Posibilitati de Perfectionare a Gestiunii Risculuidocx

=== Posibilitati de perfectionare a gestiunii riscului ===

CUPRINS

Introducere 5

Capitolul I. Conceptul de risc în domeniul bancar 6

Capitolul II. Analiza riscului de credit pe baza indicatorilor specifici 9

II.1. Indicatori specifici gestiunii riscului de credit 9

II.2. Analiza riscului de credit pe baza indicatorilor agregați în sistemul bancar din România 14

Rata riscului de credit în perioada 2007 – 2014 14

Rata creditelor neperformante în perioada 2009 – 2015 14

Ponderea creanțelor depreciate în totalul portofoliului de credite 15

Ponderea creanțelor depreciate în total active și total datorii 15

Credite restante și îndoielnice în total credite. Creanțe restante și îndoielnice în total active 16

Capitolul III. Metode și tehnici de gestiune a riscului de credit 18

III.1. Baza legală a gestiunii riscului de credit. BNR – autoritatea de reglementare și supraveghere prudențială 18

III.2. Cadrul teoretic al gestiunii riscurilor – metode și tehnici utilizate 21

III.3. Acordurile Basel – prevederi despre riscul de credit 32

III.4. Metode de gestiune a riscului de credit utilizate în sistemul bancar din România 34

A. Provizionarea 35

B. Adecvarea capitalului 36

C. Structura portofoliului de credite 41

D. Asigurarea creditelor 42

E. Perceperea de garanții 42

Posibilități de perfecționare a gestiunii riscului 45

Bibliografie 48

Anexe 50

Introducere

Prin prezenta lucrare am dorit să surprind un fenomen care se manifestă permanent în domeniul bancar, dar nu numai aici, ci în toate aspectele vieții economico-sociale și anume riscul. Acestă „umbră” amenințătoare însoțește permanent orice activitate a agenților economici, fie ei persoane fizice sau juridice, iar producerea riscului generează întotdeauna pierderi. Cu cât volumul activității este mai mare, pierderile posibile sunt și ele mai mari, deci privind din perspectiva băncilor, riscurile pot să fie cauzatoare de pierderi imense pentru acestea, tocmai datorită volumului mare de resurse cu care operează.

Astfel, am considerat oportun un studiu al riscului de credit, acesta fiind după părerea mea cel mai important risc cu care se confruntă instituțiile de credit la momentul actual. Performanța se poate atinge doar în condițiile asumării riscurilor, deci nu se poate vorbi de evitarea lor, ci de managementul eficient astfel încât pierderile să fie minime sau nule.

Incertitudinea determinată de instabilitatea economică și politică din România face ca gestiunea riscului de credit să fie nu tocmai ușoară, dar imperios necesară. Banca Națională a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere prudențială, a impus prin legislația adaptată la acordurile internaționale unele restricții în ceea ce privește capitalurile proprii, fondurile proprii și volumul creditelor acordate cu scopul de a preveni incidentele și de a limita pierderile băncilor comerciale. Pe lângă aplicarea cerințelor BNR, băncile comerciale folosesc și alte tehnici de protejare împotriva riscului de creditare, în funcție de opțiunea fiecăreia.

Obiectivul principal al acestei lucrări constă în prezentarea cât mai cuprinzătoare cu putință a tehnicilor de gestiune a riscului de credit aplicabile de către insituțiile de credit din România și nu numai. Am expus pe de o parte cadrul teoretic cu privire la riscuri în general și la riscul de credit în special, precum și mediul legislativ în care băncile își desfășoară actvitatea. Apoi am arătat care sunt indicatorii cu ajutorul cărora putem cuantifica aspecte ce țin de riscul de credit, iar în final am prezentat detaliat care sunt acele procedee de gestionare a riscului de credit, cum funcționează și am arătat măsura în care băncile de pe teritoriul țării noastre au utilizat astfel de procedee și în ce măsură.

Cum identificarea unei probleme nu este niciodată suficientă, ci trebuiesc luate măsuri de coreție și îmbunătățile, am propus în final și câteva metode de perfecționare a abordării riscului de credit, pe care le consider extrem de utile și care pot să vină în sprijinul băncilor spre atingerea obiectivului de prevenire a riscului și de limitare a pierderilor produse de acesta.

Capitolul I. Conceptul de risc în domeniul bancar

De-a lungul timpului omul a învățat să gestioneze riscurile. În viața de zi cu zi oamenii sunt îngrijorați cu privire la diferite riscuri viitoare și, ca urmare, încheie diverse polițe de asigurare sau apelează la alte tipuri de instumente pentru a se proteja de riscuri neprevăzute. Accidentele, dezastrele naturale, falimentul și pierderile din afaceri sunt riscuri care planează asupra omenirii dintotdeauna.

Primul pas în înțelegerea noțiunii de risc îl constituie consultarea Dicționarului Explicativ al Limbii Române, care ne oferă mai multe definiții, printre care cea mai cuprinzătoare ar fi aceea care descrie riscul ca fiind o „posibilitate de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă; pericol posibil”. Ca origine, termenul provine din franțuzescul „risque”, pe care dicționarul Larousse îl definește ca „pericol, inconvenient mai mult sau mai puțin probabil la care suntem expuși”.

În general, riscul (industrial, comercial, bancar) poate fi definit ca fiind o întâmplare a cărei producere are o consecință nefavorabilă asupra subiectului/agentului economic. Riscul reprezintă posibilitatea de nerealizare a câștigului scontat sau de apariție a unei pierderi în tranzacțiile economice (de import, export, arbitraj, etc.), ca urmare a producerii unor evenimente sau fenomene cu impact asupra afacerilor societății comerciale/operatorului. În funcție de situația concretă, riscul poate fi considerat ca fiind:

Rezultatul unor decizii greșite – pericolul apariției pierderilor prin modificarea mediului;

Abaterea de la o valoare-scop prin una sau mai multe modificări ale parametrilor interni sau externi ai pieței.

Pe de altă parte există și modificări pozitive ale parametrilor, acestea reprezentând o șansă pentru decident, deci o noțiune complementară riscului. Succesul unei afaceri presupune asumarea riscurilor, iar dacă nu există riscuri, nu există șanse de câștig. Astfel, niciun agent economic nu poate să evite asumarea riscurilor.

Fiind agenți economici ce acționează pe piață, insitituțiile bancare vor fi și ele afectate de riscuri generale și specifice. Astfel, Ion Nițu definește riscul bancar ca fiind un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcționalității băncii. Riscul bancar poate fi provocat în interiorul băncii de către clienți sau din cauza mediului concurențial extern.

Putem spune că nu există o acoperire completă împotriva tuturor riscurilor potențiale, dar există metode proactive de protecție împotriva anumitor riscuri. Același concept se aplică și în cazul organismelor financiare, unde înțelegerea riscurilor a fost dintotdeauna o componentă fundamentală în procesul de management. Noutatea însă vine din următoarele:

Înțelegerea și conștientientizarea crescândă a problematicii riscurilor de către manageri;

Abordarea explicită și analitică;

Încercarea de a direcționa profilul de risc al organizației spre acele riscuri pe care le poate gestiona mai ușor;

Presiunea de a aloca resurse pentru prevenirea riscurilor în mod conștient.

În cadrul riscurilor bancare, cel mai important risc este riscul financiar care rezultă din orice tranzacție bancară, care este supusă unui potențial risc. Riscurile financiare se pot împărți la rândul lor în mai multe categorii de riscuri, așa cum sunt prezentate în figura 1.1.

Figura 1.1. Tipuri de riscuri financiare
Sursa: Reprezentare grafică realizată de autor

Cele mai importante riscuri financiare sunt următoarele: riscul de credit, riscul ratei dobânzii, riscul de lichiditate, riscul valutar, etc. În opinia autorilor Vasile Dedu și Gabriel Bistriceanu, dintre riscurile financiare enumerare, riscul de credit reprezintă cel mai important și analizat risc bancar.

Riscul de credit exprimă posibilitatea ca o bancă să înregistreze pierderi sau să nu înregistreze profiturile așteptate de această bancă. Acesta poate fi un risc direct – pierderile sau neînregistrarea profiturilor așteptate se datorează nerambursării corespunzătoare a creditului de către debitor. De asemenea, poate fi un risc indirect – nici garantul nu-și îndeplinește obligațiile contractuale. Într-o altă abordare riscul de credit este văzut ca posibilitatea ca un partener contractual să nu își îndeplinească obligațiile prevăzute în contract, cauzând astfel o pierdere financiară creditorului său.

De asemenea, potrivit unui alt autor, riscul de credit constă în pericolul ca, pe parcursul derulării unei tranzacții, una dintre părți să sufere o pierdere în legătură cu realizarea creanțelor pe care le are asupra celorlalți participanți. Acest risc apare în situația în care unul dintre participanți, pe parcursul derulării tranzacției, nu îți acachită obligațiile, în cele mai multe cazuri eșecul unui paticipant din onorarea obligațiilor asumate într-o tranzacție fiind rezultatul intrării sale în starea de insolvabilitate.

Sintetizând aceste definiții, eu consider că riscul de credit este riscul de a nu recupera resursele financiare mobilizate anterior cu scopul de a obține profituri și, implicit, riscul de a pierde profiturile scontate din două cauze: fie debitorul nu are posibilitatea de a rambursa împrumutul, fie nu dorește să-l ramburseze. Indiferent care este motivul nerambursării, băncile trebuie să depună eforturi pentru a evita situațiile menționate și de aceea se impune o activitate susținută de prevenire și limitare a acordării de credite riscante, precum și adoptarea unor măsuri de protecție suplimentară, toate aceste metode și măsuri fiind dezbătute în capitolele care urmează.

Capitolul II. Analiza riscului de credit pe baza indicatorilor specifici

II.1. Indicatori specifici gestiunii riscului de credit

Într-o exprimare plastică putem afirma că riscul de credit este asemeni unei „umbre” care însoțește permanent băncile în activitatea de finanțare a agenților economici. De aceea riscul trebuie întâi cunoscut, studiat, analizat și apoi trebuiesc dezvoltate strategii de limitare și de protejare împotriva acestuia. Analiza riscului de credit se face pe baza unui sistem de indicatori specifici care cuprinde trei tipuri mari de indicatori: de structură, de dinamică și indicatori relativi.

Indicatorii de structură exprimă procentual structura activelor bancare sau a portofoliului de credite la un moment dat. Din punctul de vedere al băncii, riscul de credit nu prezintă doar operația de creditare propriu-zisă; plasamentele în titluri de credit, acordarea de garanții și participarea băncii la sistemul interbancar de decontări sunt purtătoare, și ele, de risc de credit. Ca indicatori de risc monitorizați se pot folosi următorii:

Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, putem aprecia activitatea băncii ca fiind mai riscantă; aceasta poate să își stabilească prin politica de creditare o anumită limită, un plafon și/sau praguri de alertă, dar cum activitatea de creditare este principala sursă de venit și implicit de profit a băncii, nu poate fi vorba de o încercare de reducere a raportului de mai sus, ci mai degrabă de analiza laborioasă a creditelor acordate, astfel încât acestea să fie cît mai performante și doncurile acordate, împreună cu dobânzile atașate poată fi recuperate fără incidente. În situația în care există o valoare semnificativă a portofoliului de valori mobiliare, atunci trebuie calculat și raportul dintre creanțele totale asupra debitorilor (credite acordate + titluri de credit în portofoliu) și activele totale.

Acest indicator exprimă direct ponderea creditelor de calitate inferioară în totalul creditelor acordate. Cu cât indicatorul înregistrează o valoare mai mare, cu atât activitatea băncii este mai riscantă, deoarece există un volum mai mare de credite neperformante. Creditele de calitate medie cuprind: creditele în observație + creditele standard + creditele îndoielnice (conform normelor BNR).

Valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Cu alte cuvinte, așa cum este și normal, pierderile la portofoliul de credite trebuie să fie cât mai mici, de preferat chiar nule, pentru a nu influența în mod negativ profitabilitatea activității de creditare. Valoarea acestui raport servește și pentru stabilirea valorii rezervelor de constituit la portofoliul de credite din care urmează să fie acoperite aceste pierderi.

Indicatorii dinamicii au rolul de a prezenta evoluția în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluția riscului de creditare ex ante sau post factum. Dintre aceștia menționăm:

dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite ΔFR = FR1 – FR0.

Raportul fonduri de rezervă/pierderi trebuie să fie supraunitar, adică fondul de rezervă să fie cel puțin la nivelul pierderilor din portofoliul de credite, pentru ca banca să fie protejată. Dinamica acestui indicator exprimă modul în care banca însăși, prin metodele proprii de management, anticipează evoluția expunerii la riscul de creditare: cu cât este mai mare valoarea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane, cu atât se poate presupune că banca anticipează pierderi mai mari și că este de așteptat o scădere a calității portofoliului de credite.

Totuși există posibilitatea ca acest indicator să nu exprime exclusiv politica anti-risc a băncii, deoarece fondul de rezervă prezintă și valențe fiscale. Astfel, articolul 43 din Legea bancară nr. 58 din 05.05.1998 prevedea că băncile repartizează 20% din profitul brut pentru constituirea unui fond de rezervă, până când fondul astfel constituit egalează capitalul social, apoi, maximum 10%, până în momentul în care fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalul social. După atingerea acestui nivel, alocarea de sume pentru fondul de rezervă se face din profitul net. Băncile repartizează din profitul brut sumele destinate constituirii rezervei generale pentru riscul de credit, în limita a 2% din soldul creditelor acordate. Cu alte cuvinte constituirea de fonduri de rezervă reprezintă și o facilitate fiscală, deci rezervele devin pârghii fiscale de care băncile se pot folosi în afara managementului riscului și pot să deruteze analiștii externi care nu cunosc mobilurile constituirii fondurilor de rezervă mai mari.

dinamica activelor și, mai ales, a creditelor totale ΔCT = CT1 – CT0 este interpretată ca indicator al riscului de creditare atunci când exprimă o creștere accelerată. Astfel se presupune, în baza experienței, că fiecare instituție bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. O creștere accelerată de 40%-50% a valorii reale (în prețuri constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionată convenabil sau cel puțin comparabil cu nivelul de performanță din anii anteriori în cadrul acelorași structuri și folosind aceleași resurse.

Pe de altă parte, adecvarea însăși a acestor structuri și resurse la noua presiune care se exercită de către volumul crescut de activitate este un important factor perturbator până în momentul în care se restabilește un nivel rezonabil de echilibru între capacitățile bancare de prelucrare a informației și volumul acesteia. Capacitatea deficitară de prelucrare a informației este un factor de risc căci crește probabilitatea strecurării unor erori.

Banca Națională a României a impus o serie de restricții pentru a asigura creșterea volumului creditelor pe baze sănătoase, și anume:

Impunerea cerinței de informare contractuală (grafic de rambursare) a clienților cu privire la riscul valutar;

Impunerea utilizării fișei fiscale în procesul de validare a veniturilor;

Determinarea gradului maxim de îndatorare pe categorii de clientelă pe baza analizei de testare la stres;

Stabilirea graficului inițial de rambursare în condițiile încadrării în gradul maxim de îndatorare pe întreaga maturitate a creditului;

Introducerea unor cerințe mai stricte de provizionare a creditelor în valută acordate debitorilor expuși la riscul valutar;

Avertizarea solicitanților cu privire la riscul valutar aferent contractării unui credit în valută – broșuri de informare;

Prezentarea de garanții la un nivel de minim 133% în cazul creditului de consum în valută;

Determinarea în cazul persoanelor fizice a gradului maxim de îndatorare cu luarea în considerare, în cazul creditului de consum, a șocurilor pe curs de schimb valutar, pe rata dobânzii și pe venituri, la valorile indicate de BNR;

Stabilirea unei maturități de maxim 5 ani în cazul creditului de consum;

Limitarea valorii creditului ipotecar în raport cu garanția ipotecară (LTV), diferențiat, cu luarea în considerare a riscului valutar.

Toate aceste măsuri au ca scop creșterea sustenabilă a volumului creditelor acordate de către instituțiile de credit agenților economici neguvernamentali, deci persoanelor fizice și juridice, cu excepția statului.

Indicatorii relativi de corelare a activelor bancare cu capitalul și fondurile bancare dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc și sursa de finanțare a acesteia.

Calculul acestui indicator nu este neaparat relevant prin prisma valorii obținute, deoarece va fi de regulă supraunitar, ci este important să urmărim acoperirea pierderilor din portofoliul de credite.

Pentru a putea afirma că managementul este prudent, valoarea acestui indicator trebuie să fie mai mare decât 1, astfel ca pierderile să fie acoperite integral din rezrvele constituite anterior. Acest fapt denotă o bună dimensionare a rezervelor și corelarea lor cu riscul asumat, deci o bună anticipare și evaluare a volumului pierderilor probabile.

Rata provizioanelor față de pierderi evidențiază nivelul de prudență al băncii în politica sa de creditare.

Ponderea provizioanelor in profit evidențiază costul de acoperire a riscului de credit pe care banca și-l asumă.

Ion Nițu propune calculul a încă doi indicatori pe care îi consideră relevanți în procesul de gestionare eficientă a riscului de credit, și anume:

ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor

ponderea creditelor restante în totalul creditelor

Ambii indicatori trebuie să tindă spre 0, deoarece creditele restante și neperformante reduc rentabilitatea băncii. Aceste două categorii de credite generează una dintre problemele de fond ale sistemului bancar din economiile de tranziție, confruntate cu dezechilibre micro și macroeconomice.

De asemenea raportul dintre rezervele pentru pierderi din credite și totalul creditelor reflectă sintetic expectațiile manageriale cu privire la evoluția calității portofoliului de împrumuturi. Potrivit lui Ion Nițu există și câțiva indicatori care ne pot oferi semnale în avans cu privire la evoluția riscului și implicit a veniturilor băncii: concentrarea geografică și pe sectoare economice a creditelor, ritmul accelerat de creștere a volumului de credite și rentabilitatea ridicată a unor categorii de credite.

Din analiza indicatorilor utilizați în analiza riscului de credit observăm că practic nu există un singur indicator care să releve nivelul riscului asumat de către bănci, ci prin interpretarea corelată a acestora ne putem face o imagine de ansamblu a viitoarelor probleme ce ar putea apărea. Dacă unul sau mai mulți indicatori au valori neadecvate, acest lucru trebuie să fie un semnal de alarmă pentru cei care iau decizii pe partea de creditare. Desigur că riscul trebuie corelat și cu managementul debitorului, nivelul tehnologic de care acesta dispune, dar și cu veniturile și cu profitul băncii, astfel că uneori se justifică asumarea unor riscuri mari pentru a obține profituri pe măsură.

II.2. Analiza riscului de credit pe baza indicatorilor agregați în sistemul bancar din România

Pentru a exemplifica felul în care indicatorii riscului de credit de ajută să observăm evoluția economiei în ansamblul ei, am prezentat în continuare câțiva indicatori agregați ai riscului de credit, așa cum sunt ei determinați de către Banca Națională a României la nivelul întregului sistem bancar românesc.

Rata riscului de credit în perioada 2007 – 2014

Potrivit graficului din Figura 2.1 rata riscului de credit calculată de BNR pe ansamblul sistemului bancar din România a avut un trend ascendent încă de la finele anului 2007 și a crescut continuu până în 2014. Creșterea se accentuează începând cu luna septembrie a anului 2008, până în 2011, când sesizăm o scurtă stagnare, urmând ca din septembrie 2012 să crească din nou. Aceste creșteri continue ne arată de fapt instabilitatea economică generată de mult mediatizata criză din 2008.

Rata creditelor neperformante în perioada 2009 – 2015

Datorită faptului că rata riscului de credit este influențată în mod direct de creditele neperformante, este clar că și rata creditelor neperformante va avea același curs, și anume unul crescător. Cu alte cuvinte a crescut ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor pe toată perioada 2009-2014, mai puțin în perioada martie-septembrie 2014, când observăm o scădere favorabilă de la 22% la 19% în iunie, apoi la 15 procente în septembrie.

De asemenea se remarcă o stagnare în intervalul decembrie 2014-martie 2015. Acest lucru este un semnal pozitiv din partea pieței ce se poate explica fie ca o creștere a prudenței băncilor în acordarea de credite, fie ca îmbunătățirea capacității de rambursare a debitorilor.

Ponderea creanțelor depreciate în totalul portofoliului de credite

În perioada decembrie 2011 – martie 2015 ponderea creanțelor depreciate în totalul portofoliului de credite a crescut de la 9,22% la 12,42% în septembrie 2013, după care se observă o ameliorare continuă, indicatorul scăzând până la valoarea de 9,39% la sfârșitul lui 2014 și mai apoi până la 9,08% în martie 2015. Dacă trendul se menține, putem estima că se va înregistra o scădere și în perioada următoare, aspect favorabil pentru instituțiile de credit.

Ponderea creanțelor depreciate în total active și total datorii

Urmărind Figura 2.4 putem constata că în perioada 2011 – 2015 au avut loc modificări semnificative și sincronizate ale celor doi indicatori. Concomitent cu agravarea situației economice după instalarea crizei, din 2011 până la începutul anului 2013 ponderea creanțelor depreciate a crescut continuu, însă cu o rată descrescătoare, ca urmare a aplicării de către bănci a reglementărilor privind deprecierea creanțelor incerte, urmând ca în 2013 să se mențină aproximativ constante ambele ponderi, după care se observă o scădere importantă, valorile ajungând chiar sub nivelul inițial din 2011. Această scădere are ca și cauză prudențialitatea băncior în acordarea de credite după criză, fapt ce a înăsprit condițiile de acordare, gradul de acoperire cu garanții și drept urmare volumul creanțelor depreciate a scăzut.

Credite restante și îndoielnice în total credite. Creanțe restante și îndoielnice în total active

Analizând Figura 2.5 observăm o creștere accelerată din decembrie 2008 și până la jumătatea anului 2010 a celor doi indicatori, fapt ce denotă, asemeni indicatorilor prezentați anterior, un risc de credit ridicat semnalat printr-o creștere continuă a creditelor și a creanțelor totale îndoielnice ale băncilor. În a doua jumătate a anului 2010 situația se ameliorează și remarcăm o scădere a ambilor indicatori, urmată din nou de o creștere la începutul anului 2011. În ultima jumătate a anului 2011 creditele și creanțele restante au scăzut ușor, determinând scăderea celor doi indicatori.

Analiza acestor indicatori ne ajută să înțelegem că sistemul bancar românesc a fost afectat de criza financiară din 2007-2008, iar graficele sunt extrem de concludente în acest sens. Toate ne indică un risc de credit ridicat, deoarece beneficiarii creditelor au intrat fie în insolvență, fie în faliment, fie au avut întârzieri considerabile în rambursarea creditelor. Cu toate acestea pe finalul perioadei, pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul anului 2014 și începutul anului 2015 observăm că lucrurile par să se îndrepte cu pași mici, dar siguri. Este de competența băncii naționale să continue să supravegheze sistemul bancar și să se asigure că băncile comerciale sunt pregătite să facă față unor situații de nerambursare a creditelor, fapt posibil doar printr-o gestiune adecvată a riscului de credit. Această gestiune se realizează prin metode și tehnici specifice care vor fi prezentate în capitolul următor.

Capitolul III. Metode și tehnici de gestiune a riscului de credit

III.1. Baza legală a gestiunii riscului de credit. BNR – autoritatea de reglementare și supraveghere prudențială

Potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.99/ 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.227/2007, în scopul protejării intereselor deponenților și al asigurării stabilității și viabilității întregului sistem bancar, Banca Națională a României asigură supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv a sucursalelor acestora înființate în alte state membre ori în state terțe, prin stabilirea unor norme și indicatori de prudență bancară și urmărirea respectării acestora și a altor cerințe prevăzute de lege și de reglementările aplicabile la nivel individual și la nivel consolidat sau subconsolidat, după caz, în vederea prevenirii și limitării riscurilor specifice activității bancare.

Urmărirea respectării de către bănci și alte instituții de credit a prevederilor legale în materie de prevenire a riscurilor se realizează de către BNR în baza raportărilor pe care acestea au obligația să le transmită, dar și prin verificări desfășurale la fața locului, la sediile instituțiilor de credit, atât în țară, cât și la sucursalele din străinătate.

De asemenea, pentru punerea bazelor unui istem de supraveghere eficient, banca centrală, în calitatea sa de autoriate responsabilă cu supravegherea pe bază individuala și consolidată, încheie acorduri de cooperare și coordonare cu alte autorități competente din străinătate. În activitatea de supraveghere a grupurilor bancare internaționale, Banca Națională a României cooperează cu celelalte autorități de supraveghere prin intermediul structurilor de lucru stabilite la nivel european și al substructurilor relevante din cadrul acestora:

BSC – Banking Supervision Committee stabilit de Banca Centrală Europeană

EBA – The European Banking Authority, autoritate independentă a UE care are ca obiectiv asigurarea unui nivel eficient și consecvent de reglementare și supraveghere prudențială în întregul sector bancar din UE

Moneyval – Committee of Experts on the Evaluation of Anti-Money Laundering Measures and the Financing of Terrorism stabilit de Consiliul Europei

AMLC – Joint Committee's Sub-Committee on Anti Money Laundering stabilit de Autoritatea Bancară Europeană

Banca centrală își exercită atribuțiile de supraveghere prudențială prin reglemetarea modalităților de protejare împotriva riscurilor. Astfel, Regulamentul nr. 5 din 2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit prevede obligativitatea ca o instituție de credit să dispună de un cadru cuprinzător de administrare a riscurilor care să acopere toate unitățile operaționale, funcțiile-suport și pe cele de control, care să recunoască pe deplin substanța economică a expunerilor la risc și care să conțină toate riscurile relevante. Aria de cuprindere a administrării riscurilor trebuie să se refere la riscul de credit, de piață, de concentrare, reputațional, de conformitate, de lichiditate, operațional, și strategic.

Același regulament prevede faptul că instituțiile de credit trebuie să aibă un cadru de administrare a riscului de credit adecvat, cu alte cuvinte să țină seama de apetitul la risc și profilul de risc al instituției de credit, precum și condițiile macroeconomice și de piață. Acest cadru include politici și procese prudente pentru identificarea, evaluarea, măsurarea, raportarea, monitorizarea și controlul sau diminuarea riscului de credit, inclusiv riscul de credit al contrapartidei, în timp util. Observăm astfel că prin acest Regulament riscul de credit este divizat în risc de credit propriu-zis și risc de credit al contrapartidei, care sunt definite astfel:

Riscul de credit poate rezulta din: expuneri din bilanț și din afara bilanțului, inclusiv credite și sume avansate, investiții, creditare interbancare, tranzacții cu instrumente financiare derivate, tranzacții de finanțare prin titluri și activități de tranzacționare;

Riscul de credit al contrapartidei include expunerile la riscul de credit rezultat din instrumentele financiare derivate și alte instrumente financiare extrabursiere.

Pentru contracararea efectelor celor două, instituțiile de credit au următoarele obligații:

   a) să asigure că diversitatea portofoliilor de credite este adecvată în funcție de piețele-țintă și strategiile globale de creditare;

   b) să dispună de sisteme eficiente de gestionare și monitorizare permanentă a diferitelor portofolii purtătoare de risc de credit și a diferitelor expuneri ale instituțiilor, precum și pentru identificarea și gestionarea creditelor problematice și pentru efectuarea ajustărilor de valoare și constituirea unor provizioane adecvate;

   c) să dispună de metodologii interne care permit evaluarea riscului de credit al expunerilor față de debitori individuali, titluri de valoare sau pozițiile din securitizare, precum și riscul de credit la nivelul portofoliului.

Orice instituțiile de credit trebuie să dispună, conform normelor, de politici și procese care includ:

o strategie bine documentată și eficient implementată, precum și politici și procese sănătoase pentru asumarea riscului de credit, fără acordarea unei încrederi exagerate evaluărilor externe de credit; în cazul în care cerințele de fonduri proprii se bazează pe o evaluare a unei instituții externe de evaluare a creditului (ECAI, External Credit Assessment Institution) sau pe faptul că o expunere este neevaluată, acest lucru nu absolvă instituțiile de credit de obligația de a lua în considerare și alte informații relevante pentru a își evalua modul de repartizare a capitalului intern;

politici și procese eficace de administrare a creditelor, care să includă analiza continuă a capacității și disponibilității clienților de a rambursa datoriile la scadență (inclusiv revizuirea performanței activelor-suport în cazul expunerilor din securitizare), monitorizarea documentației, clauzelor contractuale, garanțiilor și altor forme de diminuare a riscului de credit;

sisteme informaționale eficace pentru identificarea, agregarea și raportarea cu acuratețe și la timp a expunerilor la riscul de credit, către organul de conducere, pe bază continuă;

limite de credit prudente și adecvate, consecvente cu apetitul la risc, profilul de risc și soliditatea capitalului instituției de credit, care sunt comunicate în mod regulat personalului relevant și înțelese de către acesta;

procese de urmărire a excepțiilor și de raportare care asigură acțiuni prompte la nivelul adecvat al organului de conducere al instituției de credit, acolo unde este necesar; și

controale eficace, inclusiv referitor la calitatea, încrederea și relevanța datelor și referitor la procedurile de validare, pentru utilizarea modelelor care identifică și măsoară riscul de credit și limitele stabilite.

Deciziile de creditare trebuiesc luate în mod independent și obiectiv, fără să existe presiuni sau influențe de orice fel din afară. De asemenea, cu cât gradul de risc este mai ridicat, cu atât mai înalt trebuei să fie nivelul ierarhic la care se ia decizia de creditare. Cu alte cuvinte, creditele riscante trebuiesc aprobate de către conducerea instituției în cauză.

III.2. Cadrul teoretic al gestiunii riscurilor – metode și tehnici utilizate

În cazul oricărei bănci, obiectivul principal al activității de creditare îl constituie acordarea de credite în condiții de reducere la maxim a expunerii la riscuri și asigurare a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat. Pentru a se realiza acest obiectiv, instituția de credit trebuie să analizeze solicitările de credit și expunerea la risc, pentru a se putea cuantifica nivelul de risc asumat.

Riscul de credit trebuie evaluat prin comparație cu beneficiile pe care banca se așteaptă să le obțină din acordarea de credite. Beneficiile directe sunt reprezentate de dobânzile și comisioanele încasate la creditul acordat, iar cele indirecte constau în menținerea unei relații cu clienții care poate oferi băncii depozite mai mari sau cere o varietate mai mare de servicii acesteia.

Din punct de vedere al momentului în care au loc acțiunile de prevenire și limitare a efectelor riscurilor, putem să împărțim gesiunea riscului în două categorii, a priori și a posteriori.

Gestionarea a priori reprezintă primul pas, acela de prevenire, și presupune:

divizarea și limitarea riscurilor;

aprecierea posibilităților de rambursare a solicitanților de credite;

acoperirea cu garanții.

Gestionarea a posteriori este a doua etapă și se parcurge după acordarea creditelor. Aceasta presupune următoarele măsuri:

analiza creditelor din portofoliu și constituirea de provizioane;

constituirea fondului pentru riscuri bancare generale.

Profesorii Tony van Gestel și Bart Baesens au reușit să redea printr-o reprezentare grafică modul în care riscurile trebuiesc abordate în mod continuu (Figura 3.1). Principalii pași ai procesului de management al riscului sunt:

Identificarea începe prin analiza tuturor surselor potențiale de risc. Această etape presupune o bună cunoaștere a produselor financiare și există riscul omiterii unor riscuri datorită lipsei de competență.

Măsurarea preupune cuantificarea riscurilor care au fost identificate în etapa anterioară. În cazul riscului de credit sunt necesare analize detaliate ale evenimentelor din trecut, iar dacă informațiile sunt insuficiente se impune elaborarea de modele teoretice pentru cuantificarea riscului.

Tratamentul, numit astfel la modul figurat, presupune una din următoarele patru situații de abordare a riscului:

evitarea riscului – se ia decizia de a nu se desfășura acea operațiune financiară pentru care riscul este prea mare sau nu este suficient de bine înțeles. Evitarea tuturor riscurilor este imposibilă, deci se va decide care sunt acele riscuri care sunt prea mari pentru a fi asumate, sau se va investi într-o măsură mai mică, pentru dispersia riscului;

transferul riscului – reprezintă transferul efectiv al riscului asupra altei bănci sau companii de asigurări (ex: derivate de tip credit default swaps);

reducerea riscului – de exemplu prin solicitarea unei garanții care să acopere o parte din suma totală în caz de nerambursare

acceptarea riscului – se aplică în mod obișnuit pentru activele cu grad scăzut de risc. Riscul este mai ușor de acceptat atunci când investițiile sunt diversificare pe sectoare, țări, etc.

Figura 3.1 Etapele procesului continuu de management al riscului
Sursa: reproducere după Baesens, B., Van Gestel, T., Credit Risk Management, Editura Oxford University Press, New York, 2009, p. 41

Implementarea este etapa în care, odată stabilită strategia de abordare a riscului, aceasta este pusă în practică, sub supravegherea managementului băncii.

Evaluarea eficienței strategiei de management a riscului trebuie să se facă frecvent. Se verifică dacă rezultatele corespund cu planurile și se fac eventuale corecții.

Evaluarea situației financiare și a garanției clientului reprezintă punctul de plecare în acordarea unui credit, iar banca se bazează pe informații externe, în principal de la client. Ea trebuie să cerceteze ce sumă este necesară, în ce scop, ce garanții sunt aduse, ce posibilități de rambursare are clientul, etc. Dar această evaluare aparent simplă nu este suficientă pentru a feri banca de riscul de credit și de aceea se utilizează o combinare de mai multe metode de gestiune a riscului de credit, prezentate în cele ce urmează.

Evaluarea riscului pe bază de scoring

Scoring-ul creditelor este un set de modele decizionale și tehnicile ce stau la baza lor, care au rolul de a ajuta creditorii în acordarea de împrumuturi. Modelul scoring reprezintă un calificativ numeric exprimând opinia băncii în ceea ce privește capacitatea debitorului de a-și îndeplini integral și la timp obligațiile de plată asumate față de bancă. Analiza scoring are la bază două categorii de factori: factori cantitativi (cuantificabili) ai debitorului și factori calitativi (necuantificabili) ai debitorului. Aceste categorii de factori cuprind, în cazul creditării persoanelor fizice:

garanțiile aduse: banca preferă garanțiile lichide a căror valorificare pe piață se poate realiza cu ușurință;

istoricul relației cu banca: persoanele fizice care au beneficiat de alte produse de creditare de la banca ce acordă creditul și le-au rambursat corespunzător deoarece banca consideră că aceste persoane au un risc de credit mai redus.

venitul solicitantului are ponderea cea mai mare în determinarea scoring-ului;

domiciliul solicitantului de credit: cei care dețin o locuință proprietate personală au un plus la scoring;

situația familială: persoanele căsătorite primesc un plus la scoring;

numărul persoanelor aflate în întreținere: debitorii cu persoane în întreținere, în special copii, sunt mai bine văzute de banca creditoare deoarece sunt considerate mai responsabile;

Dacă solicitantul este o persoană juridică se au în vedere factori calitativi și cantitativi. Factorii calitativi reprezintă aspectele nefinanciare, respectiv calitatea managementului firmei (experiență profesională, obiective strategice, competență), a activității firmei analizate, a politicii de marketing (concurență, distribuție, poziție pe piață), precum și aspecte privind istoricul creditului și calitatea acționariatului.

Factorii cantitativi de care banca ține seama în acordarea creditelor se determină ca o medie ponderată a unor indicatori determinați pe baza situațiilor financiare. Dintre indicatorii care sunt luați în calcul amintim:

lichiditatea;

solvabilitatea;

trendul cifrei de afaceri;

gradul de îndatorare;

rentabilitatea capitalurilor proprii, etc.

Modelul scoring presupune acordarea de punctaje fiecărui aspect analizat, calculându-se un scor aferent componentei cantitative și unul aferent componentei calitative, comparându-se punctajul obținut de solicitant cu limita stabilită pentru acordarea creditului.

Perceperea de garanții

Pentru diminuarea riscurilor băncile se asigură suplimentar, pentru a fi sigure că li se vor rambursa la timp creditele acordate. Acestea percep și garanții bancare pe lângă calculul bonității, care este făcut pentru a verifica dacă afacerea clientului este rentabilă și dacă veniturile pe care le obține sunt sustenabile și vor putea acoperi cuantumul ratei. Prin aceste garanții banca se protejează împotriva riscului de credit deoarece, în cazul nerambursării, ea poate să transforme garanțiile în lichidități.

În conformitate cu Normele Metodologice nr. 12 din 22.07.2002 (cu modificarile si completarile ulterioare), următoarele categorii de garanții constituite pot diminua expunerea băncii față de entitatea de risc:

1. garanții personale – se referă la garanții furnizate de terți (de exemplu: cauțiunea, avalul etc.) și, în funcție de caracteristicile pe care le prezintă, pot fi încadrate după cum urmează:

a) garanție expresă – protecția furnizată de garanție este legată în mod clar de expuneri ce pot fi identificate cu exactitate sau de un portofoliu de expuneri clar delimitat, astfel încât gradul de acoperire al protecției este clar definit și nu poate fi pus la îndoială;

b) garanție irevocabilă – în afara nerespectării de către cumpărătorul protecției a obligației de a plăti la scadență costul protecției, contractul prin care este furnizată protecția nu conține nicio clauză care ar putea să permită furnizorului protecției să anuleze unilateral garanția sau ar putea să conducă la creșterea costului efectiv al garanției;

c) garanție necondiționată – contractul prin care este furnizată protecția nu conține nicio clauză asupra căreia cumpărătorul protecției (instituția de credit) nu deține controlul, care să îl împiedice pe garant să fie obligat să plătească în termen de maximum 15 zile calendaristice, în cazul în care obligatul principal nu achită la termen plata scadentă/plățile scadente;

2. garanții reale – se referă la bunuri corporale sau necorporale primite în garanție pentru operațiunile realizate cu alte instituții de credit sau cu clientela din afara sectorului instituțiilor de credit (de exemplu: ipoteca, gajul cu deposedare, inclusiv depozitul colateral, gajul fără deposedare etc.);

3. garanții intrinseci – se referă la garanții incluse în caracteristicile operațiunii înseși și care nu fac obiectul înregistrării în posturile din afara bilanțului (de exemplu: valorile primite în pensiune simplă, titluri primite în pensiune livrată etc.).

BNR reglementează gradul în care diferitele tipuri de garanții duc la reducerea expunerii băncilor comerciale față de risc (Anexa 2), precum și modul în care sunt evaluate acestea. Conform Regulamentului nr. 5/2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit,  „instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri pentru evaluarea garanțiilor reale și pentru verificarea faptului că respectivele garanții sunt și continuă să fie executabile și valorificabile”.

   Atunci când bunurile care sunt aduse ca și garanție nu se află pe teritoriul României, banca are obligația să facă evaluarea acestora în conformitate cu Standardele internaționale de evaluare pentru a putea să le recunoască drept deminuatoare ale riscului de credit. Dacă bunurile care constituie garanții reale corporale se află în România, la evaluarea acestora trebuie să se țină seama atât de standardele internaționale privind evaluarea, cât și de Ghidul privind evaluarea pentru garantarea împrumuturilor, emis de Asociația Națională a Evaluatorilor din România (ANEVAR). Persoanele care efectuează evaluarea trebuie să fie calificate, autorizate și să aibe experiența necesară pentru efectuarea evaluării în mod independent față de procesul decizional de acordare a creditului.

Clasificarea creditelor și provizionarea

În conformitate cu Regulamentul B.N.R. nr. 5/2012 privind clasificarea creditelor și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, societățile bancare trebuie să-și clasifice creditele acordate în una din următoarele categorii: credite standard, credite în observație, credite substandard, credite îndoielnice, credite pierdere.

Clasificarea creditelor se face prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:

serviciul datoriei;

performanța financiară;

inițierea de proceduri judiciare.

Serviciul datoriei este capacitatea debitorului de a-și rambursa datoria la scadență, exprimată prin numărul de zile de întârziere la rambursarea ratelor de către debitor. Există cinci intervale de timp în funcție de care se apreciază serviciul datoriei: (0-15 zile, 16-30 zile, 31-60 zile, 61-90 zile, minimum 91 de zile).

Performanța financiară exprimă potențialul economic și soliditatea financiară a debitorului, obținută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori economico-financiari) și calitativi (calitatea acționariatului, garanțiile primite). Performanța este calculată și apreciată pe baza punctajului care presupune acordarea de puncte fiecărui aspect analizat, calculându-se un scor aferent componentei cantitative și un scor aferent componentei calitative.

Încadrarea în categoria de performanță financiară se va face în ordinea crescătoare a scorului total (Anexa 3), în una din următoarele categorii:

Categoria A – în cazul în care performanțele financiare sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei. Totodată, se prefigurează menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare la un nivel ridicat;

Categoria B – în cazul în care performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel într-o perspectivă mai îndelungată;

Categoria C – în cazul în care performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire;

Categoria D – în cazul în care performanța financiară este scăzută și cu o evidentă ciclitate la intervale scurte de timp;

Categoria E – în cazul în care performanțele financiare arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Inițierea de proceduri judiciare presupune cel puțin una dintre următoarele măsuri luate în scopul recuperării creanțelor: hotărârea de către instanță a începerii procedurii de faliment sau declanșarea precedurii de executare silită față de persoane fizice sau juridice.

Așadar, ținând cont de criteriile amintite, creditele sunt încadrate într-una din categoriile următoare:

Pentru sectorul nebancar:

Tabelul 3.1 Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru creditele înregistrate de împrumutatori față de debitorii din afara sectorului instituțiilor de credit

Sursa: tabel realizat de autor pe baza Regulamentului BNR nr. 5 din 8 martie 2012

Pentru sectorul bancar:

Tabelul 3.2 Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru creditele/plasamentele înregistrate de împrumutatori față de instituțiile de credit

Sursa: tabel realizat de autor pe baza Regulamentului BNR nr. 5 din 8 martie 2012

Odată încadrat creditul într-una din cele 5 categorii i se alocă un coeficient de provizionare stabilit de către BNR astfel:

Tabelul 3.3 Coeficienții de provizionare a creditelor

Sursa: tabel realizat de autor pe baza Regulamentului BNR nr. 5 din 8 martie 2012

Determinarea provizionului necesar se face după următoarea relație:

Provizion = Baza de calcul x Coeficient de provizionare

Baza de calcul a provizionului se determină:

prin deducerea din expunerea băncii față de debitor a garanțiilor acceptate a fi luate în considerare conform Normelor metodologice BNR nr. 12/2002;

prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanții, în cazul unui credit clasificat în categoria pierdere, în situația în care s-au inițiat proceduri judiciare sau în situația în care cel puțin una dintre sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile.

Asigurarea creditelor

Piața asigurărilor din zilele noastre este extrem de bogată în oferte de asigurare și printre acestea se numără și aisugrarea creditelor, adică asigurarea băncilor împotriva riscului de nerambursare. Asigurarea creditelor îi oferă bancherului garanția că societatea de asigurări va rambursa ratele de credit restante imediat ce debitorul bancar va fi în incapacitate de plată. Din practică, asigurătorul urmează să plătească despăgubire de asigurare dacă debitorul bancar nu respectă graficul de rambursare a creditului și are întârziere la rambursarea a două rate consecutiv (tranșa creditului plus dobândă), însă condițiile de asigurare sunt negociate între părți și pot să difere de la un caz la altul.

Securitizarea

Figura 3.2 Securitizarea creanțelor

Sursa: Armonizarea legislației bancare la cerințele comunitare, prezentare a prim-viceguvernatorului BNR, București, 2004, slide 15

Potrivit Legii nr. 31/2006 privind securitizarea creantelor „securitizarea este o operațiune financiară de valorificare a creanțelor de către un vehicul investițional care le achizitionează, le grupează și le afectează garantării unei emisiuni de valori mobiliare.” Potrivit aceleiași legi, pot fi securitizate mai multe categorii de creanțe, printre care și creanțele provenind din contracte de credit, inclusiv credit ipotecar. Astfel, securitizarea reprezintă o practică modernă de gestionare a activelor băncilor, fiind o tehnică de refinanțare în cadrul căreia o bancă își vinde creanțele decurgând din acordarea de credite, cedându-le unei instituții constituite în acest scop, care la rândul său le va emite pe piața secundară prin cesiunea de creanțe. Această practică permite băncilor să își disperseze riscul prin securitizarea creditelor cu un grad mai mare de risc. Schema prin care se realizează această operațiune este redată în Figura 3.2.

Adecvarea capitalului

Pentru ca băncile să poată face față unor situații de nerambursare a creditelor fără să pună în pericol depozitele atrase de la agenții economici este foarte important ca acestea să pună în joc fonduri proprii suficiente pentru acoperirea riscurilor, adică trebuie să își dimensioneze capitalurilor proprii în corelație cu gradul de risc asumat. Legătura între nivelul riscului asumat și mărimea capitalului este una directă, adică la riscuri mari este necesar un capital mare.

BASEL II stabilește cerințele minime de capital, care trebuie să fie de 8% (în care: 2% capital propriu, 2% alte fonduri proprii de nivel 1, 4% fonduri proprii de nivel 2) din suma valorilor ponderate cu procentele de risc ale elementelor de activ bilanțier și ale elementelor din afara bilanțului de la o insituție de credit.

Limitele minime la care trebuie să se încadreze indicatorii de solvabilitate ai sistemului bancar din România, în vederea limitării riscului de credit sunt:

indicatorul de solvabilitate care se calculează ca raport între capitalul propriu și expunerea netă (expunerea netă din activele bilanțiere + expunerea netă din elementele extrabilanțiere) are o limită minimă de 8%;

indicatorul de solvabilitate care se calculează ca raport între fondurile proprii (capital propriu + capital suplimentar) și expunerea netă are o limită minimă de 12%.

Adecvarea capitalului în funcție de riscurile asumate este studiată pe baza formulei:

Capital propriu/Active ponderate în funcție de risc 8%

Activele angajate sunt împărțite pe clase de risc, deoarece, ținând cont de caracteristicile lor, expunerea lor la risc este diferită. Astfel coeficienții de ponderare a activelor, ținând cont de risc sunt următorii:

clasa de risc 1 0%;

clasa de risc 2 20%;

clasa de risc 3 50%;

clasa de risc 4 100%.

Atunci când cerințele de capital nu sunt îndeplinite se pot lua măsuri de corecție fie prin transformarea activelor mai riscante în active mai sigure prin titlurizare, fie prin majorarea efectivă a capitalului, prin emisiune de acțiuni, încorporarea profitului și chiar emisiunea de obligațiuni (pentru majorarea fondurilor proprii în sens larg).

De asemenea se poate reduce totalul bilanțier prin cesiunea de creanțe sau prin titlurizarea unei părți din portofoliul de credite cu un risc mai mare, păstrând nemodificate capitalurile proprii și fondurile proprii.

Expunerea maximă față de un singur debitor. Expunerea maximă agregată

Pentru limitarea riscului de credit, BNR poate stabili următoarele reguli:

Expunerea băncii față de un singur debitor nu poate depăși, cumulat, 20% din fondurile proprii ale societății bancare; Un singur debitor este considerată o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice care au obținut un împrumut sau au beneficiat de garanții acordate de la aceeași instituție bancară, fie individual, fie împreună și care sunt legate economic între ele.

Expunerea agregată totală a băncii față de toți debitorii de talie mare nu poate depăși de 8 ori fondurile proprii nete ale băncii (debitor de talie mare înseamnă acel debitor față de care banca are o expunere mai mare de 10% din fondurile proprii nete ale acesteia). Mai există restricții și în cazul împrumuturilor mari, în sensul că acestea sunt acordate doar în urma unei decizii luate în unanimitate de către Comitetul de direcție, iar suma împrumutului trebuie să fie comunicată băncii centrale.

Simulări de criză pentru riscul de credit

Simularea de criză sau exercițiul de stress-test reprezintă evaluarea situației financiare a unei bănci în cazul concretizării unui/unor evenimente de risc severe, dar plauzibile, care pot afecta performanța financiară, volumul capitalurilor și chiar existența acesteia.

Aceste stress-test-uri sunt impuse de BNR prin Regulamentul nr. 5/2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit cu scopul evaluării potențialelor pierderi din credite și modificării cerințelor de capital.

Testele de stress îi atenționează pe manageri să contracareze rezultate neașteptate legate de o varietate de riscuri și furnizează informații despre cât capital ar putea fi necesar pentru a absorbi pierderile în cazul apariției unor șocuri majore. De asemenea sunt intrumente cheie de management al riscului în perioadele de expansiune, deoarece inovația duce la apariția de noi produse pentru care nu se cunosc prea multe informații.

Basel Committee on Banking Supervision punctează printr-un document consultativ importanța efectuării acestor simulări mai ales după lungi perioade de creștere economică, atunci când lipsa condițiilor nefavorabile pentru o perioadă mai lungă poate duce la subestimarea riscurilor.

Rezultatul simulărilor de criză nu influențează în mod obligatoriu cerințele minime de capital, în sensul că nu conduc neaparat la o cerință de suplimentare a capitalului, în măsura în care instituțiile de credit demonstrează că iau măsuri capabile să contracareze deficitele de capital sau în situația în care banca interacționează cu o contrapartidă a cărei performanțe este opusă tendinței generale a pieței (countercyclical).

III.3. Acordurile Basel – prevederi despre riscul de credit

Comitetul de la Basel din cadrul Băncii Reglementărilor Internaționale, cu sediul la Basel, Elveția a elaborat acordurile Basel I în anul 1988 și Basel II în anul 2004 care impun standarde pentru măsurarea riscului de către bănci și pentru alocarea de capital pentru acoperirea acestor riscuri, întrucât una dintre funcțiile capitalului bancar este de a oferi un tampon pentru a proteja deținătorii de creanțe ale unei bănci împotriva pierderilor majore rezultate care depășesc nivelurile anticipate.

Basel I

Basel I, Acordul de Capital din 1988 avea ca și obiectiv principal asigurarea convergenței reglementărilor prudențiale cu privire la riscul de credit, fără să pună accentul și pe stabilitatea financiară. Acesta nu mai este de actualitate deoarece contura un cadru insuficient de flexibil pentru a surprinde întreg spectrul profilului de risc al instituțiilor de credit pentru că:

utiliza un număr relativ restrâns al ponderilor de risc de credit pentru expunerile băncilor (0%, 20%, 50% și 100%) și standardul adecvării capitalului (raportul dintre capital și activele ponderate la risc să fie de cel puțin 8%);

instrumentele de diminuare a riscului de credit sunt insuficient de dezvoltate (nu se recunosc ca diminuatoare de risc de credit garanțiile oferite de administrațiile locale și regionale, entități din sectorul public sau alte entități cu rating ridicat, utilizarea instrumentelor derivate).

Basel II

Există o serie de abordări pentru a determina cât de mult capital ar trebui să dețină o bancă. Abordarea internațională pe bază de rating IRB adoptată de Basel II se concentrează pe frecvența de insolvențe bancare generate de pierderile din credite pe care care autoritățile de supraveghere sunt dispuse să o accepte.

Prin intermediul unui model stohastic al portofoliului de credite este posibil să se estimeze valoarea pierderii, care va fi depășită cu o probabilitate mică, predefinită. Acestă probabilitate poate fi considerată probabilitatea de insolvență bancară. Capitalul este ajustat pentru a se asigura că pierderile neașteptate vor depăși acest nivel de capital doar cu această probabilitate foarte scăzută, determinată. Elementele de noutate ale BASEL II sunt:

Promovarea unei sensibilități mai mari la risc prin lărgirea gamei ponderilor de risc de credit de la un număr de 4 categorii la 8 (0%, 10%, 20%, 35%, 50%, 75%, 100% și 150%);

diversificarea instrumentelor de diminuare a riscului de credit (se recunosc ca diminuatoare de risc de credit garanțiile oferite de administrațiile locale și regionale, entități din sectorul public sau alte entități cu rating ridicat, utilizarea instrumentelor derivate);

utilizarea rating-urilor pentru evaluarea clienților (ex.: pentru autoritățile centrale, corporații, instituții de credit, etc.) stabilite de agenții de rating independente.

Basel III

Basel III aduce în plus o mai riguroasă structurare a bazei de capitalului prin creșterea de la 2% la 4% a fondurilor proprii de bază și prin impunerea majorării fondurilor proprii de nivel 1 de la 4% la 6% (Figura 3.1). Basel III impune deopotrivă măsuri micro și macro-prudențiale:

consolidarea calității bazei de capital prin majorarea cerinței minime de capitaluri proprii și a cerinței minine de fonduri proprii de nivel 1;

creșterea exigențelor pentru acoperirea riscului de credit 10,5-20,5% în perioada 2014-2019 din care:

4,5% capital propriu,

1,5% alte fonduri proprii de nivel 1,

2% fonduri proprii de nivel 2,

2,5% amortizorul de capital,

0-2,5% rezerva anticiclică,

1-2,5% supliment pentru importanță sistemică,

0-5% rezerva pentru risc sistemic.

Figura 3.3 Creșterea calității bazei de capital

Sursa: Noul cadru de reglementare a sistemului bancar la nivelul UE, prezentare a directorului Direcției de Reglementare și Autorizare a BNR, București, 2013, slide 6

III.4. Metode de gestiune a riscului de credit utilizate în sistemul bancar din România

Creșterea puternică a pieței bancare românești sub aspectul volumului și al complexităților tranzacțiilor desfășurate a impus îmbunătățirea permanentă a activității de supraveghere, monitorizarea instituțiilor de credit fiind acum axată preponderent pe analiza riscurilor. Anul 2008 a reprezentat începutul propagării efectelor crizei asupra sistemului bancar românesc, în special pe canalul lichidității externe și al efectului indirect produs de slăbirea monedei naționale și încetinirea creșterii economice. Vom prezenta în continuare câteva evoluții ce relevă preocuparea pentru gestiunea riscului de credit în cadrul sistemului bancar din România.

Provizionarea

Potrivit Raportului asupra stabilității financiare a BNR pentru anul 2014, provizioanele instituțiilor de credit acoperă pierderile așteptate a fi generate de riscul de credit; în ceea ce privește pierderile neașteptate generate de eventuala manifestare a unor evoluții macroeconomice adverse, acestea pot fi acoperite de volumul consistent de rezerve de capital deținute de instituțiile de credit din România peste nivelul obligatoriu impus.

Gradul de acoperire cu provizionare IFRS a creditelor neperformante (raport între total provizioane prudențiale și expunerea brută aferentă creditelor și dobânzilor restante de peste 90 de zile și/sau pentru care au fost inițiate proceduri judiciare) din Figura 3.4 înregistrează o creștere datorită faptului că societățile bancare au devenit mai prudente și și-au mărit cheltuielile cu provizioanele, pentru a putea să acopere viitoarele pierderi generate de riscul de credit.

Figura 3.5 Gradul de acoperire a creditelor neperformante în unele țări ale UE

a Sursa: BNR, Raport asupra Stabilității Financiare – 2014

Riscul de credit este diminuat de provizionarea ridicată a expunerilor neperformante, care caracterizează sistemul bancar românesc. Gradul de acoperire cu provizioane IFRS a creditelor neperformante a crescut de la 61% în decembrie 2012 la 67,8% în decembrie 2013 și, respectiv, la 66,2% în luna iulie 2014. Nivelurile menționate sunt mai ridicate decât cele raportate de alte țări din regiune (Ungaria, Republica Cehă, Slovenia), precum și de o serie de țări din zona euro care dețin filiale în România (Grecia, Franța, Italia, Irlanda, Cipru). Dintre țările de origine, numai Austria a raportat un nivel al gradului de acoperire cu provizioane a creditelor neperformante (75,9% în septembrie 2013) superior celui calculat la nivel agregat pentru sistemul bancar românesc (Figura 3.5).Grafi cGrad

Sistemul bancar din Romania a înregistrat o pierdere de 1,6 miliarde de lei dupa primele nouă luni din 2014 ca urmare a constituirii masive de provizioane pentru contracararea riscului de credit.

Adecvarea capitalului

Prin prisma adecvării capitalului BNR obdervă că volumul cumulat al capitalului și rezervelor s-a menținut la un nivel robust, asigurând peste 19% din finanțarea activelor bancare (19,2% în iulie 2014).

Figura 3.6 Evoluția fondurilor proprii totale și a fondurilor proprii de nivel 1

Sursa: BNR, Raport asupra Stabilității Financiare – 2014

Majoritatea băncilor din România – similar tendinței manifestate la nivel european – a ales ca răspuns la nevoia actuală de creștere a deținerilor de capital optimizarea activelor ponderate la risc prin schimbarea structurii portofoliului sau restrângerea bilanțului propriu, în contextul în care capacitatea acestora de a atrage capital de la investitori privați, inclusiv de la băncile-mamă, rămâne semnificativ mai scăzută comparativ cu perioada anterioară crizei.

Fondurile proprii aparținând băncilor persoane juridice române (Figura 3.6) au consemnat o evoluție pozitivă asupra stabilității financiare (în termeni reali, volumul fondurilor proprii totale s-a majorat cu aproximativ 13 la sută în iunie 2014 comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior), consecință a următorilor factori:

diminuarea în cursul anului 2014 cu 20% a volumului total al filtrelor prudențiale reglementate la nivel național (proces care va continua în perioada următoare într-un ritm de 20% pe an, în contextul implementării graduale a cadrului de reglementare CRD IV/CRR până la data de 1 ianuarie 2018);

majorările de capital efectuate de acționari atât în 2013, cât și în prima parte a anului 2014;

îmbunătățirea performanțelor financiare ale băncilor în cursul anului 2014.

De asemenea, calitatea fondurilor proprii specifice instituțiilor de credit românești continuă să fie ridicată, acestea fiind constituite în cea mai mare parte din fonduri proprii de nivel 1 (care includ surse primare de capitalizare, printre care: instrumente de capital plătite, prime de emisiune, rezultatul financiar, rezerve, fondul pentru riscuri bancare generale).

Volumul fondurilor proprii deținute de băncile persoane juridice române continuă să fie confortabil, acesta susținând un nivel înalt al indicatorilor de adecvare a capitalului, situat cu mult peste nivelul minim reglementat de cadrul CRD IV/CRR (rata fondurilor proprii totale, calculată la nivel agregat, a fost de peste 16%în primele două trimestre ale anului 2014, față de cerința minimă de 8%, așa cum se observă în Figura 3.7.). Volumul fondurilor proprii de nivel 2 se menține la un nivel mai redus (12,3% din total fonduri proprii în iunie 2014), acestea fiind constituite preponderent din împrumuturi subordonate eligibile.

Începând cu anul 2014, cerințele de capital sunt reglementate de pachetul legislativ CRD IV/CRR, care este aplicabil tuturor statelor membre ale UE și prin care sunt stabilite norme uniforme și standardizate pentru acoperirea riscurilor implicate de activitatea bancară. Astfel, instituțiile de credit trebuie să îndeplinească în orice moment și concomitent următoarele cerințe de fonduri proprii:

o rată a fondurilor proprii de nivel 1 de 6%;

o rată a fondurilor proprii totale de 8%.

Figura 3.8 Evoluția indicatorilor de adecvare a capitalului

Sursa: BNR, Raport asupra Stabilității Financiare – 2014

Sistemul bancar românesc continuă să dispună de un nivel ridicat al indicatorilor de adecvare a capitalului, situat pe un trend ascendent:

Rata fondurilor proprii totale s-a cifrat la 17 la sută în luna iunie 2014 (în creștere față de 14,7 la sută în iunie 2013 și 15,5 la sută în decembrie 2013, în principal pe seama diminuării cu 20 la sută a volumului filtrului prudențial deductibil, conform calendarului stabilit prin normele naționale în vederea implementării graduale a noilor cerințe de capital aplicabile instituțiilor de credit prin cadrul de reglementare european);

Rata fondurilor proprii de nivel 1 consemnează un nivel ridicat, apropiat de rata fondurilor proprii totale (fiind cifrat la 14,9 la sută în iunie 2014, comparativ cu 13,6 la sută în iunie 2013 și 14,1 la sută la finele anului 2013), situație care reflectă preponderența acestor surse de capital.

Concluzia este că toți indicatorii de adecvare a capitalului (vezi Figura 3.8), calculați la nivelul sectorului bancar românesc îndeplinesc cerințele minime obligatorii pentru fondurile proprii impuse prin cadrul de reglementare CRD IV/CRR. În plus, recalcularea ratei fondurilor proprii totale în condițiile eliminării efectului filtrelor prudențiale conduce la un nivel de aproximativ 20% al acestui indicator în luna martie și iunie 2014, valoare semnificativ mai ridicată comparativ cu cea raportată de multe țări din regiune, precum și de țările de origine ale instituțiilor de credit care dețin filiale în România.

În ceea ce privește indicatorul de solvabilitate, putem să facem o comparație cu țările europene. Situația se prezintă conform Figurii 3.9. La nivel european, perioada care a urmat crizei financiare internaționale s-a caracterizat prin creșterea preocupărilor pentru îmbunătățirea gradului de capitalizare a sistemului bancar, tendință care s-a intensificat în anul 2013, în contextul apropiatei implementări a cadrului de reglementare CRD IV/CRR. Dintre țările de origine ale băncilor-mamă cu filiale în România, sistemul bancar austriac deține cel mai ridicat nivel de capitalizare (17% în perioada 2012-2013). Într-o situație opusă se află sistemul bancar grecesc (raportul de solvabilitate consemna un nivel de 11,7% la finele trimestrului III 2013, dar acesta parcurge un proces de îmbunătățire comparativ cu perioada în care sistemul bancar a fost afectat de criza datoriilor suverane).

Figura 3.9 Evoluția comparativă a raportului de solvabilitate în țările UE

Sursa: BNR, Raport asupra Stabilității Financiare – 2014

Un alt indicator al gradului de adecvare a capitalului pentru instituțiile de credit este efectul de pârghie, calculate de BNR ca raport între fondurile proprii de nivel 1 și media activelor bancare la valoare contabilă. Nivelul indicatorului „efect de pârghie” calculat pentru sistemul bancar românesc s-a situat la 8% la finele anului 2013, la 7,9% în luna iunie 2014 și la 8,26% în martie 2015 (Figura 3.10), reflecție a unui grad ridicat de capitalizare raportat la nivelul activelor bancare la valoare contabilă, caracteristică comună țărilor din regiune.

Dintre țările de origine ale băncilor-mamă care dețin filiale în România, cele mai ridicate niveluri sunt raportate de Austria și Grecia (aproximativ 8% la finele anului 2013), în timp ce Franța, Italia și Olanda consemnează un indicator de circa 5% (Figura 3.11).

Figura 3.11 Evoluția comparativă a indicatorului „efect de pârghie” în țările UE

Sursa: BNR, Raport asupra Stabilității Financiare – 2014

Structura portofoliului de credite

Calitatea portofoliilor de credite reprezintă în continuare o vulnerabilitate a sistemului bancar românesc. Acest trend de acumulare rapidă a creditelor neperformante este consemnat pe fondul creșterii economice scăzute în majoritatea statelor europene.

În prima parte a anului 2014, volumul creditelor direcționate de sistemul bancar românesc către sectorul privat a continuat tendința de scădere începută în trimestrul IV 2012, în pofida îmbunătățirii cadrului macroeconomic intern, în mare parte ca urmare a unor limitări structural legate de oferta de credite, respectiv:

diminuarea volumului de surse atrase de la băncile-mamă, pe fondul continuării fenomenului de dezintermediere financiară și de ajustare a bilanțurilor la nivel european, în contextul exercițiului de evaluare cuprinzătoare care precede preluarea noilor atribuții de supraveghere de către Banca Centrală Europeană a instituțiilor de credit semnifi cative, precum și al intrării în vigoare a noilor cerințe prudențiale impuse prin cadrul de reglementare CRD IV/CRR;

menținerea unui stoc consistent de credite neperformante în bilanțurile băncilor, ceea ce a reclamat alocarea unor forțe operaționale importante pentru gestionarea acestora, în paralel cu menținerea unor standarde de creditare caracterizate de restrictivitate și prudență crescute;

preponderența în bilanț a surselor de fi nanțare domestice atrase pe termen scurt, ceea ce ar putea limita disponibilitatea băncilor de creștere a maturității creditelor acordate sectorului companiilor, în contextul în care fi nanțarea prin intermediul pieței de capital este nesemnifi cativă. Un impact negativ asupra activității de creditare l-a avut și menținerea deficitului de cerere agregată, consecință a continuării ajustării bilanțului sectorului nefinanciar, fenomen care urmează în mod legic unei perioade de criză și care este comun pieței unice europene.

Evoluția negativă a activității de creditare a influențat semnificativ volumul activelor bancare, care a intrat pe o pantă descendentă în anul 2014. Trenarea activității de creditare bancară a caracterizat majoritatea statelor membre ale UE27, fiind identificați atât factori de natură ciclică, cât și structurală. Astfel, pe partea ofertei au fost identificate ca principali determinanți constrângerile de capital și persistența fragmentării pieței financiare.

Pe partea cererii, factorii care au influențat sectorul populației au fost: trenarea activității economice, perspectivele pieței imobiliare și necesitatea reducerii gradului de îndatorare, în timp ce în cazul companiilor nefinanciare au predominat: decalajul în raport cu ciclul de afaceri, riscul de credit și ajustarea în curs a bilanțurilor firmelor din sectorul nefinanciar.

Rata creditelor neperformante a înregistrat o majorare în perioada analizată (de la 20,3% în iunie 2013 la 21,9% în decembrie 2013 și, respectiv, la 22,3% în martie 2014). Procesul de deteriorare a calității activelor (Figura 3.10) a continuat în multe din țările din regiune (Ungaria, Slovenia, Croația), dar și în unele țări din zona euro care dețin filiale în România (Grecia,Italia).

Figura 3.10 Calitatea portofoliilor de credite în unele țări din UE (credite neperformante/total credite)

Sursa: BNR, Raport asupra Stabilității Financiare – 2014

Asigurarea creditelor

Pe piața de asigurări din România există produse de asigurare destinate instituțiilor de credit cu scopul de a acoperi riscul de nerambursare a creditelor. Mari companii internaționale de asigurări oferă nu doar asigurarea propriu-zisă, ci și o serie de servicii conexe, precum furnizarea de informații despre debitori dintr-o bază de date proprie.

Perceperea de garanții

Riscul de credit presupune asumarea de către bancă a riscului că, la scadență, clientul nu va putea să-și stingă obligațiile față de ea. În acest scop banca, prin specialiștii săi, trebuie să-și formeze o opinie prudentă privind posibilitatea reală de rambursare a creditului, trebuie să ia în considerare nu numai o primă sursă de rambursare pentru plata obligației, ci și o posibilă sursă secundară de recuperare a creanțelor (ceea ce privește în principal garanțiile materiale și financiare aduse de client).

Această metodă de protejare împotriva riscului de credit este extrem de utilizată de către bănci, deoarece presupune o acoperire suplimentară. De regulă debitorului i se solicită și să încheie o poliță de asigurare pentru bunul adus ca și garanție. Cu toate acestea, pentru bancă situația recuperării debitelor pe seama garanției nu este una favorabilă, deoarece există riscul ca la momentul respectiv să nu existe interes pe piață pentru bunul respectiv, iar procedura în sine este costisitoare pentru bancă și presupune întârzierea recuperării creanțelor.

În procesul de recuperare a sumelor în cazul nerambursării creditelor, banca urmărește fie bunurile (garanție reală), fie persoanele care și-au asumat răspunderea de a plăti în locul debitorului în cazul ăn care acesta nu-și respectă obligațiile.

În România există fonduri de garantare și programe guvernamentale prin intermediul cărora se oferă garanție pentru diferite categorii de agenți economici, fie ei persoane fizice sau juridice, cum ar fi:

Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii (FNGCIMM) – Serviciile FNGCIMM pot oferi bancilor acea plasa de siguranta atat de apreciata de orice finantator. Le permite sa lucreze cu mai multa flexibilitate, au mai multe optiuni, mai mult spatiu de manevra. Bancile partenere ale Fondului National de Garantare a Creditelor pentru IMM sunt constiente de aceste avantaje, mai ales în perspectiva alinierii la cerintele Basel II.

Programul Prima Casă – reglementat prin OUG nr. 60/2009, este un program guvernamental care are ca obiectiv facilitarea accesului persoanelor fizice la achizitia sau construirea unei locuinte prin contractarea de credite garantate de stat cu intermedierea F.N.G.C.I.M.M.

Programul Prima Mașină – Potrivit OUG nr. 66/2014 se acordă unor categorii de beneficiari garanție guvernamentală – garanție asumată de F.N.G.C.I.M.M., în numele și în contul statului, materializată într-un contract de garantare, care acoperă pierderea suportată de finanțator, ca urmare a producerii riscului de credit, și care trebuie să fie irevocabilă, necondiționată și expresă, conform reglementărilor Băncii Naționale a României relevante din perspectiva recunoașterii calității de diminuator de risc de credit al garanțiilor.

Băncile au fost foarte receptive la acordarea de credite prin aceste programe deoarece riscul de credit era redus aproape în totalitate. În luna aprilie 2015 FNGCIMM a anunțat „un maxim istoric al solicitarilor de garantare” la programul Prima Casă. Potrivit site-ului official al FNGCIMM, de la începutul anului 2015, FNGCIMM a acordat un număr de aproape 6.800 garanții, cu o valoare de 555 milioane lei, ce au susținut credite în valoare de 1.110 milioane lei, valoarea medie a finanțării accesate fiind de aproximativ 165 mii lei. 

Posibilități de perfecționare a gestiunii riscului de credit

În urma analizei diferitelor metode de gestiune a riscului de credit, precum și a indicatorilor cu ajutorul cărora acesta poate fi cuantificat, am observat că i se acordă o importanță deosebită atât din partea băncilor comerciale, care urmăresc realizarea unor profituri cât mai mari cu riscuri minime, dar și din partea organismelor și autorităților de supraveghete, coordonare și reglementare a sistemului bancar național și internațional.

Am ajuns la concluzia că riscul de credit este poate cel mai important risc ce afectează activitatea și rentabilitatea băncilor din ansamblul riscurilor financiare. De aceea, ca măsură de protecție, băncile trebuie să-și sporească garanțiile și să-și crească cheltuielile cu provizioanele, astfel încât rata de acoperire a creditelor neperformante să fie mai ridicată. O altă măsură foarte importantă la nivelul întregului sistem bancar, este aceea de urmărire sistematică a evoluției acestor indicatori atât de către Banca Centrală, cât și de către fiecare societate bancară în parte.

Raportându-ne la ideile autorilor Vasile Dedu și Gabriel Bistriceanu am putea sumariza direcțiile în care trebuie să acționeze băncile pentru a-și perfecționa gestiunea riscului de credit. Aceste direcții principale sunt:

Realizarea de către bancă a unor norme interne de creditare bine puse la punct și perfectibile. Aceste norme interne trebuie sau ar trebui să fie respectate în totalitate de personalul băncii;

Evaluarea de către bancă, în momentul acordării creditului, a cadrului macroeconomic – atât din țară, cât și pe plan global, analizându-se mai mulți indicatori economici, printre care: inflația, cursul de schimb, ritmul anual de creștere economică (variația anuală a PIB-ului real), evoluția indicilor bursieri globali. Astfel, de exemplu, dacă există creștere economică accelerată, este bine ca banca să fixeze un grad de îndatorare a debitorului la un nivel cât mai redus;

Evaluarea la nivel individual a debitorului care solicită credite la bancă și stabilirea deciziei de acordare a creditului. Această evaluare constă în următoarele:

Obținerea de informații de către bancă din documentația de credit a debitorului, din cererea de credit a acestuia, din discuțiile și eventual din vizitele la sediul acestuia;

Fixarea de către bancă a unor condiții minime de eligibilitate pe care debitorul să le respecte;

Stabilirea de către bancă a nevoii de finanțare a debitorului, detaliată pe specificul tipului debitorului (persoană fizică sau juridică);

Evaluarea de către bancă sau de un evaluator extern independent a garanțiilor aduse de debitor. Garanțiile diminuează riscul de credit, iar dintre acestea, banca preferă garanțiile cu un grad ridicat de lichiditate în detrimentul celor cu lichiditate redusă, cum ar fi ipotecile;

Determinarea de către bancă a ratingului de credit al debitorului;

Respectarea limitelor maxime cu privire la expuneri, stabilite prin reglementările autorității de supraveghere (banca centrală).

De asemenea, la dispoziția băncilor comerciale stă o paletă variată de produse de asigurare a creditelor, la care poate să apeleze pentru asigurarea împotriva riscului de nerambursare. Totuși această metodă presupune costuri ridicate și trebuie să se facă o analiză foarte atentă a creditelor, pentru a identifica unde și când se justifică apelarea la această metodă de protecție.

Pe lângă aceste direcții de acțiune care sunt la îndemâna băncilor comerciale și la care pot apela după cum consideră fiecare mai există o serie de metode de îmbunătățire a gestiunii riscului de credit care sunt impuse de către autoritatea de supraveghere. Între acestea amintim constituirea de către bancă a unui capital adecvat pentru riscul de credit asumat și provizionarea, care joacă un rol important în prevenirea riscurilor și atenuarea impactului pierderilor generate de activitatea de creditare.

Tocmai pentru a ajuta băncile comerciale a fost creat în anul 1974 Comitetul de supraveghere bancară Basel, care a devenit un forum pentru cooperarea dintre băncile centrale în sectorul supravegherii bancare, având ca obiective:

mai buna înțelegere și îmbunătățirea supravegherii bancare;

optimizarea gestionării și limitării riscurilor de pe piața bancară internațională.

Prin urmare, este foarte important ca Banca centrală să adapteze regrementările naționale în concordanță cu cerințele celor trei acorduri de capital, Basel I, II și III și să faciliteze asimilarea și aplicarea lor pe piața internă.

Având în vedere eterogenitatea societăților comerciale existente, pentru a crește acuratețea notării se poat impune în viitor unele variabile calitative precum calitatea managementului, vechimea afacerii care vor conduce la acuratețea sistemului de scoring. Pentru valorificarea acestui lucru este nevoie de un sistem informațional care să asigure fluxul periodic de date valide și suficiente în condiții de independență și transparență. Astfel, se va asigura caracterul obiectiv și credibilitatea evaluării externe a riscului de credit.

Totuși, nu este de neglijat legătura care există între riscul de credit și alte tipuri de riscuri care nu se inscriu doar în sfera financiară, ci și în cea socială, deoarece diferite schimbări în plan social, politic sau chiar modificarea mentalității populației cu privire la credite pot să influențeze într-o direcție sau alta activitatea băncilor. Spre exemplu creșterea popularității creditelor din perioada de boom economic a fost fatală pentru bănci în perioada de criză care a urmat, deoarece împrumuturile acordate foarte ușor nu au mai putut fi recuperate, generând pierderi și chiar falimente. Desigur, această situație problematică a avut la origine cauze ce țin în primul rând de piața de capital, dar și lipsa culturii financiare a populației a contribuit la agravarea situației.

În concluzie, eu cred că pe lângă o paletă largă de riscuri de toate felurile, există multe metode de gestiune și de management a riscurilor în general și al riscului de credit în mod particular, dar cert este că riscul nu se desparte niciodată de activitatea de creditare, însoțind-o în permanență și indiferent cât de bine reușesc cei din conducerea băncilor să prevină riscul de credit, niciodată acoperirea nu va fi completă. Atât timp cât vor exista credite, va exista și un risc de credit atașat, care va amenința profiturile și rentabilitatea băncilor, dar important este să se adapteze permanent la ceea ce se întâmplă pe piață.

Bibliografie

Cărți

Akkizidis, I.S., Bouchereau, V., Guide to optimal operational risk & Basel II, Editura Auerbach Publications, Boca Raton, 2006 [disponibilă on-line pe https://books.google.ro/books?id=KmrVKnLJTSsC&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false accesat la 15.04.2015]

Ammann, M., Credit risk valuation: Methods, Models and Applications, Ediția a 2-a, Editura Springer, New York, 2001 [disponibilă on-line pe https://books.google.ro/books?id=asTq4eedt4sC&printsec=frontcover&dq=credit+risk&hl=ro&sa=X&ei=g_OOVMj9EuSxygONs4DoCw&ved=0CDoQ6AEwAg#v=onepage&q=credit%20risk&f=false accesat la 15.04.2015]

Baesens, B., Van Gestel, T., Credit Risk Management, Editura Oxford University Press, New York, 2009 [disponibilă on-line pe http://wafaa-sherif.com/new/ar/wp-content/uploads/2012/11/Credit%20Risk%20Management%20-%20Basic%20Concepts.pdf accesat la 20.06.2015]

Basno, C., Dardac, N., Management bancar, Editura Economică, București, 2002

Bențe, C., Gestiunea modernă a riscurilor bancare în contextul dezvoltării pieței asigurării creditului, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011

Dedu, V., Bistriceanu, G., Gestiune bancară, Editura Economică, București, 2010

Dedu, V., Gestiune și audit bancar, Ediția a II-a, Editura Economică, București, 2008

Diaconescu, M., Bănci, sisteme de plăți, riscuri, Editura Economică, București, 1999

Goloșoiu, L., Mijloace, modalități și instrumente de plată, Editura ASE, București, 2003

Nițu, I., Managementul riscului bancar, Editura Expert, București, 2000

Rotaru, C., Managementul performanței bancare, Editura Expert, București, 2001

Thomas, C., Edelman, D.B, Crook, J., Credit Scoring and Its Applications, Editura SIAM, Philadelphia, 2002 [disponibilă on-line pe http://books.google.ro/books/about/Credit_Scoring_and_Its_Applications.html?id=qalLfKNve6sC&redir_esc=y accesat la 14.12.2014]

Trenca, I., Bolocan, M.D., Performanță și risc în bănci, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011

Trenca, I., Metode și tehnici bancare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2002

Zăpodeanu, D., Operațiunile instituțiilor de credit, Oradea, 2012

Articole

Negrilă, A., Rolul simulărilor de criză (scenariilor de stress-test) în activitatea de management al riscurilor și în evitarea unei noi crize [articol disponibil pe http://store.ectap.ro/articole/439_ro.pdf accesat la 24.05.2015]

Legislație

BNR, Regulamentul nr. 5 din 2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit disponibil on-line pe http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actId=326618 accesat la 14.05.2015

BNR, Normă metodologică nr.12 din 22 iulie 2002 [disponibilă on-line pe http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actId=87 accesat la 14.04.2014]

BNR, Regulamentul nr.5 din 8 martie 2012 privind clasificarea creditelor și constiuirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit aplicabil entităților supravegheate de Banca Națională a României, altele decât instituțiile de credit [disponibil on-line pe http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actId=325076 accesat la 14.12.2014]

Legea bancară 58 din 05.05.1998 [disponibilă on-line pe http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actId=107 accesat la 23.04.2014]

Legea nr. 227/2007 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului

OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului

Internet

An Explanatory Note on the Basel II IRB Risk Weight Functions, BIS, 2005 [disponibil on-line pe http://www.bis.org/bcbs/irbriskweight.pdf accesat la 16.12.2014]

Bank of International Settlements, Principles for sound stress testing practices and supervision, 2009 [disponibil on-line pe http://www.bis.org/publ/bcbs147.pdf accesat la 24.05.2015]

BNR, Măsuri prudențiale BNR destinate creșterii sănătoase a creditului neguvernamental – prezentare a directorului Direcției de Reglementare și Autorizare a BNR, București, 2013 [disponibil on-line pe http://www.bnr.ro/DocumentInformation.aspx?idDocument=15752&directLink=1 accesat la 17.06.2015]

BNR, Raport asupra Stabilității Financiare – 2014 [disponibil on-line pe http://www.bnr.ro/DocumentInformation.aspx?idInfoClass=6711&idDocument=18412&directLink=1 accesat la 16.05.2015]

BNR, Noul cadru de reglementare a sistemului bancar la nivelul UE, prezentare a directorului Direcției de Reglementare și Autorizare a BNR, București, 2013 [disponibil on-line pe http://www.bnr.ro/DocumentInformation.aspx?idDocument=15313&directLink=1 accesat la 16.14.2015]

BNR, raport statistic http://www.bnr.ro/Raport-statistic-606.aspx accesat la 16.14.2015]

Dicționarul Explicativ al Limbii Române [disponibil on-line pe http://dexonline.ro/definitie/risc accesat la 18.06.2015]

Dicționarul Larousse [disponibil on-line pe http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/risque/69557 accesat la 18.06.2015]

Gestiune bancară – suport de curs ASE [dispobibil on-line pe http://www.ase.ro/upcpr/profesori/979/GB%202.%20Riscul%20de%20credit%20I.pdf accesat la 14.04.2015]

http://www.bnr.ro/Supraveghere-prudentiala-716.aspx [accesat la 14.04.2015]

http://www.bnr.ro/Participarea-la-structuri-europene-de-cooperare-3398.aspx [accesat la 14.04.2015]

http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actId=325076 accesat la 14.04.2015]

Isaic-Maniu, I., Măsurarea și analiza statistică a riscului în România – Suport de curs ASE [disponibil on-line pe http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=206&idb= accesat la 14.04.2015]

Site-ul oficial al FNGCIMM http://www.fngcimm.ro [accesat la 14.04.2015]

Anexe

Anexa 1 – Statistici BNR

Anexa 2 – Coeficienți de deducere din expunerea băncii față de risc

Anexa 3 – Indicatori de măsurare a performanței financiare