Posibilele Evolutii ale Acordului Final Privind Problematica Nucleara Iraniana

Este oarecum agreat de majoritatea surselor media că programul nuclear iranian a apărut în perioada de început a Războiului Rece, pe fondul alianței strategice dintre Statele Unite și Șahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi. În cadrul programului SUA Atoms for Peace, Iranul a primit facilități de cercetare fundamentală în domeniul nuclear, semnând în contrapartidă, în 1968, Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare (NPT).

Alimentat de prețul mare al petrolului din anii 1970, regimul iranian a încercat să achiziționeze de la furnizorii occidentali facilități nucleare de scară mare, cu scopul de a dezvolta programul de obținere a energiei nucleare și facilitățile din cadrul ciclului combustibilului nuclear, care aveau atât utilizare civilă cât și potențiale aplicații militare.

La crearea Agenției Iraniene pentru Energie Atomică în 1974, planurile Șahului prevedeau construcția a cel puțin 20 reactoare nucleare, a unei facilități de îmbogățire a uraniului și a uneia de reprocesare a combustibilului uzat.

Cu toate acestea, până la momentul Revoluției Islamice din 1979, cea mai importantă realizare iraniană în domeniul nuclear este constituită de proiectele de cercetare realizate în cadrul Teheran Nuclear Research Center, unde, cu sprijin american dar și în mod clandestin, au fost efectuate cercetări legate de îmbogățirea uraniului cu ajutorului laserului.

În același moment, deși ferm contractată cu companii din Franța și Germania, centrală nucleară de la Bushehr rămâne la stadiul de anvelopă exterioară pentru ani buni, până când a fost bombardată de forțele irakiene în cadrul conflictului iraniano-irakian.

Mai mult, pe fondul schimbărilor ideologice generate de momentul 1979, armele de distrugere în masă, percepute ca un instrument occidental nedemn de Revoluția Islamică, au fost declarate prohibite de Ayatollahul Khomeini, situație care nu s-a schimbat până la mijlocul anilor 80, când a fost reluată cooperarea cu entități externe pentru finalizarea obiectivului nuclear de la Bushehr.

Reluarea programului nuclear are o legătură certă cu războiul irakiano-iranian și utilizarea armelor chimice împotriva civililor iranieni, existând chiar mărturii ale unora dintre fizicienii iranieni refugiați în Occident cu privire la decizia regimului de la Teheran de a încerca să obțină arma nucleară, văzută la acel moment ca singura soluție de descurajare în raport cu inamici precum SUA și Israel, dar și față de statul vecin Irak, despre care rapoartele serviciilor de informații arătau că are în derulare un program de înarmare nucleară.

Deși rămase necunoscute publicului larg și AIEA, eforturi Iranului au fost îndreptate în acea perioadă pentru obținerea în țară a tuturor elementelor ciclului combustibilului nuclear, care ar fi asigurat independența din această perspectivă față de orice sursă externă, și, în principal, a capacităților de îmbogățire a uraniului, capabile să furnizeze atât combustibilul pentru diversele categorii de reactoare civile și de cercetare dar și a celui military grade (îmbogățit la peste 90%) necesar producerii de arme nucleare (activitățile din acea perioadă vor fi mai bine înțelese după dezvăluirile făcute de AQ Khan la începutul lui 2004, vezi mai jos).

În perioada de după sfârșitul Războiului Rece sunt vizibile eforturile SUA de a bloca cooperările inițiate de Iran cu Rusia și China în domeniul nuclear, vizând obținerea tehnologiilor necesare pentru exploatarea zăcămintelor de uraniu, prelucrarea minereului, reconversie și tehnologia reactoarelor de cercetare cu apă grea.

Se poate considera că acesta este punctul de inflexiune în ceea ce privește atitudinea liderilor regimului de la Teheran față de domeniul nuclear, în principal în ceea ce înseamnă cooperarea cu statele vestice pentru achizițiile de tehnologie și materiale.

Presiunile SUA au determinat cumva, în anul 1992, decizia liderilor iranieni de a nu mai permite accesul inspectorilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) la facilitățile nucleare existente, ceea ce a schimbat și percepția opiniei publice internaționale cu privire la un potențial stat iranian cu capabilități nucleare.

Cu toate acestea, nu pot fi identificate măsuri concrete adoptate de comunitatea internațională pentru a preveni evoluția programului nuclear iranian, agenda publică internațională fiind dominată de subiecte mult mai la modă precum războaiele din Irak și Balcani sau reatragerea rachetelor nucleare sovietice din Ucraina în Federația Rusă.

La mijlocului anilor ’90, Iranul semnează mai multe acorduri cu Federația Rusă în domeniul nuclear, care permit reluarea lucrului la Centrala Nucleară de la Bushehr, creează bazele pentru transferul de tehnologie și echipamente nucleare rusești către mai multe instalații nucleare iraniene, concomitent cu pregătirea specialiștilor fizicieni iranieni în universitățile de profil rusești.

Un prim semnal de alarmă ar fi putut fi importul din China, din 1991, a unei tone metrice de hexaflorură de uraniu, un gaz greu de obținut utilizat pentru alimentarea lanțurilor de centrifuge menite să producă uraniul îmbogățit. Această achiziție ar fi trebuit raportată de Iran către AIEA, dar din motive necunoscute nu există nici o astfel de notificare.

Oricum, până în anul 2003, inspectorii AIEA nu au reușit să identifice în Iran activități care să indice încălcarea angajamentelor asumate prin NPT.

O schimbare dramatică de situație pare să aibă loc în anul 2004, odată cu recunoașterea publică de către fizicianul pakistanez A. K. QHAN a sprijinului acordat timp de 25 de ani programelor nucleare dezvoltate de state precum Coreea de Nord, Libia și Iran.

Din dezvăluirile de la momentul respectiv, rămase până la urmă fără multe urmări legale împotriva celor implicați, a rezultat că rețeaua condusă de specialistul pakistanez a furnizat Iranului elemente de design pentru tehnologia de fabricație a centrifugelor necesare în procesul de îmbogățire a uraniului și, se pare, o schiță simplificată de design pentru fabricarea unei arme nucleare, bazată pe tehnologia utilizată pentru cel de-al patrulea dispozitiv nuclear detonat de China în 1966.

Sunt indicii că un memorandum de cooperare ar fi fost semnat între Pakistan și Iran între 1986-1987, existând suspiciunea că membrii rețelei lui A.Q. Khan ar fi furnizat repere pentru centrifugele tip P1 (dezvoltate de acesta după modelul german de centrifuge G1), precum și pregătirea unui număr limitat de specialiști iranieni în cadrul facilității pakistaneze controlată de acesta.

Mai mult, specialistul pakistanez ar fi asistat Iranul pentru inițierea procedurilor de achiziție a unora dintre componentele hardware necesare procesului de îmbogățire nucleară prin intermediul rețelei de brokeri din Europa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est, pe care o utilizase cu succes pentru transferul în Pakistan a aceluiași tip de tehnologie.

Pe aceste canale, Iranul ar fi reușit achiziția în perioada 1994-1996 schițelor și componentelor necesare pentru aproximativ 500 kituri de centrifuge tip P-1, iar în 1995 ar fi achiziționat schițele pentru tipul de centrifuge mai avansate P-2, despre care se afirmă că ar fi fost dezvoltate de către Iran și prezentate după 2002 ca fiind tipul IR-2.

După recunoașterea implicării în activitățile ilegale de achiziții ale Iranului, pe care a motivat-o inițial ca fiind de origine religioasă și naționalistă, în anul 2009, AQ Khan a afirmat într-un interviu pentru o televiziune pakistaneză că dacă Iranul reușește să obțină arma nucleară ar crea împreună cu Pakistanul un bloc militar puternic în regiune, care s-ar putea împotrivi oricui, inclusiv Israelului. Afirmația pare să aibă sens mai ales că, deși oficialii pakistanezi au negat, de regulă, orice legătură cu transferul de tehnologie și materiale nucleare către Iran, acest proces nu s-ar fi putut realiza într-un stat puternic militarizat precum Pakistanul, fără știrea celor însărcinați cu protecția programului nuclear pakistanez.

Din declarațiile celor implicați rezultă însă cu certitudine și o altă realitate, și anume că procesul de achiziție a materialelor și tehnologiilor nucleare a fost încredințat de regimul religios de la Teheran nou createi Iranian Revolutionary Guards Corp (IRGC), organizația para-militară creată în timpul războiului cu Irakul pentru a asigura securitatea internă a țării și care până în zilele noastre rămâne depozitarul celor mai ascunse proiecte ale regimului Iranian în domeniul militar.

Din aceste activități secrete fac parte presupusele teste ale centrifugelor instalate la Kalaye Electric Company din Teheran, derulate se pare între 1999-2001, unde se afirmă că hexaflorura de uraniu achiziționată din China ar fi fost introdusă în cascada de centrifuge pentru a demonstra viabilitatea proiectului.

Împreună cu acest proiect secret, construirea facilității subterane secrete de îmbogățire de la Natanz, începută în 2001, respectiv a fabricii de apă grea de la Arak, sunt văzute de comunitatea internațională ca o încălcare evidentă a obligațiilor asumate de Iran la semnarea NPT.

Asistența tehnică din exterior și experiența acumulată au permis ca în jurul anului 2004 Iranul să fie capabil să înceapă exploatarea rezervelor de uraniu identificate în jurul orașului Yazd, ceea ce a permis încă un pas în proiectul asigurării in-situ a ciclului combustibilului nuclear. Exploatarea rezervelor de uraniu făcea inutilă precauția impusă de SUA de a transfera înapoi în Rusia barele de combustibil iradiate utilizate în centrala de la Bushehr.

Aceste dezvoltări în programul nuclear iranian au creat condițiile antagonizării relațiilor cu Occidentul, din ce în ce mai preocupat de posibilitatea ca Iranul să facă pași ireversibili pe drumul către obținerea capacităților necesare producerii de arme nucleare.

Mai mult, refuzul de a permite accesul nerestricționat al inspectorilor AIEA la noile facilități nucleare iraniene, combinat cu anunțul Iranului că a început producția indigenă de hexaflorură de uraniu (UF6) și obținerea primelor cantități de yellowcake (material solid de culoare galbenă obținut ca produs intermediar în procesul de îmbogățire a uraniului) au escaladat și mai mult conflictul, determinând un limbaj extrem de dur în raportul AIEA din septembrie 2005, care trăgea concluzia că în urma celor 18 ani de activități clandestine și/sau neraportate este imposibil de concluzionat că nu sunt și alte asemenea activități în Iran.

Ca urmare, în 2006 subiectul ajunge pe masa Consiliului de Securitate al ONU, care solicită AIEA un nou raport în care să stabilească dacă Iranul încalcă obligațiile ce decurg din calitatea de semnatar al NPT.

Raportul AIEA constată că, în ceea ce privește activitățile nucleare derulate de Iran, sunt un număr de subiecte încă neclarificate, care ridică suspiciuni privind respectarea obligațiilor cei revin în domeniul nuclear, iar membrii agenției nu pot garanta că Iranul urmărește doar dezvoltarea unui program civil.

Concluziile raportului, coroborat cu încălcarea anterioară de către Iran a angajamentului convenit anterior în format P3+1 (Marea Britanie, Franța și Germania din partea UE) au condus, în final, la emiterea unui prim set de restricții economice din partea ONU și Uniunii Europene. Restricțiile vizează, în principal, interzicerea transferului către Iran a materialelor, echipamentelor și tehnologiilor necesare procesului de îmbogățire a uraniului, reprocesare a combustibilului nuclear și de dezvoltare a rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune.

Acest prim set de sancțiuni internaționale vin oarecum în contradicție cu evaluarea serviciilor de informații americane care în estimarea din 2007 concluzionează că Iranul ar fi oprit programul militar de înarmare în jurul anului 2003 și că deși avansează în planurile de dezvoltare a capacităților de îmbogățire a uraniului nu va fi capabil de construirea unei arme nucleare mai devreme de 2015.

Deși evaluarea avea să fie apreciată ca lipsită de acuratețe chiar de către Președintele Obama în 2010, la momentul apariției a stârnit numeroase controverse în rândul partenerilor europeni ai SUA și a generat din partea Israelului primele amenințări cu intervenția armată în Iran pentru distrugerea facilităților nucleare (după modelul distrugerii reactorului nuclear irakian în 1981).

Relatările ulterioare aveau să releve faptul că în 2008, în urma opoziției SUA față de propunerile israeliene de a interveni militar în Iran, au început primele atacuri informatice asupra obiectivelor nucleare iraniene, executate în comun de către agențiile de informații americane și israeliene.

Printre primele obiective vizate se numără facilitatea de îmbogățire a uraniului de la Natanz, unde virusul informatic, plasat în calculatorul ce controla procesul de funcționare a centrifugelor, a determinat distrugerea unui număr semnificativ de cascade, daunele fiind estimate chiar de către oficialii iranieni ca fiind de cel puțin 10-20%.

Urmare a declasificării către AIEA a unor documente obținute de serviciile de informații occidentale, agenția internațională concluzionează pentru prima dată, în raportul său din 2010, că are informații consistente despre „activități trecute sau curente nedeclarate” ale structurilor militare iraniene de a dezvolta un focos nuclear. Raportul precizează, de asemenea, că o serie de activități cu caracter militar asociate programului nuclear au continuat și după anul 2004, în contradicție cu evaluarea americană anterioară.

Ca urmare, un nou set de sancțiuni este convenit la nivelul ONU, prin care se restricționează transferul către IRGC, principala entitate suspectată de gestionarea programului nuclear militar, de produse militare și orice alte activități comerciale, inclusiv tranzacțiile financiare. Ca element de noutate, Rezoluția cere statelor membre să inspecteze navele și aeronavele iraniene, dacă suspectează că transportă încărcături care ar viola restricțiile internaționale. De asemenea, se constituie un comitet de experți la nivelul Consiliului de Securitate al ONU, însărcinat cu monitorizarea implementării sancțiunilor de către statele membre.

În paralel, SUA și Israel continuă atacurile cibernetice împotriva obiectivelor nucleare iraniene, provocând distrugerea a încă cel puțin 1000 centrifuge. În același timp, o serie de asasinate suspecte, atribuite de Iran și multe alte state serviciilor secrete israeliene, duc la moartea sau rănirea grava a mai multora dintre specialiștii iranieni bănuiți de a fi fost implicați în programul militar nuclear iranian.

Un nou raport al AIEA din 2011, care concluzionează că Iranul ar fi derulat activități de producere a unui dispozitiv exploziv nuclear la baza sa militară de la Parchin, determină un nou set de sancțiuni internaționale, prin care Banca Centrală a Iranului și mai multe bănci iraniene sunt excluse din tranzacțiile financiare internaționale, fiind totodată interzis transferul către Iran de valută forte, aur și alte metale prețioase liber convertibile. O lovitură majoră este dată de includerea pe lista de sancțiuni a unor domenii economice și industriale, precum cel de exploatare și prelucrare a petrolului și gazelor naturale, considerate ca aducătoare de venituri pentru regimul de la Teheran, pe care acesta le utilizează finanțarea programelor militare clandestine.

Retorică celor două părți continuă încă doi ani, timp în care Iranul anunță planuri pentru instalarea unui număr important de centrifuge de nouă generație la facilitatea de la Natanz, iar inspectorii AIEA încearcă să obțină acces în fosta bază militară de la Parchin, acolo unde imaginele furnizate de sateliții de supraveghere indică un amplu proces de curățare și nivelare a terenului.

Intrarea în vigoare la mijlocul anului 2012 a restricțiilor europene privind vânzarea de petrol și gaze iraniene pe piața comună europeană începe să-și arate efectele, provocând economiei iraniene pierderi lunare estimate între 4-8 miliarde dolari. Ca urmare, în ciuda promovării în continuare a unei retorici care reclamă dreptul inalienabil al Iranului de a dezvolta un program nuclear civil, regimul de la Teheran începe să tatoneze puterile occidentale pentru reluarea negocierilor pe tema programului nuclear iranian.

Liderii de la Teheran continuă și seria de anunțuri belicoase privind identificarea unor noi zăcăminte de uraniu sau dezvoltarea unei noi serii de centrifuge cu caracteristici mult superioare celor deja instalate în facilitățile de la Natanz și Qom, însă realitatea de zi cu zi constată deprecierea rialului iranian cu peste 50%, scăderea vânzărilor de petrol la un maxim de 1-1,1 milioane barili/zi și dificultăți serioase în transferarea fondurilor necesare pentru cele mai banale produse necesare traiului de zi cu zi.

Raportul AIEA din 2013, dat publicității cu câteva luni înainte de alegerile prezidențiale din Iran, sugerează posibilitatea unui nou parcurs al Iranului în tentativa de obținere a armelor nucleare, respectiv utilizarea facilității de apă grea și a reactorului de cercetare, aflat în construcție în localitatea Arak, pentru obținerea de plutoniu, material nuclear utilizabil doar pentru construcția de focoase nucleare.

După o serie de întâlniri din 2012 și 2013 între Iran și cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU plus Germania, derulate în Irak și Kazahstan, rămase fără rezultat, venirea la putere a președintelui Rouhani, perceput de populația iraniană dar și de comunitatea internațională ca un reformator moderat, dă un suflu nou negocierilor, care demarează în octombrie 2013.

Trebuie precizat că luările de poziție ale noului președinte iranian în favoarea găsirii unei soluții de dialog cu Vestul în ceea ce privește programul nuclear al țării, sunt adesea contracarate de declarațiile dure ale Liderului Suprem și ale unor dintre liderii marcanți ai IRGC, care apreciau în toamna lui 2013 că este prea devreme pentru ofensiva de charm lansată de Rouhani, iar Iranul ar trebui să-și prezerve dreptul de a decide cu privire la capabilitățile nucleare pe care le dezvoltă.

Pentru a sublinia disponibilitatea Marilor Puteri de a începe un dialog pe subiectul programului nuclear iranian, în noiembrie 2013 se ajunge la o primă înțelegere pentru ridicarea unora dintre sancțiunile impuse Iranului, în schimbul angajamentului că statul islamic va reduce producția de uraniu îmbogățit și va schimba proiectul reactorului de la Arak, astfel încât să nu se mai ajungă la producția de plutoniu. Acordul creează mai mult o perioadă tampon de 6 luni în derularea negocierilor, care să permită negociatorilor identificarea căilor pe care se poate ajunge la o soluție de compromis acceptabilă pentru toate părțile implicate.

În ciuda unor compromisuri făcute de partea iraniană, care includ și schimbarea designului reactorului de la Arak pentru limitarea producției de plutoniu, progresul în cadrul negocierilor de după momentul iulie 2014 este limitat, reprezentanții SUA indicând ca țintă de compromis a discuțiilor posibilitatea de încetini programul nuclear iranian la un ritm care să necesite cel puțin un interval de un an pentru obținerea de suficient material nuclear pentru un dispozitiv exploziv nuclear. Afirmațiile reprezentanților SUA vin pe fondul controverselor privind potențiala țintă a unui viitor acord: fie determinarea Iranului la recunoașterea activităților clandestine asociate unui potențial program nuclear militar ori implementarea unui mecanism de control care să permită identificarea oricărei devieri de la traseul convenit în cadrul negocierilor.

În final, acordul de principiu convenit în aprilie 2015, prevede că Iranul va reduce la 5000 numărul de centrifuge utilizat în facilitățile de îmbogățire a uraniului de la Natanz, va transforma facilitatea subterană de la Qom în laborator de cercetare și centru de producție de izotopi medicali, concomitent cu menținerea proiectului de schimbare a designului reactorului de la Arak pentru limitarea producției de plutoniu. Acordul trebuia formalizat până la sfârșitul lunii iunie 2015, însă este probabil să se întâmpine noi dificultăți în redactarea unui document final, în principal deoarece delegația iraniană afirmă, încă de la începutul negocierilor în octombrie 2013, că discuțiile se derulează pe principiul că nimic nu este convenit până când totul este convenit.

Pe de altă parte, Președintele Obama întâmpină dificultăți serioase în promovarea în Congres a acordului negociat, urmare atât a opoziției crescânde a senatorilor republicani cât și a lobby-ului extrem de eficient făcut de cercurile de putere de la Tel Aviv.

Ca urmare, șansele de implementare ale unui acord final până la sfârșitul anului 2015 rămân extrem de reduse.

La momentul actual, programul nuclear iranian include câteva facilități de cercetare, două mine de uraniu, un reactor de cercetare și facilități de procesare a uraniului care includ cel puțin trei facilități cunoscute de îmbogățire a uraniului (vezi imaginea de mai jos).

#IranTalks

La data de 2 aprilie 2015, la Lausanne, Elveția, Iranul și țările P5 + 1 (China, Franța, Germania, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite) au ajuns la un progres pe spre un acord nuclear global. Iranul și P5 + 1 au anunțat că, după 15 luni de negocieri, au ajuns la un acord asupra unui set de parametrii care conturează restricțiile nucleare, de monitorizare și verificare, și ridicarea sancțiunilor într-un plan comun de acțiune cuprinzător.

Parametrii descriși de ambele părți pun bazele pentru o înțelegere care îndeplinește obiectivele politice fundamentale a Statelor Unite ale Americii: blocarea potențială a căilor și metodelor Iranului de a ajunge la arma nucleară. După cum precizează secretarul american al energiei, Ernest Moniz, în data de 12 aprilie 2015 în Washington Post, "acordul nu este pentru 10, 15 sau 20 de ani,. Acesta este un acord etapizat construit pentru un termen lung și, dacă Iranul câștigă încrederea comunității internationale și îndeplinește obiectivele sale pașnice în această perioadă extinsă, atunci constrângerile se vor ridica în etape, deși obligațiile care îi revin în temeiul Tratatului de neproliferare nucleară și al Protocolului adițional vor rămâne în vigoare pe termen nelimitat."

Tăierea capacității de îmbogățire a uraniului

Limitările stabilite la Lausanne depășeasc angajamentul administrației Obama de a se asigura că Iranului ii va lua mai mult de un an de a produce uraniu puternic îmbogățit suficient pentru o armă nucleară, dacă liderii Iranului au decis să facă acest lucru. În prezent, Iranului i-ar fi nevoie de doua-trei luni pentru a răspunde acestui obiectiv. Acest acord împinge înapoi timpul de breakout al Iranului prin reducerea dramatică a numarului de centrifuge pentru îmbogățirea uraniului, eliminarea unor echipamente dar nu echipamentelor sale de operare instalate, și tăierea stocurilor de combustibil nuclear din uraniu gaz îmbogățit cu 97 la suta. Îmbogățirea uraniului va avea loc, de asemenea, numai la Natanz; facilitatea subterană a Iranului la Fordow va avea scopul pentru activități de cercetare non-uraniu. Aceste elemente pun împreună un blocaj verificabil spre arma nucleară folosind uraniu puternic îmbogățit.

În prezent, Iranul folosește circa 10.200 de centrifuge de primă generație IR-1 (696 la Fordow și 9500 de la Natanz) pentru a produce combustibil din uraniu îmbogățit U-235 la mai puțin de cinci la suta. Acest nivel de îmbogățire este potrivit pentru a produce combustibil pentru centralele nucleare. Arme nucleare de calitate se produc cu uraniu îmbogățit U-235 la mai mult de 90 la sută. Iranul are o suplimentare de 6.200 de centrifuge IR-1 la Natanz și 2.000 la Fordow care sunt instalate, dar nu pentru îmbogatirea uraniului. Alte 1.008 centrifuge mai avansate de tip IR-2M sunt instalate la Natanz, dar nu sunt operaționale. În total, sunt aproximativ 19.500 de centrifuge.

Conform acordului numărul de centrifuge instalate vor fi tăiate în mod dramatic. Iranul va opera 5060 centrifuge de tip IR-1 pentru îmbogățirea uraniului la mai putin de 5 la suta la Natanz. O suplimentare de 1044 centrifuge de tip IR-1 vor fi instalate, dar nu pentru îmbogățirea uraniului. Centrifugele rămase – peste 13.000 – vor fi eliminate din Natanz și Fordow și plasate sub egida Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) acestea fiind etanșate. Iranul va putea accesa aceste centrifuge, cu supraveghere AIEA, în cazul în care sunt necesare piese de schimb pentru repararea centrifugelor de operare. Baza de producție de centrifuge a Iranului va fi, de asemenea, înghețată. Dar reducerea numărului de centrifuge este doar o parte din pachetul care va extinde semnificativ timpul de breakout a Iranului. Dacă Iranul are suficient material reactor de calitate pentru o bombă, se poate accelera procesul de îmbogățire a uraniului la un grad de armă.

În prezent, stocurile Iranului de uraniu gaz îmbogățit este de aproximativ 10000 kg – suficient material pentru cel puțin o jumătate de duzină de bombe dacă ar fi îmbogățit în continuare. Sub o înțelegere cuprinzătore finală, restul stocurilor Iranului de material slab îmbogățit vor fi reduse la 300 kg. Împreună cu reducerile de centrifugare, aceasta împinge timpul de breakout a Iranului cu peste 12 luni. Și având în vedere puterea de mecanisme de monitorizare și verificare, orice mișcare de abatere de la înțelegere ar fi detectată rapid.

Se mai subliniază faptul că Iranul și P5 + 1 nu s-au decis cum va fi neutralizat uraniul slab îmbogățit aflat în stocurile Iranului. Există trei opțiuni pentru reducerea stocului de la 10.000 kg la 300 kg:

1) Iranul ar putea livra combustibil în Rusia, unde ar putea fi stocate sau fabricate în plăci de combustibil;

2) Iranul ar putea dilua materialul înapoi la uraniu natural;

3) Iran ar putea vinde materialul îmbogățit pe piața de combustibil.

Metoda de neutralizare nu este un element critic al înțelegerii. Ceea ce este important este ca stocurile Iranului să fie reduse în mod semnificativ și îmbogățirea ulterioară să fie inaccesibilă. Dacă Iranulului ii s-ar fi permis să convertească materialul sub formă de pulbere pentru fabricarea plăcilor de combustibil, acest lucru ar fi mai problematic, deoarece acest proces este reversibil, iar Iranul va continua să aibă acces la materialul îmbogățit. Cu toate acestea, secretarul american al energiei Ernest Moniz a fost clar cu privire la punctul în care Iranul nu va fi pur și simplu capabil de a converti excesul de gaz hexafluorură de uraniu în pulbere. Acesta trebuie să fie diluat sau expediat pe vas. În cadrul Planului Comun de Acțiune din noiembrie 2013, precum și condițiile de prelungire a acestuia, Iranul sa angajat să dilueze jumătate din stocurile sale de gaz îmbogățit la 20 la sută și de a converti cealaltă jumătate în praf de combustibil, care este folosit pentru fabricarea de plăci pentru reactorul de cercetare de la Teheran.. Aceste acțiuni intermediare trebuie să fie completate integral până la 30 iunie 2015.

Un nous cop pentru Fordow

Îmbogățirea uraniului de la Fordow va fi, de asemenea, interzisă timp de 15 ani. Locația acestei facilități este adânc în interiorul unui munte, fiind o preocupare cheie pentru P5 + 1, deoarece această facilitate, construită inițial în secret, ar fi dificil să fie vizată într-o lovitură militară. Iran, cu toate acestea, nu i-a convenit închiderea oricărei dintre instalațiile sale nucleare. Ca un compromis, instalația Fordow va avea alt scop acela de centru de cercetare în fizică nucleară și tehnologie. Din cele 2710 centrifuge IR-1 situate în prezent acolo, 1.800 vor fi eliminate și depozitate sub sigiliu AIEA. Restul de 900 nu vor fi folosite pentru îmbogățirea uraniului, ci modificate pentru producerea de izotopi pentru cercetare medicală. Nici un material de fisiune nu va fi permis în facilitate și nici o cercetare folosind uraniu nu va fi permisă timp de 15 ani.

Restricții R & D ( Research & Development )

Definirea parametrilor programului de cercetare și dezvoltare a Iranului a centrifugelor avansate a reprezentat o provocare semnificativă pentru negociatori. P5 + 1 a favorizat limite de cercetare și dezvoltare pentru a se asigura că Iranul nu a putut stăpâni mașini mai eficiente. Din 2 aprilie parametrii vor limita testarea mașini avansate ale Iranului, IR-2M, IR-4, IR-5, IR-6, IR-6s, și IR-8, interzic utilizarea oricărei dintre aceste modele să producă uraniu îmbogățit. Acest lucru va asigura că Iranul că nu poate ajunge rapid la arma nucleară folosind utilajele avansate o dată ce limita de 10 ani a îmbogățirii folosind IR-1s se termină.

După 10 ani, mașinile avansate sunt susceptibile de a fi înglobate total și îmbogățirea va crește treptat, în conformitate cu un program convenit. Cercetarea și dezvoltarea continuă va proceda în conformitate cu un plan convenit între Iran și P5 + 1 și prezentat la AIEA. Premierul israelian Benjamin Netanyahu a spus în mod repetat că, după 10 ani de timpul de breakout al Iranului va fi aproape de zero.

Cu toate acestea, în timp ce Iranul va fi capabil de a-și crește capacitatea de îmbogățire, limitele suplimentare și obligațiile internaționale vor rămâne în vigoare. În plus față de monitorizarea și verificarea care ar detecta orice “alunecare” spre o bombă, Iranul va fi limitat să îmbogățească la 3,67 la sută, iar stocul va rămâne plafonat la 300 kg, și Iranului îi vor fi interzise construirea de noi facilități de îmbogățire pentru încă cinci ani . Centrifugele producției de bază a Iranului vor rămâne, de asemenea, înghețate în timpul înțelegerii, asigurându-se astfel că Iranul nu va depozita centrifuge care ar putea fi implementate rapid după ce restricțiile asupra îmbogățirii uraniului expiră. Împreună, aceste limite vor menține programul de îmbogățire a uraniului iranian sub control.

Blocarea căilor spre plutoniu

Din 2 aprilie parametrii au blocat calea Iranului spre armele nucleare, folosind plutoniu pe termen nelimitat. Sub termenii conveniți, Iranul va modifica reactorul cu apă grea de la Arak aflat în construcție sau l-ar distruge miezul original care va fi evacuat pe mare. Construcția reactorului a fost oprită sub acordul interimar, dar dacă va fi finalizat așa cum a fost proiectat, miezul ar produce suficient plutoniu de uz militar pentru aproximativ două arme nucleare raportat la o bază anuală. Plutoniul de uz militar ar putea fi separat de combustibilul uzat și folosit pentru o bombă.

În plus față de reproiectarea reactorului astfel încât acesta nu va produce plutoniu de uz militar, Iranul va livra combustibilul uzat din țară. Instalația de producție de apă grea va continua să funcționeze, dar Iranul nu va acumula apa grea în exces, care este folosit pentru a modera unele tipuri de reactoare, cum ar fi cel în construcție aflat la Arak. Excesul de apă grea va fi vândut pe piața liberă.

Iranul nu va construi noi reactoare cu apă grea pentru cel puțin 15 ani. Chiar și după acest interval de timp, cu toate acestea, calea Iraniului spre armele nucleare va rămâne blocată. De asemenea, Iranul s-a angajat pe termen nelimitat să se abțină de la reprocesarea plutoniului sau să efectueze orice cercetare asupra reprocesării. Luate împreună, aceste dispoziții prevăd o garanție puternică asupra faptului că blocajul căii spre armele nucleare folosind plutoniu este verificabil blocat.

Monitorizarea și verificarea consolidate

Unul dintre elementele cele mai importante ale unui acord nuclear eficient cu Iranul este asigurarea că regimul de monitorizare și verificare consolidată este suficient de intruziv pentru a bloca o cale ascunsă sau disimulată a armelor nucleare și ar fi foarte repede capabil să detecteze orice abatere de accord. Dar încrederea nu este necesară pentru un acord bun. Îmbunătățirea verificării, a monitorizării și a transparenței va oferi încrederea necesară că Iranul respectă angajamentele sale.

Regimul de monitorizare din 2 aprilie a descris parametrii ca fiind de o abordare multistrat care supun fiecare pas de al ciclului nuclear și de aprovizionare nucleară pentru o monitorizare și verificare intensivă. În plus față de un acces regulat la instalațiile nucleare declarate ale Iranului, cum ar fi cele de la Natanz, Fordow, Arak, Esfahan, AIEA va derula o supraveghere continuă a minelor de uraniu ale Iranului timp de 25 de ani. Rotoarele de centrifugare și zonele de producție burduf vor fi sub supraveghere permanentă timp de 20 de ani. Centrifugele stocate și scoase din Fordow și Natanz vor fi, de asemenea, sub supraveghere permanentă. Orice achizitie de articole sau materiale cu dublă utilizare pentru programul nuclear al Iranului vor merge printr-un canal desemnat și vor face obiectul unor monitorizări și aprobări.

Luate împreună, aceste măsuri acoperă lanțul de aprovizionare al Iranului. Monitorizarea continuă a imputurilor și componentelor programului nuclear al Iranului va contribui la asigurarea că Teheranul nu urmărește în secret arme nucleare, folosind un program paralel clandestin. Dacă vor exista acuzații că Iranul a construit o instalație de îmbogățire sub acoperire, facilitate de conversie, facilitate de productie de centrifugare sau o facilitate de producție de uraniu oriunde în țară, AIEA va putea accesa site-urile pentru a investiga acuzațiile.

Parametrii înțelegerii includ, de asemenea punerea în aplicare imediată de către Iran a protocolului adițional. Protocolul adițional are cerințe mai ample de contabilitate, și AIEA poate efectua inspecții scurte. Protocolul adițional este permanent odată ratificat. Este important să rețineți că Iranul s-a angajat să ratifice Protocolul adițional ca parte a acordului interimar din noiembrie 2013.

AIEA va primi, de asemenea, o notificare anterioară de noi instalații nucleare pe care Iranul va intenționa să le construiască. Iranul va pune în aplicare Codul 3.1 modificat. Sub Codul 3.1, Iranul va notifica agenția de îndată ce decide sau aprobă o nouă facilitate. Sub garanțiile existente, agenția primește doar preaviz de șase luni înainte ca facilitatea să fie comandată. Preavizul mai mare va da comunității internaționale mai mult timp pentru a evalua impactul noilor facilități și să se asigure că acestea sunt în conformitate cu programul nuclear pașnic al Iranului.

Unii critici susțin că acordul nuclear global trebuie să permită inspecții "oriunde, oricând", inclusiv la bazele militare. Este nerealist să se presupună că orice țară ar accepta inspecții fără preaviz la orice bază militare. Și mai Important, nu este necesar în cazul iranian.

În temeiul Protocolului adițional, AIEA va avea acces la facilitățile militare dacă există preocupări cu privire la activitățile legate de arme nucleare. Cele două părți vor conveni probabil la un mecanism de adjudecare conceput pentru a asigura, de asemenea, că Iranul nu va bloca accesul AIEA la aceste baze militare.

În plus, AIEA nu va oferi doar supravegherea programului nuclear iranian. Încrederea în conformitatea Iranului va fi susținută de către serviciile naționale de informații. Aceste servicii au jucat un rol important în detectarea facilităților secrete a Iranului și au descoperit dovezi de lucru legate de armele nucleare. Ei vor continua să efectueze acțiuni de intelligence pentru a ține sub microscop activitățile nucleare ale Iranului.

Dimensiunile militare din trecut

Unii critici susțin faptul că Iranul nu va fi nevoit să coopereze cu AIEA cu privire la investigațiile asupra activităților cu dimensiuni militare din trecut. Iranul însă va trebui să pună în aplicare un set de măsuri ca răspuns la întrebările AIEA. Este bine stabilit faptul că Iranul a efectuat activități relevante pentru dezvoltarea de arme ca parte a unui program organizat înainte de 2003. AIEA au prevăzut acuzațiile referitoare la respectivele activități în noiembrie 2011.

În timp ce AIEA și Iranul au făcut unele progrese în perioada noiembrie 2013 – august 2014 privind rezolvarea acestor problem, ancheta este în prezent blocată. Este estențial ca Iranul să răspundă la întrebările AIEA și să permită finalizarea anchetei. Cadrul Lausanne stabilește clar că eliminarea sancțiunilor Consiliului de Securitate al ONU privind activitățile nucleare nu vor avea loc până când Iranul va coopera în cadrul anchetei AIEA iar întrebările anterioare îsi vor gasi răspuns.

Cu toate acestea, o mărturisire compltă a Iranului că s-a angajat în activități legate de arme nucleare, este extreme de improbabilă având în vedere declarațiile anterioare cu privire la caracterul pașnic al programului său nuclear. Ceea ce este cel mai important este proiectarea și implementarea unui regim de monitorizare și verificare sporită capabile că nu există activități de inarmare în curs de desfășurare. Cadrul Lausanne oferă instrumentele și motivația necesară pentru a atinge acest obiectiv.

Ridicarea sancțiunilor

Ridicarea sancțiunilor în faze etapizate va servi ca un stimulent pentru Iran cu privire la restricțiile nucleare cheie. Accesul la bunuri înghețate, ridicarea sancțiunilor SUA, precum și ridicarea sancțiunilor UE va oferi Iranului o scutire semnificativă proportional cu concesiile nucleare pe care le va încheia în Planul Comun de Acțiune. Această primă transă de ajutor va veni probabil atunci când Iranul va lua măsurile pentru a impinge timpul de îmbogățire a uraniului la peste 12 luni.

Arhitectura de bază a sancțiunilor americane vor rămâne în vigoare în accord, facilitând o rapidă reimpunere a acestora dacă Iranul încalcă acordul. Acordul final va avea un process de soluționare a litigiilor pentru a se asigura constatările corecte cu privire la orice presupusă încalcare.

În conformitate cu cadrul de la Lausanne, sancțiunile Consiliului de Securitate al ONU cu privire la programul nuclear iranian va rămâne în vigoare până când Iranul încheie etapele cheie asupra îmbogățirii uraniului, și anume aducând modificări asupra facilităților de la Fordow și Arak, cât oferirea de răspunsuri asupra posibilelor dimensiuni militare din trecut. Un mechanism va permite, de asemenea, reimpunerea sancțiunilor în cazul în care Iranul încalcă acordul.

Sancțiunile cheie ale ONU privind restricționarea vânzărilor de arme și a componentelor de rachete balistice de către statele membre ONU către Iran vor rămâne în vigoare. Orice vânzare de produse și tehnologie cu dublă utilizare pentru a sprijini activitățile nucleare pașnice ale Iranului vor fi monitorizate printr-un canal dedicat.

Oferirea ridicării sancțiunilor și reintegrarea Iranului înapoi în economia globală va schimba analiza cost-beneficiu a Iranului pentru dezvoltarea armei nucleare. Economia Iranului va deveni mai puternică și mai interdependentă iar costul înșelăciunilor de la accord va crește o data cu reacția comunității internationale care va fi mai severă. Aceste elemente vor crește costul de a dezvolta arma nucleară și ar urmări orice decizie de viitor a Iranului.

Acordul final al Planului Comun de Acțiune – 30 iunie 2015

Cadrul acordului de la Lausanne încheiat la data de 2 aprilie 2015 pune bazele unui deal multi-etapizat, eficient, verificabil și cuprinzător accord nuclear ce va fi finalist în cadrul unei întâlniri a reprezentanților P5 + 1 și Iran în data de 30 iunie 2015. Acordul în curs de negociere va bloca Iranul să obțină arme nucleare și va fi în interesul SUA și a securității internationale.

Un număr de experți în neproliferare sunt de acord că, dacă acest acord va fi pus în aplicare va institui un plan lung și efficient, totodată verificabil pentru a fi protejat împotriva unei arme nucleare iraniene. Acești experți consideră că acest cadru al acordului va:

Reduce în mod semnificativcapacitatea Iranului de a îmbogăți uraniul până la punctul în care îi va lua cel puțin 12 luni pentru a acumula sufficient uraniu îmbogățit la gradul de folosire pentru o bombă nucleară;

Necesita modificarea reactoarelor de apă grea de la Arak, pentru a reduce semnificativ potențialul sau de proliferare a capacităților de separare a plutoniului din combustibilul nuclear uzat pentru arme;

Pune în aplicare inspecțiile international consolidate și o monitorizare eficientă care ar contribui la descurajarea Iranului de la încercarea de a încălca acordul, dar în cazul în care acesta il va încălca va crește capacitatea comunității international de a detecta prompt și a perturba viitoarele acțiuni proliferante de construire a armelor nucleare de către Iran, inclusive la potențialele situri nedeclarate;

Necesita ca Iranul să coopereze cu AIEA pentru a încheia ancheta a eforturilor anterioare ale Iranului de a dezvolta un focos nuclear și să ofere transparență suficientă pentru a se asigura că orice astfel de effort rămâne în suspensie.

Eforturile de a aplica o presiune mai mare prin sancțiuni suplimentare vor conduce Iranul departe de discuții și de a submina eforturile international pentru arhitectura sancțiunilor existente, și astfel ar ucide șansa de a încheia efectiv acordul.

În cazul în care Planul Comun de Acțiune Cuprinzător nu este încheiat cu success la 30 iunie sau în cazul în care fie SUA, P5 + 1 și partenerii săi, sau Iranul va respinge acordul final, riscul unei arme nucleare iraniene și posibilitatea un viitor conflict militar va crește. SUA și analiștii de informații israelieni evaluază că o lovitură militară asupra instalațiilor nuclare iraniene ar înapoia programul nuclear iranian pentru o perioada de doi și patru ani.

Scenarii posibile asupra finalității acordului

Cele șase scenarii create și analizate indică faptul că un acord între marile puteri ale lumii și Iran privind programul nuclear iranian, este de preferat la situația actuală, chiar dacă aceasta nu este un deal bun. Alternativa la acordul Lausanne îmbunătățit ar consta din sancțiuni severe și eficiente, care pot duce, eventual, într-un acord mai bun, dar ar putea duce, de asemenea, la realizarea pericolelor inerente și anume un eșec al negocierilor, cu continuarea activității nucleare a Iranului. În schimb, un acord ar permite evaluarea dacă regimul iranian a devenit mai moderat sau a rămas același și dacă încă luptă pentru dezvoltarea armei nucleare. Dacă acest lucru se întâmplă, ar fi posibil să se ia măsuri împotriva programului nuclear în condiții de funcționare mai bune și, eventual, de asemenea, în condiții de legitimitate sporită. Poate ar trebui să fie, de asemenea, de investigat posibilitatea unui acord special de apărare între Israel și Statele Unite.

Punctul de plecare pentru compararea diferitelor scenarii nu este unul în care Iranul are capacități nucleare la zero. Iranul dispune de o infrastructura nucleară construită în ultimii 10 ani, adică, per total componentele și know-how-ul pentru a dezvolta o bombă nucleară. Iranul are 19.000 de centrifuge, din care 9.000 de îmbogățire a uraniului, 10 tone de uraniu îmbogățit de grad scăzut (material fisionabil suficient pentru 7-8 bombe după îmbogățirea într-un grad mai mare), două facilități de îmbogățire subterane, un reactor la Bushehr, de asemenea, capabile să producă plutoniu , un reactor de apă grea în construcție în Arak, și o infrastructură de know-how, R&D, și activitatea sub acoperire dedicată dezvoltării de arme. Acordul în curs de dezvoltare nu permite Iranului să dezvolte arme nucleare, nici în 10-25 de ani, nici după aceea. O decizie iraniană de a dezvolta arme nucleare în 2025 sau 2030, atunci când cele mai multe restricții impuse sunt programate pentru a fi ridicate, ar reprezenta încă o încălcare a acordului și a Tratatului de neproliferare nucleară care ar obliga un răspuns internațional puternic.

Israelul vede Iranul cu arme nucleare ca o amenințare la adresa securității sale de cel mai înalt nivel. Astfel se cuvine politicii israeliene să se concentreze, în primul rând, pe îmbunătățirea parametrilor acordului în curs de dezvoltare. În același timp, Israelul trebuie să lucreze cu Statele Unite pentru a promova acorduri și un plan coordonat de acțiune, și poate, de asemenea, pentru a ancora înțelegeri într-un acord formal care ar oferi soluții pentru scenariile problematice și pericolele inerente într-un breakout iranian, cu sau fără un acord final.

Un model analitic pentru a ghida liderii respectivi ale Statelor Unite și Israel – lideri care vizualizează Iranul înarmat cu arme nucleare ca inacceptabil – este una care se concentrează asupra întrebării care trebuie pusă la fiecare punct din timp: am ajuns la intersecția în care trebuie să aleagă între două alternative problematice, fiecare plină cu rezultate negative și ramificații îngrozitoare – acceptarea Iranului cu arme nucleare sau o acțiune militară pentru a împiedica Iranul să se înarmează cu arme nucleare? Alternativele ar putea lua forma unui acord rezonabil, sancțiuni extreme care ar putea schimba echilibrul de calcul al Iranului, activitatea secretă împotriva programului nuclear iranian, sau schimbarea de regim la Teheran.

Mai jos sunt cele șase scenarii create. Trei asumă un eșec de a ajunge la un acord până la data țintă de 30 iunie 2015, iar trei concretizează succesul acordului. Pentru fiecare dintre cele șase scenarii, se descriu diferite conduite iranianiene proiectate, fiind cea mai dificilă variabilă de prezis. Pentru fiecare scenariu, am încercat să analizez măsura în care fiecare dintre scenarii este fie de preferat sau mai puțin de dorit decât situația actuală în care Iranul deține deja capabilități nucleare. Analiza presupune că un acord va include toți parametrii făcuți publici de către Departamentul de Stat al SUA, cu îmbunătățiri necesare în limitarea de cercetare și dezvoltare nucleară în Iran și cu un adaos de deplină transparență în ceea ce privește dimensiunile militare ale programului nuclear, precum și verificarea completă a comportamentului iranian în orice moment, așa cum prevede acordul.

Negocierile eșuază

Scenariu 1 – acordul interimar de facto devine acordul permanent

Imposibilitatea de a ajunge la un acord final ar rezulta din decalajele între părți în interpretările lor parametrilor Lausanne. O insistență iraniană privind ridicarea imediată a sancțiunilor, supraveghere limitată, continuarea agresivă R&D, precum și refuzul de a oferi răspunsuri satisfăcătoare la întrebări despre dimensiunile militare ale programului nuclear ar duce în mod necesar la o defalcare a discuțiilor. Cu toate acestea, ipoteza de bază a acestui scenariu este că ambele părți ar fi atente să nu creeze o criză profundă și va declara angajamentul spiritului acordului interimar – Planul comun de acțiune (JPOA) încheiat în noiembrie 2013 și pus în aplicare în ianuarie 2014 – în timp ce discuțiile pot continua în alte formate. În practică, acordul interimar ar evolua într-un acord permanent. În această situație, Iranul ar fi mai aproape de bombă (2-3 luni distanță) decât într-un acord pe baza parametrilor Lausanne (1 an decalaj de bombă pentru primii 10 ani de la semnarea acordului); nu ar exista restricții privind dezvoltarea centrifugelor avansate și operarea acestora; și nu ar exista restricții privind construcția reactoarelor suplimentare iar supravegherea ar fi parțială. Întrebarea cheie în acest scenariu este dacă Iranul are capacitatea de a funcționa în regim de sancțiuni existente, adică, de a continua să plătească prețul a sancțiunilor. Acest scenariu ar putea fi realizat doar dacă Congresul SUA adoptă o abordare moderată când vine vorba de a legifera sancțiuni și dacă iranienii decid că pot continua să absoarbă sarcina sancțiunilor actuale în timp ce speră că odată cu trecerea timpului, ei le pot ocoli și / sau regimul de sancțiuni în vigoare se va dizolva.

Guvernul israelian trebuie să se întrebe dacă acest scenariu este de preferat la un acord. Dacă se apreciază că Iranul poate păstra programul său nuclear, având în vedere sancțiunile actuale, acest scenariu este mult mai problematic decât un acord. În timp ce activitatea nucleară iraniană nu îi va fi acordată legitimitate și sancțiunile impuse nu vor fi ridicate, astfel iranienii nu vor primi mai multe resurse pentru activitatea lor negativă din Orientul Mijlociu, totul ducând spre concluzia că un Iran nelegitim sub sancțiuni a reușit încă să dezvolte o infrastructură mai extinsă și periculoasă decât Iranul va avea în parametrii acordului Lausanne. În plus, nu este sigur că, în acest scenariu, administrația americană ar simți că a ajuns la o răscruce de drumuri; este puțin probabil să se sporească presiunea asupra Iranului sau să se ia o decizie având ca scop o acțiune militară împotriva ei. Chiar dacă guvernul israelian a denunțat inițial acordul interimar în 2013, până în anul următor s-a acceptat prelungirea contractului și s-au continuat discuțiile cu iranienii, având în vedere alternativele mai problematice, cum ar fi reluarea progresului Iranului spre bomba. Astfel, tehnic vorbind și în ceea ce privește amploarea și profunzimea programului nuclear iranian, un acord pe baza parametrilor Lausanne este mai bun decât acordul interimar poate să devină acordul permanent de facto. Dacă JPOA rămâne în vigoare, iranienii vor fi lasați cu o rezervă semnificativă de 10 de tone de uraniu îmbogățit la 3,5 la sută, precum și 19.000 de centrifuge, ceea ce înseamnă un timp foarte scurt de breakout. Singuril motivul strategic pentru prefera această alternativă ar fi o evaluare în care sancțiunile actuale vor continua să rănească Iranul atât de mult încât va fi obligtă să accepte parametrii chiar mai restrictivi.

Scenariu 2 – negocierile eșuează în timp ce Iranul se retrage din JPOA și își extinde infrastructura nucleară fără a ajunge la realizarea bombei nucleare

În acest scenariu, Iranul se încheie angajamentul său față de acordul interimar și reînnoiește sfera privind extinderea și îmbunătățirea programului său nuclear, dar încă fără a nega angajamentul sau în TNP. Iranul ar opera centrifuge avansate, și-ar mări stocurile sale de material îmbogățit, și-ar relua îmbogățirea la clasa 20 la suta, nu ar pune în aplicare Protocolul adițional, precum ar începe și operarea reactorului cu apă grea de la Arak. Ca urmare, timpul de breakout ar fi redus la zero cât mai devreme în 2016, mai degrabă decât în 2028 dată estimată de președintele Obama în interviul său cu National Public Radio. Un astfel de comportament din partea Iranului ar duce cel mai sigur la sancțiuni mai aspre asupra Iranului, dar este sigur să se presupună că președintele nu ar mai defini acest moment ca fiind "intersecția" pentru luarea deciziei fatidică. Administrația SUA a demonstrat deja că poate trăi cu capabilități nucleare iraniene extinse, atâta timp cât în practică iranienii nu aleg culoarul spre bombă. Pentru Israel, care și-a exprimat convingerea că nu poate trăi cu un Iran capabil de un breakout spre bombă pe termen scurt, acest lucru ar fi un scenariu foarte problematic și ar sprijini evaluarea în care Israelul va fi la intersecția de luare a deciziilor. Acest scenariu pare a fi mai problematic pentru Israel decât o formulare a unui acord pe baza parametrilor Lausanne (cu modificările necesare). În orice caz, înainte de a lua măsuri, Israel ar trebui să ia în considerare eficacitatea sancțiunilor adăugate impuse Iranului cât și șansele lor de a aduce Iranul la masa negocierilor, precum și perspectivele de a genera un acord mai bun în aceste discuții reînnoite.

Scenariu 3 – discuțiile eșuează și Iranul decide să se concentreze spre bombă, să se retragă din TNP, și / sau să lucreze pe ascuns pentru a obține bomba

Ca răspuns la eșecul de a ajunge la un acord și a sancțiunilor mai aspre ulterioare, Iranul va anunța retragerea din TNP și / sau să decidă pentru a produce arme nucleare. Se poate presupune că iranienii ar justifica acest pas susținând că armele nucleare sunt doar modul lor de a asigura securitatea iraniană și ca putere mondială în creștere este dreptul lor de a avea aceleași arme deținute de marile puteri ale lumii și alte națiuni din apropierea Iranului. Acesta este un scenariu sever care ar poziționa imediat Statele Unite și Israel la luarea unei decizii de forță. Judecând dacă acest scenariu este de preferat la un acord ar depinde de o comparație între rezultatele viitoare ale unui acord cu Iranul pe de o parte, (a se vedea următoarele trei scenarii), precum și eficiența și rezultatele unui atac care ar fi efectuat pentru a bloca accesul Iranului la bomba, pe de altă parte.

Negocierile se încheie cu un acord

Scenariu 4 – Negocierile se încheie pe baza parametrilor Lausanne, o dinamică pozitivă se dezvoltă între Iran și marile puteri ale lumii, iar în următorii 10-15 ani Iranul crește mai moderat și se oprește din lucrul spre obținerea armei nucleare

Acesta este scenariul cel mai optimist iar administrația americană speră că se va materializa. În acest scenariu, Iranul ar fi binevenit treptat înapoi în angrenajul familiei națiunilor și ar susține litera și spiritul acordului făcut cu marile puteri ale lumii, pe baza unei înțelegeri în care armele nucleare nu sunt un avantaj, ci doar o povară. Deși Iranul, chiar și după un deceniu, ar rămâne doar la un an distanță de bombă, piesele de o bombă nucleară -, șina de uraniu, piesa plutoniu, și piesa sub acoperire – ar fi blocate și bine supravegheate. În acest scenariu, Iranul ar putea, după 10 ani, să-și extindă infrastructura nucleară de la Natanz, dar în conformitate cu acordul nu ar îmbogăți uraniul cu un grad mai mare de 3,67 la sută, nu ar aduna materiale de cantități mai mari de 300 kg, și ar convinge comunitatea internațională că este o națiune cu capabilități nucleare civile și că își vor menține principiile și angajamentele TNP și vor fi supravegheate capabilitățile nucleare în mod eficient de către AIEA.

Dacă marile puteri ale lumii au fost, de asemenea, capabile de a împiedica proliferarea nucleară în alte țări din Orientul Mijlociu, acest scenariu este, fără îndoială de preferat la starea actuală de în care Iranul este deja doar la câteva luni distanță de bombă, și, desigur, la o situație în care va avea o infrastructură nucleară cu mult extinsă în anul 2030 fără un acord. Acest scenariu ar scuti de necesitatea de a alege între două alternative drastice – "bomba iraniană" sau "bombardament preventiv".

Scenariu 5 – Iranul îți menține angajamentul, dar nu cedează asupra obiectivul lui strategic, și anume, a avea capacitatea de a dezvolta bomba într-un anumit moment și într-un timp cât mai scurt posibil

Ipoteza care stă la baza acestui scenariu este ca nu va fi nici o schimbare a regimului de la Teheran și că Iranul, în plus față de continuarea activităților sale negative în Orientul Mijlociu (lupta pentru hegemonie regională, fiind implicat în subversiune, sprijinirea terorismului), se va agăța de asemenea, de dorința de a fi în măsură să decidă, în timp, pentru a dezvolta o bombă nucleară, fără ca lumea să fie în stare să facă ceva în această privință. La sfârșitul celor 10 de ani de restricții impuse de acord, Iranul reasamblează – legitim, în conformitate cu acordul – toate cele 13000 centrifuge demontate de acord, și stabilește un obiectiv de realizare a 54.000 centrifuge (inclusiv modele avansate) – capacitatea deplină a facilității de la Natanz – în anul 15 al acordului. În acest scenariu, Iranul instalează miile de centrifuge avansate care le-a dezvoltat în anii acordului, și pregătește 3.000 de centrifuge avansate în Fordow în anul 15 al acordului, care îi permite să se întoarcă la activitatea sa deplină în acest site bine fortificat. In anul 15 al acordului, Iranul poate începe, de asemenea să acumuleze material îmbogățit peste limita de 300 kg și de a crește gradul de îmbogățire la 20 la sută. Este clar că exact așa cum președintele Obama a prezis în interviul său NPR, timpul de breakout ar fi foarte apropiat de zero deja în anul 13 ani a acordului, sau, desigur, prin anul 15. În 2025, prim-ministrul israelian și președintele SUA ar fără îndoială, mult mai aproape de "rascrucea de drumuri" și ar trebui să decidă dacă să acționze sau nu înainte ca Iranul să ia decizia cu privire la dezvoltarea de arme nucleare. Decizia de a acționa ar fi dificilă, deoarece iranienii nu ar fi deviat de la acord, dar în același timp, ar fi clar că o non-acțiune din partea puterilor lumii ar însemna o bombă nucleară iraniană.

Scenariu 6 – Iranul operează pe ascuns și încalcă acordul, și într-un caz extrem decide să dezvole bomba

În acest scenariu, fie înainte, fie după încheierea acordului, iranienii sunt prinsi de înșelăciune, acționând în încălcarea angajamentul lor la TNP sau la prevederile acordului, lucrând pentru atingerea obiectivului lor strategic, bomba nucleară. Dezvoltarea sistemelor de arme și / sau îmbogățirea uraniului cu grad ridicat ar putea fi dezvoltate fie deschis sau pe ascuns. În acest caz, s-ar părea că atât Israelul cât și Statele Unite s-ar afla la "răscrucea" de luare a deciziilor, de exemplu, fie a ceda și a accepta Iranul înarmat cu arme nucleare sau de a lua contra-măsuri. Dacă ambele națiuni decid că nu vor permite Iranului să aibă bomba, este clar că acest scenariu le oferă legitimitatea de a acționa în aproape orice situație înainte de 2027.

4.3.3. Concluzie

Cele șase scenarii create și analizate indică faptul că un acord între marile puteri ale lumii și Iranul privind programul nuclear iranian, pe baza parametrilor de la Lausanne cu îmbunătățirile necesare (un plus de detalii pentru componenta R&D, răspunsuri la aspectele militare ale programului, precum și supravegherea fiecărui site în orice moment), este de preferat la situația actuală, chiar dacă aceasta nu este un deal foarte bun. Alternativa privind îmbunătățirea acordului de la Lausanne ar consta în sancțiuni severe și eficiente care pot duce, eventual, la acord mai bun, dar ar putea duce, de asemenea, la realizarea pericolele inerente unui eșec al negocierilor, cu continuarea activității nucleare a Iranului, si chiar o decizie a regimului de la Teheran de a dezvolta bomba nucleară. În schimb, un acord ar permite în următorii 10-12 ani evaluarea regimului iranian dacă a devenit mai moderat sau a rămas exact la fel și dacă este încă în lupta pentru obținerea armei nucleare. Dacă acest lucru se întâmplă, ar fi posibil să se ia măsuri împotriva programului nuclear în condiții eficiente mai bune și, eventual, de asemenea, în condiții de legitimitate sporită. Poate că posibilitatea încheierii unui acord special de apărare între Israel și Statele Unite ar trebui luat în calcul, unul care ar limita problema nucleară iraniană, ocolind astfel obstacolele care împiedică semnarea unui acord global de apărare între cele două țări.

Scenariile analizate pot servi ca fundament pentru o dezbatere strategică cuprinzătoare, profesională care trebuie să aibă loc între Israel și Statele Unite. Analizând implicațiile complexe, așa cum este detaliat mai sus, ar trebui să permită formularea componentelor necesare ale unui viitor acord final și construcția strategiei bilaterale cea mai potrivită pentru scenariile problematice și situațiile de criză. Aceste situații dificile sunt foarte susceptibile de a se dezvolta după ce se ajunge la un acord între marile puteri ale lumii și Iran în diverse contexte ale programului nuclear iranian.

CONCLUZII

Deși pare greu de tras o concluzie după parcurgerea acestui material, chiar și pentru cei care au avut răbdarea și interesul să-l parcurgă, o sa-mi permit în continuare o serie de judecăți de valoare care nu trebuie interpretate decât în nota subiectivă a unor opinii individuale.

Prima și cea mai importantă, plasată oarecum într-un registru negativ, ar fi că întrebarea momentului nu este dacă Iranul are sau a avut intenții să dezvolte arme nucleare în trecut, ci mai degrabă cât de apropiat este momentul când își va atinge acest deziderat.

Deși nu este prezentat și nici admis ca atare de vreunul dintre liderii politici sau militari de la Teheran, pentru toți decizionalii iranieni este evident că obținerea unei capacități de lovire nucleară va marca câștigarea de către Iran a cursei cu Arabia Saudită pentru statutul de putere regională și un mijloc de descurajare suficient pentru Israel și orice alt potențial inamic din zona euro-asiatică.

Cred că o evaluare obiectivă a demersurilor Iranului atât în cadrul programului nuclear cât și a celui balistic, analizat în special din perspectiva succesului unor state precum Pakistanul și Coreea de Nord, cu care a cooperat în aceste domenii, în atingerea acestui deziderat, ar conduce relativ ușor la concluzia că regimul de la Teheran nu va renunța niciodată la capabilitățile necesare pentru fabricarea mijloacelor de lovire nucleare.

Mai mult, avansul tehnologic al Iranului în câteva domenii cheie precum cel al îmbogățirii uraniului și separării plutoniului din combustibilul nuclear ars, coroborat cu efortul sistematic și clar concertat observat în programul de rachete cu combustibil solid este de natură a-mi întări această convingere.

De altfel, și modul de raportate a negociatorilor la recentele discuții par să conducă la ideea că tot ce ne rămân de făcut este de a întârzia cât mai mult Iranul în procesul de obținere a combustibililor nucleari necesari fabricării unei bombe decât de elimina total acest risc.

Există și o parte pozitivă în tot acest amestec exploziv, respectiv credința că liderii iranieni, în acord cu preceptele Coranului și cu propriile declarații de după Revoluția Islamică, nu cred în posibilitatea folosirii reale a acestui tip de armă în orice fel de confruntare ar fi implicați.

Este de altfel și teza care însoțește de-a lungul ultimelor zece ani evaluările externe cu privire la programul nuclear iranian, majoritatea celor care dădeau ca sigură fabricarea de către Iran a unei arme nucleare într-un interval cuprins între 6-18 luni, subliniau faptul că nu există nici o decizie în acest sens a leadershipului iranian.