POSIBILITĂȚI DE FOLOSIRE A ISTORIEI LOCALE ÎN DEZVOLTAREA COMPETENȚELOR FORMATIVE PRIN ACTIVITĂȚI CURRICULARE ȘI EXTRACURRICULARE [305654]

UNIVERSITATEA ” DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

POSIBILITĂȚI DE FOLOSIRE A ISTORIEI LOCALE ÎN DEZVOLTAREA COMPETENȚELOR FORMATIVE PRIN ACTIVITĂȚI CURRICULARE ȘI EXTRACURRICULARE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. dr. Arthur Tuluș

CANDIDAT: [anonimizat]. Pioară (Gherghina) G. Dana Elena

Specializarea: [anonimizat]

2019

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………… 4

PARTEA I. Activitatea ȘtiinȚificĂ

Capitolul I. [anonimizat] A LOCALITĂȚII

1.1 Așezarea geografică………………………………………………………………………………………………. 6

1.2. Relieful……………………………………………………………………………………………………………….. 7

1.3. Clima………………………………………………………………………………………………………………… 16

1.4. Hidrografia………………………………………………………………………………………………………… 17

1.5. Solurile……………………………………………………………………………………………………………… 20

1.6. Vegetația și fauna……………………………………………………………………………………………….. 21

Capitolul II. [anonimizat]

2.1. [anonimizat]………………. 23

2.2. Activitatea economică a comunei………………………………………………………………………… 35

2.2.1. Creșterea animalelor……………………………………………………………………………… 35

2.2.2. Cultivarea plantelor……………………………………………………………………………….. 36

2.2.3. Pomicultura………………………………………………………………………………………….. 37

2.2.4. Fabrica de cherestea și Jetoanele Chiojdeni………………………………………………. 38

2.2.5. Alte ocupații și meserii………………………………………………………………………….. 46

2.3. [anonimizat]……………………………………………………………………………………… 48

2.3.1. Biserica cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din satul Chiojdeni.. 48

2.3.2. Biserica cu hramul „ Sfântul Dimitrie cel Nou ” din satul Cătăuți……………….. 51

2.4. Vechimea școalii și a învățământului în Chiojdeni………………………………………………….. 53

2.5. Activitatea culturală și obiceiuri…………………………………………………………………………… 61

Capitolul III. MOMENTE IMPORTANTE DIN ISTORIA ROMÂNIEI ȘI A LOCUITORILOR DIN CHIOJDENI

3.1. Despre împroprietărirea lui Alexandru I. Cuza la Chiojdeni…………………………………….. 66

3.2. Războiul de independență……………………………………………………………………………………. 68

3.3. Răscoala țăranilor de la 1907……………………………………………………………………………….. 70

3.4. Războiele balcanice din 1912-1913………………………………………………………………………. 71

3.5. Primul război mondial…………………………………………………………………………………………. 72

3.5.1. „ Bătălia Crăciunului ” 22-27 decembrie 1916………………………………………….. 74

3.5.2. Comuna Chiojdeni sub ocupație germană………………………………………………… 79

3.6. Comuna Chiojdeni în timpul celui de-al doilea război mondial………………………………… 81

3.7. Comuna Chiojdeni în perioada comunistă……………………………………………………………… 85

PARTEA a II – a. Activitatea METODICO-DIDACTICĂ

Capitolul I. FOLOSIREA SURSELOR DE ISTORIE LOCALĂ ÎN FORMAREA DE COMPETENȚE PRIN ACTIVITĂȚI CURRICULARE ȘI EXTRACURICULARE

1.1. Importanța studierii surselor de istorie locală în școală……………………………………………. 88

1.2. Valorificarea surselor de istorie locală prin Curriculum la Decizia Școlii………………….. 91

1.3. Integrarea surselor de istorie locală prin metode și tehnici interactive de grup………….. 99

1.3.1. Aspecte generale…………………………………………………………………………………… 99

1.3.2. Descrierea unor metode și integrarea informațiilor de istorie locală…………… 101

1.4. Mijloacele de învățământ…………………………………………………………………………………… 109

1.5. Integrarea informațiilor de istorie locală în lecțiile de istorie…………………………………. 110

1.6. Valorificarea surselor de istorie locală prin intermediul metodelor tradiționale și alternative de evaluare……………………………………………………………………………………………… 118

1.7. Prezentarea cercetării pedagogice……………………………………………………………………….. 123

1.7.1. Cercetarea aplicativă privind folosirea surselor de istorie locală la clasele de gimnaziu pentru dezvoltarea de competențe…………………………………………………………………123

1.7.2. Ipoteza și obiectivele cercetării…………………………………………………………….. 124

1.7.3. Etapa inițială a cercetării……………………………………………………………………… 124

1.7.4. Etapa formativ – ameliorativă………………………………………………………………..173

1.7.5. Exemple de activități extrașcolare desfășurate cu elevii Școlii Gimnaziale Chiojdeni……………………………………………………………………………………………………………….. 130

1.7.6. Etapa finală……………………………………………………………………………………….. 134

CONCLUZII FINALE……………………………………………………………………………………………135

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………….136

INTRODUCERE

Pretutindeni, pe întinsul țării, au existat din cele mai vechi timpuri vetre locale de viețuire umană, unde, în anumite perioade de timp s-au petrecut evenimente, fenomene și fapte istorice cu o importanță deosebită, care adunate realizează baza pe care se sprijină construcția istoriei naționale.

În acest context și comuna Chiojdeni își are propria istorie locală alcătuită din evenimente marcante, monumente istorice, documente, personalități, tradiții și obiceiuri stăvechi. Dar din păcate multe dintre ele s-au pierdut în negura vremurilor, însă o parte dintre acestea au rămas și astfel se cade să fie păstrate cu grijă la loc de cinste.

Această lucrare a avut ca punct de plecare dorința mea, ca profesor de istorie, de a descoperii și afla, atât cât a fost posibil, informații despre istoria acestui meleag și evoluția în timp a comunității locale, pe care apoi să le volorific cu elevii în procesul instructiv educativ.

Dincolo de acest argument personal avut în alegerea temei de cercetare, am dorit să fiu informat mai mult asupra temei vizate și să-mi pun amprenta asupra unui studiu, îmbogățit cu o cercetare desfășurată la nivel gimnazial.

În etapa de documentare și strângerii de informații necesare redactării acestei lucrări, am întâlnit oameni simpli sau cultivați ce aveau în comun dragostea față de aceste locuri extraordinare și care mi-au oferit cu bucurie informațiile pe care le dețineau, materialele etnografice sau fotografii personale din dorința lor pentru păstrarea vie a trecutului și a obiceiurilor, pentru a fi transmise de la o generație la alta.

Lucrarea de față cuprinde două părți: prima referitoare la activitatea teoretico-știintifică și cuprinde 3 capitole organizate și structurate destul de riguros, cu o anumita logică care să favorizeze înțelegerea informațiilor, iar cea de a doua este partea de cercetare metodico- didactică, derulată împreună cu elevii de la Școala Gimnazială Chiojdeni.

Primul capitol al lucrării, denumit „Prezentarea fizico-geografică a localității” tratează elemente cu specific geografic ale comunei Chiojdeni: poziție geografică, relief, date climatice și hidrografie, solurile caracteristice, vegetatie și faună.

Cel de-al doilea capitol, numit „Structura administrativă și socio-culturală” prezintă date legate de evoluția administrativă și demografică, începând de la prima atestare documentară și până în prezent. Tot în acest capitol sunt prezentate și activitățile economice specifice comunei, atât din trecut cât și de astăzi, instituția laică, vechimii școlii și învățământului în comună, elemente ale portului popular, activitatea culturală și obiceiurile.

Capitolul al treilea al lucrării, denumit „ Momente importante din Istoria României și a locuitorilor din Chiojdeni” prezintă fapte istorice legate de localitate, începând cu împropritărirea lui Cuza, continuând cu implicarea locuitorilor în războiul de independență sau ce de-al doilea război balcanic din 1913. Alte subcapitole ale acestui capitol prezintă date despre răscoală țaranilor de la 1907 și cum s-a derulat aceasta pe teritoriul comunei, fapte și întâmplări din perioada primului război mondial, așa cum sunt ocupația germană și „Bătălia Crăciunului”, cel mai important eveniment istoric care s-a desfășurat în această localitate. Tot aici sunt prezentate și date despre participarea locuitorilor chiojdeneni în cel de-al doilea război mondial, dar și date despre perioada comunistă și repercursiunile ei asupra comunei.

Partea a II-a se referă la cercetarea pedagogică propriu-zisă a temei alese, la partea practic-aplicativă a temei, în care am redat aportul personal adus studiului istoriei locale, prin susținerea demersului pedagogic la clasă, ca și în afara ei, prin activități extrașcolare, respectiv prin îmbinarea activității curriculare cu cea extracurriculară.

În primul subcapitol am făcut o prezentare generală a importanței studierii surselor de istorie locală în școală. În următorul subcapitol am făcut o prezentare genarală privind aspectele metodice privind introducerea unui curs opțional de istorie locală la gimnaziu, apoi am continuat cu o expunere a proiectării unui astfel de curs propunând câteva teme de discuție și stabilind totodată și competențele specifice acestuia, precum și câteva activități de învățare. Am acordat o atenție deosebită și metodelor de predare–învățare, prezentând câteva dintre ele și a modului cum pot fi integrate informații de istorie locală cu ajutorul acestora, apoi urmează o scurtă descriere a mijloacelor de învățământ necesare atât valorificării surselor de istorie locală cât și realizării metodelor.

În subcapitolul al cincilea am exemplificat și cum se pot insera informațiile de istorie locală în cadrul lecțiilor de istorie, dar și cum acestea pot fi valorificate și prin intermediul evaluării, dând totodată și câteva exemple de metode alternative care solicită folosirea surselor de istorie locală. După care se prezintă ipoteza de lucru de la care s-a pornit, scopul și obiectivele vizate, precum și etapele propriu-zise ale cercetării desfășurate la școala precizată. Activitatea extracuriculară s-a axat pe lecțiile susținute în afara programei școlare.

Lucrarea se încheie cu concluziile finale desprinse în urma studiului și cu bibliografia folosită.

PARTEA I. ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ

CAPITOLUL I

PREZENTAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ A LOCALITĂȚII

Așezarea geografică

Comuna Chiojdeni este așezată în extremitatea sud-vestică a județului Vrancea, în regiunea Subcarpaților de Curbură, desfășurându-se pe ambele maluri ale râului Rîmnicu Sărat precum și pe versanții de pe dreapta și stânga acestuia, pe o suprafață de 7198 ha.

Are o formă mult alungită spre nord învecinându-se cu comunele: Dumitrești la est, Gura Caliței în partea de nord-est, Andreiașu de Jos la nord, Vintileasca în partea de nord-vest, Jitia la vest, iar prin poziția sa marginală în cadrul județului are vecini la sud comunele Buda și Valea Salciei din județul Buzău.

Comuna Chiojdeni, alături de comunele Vintileasca, Jitia și Dumitrești formează grupul așezărilor situate pe valea Râmnicului Sărat la hotarul județelor Vrancea și Buzău. Aceste așezări au astfel și două căi de acces rutiere ce se unesc la Dumitrești, o dată dinspre orașul Focșani (reședința județului Vrancea) ce străbate drumul european E 85 până la Dumbrăveni, unde se cotește la dreapta spre podgoria Cândești – Bordesti și depresiunea intracolinară Dumitrești, pe o distanță de 44 km și cealaltă din orașul Râmnicu Sărat (județul Buzău) de-a lungul văii râului Râmnic pe o lungime de 38 km.

Relieful

Teritoriul administrativ al comunei Chiojdeni face parte din Subcarpații Vrancei (subdiviziune a Subcarpaților Curburii), situați între văile Trotuș și Slănicul Buzăului, la contactul dintre dealurile subcarpatice interne și depresiunile subcarpatice externe. Astfel că localitatea are un relief specific colinar succedându-se arii înalte în partea de nord a zonei, între văile Motnău și Râmnic, arii cu înălțimi mijlocii, ușor vălurite și arii mai joase pe dreapta răului Râmnicu Sărat.

Aria dealurilor înalte domină regiunile din jur cu 100-300 m și au fost denumite de Horia Grumăzescu „ Dealurile înalte vestice ”. Altitudinea maximă în acest areal este de 979 m în Dealul Gârbova, care este o măgură, un important nod orografic și nod hidrografic, aici își au obârșiile pâraiele Motnău, Neagra și unii afluenți din cursul superior al râului Milcov. Din măgura Gârbova se desprind culmi deluroase, o parte din acestea stăbat și teritoriul comunei Chiojdeni cum sunt: spre est Dealul Oilor (834 m), Măgura Cireșului (830 m) și Măgura Făgetul Roșu (805 m), iar spre vest avem culmile: Limba Vecinei (929 m), Colțul Porcului ( 876 m), Corduna (862 m), Răchitașu (856 m), Ursoaia (796 m) șimai spre est culmea masivă, Dealul Gurbăneasa cu altitudini cuprinse între 911-923 m.

La nord de valea Râmnicului avem dealuri scurte, sub 14 km, sudate de povârnișurile dealurilor înalte vestice și care dau impresia unui șir neîntrerupt de înalțimi ce coboară în trepte spre valea râului Râmnicul Sărat, cum sunt: Dealul Mogoș (689 m), Dealul Lung (628 m), Dealul Talpei, iar între pâraiele Tulburea și Săritoarea se găsesc, Dealul Teișanu (685 m) și Dealul Vacii (664 m).

Între văile Râmnicului și Cătăuți găsim un aliniament de dealuri mai joase cum sunt, Dealul Fundătura (603 m), Dealul Cătăuți (567 m), Dealul Chiojdeni (569 m) și Dealul Gorunului (463 m). De altfel în această arie, în sectoarele de vale, se găsesc și cele mai coborâte altitudini de 270 m în valea râului Râmnicul Sărat și 250 m în cea a Cătăuțiului.

Toate aceste grupări de dealuri pentru că sunt drenate de râul Râmnicul Sărat, de afluenții săi și o mulțime impresionantă de văi torențiale, care se pierd în albia sa, formează și un relief puternic fragmentat ce este atacat activ de factorii eroziunii externe (ex. ploile abundente și intense, topirea bruscă a zăpezilor, vânturile, etc.).

Din punct de vedere petrografic relieful este format din roci tari și foarte tari, în sectorul nordic, cu rezistență mare la eroziune, de tipul gresiilor tufogene si calcaroase,

Harta Hipsometrică a comunei Chiojdeni

tufurilor dacitice, marnelor, gresiilor calcaroase, calcarelor lumașelice, conglomerate și gresii marnoase-calcaroase. Dealurile situate la sud de valea Râmnicului sunt alcătuite din roci friabile, cu rezistență foarte mică la eroziune, găsindu-se argile, marne, nisipuri, petrișuri, marne argiloase, nisipuri argiloase, gresii și conglomerate.

Dealul Teișanu și Dealul Vacii Dealul Fierului

Dealul Talpei și Dealul Viișoara Dealul Spidele și Dealul Șonticari

Datorită structurii petrografice, a reliefului foarte fragmentat și a cutremurelor în zona studiată au loc și procese gravitaționale cum sunt prăbușirile și alunecările de teren.

Prăbușirile fac parte din categoria deplasării bruște ale maselor de roci pe pante foarte înclinate și sunt frecvente pe versanții alcătuiți din roci dure din nordul comunei, dar pentru că zona este nelocuită au efect limitat.

Însă alunecările de teren au o arie mai largă de răspândire și produc efecte dăunătoare foarte mari. Principalii factori potențiali și declanșatori ai acestui proces gravitațional sunt roca, panta, fragmentarea, gradul de acoperire cu vegetație și de umezire al depozitelor și cutremurile frecvente.

Cutremurele vrâncene, conform teoriilor tectonice a plăcilor, își acumulează energia distructivă pe planurile de coliziune a microplăcii Mării Negre ce avansează spre nord-vest, cu microplaca Transilvană și placa Est-europeană, planul de subducție se află sub Carpații Curburii. Astfel în urma acestor mișcări seismice, în zona studiată, au apărut fisuri și fracturi în masa rocilor de pe versanți, au provocat ruperea acestei mase puternic umectate, ce au declanșat o serie de alunecări de teren s-au le-au accelerat pe cele care se aflau deja în desfășurare.

Argilele, marnele bogate în coloizi, cu crăpături și grad ridicat de plasticitate, fac ca alunecările să fie mereu active, mai ales în ultimii ani și să facă parte din peisajul locului. Înteren au aspectul de alunecări în trepte si s-au declanșat în urma unor perioade foarte ploioase, sau alunecări în brazde, care afectează în proporție mare versanții văilor.

O mare alunecare de teren a avut loc pe data de 8 mai 1981 care s-a declanșat atât ca urmare a efectelor provocate de marele cutremur din 1977 ( crăpături mari în masa de rocă) cât și a ploilor abundente din acea primăvară, când pe versantul vestic al Dealului Mogoș la 500 m altitudine s-a produs o rupere a masei de roci puternic umectate și a pornit spre aval. Nișa sau râpa de alunecare a apărut în relief sub forma unui perete abrupt arcuit, a avut o lățime de alunecare de 40 m și a în ceput să coboare prin jgheabul de alunecare cu o viteză de 30 m/ h. Procesul a fost precedat și de zgomote și trosnituri subterane, de apariția unor izvorașe la baza rupturilor de pantă și de tulburarea apei în puțurile din zonă. Acest lucru nu le-a mai permis locuitorilor să salveze multe bunuri, iar casele, grajdurile, atelajele gospodăriilor și căpițele de fân au fost îngropate efectiv sub corpul alunecării care s-a oprit în albia Râmnicului Sărat.

Grav avariate și dezafectate au fost și un grup de gospodării din satul Luncile, în urma alunecărilor ce au avut loc în anii 1998 și respectiv 2005. De asemenea în primăvara anului 2018 a avut loc o alunecare de teren în satul Chiojdeni, în urma căreia locuitorii au fost strămutați și au primit din partea autorităților materialele necesare pentru construcția de noi gospodării. Aceste alunecări au afectat grav și drumul național DN2N îngreunând accesul către celelalte localități de pe valea Râmnicului.

Alunecare de teren- sat Luncile

Alunecare de teren- sat Luncile

Alunecare de teren- sat Tulburea

Alunecare de teren- sat Chiodeni

Alunecare de teren- sat Chiojdeni

Drumul național DN2N afectat de alunecările de teren- sat Chiojdeni

Drumul național DN2N afectat de alunecări de teren- sat Chiojdeni

Drumul național DN2N afectat de alunecări de teren- sat Luncile

Pentru limitarea acestui proces autoritățile locale au încercat câteva măsuri cum sunt plantarea cu esențe forestiere a versanților afectați, baraje, captarea unor izvoare, etc. Care nu și-au dovedit încă maxima eficiență. La activitatea de plantare au participat și elevi ai Școlii Gimnaziale Chiojdeni, însoțiți de cadre didactice.

Activitate plantare- Elevii Școlii Gimnaziale Chiojdeni

1.3. Clima

Clima acestei zone este temperat continentală, cu veri foarte calde și uscate, iar iernile sunt reci, având loc din când în când viscole puternice ce provoacă troienirea drumurilor dintre sate, dar și intervale cu căldură care determină uneori topirea zăpezilor.

Satul Cătăuți, pentru că este înconjurat de dealuri, are un climat de adăpost și foarte însorit, aici brumele cad mai târziu și vânturile sunt mai slabe în intensitate. În această zonă pomii înfloresc cu 2-3 zile înainte de restul comunei iar căderea frunzelor, ca fenomen ce anunță sfârșitul perioadei de vegetație, are loc mai târziu.

Temperatura medie multianuală este de 10,9° C, în ianuarie avem temperatura medie lunară cea mai scăzută, de -2,2° C, după care aceasta continuă să crească până în iulie, când este cea mai ridicată, de 22° C. Temperatura maximă absolută s-a înregistrat pe 16 august 1963 și a fost de 40,6° C, iar minima absolută a fost de -21,5° C, pe 18 ianuarie 1963.

Media multianuală a precipitațiilor este de 495 mm, iar valoarea medie a umidității aerului este de 70%. Ploile torențiale sunt frecvente în regiune și au efecte negative mai ales asupra stratului de sol, pe care îl spală și îl târăște în albia râului Râmnicu Sărat. Iar ploile continue, care au loc în special primăvara, produc și o supraumectare a stratelor de argile, marnă și gresie provocând alunecări de teren masive.

Ca fenomene atmosferice sunt întâlnite ceața, bruma, grindina, chiciura și viscolul.

Ceața se produce toamna și iarna, uneori chiar și vara după 1-2 ziledeploaie, sau după o ploaie torențială urmată de soare și căldură.

Bruma este mult mai groasă, mai densă și cu efecte dăunătoare, în special pentru livezi, atât toamna, cuprinzând o frecvență de 20-30 de zile, cât și primăvara 10-12 zile.

Grindina se abate și ea uneori asupra comunei, dar nu a bătut niciodată pe tot teritoriul,nu a avut aceași durată și tărie.

Chiciura este un fenomen specific sezonului rece și se formează pe timp de ceață, când vântul este slab și temperaturile aerului sunt negative. Cele mai propice condiții pentru producerea acestui fenomen, în localitate, le întrunește lunile ianuarie și februarie, dar a avut loc mai rar și în decembrie. Iarna se produce și viscolul care provoacă troienirea drumurilor dintre sate .

Vânturile dominante pe teritoriul comunei sunt crivățul și băltărețul. Crivățul bate din nord și nord-est provocând iarna viscole și răciri accentuate, iar vara se transformă într-un vânt secetos și cald. Băltărețul bate din sud-est, se formează deasupra bălților Dunării și chiar dacă are o frecventă mai mică aduce precipitații atmosferice mai bogate.

1.4. Hidrografia

Apele curgătoare care se găsesc pe teritoriul comunei Chiojdeni aparțin bazinului hidrografic mijlociu al Râmnicului Sărat, afluent de ordinul I al râului Siret.

Râul, Râmnicul Sărat, izvorăște din zona flișului paleogen, de la o altitudinea de 1310 m, din muntele Furu, Culmea Mușa Mare, situat în Munții Vrancei și are o lungime de 139,5 km, iar suprafața bazinului său hidrografic este de 943 km². Izvoarele lui sunt socotite trei mici pârâie: Mălușel, Martin și Curcubata care se unesc la poalele muntelui. După un curs de aproximativ 10 km, Râmnicul Sărat pătrunde în depresiunea subcarpatică internă Neculele, ce se află situată la poalele nordice ale Muscelelor Bisocăi, alcătuite din depozite neogene. În această zonă drenează și apele subterane ale miocenului salifer, de unde primește și numeroase izvoare clorosodice (sărate). Prin contribuția acestora, apa râului devine clorurată și are o încărcătură mare de sare, cu o mineralizare de 3-4 g/l- la ape mici, care se menține până la vărsare.

Albia Râmnicului Sărat afectată de alunecările de teren- sat Luncile

Albia Râmnicului Sărat afectată de alunecări de teren- sat Tulburea

Râmnicul Sărat traversează comuna de la vest la est pe o lungime de 9 km, trecând prin satele Luncile, Tulburea și Chiojdeni. În această zonă râul primește aportul de apă a următorilor afluenți: pârâul Cătăuți- pe partea dreaptă, iar pe partea stângă pârâurile Săritoarea, Tulburea și Motnău.

Pârâul Cătăuți izvorăște din Dealul Câlnău, are o lungime de 11 km și se varsă în Râmnicul Sărat, în dreptul satului Buda, iar bazinul hidrografic este de 35 km². Traversează perimetrul comunei pe direcția vest-est, iar valea sa este paralelă cu cea a Râmnicului, fiind despărțite de culmile dealurilor Gorunului, Chiojdeni, Cătăuți și Fundătura. De aici primește afluenții torențiali Spidele, Tânjala, Stâneica și Fundătura.

Pârâul Săritoarea izvorăște din Dealul Roșu (lângă Gardu de Piatră), are o lungime de 12 km și delimitează granița de vest dintre comuna Chiojdeni și comuna Jitia. Poartă acest nume pentru că prezintă salturi pe cursul său.

Pârâul Tulburea izvorăște din Dealul Crucișoara și are o lungime de 9 km, iar valea sa este paralelă cu cea a pârâului Săritoarea fiind despărțite de Dealul Teișanu și Dealul Vacii. Se varsă în Râmnicul Sărat lângă satul Tulburea și primește ca afluent torentul Lojnița, iar numele îi vine de la faptul că tot timpul apele sale sunt tulbure.

Pârâul Motnău izvorăște din Dealul Lupanului, are un curs lung de18 km și un bazin hidrografic de 56 km², drenează partea de nord a comunei de unde primește afluenții Motnăul Mic, Motnăul Puturos și Vulturul. Dar acesta se varsă în Râmnicul Sărat dincolo de hotarele comunei, în depresiunea intracolinară Dumitrești, care reprezintă o adevărată „ piață de adunare a apelor ”.

În trecut pe suprafața comunei au existat lacurile Baraca, care se afla pe o poiană din Dealul Cătăuțiului, Lacul Goli din Dealul Chiojdeni, Lacul Mare, Lacul Tânjala, Lacul cu Șerpi, aveau o adâncime de 1-2 m și caracter de semipermanență. Majoritatea acestora erau populate cu pește, ca știucă și caracudă măruntă și era consumat de locuitori, dar în prezent ele au fost transformate în pajiști umede sau mlaștini prin colmatare cu aluviuni sau vegetație palustră.

În satul Tulburea pe râul Râmnicul Sărat există, cam din anul 1950, o Stație hidrometrică de care se ocupă în prezent domnul Tănase Adrian. Dumnealui trebuie să raporteze, dimineața la ora 6°° și seara la ora 17°°, către dispeceratul Sistemului de Gospodărire a Apelor (SGA) Vrancea următoarele date:

– temperatura apei și a aerului;

– cota de nivel a râului;

– măsurători de debit ale râului;

– cantitatea de precipitații înregistrate în 24 de ore, când sunt ploi/ ninsori sau când este cazul;

– grosimea stratului de zăpadă;

– prezentarea tuturor fenomenelor naturii care au loc pe teritoriul comunei.

Aceste date sunt folosite de către specialiștii de la Biroul de Hidrogeologie, Hidrologie și Prognoze Bazinale la elaborarea studiilor hidrologice anuale, a prognozelor hidrologice, pentru a preciza potențialul hidrologic natural, identificarea perioadelor de secetă precum și pentru alertarea autorităților locale în cazul producerii viiturilor și inundațiilor, în vederea organizării acțiunilor de apărare.

Stația hidrometrică Tulburea

1.5. Solurile

Solurile existente în perimetrul comunei Chiojdeni se încadrează în grupa solurilor de deal și anume clasa argilovisolurilor, clasa cambisolurilor și soluri neevoluate.

În partea nordică și centrală a zonei studiate, care se suprapune dealurilor înalte vestice și sud-estice și este acoperită predominant de vegetație forestieră, sunt foarte răspândite solurile brune argiloiluviale și cele brune luvice (podzolite) uneori erodate. Acestea fac parte din clasa argilovisolurilor, sunt foarte sărace în humus și cele mai slab productive din zonă.

Partea de sud a localității se prezintă ca un adevărat mozaic pedologic datorită unor cauze multiple cum sunt: antropizarea ridicată, varietatea de roci moi, friabile, ușor degradabile fizic și alternabile chimic, desțelenirea pășunilor naturale și defrișarea pădurii, adâncimea mică a pânzelor de apă freatică, etc., care au activat și diversificat procesul de solificare. Astfel aici se găsesc soluri brune eu-mezobazice, pe culmile dealurilor, soluri brune eu-mezobazice erodate și regosoluri pe terenurile netede, ușor înclinate din Cătăuți și pe podurile versanților ce coboară în trepte spre albia Râmnicului Sărat, acestea făcând parte din clasa cambisolurilor. Aceste soluri au o fertilitate naturală scăzută, sunt slab productive și pretențioase, ele au nevoie de numeroase lucrări de întreținere, aerisit, spart crusta, de cantități mari de îngrășăminte organice, drenări de ape, humusul mai este și puternic spălat de apele de șiroire, astfel au fost ocupate în cea mai mare parte de livezi.

În lungul văi râului Râmnicul Sărat, a afluenților săi și a torenților acestora apar soluri neevoluate, respectiv aluviuni și soluri aluviale, iar pe spinarea teraselor de 40-70 m din Chiojdeni întâlnim soluri brune aluviale.

1.6. Vegetația și fauna

Vegetația de pădure deține o pondere de aproximativ 45% din suprafața comunei, fiind urmată de pajiști și livezi, iar datorită degradării și alunecărilor de teren se găsesc și tufărișuri în proporție de aproximativ 10%.

Partea de nord a localității este cea mai bine împădurită, în zonele cele mai înalte, la peste 700 m altitudine, găsim păduri de amestec dintre foioase și conifere, acestea fiind formate în cea mai mare parte din fag (Fagus sylvatica), molid (Picea excelsa) și brad (Albies alba). Însă aria cea mai mare de răspândire o are pădurea de foioase, specia dominantă este fagul (Fagus silvatica și Fagus orientalis) în asociere cu altele specii lemnoase cum ar fi frasinul (Fraxinus excelsior), carpenul (Carpinus betulus), gorunul (Quercus petraea, Quercus polycarpa), paltinul (Acer pseudoplatanus), jugastrul (Acer campestre), teiul (Tilia tomentosa), ulmul (Ulmus praceva), teiul pădureț (Tilia cordata), teiul verde (Tilia platyphylos), cireșul sălbatic (Cerasus avium), scoruș (Sorbus aucuparia), stejar (Quercus robur), mesteacănul (Bentula pendula), ș.a.

În partea de sud a comunei gradul de împădurire este mai redus datorită numărului mare de așezări omenești și a defrișării pădurilor, dar în zonele mai înalte este răspândită pădurea de gorun în asociere cu carpen, tei, fag, stejar, cireș sălbatic, etc.

Stratul arbustiv care s-a dezvoltat sub coronamentul arborilor este reprezentat de corn (Cornus mas), alun (Coryllus avellana), soc (Sambucus nigra), sânger (Cornus sanguinea), păducel (Crataegus monogyna), lemnul râios (Evonymus verrucosa), socul roșu (Sambucus racemosa), porumbar (Prunus spinosa), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), caprifoiul (Lonicera xylosteum) și voinicer (Evonymus europaea).

Parterul acestor păduri este ocupat și de numeroase specii ierboase cum sunt rogozul (Carex sylvatica), firuța de pădure (Poa nemoralis), păiușul (Festuca silvatica), golomățul (Dactylus poligama) și flora de mull (humus forestier) cu speciile: vinarița (Asperula odorata), leurda (Allium ursinum), trepădătoarea (Mercurialis perennis), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), păștița (Anemone ramunculoides), rodul pământului (Arum maculatum), urzica moartă (Lamium galeobdolon), plămânărica (Pulmonaria officinalis), colțișorul (Dentaria glandulosa), etc. Se mai găsesc și efemeroidele de primăvară cum sunt ghiocelul (Galanthus nivalis), vioreua (Scilla bifolia), brebeneii (Cardamine bulbifera), floarea paștelui (Anemone nemorosa), mierea ursului (Pulmonaria rubra), etc. Ca liane se găsesc în aceste păduri iedera (Hedera helix) și curpenul de pădure (Clematis vitalba).

În urma amplelor defrișări, ce au avut loc de-a lungul timpului, au apărut pajiști secundare unde speciile ierboase dominante sunt păiușul (Festuca silvatica), păiușca timoftica (Phleum pratentensis), paiuș roșu (Festuca rubra), firuța de pădure (Poa nemoralis), trifoiul de munte (Trifolium montanum), ghizdei (Lotus corniculatus), mur de pădure (Rubus hirtus), păiuș de livadă ((Festuca pratensis) care dau asociații de furaje foarte productive. Acestea sunt folosite atât ca pășuni cât și ca fânețe, care au fost asociate frecvent cu o vegetație cultivată de pomi fructiferi unde domină prunul, mărul, nucul și părul.

Pe versanții care au fost afectați de alunecările de teren și de procesul de eroziune intensă apare ca formațiune vegetală, tufărișurile, ca specie dominantă este cătina (Hippophae rhamnoides), dar pe lângă care apar și alte specii arbustive cum sunt măceșul (Rosa canina), păducelul (Crataegus monogyna), porumbarul (Prunus spinosa), drobul (Cytisus nigricans și Cytisus leucotrichus) și lemnul câinesc (Ligustrum vulgare).

În lungul văii Rămnicului Sărat și a afluenților săi se găsește cu o răspăndire mai redusă, o vegetație de luncă, compusă din plop alb (Populus alba), anin alb (Alnus incana), anin negu (Alnus glutinosa), salcie plesnitoare (Salix fragilis), ulm (Ulmus minor), salcâm (Robinia pseudoacacia), cătină roșie (Tamarix ramassissima), cătină albă (Llippophae rhamnoides), coada calului (Equisetum), căptălan (Petasites), piciorul cocoșului (Ramunculus repens), brusturul negru (Symphytum cordatum), cinsteț (Salvia glutinosa), laptele căinelui (Euphorbia amygdaloides), leușteanul broaștei sau calcea calului (Caltha lacta, Caltha palustris) și splinuță (Chrysosplenium alternifolium).

Pe pajiștile degradate, pe terenurile supuse intenselor alunecări de teren și proceselor de eroziune și în lungul căilor de comunicație au apărut specii rudelar cum sunt păpădia (Taraxacum officinale), pălămida (Cirsium arvense), urzica (Urtica urens), urzica moartă (Urtica dioica), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), brusturele (Arctium lappa), scaiul (Eryngium campestre) și spinul (Cardus acanthoides).

Fauna acestor păduri este bogată și este reprezentată de urs (Ursus arctos), lup (Canis lupus), bursuc (Meles meles), mistreț (Sus scrofa), vulpe (Canis vulpes), căprioara (Capreolus capreolus), jderul de pădure (Martes martes), iepure (Lepus europaeus), râsul (Lynx rufus), pisica sălbatică (Felis silvestres), pârșul (Glis glis), pârșul cu coadă stufoasă (Dryomis nitedula), pârșul de alun (Muscardinus avellanarius), veverița (Sciurus vulgaris), arici (Erinaceus roumanicus), iar ca reptile întâlnim: șarpele de alun (Corondela austriaca), șarpele de casă (Natrix natrix), năpârca (Anguis fragilis) și șopârla (Lacerta agilis). Speciile de păsări cele mai răspândite sunt pițigoiul cu capul negru (Parus atricapilla), pițigoiul crestat (Parus cristatus), uliul (Buteo buteo), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides trydactylus), mierla (Turdus merula), scatiul (Carduelis spinus), gaița (Garrulus glandarius), ierunca (Tatrastes bonasia rupestris), aușelul cu capul galben (Regulus regulus), bufnița (Bubo bubo), vrabia (Passer domesticus), dar se întâlnesc și păsări migratoare cum ar fi: rândunica (Hirundo rustica), pupăza (Epupa epops) și cucul (Cuculus canorus).

CAPITOLUL II

STRUCTURA ADMINISTRATIVĂ ȘI SOCIO-CULTURALĂ

2.1. Date privind atestarea documentară, evoluția administrativă și demografică

Prima atestare documentară a comunei Chiojdeni poate fi considerată data de 10 iunie 1613 din timpul domnitorului Țării Românești, Radu Mihnea (12 septembrie 1611-august 1616). În documentul nr.189 de la Târgoviște, un act administrativ de vânzare-cumpărare, unde numele satului apare alături de alte localități vecine de pe Valea Rămnicului : „… Și iarăși a cumpărat Măinea 3 ogoare în satul Dumitrești de la Lepădat, pentru 900 aspri. Și iarăși a cumpărat Măinea un ogor în Dumitrești de la Șerban, pentru 200 aspri. Și iarăși a cumpărat Măinea ocină în Neniulești, toată partea lui Neniul, pentru două vaci cu lapte și cincizeci ferdele de grâu. Și iarăși a cumpărat Măinea ocină în Bicești, partea lui Bârcă toată, pentru 600 aspri. Și iarăși a cumpărat Măinea 2 ogoare în satul Dumitrești de la Cănta pen-tru 2 boi. Și iarăși să-i fie lui Măinea și femeii lui Ana, în satul Dumitrești, partea de ocină a lui Oprea din Tigoi toată, pentru că a dat-o Oprea pentru sufletul lui și încă i-a plătit Măinea datoria lui Oprea la un Evreu, 500 aspri. Și iarăși să-i fie lui Mușa și lui Dragomir ocină în Chiojdeni, partea lui Dobre toată. Și iarăși a cumpărat Dragomir ocină în Chiojdeni, partea lui Dănilă toată, pentru 1ooo aspri și 12 oi… Și iarăși să le fie lui Belcea și Dragomir ocină în Pleșești, partea tatălui lor Fătul, toată…”

Dovezi se găsesc și în alte documente din care reiese că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea localitatea Chiojdeni era populată, cum ar fi: Un document din 15 decembrie 1784 unde se menționează, fiind vorba despre o moșie: „ …am întrebat dar moșia domnească unde este și ne aduse o mărturie pe unchiaș Mafteiu ot Chiojdeni, om ca de ani 115, după spusa lui și dete mărturie de moșia domnească de un codru de loc despre râul Andreiașului până-n Târâtul în drept unde țin Biceștii, iar despre Dumitrești nici cum nu să atingea…” Dacă ar fi să realizăm un calcul matematic pe baza documentului de mai sus, privind vârsta moșului care a depus mărturie (1784-115), ar rezulta faptul că la 1669 localitatea își continua existența. Această concluzie poate fi susținută cu un alt document din 7 mai 1761 care descrie hotarul moșiei Jitia, începând cu granița care delimitează astăzi satul Jitia de Jos de comuna Chiojdeni: „ S-au pus un hotar în gura Săritorii despre moșia Chiojdenilor și de acolo în sus pă deasupra podului lui Plavăț și pă Dealul Roșu în sus…”. Ca martor la acest act a participat un dogar pe nume Mihăilă, de 80 ani,de aici deducem că în anul 1681 localitatea Chiojdeni deja exista.

Dacă ar fi să ne luăm după informațiile transmise prin „ viu grai ” din generație în generație putem trage concluzia că în jurul anului 1674 funcționa și o școală. După cum își aduce aminte un fost profesor (Dogaru Ion) din localitate că a citit o minimonografie scrisă cu creion chimic de învățătorul Miron Dăscălescu în 1871, unde consemna faptul că pe ușa beciului școlii era scris „ Făcută de meșterul Nae în 1674 ”. Din păcate nu se știe ce s-a întâmplat cu această monografie, ea nu se mai găsește în Arhiva Școlii Chiojdeni.

Numele localității Chiojdeni este menționat și pe prima hartă a Țării Românești întocmită de stolnicului Constantin Cantacuzino, între anii 1698-1699, publicată în anul 1700

la Padova în limba greacă. Aici „ Chiojdeni ” apare ca sat alături de altele 34, Popești, Topliceni, Urechești, Dedulești, etc., ce fac parte din județul Slam Râmnic.

În Cartografia obștească a Țării Romănești din 1831, în care este prezentată și structura administrativ-teritorială a județului Slam-Râmnic, apar pomenite satul și moșia Chiojdeni ce aparțin de plasa Plaiul Râmnic. De aici aflăm că cele două însumau 181 de familii, din care 151 în satul Chiojdeni. Iar ca propritari a satului și moșiei Chiojdeni figurează slugerul Costache Neculescu (sau Niculescu/ Nicolescu – zis Câțu/Câță), căminarul Iordache Dedulescu, Dumitrică Marghiloman și moșnenii Troncărești. Tot aici sunt consemnate în funcție de deținătorii de moșii (propritari) două tipuri de sate: cele cu moșneni, boieri și mănăstiri, unde este inclus și Chiojdeniul, dar și sate de moșneni (moșnean- era proprietar de pământ din generație în generație) unde apare indicat și satul Turburea-Chiojdeni.

Pe harta rusă din 1835 figurază atât satul Chiojdeni din județul Slam-Râmnic, cu 76 de gospodării, care s-a format cu locuitori (săteni și sătence) veniți din Star Chiojd (sau Chiojdul Mare), fie din Chiojdul Mic (sau Chiojdul de Bâsca) cât și satul Turbure cu 39 de familii. În lucraea sa „ Principatele române la începutul secolului al XIX ” C.C. Giurăscu mai precizează faptul că roirea era un fenomen general românesc datorită creșterii populației, aici condițiile de trai devenind din ce în ce mai grele, astfel în special tinerii parăsesc locul și se așează în alte regiuni, unde întemeiază sate noi sau cătune, uneori ele poartă numele locului de plecare sau nume diferite.

Acum a venit momentul să fac unele precizări pentru a lămuri o confuzie legată atât de numele localității cât și de cine a fost întemeiat satul Chiojdeni. Se spune că până în anii 1830-1833 comuna Chiojdeni a purtat numele de „Niculeștii de Munte ” după numele marilor proprietari ai moșiei, Iordache și Costache Niculescu-Câțu. Deoarece Costache Niculescu era de neam rus, pleca foarte des de pe moșie și astfel o dădea în arendă. În acest context apare în zonă un mic arendaș pe nume Toma Gramaticul, venind tocmai din comuna Chiojdu, de pe valea Buzăului împreună cu alți locuitori, crescători de animale. Aceștia găsind aici un loc ce era înconjurat de păduri și bogat în nutreț, fiind prielnic atât pentru ei cât și pentru animale, au hotărât să se instaleze definitiv în această zonă și au schimbat numele comunei în Chiojdeni nume asemănător cu al comunei de unde veniseră. Astfel a apărut și confuzia că satul s-a format la începutul secolului al XIX-lea prin colonizare cu păstori veniți de pe valea Buzăului. Dar conform documentelor, prezentate mai sus, reiese că vechimea comunei este mult mai mare, iar primele așezări omenești datează încă din secolul al XVII-lea. De altfel ipoteza legată de numele comunei este combătută și de cele două hărți din 1700 și respectiv 1835, unde apare denumirea de Chiojdeni. Pot afirma doar faptul că „ Niculești de Munte ” era înainte de 1890 un cătun al comunei Chiojdeni, întemeiat de moșierul Costache Niculescu încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și care era așezat pe râul Râmnicu Sărat.Se presupune că mai târziu a fost înglobat de satul Chiojdeni. Iar migratorii veniți prin roire de pe valea Buzăului au întemeiat pe malul drept al râului Râmnicu Sărat, la poalele dealului Cătăuț și la 500 m spre apus de cătunul de reședință Chiojdeni Mari, satul/cătunul Chiojdeni Mici. A primit această denumire pentru a fi deosebit de satul mai vechi, existent. În jurul anului 1890 avea o întindere de 700 ha, cu o populație de 334 suflete, grupate în 70 de familii, din care 73 erau contribuabili și 11 știau carte.

Chiojdeni Mari este de fapt satul Chiojdeni, dar și-a luat acest nume dotorită apariției în zonă a locuitorilor veniți de peste munte și devine satul de reședință. Era așezat spre răsărit pe malul stâng al râului Râmnicu Sărat, iar în jurul anului 1890 avea o întindere de 800 ha, o populație de 530 suflete sau 130 familii, din care 100 contribuabili și 47 știu carte. Aici se mai găsea o biserică și 2 școli ale comunei.

În jurul anului 1856 slugerul Costache Niculescu vinde cea mai mare parte din moșie renumiților moșieri Grigore Marghiloman și Iancu Marghiloman (tatăl lui Alexandru Marghiloman). În timpul moșierului Marghiloman satul Turburea, care era așezat în partea de vest a comunei pe malul stâng al râului Rămnicul Sărat, pe principala cale de acces spre munte, a cunoscut o dezvoltare mai mare decât celelalte sate, iar acest fapt la determinat pe noul proprietar în 1864 să mute sediul primăriei aici și să dea denumirea comunei de Tulburea. Dar din cauza unor inconveniente cum sunt, drumurile anevoioase și greu de străbătut din acea vreme, faptul că noul proprietar a adus țărani iobagi de pe celelalte moșii ale sale care au contribuit prin surplusul forței de muncă la o dezvoltare mai rapidă a satului Chiojdeni Mari și că acesta locuia la Buzău, l-au determinat pe Grigore Marghiloman să mute sediul comunei mai aproape de Dumitrești, aici găsindu-se sediul subprefecturii Plaiul Râmnic. Astfel din luna februarie 1865 reședința comunei este mutată în satul Chiojdeni Mari și comuna reprimește numele de Chiojdeni,această denumire reapare în documente începând cu luna aprilie 1865.

După anul 1862 se organizează primăriile iar după marea reformă administrativă din 1864 dată de domnitorul Al. I. Cuza, apar comunele ca unități administrative și erau conduse de primari și consilii comunale, iar ca primar al comunei Chiojdeni apare D. Săvoiu. Domnitorul Al. I. Cuza a mai semnat la 5 martie 1862 și decretul de unificare a celor două orașe Focșani-Moldova și Focșani-Munteni, într-unul singur Focșani, care va rămâne capitala județului Putna. Astfel reședința județului Slam-Râmnic s-a mutat din Focșani-Munteni în orașul Rămnicu Sărat, iar județul se va chema Râmnicu Sărat.Stema județului era un căluț de argint, pe un fond de azur, galopând spre dreapta.Vreme de două secole, judetul Râmnicu Sărat s-a identificat cu acest simbol heraldic semnificativ, știindu-se că aici au fost crescuți cai de rasă, prin secolul al XVIII-lea, se făcea chiar o remarcă în acest sens: ce frumos să vezi un tânăr persan pe un cal râmnicean. Cert este că tradiția creșterii cailor s-a păstrat, la începutul secolului al XIX-lea, Menelas Chircu având o herghelie cu cai de prăsilă rasă cunoscută ca „ buiestrașul de Bisoca ”, o altă herghelie fiind proprietatea familiei Lupescu, iar spre sfârșitul acestui secol renumită era herghelia de cai de rasă, pur-sânge arab, a lui Alexandru Marghiloman. Acesta amenajase la marginea proprității sale din Buzău chiar și un hipodrom unde se organizau curse regulate de cai de rasă, Marghiloman participa tot timpul la competiții, calul său preferat fiind un armăsar arab pe nume Albatros.

În anul 1883 Comuna Chiojdeni se compunea din următoarele sate: Chiojdeni Mari, Chiojdeni Mici, Cătăuți, Spidele și Tulburea, făcea parte din plasa Plaiul Râmnic județul Râmnicu Sărat, iar reședința plaiului era în comuna Dumitrești.

Plasa „Plaiul Râmnicului”- copie xeroxată dintr-un manual școlar de geografie vechi

( aprox. 1860-1865)

Parafa comunei Chiojdeni-1867

Harta județului Râmnicu Sărat în perioada antebelică (cca. 1892)

În Marele Dicționar Geografic al României apar menționate ca facând parte, în jurul anului 1890, de comuna Chiojdeni următoarele sate: Chiojdeni Mari-reședința, Chiojdeni Mici, Râpa Lungă, Niculești de Munte și Tulburea. Aici apar și satele Cătăuți, Spidele și Luncile, dar primele două au aparținut de comuna Buda până în anul 1912, iar ultimul de comuna Jitia. Mai aflăm că satul Cătăuți și-a luat numele de la pârâul și dealul Cătăuți, unde se găseau instalate gospodăriile, având și o poziție minunată datorită faptului că era așezat în cea mai frumoasă vale de pe întreg plaiul. Acesta s-a populat prin colonizarea moșiei boierului Marghiloman, cu țărani clăcași, aduși de bună voie, de pe altemoșiiale sale. De satul Cătăuți aparținea și hanul numit „ La Cătăuțul” care era situat pe drumul ce făcea trecerea spre comunele Chiojdeni și Jitia. Iar satul Spidele era așezat între Dealul Spidele și Dealul Modrenilor. Satul Luncile era așezat în lunca de pe malul drept al râului Rămnicu Sărat( de aici și-a luat și numele), la poalele Dealului Vacii și la confluența pârâului Săritoarea cu râul Râmnic.

Tot în această perioadă comuna Chiojdeni se întindea pe o suprafață de , din care vatra comunei avea , erau deținute de locuitori și restul de se aflau în proprietate privată. Se învecina în partea de nord cu comuna Andreeși ( astăzi Andreiașu), fiind despărțite prin culmea Alunului, la apus cu comuna Bisoca, despărțită prin dealurile Măgura și Ulmușorul, în partea de răsărit cu comuna Dumitrești, de care se desparte prin dealul Lupan și la sud cu comuna Buda , de care e despărțită prin dealul Cătăuțul. Populația cuprindea 1286 de suflete, ce erau grupate în 317 familii, din care 631 erau femei, 655 bărbați, dintre aceștia 78 știau carte.Ca proprietar al moșiei Chiojdeni apare Alexandru Marghiloman, moștenind-o de la tatăl său Iancu Marghiloman.

Ion (Iancu) Marghiloman Alexandru Marghiloman

(1817-1892) (27 ian. 1854-10 mai 1925)

În anul 1907 comuna Chiojdeni aparținea de plasa Dumitrești (dispare denumirea de plaiul Râmnic ca urmare a noi legi administrative din 1904) și avea în componență 8 sate, cu un număr total de 1756 de locuitori, după cum urmează: Chiojdeni Mari- 608, Chiojdeni Mici- 315, Cătăuțu- 289, Tulburea- 464 și Spidele- 80.

În 1911 moșia Chiojdeni este iarăși vândută, o copie a actului de vânzare este deținut și de către Primăria Chiojdeni. Acest document a fost transcris la data de 12 octombrie 1911 prin care moșierul Alexandru Marghiloman, domiciliat în București, strada Mercur nr. 14, proprietar al moșiei Chiojdeni, plasa Dumitrești, districtul Râmnicu Sărat o vinde lui Dimitrie A. Butu, proprietar domiciliat în Ploiești. Marghiloman menționa că moșia Chiojdeni se compune din: Chiojdeni Mici, Cătăuți, Tânjala sau Râpa Lungă, Spidele, Talpa sau Tulburea, Săritoare, Sfoara Gradișteancă, Poiana Gorunului, Juvele, Stâneica, etc. Se mai menționează și faptul că a vândut inclusiv vitele, uneltele agricole, vase și cazane, iar Școala cu tot cu terenul acesteia o cedează învățământului public. Din acest act reiese că Dimitrie A. Butu intră în posesia a 11 000 hectare teren, din care 10 000 ha erau ocupate de pădure și doar 1000 ha era arabil și poieni. Imediat după cumpărarea moșiei, noul proprietar, și-a plantat pe coasta dealului din fața conacului o pădure de rășinoase, în special pin, pentru a vea și pe timp de iarnă o priveliște frumoasă, verde.

Conacul moșiei Chiojdeni în prezent

În anul 1919 de comuna Chiojdeni aparțineau satele: Chiojdeni, Tulburea, Lojnița, Rotăria, Mohârțari, Cătăuți, Fundătura și Spidele, iar numărul locuitorilor era în acest an de 1650 suflete. Se observă o scăderea a populației, față de anii anteriori, datorită pe de o parte războiului cât și faptului că 118 locuitori din comună au acceptat să se mute în localitatea Slobozia Bradului pentru a putea primi locuri de casă și a fi împroprietăriți cu pământ pentru culturi. În comuna Chiojdeni se găseau și 14 persoane străine: 1 macedonian, 1 ungur, 4 ruteni, 6 evrei și 2 veniți din Transilvania. În anul 1921 totalul locuitorilor era tot de 1650, din care 1001 suflete se găseau în satele Chiojdeni și Tulburea, iar situația era prezentată astfel: bărbați de la 20 ani în sus: 287, femei de la 20 ani în sus: 370, băieți între 10- 15 ani: 90, fete între 10-15 ani: 111, băieți de la 15 ani la 20 ani inclusiv: 66 și fete de la 15 ani la 20 ani înclusiv: 77, din aceștia 994 erau de naționalitate români.

În Anuarul Eparhiei ortodoxe a Buzăului, din anul 1926, apar următoarele sate ca aparținând de comuna Chiojdeni: Chiojdeni, Tulburea, Lojnița, Moisari, Luncile, Rotăria, Mohârțari, Podurile, Cătăuți, Seciu, Fundătura, Spidele și Rotana Lungă (Râpa). De altfel în toamna anului 1925 comuna Chiojdeni avea în total un număr de 1647 locuitori, care era distribuită pe sate astfel: Chiojdeni- 485 locuitori, Tulburea- 499 locuitori, Cătăuți- 576 locuitori și Spidele- 87 locuitori. În 1927 se va ajunge la 1692 de locuitori iar în 1928 vor fi 1702 suflete.

În august 1929 se aplică o nouă lege administrativă și conform acesteia localitățile erau clasificate după numărul locuitorilor și puterea economică, astfel: cătune, sate mici, sate mari- cele care aveau peste 600 locuitori și comune rurale. Cu această ocazie în toamna acestui an comuna Chiojdeni se va împărți în două. Pentru că satul Cătăuți avea 632 de locuitori și un venit de 42 886 lei, era considerat sat mare și va deveni comună, de ea aparținând și satul Spidele. Iar satul Chiojdeni, care avea 496 locuitori și un venit de 28 604 lei, precum și satul Tulburea, cu 503 locuitori și venit de 19 845 lei, erau considerate sate mici, ele se vor uni și vor forma o singură unitate administrativă- comuna Chiojdeni. Ambele comune aparțineau administrativ de Comuna Rurală Dumitrești, plasa Muntele, județul Râmnicu Sărat.

Pentru că cele două comune, Chiojdeni și Cătăuți, se descurcau greu cu cheltuielile existențiale, se hotărăște la inițiativa locuitorilor din satul Cătăuți ca acestea să se unească așa cum au fost înainte. Această hotărâre va fi valabilă din luna august 1931 până în septembrie 1932 când datorită apariției noi legi administrative de regrupare a satelor vor fi din nou despărțite. Prin urmare comuna Cătăuți avea satele Cătăuți și Spidele, iar comuna Chiojdeni având satele Tulburea și Chiojdeni, de acesta aparținea și cătunul Podurile care avea un număr de 24 locuitori. Cătunul era instalat în dreptul centrului civic, pe malul drept al râului Râmnicul Sărat- pe terasa de luncă de 3-4 m și pe umerii de versant al Dealului Chiojdeni.

Dar în anul 1935 datorită situației economice grele cele două comune nu reușeau să-și realizeze veniturile necesare existenței, fapt ce ia determinat pe o parte din locuitorii din Cătăuți să ceară Prefecturii aprobarea de a se reuni cu comuna din care s-au desprins. Astfel în ziua de 27 iunie 1935 Adunarea populară a satului Cătăuți hotărăște realipirea comunei lor cu comuna Chiojdeni, sub vechea denumire de Chiojdeni.

În august 1938 este adoptată o nouă Lege Administrativă în urma căreia a fost introdusă o nouă unitate administrativă ținutul, care reunea mai multe județe. Județul Râmnicu Sărat a făcut parte din Ținutul Dunărea de Jos (sau Dunării), cu reședința la Galați, acum reapare și numele de Plasa Dumitrești în care intrau următoarele localități: Dealul-Lung, Lacu-lui- Baban, Pleșești, Valea Sălciei, Buda, Bisoca, Dumitrești, Chiojdeni, Jitia și Neculele.

Plasa Dumitrești

Harta Județului Râmnicu Sărat la 1938

În anul 1941 satul Chiojdeni avea în componență cătunele Podurile, cu 32 de gospodării și Talpa cu 18 gospodării. În sat trăiau și 50 de țigani ( 22 femei+ 28 bărbați), din care 34 vorbeau limba țigănească, iar 2 dintre aceștia erau căsătoriți cu femei românce și doar 14 aveau locuință proprie. Se spune că țiganii au fost aduși în localitate înainte de 1860, de către boieri, în calitate de robi. Tot în acest an de satul Cătăuți aparțineau cătunele: Seciu- care avea 32 de gospodării, Fundătura- 16 gospodării și Râpa Lungă- cu 5 gospodării, fiind așezate pe pârâul Râpa Lungă și la poalele dealui cu același nume. Aici locuiau si un număr de 40 de țigani rudari (18 barbați+22 femei), dintre aceștia doar 28 vorbeau țiganește, 3 familii locuiau în colibe și 6 familii în bordeie. Iar de satul Tulburea aparțineau următoarele cătune: Luncile- avea 22 de gospodării, Rotăria- 12 gospodării, Lojnița-cu 13 gospodării, denumirea i se trage fie de la pârâul Lojnița sau de la faptul că locuitorii dețineau un număr mare de cuptoare de uscat prune- lojnițe și Mohârțari-avea 8 gospodării iar numele îi vine de la renumita familie Mohârță. În satul Tulburea locuiau și două categorii de țigani: țigani rudari, în număr de 31 (14 bărbați+ 17 femei), 26 vorbeau limba țigănească, 5 familii locuiau în bordeie și țigani de vatră, erau în număr de 17 ( 9 barbati+ 8 femei), 2 vorbeau țigăneste iar 3 erau căsătoriți cu românce și aveau locuințe proprii.

În 1945 populația totală a comunei Chiojdeni era de 1980 de locuitori fiind repartizată pe grupe de vârstă astfel: 0-9 ani= 527, 10-18 ani= 382, 19-21 ani= 136, 22-60 ani= 683 și peste 60 de ani= 252. Iar în 1949 populația comunei era de 2234 locuitori și erau repartizați astfel: – sub 7 ani= 377 (202 băieți și 175 fete)

– 7- 14 ani= 431 (203 băieți și 228 fete)

– 15- 44 ani= 956 (429 bărbați și 527 femei)

– 45-60 ani= 319 (146 bărbați și 173 femei)

– peste 60 ani= 151 (57 bărbați și 94 femei)

La 6 septembrie 1950 pin Legea nr. 5 asupra teritoriului României s-a aplicat modelul sovietic de organizare administrativ-teritorială, în urma căreia au fost desfințate cele 58 de județe și 424 de plăși, s-au creat în schimb 28 de regiuni și 177 de raioane. Astfel județul Râmnicu Sărat este desfințat și comuna Chiojdeni va face parte din raionul Râmnicu Sărat, regiunea Buzău. Dar la 19 septembrie 1952 Legea nr. 5/1950 este modificată reducându-se numărul de regiuni la 18 prin comasare, iar de acum comuna Chiojdeni va face parte de regiunea Ploiești până în 1968 când are loc o nouă organizare administrativ-teritorială a țării. Conform Legii nr. 2 din 16 februarie se revine la județe, fără plase, iar fostul județ Râmnicu Sărat nu va mai figura printre ele. Din acest an, până în prezent, comuna Chiojdeni a intrat în componența unui nou județ, Vrancea care a înglobat o treime din localitățile fostului județ Râmnicu Sărat și pe cele ale fostului județ Putna. În anul 1958, în perioada înfințării primelor întovărășiri agricole, locuitorii satului Spidele care aparțineau de comuna Chiojdeni se desprind de aceasta și se alipesc comunei Buda din județul Buzău.

După această reorganizare administrativ-teritorială în componența comunei Chiojdeni au intrat următoarele sate și cătune: Chiojdeni, Poduri, Mărăcini ( se spune că numele acestuia vine de la faptul că această zonă era plină de mărăcini foarte groși), Tulburea, Luncile, Seciu, Cătăuți – îi reveneau cătunele Fundătura și Râpa Lungă, iar Lojnița se multiplica cu așezările cătun Mohârțari și Rotăria.

În urma recensămintelor din 1977 și 1992 situația statistică a numărului de locuitori pe sate era următoarea:

Se remarcă o scădere a populației aceasta datorită în primul rând exodului tinerilor din comună, unii dintre ei la școli pentru a se pregăti în diferite domenii – majoritatea nu s-au mai întors, alții au plecat să lucreze pentru un trai mai bun în zonele industriale din Galați, Brașov, Focșani, Râmnicu Sărat, etc., dar și datorită natalității din ce în ce mai scăzute.

În toamna anului 2018, din datele culese de la Consiliul Local al comunei Chiojdeni rezultă că în componența comunei intrau aceleași sate iar situația populației în 2011 și 2018 se prezenta astfel:

Din totalul de 2496 locuitori ai comunei 1176 sunt rromi nedeclarați, nu sunt vorbitori de limbă romani și sunt de religie ortodoxă. Cei mai mulți sunt în satul Luncile 1080, în Mărăcini sunt 54 și în Poduri un număr de 42 rromi.

Satul Lojnița

Harta actuală a comunei cu satele componente

Satele Chiojdeni, Mărăcini și Podurile- văzute din Dl. Cătăuți

2.2. Activitatea economică a comunei

Datorită condițiilor de relief locuitorii comunei Chiojdeni s-au ocupat din cele mai vechi timpuri cu creșterea animalelor, pomicultura, exploatarea și prelucrarea lemnului, apicultura, vânătoarea, iar în anumite perioade cu viticultura și cultivarea plantelor.

2.2.1. Creșterea animalelor

Mediul natural al comunei Chiojdeni a constituit un loc foarte prielnic pentru creșterea animalelor, prin fânețele și pășunile de care dispune se asigură hrana necesară pentru un important efectiv de animale. Locuitorii s-au procupat dintotdeauna cu păstoritul și stânele de oi au făcut parte într-o vreme din peisajul locului. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea au început să se ocupe și cu creșterea bovinelor și a porcinelor, atât pentru necesarul consumului propriu de carne și lapte, cât și pentru comercializare. Înainte de primul război mondial laptele se consuma în gospodărie, iar surplusul se dădea de pomană pentru că se considera că „e păcat să iei bani pe lapte”. De asemenea muncile agricole se făceau exclusiv cu boii, aceștia mai erau folosiți și în exploatarea lemnului, ei reprezentau baza în ponderea atelajelor de tracțiune. Caii erau puțini și se foloseau mai mult la călărie și transporturi ușoare. Dar cu timpul acest lucru s-a schimbat, locul boilor a fost luat de către cai și vehicole cu tracțiune mecanică, în prezent rar mai găsești o pereche de boi, lucru confirmat și în statistica de mai jos, privind evoluția numărului de animale.

Numărul scăzut al efectivelor de animale în 1945 are ca și cauză atât desfășurarea celui de al doilea război mondial, cât și rechizițiile impuse de armata de ocupație sovietică. Astfel în anul 1945 locuitorii comunei Chiojdeni au fost obligați se predea pentru aprovizionarea unităților sovietice: 36 de oi, 14 boi, 13 vaci, 13 bovine sub 2 ani, 2 cai și 2 porci, cele mai multe capete au fost luate de la membrii familiei Butu. Pentru caii armatei s-a luat chiar și fânul, locuitorilor lăsându-le doar strictul necesar de animale, iar de transportul căruțelor cu furaje din comună la Râmnicu Sărat se ocupa plutonierul Prăjinaru.

În dosarele de la Arhivele Naționale Vrancea am găsit informații că pe teritoriul comunei în perioada interbelică se comercializa carne, chiar Primăria a fost nevoită să intervină în mai multe rânduri pentru stabiliza prețurile la produsele alimentare, un exemplu este cel din 1929 când este stabilit următorul mercurial: carne de porc- 26 lei/kg, carne de vită- 20 lei/kg, carne de oaie- 18 lei/kg, mălai- 8 lei/kg, făină de grâu- 14 lei/kg, pâine albă-13 lei, pâine integrală- 10 lei, lapte dulce- 6 lei/l, brânză de oi- 40 lei/kg, caș- 40 le/kg, curcan- 100 lei/buc, găina- 40 lei/buc și ouă- 1,5 lei/buc. Nu există însă informații care să dovedească că pe teritoriul comunei a existat abator sau măcelărie, presupun că sacrificarea animalelor se facea în gospodării atât pentru consumul propriu cât și comercializare. Iar pe timpul comuniștilor comercializarea cărnii de vită era monopol de stat, aceștia inventariau cu strictețe animalele, iar locuitorii nu puteau să sacrifice un vițel pentru consum , cel care îndrăznea să încalce „ legea șeptelului ” săvârșea un caz penal și risca să primească pedeapsa cu închisoarea. Animalele și laptele erau luate pe prețuri derizorii „ la achiziții” și se duceau la oraș, de aici ce era bun pleca la export și restul era distribuit în magazinele alimentare de la oraș. Astfel nici la stânele particulare nu mai găseai o felie de caș până nu se achita cota obligatorie către stat, iar la cele ale colectivei totul se preda la „ fondul de stat” și lâna era colectată. Prin urmare locuitorilor le rămânea pentru consum doar carnea porcului tăiat de Crăciun, carnea de oaie și cea de pasăre, pentru cei care le aveau.

2.2.2. Cultivarea plantelor

În prezent în comuna Chiojdeni se mai cultivă porumb, dar pe suprafețe mici și în special în livezi, pentru că terenurile sunt în pantă, solul se spălăcește repede și devine sărac în humus, iar la acestea se mai adaugă și frecventele alunecări de teren, astfel producția este mică. Locuitorii preferă să se ducă pe câmp cu fructe pe care le dau în schimbul porumbului, decât să-l mai cultive personal.

Însă în trecut au existat suprafețe mai mari cultivate cu plante diversificate, dar cea mai cultivată cereală era porumbul. Până la declanșarea celui de al doilea război mondial se cultiva: grâu, orz, ovăz, secară, mazăre, cânepă (cultura acesteea a început în 1919), lucernă, cartof, ceapă, in, iar prin porumb se mai cultiva și o cantitate mare de fasole. În localitatea Chiojdeni a apărut pentru prima dată în anul 1940 și creșterea viermilor de mătase, aducându-se la Școala Chiojdeni 5 grame de gogoși. Lucrările agricole se făceau cu tracțiune animală sau manual, lucrat la început în special de țăranii clăcași. În această perioadă comuna deținea un număr de 60 de pluguri de fier, iar Vasile Grăinicescu și familia Butu aveau câte o mașină de treierat mecanică, mai erau și două vânturători manuale.

Datorită cultivării cerealelor și a faptului că majoritatea satelor comunei erau așezate de-a lungul râului Râmnicu Sărat, a apărut o altă meserie- morăritul, apa având suficient debit, chiar și în periada de secetă, să poată învârti roata cu cupe a unei mori. O moară pe apă a existat încă din secolul al XIX-lea, iar în perioada interbelică erau 2 mori pe apă, aparținând lui Dumitru Cucu și Mihail Pascal, iar familia Butu a deținut la început o moară cu abur, dar pe parcurs o va înlocui cu una cu motor.

După cel de al doilea război mondial s-a continuat cultivarea acelorași plante, la care s-a mai adăugat sfecla de zahăr și cea furajeră, iar lucrările agricole se făceau în continuare cu aceleași mijloace tehnice până la colectivizarea forțată din 1962.

2.2.3. Pomicultura

Condițiile pedo-climatice ale comunei Chiojdeni au fovorizat dezvoltarea pomiculturii, făcând din aceasta un important bazin pomicol. La începutul secolului al XX-lea pomicultura a reprezentat o activitate importantă pentu locuitori, iar plantarea pomilor devenea o ocupație foarte rentabilă, erau comercializate atât fructele proaspete cât și cele uscate pe lojniță, iar țuica era căutată în mod special de către negustorii brăileni. De altfel în această perioadă existau foarte multe uscătoare de fructe (lojnițe- se spune că numele satului Lojnița provine de la aceste uscătoare care se găseau în număr mare aici), iar cele mai mari venituri ale comunei proveneau din taxarea cazanelor pentru fabricat țuică, de exemplu în 1921 din venitul total anual de 45 465 lei – 2 595 lei era adus de acestea. Din amintirile relatete de mamaia mea, cei care trebuiau să facă țuică mergeau la primărie unde achitau o taxă pentru cantitatea pe care o aveau de făcut și primeau un tichet pe care îl prezentau la cazangiu, acesta la rândul său le lua uium (țuică), în funcție de numărul de cazane făcute. Și cazangiu trebuia să dea cota din cantitatea de țuică către primărie. Astfel cea mai dezvoltată a fost cultura prunului, urmată de cea a mărului, dar s-au plantat și peri, nuci, gutui și mai puțin caiși și cireși.

Cel de al doilea război a întrerupt plantările de pomi fructiferi, iar colectivizarea a oprit definitiv această activitate, comasând în perimetrul lor cele mai productive livezi. Toamna, la începutul anului școlar, la culesul fructelor erau aduse cadrele didactice împreună cu elevii, era o prezență și o muncă obligatorie.

Un loc foarte prielnic pentru livezi l-a și îl reprezintă satul Cătăuți pentru că are un microclimat de adăpost, fiind așezat într-un bazin depresionar înconjurat de dealuri semețe (Cătăuți, Chiojdeni, Fierului, Spidele) care creează adăpost în calea vânturilor, pantele sunt mai domoale, iar versanții sunt puternic însoriți datorită orientării predominante spre sud. În aceste condiții livezile din Giuvelu, Stâneica, Tânjala înfloresc mai devreme, nu sunt afectate de vânturile reci de primăvară sau de brumele târzii, au rod mai bogat și se coc mai devreme decât cele din satul Poduri, Mărăcini sau Chiojdeni, care sunt situate în calea curenților de aer rece și în bătaia vântului.

În prezent din suprafața totală a comunei de 1798 ha, livezile ocupă 293 ha și începând cu anul 2010 un investitor privat a amenajat și a pus pe picioare o livadă modernă cu soiuri productive de măr și prun, situată la Stâneica (satul Cătăuți).

Livadă tradițională la Stâneica- Cătăuți

Livadă modernă la Stâneica- Cătăuți

2.2.4. Fabrica de cherestea și Jetoanele Chiojdeni

Pentru că mai bine de jumătate din suprafața comunei este ocupată cu pădure iar locuitorii se ocupau și cu exploatarea lemnului, proprietarul moșiei, Alexandru Marghiloman, va amenaja în jurul anului 1900, pe platoul de pe Podul Dumitreștilor, o rampă de depozitare a buștenilor care erau aduși atât de pe versanții din jurul comunei cât și din zona Motnăului. Prin anul 1903 el va construi și o cale ferată între Motnău și Chiojdeni, cu o lungime totală de 13,5 km, având ecartamentul de 1000 mm, iar pe aceasta circulau 2 locomotive și mai multe vogoane. Tot în acest timp a început să ridice și hale unde se prelucra lemnul.

Probabil în anul 1904 doi frați germani, Gebr. Rosenberg, au cumpărat de la Marghiloman rampa și halele și au înfințat în acest loc, Podul Dumitreștilor, o fabrică de cherestea (acest an, 1904, este înscris pe jetoanele emise de către aceștia). „Gebr ” este prescurtarea de la „ gebrüder ” care în limba germană înseamnă „ frați ”, Siegfrid Rosenberg din Cernăuți și Arthur Rosenberg din Galați dețineau împreună mai multe afaceri la Kӧln, Cernăuți și Galați fiind proprietari de fabrici de cherestea, de hârtie și de exploatații forestiere, deținând inclusiv fabrica de la Chiojdeni. Se presupune că, la Galați, cei doi frați mai dețineau și o agenție de vapoare.

Acest lucru s-a întâmplat în condițiile în care, după 1900, în România a pătruns capitalul stăin, în special cel german, care a avut un rol important în dezvoltarea industriei românești. Capitalul german a finanțat exploatarea bogățiilor solului și subsolului, dar și construcția de căi ferate, drumuri, poduri, mijloace de transport și fabrici.

Tot în anul 1904 noii proprietari vor emite și niște monede numite jetoane care erau distribuite angajaților, iar aceștia erau obligați să le folosească pe raza localității, putând să-și cumpere cu ele produse de la magazinele întreprinderii și de la prăvăliile din zonă care aparțineau sau aveau legături cu patronii sau puteau servi cu ele masa la cantina fabricii. De cele mai multe ori prețurile produselor vândute aici erau mai mari decât la prăvăliile celorlalți comercianți din zonă, astfel emiterea jetoanelor s-a făcut în beneficiul patronilor germani care își recuperau prin acest mijloc o parte din banii plătiți angajaților. Jetoanele Rosenberg erau rotunde, fie din cupru sau alamă și au fost emise cu următoarele valori nominale: 5, 10, 20, 50 și 100. Însă pe piese nu era trecut numele monedei, lei sau bani, în comparație cu următoarele jetoane „ Grimm & Dӧrffel ”, care au fost emise mai târziu și au circulat în același areal având trecută valoarea în „ bani ”, presupunem că și la primele jetoane era vorba tot despre bani. Jetoanele aveau pe o parte următoarea inscripție circulară * GEBR. ROSENBERG * CHIOJDENI, care era încadrată între două cercuri, iar în cercul din centru era trecută valoarea nominală a acestora. Iar cealaltă parte este deosebită și surprinzătoare deoarece este redat un blazon cu motive vegetale, stema familiei, iar în partea de jos are înglobată o stemă ce se aseamănă cu stema orașului Kӧln, posibil localitatea de origine a familiei Rosenberg. De o parte și de alta a stemei orașului Kӧln, în partea inferioară a acesteia, este înscris anul 19-04.

Jeton Rosenberg 1904

În urma unei situații cerute de către Prefectura Râmnicu Sărat aflăm că la fabrica de cherestea lucrau, în anul 1906, 28 de străini care majoritatea proveneau din Germania și Austro-Ungaria dar și locuitori din comuna Chiojdeni care însă nu aveau acordul organelor județene. Acest lucru va determina Prefectura să-l suspende timp de 15 zile pe primarul comunei Chiojdeni, Ion Păvăloiu pentru că „ a permis domnului Rosenberg să angajeze 40 de muncitori, sub conducerea lui L. Munich, fără ca acesta să posede autorizația Ministerului”. Însă un lucru este sigur prin construirea căii ferate Chiojdeni – Motnău și a fabricii de cherestea de la Chiojdeni s-a dat un impuls special extinderii exploatațiilor forestiere din zonă, aici găsindu-se o masă lemnoasă de calitate și în cantități suficient de mari, contribuind totodată și la dezvoltarea comerțului și astfel se mai ameliora și nivelul de trai al locuitorilor.

Frații Rosenberg doreau să construiască și o cale ferată de la Chiojdeni – la Gugești (aici s-a deschis o fabrică de prelucrat lemnul încă din 1902) pentru transportul cherestelei și a masei lemnoase, după cum reiese din următorul decret ce a fost aprobat de către regele României, Carol I în anul 1906 prin care „ se admite cererea d-lor Gebr. Rosemberg de a construi o linie ferată aeriană între fabrica de cherestea de la Chiojdeni și stația Gugesci spre a deservi exploatarea pădurii Chiojdeni și a altor păduri din județ ”, dar aceasta, nu se știe din ce cauză, nu a mai fost construită.

În anul 1908 fabrica de cherestea de la Chiojdeni este preluată de către altă societate comercială germană, Grimm & Dӧrffel, după cum reiese din următoarea relatare „ – D-nii Siegrd și Artur Rosenberg au cesionat d-lor Grimm & Dorffel contractul de exploatare al pădurii de pe moșia Chiojdeni din județul R.- Sărat, cu prețul de 1.900.000 lei ”.Despre această fabrică s-a scris și în presa vremii „ La un kilometru și jumătate, (de Dumitrești, n.a.) pe teritoriul comunei Chiojdeni, se află fabrica de cherestea a d-lor Grimm și Dӧrffel, una dintre cele mai mari și mai frumoase din țară ”.

Walter Grimm și asociatul său Dӧrffel vor emite și ei propriile jetoane, dispărând astfel din circulație cele vechi, acestea erau de formă octogonală și erau folosite tot pentru plata angajaților. Jetoanele Grimmm&Dӧrffel aveau 5 valori nominale: 5 bani, 10 bani, 20 bani, 50 bani și 1 leu, primele trei erau din alamă, cea de 50 din zinc nichelat și cel de 1 leu din zinc. Pe o parte a jetonului într-un chenar exterior format din perle și linii și un chenar interior liniar este trecută inscripția: GRIMM /&/ DÖRFFEL/— • —/CHIOJDENI, iar pe revers în același tip de chenar este trecută valoarea nominală.

Jeton Grimm&Dӧrffel din colecția Jeton Grimm&Dӧrffel din colecția

Prof. Marian Găloiu ing. Dorel Bălăiță

Noii patroni ai fabricii vor începe în 1909 și construcția căii ferate Râmnicu Sărat- Chiojdeni, aceasta avea o lungime de 67 km, era o cale ferată forestieră, îngustă, având un ecartament de 760 mm, deci specifică zonei montane. Conform hărții „ Sistemul de căi ferate forestiere din Carpații de Curbură dintre Trotuș și Buzău” calea ferată mergea în sus pe valea Motnăului până în apropiere de Nereju și ne mai arată că o ramură a acestei căi ferate urca pe valea Râmnicului până în apropiere de Jitia. Iar conform Atlasului Geografic din 1928 calea ferată trecea prin Nereju și se unea cu CFF Comandău, județul Covasna. Calea ferată era construită pe malul stâng al râului Râmnicu Sărat, iar de la Dumitrești urca puțin pe apa Motnăului și de aici către fabrica de cherestea, în zonele de prund era amplasată pe capre de lemn pentru a fi ușor refecută în caz că apa o deteriora.

Pe perioada funcționării sale calea ferată a fost deservită de șase locomotive cu abur Dt-n2, care au fost construite la începutul secolului al XX-lea la cea mai renumită fabrică de locomotive din Germania, Borsig. Profesorul Marian Găloiu, în urma cercetărilor personale, a identificat trei dintre aceste locomotive și anume cele cu numerele de identificare: 764 301 (care după desfințarea căi ferate Râmnicu Sărat-Chiojdeni a ajuns la Turda), 764 310 (a ajuns la Roznov- județul Neamț) și 764 311 (a ajuns la la o exploatație forestieră din Comănești- județul Bacău).

Calea ferată era folosită pentru a transporta cheresteaua în orașul Râmnicu Sărat, iar la vagoanele de marfă, pentru că a fost declarată în 1911 linie de utilitate publică, erau atașate și două vagoane pentru călători. Și presa din vremea respectivă scria în articolele sale despre această cale ferată: „ Este îmbucurător că pe Valea Râmnicului avem o line ferată pentru transportarea produselor fabricii de cherestea din Chiojdeni; n-am priceput însă, dacă s-a luat un venit sigur al cărăușilor muntelui și dacă mai ales această linie a fost declarată de utilitate publică, de ce nu s-a făcut vagoane și pentru transportarea locuitorilor de la munte, care, în loc să-și piardă o zi venind la oraș cu ceva de vânzare, pentru afaceri ori târguieli, ar fi putut face drumul într-un ceas, folosind timpul altfel și ar fi fost atunci desigur linia de utilitate publică.

Oare politicienii râmniceni, când au stăruit ca linia să fie de utilitate publică, au scăpat din vedere populatia de la munte, care singură este tributară Râmnicului, în ce privește comerțul și nu s-au gândit să le dea și lor un mijloc mai leznicios pentru desfacerea produselor și deci pentru existența lor?

Această linie ar putea folosi și pentru vizitatorii Jitiei, Bisocii, Poienii Mărului unde s-ar putea petrece bine vara.

Să sperăm că cei din fruntea acestui județ vor lua în considerare? cele arătate de noi și vor veni cât de curând în ajutorul populației de pe Valea Râmnicului.”

Iar în ziarul Dimineața, cu ocazia înmânării medaliei „ Avântul Țării ” la Dumitești în anul 1914, apărea relatat „ Serbarea a luat sfârșit la orele 8 seara, după care un tren special al fabricii de cherestea , pus la dispoziție cu multă amabilitate de către dl. Gustav Klein, a adus pe invitați la Râmnicu Sărat.”

Harta- Sistemul de căi ferate forestiere din Carpații de Curbură dintre Trotuș

și Buzău (după Muică N. Și Turnock D., 2003)

Locomotiva „Grimm & Dӧrffel Chiojdeni 4 cu nr. identificare 764 301”

care a circulat pe ruta Chiojdeni – Râmnicu Sărat

Nu se știe din ce motive în 1912 Grimm & Dӧrffel vor vinde fabrica de cherestea lui Gustav Eichler (sau Klein) care era proprietarul fabricii de hârtie și mucava de la Piatra Neamț, înfințată în anul 1908. Acest lucru reiese de pe contractul de vânzare-cumpărare, de mai jos, depus la Tribunalul Râmnicu-Sărat.

În arealul Dumitrești- Chiojdeni au circulat și un al treilea tip de jetoane „ Poteceanu ”, care sunt incluse în catalogul „ Erwin Schӓffer – Jetoane – România, Semne valorice și mărci” cu origine incertă. Aceste jetoane sunt rotunde, din alamă, pe avers au trecute într-un cerc de perle valoarea nominală, iar pe revers este trecut numele emitentului „N. Poteceanu” tot într-un cerc de perle. Se presupune că anul emiterii este concomitent cu cel al jetoanelor Grimm & Dӧrffel sau ulterior.

Nicolae Poteceanu apare în presa vremii ca fiind proprietarul Cantinei din Chiojdeni, unde luau masa muncitorii de la Fabrica de cherestea (se pare că salariații foloseau jetoanele „Poteceanu” pentru achitarea mesei) și unde aveau loc aproape toate banchetele ținute la diferite evenimente din acea vreme. Ziarul Dimineața nr. 3039 din 20 august 1912 relata cu ocazia bâlciului de Sf. Maria următoarele :„ În spațiosul salon al cantinei (fabricii de cherestea- n.n.) a fost un prea-frumos bal ce a durat până în zorii zilei, când, cu trenul fabricei Gustav Eichler, condus de mecanicul Anton Târnăveschi, am plecat spre Râmnic dimpreună cu toate persoanele asistente, ducând cu mine cele mai plăcute amintiri”.Iar cu ocazia dezvelirii monumentului Independenței de la Dumitrești, în 1910, s-a organizat și un banchet la cantina fabricii Grimm „ La sfârșitul banchetului doamna Grimm a avut deosebita gentilețe să invite întreaga asistență în frumoasa vilă a domniei sale unde s-a servit șampanie, iar seara a urmat dans în saloanele cantinei ”.

Nicolae Poteceanu (stânga) alături de

Alexandru Zamfirescu

Jeton Poteceanu

Ca un detaliu încă din anul 1910 la fabrică, la cantină și la vilă erau condiții de viață moderne, specifice germanilor, adică exista curent electric, apă curentă și încălzire centrală.

Dar toate acestea vor dispărea brusc datorită izbucnirii primului război mondial care a avut urmări nefaste și asupra comunei Chiojdeni. După „Bătălia Crăciunului”, 22-27 decembrie 1916, câștigată de nemți, comuna Chiojdeni va intra pentru o scurtă perioadă sub ocupația lor, iar trupele române și ruse sunt nevoite să se retragă prin Dumitrești spre Focșani. În timpul retragerii armata rusă a hotărât să distrugă fabrica de cherestea de pe Podul Dumitreștiului pentru a nu cădea în mâna inamicului. Distrugerea s-a efectuat printr-un bombardament de artilerie din dealul Găloieștilor ( sau din deal de la „Mușuroi” cum spun localnicii). Acesta a fost, de fapt, sfârșitul fabricii de cherestea de la Chiojdeni, iar odată cu ea au dispărut în negura vremurilor cantina și calea ferată, așa cum relata în 1924, în Analele Râmnicului și George Tătulescu: „ Pe câmpul din capătul din dreapta se ridică stingher din mijlocul gaterelor arse de foc și rugină, hornul de fier, rămășiță de prisos a fabricii de cherestea, căreia „aliații” noștri ruși i-au dat foc în iarna anului 1916. Șine de fier, piese izolate împestrișează locul. Cantina, loc de petrecere, care în mintea multor râmniceni mai trăiește și astăzi, e în ruină; casele micii colonii germane merg tot mai mult către declin, iar colonia tinde și ea să dispară completamente, prin același proces de asimilație atât de caracteristic neamului românesc”.

În prezent despre fabrica de cherestea și calea ferată își mai aduc aminte doar cei mai vârstnici, iar din ceea ce a fost odată, acum este doar ruină sau nimic, asta și datorită evenimentelor istorice care au urmat după primul război. Vila este în paragină, gata să se dărâme, iar în zona unde se afla fabrica a mai rămas doar „buncărul”, unde erau ținuți banii sau valorile, care este dintr-un beton armat foarte rezistent făcând fața atât bombardamentului din 1916 cât și încercărilor ulterioare de demolare. Din cantină și calea ferată nu se mai găsește nici o urmă, prin urmare totul se va pierde în abisul uitării.

Iar în privința Jetoanelor Chiojdeni se pare că acestea sunt mai cunoscute în lumea germană decât în România și asta datorită ariei restrânse în care au circulat în țară. Numismații germani le-au inclus în cataloage (cum ar fi lucrarea în patru volume a lui W. Hasselmann – „ Marken und Zeichen Lexikon ”) ca jetoane de limbă germană din afara țării, sau ca – „Chiojdeni Marken”.

2.2.5. Alte ocupații și meserii

Pentru că în pădurile de pe suprafața comunei Chiojdeni se găsea lemn bun de lucru, specii de stejar, fag, plop sau brad, locuitorii s-au ocupat din cele mai vechi timpuri cu prelucrarea acestuia. Existau meșteri pricepuți în ridicarea caselor, în trecut majoritatea erau construite din lemn, dar și tâmplari dibaci pentru realizarea ușilor și a giurgiuvelelor. Ca o dovadă a acestei dibăcii stau cele două biserici ale comunei, cea de la Chiojdeni ridicată între anii 1836-1839 și cea din satul Cătăuți, de dată mai recentă, 1989-1996. Au existat și lemnari pricepuți în confecționarea mobilei, în special din lemn de cireș și nuc, la început au realizat scaune, mese, paturi, lăzi de zestre, cuiere și mai apoi dulapuri și șifoniere.

O altă meserie răspândită era și dogăria, făcutul căzilor, feredeurilor, găvanelor, cofițelor, găleților, putinilor și în special a butoaielor din stejar. În căzi se depozitau prunele pentru țuică, iar în butoaie se pastra vinul, țuica și gazul necesar pentru iluminat (doar in butoaie făcute din lemn de fag). Putinile și celelalte vase din lemn erau folosite atât pentru coservarea și păstrarea unor alimente (lapte, brânză, miere, magiun, murături, carne, etc.), cât și pentru uzul casnic (ca de exemplu: feredeul- pentru spălat și găvanul- pentru pisat grâul).

Deasemeni în Chiojdeni, în prima jumătate a secolului al XX-lea, se găseau și ferari, rotari, potcovari, cizmari, croitori, brutari, cârciumari și băcani (cei mai cunoscuți au fost: Ion Damian, Ion Borcăiaș, Dumitru Cucu, Paraschiv Micu, Toader Dediu, Costică Pioară).

Prăvălie din Chiojdeni, 1937- proprietar Pioară Costică

Aici era și atelierul de croitorie condus de Pioară Ion

Din anul 1910 la Chiojdeni s-a înfințat și Postul de Jandarmi, plutonierul E. Gheorghieș a fost primul șef al acestui post, până la această dată problemele specifice acestei activități erau rezolvate de compania de jandarmi de la Dumitrești. Dar această meserie a fost practicată de către unii localnici încă din secolul al XIX-lea, mărturie stă brevetul, din imaginea de mai jos, prin care i se acorda în anul 1900 jandarmului Iordăchescu Ion, din Chiojdeni, medalia „Virtutea Militară” de argint pentru meritele deosebite prin care și-a achitat obligațiile de serviciu.

În comuna Chiojdeni este înființată după primul război Banca populară Al.I. Cuza, februarie 1919, în cadrul căreia erau angajați localnici, ca de exemplu în anul 1929 președinte era Grigore Macoveiu, iar casier Constantin Popescu- pensionar din învățământ.Această Bancă a funcționat până la venirea comuniștilor la putere, în jur de anul 1946.

2.3. Înstituția laică – Biserica

2.3.1. Biserica cu hramul „ Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril ” din satul Chiojdeni

Biserica este amplasată pe malul stâng al râului Râmnicul Sărat, pe un bot de deal, fiind cea mai veche și importantă construcție a comunei, din anul 2004 este declarată monument istoric de clasa B și este inclusă în patrimoniul național.

Conform Istoricului Bisericii cu hramul „ Sfinții Voevozi ” (sau „ Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril ”) , realizat după anul 1960, de către Preotul Paroh Badiu Dumitru, înaintea actualei biserici ar fi existat o alta mai veche ce s-a dărâmat în urma unui puternic cutremur de pământ de la începutul secolului al XIX-lea. Biserica veche a avut hramul „ Sfinții Împărați Constantin și Elena ” și a fost ridicată în preajma anului 1765 de către Marele serdar Iordache Niculescu. Biserica era construită din pământ și nuiele, dar care va reuși să reziste până în jur de anul 1831 când este stricată din cauza seismului. În aceste condiții proprietarul moșiei Costache Niculescu-Câțu și soția sa, Marghioala, au hotărât să construiască în același loc un nou lăcaș bisericesc început în anul 1836, terminat și sfințit pe 5 martie 1839, cu hramul „ Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril ”.

Biserca din Chiojdeni- 2019 Pisania de la intrare

Noua biserică este în formă de cruce, cu o singură turlă și este construită în întregime din lemn, iar acoperișul a fost realizat din șindrilă (în anul 1973 s-a înlocuit șindrila cu tablă galvanizată). Pictura interioară este executată în ulei direct pe scândura de brad (dar numele pictorului nu apare pe nici unul din portretele sfinților). Între anii 1900-1909 interiorul bisericii este renovat fiind atașate pe pereții laterali icoane pictate în ulei și în stil bizantin, realizate de către pictorul zugrav Nae Orășanu (sau Orășteanu). Tot acum sunt realizate și actualele uși diaconești, care sunt pictate de același pictor, Nae și în același stil.

Actualul Preot Paroh al bisericii, Ticu Radu afirmă că pe catapeteasmă este înscripționat anul 1786, de aici rezultă că aceasta este foarte veche și provine de la vechiul lăcaș bisericesc cu hramul „ Sfinții Împărați Constantin și Elena ”. De asemenea relatează următoarele: „ Catapeteasma bisericii este unicat în țară pentru că nu se aseamănă cu nici una, atât din bisericile vecine, cât și din țară ”. Catapeteasma este sculptată în lemn de tei, care a fost bine tratat, iar pictura este realizată în ulei direct pe lemn și în stilul bizantin.

Catapeteasma din 1786

Clopotnița care este situată în fața bisericii a fost construită în anul 1898 din căramidă și acoperită inițial tot cu șindrilă. Există și o legendă legată de clopotul bisercii și anume că: „acesta ar fi fost turnat lângă biserică dar soției boierului nu i-a plăcut cum sună. Astfel acesta a fost returnat iar proprietara și-a aruncat podoabele, care le avea pe ea, în cazanul unde se topea clopotul. Ea dorea să sune exact cum ar rosti cineva cuvântul – Amin ”.

În 2002 s-a înlocuit scândura veche exterioară cu o scândură îngustă, în bilă aparentă, iar la partea superioară au fost amplasate icoane ce sunt protejate cu geam de sticlă. Acum a mai fost construită și casa praznicală, tot din lemn.

În prezent în interiorul bisericii se păstrează pictura inițială și cu adăugirile pictorului zugrav Nae Orășanu, dar aceasta este în stare de degradare. Doar tablourile votive ale primei generații de ctitori se prezintă într-o stare mai bună, acestea sunt amplasate în naos, în compartimentarea cel desparte de pronaus: spre nord Ecaterina cu cele trei fiice și spre sud marele serdar Iordache Niculescu cu cei trei feciori. Iar deasupra ușii de la intrarea în pronaos se găsește o inscripție cu litere slavone – pisania, dar care este foarte ștearsă și conținutul nu mai poate fi tradus. O traducere a acestei pisanii a fost totuși realizată de părintele paroh Badiu Dumitru, ce este cuprinsă în Istoricul Bisericii, al cărei conținut este următorul: „ Această sfântă biserică s-a construit din temelie la leatul 1836 și terminată și sfințită la 1839 de Dumnealui Marele clucer Constantin Niculescu și soția domniei sale Marghioala, născută Băbeanca, cu hramul „ Sfinții Voevozi ” după ce s-a stricat cea veche cu hramul „ Sfinții Constantin și Elena ” cea zidită de Dumnealui Marele Serdar Iordache Niculescu și soția Domniei Sale Ecaterina. Pentru veșnica pomenire a ctitorilor neamului Dumnealor fiind făcută la leatul 1839- Martie 5- Amin ”. Alături de pisanie sunt și icoanele Sfinților Împărați Constantin și Elena și Adormirea Maicii Domnului. Există ipoteza că înaintea bisericii cu hramul „ Sfinții Împărați Constantin și Elena ” ar mai fi existat o alta și mai veche ce avea hramul „ Adormirea Maicii Domnului ”, dar documentele din această perioadă sunt mai zgârcite în informații despre Chiojdeni și doar putem presupune că, dacă exista satul, acesta avea și un lăcaș de cult pentru nevoile localnicilor.

Tablourile votive ale ctitorilor: serdar Iordache Niculescu și soția sa Ecaterina

Primul preot paroh al Bisericii care apare menționat în documente în anul 1895 este Gheorghe Nae Dumitrescu și slujea 1351 de enoriași. Acesta va sluji la Parohia Chiojdeni până în cursul anului 1924 când se va muta în comuna Burdușani-jud Ialomița. La scurt timp s-a detașat de la Constanța ca preot la Chiojdeni, Nicolae Doicescu, slujind aici până în 1958 când este arestat de către comuniști. În memoria celor căzuți la datorie în cele două războaie mondiale preotul Doicescu a realizat la biserică, o alee a eroilor, astfel sacrificiul acestora nu va fi uitat niciodată și vor fi mereu pomeniți de către locuitori. Ulterior au fost înmormântați aici și veteranii de război.

În aceste condiții preotul Badiu Dumitru va fi numit noul paroh al comunei și va sluji până la 1 aprilei 1983 când Parohia Chiojdeni va fi preluată de actualul preot, Ticu Radu.

Aleea eroilor- 2019

2.3.2. Biserica cu hramul „ Sfântul Dimitrie cel Nou ” din satul Cătăuți

Această biserică este mai nouă, dar are și ea istoria ei, locuitorii din sat și-au dorit dintotdeauna propriul lăcaș de cult având în vedere că cel de la centru se afla la o distanță de câțiva kilometri iar drumul este greu și anevoios, în special iarna. Dorința acestora s-a împlinit în urma inițiativei luate de către preotul paroh Ticu Radu, de la Chiojdeni, care la 12 decembrie 1988, când se serbează Sfântul Ierarh Spiridon, a pus piatra de temelie pentru construcția bisericii. Dar din păcate lucrările au stagnat timp de trei ani din cauza declanșării Revoluției din 1989 și a liberalizării. Biserica a fost terminată în 1996, dar fără a fi și pictată, iar pe 29 septembrie are loc Sfințirea Mare primind hramul „ Sfântul Dimitrie cel Nou ” (Basarabov). Este construită din lemn cu efortul localnicilor și în special cu ajutorul acordat de doctorul militar, maior Blidaru Ionașc, fiu al satului și veteran de război. Tot el va fi cel care din proprie inițiativă va ridica și Monumentul eroilor din satul Cătăuți în anul 1997.

Noul lăcaș are formă de corabie și asta datorită împrejurărilor istorice, deoarece comuniștii nu au permis ridicarea unei biserici s-a realizat astfel un proiect de construcție pentru o Casă mortuară. Acesta avea să fie aprobat pentru că în satul Cătăuți exista deja cimitir încă din anul 1956 (primul mort înhumat a fost Ciobanu Grigore) în care se găsea doar o clopotniță în patru furci, cu un acoperiș improvizat, iar când murea cineva slujba de înmormântare se oficia la casa mortului și de aici era dus direct la groapă. După ce au fost reluate lucrările acestei construcții i s-a mai adăugat un pridvor și ridicat o turlă căpătând astfel formă de biserică.

Biserica din Cătăuți- 2019

Piatra funerară a doctorului maior Blidaru Aghiasmatarul- Sfinții Părinți Ioachim și Ana

Ionașc- veteran de război și Nașterea Maicii Domnului- ridicat de

părintele Șerboiu Constantin în 2014

În 1965 locuitorii din Cătăuți au încercat pentru prima dată să construiască o biserică aducând o parte din lemnul necesar de la un lăcaș vechi din comuna Buda și din zona Chiojdeni. Dar aceste materiale nu au putut fi folosite pentru că a intervenit securitatea timpului împiedicând construirea bisericii și o parte din sătenii care nu s-au supus ordinilor au fost chiar pedepsiți prin bătaie.

În anul 2006 au început și lucrările pentru pictarea bisericii realizată de către pictorul din Iași, Năstase Milică și soția sa Elena, terminate în 2008 și pe 8 iulie a avut loc Sfințirea Mică. Din toamna aceluiași an biserica din Cătăuți s-a înfințat și ca Parohie de sine stătatoare, iar primul preot paroh a fost Șerboiu Constantin. Dar datorită depopularizării satului pe 6 iulie 2017 parohia se desfințează și revine ca filială a Parohiei Chiojdeni, preotul Șerboiu se va muta la biserica din satul Voetin- comuna Sihlea și la biserica „ Sfântul Dimitrie cel Nou ” va sluji din nou părintele Ticu Radu.

2.4. Vechimea școalii și a învățământului în Chiojdeni

Datorită lipsei documentelor scrise nu putem ști cu exactitate când a luat ființă Școala de la Chiojdeni. Cu toate că Arhiva Școlii din Chiojdeni deține cele mai vechi documente de pe Valea Râmnicului, din anul 1867, lucru ce se datorează familiei Popescu, învățători cu tradiție, care în timpul primului război au luat arhiva acasă aceasta ne mai fiind evacuată în Moldova, cum s-a întâmplat cu cea din în celelalte localități vecine și de unde nu s-a mai întors nicio foaie de hârtie. Astfel arhiva s-a păstrat și a fost înapoiată școlii după terminarea războiului (informații oferite de domnul profesor Dogaru Ion).

Conform tradiției locale și minimonografiei lui Miron Dăscălescu (despre care am menționat în subcapitolul anterior) încă din secolul al XVII-lea, anul 1674, s-ar fi construit primul local de școală ce se afla pe malul stâng al râului Râmnicul Sărat într-o „ poiană ce avea o lățime de 12 m și pe care se găsea și o livadă de cireși ” care era situată vizavi de sediul Ocolului Silvic de astăzi. Dar datorită frecventelor cutremure și alunecării de teren această școală este dărâmată și în 1815 este construită alta nouă pe locul unde astăzi se află clădirea Primăriei, iar părinții au plătit pe an „catindatului” (învățătorului) câte trei lei vechi pentru fiecare copil. De aici reiese că doar localnicii mai înstăriți, moșnenii, își puteu trimite copii la școală. Asta până în 1856 când moșia este cumpărată de Grigore și Iancu Marghiloman, aceștia au preluat și școala pe care o întrețineau pe cheltuiala proprie, iar elevilor li se dădea tăblițe și creioane de către proprietari și de cele mai multe ori chiar și îmbrăcăminte. În 1872 Iancu Marghiloman a înzestrat școala și cu o bibliotecă, suporta toate cheltuielile pentru o bună funcționare a unei școli bine organizate și plătea învățătorului un salariu de 80 de lei vechi pe lună ( Arhiva Școlii- dosar din 1872).

Între 1828- 1830 școlile existente sunt închise datorită ocupației rusești în Țările Române și astfel într-un document din 1896 apare că școala din Chiojdeni a fost fondată de stat în 1830, avea un învățător și era frecventată în anul școlar 1892-1893 de 40 elevi din care doar 25 au promovat. Această școală a rezistat până la cutremurul din 1940, urmat de o alunecare de teren, ce au dus la dărâmarea acesteia. O parte din materialele acesteia, în special cărămida, au fost folosite pentru construirea școlii actuale începută în 1948 și cuprindea două săli de clasă. Între 1940-1950 elevii au învățat în localul numit La Han și care aparținea proprietarei Ana Butu.

În 1845 se construiește o școală și în satul Cătăuți care va fi grav avariată de bombardamentele din primul război, necesitând construirea unui nou local în 1925. Și în satul Tuburea va fi construit un local de școală în jurul anului 1900, care de asemenea va fi afectat de bombardamentele războiului și va trebui reconstruit.

Din 1867 încep să se înființeze școli separate pentru fete, doar acolo unde exista și o școală pentru băieți, astfel Grigore și Iancu Marghiloman au lăsat un testament în care specificau că în cazul în care ei nu vor reuși să construiască un local dedicat acestei cauze, misiunea revenea moștenitorilor să ducă la bun sfârșit aceast proiect. Pentru că moștenitorul, Alexandru Marghiloman, nu ducea la îndeplinire dorința înaintașilor este dat în judecată de către Obștea sătească din Chiojdeni, la proces va participa și învațătorul Popescu Costică. Locuitorii vor avea câștig de cauză și astfel în 1885 Marghiloman va construi, unde se află astăzi sediul Poliției din Chiojdeni, o școală de fete cu două săli de clasă foarte mari. O sală era folosită pentru cursuri și cealaltă ca atelier, unde se găseau războaie de țesut, unelte de tors și alte obiecte prin care se dorea inițierea și emanciparea fetelor. Această școală a fost și ea distrusă în urma cutremurului și alunecării de teren din 1940. Prima învățătoare care va preda la școala de fete a fost Eufrosina Culicu și în anul școlar 1892-1893 erau în scrise aici 22 de eleve, dar din care nu vor promova decât 12.

Moșierul a continuat întreținerea din punct de vedere financiar a ambelor școli, ba chiar învățătorul îi trimitea la Paris lui Alexandru Marghiloman tabelele cu materialele (rechizite, haine și opinci) pe care le-a primit fiecare copil și semnătura acestora, lucru pe care și-l aduce aminte domnul profesor că i-a fost povestit de bunicul său, Petre Dogaru, care timp de doi ani de zile a fost valetul acestuia.

Numele unui învățător la Școala din Chiojdeni apare menționat pentru prima dată în documente abia din 1838, acesta a fost Niculache sin popa Necului, adică Niculache fiul popei Neculai, care s-a pregătit la Școala Națională din Focșanii-Munteni. Din 1842 era învățător Costache Bănulescu, care în 1846 va fi numit și revizor școlar în județul Slam Râmnic. În anul 1854 funcționa ca dascăl Neagu Voicu, iar prin anul 1868 la Școala din Chiojdeni va veni ca învățător Miron Dăscălescu care absolvise Gimnaziul din Blaj și cel care va scrie o Minimonografie a școlii în anul 1871. Tot în acest an Dăscălescu își va cere transferul la școala din Jitia, iar în locul său a venit la 1 septembrie 1871, de la școala din Dumitrești, Constantin Popescu de 22 de ani care a terminat cursurile de învățătură în orașul Râmnicu Sărat și pentru a ocupa o catedră în învățământ a susținut concurs la București. Popescu Constantin era fiul preotului de la Chiojdeni și astfel își va cere transferul la școala din comună pentru a fi alături de părinți. Transferul este acceptat de Marghiloman fondatorul acestei școli și proprietar al moșiei pe care o cumpărase în 1856.Alături de C.N. Popescu în anul 1884 la Chiojdeni va mai fi numit învățător și Ion Dumitrescu, era originar din Pleșești, terminase Școala Normală Carol I și în 1887 obține gradul definitiv, iar în ordinul emis de Ministerul Învățământului era specificat: „ purtare exemplară, devotat misiunii de educator; dă frumoase roade; școală foarte bine populată”.Însă în 1892 învățătorul I. Dumitrescu își cere transferul la Dumitrești și în locul său va veni N. Bobeică.

Cum se știe la 25 noiembrie 1864 Al. I. Cuza a promulgat Legea instrucțiunii publice în urma căreia învățământul primar de 4 ani devenea gratuit și obligatoriu, iar elevii aveau următoarele obiecte de învățământ: citirea și scrierea, cele patru operațiuni aritmetice, sistemul legal de măsuri și greutăți, noțiuni de gramatică, religia, istoria, geografia, noțiuni de igienă și dreptul administrativ al țării. Dar cu toate că instrucțiunea școlară era obligatorie la Școala Chiojdeni în septembrie 1867, din cei 50 de copii care trebuiau să meargă la școală, au intrat doar 22 de băieți și 14 fete, iar cei care nu au venit urmau să fie amendați de către reprezentanții primăriei, perceptorii. Iar învățătorul Matei Chirițoiu trebuia să trimită lunar către revizorul școlar tabel cu prezența elevilor, după cum reiese din cataloagele de mai jos.

Din 1838 Eforia Națională a Școlilor de la București a stabilit ca toate școlile publice să utilizeze obligatoriu manuale și să nu se mai învețe după cărți împrumutate de la biserică, dar acestea vor pătrunde foarte greu la sate. Iar din 1877 încep să se tipărească manuale la nivel de județ pentu a veni în sprijinul învățătorilor, în special a celor de la sate. În Arhiva Școlii Chiojdeni am găsit manuale foarte vechi care sunt tipărite înainte de 1900 cum sunt de exemplu: manualul de aritmetică, geometrie, citire, geografie și istorie.

Catalog zilnic al elevilor- 1867 Catalog lunar al elevilor- 1868

Catolog semestrial al elevilor- 1869

Pagini din manualul de istorie

Manual de Aritmetică din 1880 și exemple de exerciții

În 1919 elevii care au învățat ultimii doi ani de război, 1916-1918, sub ocupație germană vor susține examenul de absolvire a ciclului primar din 1918/1919 în fața unei comisii care era formată din învățători din zonă și un delegat al revizoratului școlar, sau chiar al ministerului. Examenul se ținea pe centre de comună, iar în acest an 1919 nu s-a mai susținut la Dumitrești , ci la școala din Chiojdeni, se dădeau probe scrise la română și matematică și probe orale la: istorie, geografie, religie și științele naturii.

Manual de Geometrie din 1882 și exemple de exerciții din acesta

Din anul 1934 se trece la învățământul obligatoriu de 7 clase, ceea ceva produce o aglomerare o mare aglomerare în școli, sălile de clasă nu mai erau suficiente și astfel se trece la învățarea simultană a claselor I-IV și V-VII. Tot din acest an încep să apară și clasele mixte ceea ce va duce la apropierea sfârșitului Școlii de fete ca unitate separată. De altfel copiii care terminaseră 4 clase și nu împlinise 16 ani până în 1934 se puteau reîntoarce la școală pentru a-și completa studiile începând cu clasa a V-a, cu această ocazie directorul de la Chiojdeni, Aurel Popescu, le va trimite adresă tuturor tinerilor absolvenți de clasă primară să vină la școală.

În perioada interbelică pe lângă vechii învățători de dinainte de război la școala vor funcționa cadre mai bine instruite care aveau cunoștințe destul de clare în domeniul limbii și literaturii române, geografiei, armeticii și geometriei, istoriei patriei, aveau chiar și cunoștințe de pedagogie, psihologia copilului și metodica predării la clasele mici.Astfel la cele trei școli de pe raza comunei Chiojdeni vor preda, în perioade diferite, următorii dascăli: Aurel C. Popescu, Constantin C. Popescu (zis domnul Tăchiță) și Gheorghe C. Popescu (erau fii învățătorului Costică Popescu)- aceștia vor avea vremelnic și funcția de director la școli, Nicolai Noapteș, Aurelia Ciulică (se spune că era șchioapă și foarte rea), Maria N. Damian, Irina Zelea, Mina Moise, Pavel și Lucreția Popescu. Datorită declanșării celui de-al doilea război mondial o parte din intelectualii din Transilvania vor cere autorităților șă fie transferați în vechiul Regat. În aceste condiții la Școala Chiojdeni vor fi transferați în anul 1940 din localitatea Stâmbătura, județul Maramureș, învățătorul Grigore Gheba (provenea de loc din satul Lăstuni- comuna Dumitrești, în timpul războiului este mobilizat și trimis pe front, după care va ajunge profesor de matematică la București) și soția sa Elena, tot învățătoare.

Elevul în perioada dintre cele două războaie arăta astfel: „ școlarul era copil de țăran, îmbrăcat în haine făcute din stofă țesută în casă-dimie, mai mult sau mai puțin ponosite, încălțat cu opinci, purtând în spate o traistă în care se află caietele, cărțile, tăblița, plumbieră (penarul), călimara cu cerneală etc.”Copiii negustorului, preotului sau învătătorului era încalțat cu pantofi sau ghete și în spate avea ghiozdan cumpărat sau în mână servietă de piele. La serbare se îmbrăca costumul național, acum nu mai era purtat zilnic.

Programul unei zile de școală în 1922 era trecut astfel în condica de prezență:

Divizia I Divizia a-II- a

9- 10 Scriere de bețișoare. Aritmetica- repetare: numerele din 2 în 2

Aritmetica până la 100

10- 11 Scris, citit, cuvinte Gramatica- nume de lucruri;

copiere din carte

11-12 Exerciții de scris Citirea- „ Nu lăsa lucrul de azi pe mâine ”

14-15 Lucru de mână Desenul

Iar subiectele la lecțiile dintr-o zi erau trecute astfel:

Divizia I Divizia a-II- a

Gramatica- „ Nume de lucruri ” Gramatica- „ Memorizare fără indicarea

subiectelor ”

Intuiție- „ Câinele și pisica ” Istorie- „ Condeile lui Vodă ”

Religie- „ O istorioară morală ” Geografie- „ Strada, relief ”

Caligrafie- „ Scriere pe tăblițe ” Religie- „ Nu chinuiți animalele ”

Se presupune că cele două divizii reprezentau două clase, care din câte se observă învățau atât dimineața, 3 ore, dar și după amiaza 2 ore. Se învăța de luni până sâmbăta, iar duminica sau în zilele de serbătoare elevii erau obligați să meargă la biserică și învățătorii să-i însoțească, acest lucru era consemnat și în condica de prezență. Și în această perioadă școala continuau să aplice amenzi celor care nu veneau la școală, acestea erau de patru grade, adică, de 5, 10, 15, 20 lei de elev pe lună și pe care perceptorii nu le încasau.

Manual de Algebră din 1935 și exemple de exerciții

Manual de Compunere și Gramatică și exerciții- 1926

Situația școlilor din comună în anul 1938 era următoarea: Școala primară mixtă Chiojdeni- avea local propriu compus din două săli de clasă, o bibliotecă cu 250 de volume și era frecventatată de 103 elevi; Școala primară mixtă Cătăuți- tot cu local propriu și două săli de clasă, în bibliotecă erau 40 de volume, două posturi și 115 elevi; Școala primară mixtă Tulburea- deținea local propriu dar cu o singură sală, un post, 93 de elevi și o bibliotecă cu 90 de volume.

În 1937 în școala românească a luat ființă străjeria, era o organizație paramilitară înființată și patronată de regele României Carol al II-lea, „marele străjer”, prin care se urmărea dezvoltarea unei anumite laturi a personalității copilului care să le orienteze gândurile și sentimentele către o anumită structură politică. Străjerii purtau uniforme ce se compuneau din pantoloni și fuste albastre, bluze albe, centuri late cu catarame ce aveau pe ele un anumit desen și înscris, iar la gât aveau cravate bicolore. În prezența „unității” și a comandantului se ridica steagul și se cânta imnul: „ Noi suntem străjerii țării/ Țara ne vom apăra./ Din moșia strămoșească/ Nici o brazdă nu vom da,…”.Acest imn a fost cântat până în vara anului 1940 când trupul țării este sfârtecat și Carol al II-lea părăsește țara.

Străjeria și-a făcut simțită prezența și în comuna Chiojdeni întocmindu-se tabele cu numele și prenumele străjerilor, astfel la începutul anului 1940 în satul Tulburea existau 138, director fiind tânărul învățător Costel C. Popescu și în satul Chiojdeni erau 149 de străjeri, iar director Constantin Popescu.

După cel de al II-lea război mondial în România s-a instaurat dictatura comunistă care va lua și măsuri pentru politizarea învățământului. Școala fost considerată, de către comuniști, un instrument de propagandă și un important mijloc de modelare a cunoștințelor, de formare a „omului nou”. Cadrele didactice erau considerate adevărați propagandiști ai ideologiei partidului nu numai în școală, ci și în afara acesteia. Drept urmare între anii 1950-1960 conducătorii Partidului Muncitoresc Român dezvoltă o adevărată obsesie pentru îndoctrinarea cadrelor didactice care mai întâi trebuiau să devină membrii ai acestuia și cine nu se supunea avea să fie grav sancționat, ca de exemplu erau condamnati la ani grei de temniță și nu mai erau reprimiți în învățământ. Un profesor din acea perioadă afirma următoarele: „ Ziua de de muncă în școală începea cu „ora presei”, la 7 (asta a durat până prin 1970), iar cursurile începeau la ora 8. Trei sferturi de oră propagandistul- unul dintre cadre- citea din „Scânteia” articolul de fond care era apoi discutat și comentat pe linie laudativă. Săptămânal, într-una din zile, seara, la lumina lămpilor se ținea învățământul politic, se studia capitol cu capitol Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS)- curs scurt de I.V. Stalin.”Cadrele își notau ce era mai important pentru că la următoarea întâlnire primeau întrebări și li se dădeau calificative, iar în funcție de acestea erau reîncadrați în toamnă.

Comuniștii au politizat școala și conținutul învațământului în numele educației marxiste materialist științifice și atee. Manualele erau pline de pozele „marilor dascăli” ai omenirii: Marx, Lenin, Engles și Stalin, în afară de aceștia mai erau și conducătorii partidului numiți și „cei mai iubiți fii ai porului”, ca Gheorghe Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceaușescu. Anumite capitole din manualele de istorie au fost modificate și studiau multe ore de limbă rusă, 3-4 pe săptămână. Elevii din clasele mici devin pioneri, înlocuind stăjerii de altă dată, aveau uniforme asemănătoare, diferite erau cataramele, insignele și cravata roșie la gât, iar acum cântau: „ Pionieri fruntea sus!/ Viitorul nu e vis,/ Drum partidu-n viață/ Ne-a deschis ! ”Iar cei din clasele mai mari vor activa în cadrul Uniunii Tineretului Comunist, formând „pepiniera” din care partidul își recruta viitoarele cadre.

Cu toate acestea comuniștii au avut și unele relizări în ceea ce privește școala sprijinind dezvoltarea și diversificarea ei, dotare cu material didactic și mărirea duratei de școlarizare. Școlarizarea întregii populații a țării reprezenta o problemă de stat care urmărea ca toți copii să frecventeze obligatoriu școala, sau în primii ani după ce s-au instalat la putere se dorea chiar și alfabetizarea adulților.

În aceste condiții au hotărât înfințarea de școli și în satele mai mici și îndepărtate ușurându-se astfel accesul copiilor la școală. Așa au luat ființă după 1950 în comuna Chiojdeni școlile de la: Seciu, Rotăria sau Luncile- școli cu clasele I-IV, iar cea de la centru se va mării prin construcția de noi săli.

În 1945 ia ființă pe Valea Râmnicului, în comuna Dumitrești, prima unitate școlară superioră celei primare, Gimnaziul Unic. Acesta era echivalentul primilor patru ani de liceu și după examen absolvenții mai aveau de urmat la oraș, pentru completarea studiilor, doar 4 clase în loc de 8. Aici vor învăța și copii din Chiojdeni până în 1948 când are loc o nouă reformă a învățământului general și obligatoriu de 7 clase, iar școlile primare de la centrele de comună devin școli „cu ciclul II” (V-VII). În luna mai 1950 este înființată și prima grădiniță în comuna Chiojdeni.

Din 1965, datorită altei reforme, s-a trecut la învățământul general obligatoriu de 8 ani, în urma acesteia și datorită numărului mare de copii în zonă, Școala de la Cătăuți va devenii- Școală cu clasele I-VIII.

În 1963 ia ființă Liceul Teoretic din Dumitrești avândul ca prim director pe domnul profesor Nicolae Giurcă, de acum marea mojoritate a elevilor din Chiojdeni, și nu numai, vor urma cursurile acestuia.

În perioda dictaturii comuniste la școlile din comuna Chiojdeni și-au desfășurat activitatea pe o perioadă mai mai lungă de timp următoarele cadre didactice: Constantin și Lucreția Popescu, Gheorghe și Mina Popescu, Maria Pricopie (Bucureșteanu) și Ion Bucureșteanu, prof. Călin Viorica (va fi și director), prof. Roșca Elena, prof. Dogaru Ion, prof. Dogaru Doina (și director), prof. Pârlogea Șerban (director), prof. Tache Săndel, prof. Șelaru Octavian, prof. Nae Gheorghe, prof. Pioară Alexandru (director), prof. Purice (Diniță) Ștefana, înv. Pârlogea Anica, educ. Purice (Tomescu) Didina, înv. Ralea (Popescu) Mariana, înv. Dediu Cristea, înv. Dediu Gica, educ. Ticu Victorica, educ. Andrei Camelia, înv. Noru Aurora, înv. Popescu Ovidiu, educ. Mușa Dumitra, înv. Diniță Tănăsache și secretar școală Tache Maria. O parte din aceștia vor funcționat și după revoluție până la vârsta de pensionare sau se vor transfera la alte școli.

Pentru anul școlar 2018-2019 școlile de pe raza comunei Chiojdeni cuprind următorul colectiv de cadre didactice: Școala Gimnazială Chiojdeni: prof. Tache Cristian- director, prof. Tudose Ion, prof. Socol Aurora Olimpia, prof. Lupu (Macovei) Eliza, preot Ticu Radu, prof. Lazăr Emil, prof. Bodoc Liviu Cristian, prof. Gherghina Dana Elena, Prof. Morteciu Lăcrămioara Raluca, prof. Poenaru Ionuț, prof. Panaite Costel, înv. Bodoc Anina Felicia, înv. Macovei Monia, educ. Ticu Victorica si secretar Popescu Daniela; Școala Primară Tulburea: înv. Dediu Gica, educ. Tănase Corina Liliana; Școala Primară Luncile: învățători- Crăciun Mirela, Dediu Cristea, Vișan Mariana, Lalu Aurica, Fifere Violeta și educatoare- Andrei Camelia, Liscănoiu Elena; Școala Primară Cătăuți: înv. Blidaru Mariana.

2.5. Activitatea culturală și obiceiuri

Dintotdeauna tinerii din comună au fost preocupați de organizarea horelor populare la diferite ocazii, cum era de exemplu de sărbătorile de Crăciun sau de Anul Nou, de Paște sau la diferite sărbători religioase. Dar la aceste hore se venea în costum național, nu se dansa sau juca un dans național decât îmbrăcat astfel.

Costumele naționale de la Chiojdeni au o frumusețe aparte distingându-se prin armonizarea culorilor, prin cusăturile bogat ornamentate și a nuanțelor atrăgătoare. Atât costumul femeiesc, care era compus din: ie sau cămașă, poale, stricătoare, bete, maramă și opinci, cât și cel bărbătesc erau lucrate și țesute în casă. Cămașa era cea mai importantă, cea migălită și cea mai frumoasă având motivele cele mai variate. Cămășile vechi erau confecționate dintr-o singură bucată, decupată și încrețită la gât pe o bentiță, iar pe piept aveau șiruri ornamentale reprezentate prin figuri geometrice. Mânicile erau și ele de obicei încrețite în partea de jos unde aveau un fel de brățară, pe ele se găsea „altița” formată din 3-4 dungi pe verticală. Cu timpul camășile au început să fie croite și să fie ornamentate cu motive florale multicolore. Fetele tinere mai aveau și cămăși lucrate cu mătase albă pe o pânză mai transparentă.

Poalele erau din pânză albă țesută în casă și în partea de jos aveau un model asemanător cu cel de pe cămașă sau erau simple.

Peste cămașă și poale femeile se înfășurau în jurul mijlocului cu un brâu din lână roșie, lat cam de patru degete, după care își puneau stricătoarea (fota). Stricătoarea era țesută din lână fină, dintr-o singură bucată și avea un fond negru, pentru spate, iar în față avea dungi roșii la capete. Aceste dungi verticale puteau fi așezate și în mai multe șiruri având motive geometrice sau florale. Stricătoarea era legată în jurul corpului cu betele care erau colorate și la capete aveau ciucuri (canafi).

Pe cap, în zile de sărbătoare, în special femeile tinere căsătorite purtau marama legată la spate, era de culoare albă, țesută din fire de borangic și la capete avea un ornament discret. Conform tradiției din zonă se spune că le primeau pentru prima dată la nuntă, din partea nașei, atunci când avea loc legatul miresei. Dar se mai purta și tulpan care era din pânza fină, în formă de triunghi și în partea din față era cusut cu fir alb de mătase, iar pe margine avea mărgele.

Costumul național femeiesc din Chiojdeni la începutul sec. al XX-lea

Costumul național bărbătesc este mai simplu și era alcătuit din: cămașă, fustar, ițari, brâu, pălărie și opinci. Cămașa era din pânză fiind de obicei ornată pe piept, dar putea fi și complet albă având doar gulerul simplu ornat. Dacă cămașa nu era lungă până la genunchi peste aceasta se punea fustarul (partea ce venea de la brâu în jos) care avea poalele ornate cu un model ca o dantelă ce era realizat din fir de borangic. Ițarii erau din dimie albă și nu erau foarte strânși pe picior.

Costume naționale din Chiojdeni de la începutul secolului al XX-lea

Însă cea mai frumosă piesă din costumul national bărbătesc era reprezentată de brâu. Acesta era prins la mijloc și avea pe el motive geometrice care se întretăiau, fiind realizate din culori diferite. Peste cămașă unii bărbați mai purtau și veste (ilice) făcute din stofă,iar pe margine puteau avea model. În picioare, atât bărbații cât și femeile, purtau opinci confecționate fie din piele de porc sau de vită.

Costumele naționaționale erau purtate și de copii cu ocazia serbărilor care aveau loc la școală în cursul anului, de Ziua Eroilor, etc.

Copii în costum național în preajma celui de al II-lea război mondial

Comuna Chiojdeni s-a făcut remarcată și prin dansurile populare specifice zonei ce au fost transmise cu acuratețe din generație în generație. Echipele de dansuri ale comunei au fost cele care le-au făcut cunoscute și în alte județe, chiar și în afara țării, prin intermediul festivalurilor și a concursurilor care încep să aibă loc după 1960.

Nea Costică Micu, care a făcut parte din echipa de dansuri mai bine de 30 de ani, a enumerat câteva din dansurile populare tradiționale: Frunza- jucat în deschidere de către echipa mixtă, Ovreica- sub formă de horă condusă prin chiuituri, Iancu Jianu- în semicerc cu fetele în față și baieții în spate, Brâul-jucat de către băieți asistați de pe margine de fete, Baraboiu- jucat în perechi cu strigături atunci când băieții schimbă fetele: „ Fugi și fugi și alta vine/ Mai frumoasă decât tine.”, nu lipseau însă: hora Chiojdenilor, sârba, ceasul, botoșanca, slănicul, cazacul și alunelu.

Echipele de dansuri au obținut de-a lungul timpului și premii ca de exemplu: la Concursul „ Cântarea României”- Iași locul I, în Tecuci la Festivalul „ Cântă de răsună lunca” au obținut locul II- „Cupa de cristal”, în 1981 Dansul bătrânilor a ocupat locul IV pe țară, iar în 1982 echipa mixtă o obținut locul I pe țară și cea de băieți- locul II. În 1991 echipa mixtă de dansatori va ajunge și la Chișinău impresionând spectatorii de aici cu dansul național și cu frumusețea costumelor populare. În deplasările prin țară echipele erau însoțite și de taraful comunei compus din soliști vocali și instrumentali la fluier, cimpoi, acordeon (renumit Țampurică Neculai), vioară (Țampurică Dumitru), iar spectacolul era deschis de 2 buciume.

Dansatorii au organizat la căminul cultural și scenete de teatru (ca Baltagul, Toma Alimoș, Ocaua Mică, etc.), iar Nea Costică s-a ocupat și de proiecțiile cinematografice, din 1961 până 1992, care erau date seara în zilele de joi, sâmbătă și duminică și după ce se viziona filmul se dansa sau se ținea bal, la care participau și locuitori din localitățile vecine.

Echipa de băieți-Brâul Costume naționale- 1985

Echipa de dansuri- Iași 1981

După revoluție tradițiile au început să se piardă, echipele de dansuri erau onorate să participe doar la bâlciuri (care au loc anual vara în fiecare comună cu ocazia unor sărbători religioase, la Chiojdeni se ține pe 6 august-de Pobreajăn) iar întrecerile echipelor eveau loc doar la nivel de judet. Totuși o parte din dansurile tradiționale s-au păstrat și încă se mai păstrează prin intermediul echipei de dansuri din cadrul Școlii Gimnaziale Chiojdeni.

Ca obiceiuri moștenite din timpuri străvechi pot fi enumerate și cele legate de sărbătorile de iarnă ale Crăciunului și Anului Nou când se umbla cu: Bună dimineața, Colindul, Plugușorul (interesant era cel din seara de Anul Nou deoarece plugarii umblau mascați și imitau diverse personaje), Sorcova și Steaua. A doua zi de Paște exista obiceiul Vălăritului- flăcăi satului umblau în cete și legănau gospodarii de la fiecare casă. Obiceiuri care an de an s-au estompat din cauza modernismului vieții sociale ce și-a pus amprenta zi de zi asupra locuitorilor.

Echipa de dansuri a Școlii Gimnaziale Chiojdeni- la Vintileasca

S-a păstrat în timp și obiceiul sărbătoririi Hramului bisericesc specific fiecărui sat în parte și care adună toți fiii satului, vecini, prieteni și rude. Sau obiceiuri din „roata vieții” ca nașterea și botezul, căsătoria și nunta, moartea și înmormântarea la care altă dată participa toată suflarea satului, însă odată cu scurgerea timpului au căpătat și ele forme moderne deosebite de cele tradiționale.

CAPITOLUL III

MOMENTE IMPORTANTE DIN ISTORIA ROMÂNIEI ȘI A LOCUITORILOR DIN CHIOJDENI

3.1. Despre împroprietărirea lui Alexandru I. Cuza la Chiojdeni

Actul de la 24 ianuarie 1859, adică a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, a demonstrat Europei că țara e dispusă să-și ia soarta în propriile mâini, maturitatea politică a românilor și triumful principiului naționalităților. Odată unirea deplin recunoscută, chiar dacă numai pe timpul domniei lui Cuza, eforturile sale s-au îndreptat spre înfăptuirea marelui program de reforme care va crea statul național modern.

La 14 august 1864 domitorul Al. I. Cuza a sancționat și promulgat una dintre cele mai importante și așteptate legi, Legea agrară, care va marca sfârșitul economiei și structurii sociale de tip feudal, având contribuții semnificative ulterioare în planul dezvoltării economico-sociale a țării. Cu această ocazie domnitorul proclama „Claca este desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre!”, iar în Proclamația, care însoțea legea agrară, era consemnat printre altele și următoarele: „De astăzi voi sunteți stăpâni pe brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a voastră; de astăzi voi aveți o patrie de iubit și apărat.”

Potrivit acestei legi, care urma să intre în vigoare în primăvara anului următor (23 aprilie 1865), țăranii clăcași erau eliberați de obligațiile feudale precum claca, dijma și podvezile (cărăușie gratuită), au fost desfințate zilele de meremet (reparații la gospodăriile boierești), carele de lemne, monopolurile proprietarilor și alte asemenea sarcini pe care le datorau stăpânilor de moșii în natură sau în bani. Țăranii au fost, în general, împroprietăriți din moșiile pe care au lucrat sau din terenuri ce proveneau din terenurile mănăstirilor, care au fost trecute de Al. I. Cuza în proprietatea statului în urma Legii secularizării averilor mănăstirești din 1863. Suprafața de pământ pe care o primeau țăranii era stabilită în funcție de numărul de vite pe care le dețineau, se constituiau astfel trei categorii, după cum urmează: fruntașii- cei care aveau 4 boi și o vacă, aceștia urmau să primească câte 11 pogoane de pământ (adică 5,5 ha- 1 pogon= 0,50 ha); mijlocașii- cei care aveau 2 boi și o vacă, urmau să primească câte 7 pogoane și 19 prăjini de pământ (1 prăjină= 208,82 m²) și pălmașii sau codașii- erau cei fără vite (muncitori cu brațele), umând să primească 4 pogoane și 15 prăjini. Pământul acordat țăranilor nu putea să depășească 2/3 din suprafața moșiei expropriate, fără a socoti pădurile, iar loturile primite nu puteau fi vândute (înstrăinate) vreme de 30 de ani. Pentru răscumpărarea acestor îndatoriri legea stabilea plata unor despăgubiri proprietarilor în decurs de 15 ani și aceasta era diferențiată pentru fiecare categorie de beneficiari.

Conform documentelor găsite în arhivă reiese că lucrările de împroprietărire la Chiojdeni au început în aprilie 1865, iar delimitarea pământului pentru țăranii clăcași a fost realizată de către inginerul hotarnic și arhitect Cristian Hertsch, având ca asistent pe inginerul Carl Hertsch. În actul de delimitare sunt trecute și cătunele care intrau în componența comunei Chiojdeni, iar în dreptul cătunului Tulburea apare menționat „sat de moșneni”. Dosarul din 1864 cuprinde și tabelele pe care sunt consemnate nominal numele clăcașilor care au fost împroprietăriți, iar în dreptul fiecăruia este trecută suprafața, suma ce trebuia plătită și numele propritarului de la care se ia pamântul. Astfel împropritarirea s-a făcut din moșiile lui Grigore Dimitrie Marghiloman, a lui Constantin Niculescu- Câtu, dar și de la alți proprietari ca: Ilie Baldin, Constandin Panaghioiu, Constandin Crudulescu și Badea Tronaru.

Tabelul cu împroprietărirea de la 1865 din satul Tulburea

Din aceste tabele reiese că în satul Tulburea au fost împroprietăriți 42 de clăcași, primii 2, Ion Oltinu și Constandin Scarlat, au primit 7 pogoane și 19 prăjini, având fiecare câte 2 boi și trebuiau să plătească proprietarului de la care primesc pământ câte 100 de lei și 24 parale; 19 vor obține 4 pogoane și 15 prăjini ca muncitori cu brațele și urmau să plătească 71 de lei și 20 parale; 13 vor primi numai câte 398 stânjeni (numai pentru casă și „îngrăditură”- grădină), aceștia erau numiți nevolnici (adică cei care nu puteau munci, văduvele fără copii, sau țărani care aveau alte îndeletniciri) și nu li se cere plată „răscumpărare”. Iar restul de 8 vor primii și ei tot câte 398 stânjeni, dar în rubrica cu „numele și pronumele proprietarului” este scris de-a latul „Moșneni devălmași” astfel de aici putem desprinde concluzia că pământul dat clăcașilor nu s-a luat numai de la boieri, ci și de la moșneni având și ei clăcași.

Satul Chiojdeni Mari are un număr mai mare de clăcași, 142. Primii 9 având câte 4 boi au primit fiecare câte 11 pogoane (5 izlaz, 3 arătură, 3 fâneață) pentru care vor plăti ca despăgubire câte 133 de lei, iar aceștia au fost: Șerban Dinu, Dumitru Golia, Ion Dobre, Dumitru Micu, Iordache Micu, Ion Cărăușu, Alexandru Mohârță, Iordache Damian și Dumitru Golia. Alți 83 cu câte 2 boi primesc 7 pogoane și 19 prăjini (1,19 izlaz, 3 arătură, 3 fâneață), încă 32 ca muncitori cu brațele, primind câte 4,15 pogoane și ultimii 18 numai câte 398 stânjeni loc de casă și grădină. Tot pământul provenea de pe moșia lui Constantin Niculescu-Câțu.

Pentru satul Chiojdeni Mici sunt consemnați 68 de clăcași, primii 21 primind câte 7,19 pogoane, 35 au primit câte 4 pogoane și 15 prăjini și restul de 12 doar 398 stânjeni pentru casă și grădină, pământul provine din moșia lui Grigore Dimitrie Marghiloman.

Potrivit datelor de mai sus rezultă că în urma legii agrare (rurale) din 1864 în comuna Chiojdeni au fost împroprietăriți un număr de 252 țărani cu o suprafață de 672 ha pământ, dintre care 9 sunt fruntași, 106 mijlocași, 86 pălmași și 51 nevolnici- aceștia pe nici unul din tabele nu sunt obligați la plata despăgubirii.

3.2. Războiul de independență

Unul dintre momentele importante din istoria românilor, la care și-au adus aportul și locuitorii din Chiojdeni, a fost războiul de independență din 1877-1878, în care unii dintre ei s-au jertfit pe câmpul de luptă din Peninsula Balcanică, împotriva turcilor. Soldații din Chiojdeni au dat dovadă de eroism și spirit de sacrificiu, luptând cu înverșunare alături de oștenii râmniceni sau cei din celelalte județe, în timpul desfășurării luptelor de la Plevna, Grivița, Smârdan, Rahova și Vidin, consfințind prin vărsare de sânge Independența României, proclamată la 9 mai 1877.

În momentul declanșării războiului din plasa Plaiul Râmnic, din care făcea parte și comuna Chiojdeni, au fost mobilizați 66 de locuitori, printre aceștia s-au numărat și tinerii din localitate. Dar din păcate odată cu trecerea timpului cerneala cu care erau scrise documentele la a cea vreme s-a decolorat și nu pot relata cu exactitate câți locuitori au participat la războiul de independență, însă pot menționa doar câteva nume, pe care am reușit să le deslușesc, cum sunt: Opriag Vălvăroiu, Jugănaru Dragomir, Păduraru Neagu și Tăpârjanu Năstase (ultimii doi au căzut vitejește în timpul atacului redutei Grivița), Borcea Ion, Spătaru Ion – făceau parte din Regimentul 9 Dorobanți Râmnicu Sărat, alții ca: Țampurică Ion, Rusu Toader, Goșmanu Ion și Sandu Tudor au fost încorporați la Regimentul 5 Linie, iar Simică Ghiță și Varia Răducan la Regimentul 3 Artilerie.

În urma unor relatări făcute de către un soldat râmnicean din Reg. 9 Dorobanți (din care făceau parte și tinerii de-ai noștrii), pe nume Vasile Roșioru, aflăm că locotenentul Vășgoiu se afla la comanda companiei, iar împreună cu alte trupe au fost pregătiți de luptă la București și de aici la începutul lunii august au plecat pe front, spre reduta Plevna, trecând Dunărea pe la Corabia. Dar potrivit spuselor sale când au ajuns aici au fost întâmpinați de către turci cu foc de artilerie și astfel au fost nevoiți să se retragă și să se adăpostească. La comanda generalului Anghelescu vor săpa tranșee chiar într-un lan de porumb și timp de două săptămâni, până va avea loc asaltul general pentru cucerirea Plevnei de la 30 august, au răspuns cu foc la atacul inamicului fiind hotărâți cu toții să-și „apere drapelul până la ultimul om”. Astfel soldații din Reg. 9 Dorobanți vor contribui la cucerirea redutei Grivița unde au fost uciși o parte din militarii râmniceni. Soldatul râmnicean a făcut referire și la momentul când turcii asediați la Plevna au încercat să spargă încercuirea, pentru a aduce alimente și muniție, dar atunci când Osman Pașa a ieșit din cetate cu toată armata sa au fost opriți de trupele române cu focuri, pașa este rănit în picior și astfel s-a predat colonelului român. În continuare soldatul afirmă că au primit ordin să se deplaseze către Vidin și astfel regimentul râmninicean va lua parte și la luptele de la Smârdan. Aici datorită condițiilor meteo nefavorabile, fiind o ceață densă, nu au putut identifica poziția turcilor și apropiindu-se prea mult de tranșeele inamicului mulți soldați români vor muri fiind secerați de gloanțe. Dar cu toate acestea locotenentul Vășgoiu i-a îndemnat să continue lupta strigând la ei „ înainte băieți, că ne prăpădește inamicul ” , din păcate el este nimerit și va pierii. Însă compania sa va reușii să ajungă în tranșeele turcești și după o scurtă și sângeroasă luptă corp la corp vor ieși învingători, capturând în această zi de 12 ianuarie 1878 și 3 tunuri. A doua zi turcii au încercat să reocupe reduta, dar după cum relatează Vasile Roșioru, românii i-au „prăpădit de tot” cu tunurile ce le aveau în redute și astfel se retrag în dezordine spre Vidin.

O parte din soldații războiului de independență au fost decorați pentru curajul de care au dat dovadă în luptă, cu medalii, printre aceștia s-au numărat și doi ostași din Chiojdeni, anume: Jugănaru Dragomir care va fi decorat cu medalia Crucea Trecerii Dunării – brevet 788 și Borcea Ion cu medalia Apărătorii Independenței, 1877-1878 – brevet 877.

Medalia Crucea Trecerea Dunării Medalia Apărătorii Independenței

3.3. Răscoala țăranilor de la 1907

La sfârșitul secolului al XIX- lea și începutul celui de-al XX-lea situația țăranilor s-a înrăutățit datorită: împozitelor apasătoare, a corvezilor, a condițiilor grele de viață cu un regim de subalimentație și numeroase boli, a lăcomiei și abuzurilor arendașilor, boierilor sau autorităților care se arătau indiferente, dar și a lipsei sau insuficienței pământului ce a fost fărâmițat în loturi din ce în ce mai mici de la o generație la alta. Toate acestea vor duce la nemulțumirea țăranilor și la declanșarea de răscoale cu caracter violent, în satele din Moldova și Muntenia, la care se va răspunde tot cu violență.

Însă cea mai împresionantă mișcare socială, din istoria românilor, a fost răscoala țăranilor din 1907 ce s-a remarcat prin durata și intensitatea ei, prin amploarea acțiunilor desfășurare, aria sa de răspândire, dar și gradul de violență și caracterul exploziv fără precedent. Marea răscoală a izbucnit la 8 februarie 1907 în Moldova, satul Flămânzi- județul Botoșani și se va desfășura cu o forță deosebită și în Muntenia începând cu luna martie.

Mișcările țărănești din fostul județ Râmnicu Sărat au cuprins 56 de comune din cele 80 ale sale. Primele acțiuni au început în ziua de 9 martie, din sudul județului și se vor încheia pe 15 martie 1907 după ce pe întreg teritoriul județului au fost trimise detașamente de cavalerie care vor înăbușii revoltele și vor realiza arestări.

Cu acest prilej se vor răscula și țăranii de la Chiojdeni conduși de către Baba Dobra care ea însăși va rupe, cu cârja, firele de telegraf pentru a nu putea fi anunțate autoritățile. Țăranii din localitate se vor răscula din aceleași motive care au fost enumerate mai sus la care se vor adăuga și alte vitregii provocate de natură, de exemplu în urma cutremurelor frecvente și a alunecărilor de teren o parte din săteni au rămas fără pământul primit în 1865 pentru că s-a surpat, le-au fost avariate casele, viile au fost distruse de filoxeră (o boală) și la toate acestea se va adăuga și seceta din 1903 care va compromite recolta de cereale și nutrețul animalelor.

Dar cu toate acestea puțini țărani din localitate vor participa la răscoală deoarece se spune că moșierul Alexandru Marghiloman era mai îngăduitor cu localnicii și chiar îi împrumuta cu cele necesare, nu-i lăsa sa moară de foame, fie le dădea cereale sau nutreț pentru animale. Astfel țăranii din Chiojdeni au reacționat pășnic s-au dus la conac, dar nu îl vor devasta (cum au făcut cei din alte sate), ci au luat cerealele și băutura (în special țuică). De aici se duc și protestează în fața primăriei unde își vor exprima nemulțumirile față de condițiile impuse prin actele de învoieli agricole de către arendași și față de împozitele care au dus la un trai greu.

O parte din țăranii răsculați din comună se vor uni cu cei din satul Motnău și împreună s-au îndreptat spre Dumitrești, unde era reședința plasei. Dar în acest moment își fac apariția călărașii, veniți de la Râmnic, care vor trage focuri de armă și astfel oamenii se împrăștie și fug, fără a fi rănit cineva. Armata trimisă să restabilească și să asigure ordinea era formată din 100 de soldați și un ofițer, aceasta se va instalala la sediul fabricii „Grimm&Dӧrffel” din Dumitreștii de Sus și va începe cercetările și arestările. Sunt arestați câțiva conducătorii ai răscoalei, însă Baba Dobra va scăpa și va sta fugară timp de 2 luni cât a fost urmărită, cei arestați sunt bătuți din ordinul comandantului unității militare, maiorul Gavrilescu,care era un om crud și câinos. Au fost bătuți și restul participanților de la răscoală, se spune că schingiuirile și maltratările au durat cam 10 zile, după care armata a plecat. În acest timp au fost împușcați în zona fabricii și doi oameni nevinovați din Jitia care nu participase la evenimente. În sprijinul acestei afirmații stă o „Jalbă a locuitorilor comunei Jitia, Plasa Dumitrești județul Râmnicu-Sărat către Ministerul de Război” în care se citează „…domnul căpitan i-a întrebat de unde sunt și dacă i-a spus că sunt din Jitia, i-a împușcat fără să fie la răscoală ”.Ei erau de fapt muncitori care se îndreptau spre casă la sfârșit de săptămână.

După aceste revolte și arestări prefectul județului va lua anumite măsuri și trimite o adresă către primarul comunei Chiojdeni, Ion Păvăloiu, în care preciza că: „ Orice act de învoială agricolă nu se va legaliza de Primărie până ce nu va fi pusă Prefectura în cunoștință de condițiunile actului. Nu e permis nici un contract verbal de învioală agricolă….Să se arate dacă propritarul sau arendașul local a reluat relațiunile cu sătenii și care este atitudinea (purtarea) locuitorilor față de ei.-respunsul la cea din urmă întrebare ni se va comunica mâine la ora 7 dimineața la Chiojdeni. Instigatorii să fie arestați ! ”

Dintr-o altă informare ce privea muncile agricole, din 1909, aflăm că: „…muncitorii care lucrează pe moșia Marghiloman, indiferent de numărul de zile, o făceau cu mâncarea lor… numărul de zile varia în funcție de suprafața de teren luată în arendă de fiecare… În plus proprietarul Marghiloman va mai da pentru hrana noastră 0,40 bani zilnic pe care, de comun acord, îi vom evalua în bani sau în natură…”

3.4. Războiele balcanice din 1912-1913

În 1912 aproape de hotarul din partea de sud a României se declanșează primul război balcanic, dar țara noastră își va proclama neutralitatea. Însă Bulgaria nemulțumită de rezultatele tratatului de pace își va ataca foștii aliați, Serbia și Grecia, astfel în iunie 1913 începe al doilea război balcanic. În această situație România, care era cea mai dezvoltată țară din regiune din punct de vedere economic și considerată cel mai mare factor politic, își va decreta mobilizarea cu intenția de a-și modifica granița dobrogeană. Armata română va trece Dunărea pe un pod de vase și la 10 iulie 1913 a intrat în Bulgaria ajungând repede în apropierea capitalei Sofia forțând-o să ceară pacea generală. Tratativele de pace s-au purtat la București și în urma acestora România a obținut Cadrilaterul.

Locuitorii chiojdeneni își vor aduce și ei contribuția la această reușită prin cei 47 de rezerviști mobilizați, majoritatea făcând parte din Regimentul 9 Infanterie Râmnicu Sărat (fost 9 Dorobanți). Unii dintre ei își vor pierde viața în campania din Bulgaria cum a fost caporalul Liscănoiu Gh. Ion și soldații: Păvăloiu I. Stan, Soare A. Gheorghe, Păltinuș I. Neculai, Dobre C. Constantin, Baldin St. Agapie și Ifrim N. Anghel, mulți dintre ei vor murii de holeră, dar mojoritatea se vor întoarce victorioși la casele lor.

Tuturor participanților la campania din 1913 le-a fost acordată în cadul unei ceremonii ce s-a ținut în fața monumentului Independenței din Dumitrești, în luna aprilie 1914, medalia „Avântul Țării”.( https://ro.wikipedia.org/wiki/)

3.5. Primul război mondial

În vara anului 1914, în urma atentatului de la Sarajevo din 28 iunie, izbucnește prima conflagrație mondială ce a reprezentat apogeul confruntării între Marile Puteri pentu reîmpărțirea lumii și a sferelor de influență, dar și pentru dominația economică și politică.

România fiind situată într-o poziție de mijloc, atât politic cât și geografic, față de cele două tabere beligerante Antanta și Puterile Centrale, dar văzută ca și cel mai puternic stat balcanic în urma conflictului din 1913, le determină pe fiecare să desfășoare acțiuni diplomatice pentru a câștiga sprijinul țării noastre. Însă datorită dificultăților și complexității împrejurărilor, atât interne cât și externe, determină România să-și declare neutralitatea, menținută între 1914- 1916.

În septembrie 1914 regele Carol I moare și în locul său a urmat la tron Ferdinand I, nepot din partea fratelui, pe care el îl adoptase neavând copii. În perioada neutralității românii, oamenii politici ai vremii cât și regele s-au gândit tot mai serios la alăturarea de o alianță, pentru a-și realiza obiectivele naționale și în special desăvârșirea unității național-statale. Între timp se desfășoară și pregătiri intense pentru război: economia este orientată către producția militară, se achiziționează echipament militar și au loc mobilizări în toată țara. Dar cu toate aceste măsuri, a problemelor economice, a situației externe și a timpului scurt, dotarea și pregătirea armatei române erau modeste.

Pe 4 august 1916 România semnează un tratat de alianță cu Antanta și o convenție militară cu țările acesteia, cu promisiunea că vom fi ajutați să dobândim Transilvania, Banatul și Bucovina. Prin urmare în seara de 14 august 1916 România declară război Austro-Ungariei și intră în război împotriva Puterlilor Centrale, a doua zi trei sferturi din armata română va trece Carpații pentru eliberarea Transilvaniei.

Comuna Chiojdeni își va aduce și ea contribuția la realizarea întregirii naționale prin numărul mare de locuitori care au participat la primul război mondial, dintre care mulți au murit sau au fost dați dispăruți pe câmpurile de luptă. Astfel încă din anul 1915 din comună sunt mobilizați 101 săteni, iar la începutul lui ianuarie 1916 mai sunt concentrați încă 67 de rezerviști în total 168, din care în urma campaniei din 1916-1918 nu s-au mai întors la casele lor un număr de 89 de eroi. Majoritatea vor face parte din Regimentul 9 Infanterie Râmnicu Sărat și Regimentul 49 Infanterie Râmnicu Sărat, iar unii vor fi mobilizați la Batalionul 4 Vânători de Munte și Batalionul 5 Artilerie.

Bravii noștrii soldați vor purta lupte grele în 1916, alături de alți combatanți, pe frontul din Dobrogea opunând rezistență la Muratan, Pereveli, Topraisar și lacul Tuzla.Alții se vor lupta pe Valea Oltului și pe cea a Oituzului. După care, în anul 1917, teatrul de război se va muta pe linia Oituz-Soveja-Mărăști-Mărășești-Nămoloasa unde au participat și soldații chiojdeneni, iar alături de ceilalți ostași români sub deviza „Pe aici nu se trece”, vor lupta cu înflăcărare și vor obține cea mai mare victorie din acest război.

Legat de deplasarea soldaților noștri către acest aliniament există și câteva istoriorisiri pe care și le-a amintit un localnic, întâmplări ce i-au fost povestite de bunicul său Toader Spătaru, participant la lupte. În timp ce înainta, cu compania din care făcea parte, către Mărășești au găsit 7 soldații germani răniți, în acel moment căpitanul român Claudian i-a ridicat în picioare, i-a așezat în linie dreaptă și a dat ordin unui sergent să-i împuște. Văzând că acesta nu respectă ordinul el însuși a luat arma și-a a tras în cei 7 soldați. Dar la 3 zile după acest eveniment, în timpul unui atac, un obuz al inamicului l-a lovit pe căpitanul Claudian iar din trupul său nu a mai rămas nimic. O altă mărturisire ce a avut loc în vara anului 1917 se referă la momentul în care compania soldatului român este încercuită de armata germană în apropiere de Mărășești și le este oprită aprovizionarea. Pentru a nu muri de foame ofițerii români au dat ordin să fie sacrificați caii, astfel ostașii se vor hrănii cu carnea acestora până când și aceste provizii se termină. Neavând altă șansă au scos batistele albe și le-au pus în vârful barionetelor în semn de predare. Toți au fost luați prizonieri, însă pentru o perioadă scurtă de timp deoarece se încheie războiul.

Unii dintre localnicii, care au fost mobilizați în perioada 1916-1918, au fost luați și prizoneri de către germani cum au fost: Stănescu Ion, Dediu C. Gheorghe, Serafim Eniță, Negoiță Simion, Chivoiu I. Alexandru, Gegea Gavrilă, Spătaru Radu, Răghină Ene, Chivoiu Anghel, Chivoiu Alexandru, Militaru Dumitru, Ibriș Radu, Ion R. Anghel, Chivoiu Stroie, Gheorghe Ion, Olteanu Niță, Soare Stan, Datcu Gheorghe, Lal Ion și Macovei C. Grigorel.Cei răniți vor fi eliberați mai repede, dar cei sănătoși se vor întoarce la casele lor după terminarea războiului. Alți 8 soldați, în urma acestei coflagrații mondiale, vor rămâne invalizi pe viață ca: Micu C. Toader- și-a pierdut degetele de la o mână, Frățilă Ghiu- a rămas paralizat de brațul drept, Ghinia Stanciu- cu piciorul stâng fracturat, Ștef D. Constantin- a rămas surd de ambele urechi, Micu Paraschiv- cu mâna stângă fracturată de la umăr, Vlad D. Simion- lipsă o treime din mâna dreaptă, Ichim Gheorghe- și-a pierdut degetele de la ambele picioare și Clincescu Neculai- i-a fost scurtat piciorul stâng.

Însă cei mai mulți dintre eroii comunei vor lăsa în urma lor pe lângă familii îndurerate sau văduve și un număr de 58 copii orfani, unii în situații disperate vor primii ajutor din partea statului sau din partea oamenilor din comună, sub îndrumarea Primăriei.

Eroii din Primul Război Mondial

3.5.1. „ Bătălia Crăciunului ” 22-27 decembrie 1916

În timpul retragerii armatei române către Moldova în luna decembrie 1916, în satele situate pe Valea Râmnicului Sărat, se va desfășura timp de 6 zile o crâncenă bătălie numită de germani „Weihnachtsschlacht” (tradus- Bătălia de Crăciun), pentru că luptele decisive s-au dat în zilele de Crăciun. Scopul acestei bătălii a fost să întârzie înaintarea trupelor germane și austro-ungare care doreau să încercuiască trupele române aflate în retragere, dând astfel posibilitatea grosului armatei să ajungă în Moldova. În această teribilă luptă și-au pierdut viața mii de soldați atât români cât și ruși, germani și austrieci, numărul răniților a fost de asemenea mare și conform comunicatelor germane au fost luați prizonieri 10 220 de militari. Datorită sacrificiului eroilor din această bătălie se vor obține răsunătoarele victorii de la Mărăști-Mărășești-Oituz. Dar cu toate acestea există foarte puține informații despre această bătălie, cărțile de istorie nu prea au scris despre ea, poate din cauza faptului că românii au fost trădați de către ruși în timpul acelor zile de prăpăd iar autorităților comuniste nu le comvenea ca publicul să afle despre acest lucru. Astfel acest eveniment a rămas sub tăcere și foarte puțini din zilele noastre știu s-au au aflat despre ceea ce a fost „Bătălia de Crăciun”.

Aceste lupte eroice au fost descrise pentru prima dată de Constantin Kirițescu în lucrarea sa „ Istoria războiului pentru reîntregirea României: 1916-1918 ”, publicată în perioada interbelică, iar la subcapitolul „Bătălia de la Râmnicu Sărat” prezintă evenimentele ce s-au petrecut în această zonă.

Conform relatărilor sale comandantul frontului german, generalul Mackensen, înaintând pe urmele trupelor române și rusești va ajunge la 19 decembrie 1916 în fața aliniamentului Râmnicu Sărat – Filipești – Viziru – Dunăre, unde aceștia se fixaseră după ce la începutul lunii decembrie linia Cricovului a căzut și Buzăul a fost ocupat de trupele de Cavalerie Bavareză din Divizia a 13-a. În urma cercetărilor din teren și a observațiilor aeriene comandatul german și-a dat seama că poziția româno-rusă este bine organizată și pregătită, neputând fi ușor de spart. În aceste condiții generalul Mackensen a amânat pentru câteva zile ofensiva și până pe 22 decembrie a regrupat toate unitățile militare disponibile aflate între munți și Dunăre. În Bătălia de la Râmnicu Sărat va angaja 17 divizii dispuse astfel: în partea stângă 10 divizii de infanterie ce făceau parte din Armmata a IX-a aflată sub comanda generalului Erich von Falkenhayn, câmpul său de acțiune era în regiunea de dealuri și munți din nordul județelor Buzău și Râmnicu Sărat, până la râul Buzău iar de aici până la Dunăre vor acționa 5 divizii de infanterie germano-bulgaro-turce șî două divizii de cavalerie, aflate sub comanda generalului Kosch.

Pentru că Armata a IX-a avea misiunea principală, ea fiind cea care va purta greul bătăliei, își va poziționa în partea stângă toate trupele de munte din Grupul Krafft și aveau misiunea de a ataca diviziile românești din zona montană și de dealuri, pentru a le determina întoarcerea în zona Dumitești. Pe direcția șoselei Buzău-Râmnic era dispus Grupul Morgen, format din trupe de cavalerie, cu misiunea de a stăpunge grupele rusești și de a cucerii orașul Râmnicu Sărat, iar în partea dreptă era așezat grupul Kühne. Generalul Falkenhayn va oprii ca rezervă diviziile 41 și 89, pe care avea să le folosească la momentul oportun pentru obținerea victoriei.

Forțele române făceau parte din Armata a II-a, comandată de generalul Alexandru Averescu, care ocupau dispozitivul de luptă dintre Slănic și Racovițeni. Armata a II-a era împărțită în două grupuri: grupul Râmnic- comandat de generalul Arthur Văitoianu și grupul Vrancea-Oituz- comandat de generalul Eremia Grigorescu. Românii au ocupat aripa dreaptă a frontului româno-rus și au poziținat în zona de munte și de dealuri, muntele Furu-Racovițeni, grupul Râmnic care avea în linia întâi: Divizia 1-a Infanterie- comandată de generalul Dumitru Stratilescu, în sectorul Dealul Marghiloman (aparține comunei Chiojdeni)-Valea Salciei-Pardoși, Divizia 3 Infanterie- comandată de generalul Alexandru Mărgineanu, în sectorul satul Măgura-Dl. Marghiloman cu detașamente la Nereju, Furul Mare și Vârful Petrei, Divizia 6 Infanterie- sub comanda generalului Nicolae Arghirescu în Pardoși-Piperul-Putreda Mare-Racovițeni. În rezervă erau Divizia 7 Infanterie- sub comanda colonelui Lecca și Divizia 12 Infanterie- comandată de generalul Traian Găiseanu.Rușii ocupau partea de centru și aripa stângă a frontului, cu mai multe corpuri de armată și cavalerie. Era o poziție foarte importantă pe care însă rușii nu au luat-o în serios și chiar de la 16 decembrie au raportat regelui și au transmis trupelor sale un ordin de operații, prin care se ordona retragetrea în spatele Siretului, lucru ce îl determină pe comandantul român să-și fixeze rezistența definitivă pe linia Cașin-muntele Clăbuc-Purcelești, la nord de Odobești.

Frontul Armatei a II-a în timpul Bătăliei de la Râmnicu Sărat

Dar cu toate acestea românii s-au văzut totuși nevoiți să încerce să reziste, considerând rezistența pe frontul Râmnicu Sărat doar o etapă provizorie. Luptele s-au desfășurat între 22-27 decembrie 1916 și a fost cea mai mare bătălie din timpul retragerii. Astfel și locuitorii din comuna Chiojdeni aveau să fie martorii crâcenelor lupte ce s-au desfășurat și în zona lor, din timpul „Bătăliei de Crăciun”.

Atacul principal a fost început de Armata a IX-a, la 22 decembrie, cu Corpul alpin bavarez din Divizia 73 care au trecut Carpații pe direcția Buzăului și s-au îndreptat spre Jitia pătrunzând pe Valea Râmnicului cu intenția de a face legătura cu Armata I austro-ungară aflată sub comanda arhiducelui Iosif, ce opera în Vrancea, dorind să izoleze forțele române din Muntenia de cele din Moldova. Dar din fericire trupele române ale diviziilor 3, 1 și 6 timp de 3 zile vor rezista eroic, apărând cu strășnicie pozițiile de pe apa Câlnăului. Rezistență ce a permis diviziei de cavalerie rusă Zamurskaia, de sub comanda generalului Rosalion Soschalsky ce se afla ca poziție la dreapta trupelor române, să ocupe satele Vintilesca și Între Râmnice (Jitia).

Însă din nefericire la 24 decembrie Grupul Morgen cu Divizia 12 bavareză și Divizia 89 vor ataca cota 417, de la sud-est de Racovițeni, pe apa Câlnâului, ce era apărată de ruși și pe care reușesc să o ocupe cu pierderi uriașe de ambele tabere. În urma acestor pierderi rușii au hotărât, din lașitate, să se retragă pe poziții mai în spate fără însă a comunica aceasta și aliaților români, lăsând astfel aripa dreaptă a Diviziei a 3-a Infanterie descopertiă.

Pe 25 decembrie, după ce trupele ruse din Divizia Zamurskaia iși părăsesc pozițiile, nemții își intensifică atacul în zonă, Corpul alpin înaintând reușește să ocupe Dealul Sării, Vintileasca și Între Râmnice. Iar românii după o rezistență înverșunată sunt nevoiți să se retragă cu pierderi mari. Tot în această zi o companie din Regimentul 22 Infanterie a ocupat și apărat dealul de la cota 854 (mai exact Dealul Roșu care este situat la hotarul dintre Chiojdeni și satul Motnău- comuna Dumitrești) aici soldații românii vor purta o luptă dârză, rămași fără muniție vor lupta cu baioneta în mână până la ultimul om, pierzându-și viața chiar și comandantul. Iar mai la sud Diviziile 1 și 3, ce au fost întărite cu trupe din Divizia a 7-a din rezervă, vor respinge atacurile grupului alpin austro-ungar, românii reușind să păstreze Dealul Marghiloman.

Luptele vor continua în zona comunei Chiojdeni și în 26 decembrie, când nemții atacă cu violență la Spidele (sat ce a aparținut de comuna Chiojdeni până în 1958) cucerind dealurile Șonticari și Marghiloman. Diviziile 1 și 3 se vor retrage pe Dealul Fierului, iar rușii vor trimite întăriri de la Dumitrești o brigadă de cazaci din Divizia Tuzemna, cu o baterie de tunuri de munte. Însă după primul contact cu inamicul se retrag cu muzica în frunte, iar în golul produs de aceștia a înaintat dușmanul pintre cele două divizii române și ocupă dealurile Spidele și Fierului. În urma unor lupte crâncene, purtate de regimentele 4 Vânători și 27 Infanterie, Dealul Șonticari este iarăși reocupat de români, dar se retrag cu pierderi mari. Însă Divizia a 1-a Infanterie, pentru a opri înaintarea inamicului, a pornit un puternic baraj cu bateriile de artilerie. Acum comandantul român va trimite în contraatac și un batalion din Regimentul 16 rezervă și sub focul acestora resturile regimentelor 4 Vânători și 27 Infanterie vor reuși să se regrupeze și atacă recucerind satul Spidele și Dealul Fierului. În ajutor vine și artileria Regimentului 21 și împreună atacă dealurile Șonticari și Marghiloman, în aceste împrejurări vor revenii la atac și cazacii ruși. Până seara, în urma unor lupte încleștate, dealul Șonticari este recucerit,Corpul alpin bavarez este silit să se retragă iar soldații din Regimentul 27, aflat sub comanda locotenentului colonel Cezar Mihail, vor reușii să le ia și 2 mitraliere.

Referitor la ezitările grave ale aliaților ruși cât și a retragerii lor din timpul luptelor, generalul Alexandru Averescu raporta în ziua de 26 decembrie către Marele Cartier român următoarele: „ Ar fi bine să se ia toate Diviziile de cavalerie rusești, care se găsesc la Grupul Râmnicu Sărat, căci în loc de a fi de ajutor, prin retragerea lor intempestivă influențează în rău trupele noastre ”.Ba mai mult pe lângă faptul că nu-și îndeplineau datoriile, soldații ruși mai realizau și o serie de nelegiuiri în locurile unde se aflau, se țineau tot timpul de tâlhării, furând din casele oamenilor tot ce prindeau (în special băuturile alcoolice), fie violau fetele și femeile, sau dădeau foc, iar ofițerii nu aveau autoritate asupra lor.

În ziua de 27 decembrie vor avea loc luptele decisive, generalul Falkenhayn va aduce forțe noi, întărind cu trupe de cavalerie și infanterie Corpul alpin bavarez și împreună vor face joncțiunea cu aripa dreaptă a Grupului Gerok, din armata arhiducelui Iosif. Astfel nemții vor ataca concentric Divizia a 3-a română și Divizia Zamurskaia silindu-le să se retragă spre est, pe direcția Dumitrești. De aici inamicul își va concentra forțele asupra Diviziei 1 și până seara vor cucerii din nou dealurile Șonticari și Marghiloman. Considerând bătălia ca și pierdută comandantul rus va ordona retragerea generală a trupelor rusești din sectorul central al frontului, în această situație Divizia a 6-a va rămâne descoperită în partea stângă și va primi și ea același ordin. Prin retragerea Diviziilor 3 și 6 , rămâne izolată Divizia 1 și estfel este nevoită să se retragă, cu toate că ea ieșise victorioasă.

Retragerea în debandadă a trupelor româno-ruse în ziuade 27 decembrie 1916

La 28 decembrie retragerea Grupului Râmnic era generală, astfel se încheiau și sângeroasele lupte de pe Valea Râmnicului care au lăsat în urmă, de partea română, 1 000 de morți, 139 de răniți și 239 de dispăruți.

În timpul luptelor violente de la Spidele își va pierde viața pentru apărarea comunei sale soldatul Cucu I.I. Grigore, exact în locul unde se juca când era copil.

Tot în ultima zi a confruntărilor va avea loc o luptă și în zona drumului dintre satele Lojnița și Rotăria, în timp ce trupele române, din Divizia a 3-a, se retrăgeau spre satul Motnău (direcția Dumitrești) sunt luate prin surprindere de trupe germane care vor trage după români din Podul Gegii. Trupele germane făceau parte din renumita unitate de elită, de vânători de munte, Corpul Alpin și în care se afla ca locotenent Erwin Rommel, viitorul feldmareșal al celui de-al III-lea Reich. Astfel că în această zonă va avea loc încă o luptă sângeroasă, iar în Valea Plopului vor rămâne în urmă un număr mare de morți, din rândul românilor. Aici unul dintre soldați (era de loc din comuna Sihlea), rănit fiind, se va ascunde în mărărăcini pentru a nu fi observat de către nemți și după plecarea acestora s-a târât, cum a putut, până la casa locuitorului Spătaru Toader (acesta era și el plecat pe front). Noapte fiind, el va începe să strige după ajutor pentru a nu fi mușcat de câini, este auzit de fiica cea mare a lui Toader și împreună cu mama și sora sa l-au dus pe rănit în casă. Soldatul va sta în casa acestora până se va vindeca (această înformație am obținut-o de la nepotul lui Toader, Ionel Spătaru).

Scenă de luptă din ziua de 27 decembrie 1916

O confruntare va avea loc și în zona dintre pârâurile Săritoarea și Tulbure, în apropiere de Dealul Teișanu, aici toți soldații români au fost măcelăriți. Trupurile aestora au fost descoperite la câteva săptămâni de două localnice, Olteanu Ileana și Olteanu Dobra, care erau plecate după lemne, iar acestea în semn de respect pentru ei le-au scos batistele din buzunare și le-au acoperit fețele. Iar săteni îi vor îngropa aici pe acești eroi, trupurile lor începuse să fie mâncate de animalele sălbatice și în urma celor întâmplate acest loc a fost denumit „La morminte”.

În timpul luptelor din zona Chiojdeni a fost distrusă complet casa unui locuitor și multe altele avariate, iar rușii vor bombarda Fabrica de cherestea de pe Podul Dumitreștilor.

După terminarea bătăliei și a retragerii armatelor, locuitorii din Chiojdeni vor începe să adune de pe câmpul de luptă corpurile celor ce și-au pierdut viața, se spune că aceștia au fost puși cu grămada în căruțe și sunt duși la cimitirul bisericii din sat. În cimitirul comunei vor fi înmormântați inițial 257 de soldați români, 28 germani, 6 ruși și 2 austrieci.Dar pentru că era iarnă mulți soldați nu au fost găsiți, au rămas prin păduri și prin râpi sau văioage, însă cei care au mai fost descoperiți au fost duși tot la cimitir, astfel că în anul 1919 numărul celor adunați va ajunge la 496, din care 460 români, 28 germani, 6 ruși și 2 austrieci. Chiar și mult mai târziu, cam prin anul 1985, în timp ce un locuitor din satul Lojnița săpa pe locul său o groapă a mai descoperit osemintele a doi ostași nemți, împreună cu armele ruginite. Iar în alt loc au fost găsite osemintele altor soldați și nasturii de la vestoanele militare. În prezent în cimitirul comunei se mai găsesc înmormântați doar soldații români, osemintele celorlalți au fost duse în Cimitirul Eroilor Români și Germani căzuți în Primul Război Mondial, din comuna Bordești- judetul Vrancea. Acest cimitir a fost ridicat între anii 1930-1932 la inițiativa germanilor, fiind construit de Societatea Cultul Eroilor Comitetul Central București, cu concursul Provinzial – Verband Hannover Volksbund Deutsche Kriegsgrӓber Fürsorge, numărul celor înmormântați aici este în jur de 1 600, atât români cât și nemți (așa cum apare inscripționat pe unul din stâlpii de la intrare: „ Aici odihnesc ostași români-germani căzuți pe aceste locuri în războiul 1916-1919 ” ).

Intrarea în Cimitirul de la Bordești

Și astăzi atât în zonele din comuna Chiojdeni cât și la Spidele se mai văd urmele tranșeelor ce stau ca o mărturie a luptelor de la a cea vreme și a zilelor de teroare pe care le-au îndurat sătenii și poate dacă mai sapi câte o groapa vei găsi atât arme cât și osemintele celor care au pierit în aceste locuri.

3.5.2. Comuna Chiojdeni sub ocupație germană

Din decembrie 1916 și până la începutul lunii octombrie 1918 comuna Chiojdeni a stat sub ocupație germană și locuitorii au fost nevoiți să suporte atrocitățile ocupanților, care nu au fost deloc ușoare. După cum s-a exprimat un important intelectual al orașului Râmnicu Sărat, Victor Dimitru, ocupația vremelnică de peste tot a acestora a însemnat „… zile de sânge și de durere. Jafuri, distrugeri, devastări, violuri, alungarea locuitorilor din case, confiscări de bunuri (mai ales mobilier și lenjerie, covoare, scoarțe, etc.), dar și rechiziții forțate de vite, lapte, păsări și ouă,….școlile și bisericile au fost transformate în grajduri și cazărmi, internarea locuitorilor în lagăre, amenzi. La rechiziții metoda folosită era forța, în unele cazuri dându-se bonuri fără nici un fel de valoare. Au confiscat armele de foc, aparatele telefonice și fotografice, și-au încetat activitatea ziarele și revistele. Au fost luate clopotele de la biserici și topite pentru a se turna tunuri sau pentru a le transforma în gloanțe. Din cauza aglomerărilor de trupe, unele sate au fost evacuate complet. Au bântuit tifosul exantematic, vărsatul negru și gripa spaniolă.”

După încetarea luptelor din preajma Crăciunului nemții vor lăsa în comună un grup de soldați ce se aflau sub comanda unui subofițer „primarul nemțesc” (cum îi spuneau sătenii) care avea sarcini polițienești și administrative. Aceștia vor locui în cazarmele lor speciale fără a realiza pagube și distrugeri deosebite. Comandamentul central își avea sediul la Dumitrești (aici fiind reședința plășii) și se afla sub comanda colonelului Müler, acesta își exercita funcția prin ordonanțe primite de la Comandamentul superior al Armatei a IX-a, ce era sub comanda generalului Falkenhayn.

De la început Primăria a fost atenționată că ordinile pe care le dădeau trupele trebuiau să fie ascultate imediat și necondiționat, neîndeplinirea acestora se va pedepsi cu amendă grea și chiar închisoare. Ba mai mult potrivit unei ordonanțe emise de comandat, atunci când treceau soldații germani locuitorii trebuiau să se dea la o parte și să-i salute respectos, dacă nu aveau să fie bătuți, amendați sau arestați.

Tot la Dumitrești, în zona curții boierești, au înființat și un lagăr de prizonieri români, unde foarte mulți dintre ei vor muri de foame și mizerie, de tifos exantematic. Regretatul profesor, Nicolae Giurcă în lucrarea sa „Monografia comunei Dumitrești” menționează că atunci când „s-au săpat fundațiile pentru clădirile Ocolului Silvic s-au găsit gropi comune cu osemintele celor care au murit aici”.

Dacă în alte comune nemții au luat clopotele de la biserici, la Chiojdeni nu vor reușii pentru că înainte de sosirea trupelor în localitate sătenii Chivoiu Anghel și Păltinuș Iordache s-au dus la Biserică, au dat clopotul jos din clopotniță și l-au îngropat. Însă nu vor scăpa de alte abuzuri și în special de rechiziții pe care trebuiau să le facă săptămânal. Iar conform toblourilor, găsite în dosarele de la Arhivă, reiese că germanii au rechiziționat, aproape toate bunurile, în primul rând de la cei care erau plecați pe front și luptau împotriva lor. Le-au luat în special căruțele cu tot cu boi, dar și vacile, vițeii, porcii, oile pentru care nu vor plăti nimic și nici nu vor da bonuri valorice. Mari rechiziționări va face armata germană și de la proprietara moșiei Chiojdeni, A Butu, de la care au luat: batozele de treierat și de bătut porumd, mașinile de bătut porumb și de vânturat, 34 de pluguri de tipuri diferite, 3 semănători, un dinam, 3 camioane, 7 caravane de cai, 1 gabrioletă, 2 trăsuri și 1 cupeu.

Sătenii au fost puși să culeagă fructe de pădure, în special măceșe, care erau trimise în Germania.

După ce nemții au ocupat localitatea, făceau săptămânal apelul, cu ocazia căruia fiecare familie trebuia să aducă rechiziții ca: ouă, unt, mălai, lapte, carne, cartofi, păsări (și altele dar în special alimente) pentru aprovizionarea garnizoanei de ocupație. O localnică și-a amintit, cum mama sa i-a povestit că, bunica sa a fost nevoită să dea soldaților nemți cartofii curățați și cu resturile de la aceștia să-și hrănească copiii. De aici tragem concluzia că femeile, în special cele ale căror soți erau plecați pe front, erau obligate de nemți să le dea chiar și ultimile alimente din casă, nu le păsa de copiii care rămâneau fără mâncare.

Pentru că la Dumitrești erau cantonate atât trupe în refacere cât și cele care se aflau în trecere spre frontul de la Mărășești, unii locuitorii mai aveau obligația și să realizeze, cu carul cu boi, transporturi cu alimente pentru hrana acestora.

În anul 1917 nemții au construit în comună și o baie comunală, pentru a-și feri soldații de contaminarea cu tifos, la care obligau sătenii să facă baie. Ziua de baie a fost stabilită atunci când se făcea apelul, iar hainele acestora erau puse la „etuvă” (opărite) pentru a fi deparazitate și igienizate. Ocazie cu care, pentru îndeplinirea acestui ordin, au fost confiscate din sat căzi și cazanele de aramă, folosite la fabricarea țuicii.

Fosta Baie comunală-situată în apropierea dispensarului

Tot pentru a se prevenii răspândirea tifosului și a altor epidemii comandamentul german cerea un control sever a modului cum se face curățenia în case, gospodărie, closete și în fântâni, să se realizeze dezinfectarea cu var pentru a stârpi înmulțirea paraziților. Iar în cazul în care se înregistra vreun caz de boală, cum sunt holera, dezinteria, tifos sau vărsat, să fie anunțate autoritățile și bolnavul imediat izolat, iar locuința sa dezinfectată.

Însă, după aproape doi ani de ocupație, germanii vor părăsii în fugă și pe neașteptate comuna, dar vor lăsa în urma lor multă suferință și o populație sărăcită.

3.6. Comuna Chiojdeni în timpul celui de-al doilea război mondial

Românilor la-a fost dat să treacă și prin cel de-al doilea război mondial, care a fost infinit mai cumplit și mult mai dezastruos decât primul, numărul morților s-a dublat, lasând urmări mult mai adânci pentru populația românească.

Dacă, prin sarificiul mare de morți, primul război ne-a adus drept răsplată împlinirea visului milenar al unirii tuturor românilor într-o singură țară și înfăptuirea României Mari, însă ce de-al doilea ne va aduce ciuntirea granițelor țării, prin răpirea de către ruși a Basarabiei, a ținutului Herța și a Bucovinei de nord și prin cedarea către Bulgaria a celor două județe din sudul Dobrogei, Caliacra și Durostor (Cadrilaterul).

După cum se știe în 1940 România este nevoită nevoită să accepte: pe 28 iunie, cedarea către U.R.S.S. a Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței, iar în urma Dictatului de la Viena-de la 30 august, din trupul țării este ruptă și predată Ungariei, partea de nord-vest a Transilvaniei și pe 7 septembrie mai cedează către Bulgaria, Cadrilaterul. Aceste pierderi teritoriale au sfârtecat trupului țării și au dus la destrămarea României Mari. În septembrie 1940 regele Carol al II-lea îl va investi pe generalul Ion Antonescu cu „puteri depline” și el va abdica, iar România devenea un stat național-legionar. Astfel se va declanșa un climat de teroare, nesiguranță și dezordine, au fost date legi prin care se prevedeau sancțiuni aspre pentru orice act de împotrivire fată de noul regim și de războiul hitlerist.

În urma acestor evenimente istorice la 22 iunie 1941 România va intra în război împotriva rușilor pentru a elibera teritoriile românești anexate de aceștia. Între 1941-1945 trupele române vor participa la două campanii diferite: între 22 iunie 1941- 23 august 1944 alături de Axă, în Campania de Est, împotriva armatei rusești și între 23 august- 9 mai 1945 alături de Națiunile Unite împotriva germanilor, în Campania din Vest.

În timpul celui de-al doilea război mondial nu au avut loc bătălii importante pe Valea Râmicului și prin urmare nici în zona comunei Chiojdeni.

Încă de la începutul anului 1939, Ministerul Apărării Naționale a început să recruteze voluntari pentru armata română, în schimbul unor servicii și astfel din comuna Chiojdeni, satul Lojnița- cătunul Mohârțari se va înrola și tânărul Gutui R. Stan (care nu împlinise nici 20 de ani). El va lupta până în Cehoslovacia – Munții Tatra și după întoarcerea în țară a ajuns comandantul poliției din județul Brașov. Iar din luna aprilie 1939 au început să sosească și ordine de mobilizare, ca urmare a „norilor negri” ce se adunau deasupra Europei, în vederea pregătirilor militare. Din comuna Chiojdeni sunt concentrați 49 de rezerviști și un număr de 59 locuitori se vor înscrie în Garda Națională.Din anul 1940 încep și rechizițiile pentru armată astfel că: Regimentul 11 Artilerie Focșani rechiziționează 10 cai și 6 hamuri, Regimentul 9 Dorobanți va rechiziționa 14 cai și 17 șei, iar Regimentul 1 Căi Ferate rechiziționează 5 perechi de hamuri.

În primăvara anului 1941 mai sunt mobilizate pentru front 95 de persoane, pe 14 iulie încă 150 de rezerviști și pe 19 august au mai fost mobilizați 20. În total din Chiojdeni, în cel de-al doilea război mondial, au fost mobilizați aproximativ 311 locuitori, plecând mai întâi către regimente serii, serii, cei tineri și după ei cei mai în vârstă, care cântau doina de cătănie: „Eu mă duc, mă duc de-acasă/ La armată nu la coasă,/ Mândro, când te-oi mai vedea/ Eu nu știu…”Unii dintre ei se vor întoarce în permisii de câte o zi-două, iar după începerea războiului vor revenii cei invalizi, iar după 4 ani vor mai revenii cei rămași în viață și după 6-8 cei care au căzut prizonieri la ruși, iar 65 de eroi chiojdeneni și-au pierdut viața. În timpul celor 4 ani de război rezerviștii din Chiojdeni au luptat la diferite unități militare cum au fost: Regimentele 8, 9 și 27 Dorobanți, Regimentele 3, 7, 9, 16, 28 și 50 Artilerie, Regimentele 8, 9, 32, 36, 38,49 și 50 Infanterie, Regimentul 2 Fortificații,Regimentul 1 CFR, Regimentul 6 Călărași, Regimentele 2 și 5 Pionieri, Regimentul 5 Auto, precum și în Batalioanele 2, 3 și 4 Vânători de Munte.

În iunie 1941 va trece Prutul și Regimentul 9 Dorobanți, din care făceau parte majoritatea eroilor din Chiojdeni, care intra în componența Diviziei 5 Infanterie aflată sub comanda generalului Nicolae Ciupercă, încadrată la Armata a 4-a Română, reușind împreună să elibereze la 27 iulie 1941 teritoriile răpite de U.R.S.S. De aici ostașii români vor continua luptele mai departe spre răsărit, datorită alianței cu Germania, pierzându-și viata la Odessa, Dalnik, Sevastopol, Cotul Donului și Stalingrad.

La sfârșitul anului 1941 încep să apară în comună și listele cu primele victime ale războiului pentru reîntregirea neamului, vor cade eroic soldații: Râpeanu B. Ion, Ibriș C. Grigore, Liciu Gh. Niculae, Crudulescu D. Niculae, Dediu A. Niculae, Jînga Ș. Gheorghe, Negoiescu Vasile, Spătaru R. Dragomir, Băiețelu Ion, Ghiu I. Banu, Rusu Vasile, Popescu I. Nicolae, Crudu A. Alexandru și Țampurică P. Ion, iar membrilor famililor acestora, pentru încurajarea morală, urma să li acorde insigna „ Amintirea eroilor celor căzuți în război ”.

În septembrie 1942 apare în Chiojdeni și tabelul cu primii locuitori invalizi: soldatul Gheorghiță Vasile- invalid 100%, caporal Soare M. Dumitru- 60%, soldat Golea M. Constantin- 60% și caporal Jugănaru Gr. Ion- în procent de 20%, ei vor solicita și insigna „Invalizilor de război”.

În vara anului 1943 încep să sosească și deciziunile cu cei căzuți pe front în luptele de la Cotul Donului, din ziua de 22 noiembrie 1942, pierzându-și viata sau fiind dați dispăruți următorii eroi ai comunei: caporal Dediu Mihai, soldat Goșman G. Ion, soldat Rusu Al. M. Gheorghe, soldat Țampurică D. Radu, soldat Ungureanu Ion, caporal Cristogel Toader, soldat Tănase S. Vasile, soldat Marioru C. Gheorghe, soldat Gegea G. Constantin, soldat Ștef T. Sandu – toți făceau parte din Regimentul 9 Dorobanți, dar vor fi și alții din alte regimente cum sunt: soldat Vălvăroiu M. Constantin, soldat Cucu D. Ion și caporal Chivoiu Traian din Regimentul 28 Artilerie, soldat Iosif Dumitru- Regimentul 13 Artilerie, soldat Tunea Anton din Regimentul 27 Dorobanți, caporal Macovei I. Constantin din Regimentul 5 Artilerie Grea, soldat Spătaru R. Ion din Regimentul 5 Pionieri și caporal Roșu N. Grigore din Regimentul 6 Călărași. Iar în ziua de 22 iunie 1942 a căzut la datorie și soldatul Tunea A. Radu în luptele din Dealul Căpățânii- Basarabia.

Listele cu cei dispăruți din comună vor continua să sosească și în anul 1944: soldat Ibriș C. Stanciu, din Batalionul 4 Vânători de Munte, va deceda pe front în februarie 1944, tot în aceeași lună va dispărea pe front și soldatul Androne Dumitrache din Regimentul 9 Infanterie, pe 25 martie soldatul Pufulete Gheorghe din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Chișinău, în ziua de 15 mai va muri și soldatul Necula Sc. Leu din Regimentul 10 Roșiori, pe 29 iunie cade și sergentul Stavăr Gh. Gheorghe – Regimentul 11 Dorobanți. Interesant mi se pare faptul că în ziua de 15 martie 1944 este dat dispărut pe front și caporalul Peteanu Agapie, dar acesta se va întoarce acasă după 7 ani, mărturisind familiei că a fost nevoit să stea prin tranșee, iar pentru a supraviețui era nevoit să bea apă din urma animalelor, să mănânce fructe și pentru că îl chinuia foamea chiar și coji de cartofi stricați. Scăpând cu viață în urma campaniei din est, el va lupta pe frontul din vest împotriva nemților. Tot de la soldatul Peteanu mai aflăm că înainte de luptă erau mărturisiți și împărtășiți de către preotul militar.

O situație asemănătoare este și a altor ostași, ce au fost dați dispăruți, cum sunt: Tunea Anton, Cristogel Toader, Ștef T. Sandu și Chivoiu Traian, dar conform unei scrisori ce va sosi la Primăria din comună din data de 25 aprilie 1945 aceștia făceau parte din Divizia Tudor Vladimirescu și participau la Campania din Vest.După terminarea războiului toți se vor întoarce la familiile lor.

De la 23 august 1944, când românii au întors armele contra nemților și sau aliat cu foștii inamici- rușii, bravii noștii ostași, dintre cei care au scăpat cu viață sau nu au fost luați prizonieri, vor lupta și în vest pe fronturile din Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia. Pe aceste fronturi își vor mai pierde viața următorii eroi: soldatul Tudose I. Constantin – va muri la sfârșitul anului 1944 în luptele din Ungaria, tot în toamna aceluiași an vor muri și soldatul Chivoiu L. Ion – din Regimentul 33 Dorobanți și soldatul Chivoiu St. Constantin – din Regimentul 15 Dorobanți, soldatul Chivoiu N. Ion- făcea parte din Batalionul 1 al Regimentului, moare pe 9 martie 1945 în Munții Tatra- Cehoslovacia și la 2 februarie 1945, cade în luptele de la Cerna Bolog, soldatul Chivoiu Al. N. Iancu. Tot pe frontul din Cehoslovacia, în luptele pentru cucerirea Tatrei Mici, vor cade eroic în primăvara lui 1945 și soldatul Guriță Gr. Ion – din Regimentul 36 Infanterie, caporalul Olteanu Cr. Constantin – din Compania 5 Sanitară Buzău, soldatul Baldin D. Nicolae – din Regimentul 33 Dorobanți și soladul Vălvăroiu M. Negoiță din Regimentul 33 Dorobanți.

Vor mai rămâne invalizi și următori soldați ai comunei: Crudu A. Ion- fără ambele picioare, Gheorghiță Radu – fără mâna dreaptă, Golea Costică – rănit la plămân a rămas fără o parte din acesta, Tănase Grigore – rănit în obraz și Pârlogea Costică – avea un procent de invaliditate de 20%, el va deveni administrator agricol în comună.

Pentru că au luptat eroic în timpul celui de-al doilea război mondial plutonierul major Macovei Stavăr și sergentul major Ghiu Pavel, din comuna Chiojdeni au primit și gradații.

În acest război își vor mai pierde viața și următorii eroi ai comunei: Ilie Dumitrache, Cucu Gh. I. D. Gheorghe, Tănase S. Negoiță, Gutui S. Nicolae, Grecu L. Costache, Morogan I. Petre, Baldin St. Tănase, Istrate Gh. Stanciu, Chivoiu Al. N. Constantin, Ștoalfă St. Vasile, Tunea N. Alexandru, Spătaru T. Stan, Chivoiu Al. I. Gheorghe, Ungureanu Alexandru, Săftoiu I. Ion, Grecu St. Simion, Cucu S. Costică, Macovei C. R. Ion, Negoiță L. Toader, Cucu S. Constantin, Maroși Mihai, Bratu I. Radu, Răteanu L. Constantin, Pricop Stan, Negoiescu Vasile, Blidaru A. Ion și Blidaru D. Mircea.

În cinstea eroilor căzuți în cele două războaie mondiale au fost ridicate două monumente, unul în satul Chiojdeni în timpul primarului Popescu Adrian și unul în satul Cătăuți ridicat în anul 1997 de către doctorul maior Blidaru Ionașc- veteran de război.

Troița eroilor din satul Chiojdeni Monumentul eroilor din satul Cătăuți

Mulți localnici au căzut și prizonieri la ruși, cum au fost Spătaru Pantelimon, Rusu Vasile și Cucu Benone care a stat mai mult de 10 ani prizonier în Rusia, el era de loc din satul Cătăuți. În lagărul în care a stat a lucrat ca armurier, iar după ce s-a întors acasă a practicat meseria pe care a învățat-o în timpul prizonieratului, el repara armele vânătorilor și confecționa paturi de armă.

La șfârșitul lunii august 1944 în comună își fac apariția grupuri răzlețe de soldați germani aflați în retragere, dar și multe trupe românești. Nemții se îndreptau spre munte în intenția de a trece Munții Carpați, unii dintre ei erau murdari, prăfuiți, chiar și desculți, pentru că bocancii le-au fost luați de către românii care se retrăgeau și ei. Localnicii mai în vârstă din Chiojdeni au afirmat și ei că nemții erau dezorganizați, iar unii dintre ei ziua se ascundeau. De exemplu unul dintre săteni, Roșu Constantin (din satul Tulburea – era tatăl lui Pantazie), a găsit pe locul său, ascunși sub căpițele de fân 4 soldați germani. Un alt locuitor, Tudose Matei, s-a întâlnit cu un soldat neamț, ce se rătăcise de grupul său și nu mai avea nici arme asupra sa, care l-a întrebat în ce direcție este Dealul Duiului (acesta se găsește la vest de comuna Chiojdeni, la izvoarele râului Câlnău), semn că dorea să treacă Carpații. Domnul profesor Dogaru și-a amintit că un vecin de-al său a ascuns timp de un an de zile 2 nemți rămași mai pe urmă, ce s-a intâmplat după cu ei nu se știe.

Retragerea ostașilor germani a durat 2-3 zile, iar în urma lor au venit puhoi rușii, a căror trecere a durat 3-4 zile și întrebau cât mai este până la Berlin.

La trecerea coloanelor rusești va fi martor și domnul profesor Nicolae Giurcă, din Dumitrești pe atunci elev, iar dumnealui va face următoare remarcă: „ Coloana, dacă se putea numi coloană, gloata care se revărsa la vale, arăta groaznic și jalnic. Unii călări, alții pe jos, alții în trăsuri, șarete sau docare românești, pe care le-au luat cu japca de prin satele pe unde trecuseră. Murdari, cu uniforme jalnice, decolorate, dar mai ales murdare, cu jegul lucind pe la gât, cu niște cisme de pânză…În fruntea coloanei era un călăreț care rupea românește, care ne-a sfătuit să nu le dăm să bea și să ne ferim din calea ostașilor, care ne considerau tot dușmani, cu toate că acum eram aliați.”Tot dumnealui relatează în cartea sa cum i-a văzut pe majoritatea ostașilor germani, care au trecut prin zonă, cum se spălau atât pe ei cât și hainele în apa râului Râmnicu Sărat. Dar în schimb, la trecerea gloatei rusești, nu a văzut mai mult de 2-3 ruși spălându-se. Un detaliu aparent minor, dar care de fapt indică foarte clar gradul de civilizație al fiecărui popor și cu cine aveam să avem de-a face mai târziu.

În trecerea lor prin comuna Chiojdeni nu au luat forțat nimic de la locuitori. O întâmplare legată de aceștia și-a amintit-o Pantazie Roșu, care pe atunci avea 12 ani, acesta în timp ce se afla în curte cu tatăl său și treierau grâu, au intrat 2 soldați ruși călare pe cai (unul era ucrainian și știa românește, iar celălalt din Siberia). Aceștia, mai întâi, au studiat împrejurimile și după i-au cerut tătălui său de mâncare, au mâncat și la urma i-au cerut și-o țuică, dar s-au autoinvitat în casă și vor cere mai multă băutură, Când au plecat s-au suit pe cai, au tras cu pistoalele în sus și au strigat în rusește „curaj”. Tot nea Pantazie mărturisește că rușii, în timpul trecerii, aveau după ei și căruțe cu fân, iar în cazul în care acestea se împotmoleau le lăsau abandonate și își vedea de drum mai departe.

Tot în această perioadă, domnul profesor Dogaru, își amintește că, era elev în clasa I și într-una din zile când se afla în sala de curs împreună cu colegii și învățătorul, peste ei au intrat rușii, dar nu le-au făcut nici un rău ci doar i-au mângâiat pe creștet pe copii și le-au zâmbit. De aici dumnealui a tras concluzia, mai târziu, că în acel moment aceștia și-au amintit poate de copiii lor și au simțit nevoia de a-i mângâia.

3.7. Comuna Chiojdeni în perioada comunistă

După terminarea războiului oamenii de toate vârstele au crezut că va urma o perioadă de pace și prosperitate, însă au avut de îndurat sărăcia și foametea provocate de acesta, iar cel mai important ocupația comunistă ce a durat până în 1989 și care a reprezentat un episod dureros din istoria românilor.

Dacă până în 1944 locuitorii din Chiojdeni trebuiau să facă rechiziții către armata română, din 1945 începe să se rechiziționeze pentru armata sovietică de ocupație. Astfel chiojdenenii vor fi nevoiți să predea acestora atât animale – nu doar cai, ci și vite, oi, porci, dar și nutreț pentru hrana cailor, iar de transportul fânului din localitate către armată se ocupa plutonierul Prăjinaru.

În 1945 vor fi expropriați și marii proprietari din comuna Chiojdeni, adică membrii familiei Butu, o parte din proprietățile acestora va fi folosită la împroprietărirea țăranilor conform legii agrare din același an. Iar restul proprietăților vor fi confiscate de către comuniștii și vor fi transformate în ferme de stat I.A.S. În aceste ferme vor lucra și țărani din localitate, ei erau plătiți cu ziua, dar și așa nu au dus-o mai bine decât cei de pe vremea moșierilor.

Prin documentele de la Arhivă am găsit și un ordin din 1949 care cuprindea niște directive, ce mi s-au părut interesante, referitoare la modul în care avea să se pregătească sărbătorirea zilei de 23 august: „ În comună vor fi instalate cel puțin câte 3 lozinci srise cu litere albe pe placarde roșii, suspendate deasupra șoselelor principale, care să cuprindă lozinci ca: Trăiască Glorioasa Armată Sovietică, eliberatoarea popoarelor./ Trăiască prietenia Româno-Sovietică./ Trăiască Partidul Muncitoresc Român, avangarda clasei muncitoare./ Trăiască alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare./ Sub conducerea PMR înaite spre noi victorii./ Trăiască U.R.S.S. neînfricata luptătoare pentru pace și democrație. Comitetul Provizoriu va fi ornat în exterior cu tablourilor celor 7 secretari ai partidului: Tov. Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lotar Răducanu, Chișinevschi și Moghiroș. Sub acestea se va scrie lozinca: Trăiască Comitetul Central al P.M.R. Vor mai fi așezate și tablourile celor 4 mari dascăli: Marx, Engels, Lenin și Stalin, sub care va fi scris lozinca: Trăiască măreața învățătură a lui Marx, Engels, Lenin și Stalin. La Comitetul Provizoriu se va mai scrie lozinca: Trăiască 23 August ziua eliberării poporului român de sub jugul fascist….se vor organiza serbări populare și se vor ține cuvântări de către secretarul biroului de plasă P.M.R. și de către secretarul Comitetului Provizoriu.”

În comună au existat și locuitori care se vor opune cu tărie înstalării noii orânduiri sociale, unii dintre ei vor face parte și din așa zisele grupuri de partizani, care considerau că vor reuși să învingă comunismul. Grupurile de rezistență anticomunistă au fost „Organizația Vlad Țepeș II” înființată în 1948 și Grupul „Gheorghe Militaru” care a activat în jurul comunei Dumitrești între anii 1947-1950 și era condus de învățătorul Militaru Gheorghe, fost prizonier în Rusia. Însă autoritățile au intervenit prompt și eficient, iar Securitatea va reușii să prindă toți partizanii și să distrugă rapid grupurile, capturându-le și armele cu tot cu muniție. În urma sentinței din 9 iulie 1951, dată de Tribunalul Militar Galați, aceste persoane, pentru că au făcut parte din organizații subversive și au uneltit contra ordinii sociale, vor primii ani grei de închisoare și chiar amendă, vor suporta astfel grelele rigori ale închisorilor comuniste de la Gherla, Galați sau Jilava. Din comuna Chiojdeni vor fi condamnați următorii locuitori: Cristogel Enache – din satul Cătăuți a primit 18 ani muncă silnică, 10 ani închisoare corecțională și 20 000 lei cheltuieli de judecată; Jugănaru Gheorghe (Ghica)- din satul Cătăuți va primi, pentru că a furnizat și cartușe participanților la revolta din iulie 1950 din Vrancea, 10 ani închisoare corecțională, 3 ani izolare corecțională, 4 000 lei amendă corecțională și 2 000 lei cheltuieli de judecată; Roșu Nicolae – din satul Tulburea (a fost sigurul care a făcut parte din Organizația Vlad Țepeș II), 10 ani închisoare corecțională, 3 ani izolare corecțională, 4 000 lei amendă corecțională, confiscarea averii și 20 000 lei cheltuieli de judecată, dar datorită muncii extenuante la care a fost supus va muri în 1955; Dediu Ilie- satul Cătăuți, 7 ani închisoare corecțională, 3 ani izolare corecțională, 4 000 lei amendă corecțională și 1 000 lei cheltuieli judecată.În urma unei amnistii generale majoritatea deținuților au fost eliberați din închisori, între 1963-1964.

Dintre cei care au scăpat cu viață, întorși acasă, vor povesti despre ororile pe care le-au îndurat și de exemplu la închisoarea din Jilava erau ținuți cam 60 de deținuți într-o încăpere unde nu aveau pe ce se așeza, pe pereți curgea apă, iar pe jos era plin de noroi și astfel erau nevoiți să se plimbe tot timpul.

Tot de către Securitatea comunistă va fi arestat în 1958 și preotul paroh al comunei Chiojdeni, Doicescu Nicolae, doar pentru simplul fapt că a rostit o singură frază „ Mai este puțin timp și va cădea comunismul”, el figura din 1945 și ca simpatizant al mișcării legionare. A fost condamnat de către Tribunalul Militar București, pentru uneltire contra ordinei sociale și împotriva socialismului, la 10 ani de închisoare corecțională și confiscarea averii. După ce părintele a fost ridicat de miliție, dascălul Dragomirescu Alexandru s-a spânzurat de frică că el va urma. Preotul Nicolae Doicescu va fi eliberat în 1964, după 6 ani de tortură comunistă, ajuns acasă și din mărturisirile sale reiese că ar fi fost dus mai întâi la închisoarea din Râmnicu Sărat, unde deținuți erau loviți de pereți, de aici va fi dus la București, după care la Gherla și apoi la închisoarea din Aiud. Se spune că preotul ar fi fost pârât securiștilor de către localnicul Dumitru Păltinuș, dar care a plătit pentru fapta sa în fața lui Dumnezeu, mai întâi i-a murit fata foarte tânără și apoi chiar el va deceda în noaptea nunții fiului său.

Văzându-se trainic instalați la putere, după 1965, comuniștii au mai slăbit teroarea polițienească și abuzurile, dar a continuat supravegherea cu severitate a populației de către securitate care avea informatori în toate satele, însă toate acestea au fost îndurate până la revoluția din 1989.

În 1962 partidul a hotărât să colectivizeze și localitatea Chiojdeni, iar populația este nevoită să se înscrie în marea gospodărie agricolă colectivă, numită C.A.P. Valea Râmnicului comuna Chiojdeni. De teama represaliilor, locuitorii au aderat la acestă formă de muncă în agricultură participând cu terenul pe care îl dețineau, cu animale bune de muncă și atelajele pe care le aveau în gospodărie. În timpul colectivizării oamenilor le-au mai fost luate forțat și o parte din oi, iar cei care se opuneau erau bătuți. Terenurile celor intrați în colectiv au fost comasate și foștilor proprietari dislocați li s-a dat în loc pământ mai prost.

Sediul colectivului în comună a fost unde se află și astăzi locuința familiei Butu. La vremea respectivă locuința avea în față geamuri colorate (roșu, verde, albastru, galben), pentru că, cei care conduceau această unitate economică, aveau plăcerea să vadă oamenii de pe drum în diferite culori.

Dar pe lângă toate abuzurile și nedreptățile săvârșite, în perioada comunistă au avut loc și unele realizări pentru comună. În primul rând, în preajma anilor 1960, comuna a fost electrificată și prin anul 1970 s-a realizat asfaltarea șoselei principale, acestea reprezentau un progres pentru locuitori.

PARTEA A II-A. ACTIVITATEA METODICO-DIDACTICĂ

CAPITOLUL I

FOLOSIREA SURSELOR DE ISTORIE LOCALĂ ÎN FORMAREA DE COMPETENȚE PRIN ACTIVITĂȚI CURRICULARE ȘI EXTRACURICULARE

1.1. Importanța studierii surselor de istorie locală în școală

Istoria locală este o realitate a școlii românești din zilele noastre, este de actualitate, dar este și o necesitate. Ea este cea de lângă noi, din imediata vecinătate, este cea căreia îi aparținem, este cea care așteaptă să fie descoperită și valorificată.

Cred că orice localitate își are propria istorie, are o vechime, o întindere în spațiu și timp, are oameni, fapte, locuri și personalități cu care se poate mândri. În acest context profesorul de istorie, în special, are sarcina să descopere și cunoască faptele de istorie locală, valorificându-și astfel calitățile de cercetător. Dar în același timp trebuie și să încerce să le pună în valoare, să selecteze pe baza criteriilor informative, formative și axiologice cele mai importante fapte de istorie locală, care pot fi inserate cu o măestrie metodică, în conținuturile științifice ale activităților didactice cu caracter istoric, profesorul de istorie manifestându-se deplin din postura dublă de cercetător și educator complet, care se pricepe nu numai să descopere ci și să le volorifice, să comunice rezultatele muncii sale. Astfel îi determină și pe elevi să le conștientizeze însemnătatea, să fie mândri de comunitatea locală și să fie interesați pregnant față de locurile natale. Prin studierea surselor de istorie locală în școală profesorului de istorie îi este susținută și menirea de-a insufla elevilor săi dragostea pentru istoria, tradițiile și credințele stămoșilor lor, care contribuie la cultivarea patriotismului local, pe care însă ar trebui să le transmită mai departe și viitoarelor generații. În același timp prin cunoașterea trecutului, dar și a prezentului local natal sub aspect istoric, le vom forma elevilor atitudinea de respect față de valorile materiale și spirituale moștenite.

Școala cultivă patriotismul ca unul dintre cele mai durabile și profunde sentimente, cu rol hotărâtor în lupta pentru afirmarea ființei naționale și conturarea personalității tânărului de astăzi. Ea are datoria de a asigura însușirea temeinică de către copii a valorilor culturii și istoriei naționale. Tot școala, împreună cu toți factorii educativi, mai au datoria să cultive tinerilor sentimentul responsabilității față de prezentul și viitorul țării.

În toate timpurile, istoria a însemnat o operă fundamentală de civilizație și de umanizare, o inestimabilă valoare de echilibru a omenirii ce i-a însoțit pas cu pas existența pe drumul lung și anevoios al procesului de autocunoaștere și autodefinire.

Finalitatea studierii istoriei în școală ca disciplină școlară, constă în contribuția pe care o aduce la modelarea personalității elevilor, la formarea culturii generale a acestora, oferind destule date pentru înțelegera corectă a societății contemporane. Istoria selectează calitativ și cantitativ doar faptele istorice importante care prezintă evoluția înaintașilor din preistorie până în prezent, stabilind contribuția fiecăruia la tezaurul de valori al umanității. Istoria, în comparație cu alte displine școlare, se remarcă atât prin aportul ei formativ cât și prin aplicabilitatea ei în toate domeniile, de la economie la politică și de la manifestările culturale la relațiile sociale. Referitor la rolul istoriei A.D. Xenopol afirma: „ Istoria este singurul mijloc să deștepte în sufletul nostru iubirea cea sfântă de țară, ea ne arată cum popoarele au fost mari când au știut să sacrifice interesele pentru binele comun; tot istoria ne învață moralitatea, respectul datoriei, puternica viață de familie sunt condițiile înfloririi vieții popoarelor. Ea ne învață iarăși că dreptatea este legea supremă și că nici o faptă abătută de la norma naturală de purtare nu rămâne fără a atrage pedeapsă după sine, pedeapsă care consistă în răul ce se produce în acea faptă însăși și se revarsă asupra poporului ce a produs-o ”.

Istoria comunei Chiojdeni sau a oricărei alte zone geografice reprezintă istorii locale, dar care nu sunt prezente astăzi în studierea istoriei în școală. Din punctul meu de vedere aceasta este o greșeală, pentru că duce la nivelarea personalității umane în loc să arate unicitatea și complexitatea ei. Astfel istoriei îi revine un rol esențial în formarea personalității elevilor. Atât istoria, cât și istoria locală, sunt cele care prin natura lor trezesc și cultivă sentimente, creează acele stări raționale și afective de care are nevoie orice ființă umană pentru a trăi și a-șivalida capacitățile creatoare în conformitate cu cerințele progresului și cu interesele societății. Istoria nu doar transmite o cantitate de cunoștințe pentru informarea elevilor asupra cursivității datelor sau a desfășurării unor evenimente istorice, ea are și un rol important în formarea capacitătilor de înțelegere, interpretare și acțiune, de asemenea fiind menită și să asigure fiecărui cetățean premisele înțelegerii prezentului și viitorului, locul și rolul său în societate.

Prin sursele de istorie locală înțelegem locuri ce se referă la evenimente politico-sociale privind trecutul și prezentul comunei și a împrejurimilor ei, în care se desfășoară activitatea didactică. Sursele de istorie locală se referă și la dezvoltarea societătii omenești pe un teritoriu delimitat începând cu cele mai vechi timpuri și până în prezent. Sursele de istorie locală asigură și o mai bună înțelegere a evenimentelor naționale. De aceea cred că îmbinarea surselor de istorie locală cu faptele și evenimentele istorice naționale sau universale predate, este foarte importantă, deoarece prezentarea izolată a acestora nu ar aduce plusul de valoare dorit. Astfel integrarea surselor de istorie locală în istoria națională poate fi considerată și o valorificare necesară a faptului istoric particular, adaptat sistemului general de cunoștinte, mai ales atunci când servește înțelegerii evoluției generale a poporului român sau a umanității.

Istoria locală are și o veche tradiție istoriografică, începând cu vechile cronici tradiționale care ilustrau istoria unei localităti saua unui eveniment, până la mărturii orale ce au fost transmise din generație în generație. Încă de prin clasa a IV-a elevii, prin intermediul legendelor și textelor cu continut istoric, încep să-și cunoască trecutul istoric al localității și a neamului lor. Din această cauză cunoașterea sau studierea istoriei locale reprezintă baza modului prin care se poate ajunge la cunoașterea întâmplărilor sau a faptelor istorice, poate fi o modalitate de dezvoltare a unei atitudini civice responsabile, democratice și tolerante, dar și de dezvoltare a gândirii critice. Pentru a-și atinge scopul propus, elevii ar trebui să participe activ în descoperirea surselor de istorie locală, iar practica demonstrează eficiența instructiv-educativă a unor procedee metodice cum ar fi: studierea locului natal, de la primele atestări documentare și până în prezent, îngrijirea monumentelor istorice, excursii sau drumeții la locurile istorice, stângerea și selecționarea unor obiecte cu valoare istorică, organizarea unui muzeu istoric școlar, concursuri și vizite la muzee istorice.

Prin studierea istoriei la clasele gimnaziale, cât și a surselor de istorie locală, se urmărește atât dezvoltarea capacităților elevilor de a formula și rezolva situații pe baza relaționării cunoștințelor istorice cu cele din diferite domenii, cât și dotarea cu un set de competențe, valori și atitudini menite să asigure o adaptare profesională optimă. Se urmărește atât latura cognitivă cât și cea rațional-afectivă, istoria contribuind astfel la dezvoltarea cunoștințelor din toate sferele existenței sociale, a capacităților intelectuale ale elevilor în concordanță cu cerințele vieții contemporane și progresele științifice, fiind o știință de sinteză, un exemplu pentru prezent și o componentă esențială a culturii generale. Împreună cu celelalte discipline contibuie și la formarea a unei gândiri logice și a deprinderii de a sintetiza, de a argumenta și interpreta obiectiv fenomenele.

Studierea istoriei locale contribuie și ea sub aspect formativ, la formarea elevilor, prin stimularea dezvoltării imaginație, gândirii, a spiritului critic și a celui de observație, prin sensibilizare și prin captarea atenției asupra informației pentru o înțelegere mai clară a fenomenelor istorice, dar și pentru a le trezi interesul față de trecutul istoric. Totodată stimulează și participarea activă și conștientă a elevilor la promovarea și ocrotirea valorilor culturale, sociale, democratice, care aparțin comunității locale. Contribuie la formarea unor însușiri pozitive cum ar fi: educarea spiritului de dragoste față de muncă, dezvoltarea sentimentului patriotic, manifestarea unei atitudini pozitive față de disciplină și învățatură, îi educă în spiritul păcii și a prieteniei între popoare.

Sub aspect informativ sursele de istorie locală ajută elevii la fundamentarea științifică a noțiunilor, la aprofundarea și însușirea temeinică a cunoștințelor, la formarea unor aptitudini ștințifice, la explicarea cauzalității și efectele unor evenimente care au avut loc și la formarea unei concepții științifice despre lume.

În ceea ce privește formarea personalității elevului, istoria trezește și intensifică sentimentele, ea „ creează acele stări raționale și afective de care are nevoie orice ființă umană pentrua trăi și a-și valida capacitățile creatoare în conformitate cu cerințele progresului și cu interesele societății ”.

Istoria locală vine în sprijinul elevilor pentru a le forma acestora atitudini civice, să le creeze sentimentul de apartenență la comunitatea și spațiul din care fac parte. Astfel este evidențiat specificul autohton și sunt afirmate volorile culturale prin care individul capătă identitate. Dragostea de patrie începe cu atașamentul pentru locul natal, pentru oamenii care trăiesc și muncesc în acest areal geografic, pentru cultura și limba acestui neam, pentru idealurile, visele și dorințele sale.

Studierea surselor de istorie locală își propune să formeze competențe, atitudini și valori prin demersuri didactice care să indice explicit apropierea conținuturilor învățării de practica învățării eficiente. Astfel istoria locală are în vedere formarea la elevi a următoarelor valori și atitudini:

Atitudine pozitivă față de educație, cunoaștere, societate și natură;

Dezvoltarea independenței în gândire și acțiune;

Gândire critică și flexibilă;

Manifestarea curiozității și a imaginației în crearea și rezolvarea unor situații;

Relaționarea pozitivă cu ceilalți;

Antrenarea gândirii prospective prin înțelegerea rolului istoriei în viața prezentă prin capacitatea de predicție a schimbărilor;

Dezvoltarea unei gândiri creative, deschise și a unui spirit de obiectivitate și imparțialitate;

Rezolvarea pe cale non-violentă a conflictelor;

Coerență și rigoare în gândire și acțiune;

Formarea obișnuinței de a recurge la concepte și metode istorice în abordarea unor situații cotidiene sau pentru rezolvarea unor probleme practice;

Respectarea drepturilor fundamentale ale omului;

Asumarea unor roluri pentru dezvoltarea sentimentului de apartenență la un grup social și național;

Dezvoltarea atitudinilor pro-active în viața personală și cea socială;

Punerea în valoare și protejarea bunurilor de patrimoniu local;

Conștientizarea raportului dintre individ și mediul social.

În conclzie numai cunoscând istoria locală ne cunoaștem mai bine, învățăm să fim mai buni și să apreciem valorile neamului, dar în același timp să ne dezvoltăm și spiritul patriotic.

1.2. Valorificarea surselor de istorie locală prin Curriculum la Decizia Școlii

În școlile din România istoria este studiată începând din clasa a IV-a și până în clasa a XII-a și din nefericire predomină Istoria Universală, iar Istoria Românilor este predată ca parte integrantă a istoriei universale. Singurul nivel de clase la care se predă doar Istoria Românilor sunt clasele terminale de gimnaziu și liceu, respectiv a VIII-a și a XII-a. Cât despre istoria locală nici nu se pune problema, cu toate că aceasta, este cea care a realizat istoria națională mergându-se de la particular la general. Prin urmare, lipsa istoriilor locale a zonelor tradiționale din programa școlară, este o greșeală de neiertat, cu toate că acest lucru nu ar trebui să ne mire în condițiile în care, chiar istoria în ansamblulu ei, este privită ca o disciplină fără prea mare importanță. Manualele de istorie cuprind teme de civilizație românească și universală din toate epocile, dorindu-se astfel înțelegerea culturii și civilizației românești ca un tot, dar și ca un aspect al istoriei universale. Însă din privința noastră considerăm că nu este suficient și că ar fi necesar ca fiecare profesor să aibă posibilitatea realizării unui curs opțional de Istorie locală, deoarece prin programele Ariei Curriculare „Om și Societate” și prin numărul minim de ore alocate disciplinei Istorie, nu se pot studia particularitățile locale coroborate cu istoria națională și mai ales cu istoria universală.

În zilele noastre șansa realizării unui curs opțional de istorie locală ne este oferită de către noile planuri-cadru din învățământ care dau posibilitatea școlilor să-și decidă, prin intermediul Curriculumului la decizia școlii, o structură orară proprie. Pentru învățământul gimnazial Curriculum la decizia școlii „ acoperă diferența de ore dintre curriculum-ul nucleu și numărul maxim de ore pe săptămână, pe disciplină sau pe un an de studiu ” și reprezintă oferta educațională propusă de școală ținând seamă de nevoile și tradițiile comunității locale, de specificul școlii, de nevoile și interesele de învățare ale elevilor, asigurându-se posibilitatea urmăririi unor trasee educaționale individualizate. De asemenea oferta educațională are rolul de a pune în valoare instituția școlară, de a o face să fie mai atractivă, de a venii în întâmpinarea elevului și de a aduce un element de noutate, de ai face pe părinți și pe copii să înțeleagă că ele reprezintă cea mai bună alegere.

Curriculum la decizia școlii este de actualitate, este o realitate a școlii contemporane, este o necesitate, dar și o oportunitate pentru elevi de a studia discipline noi prin intermediul cărora află mai multe informații despre anumite domenii de interes. Curriculum la decizia școlii se compune atât din pachete disciplinare opționale aprobate la nivel central, cât și din pachete disciplinare opționale constituite la nivelul unității de învățământ, iar conform Legii Educației Naționale, Legea 1/2011, în cadrul Curriculumului național, disciplinele opționale au o pondere de 20% în planurile cadru pentru învățământul obligatoriu. Curriculum la decizia școlii este stabilit de căre Consiliul de Administrație al unității școlare, în urma consultării elevilor și a părinților, ținându-se cont de resursele umane și materiale disponibile. Prin urmare școlile din zile de azi creează particularități de învățare propriilor elevi, oferind și alternative pe lângă trunchiul comun.

În contextul globalizării, al integrării europene și a cosmopolitismului, un opțional de istorie locală ar contribui considerabil la fundamentare conștiintei de sine, a identității, a apartenenței, dar și la valorizarea propriei istorii și la afirmarea personalității, astfel iată de ce trebuie început cu „începutul” în demersul didactic al descoperiri identității. Totodată, adaptarea la cerințele societății bazată pe cunoaștere, ar solicita profesorul să regândească parcursul educațional al tinerilor de azi și să le permită acestora să exploreze noul, să relaționeze cu ceilalți în diferite medii culturale și sociale, să rezolve probleme prin intermediul propriilor activități de investigare sau cercetare, dar și să-și exprime părerile, opiniile argumentate.

În același timp opționalul îi va constrânge, atât profesorul cât și elevi, să valorifice și să dezvolte competențele, aptitudinile și cunoștințele dobândite în cadrul altor discipline școlare, dar pe care să le și aplice într-un context nou și diferit.

Prin intermediul opționalului de istorie locală, elevii nu numai că studiază istoria, ci s-ar afla chiar în mijlocul ei, ducându-i de la apropiat la depărtat și de la abstract la concret. Opționalul corespunde foarte mult cerințelor actuale ale educației în sensul că învățământul este centrat pe elev, metodele folosite sunt active și interactive, mijloacele de învățământ sunt diverse și formele de evaluare sunt multiple. Sursele de documentare acoperind o gamă largă, vor da ocazia elevilor să vină în întâmpinarea informației. Astfel în cadrul acestui opțional elevii se transformă din receptori în emițători, vor aduce informații, uneori chiar direct și de la sursă, lucru care îi va face să fie mai activi și mai implicați în procesul de învățământ. Formează competențe civice și sociale, promovează valori și atitudini democratice.

Opționalul de istorie locală îi poate iniția pe elevi în tehnica studiului istoriei prin sursele clasice, scrise sau nescrise, iar dacă perioada analizată nu este foarte îndepărtată temporal și în tehnica studiului istoriei orale. Istoria orală poate juca un rol important în studierea istoriei locale, pentru că ne poate prezenta aspecte originale sau inedite, dar nu poate fi credibilă în totalitate dacă informațiile obținute nu sunt confirmate și de către alte surse. Istoria orală este în același timp și cea mai democratică istorie, deoarece este o istorie a maselor, a celor mulți, care ies din anonimat prin mărturiile lor.

Prin studiul istoriei orale elevii ar putea deprinde câteva noțiuni teoretice despre ceea ce înseamnă aceasta, care sunt metodele sau mijloacele ei de investigare, cum se realizează un interviu, cum se alcătuieste un chestionar, cum se compară sursele, dar cel mai important cum se volorifică informațiile obținute.

În cadrul opționalului de istorie locală profesorul este cel care hotărăște cât de profund sau cât de sumar să supună o lecție, o temă sau un capitol procesului de predare învățare, să cântărească câte procente din istoria națională și din cea universală trebuie să îmbine cu istoria locală, ce evenimente trebuiesc corelate și stabilite conexiuni, pentru a realiza o lecție echilibrată, interactivă, formativ-instructivă, în care cei doi actori ai procesului de învățământ descoperă, organizează și evaluează informațiile istorice de bază. De asemenea sursele istoriei locale trebuie oferite la nivelul semnificației lor reale de elemente subordonate istoriei patriei, venind să ilustreze să dea culoare faptelor și fenomenelor generale, să facă accesibilă înțelegerea proceselor istorice, să trezească interesul , dragostea și prețuirea pentru lupta și idealurile poporului.

Activitatea profesorului va fi centrată pe elevi, pe ajutarea acestora de a învăța cum să învețe, pentru a-și construi singuri cunoașterea, dar și cum să comunice eficace cunoștințele asimilate. Prin urmare nu informația este problema, ci modul cum este structurată ea și cum ajung elevii să-și structureze cunoștințele de care au nevoie, astfel în această situație profesorul devine un facilitator al cunoașterii. Profesorul colaborează cu elevii la formarea acestora, găsesc împreună cele mai bune metode și criterii pentru implicarea lor în procesul propriei formări, sunt receptivi la tot ceea ce este nou și sunt deschiși la schimbare, lucru ce ușurează scimbarea de mentalitate, dar și implicarea activă și responsabilă în formarea competențelor pentru viitor. Astfel relația profesor- elev este privită din perspectiva noilor roluri ale profesorului: creator de curriculum, întemeietor de situații de învățare, moderator, evaluator, consilier și partener.

Pentru realizarea unui opțional de istorie locală, deontologia profesională îi impune oricărui profesor de istorie să respecte și să îndeplinească câțiva pași obligatorii, cum sunt:

Să integreze istoria locală în cea națională și universală;

Să respecte raportul dintre istoria ca știință și istoria ca obiect de învățământ;

Să respecte logica științei istoriei și pe cea didactică;

Să stabilească locul și rostul lecției în ansamblul temei, capitolului sau materiei pe care o învață, dar și să cântărească adevărata ei valoare formativ- instructivă;

Să elaboreze conținutul fiecărei lecții în concordanță cu obiectivele informaționale și formative ale acesteia;

Să organizeze conținutul lecției de istorie locală în viziune interdisciplinară;

Să reactualize permanent informațiile dobândite de elevi;

Să încheie fiecare lecție cu o concluzie și cu reliefarea unei idei fundamentale;

Să întocmească o minimă bibliografie, care să fie recomandată elevilor doritori să-și îmbogățească cunoștintele atât de istorie, cât și de istorie locală.

De asemenea pentru realizarea unui curs de istorie locală trebuiesc avute în vedere următoarele obiective:

Reactualizarea cunoștințelor de istorie în raport cu realizările istoriografiei românești și universale;

Selectarea unui conținut istoric adecvat. Este natural ca fiecare profesor de istorie să descopere și să adune cât mai mult material local, pe care să încerce și să-l pună în valoare. Dar acest material trebuie și bine selectat atunci când este folosit la clasă, să-i facă pe elevi să fie interesați de sursele istoriei locale, să le conștientizeze însemnătatea și să fie mândri de comunitatea locală. Sursele de istorie locală pot fi folosite diferit pe parcursul unei lecții, putând fi integrate în timpul lecției sau la fixarea cunoștințelor, dar de altfel pot fi și punct de pornire în formarea noțiunilor și reprezentărilor istorice. Se consideră că folosirea surselor de istorie locală atât în timpul lecției, cât și în cercurile de istorie, în cadrul comemorări unor evenimente, în cadrul unor excursii, sau vizite la muzee și în locurile istorice atât din orizontul local cât și apropiat, în organizarea de expoziții, toate oferă posibilități mari pentru cunoașterea temeinică a trecutului de către elevi și totodată trezirea interesului acestora pentru studiul istoriei locale, dar și pentru înarmarea lor cu tehnici de autoinstruire, de cercetare pentru cultivarea unor virtuți morale;

Structurarea conținutului astfel încât să se poată face legătura cu istoria națională și cea universală, dar care să permită și interdisciplinaritatea. Sursele istorie locale, fără a fi predate izolat, vin să ilustreze, să dea culoare faptelor istorice, să facă accesibilă înțelegerea istoriei patriei, să trezească interesul și curiozitatea elevilor față de istoria României;

Flexibilitatea conținuturilor;

Reechilibrarea raportului formativ-informativ. Integrarea surselor de istorie locală în lecții împlinește, în același timp, atât obiectivele de ordin formativ căt și pe cele de ordin informativ. Sub aspect formativ stimulează elevilor dezvoltarea spiritului de observație, de imaginației, de gândire, contribuie de asemenea la formarea aptitudinilor științifice și însușirilor morale pozitive ale viitorului adult. Sub aspect informativ, așa cum am mai precizat anterior, sursele de istorie locală îi ajută pe elevi la aprofundarea și însușirea temeinică a cunoștințelor, la fundamentarea științifică a lecțiilor și la înțelegerea fenomenului studiat;

Accesibilitatea cunoștintelor raportate la particularitățile de vârstă ale elevilor. Materia ar trebui scrisă ținându-se cont de dezvoltarea psihologică a acestora pentru a permite înțelegerea, realizarea corelațiilor și a comparațiilor, dar și în același timp dezvoltarea sentimentului civic și patriotic la elevi.

Pentru opționalul de istorie locală, fiind un curriculum opțional la dicizia școlii, trebuie să se realizeze programă proprie și suport de curs, pornindu-se de la competențele generale ale ciclului de învățământ, trecând apoi prin competențele specifice și activitățile de învătare, conținuturi și terminându-se cu competențele operaționale specifice fiecărei componente ale cursului. Competențele generale și cele specifice evidențiază rezultatele așteptate de către profesor în urma parcurgerii materiei, adică orientează demersul didactic spre achizițiile finale ale elevului, iar activitațile de învățare prezintă modurile de realizare a competențelor. Conținuturile învățării sunt organizate pe domenii și reprezintă achizițiile de bază, mijloacele informaționale prin care se urmărește realizarea competențelor.

Competențele sunt ansambluri structurate de cunoștințe, abilități și atitudini dezvoltate prin învățare, care permit identificarea și rezolvarea unor probleme specifice unui domeniu sau a unor problemegenerale, în conxtete particulare diverse. Competențele reprezintă un set de operații intelectuale care contribuie la asimilarea de noi cunoștințe și dispune de multiple posibilități de aplicabilitate sau de transfer în operarea cu diverse informații. Competențele se referă și la delimitarea operațiilor intelectuale de tipul: capacitatea de a selecta, analiza, detecta sau sintetiza date, relații și informații, dar și la capacitatea elevilor de a acționa, învăța și de a judeca.

Pentru formularea corectă a unei competențe ar trebui să se respecte anumite cerințe:

Să descrie acțiunea pe care o va face elevul, printr-un verb de acțiune;

Să descrie rezultatul învățării, ceea ce se dobândește prin învățare, nu ceea ce este predat, conținutul competenței. Iar rezultatul ar trebui să poată fi evaluat;

Competența poate să cuprindă detalii, atât apreciative cât și calitative, referitoare la criteriile de performanță, pentru a sugera nivelul de performanță;

Competența trebuie să fie formulată scurt și precis.

În predarea-învățarea istoriei distingem competențe generale, competențe specifice și competențe operaționale, ele trebuie adaptate la anumite principii fundamentale ale acțiunii educative ce decurg din scopurile educației:

civilizarea și spiritualizarea prin cultură istorică;

prezentarea relațiilor istorice la nivel local, regional, național, european și universal;

stabilirea echilibrului între „particular” și „general”, dar și dintre perspectiva istorică „verticală” și cea „orizontală”;

stabilirea cauzelor în prezentarea conținuturilor;

multiperspectivitatea, multiculturalitatea și abordările pluraliste asupra predării istoriei;

creativitatea și dezvoltarea gândirii critice;

accesibilitate a materialelor abordate, a tehnicilor de predare-învățare-evaluare;

flexibilitatea deschiderea pentru formare și dezvoltare;

adaptabilitatea la fenomenele istorice contemporane;

diversitatea (materialelor, tehnicilor, etc.).

Competențele generale și cele specifice conțin mai multe cuvinte, sintagme- cheie care trebuie să se regăsească în gândirea sau proiectarea oricărui demers pedagogic la disciplina Istorie: spațiu-timp, gândire critică și reflexibilă, limbaj de specialitate, autonomie, responsabilitate și instrumente intelectuale necesare dezvoltării și educației permanente. În funcție de aceste repere esențiale pot fi selectate strategiile didactice potrivite nivelului de evoluție și dezvoltare al copiilor (vârstă, particularități ale grupului de elevi, context social-cultural, etc.) și se utilizează conținuturile considerate adecvate.

Competențele generale sunt definite ca ansambluri de cunoștințe, atitudini și deprinderi care urmează să fie formate prin învățare. Au un grad ridicat de generalitate și compexitate, se formează pe durata mai multor ani (pe tot parcursul studierii disciplinei în învățământul gimnazial) și au rolul de a orienta demersul didactic către achizițiile finale ale elevului.Competențele generale ale disciplinei istorie sunt:

Utilizarea în contexte diverse a coordonatelor și reprezentărilor de timp și spațiu;

Utilizarea critică și reflexivă a limbajului de specialitate și a surselor istorice;

Manifestarea comportamentului civic prin valorificarea experienței istorice și a diversității socio-culturale;

Folosirea autonomă și responsabilă a instrumentelor necesare învățării permanente.

Competențele specifice reprezintă cunoștințe, deprinderi și atitudini, ce se formează pe parcursul unui an școlar și al unei clase, fiind asociate de regulă unităților de conținut. Ele sunt derivate din competențele generale, fiind detalieri ale acestora și reprezintă etape în formarea competențelor generale. Competențele specifice diferă de la o clasă la alta și nuanțează achizițiile așteptate, punând în evidență progresul pe care ar trebui să-l realizeze elevii în cunoașterea disciplinei.

Competențele specifice care vor fi formulate pentru un curs opțional de istorie locală se vor desprinde din competențele generale ale istoriei și vor urmării progresul în achiziția de cunoștinte, capacități, valori și atitudini în anul respectiv. În același timp ele necesită și utilizarea unei varietăți mai largi de activități de învățare, care să fie adaptate la capacitatea de înțelegere și la nivelul de dezvoltare intelectuală al elevilor.

La nivelul fiecarei teme sau lecții profesorul de istorie va formula și competențele operaționale. Competențele operaționale sunt acele competențe care descriu în mod cât mai concret posibil ce va ști elevul la sfârșitul unei activități de învățare. Competențele operaționale anticipează o schimbare comportamentală observabilă și măsurabilă ce se realizează pe parcursul unei activități didactice determinate.

Formularea competențelor operaționale se realizează prin derivarea din competențele specifice, pe care dorim să le atingem, în competențe mai concrete în funcție de conținutul lecției. Dar și prin transpunerea competențelor în comportamente.

În condițiile în care competențele stabilesc modificări cognitive, afective și acționale, în termeni observabili și măsurabili, pe care trebuie să le înregistreze elevii în urma situațiilor de învățare propuse de profesor, în formularea lor trebuie să se evite utilizarea unor verbe ambiguie care exprimă acțiuni interne, greu observale: a ști, a aprecia, a înțelege, a crede, a sesiza, a conștientiza, etc. Pentru a exprima precis acțiunea se impune folosirea verbelor de acțiune, cum sunt: identificați, precizați, rezolvați, definiți, executați, enumerați, comparați, ordonați, diferențiați, etc.

Pentru o operaționalizare și formulare corectă a competențelor se va ține cont de următoarele condiții:

Competențele vizează activitatea elevului și nu a profesorului;

Competențele vor descrie comportamente observabile, măsurabile și nu acțiuni sau procese interne;

Competențele să corespundă particularităților de vârstă ale elevilor;

Competențele desemnează un rezultat imediat al instruirii și nu unul de perspectivă și neidentificat în timp;

Competențele exprimă modificările produse la elevi în timpul predării- asimilării noilor cunoștințe, abilități și comportamente;

Competențele nu se confundă cu conținutul lecției, profesorul se raportează doar la idei punctuale din acest conținut;

Fiecare competență va viza o operație singulară;

Competențele să nu se repete prin reformulări diferite.

De asemenea o formulare corectă a competențelor operaționale prezintă și numeroase avantaje, cum ar fi:

constituie condiția de bază în elaborarea proiectului de lecție, facilitând planificarea procesului instructiv-educativ și realizarea unor lecții mai organizate, mai eficiente, stabilindtrepte necesare de parcurs;

fiind puncte de reper în activitatea profesorului, permit și o bună diagnoză a dificultăților de învățare ale elevilor, putându-se adapta în funcție de nivelul intelectual al claseisau chiar diferențiat;

orintează profesorul în alegerea unor conținuturi, metode și mijloace de învățământ adecvate;

reprezintă criterii de evaluare și autoevaluare a performanței.

Plecând de la ideea realizării unui curs opțional de istorie locală, care poate avea denumirea „ Comuna Chiojdeni – Surse de istorie locală” și de la faptul că acesta ar trebui să cuprindă diferite momente din istoria comunei Chiojdeni, voi propune următoarele teme:

Necesitatea cunoașterii istoriei locale

Particularităti fizico-geografice: poziția geografică, relief, climă, hidrografie, vegetație, faună

Primele atestări documentare și evoluția administrativă

Evoluția demografică

Activitățile economice

Vechimea școlii și a învățământului în Chiojdeni

Instituția laică- Biserica

Aspecte etnografice și folclorice: portul, obiceiuri, dansuri populare

Locuitorii comunei Chiojdeni împroprietăriți prin reforma agrară a lui Cuza din 1864

Războiul de independență 1877-1878

Răscoala țăranilor chiojdeneni de la 1907

Primul război mondial și Bătălia Crăciunului

Comuna Chiojdeni sub ocupație germană (1916-1918)

Chiojdenenii și cel de-al doilea război mondial

Regimul comunist și impactul său asupra comunității locale

Temele propuse de către mine sunt doar orientative, putându-se aduce modificări la sugestia elevilor sau a părinților, de altfel acest curriculum opțional de istorie locală este adresat elevilor de clasa a VII-a, dornici să cunoască, alături de informațiile din programa oficială, cât mai multe date despre istoria locală.

Pentru a stabili competențele specifice ale acestui curs opțional de istorie locală, pe care l-am propus, trebuie să se țină cont de competențele generale cum ar fi: cunoașterea și interpretarea surselor istorice, stimularea curizității pentru studiul istoriei și dezvoltarea atitudinilor pozitive fată de sine și de ceilalți, investigarea și interpretarea faptelor si proceselor istorice, utilizarea limbajului de specialitate și de asemenea fiecare elev să conștientizeze apartenența sa la un anumit timp și spațiu istoric, cultural și etnic.

Pornind de la competențele generale ale istorie, pe care le-am enumerat mai în urmă, dar și de la temele pe care le-am propus spre dezbatere pentru opționalul de istorie locală, am stabilit și competențele specifice acestui curs, cum ar fi:

Să identifice poziția localității Chiojdeni pe harta județului Vrancea și pe cea a țării;

Să identifice și să descrie caracteristici ale elementelor geografice specifice locului natal;

Să identifice legăturile dintre mediul geografic local și viața oamenilor;

Să integreze istoria locală în istoria națională și europeană;

Să identifice și să clasifice informațiile provenite din sursele istorice locale;

Să utilizeze corect și flexibil conceptele și informația dată;

Să dezvolte competențe de muncă în echipă, de cooperare și/sau competiție;

Să dezvolte și să exerseze abilități de comunicare deschisă și eficientă;

Să identifice elementele comune și diferențele legate de mai multe fapte istorice;

Să identifice multitudinea cauzelor unui eveniment istoric local;

Să cunoască unele aspecte ale istoriei locale;

Să participe direct la scrierea istoriei locale (în dubla calitate de martor și autor);

Să selecteze termenii specifici unei teme;

Să identifice relațiile dintre componentele spațiului geografic și cel istoric;

Să formeze și să dezvolte deprinderi de cercetare, documentare, investigare, organizare și transmiterea informației de istorie locală și orală;

Să utilizeze eficient timpul și resursele;

Să exprime opinii despre personaje și evenimente istorice locale;

Să manifeste admirație și interes pentru istoria locală;

Să formeze deprinderi de realizare a unor produse originale;

Să compare surse istorice de natură diferită care se referă la același subiect;

Să cultive independență în gândire si exprimare;

Să dezvolte cunoștințele și abilitățile TIC (Tehnologia Informației și Comunicației).

Pornind de la aceste competențe specifice se pot propune și câteva activități de învățare:

Exerciții de lucru cu harta;

Exerciții de cunoaștere și utilizare corectă a terminologiei specifice;

Elaborarea, redactarea și prezentarea unui proiect pe o temă dată;

Realizarea unor reportaje și interviuri cu oamenii din localitate;

Redactarea articolelor despre experiența personală în cadrul interviului;

Elaborarea schemei unui proiect de istorie locală;

Alcătuirea unui repertoriu de surse istorice pentru o temă dată;

Studierea și interpretarea surselor de informare;

Elaborarea textelor cu teme date sau la alegere, structurate și nestructurate, cu răspuns restrâns;

Sintetizarea informațiilor dintr-o sursă sau mai multe referitoare la un aspect sau eveniment;

Organizarea unei expoziții tematice (fotografii, obiecte, etc legate de localitatea natală);

Colectarea și prelucrarea unor materiele documentare referitoare la localitatea natală;

Exerciții de utilizare a logisticii necesare realizării unui material PPT sau a unei expoziții de fotografii, confecționării de pliante, afișe etc.;

Participarea la activități culturale organizate în contexte formale sau nonformale;

Dezbatere pe baza surselor istorice date;

Dezbateri pornind de la problemele actuale ale comunității locale.

Reușita și succesul acestui curs opțional de istorie locală va fi asigurat dacă profesorul de istorie va aplica următoarele principii didactice:

Principiul sistematizării și a continuității;

Principiul însușirii conștiente și active a cunoștințelor;

Principiul accesibilității;

Principiul corelării cu viața.

Pentru a-i determina pe elevi, dar și pe părinți, să aleagă din varietatea de cursuri opționale pe cel de istorie locală, profesorul trebuie să prezinte succint tematica acestuia, importanța, principale competențe vizate și nu în ultimul rând mijloacele prin care se va realiza acestea. Opționalul trebuie conceput cât mai atractiv pentru elevi, cu posibilitatea de a suferii oricând modificări și îmbunătățiri (formă, conținut, metode) pentru îndeplinirea scopului, să fie un curs cât mai interactiv, să prevadă și ieșiri din clădirea școlii atât pentru documentare și cercetare individuală, cât și vizite la muzee, biserici, locuri de importanță istorică, case memoriale. Toate aceste activități ar trebui cuantificate în portofolii și lucrări ale elevilor, pentru a fi făcute cunoscute și celorlalte clase de elevi, dar și pentru stimula viitoarele generații să aleagă acest opțional.

De asemenea motivațiile alegerii unui astfel de curs de istorie locală ar fi următoarele:

se va stimula interdisciplinaritate prin aplicarea de către elevi a cunoștințelor dobândite la disciplinele Istorie, Geografie și Educație socială;

elevii au posibilitatea să descopere și să rescrie pagini din istoria locală;

au posibilitatea să-și aprofundeze cunoștințele despre orizontul geografic local și apropiat, să-i înțeleagă mai bine structura, problemele cu care se confruntă, funcționalitatea și perspectivele;

dezvoltarea la alevi a unor deprinderi de muncă individuală și de echipă cu un pronunțat caracter practico-aplicativ prin care vor cunoaște mai bine realitățile comunității locale, dar și istoria propriilor familii, pe care le vor raporta la realitățile societății și la evenimentele importante din istorie;

elevii ar putea contribui, prin „produsele” generate în cadrul cursului, la o regândire a politicii locale față de monumente, obiective istorice, culturale, turistice, în sensul revalorizării, promovării și valorificării lor.

În concluzie studierea surselor de istorie locală este prielnică pentru a ne cunoaște trecutul, locurile natale și acțiunile strămoșilor, Locuri-Oameni-Fafte, iar totodată numai cunoscând trecutul putem înțelege prezentul și putem anticipa viitorul.

1.3. Integrarea surselor de istorie locală prin metode și tehnici interactive de grup

1.3.1. Aspecte generale

Metoda didactică reprezintă o cale de acțiune eficientă, integrată în cadrul activității de instruire pentru atingerea scopului principal al acesteia, operaționalizat la nivel de obiective concrete. Metoda precizează „în ce fel” și „cum” anume trebuie să acționeze profesorul în comun cu elevii pentru a realiza competențele propuse la un nivel de performanță cât mai înalt, constituind elementul esențial al strategiei didactice.

Dimensiunea practică a metodelor este probată la nivelul clasei, în activițățile de predare – învățare – evaluare care au ca scop dobândirea unor deprinderi și cunoștințe de bază și a unor strategii de autoinstruire în concordanță cu necesitățile și posibilitățile elevilor.

Metodele sunt căile prin care elevii învață sub îndrumarea profesorului, care la rândul său are un mod specific de a-i abord, de a manevra metodele, procedeele, tehnicile și mijloacele de învățământ. Astfel se disting următoarele stiluri de profesor:

cel permisiv- când profesorul pune la dispoziția elevilor materialele didactice de calitate, adaptate la nivelul clasei, el intervine puțin și răspunde cerințelor explicite;

cel transmisiv- este cel care își anunță competențele operaționale ale lecției, folosește expunerea amplă, strcturează, ilustreazăși argumentează;

cel asociativ- profesorul care devine „resursă” și al cărui rol este să faciliteze instruirea individuală și de grup;

cel incitativ- este cel care activează clasa, stimulează intervențiile oportune, solicită opiniile elevilor si folosește răspunsurile.

Nu există o clasificare a metodelor de învățământ unanim acceptate, criteriile sunt diferite de la un autor la altul, dar câteva dintre acestea sunt:

din punct de vedere istoric:

tradiționale: expunerea, conversația, exercițiul

moderne (active): problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, jocul de rol, etc.

după tipul de învățare:

prin receptare: expunerea, demonstrația

prin descoperire: experimentul, problematizarea, studiul de caz, învățarea prin descoperire

prin creație: brainstormingul, Philips 6/6

prin acțiune practică: simulare, experiment

după gradul de participare al elevului:

informative: observația, conversația, dezbaterea, prelegerea, comparația, explicația, dialogul, prelegerea, excursia

formative: exercițiul, învățarea prin acțiune, problematizarea,simulările, algoritmizarea (bazată pe secvențe operaționale, stabile, constituite dinainte), jocul de rol

după forma de organizare a clasei:

individuale

pe grupe

combinate

frontale

după gradul de angajare al elevilor în lecție:

active- participative, care sunt centrate pe explorarea personală a realității

pasive- neparticipative, care se bazează pe ascultarea pasivă și memorarea reproductivă.

Însă în ultimii ani sunt foarte mult folosite metodele activ-participative moderne deoarece prin intermediul acestora elevul este învățat cum să învețe adaptănd mijloacele propuse lapropriile capacități și abilități, îl ajută să caute, să cerceteze și să găsească singur informațiile, folosind algoritmi preciși, decât să rețină date și evenimente dintr-o înșiruire cronologică nesfârșită. Accentul se pune pe procesul de cunoaștere, se stimulează receptivitatea și participarea activă a elevilor, fiind atrași la discuții colective, la scimb de informații, păreri și cooperare colegială intensă, astfel îi îndeamnă să-și pună în joc imaginația, memoria și înțelegerea în situații reale.

Specialiștii în metodică și pedagogie modernă propun să se treacă de la viziunea în care

procesele de predare – învățare – evaluare sunt concepute ca separate la aceea în care toate trei să fie integrate într-un tot unitar și să li se adauge un proces nou, și anume cel de studiu. Astfel elevul învață nu doar la școală, ci și acasă, în fața calculatorului sau a televizorului, lecturând un ziar sau o revistă, ascultând un post de radio sau folosind un forum pentrua afla informații despre o temă de interes personal. Prin urmare procesul educațional își mută focalizarea de pe profesor și transferul de informații, pe elev, pe complexul de cunoștințe și înțelegere, competențe și atitudini.

Metodele didactice se diferențiază între ele și prin funcții specifice:

funcția motivațională- prin care este stimulată curiozitatea și treptat interesul elevilor pentru a cunoaște noțiuni, conținuturi, concepte, dar și modalități de rezolvare a acestora;

funcția cognitivă de dirijare și organizare a cunoașterii ca funcție operațională/ instrumentală- asigură legătura între competențe și rezultate, între elev și conținuturi;

funcția formativ-educativă- prin care sunt dezvoltate și exersate procesele psihice și căile de formare și exersare a capacităților intelectuale, afective, motrice;

funcția normativă de optimizare- arată cum să procedeze profesorul pentrua obține cele mai bune rezultate.

În componența metodei intră și procedeele didactice, detalii ale metodelor și care constituie dimensiunea operațională ale acestora. Intervin, ca operații automatizate, în susținerea unei metode în cadrul anumitor secvențe ale lecției. În raport cu metoda, procedeele sunt tehnici mai limitate de acțiune realizate într-un anumit moment al activității didactice (lecției) pentru realizarea unei competențe operaționale sau a unor subcompetențe (de: evaluare, corectare, exersare, aplicare, consolidare etc.). Procedeul intervine doar într-un anumit moment al lecției pentru a sprijini metoda. De exemplu, observația apare ca un procedeu care sprijină realizarea metodei demonstrației sau conversației. Dar sunt și situații în care un procedeu poate să devină metodă independentă, în situația în care se pune un accent deosebit pe el (ca de exemplu comparația, procedeu în cadrul conversației poate să fie folosită ca metodă de sine stătătoare, dacă se utilizează pe parcursul întregii activități didactice), sau invers, o metodă devine procedeu în cadrul altei metode (de exemplu conversația poate fi folosită ca procedeu în cadrul problematizării).

Dar cu toate acestea formarea unor trăsături ale personalității elevilor, cum sunt: voința, tenacitatea, toleranța, spirit de inventivitate, răbdarea, perseverența, putere de sinteză, se realizează prin metode specifice de predare a istoriei, metode condiționate de nivelul de dezvoltare a științei și tehnicii, dar și al elevilor, de personalitatea celui care le aplică, de scopul urmărit și de condițiile în care sunt utilizate. Însă profesorul trebuie să găsească cea mai adecvată formulă de îmbinare a metodelor, procedeelor, tehnicilor, mijloacelor de învățământ și a formelor de organizare care să conducă la volorificarea optimă a potențialului elevilor. O importanță deosebită în realizarea cu succes a activităților didactice (lecțiilor) o au talentul, măestria și tactul pedagogic, iar „ stăpânirea metodelor poate, într-o anumită măsură, să compenseze talentul ”.

1.3.2. Descrierea unor metode și integrarea informațiilor de istorie locală

Din punctul nostru de vedere cele mai des folosite metode în integrarea surselor de istoriei locală ar fi: expunerea sistematică a cunoștințelor, conversația, învățarea prin descoperire, comparația, demonstrația, eseul, problematizarea, brainstormingul, știu – vreau să știu – am învățat, lucrul cu fișe, modelarea. Important este ca metodele utilizate să sensibilizeze elevii față de valorile istorice, spirituale și culturale ale orizontului local, dar și să contribuie la educarea lor în vederea exploatării și conservării acestor bogății.

EXPUNEREA SISTEMATICĂ A CUNOȘTINȚELOR- este o metodă de predare bazată pe transmiterea, nararea, prezentarea și relatarea conținuturilor pe cale orală, mesajul verbal fiind bine structurat și sintetizat, creându-se posibilitatea comunicării directe între profesor și elevi. Expunerea cunoștințelor oferă profesorului posibilități largi de spontaneitate și de adaptare cu ușurință la specificul temei și la nivelul clasei iar elevilor le oferă un model rațional de abordare a realității istorice. O expunere poate fi activă atunci când în cadrul ei profesorul realizează o comunicare vie cu elevii, solicitându-le în permanență capacitățile psihice prin prezentarea planului expunerii, clasificări, comparații, ordonări, sinteze. Astfel profesorul va reuși să solicite operațiile gândirii elevilor, să-i determine să analizeze ideile, să pună în mișcare resursele afectiv-emoționale ale acestora, transformând expunerea cunoștințelor într-o activitate de gândire autentică.

Expunerea are mai multe variante: povestirea, explicația și prelegerea.

Povestirea- este o formă de expunere cu caracter narativ și descriptiv, care poate fi folosită cu ușurință, surprinzând frumusețea și dramatismul faptelor istorice, în mod clar și captivant, cu rezonanțe afective, fără să ne abatem însă de la prezentarea adevărului istoric.

Povestirea poate fi folosită cu succes la clase gimnaziale datorită trăsăturilor specifice acestei vârste și anume, imaginație fantastică, gândire concretă și intensitatea trăirilor afective. De asemenea elevii pot fi încurajați să participe și ei la povestirea fatelor aflate în discuție, pentru că astfel își vor însuși în mod activ și conștient noile cunoștinte, dar pe care le vor și păstra în memorie pentru o perioadă mai lungă de timp.

În cadrul povestirii pot fi integrate descrierea de personaje, locuri istorice, obiceiuri, prezentarea unor obiecte cu scopul de a conferi culoarea locală faptelor relatate.

De exemplu, la tema: Aspecte etnografice și folclorice, putem cere elevilor să descrie obiceiurile din zona natală, portul popular (folosind ca material didactic chiar un costum popular sau fotografii cu primele costume specifice zonei), să descrie dansurile specifice, astfel antrenăm și elevii, transformâd povestirea dintr-o metodă neparticipativă în una activ-participativă.

Explicația- este o formă a expuneri care pune în mișcare operațiile gândirii logice a elevilor în clarificarea și reconstituirea faptelor istorice, pornindu-se de la ceea ce este cunoscut și înțeles spre ceea ce easte necunoscut și neînțeles, dezvăluindu-se adevărul pe baza unei argumentări științifice, se pune accent pe evidențierea cauzelor care determină evenimentul, a modului de desfășurare, a urmărilor, a relațiilor cu alte fapte și evenimente istorice. Explicația este într-o interdependență permanentă cu alte metode, în general, conversația și demonstrația.

Această metodă este folosită în special la clasele mari pentru că ea se adresează mai mult gândirii elevilor și mai puțin afectivității lor. Dar o putem folosi și la predarea istorie locale la gimnaziu pentru a explica cauzele construirii băi comunale din localitate în timpul ocupației germane (1916-1918).

Prelegerea- reprezintă o expunere neîntreruptă, bine organizată și sistematizată a unei teme, cu caracter mai amplu, fiind folosită în ultimile clase de liceu sau în învățământul superior. Conținutul prelegerii se caracterizează prin arta de a prezenta logic ideile, prin măiestria de a formula ipoteze, teorii și analiza critică a acestora, prin capacitatea deselectare riguroasă și de sistematizare aunui bogat material, printr-o vorbire caldă, expresivă, aleasa și convingătoare, capabilă să capteze auditoriul, făcându-l părtaș la stabilirea adevărului istoric.

Cred că și cursul opțional de istorie locală ar trebui să înceapă cu o expunere, o prezentare a temelor cursului și o prezentare a principalelor competențe ale acestuia, pentru ca pe parcursul întregului an școlar prin variantele expunerii, povestirea, explicația și prelegerea, să se prezinte conținutul cursului.

CONVERSAȚIA- este o metodă didactică bazată pe întrebări, constă într-un dialog care se desfășoară între profesor și elevi, prin care se stimulează și dirijează activitatea elevilor în dobândirea de noi informații, deprinderi de cercetare și comunicare pentru aflarea adevărului istoric. Prin această metodă se face un schimb permanent de idei între elev și profesor, ea poate fi îmbinată cu succes și cu metoda expunerii.

Există mai multe tipuri de conversație:

conversația euristică- este aplicată în scopul dobândirii de noi informații, poate fi utilizată în formarea limbajuluiși noțiunilor istorice, în dobândirea independentă de cunoștințe, favorizând formarea și perfecționarea tehnicilor de muncă intelectuală. Este cea mai des folosită.

conversația de consolidare și sistematizare a cunostințelor- se utilizează în cadrul lecțiilor de recapitulare, aprofundare și sistematizare.

Conversația examinatoare (de verificare)- este utilizată cu scopul de a evalua în ce măsura au fost atinse competențele operaționale, această metodă poate fi întrebuințată individual, frontal sau pe grupe.

Se recomandă evitarea întrebărilor care încep cu: „ce”, „cum”, „când”, pentru că au o funcție reproductivă, se adresează în special memoriei și se recomandă utilizarea acelor întrebări de tipul „ce s-ar întâmpla dacă…”, „explicați de ce…”, „dar dacă…”, „din ce cauză…” deoarece ele conduc elevii la acțiune, la efectuarea diferitelor operații intelectuale. Prin urmare trebuiesc utilizate diferite tipuri de întrebări cum sunt:

– cele convergente- acestea îndeamnă la analiză, sinteză, comparație, explicații, asociații de idei, etc;

– întrebări divergente- antrenează gândirea elevilor pe traiectorii inedite, originale;

– întrebări de evaluare- prin care elevii sunt solicitați să emită judecăți proprii asupra fenomelor istorice întâlnite.

Eficacitatea metodei conversației constă în cooperarea și respectare, a unor condiții a dialogului, a întrebărilor și răspunsurilor. Întrebările trebuie să îndeplinească anumite condiții:

formularea după caz a tipului celui mai potrivit de întrebări: retorice, de gândire, repetitive, închise, deschise, înlănțuite, suplimentare;

să se refere la materia predată, să fie clare, concise din punct de vedere gramatical și științific;

să stimuleze gândirea, spiritul critic și creativitatea elevilor;

să fie complete, cuprinzătoare, complexe, fără a fi duble sau triple;

să nu ducă la răspunsuri monosilabice;

să se pună întrebări suplimentare atunci când nu se primește răspunsul așteptat;

să nu antreneze dintr-o dată mai multe probleme, care pot solicita mai multe răspunsuri în același timp;

să se formeze la elevi capacitatea de a formula la rândul lor întrebări.

Un curs de istorie locală ar trebui să se bazeze foarte mult pe metoda conversației, pe dialogul dintre profesor- elev, dar și elev-elev, deoarece este o metodă bună prin care se pot clarifica anumite aspecte controversate din istoria locală și nu numai.

De exemplu, la tema: Regimul comunist și impactul său asupra comunității locale (evenimentele petrecându-se mai recent), profesorul îi poate învața pe elevi să realizeze un chestionar cu întrebări directe pe această temă, pe care să-l aplice părinților, bunicilor sau localnicilor. Astfel prin această metodă va fi activată întreaga clasă, profesorul va încerca prin formularea întrebărilor să stimuleze toți elevii. Aceste întrebări îi va determina pe elevi să caute răspunsuri în discuțiile cu membrii familiei, care au fost martori ai regimului comunist în România.

DEMONSTRAȚIA- este o metodă de explorare indirectă, prin care se prezintă, se probează, se dovedește, în mod convingător, prin argumente și raționamente logice, prin materiale și exemple concrete, adevărul sau neadevărul unei informații, teorii, ipoteze, fenomene, fapte și procese istorice.Această metodă a apărut ca reacție la folosirea excesivă a expunerii.

Este o metodă foarte frecvent folosită atât în predarea cât și integrarea surselor de istorie locală, avantajul demonstrației constă în faptul că permite profesorului de istorie să prezinte obiectele reale sau imagini ale acestora. Demonstația este folosită de multe ori în combinatie cu altemetode cum sunt expunerea, conversația și problematizarea.

Orice demonstrație este structurată în trei componente:

ideea sau teza de demonstrat (adică teoria enunțată);

fundamentul demonstrației- faptele și argumentele de sprijin;

procedeul prin care demonstrăm.

Pe baza materialelor și mijloacelor folosite în demonstrație această metodă are mai multe forme și anume:

demonstrația cu ajutorul unor obiecte și urme istorice- se poate realiza vizite la Muzeul Județean de Istorie din oraș și la Mausoleul de la Mărășești unde pot vedea obiecte, documente, arme și uniforme folosite în Primul război mondial, sau chiar pe teren fie unde încă se mai văd urmele tranșeelor din primul război mondial sau pe Podul Dumitreștilor unde a existat Fabrica de cherestea;

demonstrația cu ajutorul materialului grafic- hărți istorice și fizico-administrative din diferite perioade, planșe, tablouri cu personalități ale locului sau fotografii cu țărani de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea;

demonstrația cu ajutorul documentelor istorice- aici pot fi folosite fie documentele vechi deținute în Arhiva Școlii sau fie se poate face o vizită la Arhivele Naționale din Focșani unde vor putea analiza documente din istoria locală, dovedindu-si că faptele prezentate de către profesor sun realeși nu povești sau invenții;

demonstrația cu ajutorul materialelor audio-vizuale- pot fi folosite fotografiile realizate de către germani în Primul război mondial, filme documentare despre închisorile comuniste unde au fost închiși și unii localnici, se poate realiza turul virtual la Închisoarea comunistă de la Râmnicu Sărat (din 2016 aceasta a fost închisă vizitatorilor pentru că a intrat în renovare, dar se poate realiza o vizită online pe adresa: https://ramnicusarat.iicr.ro/).

COMPARAȚIA- este o metodă de factură intelectuală, prin intermediul căreia profesorul și elevii reconstituie împreună și explică faptele istorice, folosindu-se de asemănările și deosebirile dintre evenimentele istorice pe baza unor criterii științifice de analiză.

Această metodă poate fi folosită cu ușurință pentru a demonstra similaritatea evenimentelor locale cu cele de la nivel național și astfel elevii vor putea explica trecutul localității natale prin stabilirea și desprinderea asemănărilor și deosebirilor dintre diferite fapte, fenomene și procese istorice.

Sunt utilizate două tipuri de comparație:

Comparația concomitentă- prin care elevii pot compara faptele istorice care s-au produs în aceeași perioadă, atât de la nivel local cât și național, în condiții istorice diferite. Elevilor li se poate cere să compare răscoala țaranilor chiojdeneni de la 1907 cu aceeși răscoală dar din diferite comune ale județului.

Comparația succesivă- presupune compararea progresivă a etapelor unui proces, eveniment istoric, a unor situații statistice, a evoluției teritoriale, a evoluției istorice a unor concepte care s-au petrecut la date diferite pe scara timpului istoric. Astfel li se poate cere elevilor să compare numărul de locuitori ai comunei Chiojdeni în diferite perioade în care s-au realizat recensăminte: 1756, 1921, 1977, 2011; să compare activități economice care se practicau la începutul secolului al XX-lea cu cele din prezent, sau să compare numărul soldaților și familii afectate de cele două războaie mondiale.

MODELAREA- este o metodă de cunoaștere a istoriei prin intermediul unor modele materiale sau ideale asemănătoare cu cele reale, în care gândirea elevului este condusă spre descoperirea adevărului prin intermediul raționamentului analogic. Pentru o mai bună înțelegere a evenimentelor și noțiunilor istorice, profesorul de istorie poate interveni cu modele figurate de genul planșelor, hărților, fotografiilor, schițelor de pe tablă, grafice (aici se poate folosi harta cu dispunerea trupelor române și cele germane din timpul Bătăliei de la Râmnicu Sărat din 1916) și statistice.

Modelarea se poate realiza si prin intermediul reprezentărilor cartografice și se poate cere elevilor să amplaseze pe o hartă mută a comunei Chiojdeni satele componente și dealurile unde au avut loc cele mai crâncene bătălii în decembrie 1916.

ÎNVĂȚAREA PRIN DESCOPERIRE- este o metodă destul de des întâlnită în predarea istoriei locale pentru că se bazează pe investigația proprie a elevilor, care descoperă prin propriile forțe intelectuale și cunoștințe, noile informații și consecințele pe plan local a unor evenimente istorice. Elevii nu trebuie să memoreze evenimentele, procesele și faptele din istoria locală prezentate de profesor, ci sunt stimulați să desfășoare o activitate independentă și să folosească metode proprii de cercetare științifică pentru a-și îmbogăți cunoștintele legate de trecutul istoric.

Metoda se poate realiza individual sau pe grupe, punându-se accent pe cooperarea elevilor, care sunt îndrumați să observe, să cerceteze, să analizeze și să aprecieze.

Descoperirea poate fi deductivă mergându-se de la general la particular sau inductivă mergându-se de la particular la general. Există și descoperire prin analogie prin care elevii pot stabilii relații între diferite fapte istorice și pot presupune că asemănarea unor evenimente din istoria locală sau națională va determina și asemănări ale etapelor acestora, astfel se activează gândirea elevilor.

Elevii mai pot fi împărțiți în grupe și primesc spre analiză un document cu referințe la istoria locală, cerânduli-se precizarea unor aspecte pornind de la cunoștintele pe care le-au dobândit la orele anterioare sau la cele de istorie. La final fiecare grupa își prezintă concluziile și cu ajutorul profesorului vor reușii să-și creioneze principalele idei ale lecției.

PROBLEMATIZAREA- este o metodă interogativ-activă care constă în crearea și rezolvarea unor situații problemă, întrebări problemă, cu scopul de a antrena gândirea activă și de a dezvolta creativitatea elevilor, îi ajută să descopere unele adevăruri necunoscute de ei.

Această metodă este în strânsă corelație cu metoda Învățări prin descoperire întrucât găsirea soluțiilor unei probleme de către elevi constituie un act de descoperire iar orice învățare prin descoperire are ca punct de plecare o problemă, o întrebare. O întrebare devine problemă numai în cazul în care se trezește în mintea elevilor o contradicție neașteptată, o tensiune, o incertitudine, o uimire care le stimulează interesul, le mobilizează capacitățile psihice și îi determină la o atitudine activă, până la găsirea soluției.

Conceptul de situație-problemă "desemnează o situație contradictorie, conflictuală, ce rezultă din trăirea simultană a două realități, deopotrivă cognitive și motivaționale, incompatible între ele – pe o parte experiența anterioară, iar pe de altă parte elementul de noutate și de surpriză, necunoscutul, cu care este confruntat elevul, ceea ce deschide calea spre căutare și descoperire”.

Întrebarea problemă trebuie să includă în conținutul ei, în mod obligatoriu, următoarele date:

dialog introductiv;

suport de cunoștințe anterioare;

situație conflictuală;

raționamente logice.

Pentru aplicarea corectă a metodei se recomandă parcurgerea principalelor momente ale problematizării:

profesorul descrie situația problemă, oferă supliment de informații;

elevii studiază sursele, analizează și sintetizează faptele, descoperă corelații noi, elaborează variante de răspuns. Aici apare momentul de activitate independentă a elevului;

profesorul și elevii aleg soluția optimă de rezolvare a problemei;

verificarea soluțiilor- sunt verificate și evaluate rezultatele care sunt chiar noile cunoștințe pe care elevii le-au dobândit.

De exemplu, din istoria locală, elevilor li se poate aplica următoarea întrebare- problemă: Dacă nu ar fi avut loc Bătălia de la Râmnicu Sărat din 22-27 decembrie 1916, armatele române ar mai fi reușit să obțină victoriile din vara anului 1917, de la Mărăști- Mărășești- Oituz ?

BRAINSTORMINGUL- termenul vine din limba engleză însemnând în traducere liberă ,,furtună în creier” sau ,,asalt de idei”. Metoda poate fi considerată cea mai răspândită metodă de stimulare a creativității în condiții de grup și de încurajare a tuturor membrilor grupului, generând idei multiple într-un timp scurt. Fiecare este determinat să se implice activ. Prin această metodă elevii învață să colaboreze, să respecte ideile celorlalți, să asculte, să emită păreri, să argumenteze, să compare, să contraargumenteze și să decidă. Totodată devin și mai curioși, au mai multă încredere în propria persoană și are loc o eliberare a imaginației.

Metoda poate fi folosită frontal, în condițiile în care se anunță tema sau noțiunea și fiecare elev poate să-și spună părerea/ ideea pe care o are despre tema respectivă.

Dacă metoda este folosită în grupuri atunci trebuie să se respecte următoarele condiții:

prezentarea prealabilă a temei propuse;

gruparea elevilor în funcție de relațiile personale pentru a evita tensiunile la nivelul grupurilor.

Etapele de bază ale acestei metode sunt :

Enunțarea problemei de către profesor- fiecare elev trebuie să spună ce înțelege sau o idee despre noțiunea comunism. Noțiunea comunism este trecută pe tablă, în centru, din ea ramnificându-se ideile pe care le-au precizat elevii. Un elev poate veni cu mai multe idei.

Comunicarea regulilor- profesorul trebuie să le reamintească elevilor faptul că fiecare are dreptul la o idee personală și nu se va interveni pentru a critica ideea colegului, pentru a-l ironiza sau contrazice și nu există răspunsuri greșite sau absurde.

Etapa stimulării emiterii spontane a unei multitudini de idei și soluții pentru rezolvarea problemei- elevii sunt solicitați să enunțe spontan cât mai multe idei și păreri care li se par mai sugestive legate de comunism, pe care să le noteze mai întâi pe o foaie de hârtie.

Emisia, înregistrarea și prezentarea ideilor – fiecare elev poate să-și prezinte ideile legate de comunism. Pornind de la ideile celorlalți elevii combină sau modifică aceste idei, ajungând la elaborarea unor soluții superioare nefiind înlăturată de către profesor sau colegi nici o idee. Se cer detalii și clarificări în cazul unor formulări ambiguie, astfel încât sa se încurajeze comunicarea și argumentarea logică.

Etapa evaluării ideilor- după prezentarea ideilor elevii pot să decidă care sunt cele mai sugestive, corspunzătoare și să aducă argumente pro sau contra. În această etapă este permisă critica, dar numai dacă există un contraargument solid. Elevii îndrumați de profesor ierarhizează ideile legate de comunism după importanța stabilită de comun acord.

Este o metodă foarte avantajoasă mai ales dacă este folosită frontal și nu în grup, pentru că permite fiecărui elev să își spună părerea sau ideea legată de o problemă, fiindu-i dezvoltată astfel prin această activitate și încrederea în sine.

ȘTIU- VREAU SĂ ȘTIU- AM ÎNVĂȚAT- este o metodă prin care elevilor li se cere să inventarieze ideile pe care consideră că le dețin cu privire la tema care urmează să fie discutată. Aceste idei sunt notate în rubrica ,,Știu” . Totodată ei notează și ideile despre care au îndoieli sau întrebările la ceea ce ar dori să știe, să afle pe parcursul lecției în legătură cu tema respectivă. Aceste idei și întrebări sunt grupate în rubrica ,,Vreau să știu”. Urmează apoi dobândirea noilor cunoștințe referitoare la acel subiect, cunoștințe selectate de către profesor. La finalul lecției în etapa de fixare, ei inventariază cunoștintele asimilate pe care le grupează în rubrica ,,Am învățat”, aliniindu-le (dacă este cazul) cu întrebările formulate în rubrica anterioară.

Această metodă pornește de la premisa că atunci când se predau noile informații, cunoștințele/informațiile anterioare ale elevilor trebuiesc luate în considerare.

Prin urmare, rezultă un tabel cu trei rubrici, ca cel de mai jos. În fiecare rubrică apar notate ideile sau întrebările corespunzătoare, identificându-se astfel, foarte clar, situația de plecare și ceea ce s-a asimilat pe parcursul lecției. Rubrica ,,Vreau să știu” îl poate ajuta pe profesor să își restructureze obiectivele propuse inițial și să-și orienteze demersul didactic în sensul unei mai bune comunicări cu elevii .

Exemplu de aplicare a metodei folosind sursele de istorie locală:

Tema: Despre împroprietărirea lui Al. I. Cuza la Chiojdeni

METODA GRAFFITI- este un organizator grafic al informațiilor care este folosit în activitatea pe grupe și permite fiecărui membru al grupului să contribuie cu idei la subiectul propus, fără ca în momentul producției de idei să se facă evaluarea acestora. Metoda mai este cunoscută, în lucrările românești de pedagogie și didactică, sub denumirea de „Turul galeriei”- atunci când toate grupele eleborează postere pe aceeași temă sau „Caruselul”- atunci când fiecare grupă are altă temă pentru elaborarea posterului.

Această metodă este foarte utilă pentru atingerea obiectivelor și formarea competențelor specifice, toți elevii participă și sunt integrați în ambianța de lucru, se pune accent pe cooperarea elevilor, le stimulează acestora gândirea creativă și învățarea logică.

Metoda graffiti are mai multe etape:

Comunicarea sarcinei de lucru- clasa este împărțită în grupuri de câte 3-4 elevi și fiecare grup a primit câte o foaie în centrul căreia este trecută noțiunea colectivizare ( s-a eles această temă deoarece elevii au mai studiat-o și la orele de istorie și detin cunoștințe despre aceasta). Toți membrii grupului trebuie să scrie simultan cel puțin o idee despre această noțiune trasând linii de la cercul central.

Scimbarea foilor între grupuri- foaie este trecută unui alt grup care este obligat să scrie ideile legate această noțiune, dar fără a citi ce au scris membrii grupului anterior. Foile trebuie să ajungă de la un grup la altul în sensul acelor de ceasornic.

Returnarea foilor către grupurile inițiale

Analiza și sintetizarea ideilor între grupuri- fiecare grupă citește și discută ideile care au fost scrise și după care vor trece o concluzie pe foaie.

Afișarea posterelor și prezentarea lor- foile se afișează pe tablă sau pe pereții clasei, acestea transformându-se, la modul figuat într-o galerie. Reprezentantul grupului prezintă ideile care sunt scrise pe foaie și concluzia la care au ajuns motivând-o. Acest moment al lecției este echivalent cu fixarea cunoștințelor, pentru că elevii își lămuresc unele probleme apărute pe parcursul desfășurări activității discutând cu ceilalți colegi. Iar rolul profesorului este acela de a coordona desfășurarea discuțiilor și de a oferi, când este cazul, informații suplimentare.

CIORCHINELE- este o metodă de brainstorming neliniară care stimulează elevii să gândească liber și deschis pentru a identifica conexiunile dintre idei și noile sensuri ale ideilor. Metoda poate fi utilizată atât în faza de evocare, prin inventarirea cunoștințelor elevilor, cât și în faza de reflecție pentru a construi asociații noi sau a rezuma ce s-a învățat.

Metoda „ciorchinelui” presupune parcurgerea următorilor pași:

Profesorul scrie în mijlocul tablei sau a unei foi/pagini un cuvânt sau o propoziție-nucleu. Această metodă poate fi folosită în studierea surselor de istorie locală la tema: Activități economice, putem scrie în centrul foi chiar cuvântul activități economice.

Profesorul le cere elevilor să scrie cât mai multe cuvinte sau idei, care le vin în minte, legate de această temă (mai ales că ei au studiat activitătile economice specifice localității natale la orele de geografie, deoarece în programă, la conținuturile legate de această temă au și o oră destinată orizontului local și apropiat), în jurul cuvântului.

Profesorul le cere apoi elevilor să lege prin săgeți cuvintele sau ideile propuse de cuvântul sau propoziția-nucleu, evidențiind conexiunile pe care le observă.

Astfel se obține un ciorchine simplu sau în funcție de anumite criterii sugerate de profesor se poate obține un ciorchine structurat (organizat grafic).

COPACUL IDEILOR- este un organizator grafic în care cuvântul sau conținutul cheie este scris într-un dreptunghi situat la baza foii, în partea centrală. De la acest dreptunghi se ramnifică către partea superioară, asemenea crengilor unui copac, toate cunoștințele evocate.

De exemplu metoda „Copacul ideilor” o putem folosi și la predarea istoriei locale la tema: Particularități fizico-geografice. La baza foi, în dreptunghi, putem scrie cuvântul cadru natural și pornind de la acest termen elevii vor scrie cât mai multe idei referitoare la cadrul natural (iarăși pot menționa că elevii dețin cunoștințe despre această temă, ei dobândindu-le încă din clasa a V-a la orele de geografie când au studiat aceste conținuturi, legate și de orizontul local). Astfel prin această metodă noi putem realiza o aprofundare sau o consolidare a cunoștințelor deținute deja.

Pentru a câștiga timp în desfășurarea activității elevii pot fi împărțiți în 4 grupuri fiecare având câte o temă/cuvânt, care este legată de termenul cheie, astfel: grupa I- va avea Relieful, grupa II- Clima și hidrografia, grupa III- Vegetația și fauna, iar grupa IV- Solurile.

Elevii fiecărui grup își vor trece propriile idei legate de tema lor, pe o foaie, care apoi vor fi prezentate în fața clasei de către reprezentantul grupului. Din ideile fiecărui grup profesorul poate realiza pe tablă, plecând de la cuvântul de bază, un copac al ideilor.

INTERVIUL ÎN TREI TREPTE- este o tehnică de învățare prin cooperare, în care partenerii se intervievează reciproc în legătură cu un anumit subiect. Prin utilizarea acestei tehnici își dezvoltă competențele de comunicare, de evaluare și autoevaluare, de relaționare, își formează și consolidează deprinderi de ascultare activă.

Se realizează în special în grupuri de câte 3 elevi fiecare având inițial câte un rol: intervievatorul, cel intervievat și observatorul, cel care înregistrează în scris principale aspecte ale discuției. Rolurile se schimbă, pe parcursul activității, astfel încât fiecare membru al grupului să exerseze cele trei roluri.

Această tehnică are în următoarele etape:

Comunicarea temei de lucru și a rolurilor- ca de exemplu vă veți intervieva colegul despre consecințele ocupației germane asupra localității natale.

Realizarea interviului- fiecare elev formulează mai multe întrebări legate de subiect și își intervievează colegii de grup, apoi își notează răspunsurile.

Activitatea individuală pentru rezumarea răspunsurilor- timp de trei minute rezumați răspunsurile celor intervievați.

Prezentarea și volorificarea rezultatelor interviului- profesorul poate solicita grupurilor prezentarea sintetică a răspunsurilor obținute sau poate selecta doar câteva grupuri care să-și prezinte munca, iar la sfârșit se trag concluzii.

1.4. Mijloacele de învățământ

Valorificarea surselor de istorie locală în procesul de învățământ necesită și folosirea unor mijloace de învățământ.

Mijloacele de învățământ reprezintă una nsamblu de instrumente materiale și resurse folosite în procesul de predare – învățare – evaluare care au un conținut informațional în raport cu competențele ce urmează a fi realizate de elevi, ele fiind utilizate atât de profesor cât și de elevi în scopul de a ușura comunicarea, dobândirea de noi informații, formarea noțiunilor, înțelegerea, fixarea și aplicarea cunoștințelor.

Mijloacele de învățământ îndeplinesc următoarele funcții didactice:

funcția informativ-documentară;

funcția formativ-educativă;

funcția estetică.

După funcția pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ sunt clasificate astfel:

pentru comunicarea înformației: folii transparente, diapozitive, diafilmele, videobenzile, dvd-uri, filme didactice, emisiuni de televiziune în direct sau înregistrate (sunt reprezentări video și audio-video ce se pot proiecta sau reprezenta pe ecran), portrete ale unor personalități locale, tablouri istorice, ilustrații, documente de istorie locală, etc.

pentru obținerea informației: obiective arheologice (unelte, obiecte casnice, arme, monede, podoabe, medalii), modele (machete, mulaje, planșe), culegeri de texte, dictionare, etc.

pentru raționalizarea timpului de lucru: șabloane, calculator, xerox, etc.

pentru evaluarea și consolidarea cunoștințelor: mapa cu teste programate sau cu fișe de lucru independente, hărți de contur cu caracter istoric, chestionare.

pentru transmiterea și recepționarea informației: videoproiector, calculator, casetofon, televizor, radioreceptoare, etc.

Indiferent de mijloacele de învățământ folosite în activitățile didactice profesorul de istorie trebuie să țină cont și de faptul că elevii rețin: doar 10% din ceea ce citesc, 20% din ceea ce văd, 30% din ceea ce aud, între 50-65% din ceea ce văd și aud în același timp, 80% din ceea ce spun și 90% din ceea ce spun dar în același timp ce fac un lucru la care reflectă și pe care îl privesc.

Mijloacele de învățământ pe care le utilizăm în predarea istoriei locale sunt aceleași pe care le folosim și la orele de istorie, fiind totodată și cele fără de care metodele didactice nu pot fi realizate. Prin urmare între cele două există o intercondiționare reciprocă, iar eficiența mijloacelor de învățământ este determinată atât de metodologia folosită de către cadrele didactice, cât și de modul de integrare a acestora în activitatea didactică.

1.5. Integrarea informațiilor de istorie locală în lecțiile de istorie

Integrarea informațiilor de istorie locală în lecțiile de istorie, prevăzute în programa școlară, reprezintă pentru profesor o cale accesibilă de concretizare a conținutului de idei care se transmit elevilor, dar și un prilej de aprofundare a faptelor sau evenimentelor istorice studiate, de însușire temeinică a cunoștințelor. Ele contribuind, totodată, la creșterea interesului elevilor atât față de tema predată cât și pentru problematica istoriei, la activizarea lor în activitatea didactică pe parcursul desfășurării lecției, la dezvoltarea cunoașterii multilaterale a fenomenului studiat, a imaginației, a gândirii și la stimularea spiritului de observație. Folosirea lor contribuie și la formarea însușirilor morale pozitive și la dezvoltarea sentimentului patriotic. În același timp sursele de istorie locală constituie mijloacele importante ce contribuie la realizarea competențelor programei de istorie și a obievtivelor informative și formative pe care le urmărim în procesul instructiv-educativ.

Informațiile de istorie locală mai dau posibilitatea elevilor ca prin similitudine să se extindă și la alte regiuni, să înteleagă semnificația evenimentelor istorice și rolul localnicilor, alături de oamenii din tot cuprinsul țării, în făurirea istoriei.

Cunoașterea informațiilor de istorie locală presupune și depistarea, sistematizarea și aprofundarea elementelor istorice, elevii putând fi antrenați în activitatea de cunoaștere și apoi de cercetare a surselor de istorie locală.

Prin integrarea informațiilor de istorie locală în lecțiile de istorie îi sporește acesteia eficiența și valoarea formativ-educativă, îi îmbogățeste și mai mult informația științifică. De asemenea pun elevii în contact nemijlocit cu izvorul cunoștințelor privind viața politică, economică, socială, culturală din trecut și prezent, pe care ei trebuie să le învețe conducându-i de la apropiat la depărtat și de la concret la abstract. Însă în felul acesta elevii vor înțelege mai ușor și mai profund informațiile istorice, vor interpreta corect faptele și datele istorice.

Modalitățile de integrare a informațiilor de istorie locală se stabilesc în funcție de natura elementului local, de scopul urmărit de către profesor în activitatea didactică, de particularitățile de vârstă ale elevilor și de nivelul lor de dezvoltare intelectuală.

Pentru a putea integra în cadrul lecțiilor de istorie informațiile de istorie locală și pentru a le asigura eficiența instructiv – educativă  este necesar să se țină seama de anumite cerințe:

Înainte de a prezenta informațiile istorice elevilor, acestea trebuie bine studiate și verificate de către profesor deoarece trebuie să fie verosimile și clare, să oglindească adevărata realitate istorică pentru a putea fi interpretate corect din punct de vedere științific. Dar se mai pretinde și respectarea cu rigozitate a adevărului istoric și diferențierea acestuia de informații ce provin din creații populare, unde adevărul istoric este împletit cu elemente fantastice în scopul sporirii sentimentelor emoționale;

Trebuie ales momentul oportun de prezentare a informațiilor de istorie locală, în cadrul lecției de istorie, pentru a li se putea accentua aspectele educative pe care le au;

Faptele și evenimentele de istorie locală trebuie explicate și incluse în contextul larg a istoriei naționale, pentru a se facilita astfel înțelegerea unor cauze și urmări. Se impune ca sursele istorice ale localității să fie volorificate ca parte esențială a ceea ce înseamnă izvoare istorice;

Materialul de istorie locală trebuie selecționat și prezentat ca parte integrantă a lecției de istorie, dar să fie și reprezentativ pentru momentul istoric evocat;

Încă o cerință importantă, a utilizării informațiilorlor de istorie locală, este aceea de ai aduce pe elevi, de câte ori este admisibil, în contact direct cu materialul istoric. Astfel prin contactul direct, cu elementul concret, elevilor le este crescută șansa unei învățări conștiente și a reținerii pe termen mai lung a unor date importante din istoria localității și a țarii, fiind de asemenea impresionați sau le sunt provocate emoții vii;

Prezentarea materialului trebuie să se facă într-o formă accesibilă și atrăgătoare pentru elevi, profesorul putând să apeleze la înlăturarea amănuntelor nesemnificative sau care îngreunează accesibilitatea, dar cu condiția să nu fie compromis adevărul informațiilor relatate;

În prezentarea informațiilor nu trebuie pierdută din vedere nici nevoia de senzațional, specific vârstei elevilor, doarece ceea ce îi atrage și impresionează este reținut mai ușor. De exemplu prezentarea poate lua forma unei povestiri în care eroi sunt personalități ale istoriei locale și faptele lor trebuie prezentate într-un mod care să emoționeze, să trezească admirația și respectul elevilor.

Respectând conținuturile programei de istorie pentru gimnaziu profesorul poate concepe diferite activități de învățare în care să integreze și informațiile de istorie locală astfel:

La clasa a V-a conținuturile din programă se referă la istoria europeană și națională, îi familiarizează pe elevi cu evoluția omenirii din Preistorie până în secolul al XV-lea. Abordează teme referitoare la importanța oamenilor și a mediului înconjurător în apariția și evoluția unei civilizații din întreaga lume. Prin urmare nu ne prea este dată posibilitatea să integrăm în lecțiile de istorie și materriale de istorie locală.

La clasa a VI- a conținuturile se referă tot la istoria europeană și națională, prezentând o călătorie a civilizației spre modernitate, din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea. Cuprinde teme despre Marile descoperiri geografice- care au lărgit perspectivele asupra lumii, evenimentele majore ale Reformei Protestante și ale Revoluțiilor engleze și franceze, despre formarea unor state. Iarăși de asemenea nu ni se dă posibilitatea să integrăm în lecții și informațiile de istorie locală.

La clasa a VII-a conținuturile cuprind prezentarea unor fapte și evenimente istorice considerate relevante pentru sfârșitul epoci moderne și pentru epoca contemporană, încep mai exact cu Primul război mondial și marile alianțe politico-militare din lume. Deci putem include în orele de istorie și câteva activități legate de istoria locală astfel:

La conținutul legat de Primul război mondial avem și două studii de caz referitoare la: România și primul război mondial sau Viața în tranșee și frontul de acasă. Aici putem concepe activități referitoare la „Bătălia Crăciunului”, elevii vor dobândii cunoștințe noi despre modul de desfășurare, forțe participante și urmările ei. Se pot oferi elevilor materiale documentare despre Ocupația germană, de unde să extragă informații cu referire perioada cât a durat ocupația, la modul cum s-a resimțit aceasta în localitate și ce atrocități au trebuit să suporte localnicii din partea nemților. În cadrul acestei lecții pot fi folosite metode active cum sunt învățarea prin descoperire sau interviul în trei trepte. De asemenea putem enumera eroii din localitate și luptele importante la care au participat, aducându-și contribuția la realizarea unității naționale de 1a 1918.

La conținutul legat de cel de-al doilea război mondial sunt iarăși cuprinse titlurile celor două studii de caz menționate mai sus. Astfel putem enumera eroi care au participat la cele două campanii din timpul războiului, precum și prezentarea mărturisirilor unor soldați despre ceea ce a însemnat viața pe front.

La conținuturile legate de Lumea postbelică putem integra informații referitoare la consecințele Instalării regimului comunist asupra localității, cum ar fi: colectivizarea și comasarea terenurilor, rechiziții forțate, rezistența grupurilor de partizani față de instalarea noului regim din care au făcut parte și unii locuitori, etc.

La clasa a VIII-a se studiază conținuturi care au în vedere istoria românilor, abordată din perspectiva influențelor reciproce exercitate între spațiul și timpul istoric, între planul politic și cel socio-cultural, între politica internă și afirmarea în relațiile internaționale. Prin urmare în lecțiile de istorie putem integra un procentaj mai mare referitor la informațiile de istorie locală, cum ar fi despre:

spațiul geogragic local

Biserica din Chiojdeni și vechimea acesteia

împroprietărirea țarinilor chiojdeneni ca urmare a reformei agrare din 1864

participarea unor localnici atât la războiul de independență din 1877-1878 cât și la cel de-al doilea război balcanic din 1913, dar și despre medaliile pe care aceștia le-au primit

luptele grele care s-au desfășurat pe teritoriul localității în timpul primului răboi mondial

rezistența anticomunistă și grupurile de partizani

despre consecințele regimului comunist asupra localității

În continuare voi da exemplu de un proiect de lecție în care am integrat și informații referitoare la istoria locală . După cum se știe în realizarea unui proiect de lecție cadrul didactic trebuie să țină cont de tipul de lecție pe care dorește să o deșfășoare, de particularitățile de vârstă și de nivelul de pregătire al elevilor, dar și de receptivitatea acestora față de acțiunile profesorului. Un proiect de lecție este eficient atunci când permite realizarea competențelor urmărite pe parcursul activității cu cheltuieli minime de resurse materiale și educaționale. Un proiect de lecție corect și bine gândit are următoarele calități:

consemnează numai aspectele esențiale, realizabile care vizează conduita elevilor și scimburile care se vor produce în legătură cu ea pe un fond de activitate proprie și conștientă;

este suficient de flexibil;

poate fi finalizat

este un instrument de lucru util pentru toți profesorii.

Proiect didactic- Primul război mondial

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială Chiojdeni

Disciplina: Istoria Românilor

Clasa: a VIII-a

Subiectul: Războiul pentru întregirea națională

Tipul lecției: Evaluare-predare

Timp: 3 h

Competența generală: De a transmite informații și cunoștințe elevilor despre Războiul pentru întregirea națională și importanța acestuia în istorie

Competențe specific: 1.1.Utilizarea termenilor specifici cronologiei, Epocii Moderne, în diferite situații de comunicare scrisă sau orală.

3.6. Localizarea în timp și spațiu a faptelor din istoria românilor, desfășurate in Epoca Modernă și în secolul XX, pe baza surselor istorice.

3.7. Stabilirea unor relații între aspectele unui fapt istoric din Epoca Modernă și din secolul XX, pe baza surselor istorice.

3.8. Analizarea unui fapt istoric din istoria românilor în Epoca Modernă și sec. XX, pe baza surselor istorice.

3.10. Formularea unor opinii referitoare la un fapt istoric din istoria românilor din Epoca Modernă și în secolul XX, pe baza surselor istorice.

Competențe operationale:

C1-Să exemplifice care au fost principalele cauze și pretextul izbucnirii războiului

C2- Să identifice data izbucnirii războiului și între ce ani s-a desfășurat

C3- Să argumenteze motivele pentru care România s-a declarat neutră la începutul războiului

C4- Să descrie evenimentele importante

C5- Să cultive interesul pentru trecutul istoric al localității

C6- Să localizeze pe harta istiorică a statului Român principalele bătălii pe care le-a purtat armata română

C7- Să descrie principala bătălie care a avut loc pe teritoriul comun

C8- Să plaseze în timp și spațiu evenimentele

C9- Să enumere principale țări care s-au confruntat

Metode și procedee: conversația dirijată și euristică, problematizare, expunerea, explicația, observația, descoperirea,demonstrația, lucrul cu manualul și cu harta, analiza, comparația, fotografii, munca individuală, laptop, videoproiector.

Strategii: dirijată, cognitive și euristică

Organizarea activității: individual, frontal, pe grupe

Mijloace de învățământ:- Manualul de istorie, Ed. Humanitas

– Dicționar de istorie

– Harta istorică a Primului război

– Harta frontului Armatei a II-a în timpul Bătăliei de la Râmnicu Sărat

Bibliografie:- Kirițescu Ctin.- „Istoria războiului pentru reîntregirea României ”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1989

– General Dabija A. Gheorghe- „ Armata română în războiul mondial (1916-1918) ”. Vol. III, Ed. IG Hertz, București 1934,

– https://www. alamy.com

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

Anexă: Activitatea „Să ne cunoaștem trecutul” Bătălia Crăciunului: 22-27 decembrie 1916, desfașurată de elevii clasei a VIII-a

1.6. Valorificarea surselor de istorie locală prin intermediul metodelor tradiționale și alternative de evaluare

Evaluarea constituie o componentă importantă a curricum-ului și este activitatea de măsurare a eficacitații, eficienței sau validității activităților în raport cu competențele ei. Este actul de cunoaștere al elevilor sub mai multe aspecte: cunoștințe acumulate, capacități dezvoltate, atitudini, comportamente și conduite.

Evaluarea include trei operații fundamentale: examinarea ( sau măsurarea- presupune aplicarea unor probe specifice ce constată volumul și calitatea cunoștințelor, abilităților elevilor), aprecierea (formularea unei judecăți de valoare referitoare la rezultatele constatate) și notarea (validează rezultatele obținute de elevi cu ajutorul notelor, calificativelor).

Evaluarea trebuie văzută ca o modalitate de perfecționare atât a elevului cât și a profesorului.

Evaluarea rezultatelor școlare ale elevilor se realizează sub diverse forme, în funcție de mai multe criterii:

După criteriul istoric distingem: evaluarea tradițională și evaluarea modernă

După momentul realizării evaluării în procesul de învățământ avem:

– evaluarea inițială, realizată la debutul unui program de instruire;

– evaluarea formativă, realizată pe parcursul programului și integrată acestuia;

– evaluarea sumativă, realizată la finalul unei perioade de instruire (capitol, semestru, an școlar)

c) După cantitatea de informație verificată distingem: evaluare parțiala și evaluare globală.

Pentru evaluarea cunoștințelor de istorie locală pot fi folosite următoarele metode tradiționale: evaluarea orală și evaluarea scrisă.

Evaluarea orală se realizează printr-o conversație, dialog pe baza căreia profesorul evaluează cantitatea și calitatea cunoștințelor asimilate de elevi în urma procesului de învățământ, dar și capacitățile lor de a le folosi într-o expunere proprie. Evaluarea orală are atât avantaje cum ar fi: favorizază dezvoltarea capacitaților de exprimare verbală a elevilor, verificarea rapidă a unui volum mare de informații, identificarea și corectarea imediată a greșelilor, asigură formarea deprinderii elevilor de a învăța sistematic cât și dezavantaje cum sunt: necesitatea unor resurse mai mari de timp, se poate strecura subiectivitatea, pot apărea inhibiții ce duc la dezavantajarea unora dintre elevi (ca de exemplu cei timizi au nevoie de mai mult timp pentru elaborarea răspunsurilor), nu pot fi verificați toți elevii. Cea mai importantă metodă folosită în procesul evaluativ oral este conversația euristică.

Evaluărea prin probe scrise are un rol important pentru că oferă profesorului informații privind calitatea activității didactice realizate și urmările acesteia exprimate în nivelul de pregătire al elevilor. Evaluările scrise sunt elaborate în timp de către cadrul didactic sub forma: testelor de control, extemporalului, fișe de lucru independente.

În continuare voi da un exemplu de test în care am valorificat sursele de istorie locală și în care am folosit: itemi obiectivi (itemi cu alegere duală și alegere multiplă), itemi semiobiectivi (itemi de completare și cu răspuns scurt) și itemi subiectiv- cu răspuns deschis.

Test de evaluare sumativă: Structura administrativă și socio-culturală

Numele și prenumele:……………………………..

Clasa:………………………

I. Încercuiți litera corespunzătoare răspunsului corect pentru afirmațiile de mai jos:

1. La începutul secolului al XIX-lea satul și moșia Chiojdeni au aparținut de județul:

a. Râmnicu Sărat b. Slam- Râmnic c. Vrancea d. Buzău

2. Dimitrie A. Butu a cumpărat moșia Chiojdeni de la Alexandru Marghiloman în anul:

a. 1904 b. 1856 c. 1911 d. 1885

3. Teritoriul administrativ al comunei însumează oficial:

a. 8 sate b. 10 sate c. 6 sate d. 9 sate

4. Fabrica de cherestea de pe Podul Dumitreștilor a fost înființată de frații Rosenbrg în anul:

a. 1903 b. 1912 c. 1894 d. 1904

5. „ Aleea eroilor ” a fost realizată în 1958 de preotul paroh:

a. Nicolae Doicescu b. Dumitru Badiu c. Miron Dăscălescu d. Gh. N. Dumitrescu

5×4=20 p

II. Notați cu adevărat (A) sau (F) în dreptul afirmațiilor de mai jos:

1. Pe prima Hartă a Țării Românești din 1835 apare menționat și satul Chiojdeni ca făcând parte din județul Slam Râmnic.

2. La inițiativa fraților Rosenberg s-a construit în 1909 și calea ferată Râmnicu Sărat- Chiojdeni.

3. Arhiva Școlii Gimnaziale Chiojdeni deține cele mai vechi documente de pe valea Râmnicului.

4. Muncitorii de la Fabrica de cherestea erau plătiți cu un tip de monede numite „jetoane”.

5. Din 1907 până în 1968 comuna Chiojdeni a aparținut de plasa Dumitrești, județul Vrancea.

6. Migratorii veniți de pe valea Buzăului au în temeiat la începutul secolului al XIX-lea, pe malul drept al râului Râmnicul Sărat, satul Chiojdeni Mici.

6×3=18 p

III. Completați spațiile punctate de mai jos cu răspunsul corect:

1. Comuna a fost atestată documentar în anul………………………………

2. De comuna Chiojdeni a aparținut până în anul 1958 și satul………………………

3. În anul 2018 comuna Chiojdeni avea un numărul total de………… locuitori din care ………….sunt rromi nedeclarați.

4. Cel mai vechi monument istoric din comună este………………………………….

5. Prima minimonografie a comunei Chiojdeni a fost scrisă în anul 1871 de învățătorul …………………………………………….

5×4=20 p

IV. Răspundeți pe scurt la următoarele întrebări:

1. Care sunt principalele activități economice specifice comunei ?

2. Cine și când a construit prima Școală de fete din comună ?

3. Care sunt obiceiurile specifice zonei voastre ?

4. În ce perioadă a fost construită Biserica din satul Chiojdeni și de către cine ?

4×5=20 p

V. Descrieți pe scurt costumul popular specific zonei voastre. 12 p

Se acordă 10 p din oficiu

Timp de lucru: 50 minute

Barem de corectare și notare

I. Pentru fiecare răspuns corect se acordă 4 puncte: 1. b; 2. c; 3. a; 4. d; 5. a

II. Pentru fiecare notare corectă se acordă 3 puncte: 1. F; 2. F; 3. A; 4. A; 5. F; 6. A

III. Pentru fiecare completare corectă se acordă 4 puncte: 1. 1631; 2. Spidele; 3. 2 496 – 1176 ( 2 p + 2 p se acordă fiecări răspuns); 4. Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”; 5. Miron Dăscălescu

IV. Pentru fiecare răspuns corect se acordă 5 puncte

V. Pentru o formulare corectă și clară a descrierii se acordă 12 puncte

Se acordă 10 puncte din oficiu

Punctaj total: 100 puncte

Dar pe lângă aceste metode tradiționale de evaluare cadrul didactic poate folosi pentru valorificarea surselor de istorie locală și metode alternative de evaluare care au devenit o necesitate în condițiile realizării unui învatământ centrat pe elevi și care tinde spre integrarea cunoașterii. Metodele alternative ce ar putea fi utilizate sunt: observarea sistematică a activității și comportamentului elevilor, portofoliul, investigația, interviul, proiectul, referatul și autoevaluarea.

Observarea sistematică a activitații și comportamentului elevilor este o metodă care îi permite profesorului să obțină și să consemneze informații despre capacitațile comportamentale, de acțiune și de relaționare a elevilor, dar și despre competențele și abilitătile acestora. Folosirea acestei metode poate fi îngreunată de numărul mare de elevi dintr-o clasă, dar are numeroase avantaje, cum sunt:

încurajarea comunicării între elevi;

urmărirea însușirii de către elevi a unor capacități și aptitudini;

stimularea lucrului în echipă și implicarea activă în sarcină ;

aprecierea atitudinii și comportamentului elevului față de sarcina de lucru dată;

Profesorul are la dispoziție trei instrumente de evaluare, pentru a înregistra informații privind atât produsele realizate de către elevi cât și procesul de învățământ în desfășurarea lui, precum:

– fișa de evaluare- în care cadrul didactic înregistrează fapte remarcabile, probleme comportamentale ale elevilor, aptitudini etc

– scara de clasificare- cuprine un număr de enunțuri la care elevul manifestă acordul sau dezacordul, discriminând în 5 trepte (puternic acord, acord, indecis (neutru), dezacord, puternic dezacord). Profesorul identifică frecvența unui comportament.

– lista de control / verificare- prin intermediul căreia doar se constată prezența sau absența unui comportament, însă fără a emite vreo judecată de valoare. Poate fi utilizată la istoria locală după o activitate de investigație.

Investigația- oferă elevilor posibilitatea de a rezolva o sarcină de lucru în mod creativ, explorând situații noi și variate de învățare, dar și de a se implica activ în lecție, aceștia fiind mai conștienți de responsabilitatea ce și-o asumă .

Investigația are câteva caracteristici cum ar fi:

– solicită elevul în îndeplinirea unei sarcini de lucru precise, prin care își poate demonstra, în practică, un întreg complex de cunoștințe și de capacități (perseverență, flexibilitatea gândirii, ințiativă);

– are și un profund caracter integrator, atât pentru procesele de învățare anterioare, cât și pentru metodologia informării și a cercetării științifice;

– urmărește formarea unor atitudini de cooperare, solidaritate, colaborare, tolerantă;

– promovează deprinderi de comunicare;

– are un caracter sumativ pentru ca angrenează abilități, cunostințe, priceperi și atitudini diverse;

– are un pronunțat caracter formativ.

Referatul- reprezintă o formă superioară de muncă intelectuală, este o metodă de evaluare care permite o apreciere nunanțată a învățării și identificarea unor elemente de performanță individuală a elevului, care își au originea în motivația lui pentru activitatea desfășurată.

Un exemplu de referat în care să se folosească sursele de istorie locală ar fi: Biserica „ Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril ” monument istoric al comunei

Portofoliul este „cartea de vizită” a elevului, prin intermediul căruia se poate urmării progresul pe plan comportamental, cognitiv și atitudinal de-a lungul unui interval mai lung de timp, un semestru sau un an școlar.

Este important ca proiectarea, structura și componența unui portofoliu să fie în concordanță cu scopul vizat. Proiectarea portofoliului este condiționată de următoarele trei elemente: scopul, contextul și conținutul său.

Profesorul este cel care stabilește: structura, elementele componente obligatorii și criteriile de evaluare, având ca punct de plecare competențele și atitudinile pe care trebuie să le formeze elevilor, dar și preocupările acestora.

Alegerea elementelor componete obligatorii ale portofoliului se subordonează competențelor prevăzute în programa școlară de istorie și a obiectivelor stabilite de profesor.

De exemplu un portofoliu de activitate poate să cuprindă următoarele produse:

– instrumente de evaluare „formalizate”: teste docimologice, probe de evaluare scrise, chestionare, notițele din clasă, teme efectuate acasă, rapoarte ale unor investigații.

– instrumente de evaluare "non-formalizate": probe de evaluare practice, referate, interviuri elaborate personal sau în grup, fișe de activitate, fișe cu texte istorice, proiecte, eseuri, hărți istorice, postere, DVD-uri care conțin secvențe din activitățile desfășurate de elevi.

– informații despre activitățile extrașcolare la care elevul a participat.

– observații ale profesorului referitoare la activitatea elevului în clasă: rezultate ale activității independente a elevului, gradul de implicare în activitate, corectitudinea rezolvării sarcinilor de lucru în clasă, creativitatea manifestată, capacitatea de cooperare și de a lucra în echipă, capacitatea de reflecție personală, de gândire critică, capacitatea de a sesiza corelații intra- și interdisciplinare, interesul și atitudinea față de disciplina de studiu.

Mai există și portofoliul tematic- este cel care cuprinde elemente în care se abordează o anumită temă.

Un exemplu de portofoliu tematic, în care se pot folosi sursele de istorie locală, „Vechimea școlii și a învățământului în Chiojdeni ”.

Proiectul- este o activitate cu conținut mai amplu întocmit pe baza unei teme, care se poate realiza individual sau în grup.

Această activitate începe în clasă, prin precizarea temei și înțelegerea sarcinii de lucru și a modului de desfășurare, și se continuă acasă pe parcursul mai multor zile sau săptămâni, în acest răstimp elevii au consultări permanente cu profesorul. Activitatea se încheie în clasă, prin prezentarea în fața colegilor și a cadrului didactic, a unui raport asupra rezultatelor obținute și a produsului realizat.

Realizarea unui proiect presupune parcurgerea câtorva etape: alegerea temei; formarea grupelor și repartizarea responsabilităților; planificarea activității; stabilirea obiectivelor proiectului; identificarea surselor istorice de informare; cercetarea propriu-zisă; realizarea materialelor și a proiectului; prezentarea proiectului; evaluarea rezultatelor: cercetarea de ansamblu, mod de lucru și de prezentare, produsul realizat.

Structura proiectului este următoarea: pagina de titlu; cuprinsul proiectului; introducerea; dezvoltarea elementelor de conținut; concluziile; bibliografia; anexe.

Pentru evaluarea obiectivă a proiectului trebuiesc avute în vedere următoarele criterii: validitatea; elaborarea și structura; creativitatea; calitatea materialului utilizat; completitudinea proiectului. Iar criteriile pentru evaluarea calității activității elevului și a procesului pe care l-a parcurs acesta sunt: raportarea elevului la tema proiectului; documentarea; performarea sarcinilor; nivelul de elaborare și comunicare; greselile; creativitatea; calitatea rezultatelor.

Exemplu de proiect istorie locală: „ Cum au apărut și dispărut Jetoanele Chiojdeni ? Au avut acestea vreo legătură cu construcția căii ferate între Chiojdeni și Râmnicu Sărat ? ”.

Autoevaluarea are un rol esențial în întregirea imaginii elevului din perspectiva judecății de valoare pe care o emite profesorul, dar are și o valoare stimulativă deosebită, trebuie să constituie atât un mijloc de formare al elevilor cât și un rezultat al activității didactice și educative. Autoevaluarea are o semnificație formativă prin participarea elevilor la atribuirea notelor. Astfel profesorul poate apela la motode și procedee explicite de dezvoltare a capacității de autoevaluare a elevilor:

– autocorectarea sau autonotarea controlată- elevul își acordă o notă care este apoi discutată cu profesorul și cu colegii.

– metoda corectării și notarii reciproce între elevi

– metoda aprecierii obiective a personalității- este antrenat întregul colectiv al clasei în vederea evidențierii rezultatelor obținue de ei prin exemplificarea a cât mai multor aprecieri și informații, chiar prin confruntare, în vederea formării unor reprezentări cât mai complete despre posibilitățile tuturor la un loc, dar si a fiecăruia în parte

Condiții necesare pentru formarea capacității de autoevaluare:

– prezentarea la începutul fiecărei activității a competențelor care trebuie să le atingă elevi;

– cunoașterea și înțelegerea de către elevi a criteriilor deevaluare și notare după care se conduce profesorul;

– încurajarea elevilor pentru a-și pune întrebări despre modul de rezolvare a unei sarcini de lucru;

– stimularea evaluării/autoevaluării în cadrul grupului;

– construirea grilelor de evaluare / autoevaluare în comun, profesorul împreună cu elevii;

– completarea , la sfârșitul unei sarcini de lucru a unui chestionar care să cuprindă întrebări de tipul: Care sunt etapele pe care le-ai parcurs pentru rezolvarea sarcinii de lucru ? Ce ai învățat prin rezolvarea acestei sarcini de lucru am învățat ? Ce dificultățile ai întâmpinat ? Cum crezi că ți-ai putea îmbunătăți performanța ? Cum crezi că ar putea fi apreciată activitatea ta ?,aceste întrebări presupune formularea de răspunsuri deschise.

Prin utilizarea acestor metode alternative de evaluare se creează un climat de învățare relaxant și plăcut, iar evaluarea depăsește granițile sălii de clasă. De asemenea este important ca elevii să cunoască și să înțeleagă criteriile de evaluare și procesul evaluativ pentru a reflecta asupra performanțelor obținute și pentru a găsi modalități de progres.

1.7. Prezentarea cercetării pedagogice

1.7.1. Cercetarea aplicativă privind folosirea surselor de istorie locală la clasele de gimnaziu pentru dezvoltarea de competențe

Prin această cercetare am dorit să testez nivelul de cunoștințe pe care îl au elevii despre istoria locală ținând cont de faptul că programa școlară nu prevede și studierea istoriei locale în școală sau a unor particularități de istorie locală ca parte integrantă în istoria națională și universală.

Cercetarea de față s-a bazat pe datele culese și prelucrate la clasă prin intermediul orelor de Istorie (dar am desfășurat și un experiment cu caracter interdisciplinar Istorie-Geografie folosind atât datele ce se refereau și la conținutul geografic al localității și nu numai, având această posibilitate deoarece predau și această disciplină), pe analiza unor instrumente operaționale diferite, specifice cercetării, dar care au fost aplicate și încadrul unor activități extrașcolare desfășurate cu un anumit grup de elevi, pe toată durata cercetării.

De asemenea cercetarea cantitativă pe care am realizat-o prin utilizarea unor diferite metode de cercetare m-au ajutat să aflu atât nivelul nivelul de cunoștințe cât și opiniile, deprinderile, comportamentele, nevoile și interesele elevilor cu privire la studierea surselor de istorie locală.

Rezultatele obținute pe baza cercetării pe care am realizat-o, vor argumenta necesitatea transpunerii unor conținuturi și activități de istorie locală, într-o disciplină nouă sau într-un curs opțional, dar și diversificarea temelor care au fost abordate în cadrul orelor de istorie și a activităților extracurriculare.

1.7.2. Ipoteza și obiectivele cercetării

Ipoteza cercetării: Dacă elaborăm și implementăm activități extrașcolare în care sunt valorificate sursele de istorie locală, alături de activități în care au fost integrate informații de istorie locălă, desfășurate în cadrul lecțiilor de istorie, atunci există un grad mai mare de probabilitate ca elevii să aibă rezultate superioare privind atât nivelul de cunoștințe despre istoria locală, cât și formarea de comptențe civice și sociale.

Obiectivele propuse în cadrul cercetării:

O1. Evaluarea nivelului de cunoștințe, comportamente și atitudini ale elevilor legate de istoria locală.

O2. Valorificarea caracterului formativ și informativ al conținutului învățării prin aplicarea în practică a cunoștințelor legate de studiul surselor de istorie locală.

O3. Elaborarea și implementarea unor activități curriculare și extracuriculare de cunoaștere a surselor de istorie locală și a importanței acesteia în formarea lor ca viitori cetățeni ai acestei țări.

O4. Analiza modului în care activitățile curriculare și extracurriculare conduc la dezvoltarea atât a competențelor formative cât și a interesului față de istora locală.

O5. Realizarea unui studiu aplicativ privind formarea elevilor ca buni cetățeni prin activității de colaborare cu factorii educației: școala, familia și societatea.

O6. Evaluarea finală a rezultatelor obținute și analiza progresului înregistrat.

Metodele de cercetare utilizate: Pentru testarea ipotezei și realizarea unei cercetări aplicative mi-am propus utilizarea următoarelor metode de cercetare: observația, studierea documentelor istorice, testul, chestionarul, experimentul didactic și calculul sistemic.

1.7.3. Etapa inițială a cercetării

Etapa inițială a avut un caracter constatativ și s-a desfașurat la începutul anului școlar 2018-2019 pe un eșantion de 18 de elevi aparținând clasei a VIII-a, de la Școala Gimnazială Chiojdeni. Pentru a stabili nivelul existent de informații am elaborat și implementat un chestionar de opinie dar și de cunoștințe.

Chestionarul aplicat a fost cu răspunsuri mixte, cea mai mare parte din întrebări au fost cu răspunsuri închise, ce permit alegeri din mai multe variante fixate, iar restul cu răspunsuri deschise, la care subiectul își construiește răspunsul în totalitate. Datele obținute au fost prelucrate statistic și ulterior interpretate.

Chestionar de evaluare inițială

1. Cu ce localități se învecinează comuna voastră ?

……………………………………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………….

2. Comuna Chiojdeni a fost atestată documentar în anul:

a. 1674 b. 1613 c. 1815 d. 1785

3. Până în 1950 comuna Chiojdenia făcut parte din plasa Dumitrești, județul:

a. Buzău b. Vrancea c. Râmnicu Sărat d. Putna

4. Moșia Chiojdeni a avut în ordine cronologică următorii proprietari:

a. Niculescu, Marghiloman, Butu b. Marghiloman, Butu, Niculescu

d. Butu, Marghiloman, Niculescu

5. În ce perioadă au circulat „ Jetoanele Chiojdeni ” ?

a. 1921-1935 b. 1864-1877 c. 1904-1916 d. nu știu

6. Care este cea mai veche și importantă construcție a comunei ?

a. Biserica „Sfinții Arhangheli Mihai și Gavril” b. Primăria c. Școala

7. Din decembrie 1916 până în octombrie 1918 comuna Chiojdeni s-a aflat sub ocupație:

a. germană b. rusă c. Maghiară

8. Localitatea Chiojdeni a fost colectivizată în anul:

a. 1950 b. 1947 c. 1962 d. 1970

9. Ce eveniment istoric a avut loc în comună la 1907 ?

…………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………

10. Care a fost cel mai important eveniment istoric ce s-a desfășurat pe teritoriul comunei?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Interpretarea statistică a chestionarului:

Chestionarul a fost aplicat unui număr de 18 de elevi.

Întrebarea 1. Cu ce localități se învecinează comuna voastră ?

Din totalul de 18 de elevi care au completat chestionarul, 6 (33%) au știut să răspundă care sunt localitățile vecine (Dumitrești, Gura Caliței, Andreiașu de Jos, Vintileasca, Jitia, Buda, Valea Salciei), 8 (45%) au dat un răspun parțial- greșind 2-3 localități din totalul de 7, iar restul de 4 (22%) au răspuns greșit, după cum se poate observa în figura 1.

Fig. 1 Distribuția răspunsurilor elevilor la întrebarea nr. 1

Întrebarea 2. Comuna Chiojdeni a fost atestată documentar în anul:

Din totalul de 18 de elevi, doar 1 elev (6%) a răspuns corect la întrebare (variata b- 1613), restul au dat alte răspunsuri care pot fi observate în figura 2.

Fig. 2 Distribuția răspunsurilor elevilor la întrebarea 2

Întrebarea 3. Până în 1950 comuna Chiojdenia făcut parte din plasa Dumitrești, județul:

Din totalul de 18 de elevi, doar 2 elevi (11%) au răspuns corect la întrebare (variata c- Râmnicu Sărat), cei mai mulți adică 12 (67%) au ales varianta d (Vrancea) gândindu-se probabil la faptul că dintotdeauna comuna a aparținut de acest județ, iar restul au dat alte răspunsuri care pot fi observate în figura 3.

Fig. 3 Distribuția răspunsurilor elevilor la întrebarea 3

Întrebarea 4. Moșia Chiojdeni a avut în ordine cronologică următorii proprietari:

La această întrebare au răspuns corect 7 elevi (39%) ei alegând varianta a (Niculescu, Marghiloman, Butu) făcând analogie cu actuali moștenitori ai familiei Butu.(Fig. 4)

Fig. 4 Distribuția răspunsurilor elevilor la întrebarea 4

Întrebarea 5. În ce perioadă au circulat „ Jetoanele Chiojdeni ” ?

A ales răspunsul corect (varianta c- 1904-1916) doar 1 elev (6%), cei mai mulți 12 (70%) au ales varianta d, de aiciputem trage concluzia că elevii nici nu știau ca au existat acest tip de monede, după cum se observă din figura 5.

Fig. 5 Distribuția răspunsurilor elevilor la întrebarea 5

Întrebarea 6. Care este cea mai veche și importantă construcție a comunei ?

La această întrebare au răspuns corect 5 elevi (28%), adică varianta-a (Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril), restul au ales alte răspunsuri după cum se observă în figura 6.

Fig. 6 Distribuția răspunsurilor elevilor la întrebarea 6

Întrebarea 7. Din decembrie 1916 până în octombrie 1918 comuna Chiojdeni s-a aflat sub ocupație:

Au ales răspunsul corect (varianta a- germană) doar 6 (33%) elevii, iar restul au dat alte răspunsuri după cum se poate observa în figura 7.

Fig. 7 Distribuția răspunsurilor elevilor la întrebarea 7

Întrebara 8. Localitatea Chiojdeni a fost colectivizată în anul:

La această întrebare cei mai mulți elevi adică 10 (56%) au ales varianta a, ei făcând analogie cu evenimentele ce s-au petrecut la nivelul țării și doar 2 (11%) au ales răspunsul corect ( anul 1962), așa cum se observă în figura 8.

Fig. 8 Distribuția răspunsurilor elevilor la întrebarea 8

Întrebarea 9. Ce eveniment istoric a avut loc în comună la 1907 ?

La acaestă întrebare a existant un procent de aproape 100% de non-răspunsuri sau răspunsuri greșite deoarece doar un singur elev a dat răspunsul corect (spunând că în acel an o parte dintre țăranii din comună s-au răsculat împotriva boierilor și au fost pedepsiți pentru asta). Acest rezultat este și normal în condițiile în care programa școlară de Istorie nu prevede și parcurgerea acestei teme (Răscoala din 1907) în cadrul conținuturilor de la clasa a VIII-a.

Fig. 9 Distribuția răspunsurilor elevilor la întrebarea 9

Întrebarea 10. Care a fost cel mai important eveniment istoric ce s-a desfășurat pe teritoriul comunei?

Și la această întrebare a răspuns corect doar un singur elev (Bătălia Crăciunului-decembrie 1916), însă mai bine de jumătate din elevi, 10 (56%) au știut că a avut loc niște lupte importante în timpul Primului război mondial, iar restul de 7 (39%) nu au dat nici un răspuns, după cum se observă în figura 10.

Fig. 10 Distribuția răspunsurilor elevilor la întrebarea 10

Chestionarul și-a propus să identifice și cuantifice nivelul de informare al elevilor cu privere la cunoașterea istoriei locale. În urma analizei chestionarelor și a discuțiilor purtate cu elevii am ajuns la următoarele concluzii:

– elevii dețin foarte puține cunoștințe de istorie locală;

– majoritatea elevilor, în schimb, și-au arătat interesul de a descoperi și afla cât mai multe informații despre trecutul localității natale;

– unii dintre elevi, din nefericire însă, consideră că și doar simpla prezență la școală este suficientă pentru o pregătire bună pentru viață.

Prezentarea comparativă a procentelor elevilor care au răspuns corect la fiecare dintre întrebările chestionarului este făcută în Fig. 11.

Fig. 11 Procentajul elevilor care au răspuns corect la întrebările chestionarului ințial

Măsuri de îmbunătățire a rezultatelor:

– Utilizarea metodelor moderne, interactive, și a tehnicilor interactive de grup în combinație cu metodele traditionale, în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor;

– Realizare de activități extracurriculare ce presupun valorificarea și promovarea surselor de istorie locală;

– Sensibilizarea și motivarea elevilor în ceea ce privește respectarea, aprecierea și promovarea valorilor naționale și locale;

– Evaluarea continuă utilizând o gamă diversificată de instrumente de evaluare

1.7.4. Etapa formativ – ameliorativă

Pasul 2 al cercetării constă în desfașurarea activităților curriculare și extracurriculare pe care mi le-am propus și au avut loc în perioada octombrie 2018- mai 2019.

În primul rând am încercat cu elevii de la clasa a VIII-a să implementez înformații de istorie locală în cadrul lecțiilor de istorie, atât cât a fost posiblil limitându-mă la timpul de care am dispus dar în același timp respectând și conținuturile prevăzute în programa scolară. Pe parcursul desfășurării lecțiilor am încercat să folosesc metode activ-participative în care se să poată folosi și materiale de istorie locală (aceste metode au fost exemplificate la capitolele anteriare din partea a II-a, a lucrării de față) contribuind astfel la creșterea nivelului de cunoștințe al elevilor referitoare la istoria locală și la îmbunătățirea performanțelor școlare.

Am folosit materiale audio-vizuale de genul fotografiilor (de exemplu fotografiile realizate de către germani în timpul Primului război mondia), iar elevii le-au selectat pe cele mai relevante și au creat o expoziție cu titltu „ Să ne cunoaștem trecutul > Bătălia Crăciunului: 22-27 decembrie 1916 ” prin intermediul căreia și elevii de la alte clase au putut să-și dobândească cunoștinte de istorie locală. Tot în cadrul acestor ore de istorie, la tema „Regimul național comunist” am realizat și un tur virtual (am vizualizat online) Închisoarea comunistă de la Râmnicu Sărat în urma căruia elevii au fost și profund sensibilizați. Am introdus de asemenea în lecții situații problemă în care să se folosească atât informațiile cât și să se valorifice materialele de istorie locală.

Elevii au avut de asemenea posibilitatea să studieze documentele istorice vechi (manuale, cataloage, condice de preznță) care se găsesc în Arhiva Școlii Gimnaziale Chiojdeni, ei au putut realiza o comparație între învățământul de la sfârșitul secolului al XIX-lea și învățământul de astăzi.

De asemenea și în testele de evalure am inserat și întrebări referitoare la istoria locală, urmărind astfel atât care sunt cunoștintele acumulate, de istorie locală, dacă aceștia au progresat, cât și dacă scopul urmărit poate fi atins. Iar prin metodele alternative de evaluare folosite am încercat atât să îmbunătătesc activitățile cât și să stimulez elevii să folosească și materialele de istorie locală, dar și să le dezvolt competențele.

Dar și prin activitățile extracurriculare desfășurate le-am oferit posibilitatea elevilor să-și însușească surse de istorie locală, care au contribuit atât la îmbogățirea cunoștințele cât și la cultivarea mândriei, a patriotismului local și interesului pronunțat față de locurile natale. Totodată activitățile extracurriculare au fost folosite ca o formă de completare, de aprofundare, de îmbogățire și de consolidare a cunoștințelor atât de istorie locală cât și istorie națională sau universală, de dezvoltare a competențelor din zonele de interes ale elevilor și de folosire în mod eficient și plăcut a timpului liber.

1.7.5. Exemple de activități extrașcolare desfășurate cu elevii Școlii Gimnaziale Chiojdeni

Activitatea intitulată: „ Cinste eroilor noștri ! ”

– activitatea s-a desfășurat la Troița eroilor din satul Chiojdeni în data de 19 decembrie 2018, ca urmare a apropierii unui eveniment istoric important pentru comunitatea locală- Bătălia de Crăciun (așa cum au numit-o nemții), ocazie cu care s-au comemorat și eroii Primului război mondial

– la activitate au participat elevii, cadrele didactice, consăteni ai satului și invitați locali și de la județ (având în vedere că în acest an s-au împlinit 100 de ani de Marea Unire)

– în deschidere profesorul de istorie (coordanatorul activitătii) a făcut o scurtă prezentare a evenimentelor care s-au petrecut la a cea vreme și la care au participat și locuitorii de atunci

– preotul paroh, Ticu Radu, a enumerat toți eroii din localitate care au plătit prin jertfă de sânge realizarea României Mari

– elevii clasei a VIII- a au pregătit un moment artistic dedicat acestui eveniment ( au intonat cântece patriotice și au recitat poezia „Nu plânge, Maică Românie”, ce a fost găsită în ranița unui soldat ce și-a pierdut viața în timpul luptelor din 1918) iar la sfârșit vor depune coroane de flori.

Fotografii din timpul activității

b. Activitatea intitulată- „ Pe urmele trecutului ”

– această activitate s-a defășurat în luna aprilie 2019 sub forma unui interviu realizat de către unii elevi de la clasa a VIII-a

– elevii au avut ca sarcină să culeagă informații, de la localnici, despre perioada celor două războaie mondiale

– astfel în prima etapă elevii au identificat urmașii participanților la cele două războaie (deoarece aceștia pot deține cele mai multe informații) pentru a putea realiza un interviu

– informațiile obținute au fost apoi prelucrate și transcrise (elevii au apelat și la ajutorul profesorului acolo unde a fost cazul) sub forma unor articole ce au avut următoarele tiltluri: „Lupte grele purtate în zilele de 26-27 decembrie 1916 pe teritoriul comunei ”; „ Urmările Bătăliei Crăciunului în Chiojdeni ”; „ Eroismul soldaților noștri în el de-al doilea război mondial ” și „ Prezența rușilor în comuna Chiojdeni ”< în timpul celui de-al doilea război>. Acest interviu a permis colectarea unor informații suplimentare de istorie locală, decât a celor obținute prin alte metode.

– prezentarea interviurilor și colegilor de clasă, diseminarea acestora.

Elevii care au realizat interviul

c. Activitatea intitulată: „ Eroii de lângă noi ”

– această activitate s-a realizat la Biserica din centrul comunei în ziua de 6 iunie 2019 în Joia Înălțării când se sărbătorește și Ziua Eroilor, iar alături de elevi au participat și o parte din cadrele didactice

– activitatea a fost coordonată de doamna profesoara de istorie, Gherghina Dana și preotul paroh, Ticu Radu

– în ziua premergătoare acestei activități elevii au mers în cimitirul din sat și au îngrijit mormintele eroilor

– elevii au prezentat un program artistic închinat sărbătorii, ce a cuprins câtece patriotice. Dar pe lângă acesta părintele a mai avut o propunere, știind că elevii clasei a VIII-a au realizat un referat cu tema: „ Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril- monument istoric al comunei ”, ca un elev să prezinte pe scurt, celor prezenți la biserică, principale informații ce sunt cuprinse în acest referat. Motivul – o parte din locuitorii comunei nu știu de ce această biserică a fost declarată monument sau mai grav, că este monument.

– la sfârșitul activității elevii au depus buchete de flori (pregătite special de ei) la mormintele eroilor

Fotografii di timpul activității

Rezultate așteptate în urma desfășurării activităților:

– peste 50% dintre elevii vor putea să-și exprime propriile atitudini și idei legate de evenimentele din istoria locală

– la cel puțin 60% dintre elevi le va crește motivația de a valorifica istoria locală, de a conserva monumentele istorice și de a păstra mereu vie amintirea eroilor noștri

– cel puțin 75% dintre elevii din grupul țintă vor răspunde corect la întrebările chestionarului final

– îmbunătățirea relațiilor și a comunicării dintre Școală – Comunitatea locală, cât și creșterea prestigiului școlii.

1.7.6. Etapa finală

După implementarea activităților de asimilare a cunoștințelor despre istoria locală s-a aplicat din nou chestionarul de la începutul cercetării, la aceiași 18 de elevi din clasa a VIII-a. Acesta a fost aplicat la sfârșitul anului școlar 2018-2019, în luna iunie, cu scopul de a constata în ce măsură activitatea desfășurată a răspuns așteptărilor, rezultatele comparative ale chestionarului fiind prezentate în figura 12.

Fig. 12 Rezultatele comparative ale chestionarului

Din analiza comparativă a chestionarului final cu cel inițial pot să concluzionez următoarele:

Elevii clasei a VIII-a care au participat la activitățile de istorie locală au înregistrat un progres evident în achiziționarea de cunoștințe, priceperi și atitudini civice ceea ce confirmă ipoteza cercetării.

Procentul mediu al răspunsurilor corecte este mult superior celui al răspunsurilor incorecte.

La întrebările cu răspunsuri închise, ce permit alegeri din mai multe variante fixate, elevii au răspuns corect într-un procent mai mare decât la întrebările ce presupuneau răspunsuri deschise, la care elevul își construiește răspunsul în totalitate.

La cea de-a șasea întrebare, unde aveau de identificat cea mai veche și importantaă construcție și la ultima întrebare a chestionarului, în care elevii trebuiau să exemplifice care a fost cel mai important eveniment istoric local, aproape toți elevii au dat răspunsul corect, ceea ce rezultă un progres semnificativ față de etapa inițială.

Activitatea instructiv-educativă a decurs în condiții optime, ceea ce a permis realizarea performanțelor școlare pentru elevii care inițial nu au dat răspunsuri corecte.

Procentele comparative ale celor 2 chestionare, demonstrează interesul elevilor fată de studierea istoriei locale.

CONCLUZII FINALE

Rezultatele și performanțele finale arată o evoluție certă în ceea ce privește nivelul informational și comportamental al elevilor, ceea ce îmi permite să afirm că introducerea informațiilor de istorie locală în lecțiile de istorie sau folosirea acestora în cadrul activităților extrașcolare, au un efect benefic în dezvotarea individului, având repercursiuni directe vizibile atât pe termen scurt cât și pe termen lung prin respectul căpătat față de istoria și identitatea națională.

Informațiile și sursele de istorie locală pe care am încercat să le includ în temele predate, în diferite momente ale lecțiilor de istorie, au dat o tentă de originalitate, au adus suflul prospăt al unor cunoștințe inedite strâns legate de spațiul unde își desfășoară activitatea elevii, permițând realizarea unei învățări vii cu importante legături afective, mărind astfel interesul elevilor atât pentru studiul istoriei în general cât și a istoriei locale în special. Abordare unor modalități de lucru prin care elevul este pus în fața unor izvoare de istorie locală, documente, urme istorice, pe care să le observe direct, contribuie la o mai bună înțelegere a faptelor și evenimentelor istorice, la formarea de reprezentări și noțiuni istorice, care la rândul lor duc la formarea sau dezvoltarea competențelor necesare pentru viitor, la promovarea unor valori și atitudini democratice și responsabile, dar și la formarea sentimentelor patriotice. Iar activitățile extracuriculare desfășurate au venit să completeze ceea ce au studiat elevii în cadrul orelor de istorie.

Pe de altă parte consider că cercetarea-acțiune pe care am desfășurat-o pe parcursul anului școlar 2018-2019 s-a însris în cadrul activităților instructiv-educative, care prin rezultatele lor, au dorit să confirme ipoteza de bază de la care am plecat, a obiectivelor cercetării și că au contribuit la îmbunătățirea metodelor de predare ale istoriei, la găsirea unor mijloace adecvate de utilizare a surselor de istorie locală în combinații diferite.

Totodată mai consider și că această lucrare și-a atins scopul pe care mi l-am propus la începutul realizării, acela de a stabili o bază științifică de istorie locală, care prin folosirea ei în procesul de învațământ creează posibilitatea dezvoltării competențelor formative, dar care poate fi și un punct de pornire pentru realizarea unui curs de istorie locală, care să fie predat în cadrul Școlii Gimnaziale Chiojdeni.

Este important ca elevii din localitate să nu uite modul de a fi a strămoșilor lor, trebuie să cunoască cât mai multe informații despre: evenimentele și faptele istorice, școală, biserică, administrație, tradiții și obiceiuri locale. Iar pentru îndeplinirea ecestui obiectiv este necesar fie extinderea prezentului currriculum de istorie, adăugând o flexibilitate numărului de ore, astfel încât în plus față de trunchiul comun, fiecare profesor de istorie să aibă posibilitatea alocării unui număr de ore și pentru studierea istoriei locale. Sau fie constituirea unui opțional de istorie locală la clasele de gimnaziu, care să sprijine atât procesul educativ, pe profesorul de istorie, dar care mai ales să faciliteze atât învățarea cât și cercetarea împreună cu elevii a surselor de istorie locală, permițându-se astfel îmbogățirea și armonizarea bagajului de cunoștințe referitoare la mediul istoric local dar și menținerea vie a imaginii trecutului.

Însistăm asupra importanței cunoșterii istoriei locale și studiul ei în cadrul orelor de istorie sau separat ca materie opțională, doarece de multe ori ca profesori de istorie suntem nevoiți să facem apel și la faptele de istorie locală, pentru ca prin exemplul concret al consecințelor unui proces sau eveniment istoric, fără riscul de a ignora particularitățile, să putem generaliza.

BIBLIOGRAFIE

1. Anuarul „Socec” al României Mari- Comuna Chiojdeni, Registre pentu contabilitate la SOCEC & COSA

2. Arhivele Naționale Vrancea (ANV)- Fond comuna Chiojdeni

3. Arhiva Școlii Gimnaziale Chiojdeni

4. Ardelean Aurel, Mândruț Octavian- „ Didactica formării competențelor ”, Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, Arad, 2012

5. Bălăiță Dorel- „ Jetoane Chiojdeni ”- articol apărut în publicația „ Colecționarul Român ”, nr. 5/2009

6. Bercaru Ionuț, Burducea Daniela- „ Istorie și Creștinism ”- Lucrările Simpozionului Bordești- Brâncoveanu, nr.III, 2018, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat

7. Boghian D. Dumitru- „ Didactica istoriei în învățământul preuniversitar ”, Universitatea „Ștefan cel Mare”,Suceava, 2005

8. Catalogul Documentelor Țării Românești, vol. VII (1611-1615), doc. 189

9. Cucu P. Maria – „ Studiul complex geografic si metodic al localității Chiojdeni- județul Vrancea ” -lucrare de gradul I, București 1983

10. Dănescu Grigore- „ Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Râmnicu Sărat ”, Stab. Grafic J.V Socecu, Bucuresti, 1896

11. Dumitrașcu Ioana-„ Jitia, izvor de credință și tradiție românească ”, Ed. Andrew, Focșani, 2008

12. Ene Marian- „ Bazinul hidrografic Râmnicu Sărat. Dinamica reliefului în sectoarele montan și subcarpatic ”, Ed. Universitară, București 2005

13. Găloiu Marian- „ Dumitreștii de ieri ”, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2011

14. General Dabija A. Gheorghe- „ Armata română în războiul mondial (1916-1918) ”. Vol. III, Ed. IG Hertz, București 1934

15. Giurăscu C. Constantin- „ Harta stolnicului Constantin Cantacuzino ”, în Revista Istorică Română, vol. 13, București, 1943

16. Giurăscu C. Constantin- „Principatele române la începutul secolului al XIX-lea ”, Ed. Știițifică, București, 1957

17. Giurcă Nicolae-„ Școala din Dumitrești ”, Ed. Zedax, Focșani, 2002

18. Idem- „ Monografia comunei Dumitrești ”, Ed. Fundației Culturale „D. Bolintineanu”, Focșani, 2002

19. Gruber Gabriela- „ Didactica istoriei și formarea de competențe ”, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016

20. Grumăzescu Horia – „ Subcarpații dintre Câlnău și Șușița ”, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973

21. Kirițescu Ctin.- „Istoria războiului pentru reîntregirea României ”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1989

22. Lahovari G.I. și alții- „ Marele Dicționar Geografic al României ”, vol. V, Stab. Grafic J.V Socecu, Bucuresti, 1902

23. Manea M., Teodorescu B.- „ Istoria românilor, de la 1821 până în 1989”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995

24. Monitorul Oficial- Ministerul de Interne: Decrete, 5 februarie 1906

25. Nicodei Aurel- „ Considerații istorice și arhitecturale despre biserica de lemn cu hramul „ Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril ”, sat Chiojdeni, comuna Chiojdeni, județul Vrancea ”- în „ Istorie și Creștinism ”- Lucrările Simpozionului Bordești- Brâncoveanu, nr.II, 2017, Ed. Rafet

26. Nicolescu Valeriu, Marafet Constantin- „ Un colț de Țară Romănească- Județul Slam-Râmnic ”, vol. I, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008

27. Nicolescu Valeriu- „ Un colț de Țară Romănească- Județul Slam-Râmnic ” , vol. II, Buzău, 2009

28. Păun Ștefan- „ Didactica istoriei ”, Ed. Corint, București, 2007

29. Petre Abeaboeru-„ Comuna Chiojden, un colț de rai Râmnicean ”, Ed. Terra, Focșani, 2013

30. Postolache Nicolae- „ Didactica istoriei ”, Ed. Fundației „România de Mâine”, București 2008

31. Programa școlară pentru disciplina ISTORIE, clasele a V-a – a VIII-a, București, 2017

32. PUG – Consiliul Local Chiojdeni

33. Stoica Adrian- „ Evaluarea curentă și examenele”, Ed. Prognosis, București, 2001

34. Tanasă Gh. – „ Metodica predării- învățării istoriei în școală ”, Ed. Spiru Haret, Iași 1996

35. Ujvari I. – „ Geografia apelor României ”, Ed. Științifică, București, 1972

36. Zainea Ion- „ Predarea și învățarea istoriei ”, Asociația Cultural Științifică Adsumus, Oradea, 2001

Resurse biografice electronice

1. https://pe-harta.ro/vrancea/

2. https://opiniabuzau.ro

3. https://chirac.wordpress.com

4. www.licmarghilomanbz.ro/revnr3, Buzău, 2017

5. https://slamramnic.wordpress.com

6. https://herdsem.wordpress.com

7. https://www.dumitresti.ro/articol- „Cesiuni”

8. https://www.dumitresti.ro/galerie foto

9. https://wwwdumitresti.ro/pe-aici-candva-trecea-un-trenhtml/ Ziarul “Cuvântul” Nr. 19 din 9 august 1912 de către N. Dicescu

10. https://wwwdumitresti.ro/pe-aici-candva-trecea-un-trenhtml/

11. https://wwwdumitresti.ro/pe-aici-candva-trecea-un-trenhtml/ Ziarul Dimineața nr. 3632 din 15 aprilie 1914

12. https://ro.wikipedia.org/wiki/

13. https://www. alamy.com

14. https://www academia.edu/Metodica didactică graffiti și aplicațiile acesteia în cadrul orelor de istorie și cultură civică- prof. Dr. Diana Maria Beldiman

15. https://wwwadev.ro/pbfnps

16. https://www.academia.edu/Repere pentru proiectarea și actualizarea „Curriculumului Național”, Institutul de Științe ale Educației, 2015