Posibilitati de Valorificare a Afinului de Cultura Prin Activitati Non Agricole In Zona Sibiului

BIBLIOGRAFIE

Botez M., [NUME_REDACTAT]., Botar A., – Cultura arbuștilor fructiferi, Editura CERES, Anul1984, Bucuresti.

[NUME_REDACTAT] – Cormoflora județului Sibiu, Editura PELICANUS, Brașov.

[NUME_REDACTAT] – Cultura arbuștilor fructiferi, Editura M.A.S.T., Anul 2000, București.

[NUME_REDACTAT] –Pomicultură de la A la Z,Editura ASAB, Anul 2007, București.

Pomicultură curs pentru uzul studenților.

Jurubiță J. – Sucuri de fructe și băuturi răcoritoare preparate în casă.[NUME_REDACTAT], Anul 1981,București.

*** http://diversificare.ro/stiati-ca/2012/01/uscarea-cea-mai-veche-metoda-de-conservare-a-alimentelor/

*** http://www.romedic.ro/afinele-in-domeniul-cosmetic-0P14524

*** http://www.gazetadeagricultura.info/pomicultura/600-arbusti-fructiferi/fructe-de-padure/1554-cultura-afinului.html

*** http://www.scrigroup.com/afaceri/agricultura/CULTURA-AFINULUI-Importanta-cu45647.php

*** http://www.pomiculturasubmontana.ro/afinulinro.html

*** http://www.turism.sibiu.ro/ro/marginime.htm

CUPRINS

IntroducereCAPITOLUL I – Importanța culturii afinului

Beneficiile consumului de afine în sanatate

Beneficiile afinelor în industria cosmetic

CAPITOLUL II – Delimitarea zonei de cultură

2.1. Așezare geografică

2.2. Cerințe față de factorii de mediu

2.3. Particularități de creștere și fructificare

CAPITOLUL III – Tehnologia de cultivare a afinului

3.1. Obținerea materialului săditor

3.2. Înfințarea culturii

3.2.1. Lucrări agrotehnice

3.2.2. Tăieri de formare si rodire

3.2.3. Boli, dăunători și combaterea lor

3.2.4. Recoltarea

3.3. Principalele soiuri cultivate

3.4. Modalități de conservare

3.4.1. Prin congelare

3.4.2. Prin uscare

3.4.3. Prin concentrare

3.4.4. Maceratul la rece

CAPITOLUL IV – [NUME_REDACTAT]

4.1. Valorificarea fructelor proaspete

4.1.1. Valorificarea sucurilor naturale care se consumă proaspete

4.2. Valorificarea plantelor uscate

4.3. Valorificarea prin obținerea de compoturi și siropuri

4.4. Valorificarea prin obținerea de băuturi alcoolice

4.5. Valorificarea prin obținerea de oțeturi

4.6. Valorificarea prin obținerea de gemuri, dulcețuri, marmelae, jeleuri

4.7. Valorificarea prin obținerea de uleiuri și extracte

4.8. Valorificarea prin predarea către intreprinderi

CAPITOLUL V

[NUME_REDACTAT]

Posibilități de valorificare a afinului de cultură prin activități non agricole în zona Sibiului

CUPRINS

IntroducereCAPITOLUL I – Importanța culturii afinului

Beneficiile consumului de afine în sanatate

Beneficiile afinelor în industria cosmetic

CAPITOLUL II – Delimitarea zonei de cultură

2.1. Așezare geografică

2.2. Cerințe față de factorii de mediu

2.3. Particularități de creștere și fructificare

CAPITOLUL III – Tehnologia de cultivare a afinului

3.1. Obținerea materialului săditor

3.2. Înfințarea culturii

3.2.1. Lucrări agrotehnice

3.2.2. Tăieri de formare si rodire

3.2.3. Boli, dăunători și combaterea lor

3.2.4. Recoltarea

3.3. Principalele soiuri cultivate

3.4. Modalități de conservare

3.4.1. Prin congelare

3.4.2. Prin uscare

3.4.3. Prin concentrare

3.4.4. Maceratul la rece

CAPITOLUL IV – [NUME_REDACTAT]

4.1. Valorificarea fructelor proaspete

4.1.1. Valorificarea sucurilor naturale care se consumă proaspete

4.2. Valorificarea plantelor uscate

4.3. Valorificarea prin obținerea de compoturi și siropuri

4.4. Valorificarea prin obținerea de băuturi alcoolice

4.5. Valorificarea prin obținerea de oțeturi

4.6. Valorificarea prin obținerea de gemuri, dulcețuri, marmelae, jeleuri

4.7. Valorificarea prin obținerea de uleiuri și extracte

4.8. Valorificarea prin predarea către intreprinderi

CAPITOLUL V

[NUME_REDACTAT]

INTRODUCERE

Dacă până la sfărșitul celui de al II-lea deceniu al secolului nostru erau cunoscute numai afinele din flora spontană, în ultimul timp s-au creat și introdus în cultură soiuri de afine cu fructul mare, care ocupă suprafețe considerabile în multe țări.

Afinul spontan este răspândit între paralelele de 45˚ și 71˚, în Asia, Europa și America de Nord unde crește în zonă înaltă, chiar pe golurile alpine pe soluri acide.

Afinul este originar din America de Nord. Pe plan mondial, țări mari producătoare de afine sunt SUA, Canada și Germania.

[NUME_REDACTAT] de Nord cresc spontan mai multe specii de afin, dintre care unele au o înălțime foarte mare de 2 – 4 m și fructul cu diametrul de 2 cm, afini giganți ( [NUME_REDACTAT], denumiți în America blueberry) și afini pitici ([NUME_REDACTAT] Camp).

Afinul crește spontan în țara noastră în zona păduroasă a lanțului carpatic, formănd covoare compacte în padurile de foioase și conifer.

Afinul de cultură a fost introdus în țara noastră în anii ̀70, iar în present se cultivă pe circa 150 de hectare și se produc annual circa 300 de tone de fructe.

Cultura este mai extinsă, în present se cultivă in județele Argeș, Suceava, Sibiu, Maramureș etc.

Soiurile existente în cultură au provenit din încrucișări interspecifice (soiul Jersey) prin selocție (soiul Rudel).

Afinul este un arbust mult apreciat pentru fructele sale care se consumă în stare proaspătă sau lucrate sub formă de suc, sirop, dulceată, afinată, vin, dar și pentru valoarea lor terapeutică în afecțiuni ale tubului digestiv. Prin cultura de afin se valorifică economic terenurile în pantă.

Obiectivul general al lucrării prezintă posibilitatile de valorificare a afinului de cultura (Vaccinium corymbosum) prin încurajarea activităților non-agricole în industria alimentară, industria cosmetică și industria farmaceutică, activități de procesare industrială a produselor, obtinerea de sucuri, siropuri naturale, dulcețuri, marmalade, jeleuri, șerbeturi, fructe confiate, oțeturi aromtice, bitter-uri, pentru creșterii numărului de locuri de muncă și a veniturilor adiționale.

CAPIOLUL I – IMPORTANȚA CULTURII AFINULUI

Afinul de cultură, Vaccinium corymbosum, prezintă o importanță socio-economica îndeosebi datorită fructelor sale bogate în vitamine, zaharuri ușor asimilabile, săruri minerale, acizi organic, care sunt valorificate atât în stare proaspată

ca fruct de desert, cât si sub diferite forme de

prelucrari industriale.

Întreaga plantă constituie o materie

primă valoroasă și din punct de vedere fitoterapeutic

(mlădite, frunze, radicele, muguri) pentru prepararea

diferitelor produse, au rol în ameliorarea

diferitelor afecțiuni ale stării de sănătate. Figura 1. [NUME_REDACTAT] afinului prezintă interes din ce în ce mai mare, datorită valorii alimentare si farmaceutice a fructelor și plantei. Acestea conțin în proporție de 80% apă, iar restul zaharuri, acizi, proteine, vitaminele A-0,15; B1-0,02; B2-0,02; C-12-33 și PP-0,2 mg % dar și uleiuri și săruri minerale. Sunt folosite ca fructe de masă sau în industrie ca materie primă: dulceață, marmalade, jeleu, afinată, lichior, sucuri, siropuri naturale, șerbeturi, fructe confiate, oțeturi aromtice, bitter-uri.

Utilizarea afinelor

Fructul proaspăt de afin, dar mai ales cel uscat, ajută la regenerarea vaselor de sânge, la normalizarea glicemiei și la regenerarea purpurei retinei, crește sensibilitatea fotoreceptorilor de la nivelul ochiului, neutralizează infecițile din intestin, dilată ușor vasele coronare, protejează organismul contra radioactivității.

Deoarece aceste fructe sunt bogate în vitamina C și grupul vitaminelor B au efect antidiabetic, antiinflamator, antiîmbătrânire. Afinul este folosit pentru efectele terapeutice pe care le are asupra sănătății. Fructele acestui arbust si frunzele sunt cele mai folosite părți ale plantei în medicina naturistă.

Mirtilina, o substanță conținută de fructe si frunze, penetrează celula bacteriei și îi slăbește vitalitatea, iar administrată intern, scade glicemia. Pigmenții care dau nuanța albăstruie fructului protejează corpul împotriva radioactivității și reglează anumite procese imunitare.

Beneficiile consumului de afine în sanatate

Are proprietăți astringente, bacteriostatice, antiseptice, antidiareice, crește acuitatea vizuală, scade zahărul din sânge,antiseptic, diuretic, urinar, adjuvant al diabetului.

Datorită conținutului mărit de vitamine A și C, afinele pot preveni sau ajuta tratarea unor boli de ochi, precum rinita pigmentoasă, glaucomul sau miopia.

Un bol din aceste fructe, alungă oboseala de peste zi și energizeaza organismul.Ele sunt recomandate persoanelor care au examene dificile și celor care sunt supuși unor activități ce le solicită gândirea, pentru că

afinele stimulează circulația sîngelui și a oxigenului în creier ceea ce revigoreaza restabilește activitatea cerebrală.

Afecțiuni coronariene – indiferent de tipul de

Figura 2. boala, este foarte eficient consumul fructelor proaspete de afin sub formă de cură sau pulbere obținută din fructe.Se poate urma un tratament de lungă durată în funcție de tipul de afecțiune, medicamente dar și de vechimea bolii.Antixidanții ce se găsesc în aceste fructe protejează organismul de boli de inimă, cancer, dementă și foarte des folosite în curele de slabire.

Afecțiuni buco-faringiene – având în vedere faptul ca la aceste afecțiuni apar de obicei leziuni dureroase si cu alte produse de asemenea se produc dureri, se poate face o cura cu fructe proaspete, care pe lângă că vindeca afecțiunea pot de asemenea să fortifice imunitatea organismului, având în vedere că realizează acest lucru fără dureri.

În toate cazurile când se vorbește despre o afectiune cronica, se încerca și aplicarea unui tratament naturist care ar putea ameliora starea de sanătate sau vindecarea.

Infuzia din frunze se bea fractionat câte o jumătate de litru pe zi. Acționează precum un protector al vaselor capilare, foarte util în afectiunile inimii. Se poate administra în diferite combinații cu alte plante.

Alături de vitamine, afinele mai conțin flavonoide, antocianine și glucochinine, care ajută la tratarea și prevenirea afecțiunilor vasculare sau problemelor sanguine precum tromboza venoasă, varice, fragilitatea capilarelor, angina.

Antocianinele din fructele de afine se utilizează în obținerea medicamentelor care au acțiune venotonica dar mai ales de reglare a permeabilitatii capilare.

Arsuri – continutul din frunze cat si din fructe au rol astringent si antiseptic. Ceea ce înseamna ca ajuta la strangerea tesuturilor, contribuie la vindecare si cu ajutorul continutului de antibiotice fac sa se distruga o serie de microbi. Pentru uz extern se pot folosi cantitati duble de ceaiuri in comparatie cu tratamentul intern. Tinctura se va dilua cu apa in functie de sensibilitate.

Anorexia – fructele consumate crude o perioada cat mai lunga ajuta la refacerea poftei de mancare. În afara sezonului se folosește însa tinctura sau chiar afinata.

Fructele de afin sunt bogate în fibre, în vitamine și minerale, precum calciu, magneziu, fosfor, potasiu, care contribuie la detoxifierea organismului.

Hipertensiune – potasiul din fructe mentine echilibrul fluidelor din organism, lucru care ajuta foarte mult celor cu aceasta afectiune. Se mai pot insa folosi si alte preparate sau solutii.

Figura 3. Fructe de afine Afinele sunt bogate în antioxidanți numiți

antocianină care este un pigment responsabil de culoarea albastră a afinelor.Vitaminele din complexul B, vitamina C, vitamina A, vitamina E, seleniu, zinc, cupru, fier, provoacă creșterea hemoglobinei și concentrația de oxigen din sânge, stimulând sistemul imunitar si prevenirea infecțiilor.

Frunzele de afin, culese primavera, înainte de maturitate, au o compoziție care ajută în tratarea numeroaselor boli, precum diabeul zaharat. Bolnavilor de diabet li se recomandă consumul de afine pe parcursul întregului an și sa bea decot din fructe uscate sau din frunze. Afinele reduc cantitatea de zahăr din sânge și stimulează funcționarea pancreasului.

Afinele sunt fructele cu cea mai mare capacitate antioxinanta, ajută la regenerarea țesuturilor, accelereaza vindecarea bolilor, neutralizează radicalii liberi ce pot promova boala și imbatranirea in organism. Acestea contribuie la diminuarea grasimii din zona abdomenului, ajuta la menținerea sanătății tractului urinar și pastreaza integritatea vederii.

Extractul de afine conține un nivel ridicat de compuși numiți antocianozide, care sporesc acuitatea vizuală, în special pe timpul nopții, regenerează purpura retinei, ajută circulația sângelui de la nivelul ochilor, acești compuși previn sau întârzie problemele legate de îmbatrânire, precum degenerescența maculara, miopia, cataracta și hipermetropia, uscaciunea ochiilor și infecțiile retinei, datorita proprietăților lor antioxidative.

Are efect antihemoragic prin acțiunile de la nivelul pereților vaselor de sange, afinele refac elasticitatea pereților vasculari și ajută la prevenirea infarctului micardic.

Mențin sănătatea creierului, aceste fructe pot preîntampina sau pot vindeca printere altele apariția unor tulburari nevrotice, previn degenerarea sau distrugerea neuronilor , a celulelor creierului, ce ajută la menținerea sănătații sistemului nervos cetral.

Afinele îmbunătățesc semnificativ capacitatea de învațare, scad riscul dezvoltării bolilor de inimă, fibrele din afine consummate în cantități însemnate previn constipația iar vitaminele, cuprul, sodiul,acizii si fructoza ajută la ameliorarea digestiei.

Afinele sunt de mare ajutor bolnavilor de cancer, deoarece au în compoziția sa anumiți compuși, precum pterostilbenele – care sunt un remediu excelent al cancerului de colon si ficat,acidul aleagic – care în combinație cu antocianina, cupru și vitamina C, pot vindeca sau preveni cancerul.Unele studii de laborator au aratat că acei compuși fenolici din compoziția afinelo pot inhiba proliferarea celulelor canceroase din colon și induc moartea programată a celulelor.

Au acțiune protectoare în ulcerul gastric indus de medicamente, stres, alcool si chiar fata de ulcerul cronic indus de acidul acetic, stimulând protejarea locala a mucoasei stomacului.

Aceste fructe sunt indicate in vindecarea rănilor datorită flavonoizilor, afinele ajută la sinteza vitaminei C, care este folosita de organism pentru obținerea colagenului, o molecula care intră în alcatuirea țesuturilor, asfel ajută la regenerarea acestor celule și accelerează vindecarea bolilor.

Dulceața de afine este indicată în alimentația copiilor, deoarece îi ferește de rahitism si le întăreste sistemul respirator, dupa boli precum tuse convulsive sau bronșită.

Afinele sunt consacrate pentru beneficiile pe care le aduc sanatății și frumuseții corporale, fiind utilizate în medicina și industria cosmetică.

Beneficiile afinelor în industria cosmetică

Datorită proprietăților chimice pe care le au fructele proaspete, acestea reprezentând o bogată sursă de materii prime pentru îngrijirile cosmetice, în scopul împrospătării, catifelării, rehidratării și tonifierii tenului. Un însemnat izvor de săruri minerale și vitamine, îl constituie pulpa și sucul fructelor acesta contribuind într-o mare măsură la menținerea prospețimii și elasticității tenului.

În cosmetică, afinele sunt utilizate pentru:

Tratamente pentru afecțiuni ale scalpului și parului;

Înfrumusețarea pielii;

Reducerea ridurilor;

Îngrijirea unghilor

Tratemente anticelulitice;

Reducerea porilor dilatați;

Tratamente pentru acne;

Reducerea vergeturilor și cicatricilor recente.

Figura 4.

Afinele sunt folosite pentru sănătatea părului deoarece conțin elemente nutritive care hidrateaza firul de păr, regenerează, stimulează și imbunătățesc aspectul parului, iar datorita proprietătilor antioxidante, uleiul de afine elimină ridurile și hidratează pielea uscată, fiind bogat în antioxidanți puternici, acizi grasi, omega – 6 și omega – 3 , substanțe utile în meniținerea sănătății părului,din acest motiv este recomandat în combaterea

mătreții, eczemelor, pruritului și tratarea psoriazisului.

Pentru stralucire, părul are nevoie de vitamina E, ce poate fi extrasa din uleiul de afine. Uleiul de afine folosit cu regularitate, aplicat pe ten, reduce semnificativ liniile de expresie și ridurile, se poate utilize și în cazul in care tenul este uscat, acționeaza foarte bine datorita proprietăților antioxidante.

În cazul în care există probleme precum eczemele sau acneele se poate aplica puțin ulei pe zona afectată apoi se masează ușor.

Pentru o piele fina și catifelată se adaga în apa de baie, ulei de afine.

Sucul de afine ajută și el la reducerea ridurilor, menținerea tenului, nuanțarea părului(se folosește doar la părul închis la culoare).

Măștile din pulpă și suc de afine provoacă

Figura 5. strângerea țesuturilor deoarece au acțiune astringentă,

modifică pH-ul, moderează secrețiile, făcand imposibilă înmulțirea microbilor, fiind eficace în special în tenurile sensibile.

Se amesteca in functie de ten cu lapte, smantana, o parte de plante cu 2 parti de lapte sau smântâna, se tine pe fata timp de doua zeci de minute, apoi se spala cu apa caldață. [NUME_REDACTAT] 6. foarte eficient in special pentru riduri. Se mai poate combina cu tarate, argila, caolin, in functie de afectiune sau de tipul tenului. In cazul tenului uscat nu se folosște in nici un caz tinctura deoarece usuca si mai tare tenul. Tinctura este potrivita la tenurile grase.

Capitolul II – Delimitare zonei de cultură

2.1. Așezare geografică

Din punct de vedere istoric, [NUME_REDACTAT] era formată doar din cinci sate – Cacova (Fântânele), Sibiel, Vale, Săliște și Galeș – care au aparținut voievozilor [NUME_REDACTAT].

Prin denumirea de [NUME_REDACTAT] se înțelege un grup de așezări românești, sate și orașe aflate la poalele [NUME_REDACTAT] constituite într-o unitate organică, pe baza unor trăsături comune .

Figura 7.[NUME_REDACTAT] Sibiului (http://galmarginimeasibiului.ro/?page_id=423)

[NUME_REDACTAT] este o zonă etnografică unică în România situată la vest de Sibiu, limitată la sud de valea Sadului și la nord de valea râului Săliște, are în componența sa următoarele optsprezece localități: Boița, Sadu, [NUME_REDACTAT], Tălmăcel, Tălmăciu, Poplaca, Rășinari, Orlat, [NUME_REDACTAT], Fântânele, Sibiel, Vale, Galeș, Săliște, Rod, Tilișca, [NUME_REDACTAT] și Jina.

Satele din [NUME_REDACTAT] sunt situate pe văile râurilor care curg din [NUME_REDACTAT]. Cele mai vechi sate sunt Rășinariul, urmat de Tălmaciu, Orlat și Săliște.

[NUME_REDACTAT] a devenit un brand touristic, vizitat de mii de turiști. Printre principalele atracții ale zonei sunt satele pitorești, munții acoperiți de păduri de conifere și foioase, bogăția naturii, lacurile cu ape proastepte și lacurile sărate, casele, tradițiile, toate aceste daruri transpun realitatea într-o lume desebită. Clima temperată și relieful variat transformă localitățiile montane în atracții pentru turiștii români și străini.

Zona montană se caracterizează prin limitarea considerabilă a posibilităților de utilizare a terenurilor, precum și prin creșterea apreciabilă a costurilor lucrăriilor effectuate.

Sunt considerate aspecte limitative pentru zona montană: gradul de favorabilitate al resurselor natural, configurația terenului, solul slab calitativ, clima oferă condiții prielnice de dezvoltare doar plantelor cu perioadă de vegetație scurtă, preocuparea redusă pentru valorificarea superioară a producției obținute și a resurselor existente.

Zona montană a județului Sibiu acoperă aproximativ 30% din suprafața acestuia, înglobând depresiunea Făgărașului și [NUME_REDACTAT].

Zona de cultură favorabilă afinului:

Afinul poate fi cultivat și la altitudini de 600- 800 de metri. Crește în regiuni montane, păduri de conifer, pe stânci, pășuni, soluri silicoase. Este un arbust care reușește foarte bine în zona dealurilor înalte, cu pH acid, impropriu altor culturi, cu rol deosebit de important în combaterea eroziunii solului,iar fructele constituie obiectul comerțului, se mai

poate utiliza ca specie arbustivă decorative prin flori, frunze și fructe. Florile afinului de cultura sunt de culoare alba sau roz deschis, plăcut mirositoare. Frunzele sunt caduce, dar toamna sunt superbe, colorate în roșu, datorită cantității mari de antociani prezenți în frunză.

Este utilizată ornamental în zonele unde pH-ul o permite. Poate fi plantat solitar pe peluze sau grupuri ,dar de preferat este in ghiveci.

Afinii se dezvoltă foarte bine pe solurile acide, ce au pH situat între 4,5- 5,5 cu o contribuție de materie organică, solul trebuie sa fie afânat si bine drenat.

Cele mai bune rezultate se obțin când terenul din zona rădacinilor este pastrat umed de primăvara până în toamna.

Plantația de afin trebuie să fie situată într-o locație cât mai expusa la soare în special în perioada înfloririi, să aibă asigurată drenarea apei, sa se înființeze pe un teren făra buruieni și foarte bine lucrat, sa fie asigurat accesul la energia electrică dar și la o sursa de apă pentru irigare.

Figura 8. Afin în ghiveci

2.2. Cerințe față de factorii de mediu

Afinul este o specie de climă racoroasă și umedă care – deși suporta semiumbra, dă cele mai bune rezultate când primește lumina solară direct.

Față de temperatură are pretenții moderate, reușind în zonele în care media anuală este cuprinsă între 7,8 ˚C și 8,5 ˚C (16-17 ˚C în perioada de vegetați), iar în perioada de repaus suportă temperature scăzute până la -25˚C. În iernile lipsite de zăpadă, daunele pot fi provocate și la temperaturi cuprinse între -10 ˚ și -15˚C. Rezistența la ger este diferită și în funcție de soi.

Table nr.1. Temperatura aerului – medii lunare și anuale (˚ C)

Sibiul se află într-o zonă temperat – continentală, cu influențe termice datorită munților din vecinătate. Medile anuale oscilează în jurul valorii de 8 ˚C.

Cerințele față de lumină sunt cele mai mari în perioada înfloririi și a legarii fructelor după care nevoile scad treptat. Sunt indicate totuși terenurile cu expoziție însorită.

Umiditatea. Pretențiile față de apă sunt ridicate, în sensul că este necesară asigurarea constant a acestui factor, mai ales în perioada de vegetație. Această necessitate se datorează sistemului radicular care se dezvoltă în stratul superficial, unde intensitatea evporarii este mai mare. Zonele în care iernie sunt bogate în zăpadă sunt foarte favorabilee culturii afinului, atât în ce privește protecția contra gerurilor cât și aprovizionarea cu apă la pornirea în vegetație.

Sibiul este situat într-o zonă cu climat continental moderat, media anuală a precipitaților este de 645,3 mm, cu valori minime în luna ianuarie – februarie si maxime în luna iunie.

Tabel nr.2.Precipitațiile atmosferice – valori medii lunare și anuale (mm)

Solurile preferate de afin sunt cele acide(pH= 4,8-5,5), structurate, fertile, bine aprovizionate cu apă și cu aerație bună.

Cele mai favorabie sunt solurile bune acide, cu textură mijlocie, drenaj acvatic bun, fără fenomene de gleizare pâna la adâncimea de 50 cm.

De importanță hotărâtoare este reacția solului, însușire ce limitează cultura afinului. Nu sunt recomandate solurile nisipoase, slab aprovizionate cu substanță organic, solurile situate pe substrat alcalin, precum și solurile argiloase lipsite de structură și cu drenaj defectuos. De asemenea conținutul în humus trebuie să fie de minimum 3,5-4%, deoarece masa principal a rădăcinilor se dezvoltă în substratul de la suprafața solului care este bogat în substanță organică și numai o mică parte din ele explorează straturile mai profunde.

În ceea ce privește condițiile pedoclimatice, factorii climatogeni principali cu influență asupra culturii de afin în zona montană sunt:

altitudinea, cu infuentă direct asupra precipitațiilor, temeraturii, umidității

orientarea, înclinarea și expunerea versanților – cultura afinului pretându-se pe versanții cu înclire sudică, sud estică, estică și vestică,

formele de relief, cele mai bune terenuri pentru dezvoltarea culturii de afin fiind depresiunile submontane plaiurile slab înclinate, versanții cu altitudini de 600 – 800 m.

Dezvoltarea favorabilă a arbuștilor de afin este influențată, printre altele și de frecvența ridicată a numărului mai mare de zile ploioase în perioada aprilie – mai. Timpul senin care are cea mai mare frecvență în lunile iulie – septembrie are o influență pozitivă asupra fenomenului de maturare a fructelor.

Analizând valoriile de temperatură înregistrate, cu precădere în zona montană a județului Sibiu, rezultă că, din punct de vedere al acestei variabile, arbuștide afin se pot dezvolta bine la o altitudine cuprinsă între 500 – 900 m sau chiar mai înalte. Un efect negative asupra arbustului de afin îl poate avea bruma timpurie de toamnă. În ceea ce privește precipitațiile sunt întrunite cantitățiile necesare creșterii afinului pe întreg intervalul de altitudine situate între 500 – 1500 m.

În concluzie, în zona montană a județului pot fi cultivați afini, întrucât sunt întrunite toate condițiile pedoclimatice necesare dezvoltării lui cu condiția respectării agrotehnici specifice.

2.3. Particularități de creștere și fructificare

Afinul cultivat se prezintă sub formă de arbuști a căror înălțime este variabilă, în funcție de speciile din care provin, de 0,40 – 0,80 m, atingând 1 sau chiar 2 – 3 m.

Tufele au forme și înălțimi foarte variabileîn funcție de soi, de la mici și largi la înalte și dresate.

Figura 9. Diferite tipuri de tufe de afin

Rădacinile sunt fine, cu diametrul cuprins între 0,5 și 1,5 mm, sunt răspândite pe o rază de circa 1m în jurul tufei, cuprinzând straturile superioare ale solului dar și cu unele rădăcini ce pătrund în profunzime. Rădăcinile nu au perișori, de aici și sensibilitatea mare la transplantare.

Partea aeriană, reprezentată printr-o tufă cu capacitate diferită de ramificare, are ramuri anuale fragile și ramuri multianuale cu lemnul tare.

Frunzele sunt destul de mari, au circa 5 – 7 cm lungime și 2,5 – 3,5 cm lățime, de formă elliptic – alungită sau lanceolată, pieloasă cu pețiol scurt.

Figura 10.Flori de afin

Ele au o culoare verde – închis, lucios, pe partea superioară și mai deschis pe cea inferioară, toamna culoarea devine roșiatică, planta fiind decorativă.

Din mugurii floriferi, după circa 44 – 50 de zile de la umflarea mugurilor de rod, se formează câte o inflorescență tip racem, format din numeroase flori, mai frecvent 7 – 12 chiar 20 de flori, culoare alba sau roz – deschis.

Afinul înflorește târziu, în cursul lunii mai, după ce apar frunzele. Florile sunt grupate câte 6-20 în raceme. Ele se deschid eșalonat, începând de la baza inflorescenței spre vârf. Înfloritul durează 20-25 de zile. Fructele ajung la maturitate eșalonat, după 48-55 de zile de la sfârșitul înfloritului (iulie). Deși soiurile de afin sunt autofertile, dacă se asigură polenizatori (alte soiuri de afin), se obțin fructe mai mari.

Afinul începe să fructifice încă din anul plantării, dar până la vârsta de 5-6 ani producțiile sunt mici (sub 1 kg de fructe pe tufă). La plantele de peste 10 ani, producția de fructe poate ajunge la 3-5 kg/tufă.

Fructul este o bacă a cărui mărime variază, este rotund sau rotund – turtit, până la piriform, de culoare neagră sau albastru închis, acoperit cu pruină. Pielița fructului este destul de tare, pulpa de culoare deschisă, sucul incolor, cu gust plăcut dulce –acrișor și aromă variabilă. În bace se găsesc numeroase semințe mici.

De la înflorit până la maturitatea fructelor este necesară o perioadă de peste 62 de zile la soiurile cu maturitate semitimpurie (Ivanhoe și Blueray) și 75 de zile la soiurile cu maturare târzie (Coville și Darrow).

Figura 11. Fructul afinului

Fructele rămân pe plantă 10 – 12 zile după care încep să se scuture.

Planta intră în plină producșie după o perioadă de 5 – 6 ani de la plantare, producând 4 – 7 kg pe tufă, ceea ce coorespunde la 5 – 10 t la hectar și durează 15 – 25 ani, în funcție de agrotehnica aplicată.

Figura 12. Coacerea fructelor

CAPITOLUL III – TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A AFINULUI

3.1. Obținerea materialului săditor

Butășirea în uscat constă în a alege, încă de la sfârșitul toamnei, tulpini de un an, bine dezvoltate, fără muguri de rod pe ele, cu o grosime de 6 mm și o lungime de 30 – 75 cm, care se păstrează până la încputul primăverii în încăperi reci cu temperatură de 1 – 5 ˚C, în lăzi sau straturi libere, acoperite cu mușchi sau turbă umezită.

Prin martie, aprilie se fac butașii care trebuie sa aibă minum 5 muguri, adică o lungime e circa 8 – 12 cm. Butașii se pun la înrădăcinat într-un aubstrat de cultură, format din amestec de turbă cu nisip în părți egale, mușchi sfărmat cu turbă cu rumeguș, având o grosime de 10 – 15 cm. Pentru stimularea înrădăcinării se fac tratamente cu auxine. Înrădăcinarea se face în sere sau răsadnițe la temperature de 20 – 25 ˚C, plantându-se la distanțe de 5 cm între rânduri și 2,5 cm pe rând, în pozițe înclinată, acoperindu-se 2/3 din lungime.

Figura 13. Spații protejate pentru cultura afinului (foto original)

După plantare în tot decursul anului se execută lucrări de îngrijire necesare priviine conducerea temperaturii, luminii, a umidității solului și aerului, aerisiri și fertilizări faziale cu soluții de azot și fosfor în părți egale, în concentrație de 3%. Soluția se pregătește cu 1 – 2 zile înainte și imediat după fertilizare se spală plantele de eventualele urme de îngrășăminte ajunse accidental pe frunze, pentru a nu produce arsuri.

Anul următor, butași înrădăcinați se repică la distanțe de 45 cm între rânduri și 15 – 25 cm pe rând pentru a se dezvolta și intării până în toamnă și a deveni corespunzători pentru plantația la locul definitiv în livadă.

În vederea asigurării unei înrădăcinări mai bune se obișnuiește ca la unele soiuri cu înrădăcinare mai dificilă sa se musuroiască în prealabil tulpinile din care urmează să se facă butașii. Zona mușuroită emite rădăcini cu mai multă ușurință.

Butășirea în verde – butașii se execută din lăstari în creștere, care au baza semilemificată. Lungimea butașilor este de 10 cm, se înlătură 2 – 3 frunze bazale, se lasă 2 frunze terminale la care se reduce limbul la jumătate. Baza butașului se introduce 5 -6 cm în substratul de înrădăcinat. Se mențin condiții de ceață artificial, ase asigură aerisirea, protecția înpotriva putregaiului, se fac fertilizări foliare, iar după înrădăcinarese călesc.

Marcotajul, despărțirea și altoirea pot fi folosite pentru producerea materialului săditor, dar sunt mai puțin folosite în practică.

Figura 14. Butași de anul II plantat în camp ( foto original)

3.2. Înființarea culturii

Înființarea unei plantații necesită respectarea condițiilot de climă și sol care trebuie să răspundă cerințelor ecologice ale afinului.

Pregătirea terenului în vederea înființării plantației constă în defrișarea vegetației lemonase și scoaterea rădacinilor, după care se execută nivelarea de suprafață în direcția plantei.

După nivelare se aplică o arătură de desfundare, la 40 – 50 cm cu care ocazie se încorporează 40 – 50 tone gunoi de grajd, 120 – 150 kg P2O5 la hectar. Pe solurile cu pH peste 5,5 se administrează suplimentar la desfundare 2 – 4 tone de sulf praf la hectar.

În solurile cu permeabilitate redusă, se execută o scarificare la 60 – 80 cm, pentru asigurarea drenajului intern al apei.

Distanțele de plantare se stabilesc în funcție de sistemul de cultură și vigoarea soiului.

Afinul se poate planta în rânduri simple, la distanțele de 3×1 m sau în benzi la distanțele de 3 x 1 x 1 m.

Plantare afinului se face toamna, în lunile octombrie, noiembrie în zone mai secetoase sau primăvara devreme, în martie, apriie în zonele mai umede.

Pe suprafețe mici afinul se plantează la groapă, iar pentru plantațiile mai mai se recomandă plantarea pe biloane.

Aceste biloane se formează în funcție de caracteristicile solului, după formarea acestor biloane se montează conducta de irigare prin picurare. Se recomandă acoperirea biloanelor cu aschi de lemn, folie de plastic sau agrotextil pentru a putea întreține mai ușor Figura 15.Bilon acoperit cu

biloanele fără buruieni. agrotextil și conductă de picurare

Distanța de plantare în bilon este de 0,5 -1 m.

La plantare trebuie să se țină cont de unele aspect și anume:

datorită sistemului radicular foarte fin care se poate rupe ușor, manipularea plantelor se va face cu foarte mare grijă;

plantarea se va face cu amestecul de pământ fixat pe rădăcini în urma udării abundente a substratului înainte de a scoate materialul de la stratificat;

folosirea în mod obiligatoriu a turbei acide la plantare.

Plantarea în gropi se realizează la distanțe de 40x40x40 cm, în care se aplică 15-20 kg turba acidă și numai pe solurile sărace se adauga 5-7 kg gunoi de grajd la groapă.

Plantele se introduc în groapă cu 4-5 cm mai adânc decât în câmpul de fortificare, având grijă să se repartizeze uniform rădăcinile și să se acopere cu amestecul de pământ menționat anterior. Dupa plantare, pantele se udă cu 10 – 15 l apă la plantă și se mușuroiesc ușor cu sol afânat.

3.2.1. Lucrari agrotehnice

Afinul de cultură se conduce sub formă de tufă, deoarece corespunde particularităților de creștere și astfel necesită intervernții minime pentru formarea și conducerea ei.

Se mai poate adopta și gardul fructifer, fără sistem de susținere, prin înlăturarea tulpinilor care au tendința de a se dezvolta spre intervalul dintre rânduri. În acest caz, distanțele dintre plante pe rând vor fi mai mari și anume 1,2 – 1,5 m.

Datorită sistemului radicular care este repartizat spre suprafața solului, afinul este unul dintre cei mai sensibili arbuști în ce privește imburienarea și înțelenirea solului. De aceea, în plantațiile tinere precum și în cele cu desimi mari, este obligatoriu ca terenul să fie menținut ca ogor negru. Acesta se poate realiza prin lucrări superficiale la adâncimea de 5 – 10 cm pe rând și de 10 – 15 cm pe intervale.

În plantațiile pe rod, ogorul negru se menține până la intrarea în pârgă a fructelor, deoarece perioada de recoltare fiind lungă, accesul culegătorilor este greoi și fructele se murdăresc.

O altă modalitate de întreținere a solului curat de buruieni este mulcirea. Ca mulci se folosesc resturi vegetale, frunze, paie, fân stricat, dar cele mai bune rezultate s-au obținut prin folosirea rumegușului de rășinoase și a turbei acide.

Mulciul se aplică vara, după prima lucrare a solului sau după coacerea fructelor, în strat gros de 6-8 cm, pe o bandă lată de 0,6 – 1,2 m pe rândul de plante. Sunt necesare 3 tone de rumeguș la hectar.

Ca mulci se poate folosi cu succes turba acidă. Aplicarea se face în același mod ca la rumeguș, cu menținerea că turba trebuie să fie măcinată. Cantitatea folosită este de 6 – 10 tone la hectar.

Înierbarea intervalelor este un sistem de întreținere foarte indicat în plantațiile de afin din zonele bogate în precipitații de peste 700 mm anual. În aceste zone se recomandă amestecul de graminee (Lolium perene, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca pratense) în proporție de 60 – 70 % și leguminoase (Trifolium repens, Lotus corniculatus) în proporție de 30 – 40 %.

În fiecare an se fac 4 – 5 cosiri când plantele ajung la înălțimea de 15 – 20 cm. Iarba rezultată se lasă ca mulci.

Fertilizarea plantațiilor se face cu gunoi de grajd și îngrășăminte minerale. Gunoiul de grajd este cel mai valoros îngrășământ pentru afin. Dozele moderate de gunoi de grajd, 20 – 25 tone la hectar, aplicate la intervale mai mici de timp, influențează favorabil producția de fructe. Pentru a nu influența nefavorabil pH-ul solului, este necesară compostarea gunoiului de grajd cu sulf sau turbă acidă.

Referitor la îngrășămintele minerale, afinul are pretenții reduse față de fosfor și potasiu și foarte mai față de azot.

Cantitățile uzuale sunt de 40 – 50 kg P2O5; 40 – 60 kg K2O; 80 -120 kg N. Ca îngrășăminte minerale comerciale se pot utiliza superfosfatul, sarea potasică, sufatul de amoniu și azotatul de amoniu.

Îngrășămintele organice împreună cu cele minerale greu solubile se administrează toamna după căderea frunzelor, odată la 2 – 3 ani și se încorporează odată cu lucrările de bază ale solului. Aplicarea hunoiului de grajd singur sau compostat cu suf sau turbă, se face pe toată suprafața sau numai pe rândul de plante. Încorporarea pe rând se face cu cazmaua la adâncimea de 10 – 15 cm, mai superficial în jurul tufelor și mai adânc spre periferia acestora având grijă să nu se vatăme rădăcinie. Pe intervale, încorporarea îngrășămintelor se face mecanizat cu plugul la adâncimea de 15 – 18 cm.

Îngrășămintele cu azot se administrează anual, fracționat în două reprize, prima doză va fi dată primăvara, înainte de pornirea vegetației și a doua dpă înflorit. Se preferă administrarea manuală a îngrășamintelor cu azot.

Irigarea este necesară în zonele unde precipitațile sunt reduse în perioada de creștere a lăstarilor și a fructelor cu câteva săptămâni înainte de recoltarea fructelor și înaintea diferențierii mugurilor pe rod.

3.2.2. Tăieri de formare și rodire

a) Tăierile de formare

În primul an după pantare, cele 2 – 4 ramuri cu care a venit planta din câmpul de frutificare se scurtează la 3 – 4 muguri. În anul al doilea, în vederea ramificării lor, toate creșterile viguroase, cu poziție verticală, și bine plasate în tufă, se scurtează, îndepărtându-se jumătate până la 1/3 din lungimea lor. Ramurile mai slabe și cu pozișie laterală se îndepărtează. Eventualele tulpini care apar din zona bazală și completează favorabil scheletul se păstrează, scurtându-se în vederea ramificării.

În următorii 2 – 3 ani, scurtarea se aplică numai la jumătate din creșterile viguroase, pentru dispunerea etajată a producției de fructe și luminarea coroanelor.

b) Tăierile de fructificare

Pentru a menține un bun echilibru între creștere și fructificare, tulpinile mai bătrâne de 5 – 6 ani se vor tăia de la bază, având în vedere și marea capacitate de regenerare a afinului. Totodată se vor îndepărta și ramurile bolnave, rupte, precum și cele rău plasate, care îndesesc coroana, sau a celor atârnânde, exterioare, care împiedică mecanizarea lucrărilor. Concomitent cu eliinarea acestor categorii de ramuri se vor reține, pe cât posibil, în număr echivalent, noi tulpini viguroase emise din zona coletului.

În partea superioară a tufelor, acolo unde situația impune, se execută rărirea și scuturarea ramurilor de semischelet, în lemn de 2 – 4 ani, mai ales deasupra unor creșteri anuale viguroase care apar deseori în partea mijlocie a tufelor din plantațiile bine întreținute.

Dacă tăierile de fructificare sunt completate cu regenerarea parțială a ramurilor de schelet, producțiile se mențin la nivel constant iar fructele sunt de calitate.

Se aplică și unele tăieri de corecție, concomitent cu tăierile de fructificare și au ca scop o mai bună repartizare a luminii în înteriorul tufelor.

c) Tăierile de regenerare se efectuează în perioada de declin productiv (îmbătrânire), când procesul de uscare este evident, iar producțiile devin neeconomice. Acestea constau în îndepărtarea tuturor tulpinilor prin tăierea lor în zona mugurilor dorminzi de la bază. Tăierile de regenerare trebuie sunținute cu fertilizări organice.

În primul an după regenerare se obțin multe creșteri viguroase, de 0,6 – 1,2 m. Dintre acestea se rețin 10 – 16 dispuse rațional în tufă, o parte din ele se scurtează la 1/3 iar cealaltă part la 1/2 din lungimea lor. În al treilea plantele rodesc normal.

3.2.3. Boli, daunători și combaterea lor

Mumifierea fructelor de afin (Monilinia vaccinii-corymbosi)

Atacă ramurile și florile ,

tufa având aspectul unei plante afectate de ger. Ciuperca pătrunde în ovarul florii, se dezvoltă odată cu tinerele fructe, iar când acestea ajung la maturitate se îngălbenesc, putrezesc și cad.

Combaterea se poate face pe cale agrotehnică și pe cale chimică.

Figura 16.Mumifierea fructelor de afin Strângerea fructelor mumificate și

arderea lor reduce simțitor rezerva de de infecție. Aplicarea a 2- 4 tratamente chimice cu zeamă bordeleză 0,5%, Zineb 0,3%, sulf muiabil 0.3%, zeamă sulfocalcică 2% reduc atacul cu 50 – 70 %.

Arsura ramurilor (Phomopsis sp).

Se întâlnește frecvent pe tufele slăbite din plantațiile cu exces de apă și prost întreținute. Simptomele bolii apar mai întâi pe ramurile scurte, apoi se extind la celelalte ramuri din coroană. Frunzele se ofilesc și devin brune. Plantele devin slab rezistente la ger.

Combaterea se face prin evitarea factorilor care duc la slăbirea plantelor, cum sunt excesul de apă, seceta, fertilizarea excesivă sau lipsa hranei. Toate părțile infectate se taie și se ard.

Gărgărița fructelor de afin

Insecta hibernează în sol, sub frunziș și devine activă primăvara la începutul înfloririi, hrănindu-se cu frunze și flori.Aceasta are culoare brună închis, cu pete deschise pe spate și patru umflături pe aripi.

Combaterea se face cu insecticide, primul tratament se efectuează înainte de înflorit, tratament iar al doilea după legarea fructelor. Figura 17. Gărgărița fructelor

Gărgărița forilor de afin

Insecta este mică de culoare rosie închis și iernează ca adult. Primăvara depune ouăle în muguri, la baza florilor. Larvele consumă toate părțile florii, inclusiv ovarul.

Florile nu se deschid ci se ofilesc și cad. Se combate cu insecticide aplicate în fenofaza dezmuguritului. Figura 18. Gărgarita florilor

Alți dăunători semnalați sunt: musca afinului, cicada afinului, viermele fructelor de afin și păduchii țestoși.

3.2.4. [NUME_REDACTAT] fructelor are loc eșalonat pe o perioadă de 4 – 7 săptămâni, în funcție de soi, zona culturală și condițiile climatice ale anului respectiv.

Figura 19. Coacerea eșalonată a fructelor

Maturitatea de recoltare se consideră când fructele capătă culoarea specifică soiului (albastră, albastră stralucitoare, negricioasă) iar pielița devine elasticp la apăsare. Coacerea fructelor în ciorchine are loc în ordinea formării lor și anume de la bază spre vârful acestora.

Recoltarea se poate face manual, mecanizat sau semimecanizat.

Recoltarea manuală este recomandată pentru fructele destinate consumului în stare proaspătă. Aceasta se efectuează pe timp uscat, evitându-se orele de insolație puternică din timpul zilei.

Recoltarea se face pe soiuri, în coșulețe din material plastic cu capacitatea de 0,5 kg, așezate pe un rând în lădițe cu capacitatea de 3 sau 5 kg. Figura 20.Caserole cu afine

În timpul culesului, ambalajele cu fructe se păstrează sub umbrare sau șoproane, ferite de ploi și soare.

Până la valorificare, fructele se depozitează temporar în încăperi răcoroase, la temperaturi de 10 – 12 ˚ C, unde se pot păstra 4 – 5 zile.

Recoltarea mecanizată se efectuează cu combina. Se înregistrează pierderi cantitative și calitative, de accea producția este destinată industrializării.

Recoltarea semimecanizată constă în recoltarea afinelor cu mâna și colectarea lor într-un buncăr comun; în același timp are loc și lovirea tufelor cu tuburi scurte de cauciuc și colectarea fructelor în coșuri așezate sub tufă.

Afinele se caracterizează pintr-o capacitate bună de păstrare, depășind din acest punct de vedere fructele altor arbuști fructiferi. Această capacitate este strâns legată de faptul că bacele sănătoase rămân întregi dupa desprinderea lor de ciorchine și nu pierd ușor sucul în timpul manipulărilor sau a transportului. Păstrarea lor în stare proaspătă pentru consum sau industrializare se poate face timp de 4 săptămâni în depozite frigorifice, la temperaturi cuprinse între 0 ˚C și 2˚ C.

3.3. Principalele soiuri cultivate

Bluecrop – soi de viguare mare, cu port erect, foarte productiv, cu maturare mijlocie. Fructele sunt foarte mari, de culoare albastră – deschis, cu chiorchini răsfirați, formă sferic – turtită, rezistente la crăpare, cu aromă medie, iar la maturitate se desprind ușor de pe ramuri. Rezistent la boli și secetă. Figura 21.[NUME_REDACTAT]

Blueray – soi viguros, cu port erect, capacitate mare de producție, cu coacere semitimpurie. Fructele sunt foarte mari, de culoare albastru deschis, cu pulpă verde, aromată și rezistentă la crăpare. Capacitatea de păstrare bună.

Bluetta – soi de vigoare mijlocie, productiv și cu coacere foarte timpurie. Fructele sunt mari, cu aromă puternică, de culoare albastru deschis. Soi foarte rezistent la gerurile de primăvară.

Figura 22. [NUME_REDACTAT]

Burlington – soi viguros, cu port erect și cu ramurile dispuse spre exterior, productiv, coacere semitimpurie. Fructele mijlocii de culoare albastră, cu pulpa fermă, slab aromate, rezistente la crăpare și cu capacitate bună de conservare, însușiri gustative mijlocii.

Collins – soi viguros, cu port erect, productiv, cu coacere semitimpurie. Fructe mari, dispuse în ciorchini răsfirați, de culoare albastră, cu pulpa fermă, aromate, cu însușiri gustative bune, rezistente la crăpare.

Coville – soi american, viguros cu port erect răsfirat lateral, productiv cu coacere târzie. Fructele sunt mari, dispuse în ciorchini răsfirați de culoare neagră, pulpă fermă, foarte aromată, acidă, rezistentă la crăpare, cu capacitate bună de păstrare și însușiri gustative deosebite. În schimb are o rezistență slabă la ger, mai ales în zonele răcoroase.

Darrow – soi american, viguros, port erect, productiv, cu coacere târzie (sfârșit de iulie). Fructele sunt mari, așezate răsfirat în ciorchini, de culoare albastru deschis, aromate, slab acide, rezistente la crăpare. Însușiri gustative excelente.

Earliblue – soi foarte viguros, înălțimi de 2 – 3 m, cu port erect, ușor lateral, cu coacere timpurie. Fructele sunt mari, albastre, dispuse în ciorchini ușor răsfirați, cu pulpă fermă, mediu acidulată, cu calități gustative bune.

Ivanhoe – soi foarte viguros, cu port erect, cu ramurile ușor arcuite, foarte productiv și cu coacere semitimpurie. Fructele sunt mari, Figura 23. [NUME_REDACTAT]

dispuse în ciorchini mediu răsfirați, de culoare

albastră închis, cu pulpă fermă, aromată, rezistente la crăpare. Rezistent la ger și boli.

Marrow – soi de vigoare medie, cu port semierect, productiv cu coacere timpurie. Fructele sunt mari, dispuse în ciorchini răsfirați, culoare albastru deschis, pulpa fermă, făra aciitate, cu însușiri gustative bune.

Rubel – soi relativ recent, vigoare mare, cu port erect, cu coacere semitimpurie. Fructele sunt mici, de culoare albastră, dispuse în ciorchini foarte răsfirați, slab aromate, rezistent la boli.

Stanley – soi american, viguros, cu port erect, coroană rară, productiv, cu coacere mijlocie. Fructele de mărime mijlocie, dispuse în ciorchini mediu răsfirați, cu pulpă fermă, foarte aromată, rezistente la crăpare.

Weymouth – soi de vigoare mică spre mijlocie, cu portul răsfirat,productivitate medie, coacere foarte timpurie, într-o perioadă scurtă. Fructele mari, de culoare albastră strălucitoare, dispuse în ciorchini rari, pulpă fermă, slab aromate. La coacere fructele se desprind ușor de pe ramuri. Însușirile gustative sunt bune.

Goldtraube – soi german, foarte neuniform ca vigoare, formă și mărimea fructelor, formează tufe răsfirate, maturitate semitimpurie. Figura 24. [NUME_REDACTAT]

3.4. Modalități de conservare a fructelor de afin

Fructele de afin nu continuă să se coacă după rcoltare, de aceea ele trebuie conservate, fie proaspete, fie uscate, sau sub formă de produse pe bază de afine – compoturi, dulcețuri, marmelade, siropuri naturale.

Valorificarea fructelor de afin în stare proaspătă este în continuă creștere. Fructele de afin au o perisabilitate medie și o durata mică de pastrare în stare proaspătă. Figura 25.Afine în stare proaspătă

3.4.1. Conservarea fructelor prin congelare

Folosirea temperaturilor scăzute, situate sub punctual de solidificare a apei din sucul celular, asigură menținerea pentru o perioadă mai lungă de timp a caracteristicilor inițiale ale produselor conservate prin această metodă. Congelarea, este procesul tehnologic prin care cea mai mare parte a apei din sucul celular al unui produs se transformă în cristale de gheață.

Congelarea, presupune tratarea produselor cu temperaturi cuprinse între -30˚C și –

40˚C, temperaturi la care apa se transformă într-un timp relativ scurt în gheață. Temperatura de congelare este specifică fiecărui produs, funcție de concentrația sucului celular, căldura specifică, conductivitatea termică, mărimea produselor, diferența de temperatură dintre produs și agentul de răcire, viteza cu care circulă agentul frigorific prin instalație.

Produsele congelate își păstrează în general integritatea țesuturilor și caracteristicile naturale, iar modificările fizico-chimice și microbiologice se reduc sau se blochează.

Congelarea trebuie astfel dirijată încât produsul să treacă cât mai repede în faza de

cristalizare maximă a apei care este cuprinsă între -2 și -5˚C, până la atingerea temperaturii de echilibru de -18˚C, temperatură la care produsul este păstrat până la desfacere.

Figura 26. Conservarea afinelor prin congelare

Procesul de congelare cuprinde trei faze: refrigerare până la atingerea punctului de

congelare a sucului celular; congelarea sucului și scăderea temperaturii produsului până la

temperatura la care acesta se păstrează.

Viteza de congelare influențează calitatea finală a produselor congelate, iar de aceasta depinde în general forma și mărimea cristalelor de gheață care se formează în procesul congelării. Dacă procesul de congelare este lent, temperatura produsului coboară treptat sub 0˚C, cristalele de gheață se formează în spațiile intercelulare.

Afinele după spălare și sortare sunt trecute la operațiunea de congelare, folosind instalații în strat fluidizant. Durata de congelare 4-6 minute, apoi se ambalează în pungi cu capacitate de 5 kg, care se introduc în saci de hârtie, cutii din carton sau containere în vederea transportului.

3.4.2. Conservarea fructelor prin uscare și deshidratare

Uscarea sau deshidratarea ca metodă de conservare a produselor se bazează pe

îndepărtarea unei anumite cantități de apă din fructe cu ajutorul căldurii, până la atingerea

stări fizico – chimice care blochează activitățile vitale și a microorganismelor, dar care permite menținerea calităților nutritive și organoleptice.

Uscarea este cel mai vechi mod de conservare a produselor vegetale, care folosește

pentru îndepărtarea apei energia solară, la care parametri care influențează eliminarea apei nu pot fi controlați. În procesul deshidratării, eliminarea apei se face în instalații speciale

(uscătoare), care permite reglarea automată a temperaturii, umidității relative și a vitezei

aerului, funcție de caracteristicile fizico-chimice ale produsului.

Procesul de deshidratare se desfășoară în trei faze succesive: de preîncălzire, de

deshidratare cu viteză constantă și faza de deshidratare cu viteză descrescândă.

– faza inițială sau de preîncălzire este faza în care căldura este consumată aproape

integral pentru încălzirea produsului până la atingerea unui echilibru între cantitatea de căldură transferată produsului și cea consumată pentru evaporare. În această fază, temperatura produsului crește de la temperatura inițială până la cea a agentului de uscare;

– faza de deshidratare cu viteză constantă sau faza de deshidratare propriu-zisă, când viteza de evaporare depinde de temperatura, umiditate și viteza agentului de uscare, dar și de gradul de divizare și structura produsului. În acest stadiu, concomitent cu creșterea temperaturii produsului, viteza de evaporare rămâne constantă și se încheie la atingerea umidității critice (higroscopice) la suprafața produsului;

– faza finală sau de deshidratare cu viteză descrescândă caracterizată prin faptul că

viteza de evaporare depinde numai de difuzia internă, care se reduce treptat și se încheie la

atingerea umidității de echilibru, adică momentul în care umiditatea relativă a produsului este în echilibru cu umiditatea relativă a aerului la temperatura de uscare. Acest moment al

deshidratării este important pentru calitatea produsului finit, fiind necesară scăderea temperaturii la 40-45˚C, în funcție de termosensibilitatea acestuia. Dacă nu se respectă această valoare, se reduce capacitatea de rehidratare iar la suprafața produsului finit apar structuri cărnoase.

Uscarea naturală a fructelor de pădure, în condițiile crizei de energie cu care se

confruntă omenirea, reprezintă o concurență serioasă deshidratării artificiale mai ales în țările mai calde, unde poate fi practicată pe scară industrială. Uscarea naturală pe lângă avantajele pe care le prezintă (costuri reduse, folosirea unorinstalații simple, calitatea produsului bună sau foarte bună), prezintă și unele dezavantaje.:

– parametrii de uscare sunt influențați în mare măsură de evoluția factorilor climatici externi;

– imposibilitatea prelucrării unei cantități mari de produse într-un interval scurt de

timp;

– durata de uscare, în perioadele reci și umede se prelungește mult pentru atingerea

nivelului optim de umiditate din produs.

Pentru uscarea naturală a fructelor se folosesc grătare din lemn, grătare din nuiele

împletite, rogojini sau grătare acoperite cu folie de polietilenă sau ferestre de sticlă sub care se realizează efectul de seră, ceea ce favorizează procesul de uscare.

Spre deosebire de uscarea naturală, unde căldura necesară pentru îndepărtarea apei din produse este influențată de evoluția factorilor climatici externi, deshidratarea pe cale artificială oferă posibilitatea unui control riguros al parametrilor de uscare, care pot fi dirijați în funcție de caracteristicile materiei prime și ale produsului finit. Deshidratarea fructelor se face în diferite tipuri de uscătoare (uscător tip tunel, uscător cu zone și uscător cu benzi).

Figura 27. Conservarea afinelor prin uscare

3.4.3. Conservarea fructelor prin concentrare

Concentrarea, ca metodă de conservare a fructelor se bazează pe eliminarea unei cantități de apă din produse până la asigurarea stabilității microbiologice, reduce cheltuielile de ambalare, manipulare și transport.

Concentrarea trebuie astfel realizată, încât să nu afecteze valoarea nutritivă și însușirile senzoriale ale produsului (gust, miros, culoare), să nu se ajungă la denaturarea proteinelor și la depunerea lor sub formă de precipitate. Această metodă de concentrare se pretează pentru sucurile de fructe.

Figura 28.Conservare prin concentrarea cu adaus de zahăr

Concentrarea cu adaus de zahăr se aplică la un număr mare de specii de fructe

proaspete sau semifabricate, iar la unele produse se adaugă pectină și acizi organici. Cantitatea de zahăr adăugată, contribuie la ridicarea presiunii osmotice, inhibă activitatea

microorganismelor de alterare iar activitatea apei se reduce la 0,84.

Produsele conservate cu adaus de zahăr, sunt împărțite în două grupe:

– produse negelificate: dulceață, sirop și pastă de fructe;

– produse gelificate: gemuri, jeleuri și marmeladă. Figura 29.Dulceață de afine

Compoturile sunt conserve de fructe întregi sau divizate, în sirop de zahăr, ambalate în recipiente închise ermetic și sterilizate. În general, compoturile se fabrică dintr-o singură specie și poartă denumirea fructului din care provin.

Siropurile sunt produse obținute din sucurile de fructe, cu adaus de zahăr și acizi, destinate preparării băuturilor răcoritoare și produselor de cofetărie.

Pentru prepararea siropurilor se folosesc în general Figura 30.Sirop de afine

sucuri conservate cu dioxid de sulf.

Tehnologia de preparare a siropului cuprinde: desulfitarea sucului prin fierbere la presiune normală sau sub vid, concentrarea și îmbutelierea în butelii de sticlă care se capsează, conservarea fiind asigurată de conținutul ridicat în substanță uscată și prin pasteu-rizare.

Pastele de fructe sunt produse obținute din fructe proaspete sau din marcuri, cu adaus de zahăr, ambalate în recipiente închise ermetic și pateurizate.

3.4.4. Maceratul la rece

Într-o cană de 250 ml se pun 2 – 3 linguri de pulbere de afine (obținute prin măcinarea fructelor uscate), restul completându-se cu apă caldă. Amestecul se ține la macerat la temperatura camerei, timp de 8 ore, după care se poate consuma îndulcit cu miere.

Cel mai indicat este consumul maceratului nefiiltrat, deoarece fructele rămase pe fundul canii sunt foarte bogate în principii active, utile în tratamente.

CAPITOLUL IV – VALORIFICAREA AFINULUI

4.1. Valorificarea fructelor proaspete

Afinele sunt fructe mici dar extrem de apetisante. Oricine poate ceda imediat în fața acestor zemoase și parfumate ispite dar consumândule nu ne satisfacem doar irezistibila poftă, ci ne putem trata în modul cel mai plăcut o serie de afecțiuni.

În cazul afinelor, atât fructele, cât și frunzele se folosesc de sute de ani în medicina tradițională. Datorită efectului diuretic fructele de afin, reprezintă un leac sigur pentru tulburările de natură urinară, pentru deranjamente stomacale, constipație, dizenterie.

Consumate în stare proaspătă, afinele reglează scaunele, fac să înceteze fermentațiile intestinale, ajută la eliminarea gazelor, ameliorează inflamațiile hemoroidale și restabilesc pofta de mâncare.

4.1.1. Valorificarea sucurilor naturale care se consumă proaspete

Savuroasele sucuri naturale, rezultate din fructele de afine se prepară și se consumă imediat, astfel ca substanțele sănătoase pe care le conțin să ofere calitate optimă. Efectele lor sunt deosebit de benefice prin conținutul bogat de vitamine, minerale, substanțe vitale și substanțe bioactive, prezente într-o formă ușor de prelucrat de către organism. Această ultimă calitate specificată este foarte importantă pentru sistemul imunitar, frumusețea și forma noastră fizică.

Combinația cu albumine le face extrem de energizante și accelerează arderea grăsimilor, elimină rezidurile din organism și acționează împotriva radicaliilor liber.

Sucurile se obțin prin stoarcerea, presarea sau centrifugarea fructelor proaspete, strecurând sau nu lichidul rezultat. Foarte important de reținut: sucurile păstrează toate vitaminele existente în fructele proaspete.

Sucul de afine este indicat în mod special în tratamentul infecțiilor intestinale: enterite, dizenterii, putrefacții intestinale, colite, colibaciloză. Are o acțiune selectivă asupra unui anumit număr de agenți patogeni ca bacilul tifoidei, colibacili. Este un dizolvant al acidului uric și stimulează vederea noctirii.

4.2. Valorificarea plantelor uscate

De la arbuștii de afin se folosesc florile, frunzele și fructele, în prealabil uscate, pentru ceaiuri, extracte, tincturi, uleiuri etc.

Frunzele se recoltează după ce au ajuns la maximă dezvoltare, manual, dar nu prin strunjire, pentru a nu se zdrobi, mărind astfel suprafața de contact cu aerul și prin aceasta cauzând pierderi mari în special în cazul plantelor care conțin uleiuri volatile.

Din frunzele de afin se prepară un ceai ce se recomandă persoanelor care sunt suferinde de diabet, având proprietatea de a scădea zahărul din sânge, acțiune datorată mirtilinei numită și ”insulină vegetală„. Pentru mărirea eficacității ceaiului, frunzele de afin se pot asocia cu păstăi de fasole și frunze de dud.

Se mai recomandă pentru tratarea gutei și reumatismului, diabetului, în enterocolite, uremie, calculoză renală și bronșitei cronice. Ceaiul se bea îndulcit cu zaharină sau ne îndulcit, câte o ceașcă înaintea fiecărei mese.

Fructele uscate se folosesc singure sau împreună cu frunzele pentru prepararea ceaiurilor. Fructele de afine se recoltează cand acestea au ajuns la coacere, în luniile august și septembrie, ele fiind bogate în: tanin, pectine, o substanță colorată numită mirtilina, acizi organici, provitamina A, vitamina C, zaharuri.

Figura 31. Ceai de afine

Frunzele și fructele uscate de afin intră și în componența ceaiului antidiabetic și ceaiului contra obezității.

4.3. Valorificarea fructelor prin obținerea de compoturi și siropuri

Compoturile și siropurile fierte și sterilizate se pot păstra în condiții bune mai mult timp șise pot valorifica sau consuma ăn funcție de necesități.

Pentru pregătirea compoturilor cantitatea de zahăr necesară, trebuie fixată în funcție de cantitatea de fructe care urmează a fi prelucrată. Pentru a obșine compoturi gustoase și de calitate cantitatea de zahar nu trebuie să depășească 19%.

Siropurile nefierte se obțin din sucuri rezultate prin presare sau centrifugare, strecurate și amestecate cu acid tartric sau sare de lămâie și cu zahar.

Siropurile fierte se obțin prin fierberea sucului limpezit la foc moale.

Figura 32. Sirop de afine

4.4. Valorificarea fructelor prin obținerea de băuturi alcoolice

Vinul medicinal este o formă farmaceutică ce se obține din materii prime vegetale fragmentate, dar macerate în vin de bună calitate. Este destinat uzului intern, pentru stimularea apetitului și se administrează cu o jumătate de oră înainte de masă. Nu se recomandă persoanelor suferinde de hipertensiune arterială, hepatite, gastrite, gravidelor, mamelor care alăptează și copiilor.

Băuturile obținute din fructe se prezintă într-o gamă variată de tipuri și sortimente, cu caracteristici organoleptice specifice.

După modul de obținere, băuturile din fructe se clasifică în:

– băuturi alcoolice fermentate și nefermentate (lichior și afinată);

– băuturi alcoolice fermentate și distilate – rachiul de fructe.

Figura31.Prepararea afinatei

Pentru prepararea afinatelor se folosesc fructe coapte, sănătoase care se spală și se condiționează. Afinele se așează în borcane în straturi alternative cu zahăr, având grijă ca stratul acoperitor să fie de zahăr, după care se poate acționa în două moduri:

– în primul caz vasul cu fructe și zahăr, se lasă într-un loc mai cald (la soare),

câteva zile după care se adaugă întreaga cantitate de alcool rezultată din calcul;

– în al doilea caz, peste straturile de fructe și zahăr se adaugă încă de la început cantitatea

de alcool calculată, după care borcanul se ține câteva zile la soare.

În ambele cazuri, borcanele se țin legate iar după 2-3 luni când vișinata este bună pentru consum se strecoară și se îmbuteliază.

Obținerea vinului din fructele de afine – schema tehnologica de procesare

4.5. Valorificarea prin obținerea de oțeturi

Oțetul se obține în urma fermentației acetice a sucului de fructe care este precedată de cea alcoolică. Pentru favorizarea condițiilor care dezvoltă fermentația acetică se recomandă un lichid cu conținut scăzut de alcool nu mai mult de 10%, o teperatură ridicată și o suprafața de contact cât mai mare cu aerul. Cantitatea de zahăr conținută de terciul de fructe nu trebuie să depășeasă, în general, 20% pentru ca în urma fermentației cantitatea de alcool formată sa nu fie mai mare de 10 %. Aceste tipuri de oțet sunt preferate de persoanele care adoptă o dietă naturistă.

Oțetul de afine

Se obține din afinele rămase de la pregătirea siropului sau fructe răscoapte, strivite sau căzute. Se pun întrun vas (din sticlă sau lemn) și se adaugă apă cât să le acopere. Se amestecă bine și se lasă vasul într-un loc răcoros. După două săptămâni, timp în care se amestecă des, pentru a se evita uscarea la suprafață, se separă sucul și se toarnă în damigene. Se adauga o jumătate de oțet de bună calitate, fermentația acetic durând două trei săptămâni. Când este gata oțetul strecurat se toarnă în sticle care vor fi închise ermetic și depozitate în loc răcoros.

Figura 32. Oțet de afine

4.6. Valorificarea prin obținerea de gemuri, dulcețuri, marmelade, jeleuri, serbeturi, fructe confiate

Gemurile, dulcețurile și toate celelalte preparate dulci se obțin prin fierberea fructelor cu sirop de zahăr, la care se adaugă sau nu gelatină și acizi organici. Pentru prepararea acestora se aleg fructele cele mai sănătoase și bine coapte.

Dulcețurile se prepară din fucte întregi sau tăiate, fierte în sirop de zahăr astfel încât acestea să își păstreze forma. Prepararea dulcețurilor se poate face în două moduri:

Modul 1

Se pun fructele în sirop de zahăr pregătit dinainte și se fierb. În funcție de felul fructelor și de consistența acestora variază și concentrația siropului. Cu cât fructele sunt mai tari, cu atât densitatea siropului trebuie să fie mai mică astfel încât fructele să aibă timp să fiarbă.

Modul 2

Se presară fructele cu o anumită cantitate de zahăr, se lasă să stea o vreme, apoi compoziția obținută se pune la fiert, prima dată la foc mic apoi la foc iute.

Figura 33. Dulceață de afine

Marmeladele se obțin prin fierberea unor terciuri de fructe, cu sau fără adausuri de zahăr. După fierberea acestora fructele se pasează și se pun fierbinte în borcane. După răcire se prinde o pojghiță la suprafață, moment în care borcanele se închid și se depozitează.

Jeleurile de fructe sunt obținute prin fierberea sucurilor de fructe cu zahăr, la care se poate adăuga sau nu gelatină și acizi organici. Jeleurile se consideră a fi reușite dacă acestea au culoarea și gustul fructelor din care au fost pregătite și dacă privite în lumină, acestea au un luciu sticlos și sunt transparente. Jeleurile se pot pregăti dintr-un singur fel de fruct sau din amestecuri de fructe din soiuri diferite.

Figura 34. Jeleu de afine la borcan

Pentru pregătirea jeleurilor sunt necesare următoarele operații: obținerea sucului din fructe, pregătirea sucului pentru gelatinizare, pregătirea zahărului, pregătirea gelatinei și a acizilor organici unde cazul, fierberea sucului până la gelatinizare, urmând ca apoi să se ambaleze jeleul.

Fructele confiate sunt considerate a fi un deliciu rar gustat, fiind la fel de importante într-o alimentație corectă, ca și cele crude. Acestea sunt folosite la torturi și prăjituri. Fructele se pregătesc ca pentru dulceață și se fierb în aproximativ aceasi cantitate de sirop. În cazul fructelor confiate fierberea se efectuează în câteva etape până când acestea se consideră a fi bine fierte, iar siropul este destul de legat. După acea dulceața se strecoară pentru a separa fructele. După separare fructele sunt aranjate într-o sită și sunt lăsate sa se usuce la soare sau într-un cuptor încălzit la o temperatură de 300 – 400 ˚C. După efectuarea acestor operații fructele se vor acoperii cu zahăr fin, iar în siropul rămas vor putea fi fierte alte fructe.

4.7. Valorificarea prin obținerea de uleiuri și extracte

Uleiurile presate la rece sunt o sursă importantă de substanțe antioxidante, enzime, vitamine și minerale benefice pentru organism. Pentru a fi evitată distrugerea calității uleiului, se folosește crud în salate și în funcție de tipul de ulei, acesta se poate administra cu picătura în scopuri terapeutice. Printre beneficile terapeutice ale uleiurilor se numără: încetinirea procesului de îmbătrânire, prevenirea apariției diferitelor tipuri de cancer, îmbunătățirea funcției de detoxifiere a ficatului, ajută la prevenirea și combaterea unor afecțiuni dermatologice, afecțiuni oculare.

Extractele din mugurii și mlădițele afinului au asupra organismului uman efecte asemănătoare cu cele ale hormonilor de sinteză, acestea fiin însă mult mai blânde, acționând în sens curativ, fără a perturba nici o funcție a organismului și totodata fără a avea efecte secundare.

Combaterea alergiilor de diverse tipuri se poate face folosind extracte de mugur de afin. Cura cu extracte de muguri sau mlădițe ale unor plante poartă denumirea de gemoterapie.

Figura 35. Extract din mlădițe de afin

4.8. Valorificara prin predarea plantelor și fructelor către intreprinderi de prelucrare sau puncte de vânzare

Pentru fructele praspete se pot încheia contracte cu:

Angrosiști, magazine agroalimentare, vânzători la tonete sau la tarabe în piață.

Cofetării cu laborator, restaurante, agropensiuni.

Fabrici de conserve legume – fructe

Fabrici de produse naturiste (pentru siropuri, extracte).

Cultivatorii aflați în apropierea stațiunilor turistice beneficiază de o piață excelentă de desfacere a produselor. Astfel turiști străini apreciază în mod deosebit atât fructele proaspete cât și preparatele rezultate din prelucrarea acestor fructe extraordinare.

Pentru fructe și frunze uscate se pot încheia contracte cu:

Fabricanții de ceaiuri

CAPITOLUL V – CONCLUZII

Pentru început, s-a făcut o trecere în revistă a producției și valorificării fructelor de afin. S-a evidențiat importanța arbuștilor în alimentație, însușirile lor terapeutice, com

poziția lor chimică și totodată valoarea tehnologică și comercială a acestora.

S-a trecut în revistă aria de răspândire și speciile din care provin arbuștii fructiferi cultivați, precum și specificul ecologic al acestora.

Din punct de vedere agroturistic zona cea mai bine dezvoltată a județului este cea a [NUME_REDACTAT], aici localizându-se cele mai multe pensiuni agoturistice din zonă care au ca ofertă promovarea produselor obținute prin valorificarea arbustilor de afin.

Pentru cultura în zonele montane se recomandă soiurile de afin: Weimouth, Blueray, Bluecrop, Coville.

Afinul cu tufă înaltă este una din cele mai eficiente culturi.

Eficientă economica este determinată de nivelul și calitatea prducției dar și de prețul de valorificare. În prezent prețul de producție este de circa 1 – 1.2 euro pe kilogram.

Prețul de valorificare din fermă pentru fructe livrate vrac în lădițe de 5 – 6 kg este pentru fructele destinate consumului în stare proaspătă între 6 și 12 lei. Prețul en-detail al afinelor din producția românească oscilează între 12– 20 lei în piețe și între 20 – 50 în supermarketuri.

Evoluția plantelor și în consecință producția și eficiența culturii sunt influențate determinant de modul în care se face înființarea.

Fructele de afine sunt cel mai des valorificate prin obținerea de gemuri, dulcețuri, fructe confiate, prin obținerea de siropuri și băuturi alcoolice.

BIBLIOGRAFIE

Botez M., [NUME_REDACTAT]., Botar A., – Cultura arbuștilor fructiferi, Editura CERES, Anul1984, Bucuresti.

[NUME_REDACTAT] – Cormoflora județului Sibiu, Editura PELICANUS, Brașov.

[NUME_REDACTAT] – Cultura arbuștilor fructiferi, Editura M.A.S.T., Anul 2000, București.

[NUME_REDACTAT] –Pomicultură de la A la Z,Editura ASAB, Anul 2007, București.

Pomicultură curs pentru uzul studenților.

Jurubiță J. – Sucuri de fructe și băuturi răcoritoare preparate în casă.[NUME_REDACTAT], Anul 1981,București.

*** http://diversificare.ro/stiati-ca/2012/01/uscarea-cea-mai-veche-metoda-de-conservare-a-alimentelor/

*** http://www.romedic.ro/afinele-in-domeniul-cosmetic-0P14524

*** http://www.gazetadeagricultura.info/pomicultura/600-arbusti-fructiferi/fructe-de-padure/1554-cultura-afinului.html

*** http://www.scrigroup.com/afaceri/agricultura/CULTURA-AFINULUI-Importanta-cu45647.php

*** http://www.pomiculturasubmontana.ro/afinulinro.html

*** http://www.turism.sibiu.ro/ro/marginime.htm