Posesia Si Efectele Sale
=== d98c3559e726a0462140063216dfb01d5fd3e57d_393313_1 ===
CUPRINS
CAPITOLUL I POSESIA CA FORMĂ DE EXTERIORIZARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
Reflexiuni ale posesiei întâlnite în vechiul și noul Cod civil
Exercitarea posesiei
Posesia și detenția precară
Încetarea posesiei
CAPITOLUL II VICIILE POSESIEI
Discontinuitatea posesiei
Violența
Clandestinitatea
Precaritatea
CAPITOLUL III EFECTELE POSESIEI
Prezumția de posesie și prezumția de proprietate
Dobândirea proprietății bunurilor mobile prin posesia de bună-credință
Dobândirea proprietății prin uzucapiune
Dobândirea proprietății fructelor de către posesorul de bună-credință
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.C – noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
S.D.R. – Studii de drept românesc
vol. – volumul
INTRODUCERE
Proprietatea este, atât în sens economic, cât și juridic, expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosința și dispoziția bunurilor.
În doctrină au fost elaborate mai multe definiții ale dreptului.
Astfel, potrivit doctrinei dreptul de proprietate este “acel drept subiectiv ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului și unităților administrativ-teritoriale asupra oricărui bun, cu excepția celor aflate exclusiv în proprietatea publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.”
Conținutul dreptului de proprietate este format din atributele pe care legea le conferă titularului acestui drept: dreptul de a poseda, dreptul de a folosi, dreptul de a dispune.
În interpretarea dispozițiilor art. 480 din Codul civil de la 1864 care definea dreptul de proprietate, doctrina majoritară a considerat că atributele care formează conținutul dreptului de proprietate sunt dreptul de a folosi bunul (jus utendi), dreptul de a culege fructele (jus fruendi) și dreptul de a dispune (jus abutendi).
În ultimul timp a fost exprimată și opinia că jus utendi nu reprezintă numai folosirea bunului de către proprietar, ci și stăpânirea lui în putere proprie și în interes propriu, ceea ce semnifică posesia bunului.
Această posesie este un atribut al dreptului de proprietate, distinctă de posesia-starea de fapt.
Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate posesia este expresia juridică a aproprierii și a stăpânirii bunului care constituie obliectul dreptului de proprietate.
Dreptul de a folosi bunul conține dreptul proprietarului “de a alege, după bunul său plac, gusturile și convinderile sale, între multiplelel utilizări posibile ale bunului”
Acest drept implică și dreptul de a culege fructele bunului, dar și de a percepe productele, aspecte ce se desprind din prevederile art. 550 alin. 1 noul Cod civil.
Dreptul de dispoziție are două componente: dispoziția juridică și dispoziție materială.
Dispoziția juridică constă în prerogativa titularului de a întrăina sau a greva bunul său și în posibilitatea de a-și dezmembra dreptul de proprietate, constuituind pe temeiul său drepturi reale în favoarea altor persoane.
Dispoziția materială constă în posibilitatea de a dispune de substanța bunului, prin transformare, consumare sau chiar distrugere. Numai dreptul de proprietate îi conferă titularului o putere asupra substanței lucrului, substanță pe care titularii altor drepturi reale trebuie s-o conserve.
CAPITOLUL I
POSESIA CA FORMĂ DE EXTERIORIZARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
Reflexiuni ale posesiei întâlnite în vechiul și noul Cod civil
În concepția Codului civil din 1864 exprimată în art. 1846 alin. 2, posesia era definită ca « deținerea unui lucru sau folosirea de un drept exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru ».
De-a lungul timpului, în cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat faptul că definiția era inexactă, având în vedere confuzia care se crea între posesie și detenția precară, și incompletă, legiuitorul făcând referire numai la elementul material al posesiei și nicidecum la cel intențional.
Pentru a suplini neajunsurile Codului civil din 1864, noul Cod civil definește posesia ca exercitare faptică a prerogativelor dreptului de proprietate de către persoana care stăpânește un bun și care se comportă față de acesta ca un proprietar.
Posesia reprezintă și exercitarea faptică a atributelor specifice și celorlalte drepturi reale. În acord cu art. 551 NCC, constituie drepturi reale : dreptul de proprietate și dezmembrămintele acestuia-superficia, uzufructul, uzul, abitația, servitutile.
Astfel, suntem în prezența unui posesor cu titlu de proprietar în situația în care persoana se comportă în exterior față de bun ca un proprietar, sau în prezența unui posesor cu titlu de uzufructuar în cazul în care acesta se comportă față de ceilalți întocmai ca un uzufructuar etc.
Protecția juridică de care se bucură posesorul care exercită în fapt prerogativele dreptului de proprietate sau ale altui drept real, în afara dreptului de proprietate se justifică prin considerarea aparenței de drept pe care posesia o creează prin intenția posesorului de a se comporta ca titular al dreptului real asupra acelui bun.
Existența posesiei presupune în mod necesar întrunirea a două elemente: unul material – corpus și altul intențional-animus.
Elementul material sau corpus presupune un contact direct cu lucrul și constă în stăpânirea materială asupra bunului și exercitarea în fapt a atributelor specifice dreptului de proprietate sau celorlalte drepturi reale.
Altfel spus, ansamblul actelor materiale de întrebuințare, conservare, folosire și transformare a bunului alcătuiesc elementul corpus.
Aceste acte pot varia în funcție de natura fizică a bunului. Ca atare, posesia unei case se manifestă în mod diferit de posesia unui animal. Având în vedere aceste aspecte, s-a conturat ideea că elementul material “trebuie să fie îndestulător, în sensul că el trebuie să comporte cantitatea sau numărul de acte pe care un titular al dreptului real pretins și manifestat prin posesie le-ar îndeplini în mod normal asupra lucrului ce formează obiectul dreptului său”.
În ceea ce privește însă actele juridice, deși s-a exprimat opinia potrivit căreia acestea nu pot intra în sfera elementului corpus având în vedere că privesc dreptul de proprietate asupra bunului iar nu bunul în materialitatea sa, totuși posesorul poate exercita o stăpânire concretizată în acte juridice, precum comodatul, locațiunea, depozitul etc, având în vedere că posesia reprezintă exercitarea în fapt a actelor materiale și juridice în lipsa existenței unui drept care să fundamenteze această exercitare.
Elementul intențional, psihologic sau animus constă în intenția posesorului de a exercita stăpânirea asupra lucrului pentru sine, întocmai ca proprietarul sau titularul unui alt drept real, deși în realitate nu este proprietar deoarece stăpânirea sa își găsește izvorul într-o putere de fapt, iar nu într-o stăpânire izvorâtă din puterea dreptului de proprietate.
Elementul intențional al posesiei reiese din utilizarea de către legiuitor în cuprinsul art. 916 alin. 1 NCC a expresiei se comportă ca un proprietar. Lipsa elementului intențional este cea care delimitează posesia de detenția precară.
Posesia se aplică numai drepturilor reale și este incompatibilă cu drepturile de creanță și pe cale de consecință și cu drepturile reale de garanție, precum: dreptul de ipotecă, privilegiile, dreptul de gaj, dreptul de garanție reală mobiliară etc, care alcătuiesc sfera drepturilor reale dependente de un drept de creanță.
Menirea acestor drepturi este de a asigura creditorilor dreptul de a se îndestula cu preferință din valoarea bunurilor care constituie obiectul garanțiilor. Chiar în situația în care garanția ar presupune deposedare, stăpânirea realizată de creditor nu poate fi asimilată posesiei, ea fiind limitată de actul juridic de constituire.
Trebuie reținut că posesia privește deopotrivă atât bunurile mobile cât și bunurile imobile, susceptibile de apropriere. Ca atare, posesia nu poartă asupra bunurilor care se află în afara circuitului civil. Reunind atât un element material cât și unul intențional, reiese în mod evident că sunt susceptibile de a fi posedate numai bunurile corporale, individual determinate.
Posesia nu poate să poarte asupra unor universalități de bunuri, precum un fond de comerț sau o moștenire, ci numai asupra fiecărui bun individual determinat care compune universalitatea de fapt sau juridică. Bunurile generice pot forma obiect al posesiei în măsura în care sunt individualizate prin numărare, cântărire, măsurare etc.
Având în vedere că posesia constă într-o exercitare faptică a atributelor dreptului de proprietate, se impune realizarea unei delimitări între cele două instituții.
Posesia este o stare de fapt, de care legea leagă nașterea de efecte juridice, în timp ce proprietatea este o stare de drept.
Dacă exercitarea posesiei se realizează în puterea calității de titular al dreptului de proprietate sau al unui alt drept real, suntem în prezența unui proprietar, iar posesia sa se analizează ca un atribut al dreptului de proprietate-ius utendi.
Exercitarea faptică a posesiei se suprapune exercitării în drept, posesia nefiind o instituție separată de proprietate.
Nu trebuie confundate drepturile posesorului, rezultate din protecția juridică a posesiei, cu dreptul de a poseda, ca atribut al dreptului de proprietate sau al altui drept real.
Dacă o persoană are stăpânirea faptică asupra bunului fără a avea dreptul de a exercita această stăpânire ne vom afla în situația a două instituții separate, cu regimuri juridice proprii, respectiv posesia și proprietatea.
Stăpânirea faptică a unui bun sub forma posesiei presupune negarea calității de proprietar sau titular al altui drept real, posesorul fiind în conflict cu proprietarul.
Exercitarea posesiei
Posesia se dobândește prin întrunirea cumulativă a elementelor sale constitutive animus și corpus.
Astfel, nu se poate concepe să existe numai stăpânire materială în lipsa elementului intențional și în același mod simpla voință de a poseda nu este suficientă pentru a duce la dobândirea posesiei în lipsa lui corpus.
Potrivit art. 917 alin. 1 NCC, posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate fie singur, fie prin intermediul unei alte persoane.
În acord cu textul citat, elementele posesiei nu trebuie să fie exercitate de către aceeași persoană, în speță posesorul. Astfel, pot fi imaginate trei modalități distincte de exercitare a posesiei:
exercitarea nemijlocită, prin putere proprie ;
exercitarea prin intermediul unei alte persoane;
exercitarea prin reprezentant legal.
Exercitarea în mod nemijlocit reprezintă modalitatea firească de înfățișare a posesiei, cele două elemente constitutive ale acesteia fiind întrunite în persoana celui care pretinde că posedă.
Exercitarea posesiei prin intermediul unei alte persoane presupune o separare a elementelor componente ale posesiei în sensul că posesorul păstrează elementul intențional, animus, în timp ce elementul material al posesiei, corpus, se realizează prin intermediul unei alte persoane, precum locatar, depozitar, mandatar-corpore alieno.
Elementul intențional trebuie întrunit direct și nemijlocit în persoana posesorului, cu singura excepția a exercitării posesiei prin reprezentant legal.
Această situație are în vedere persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, respectiv minorul care nu a împlinit 14 ani și interzisul judecătoresc, precum și persoanele juridice.
Cele două categorii de persoane prezintă un element comun constând în lipsa voinței și, ca atare, elementul intențional al posesiei se va exercita prin intermediul reprezentanților legali.
Posesia și detenția precară
Noul Cod civil nu definește detenția precară, limitându-se la citarea cu titlu exemplificativ, a unor categorii de detentori precari.
Definiția posesiei cuprinsă în art. 916 alin. 1 NCC conturează elementele principale care o deosebesc de detenția precară.
Posesia nu trebuie confundată cu detenția precară, cu toate că ambele presupun stăpânirea unui anumit lucru.
Detenția precară reprezintă exercițiul unei puteri de fapt asupra unui lucru, cu permisiunea și pe contul proprietarului, sau în virtutea unui titlu legal sau judiciar.
Ca atare, detenția nu constituie o stare de fapt, ci reprezintă o situație juridică bine definită, având la bază titlul în virtutea căruia detentorul exercită corpus.
Detentorul precar este persoana care stăpânește lucrul în puterea unui act juridic încheiat de regulă cu proprietarul lucrului, având la bază o situație juridică ce reiese din încheierea unui act juridic, iar nu o stare de fapt.
Totodată detentorul precar recunoaște dreptul celui de la care, sau cu îngăduința căruia deține bunul. Detenția precară este conformă dreptului care a constituit-o, spre deosebire de posesie care este contrară acestuia.
Cu toate că detentorul precar exercită acte de stăpânire, nu pentru sine ca posesorul, ci pentru altul, nu înseamnă că detenția precară nu presupune un interes propriu al detentorului.
În consecință, exercitarea stăpânirii asupra unui bun prezintă trei grade: prima treaptă este ocupată de proprietar sau de titularul unui alt drept real, care exercită prerogativele conferite de dreptul său asupra bunului în virtutea dreptului pe care îl are, pe treapta a doua se situează posesorul care exercită asupra bunului o putere de fapt cu toate că nu are dreptul de a exercita această putere, iar pe ultima treaptă se află detentorul precar.
Efectele detenției precare pot fi deduse din efectele posesiei, cele două înfățișându-se prin stăpânirea materială asupra bunului.
Acesta este motivul pentru care legiuitorul recunoaște detenției posibilitatea de a fi intervertită în posesie și de a fi apărată, în cazurile prevăzute de lege prin acțiunile posesorii.
Justificarea acestei gradări rezidă în faptul că titularul dreptului se bucură de plenitudinea drepturilor asupra bunului său, posesorul se bucură de efectele juridice pe care legiuitorul i le recunoaște, în timp ce detentorul precar este îndreptățit să exercite o stăpânire asupra bunului limitată de titlu, care nu îi conferă avantajele recunoscute posesiei.
În funcție de natura titlului care stă la baza detenției precare, putem distinge mai multe categorii de detentori:
detentori care au la bază un titlu convențional-precum depozitarul, comodatarul;
detentori care au la bază un titlu judiciar-sechestrul judiciar;
detentori în baza unui titlu legal, precum tutorii în ceea ce privește bunurile persoanei aflate sub tutela lor.
În toate aceste situații, există o obligație de restituire stabilită prin titlul convențional, legal sau judiciar în sarcina persoanei care deține bunul altuia și ca atare, aceasta din urmă va avea calitatea de detentor precar, iar nu de posesor, fiind obligată la restituire în temeiul titlului.
Referindu-se la detentorii precari, art. 918 alin. 1 lit. a) NCC dispune că locatarul, comodatarul, depozitarul și creditorul gajist nu sunt posesori.
Astfel este detentor precar locatarul, care deține bunul închiriat de la proprietar în temeiul contractului de locațiune încheiat cu acesta. În același fel este detentor precar și comodatarul, depozitarul și creditorul gajist.
Locațiunea constă în convenția prin care o parte, locator, asigură celeilalte părți, locatar, folosința unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unei preț, denumit chirie.
Locatorul este detentor precar, iar nu posesor, stăpânirea sa având la bază un titlu convențional și ca atare dreptul locatorului este un drept personal.
Este însă de observat că termenul de posesie precară este folosit în mod incorect, având în vedere că locatarul exercită de fapt o detenție precară. Locatarului îi lipsește elementul intențional, respectiv voința de a exercita stăpânirea bunului pentru sine, stăpânirea materială fiind exercitată pentru altul.
Referitor la comodat, noul Cod civil arată că împrumutul de folosință reprezintă convenția cu titlu gratuit prin care o parte, comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți, comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligația de a-l restitui după un anumit timp.
Comodatarul are obligația de a restitui bunul împrumutat, chiar dacă întrebuințarea acestuia are un caracter permanent. Astfel, comodatarul este un detentor precar, obligația de restituire stabilită în sarcina acestuia constituind trăsătura care îl delimitează de posesor.
Noul Cod civil arată că depozitul reprezintă convenția în temeiul căreia depozitarul primește de la deponent un bun mobil, având obligația de păstrare a acestuia pentru o perioadă de timp și obligația de restituire a bunului în natură..
Cu toate că depozitul constituie un contract real, remiterea bunului fiind o condiție esențială pentru valabilitatea convenției, depozitul nu se confundă cu dreptul real. Depozitarul este ținut de obligația de a restitui bunul, aspect care îl diferențiază de posesor.
Constituirea gajului se realizează prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimțământul debitorului pentru garantarea creanței.
Gajul constituie o convenție între un debitor și un creditor și, ca atare, drepturile creditorului gajist asupra bunului primit în gaj sunt limitate prin prevederile convenției, ceea ce nu se întâmplă în cazul posesiei. Mai mult, păstrarea bunul se face cu consimțământul debitorului, ceea ce înseamnă că nu există intenția creditorului de a se comporta ca proprietar al bunului.
Legiuitorul reunește în cuprinsul art. 918 alin. 1 lit. b) NCC, titularii dezmembrămintelor dreptului de proprietate, respectiv: superficiarul, uzufructuarul, uzuarul, titularul dreptului de abitație și titularul unei servituți.
Față de proprietarul bunului, titularii dezmembrămintelor au calitatea de detentori precari pentru posesia proprietății depline care aparține proprietarului.
Față de terți, titularii dezmembrămintelor dreptului de proprietate sunt posesori, pentru că posesia lor corespunde dreptului real, dezmembrământ al dreptului de proprietate pe care îl au.
În cadrul literaturii de specialitate, pentru delimitarea acestei categorii de categoria detentorilor precari, s-a folosit termenul de posesori precari. Această delimitare era justificată prin faptul că „cei care stăpânesc lucrul în temeiul unui drept real sunt adevărați posesori în limita conținutului acestui drept, și în același timp ei sunt detentori precari cu privire la dreptul de proprietate ce aparține proprietarului”
Superficiarul este titularul unui drept de folosință asupra unui fond proprietate a altei persoane, în virtutea căruia este îndreptățit să aibă sau să edifice o construcție pe acest fond, deasupra ori în subsolul acestuia.
Articolul 695 alin. 1 NCC prevede că superflcia se exercită în limitele actului constitutiv. Astfel, superficiarul are un drept de proprietate asupra construcțiilor avute sau edificate pe fondul proprietate a altei persoane, însă în ceea ce privește acest fond este detentor precar, el neputând să se manifeste ca proprietar al fondului, drepturile sale în raport cu acest fond fiind limitate de titlul constitutiv al dreptului de superficie.
Superficiarul este un detentor precar în raport cu nudul proprietar, însă față de terți el apare ca un veritabil posesor.
Uzufructul constă în dreptul unei persoane de a folosi bunul altei persoane și de a-i culege fructele, cu obligația de a-i conserva substanța.
Uzufructuarul este detentor precar față de nudul proprietar, prerogativele uzufructuarului fiind limitate de titlul de constituire, însă în raport cu terții el se manifestă ca un veritabil posesor al dreptului de uzufruct.
Fiind drepturi reale de aceeași natură ca uzufructul, dar cu o întindere inferioară acestuia, posesia specifică uzului și abitației se limitează la folosința bunului și culegerea fructelor în raport cu necesitățile uzuarului și ale familiei lui sau, respectiv, la folosința spațiului asupra căruia s-a constituit.
Astfel, întocmai ca ceilalți titulari de dezmembrăminte, uzuarul și titularul dreptului de abitație sunt detentori precari în raport cu nudul proprietar, dar posesori ai dreptului real în raport cu terții.
Servitutea constă într-o sarcină care grevează un imobil pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar.
Titularul dreptului de servitute este detentor precar față de proprietarul fondului aservit pentru posesia proprietății depline a fondului aservit, dar acesta are posesia servitutii în limita drepturilor ce le are asupra fondului aservit, chiar față de proprietarul acestuia.
După cum se arată în art. 918 alin. 1 lit. c) NCC, stăpânirea bunului exercitată de un coproprietar, în proporție cu cotele-părți ce revin celorlalți coproprietari, nu constituie posesie, ci detenție precară. Fiecare coproprietar având reprezentarea mentală a cotei-părți din dreptul de proprietate pe care crede că o are, exercită posesia asupra cotei-părți respective, fiind un detentor precar în raport cu cotele-părți ce corespund celorlalți coproprietari.
Stăpânirea exercitată asupra celorlalte cote-părți este detenție precară pentru că lipsește elementul intențional specific posesiei.
Nimic nu împiedică însă intervertirea acestei detenții precare în posesie, în măsura în care posesorul se manifestă față de toți ceilalți ca titular al dreptului de proprietate asupra întregului bun.
Actele de simplă toleranță au fost definite ca fiind “acte pe care autorul lor le îndeplinește fără drept, dar pe care cel care le suportă le tolerează în mod voit din spirit de bunăvoință și fără a avea convingerea că trebuie să rezulte un drept pentru autorul lor”.
În categoria acestor acte se pot include acte de culegere a fructelor de pe terenul altuia cu îngăduința proprietarului, trecerea unei turme de oi la pășunat etc.
Cel care exercită actele de simplă toleranță va avea calitatea de detentor, iar nu cea de posesor, având în vedere că stăpânirea sa nu este contrară dreptului real al persoanei care o suportă, ci se realizează tocmai în baza acestei îngăduințe.
Încetarea posesiei
Noul Cod civil reunește în art. 921 cauzele de încetare a posesiei care pot fi grupate, pe de-o parte, în cauze determinate de voința posesorului și cauze independente de voința acestuia, iar pe de altă parte, în cauze privite din perspectiva elementelor componente, și anume pierderea posesiei ca urmare a pierderii simultane a elementelor constitutive sau încetarea posesiei prin pierderea unui singur element al posesiei, fie elementul material, fie cel intențional.
În funcție de rolul determinant al voinței posesorului, pierderea posesiei poate fi cauzată de împrejurări voite de posesor, precum transformarea posesiei în detenție precară, înstrăinarea bunului, abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declarației de renunțare a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil sau de împrejurări independente de voința posesorului precum pieirea bunului, trecerea bunului în proprietate publică, înscrierea dreptului de proprietate al comunei, orașului sau municipiului, după caz, conform art. 889 alin. 2 NCC, deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.
Pierderea elementelor constitutive ale posesiei poate surveni sub trei forme: pierderea simultană a celor două elemente animus și corpus, pierderea elementului intențional și, respectiv, pierderea elementului material.
În ceea ce privește cauzele menționate la lit. b)-f) din art. 921, este de observat că pierderea posesiei coincide cu pierderea calității de proprietar, fără a fi însă nevoie ca posesorul să aibă calitatea de titular al dreptului de proprietate sau al unui alt drept real.
Situațiile în care intervine încetarea posesiei.
Transformarea posesiei în detenție precară reprezintă singura cauză de încetare a posesiei prin pierderea elementului intențional, în doctrină acest caz a fost intitulat constitut posesor, respectiv situația în care proprietarul vinde lucrul său unui cumpărător, iar acesta din urmă lasă bunul mai departe celui dintâi, care devine chiriaș.
Astfel, în acest mod, vânzătorul devine un simplu detentor precar.
Înstrăinarea bunului aflat în posesie determină încetarea posesiei, posesorul pierzând ambele elemente constitutive ale acesteia. Actul juridic civil poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, important fiind acordul părților privind transmiterea proprietății asupra bunului.
Abandonarea bunului mobil reprezintă atât o modalitate de încetare a posesiei, cât și un mod de stingere a dreptului de proprietate.
Încetarea posesiei coincide cu momentul părăsirii bunului mobil. Cât privește însă bunul imobil înscris în cartea funciară, renunțarea la dreptul de proprietate constituie atât o cauză de stingere a dreptului de proprietate cât și o cauză de încetare a posesiei, însă momentul încetării posesiei va fi momentul înscrierii în cartea funciară a declarației de renunțare.
Ca situație premisă, renunțarea va opera numai în măsura în care posesorul și-a intabulat în cartea funciară, fără cauză legitimă, dreptul său de proprietate. în situația în care suntem în prezența unei înscrieri, cu cauză legitimă, nu se mai poate discuta de pierderea posesiei, ci suntem în prezența stingerii unui drept de proprietate, posesia fiind în acest caz un atribut al dreptului real.
Având în vedere redactarea textului art. 921, reiese că prin pieire se înțelege numai distrugerea materială a bunului, iar nu orice imposibilitate de folosire a bunului, precum exproprierea, deoarece acest caz are o reglementare separată.
Posesia încetează dacă pieirea bunului este fortuită sau culpabilă, fiind indiferent dacă dispariția sau distrugerea bunului este consecința unor cauze naturale sau un efect al unei acțiuni omenești voluntare sau involuntare având în vedere că posesia nu poate fi concepută fără un bun asupra căreia să poarte.
Acest caz are în vedere doar bunurile corporale, iar nu bunurile incorporale susceptibile de posesie precum titlurile la purtător.
Pieirea determină încetarea posesiei numai dacă este totală. în măsura în care bunul a pierit numai în parte, exercitarea posesiei se realizează asupra părții respective din bun.
Posesia încetează independent de voința posesorului dacă bunul nu mai este susceptibil de a fi posedat, cum este situația trecerii bunului în proprietatea statului, prin expropriere sau confiscare.
Potrivit art. 562 alin. 3 NCC, exproprierea se face numai pentru o cauză de utilitate publică, cu îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de legiuitor.
În ceea ce privește confiscarea, trebuie avut în vedere faptul că încetarea posesiei va interveni numai în cazul în care aceasta se exercită asupra unor bunuri destinate sau folosite pentru săvârșirea unei infracțiuni ori contravenții sau rezultate din acestea.
Înscrierea dreptului de proprietate al comunei, orașului sau municipiului, camodalitate de încetare a posesiei, presupune prin ipoteză înregistrarea la biroul de cadastru și publicitate imobiliară a cererii de renunțare la dreptul de proprietate asupra unui imobil de către proprietar, urmată de începerea exercitării posesiei asupra imobilului de către o altă persoană.
În măsura în care unitatea administrativ-teritorială își exercită în mod pozitiv dreptul de opțiune în sensul înscrierii dreptului de proprietate în folosul său, va înceta posesia dacă posesorul nu invocă în beneficiul său prescripția achizitivă, conform art. 889 alin. 2 NCC.
Acest caz de încetare a posesiei se aplică numai în materia bunurilor imobile.
Deposedarea reprezintă o cauză de încetare a posesiei prin acțiunea unui terț care exercită posesia asupra bunului pentru o perioadă care depășește un an. în măsura în care posesorul este lipsit de un bun un interval care nu depășește un an, posesia sa nu încetează, ci poate fi apreciată ca fiind viciată de viciul discontinuității.
CAPITOLUL II
VICIILE POSESIEI
Existența posesiei depinde de întrunirea cumulativă a celor două elemente constitutive ale acesteia, respectiv elementul material și elementul intențional.
Însă pentru a produce efecte juridice, posesia trebuie să fie utilă, adică să nu fie afectată de vicii. Utilitatea posesiei presupune îndeplinirea de către aceasta a anumitor calități, precum: posesia să fie continuă; posesia să fie netulburată; posesia să fie publică.
Lipsa oricăreia dintre calitățile posesiei sau contrariul oricăreia dintre ele constituie viciu care împiedică posesia să producă efecte juridice.
Constituie vicii ale posesiei: discontinuitatea, violența și clandestinitatea.
Noul Cod civil nu reține echivocul ca fiind viciu al posesiei.
În trecut, practica judiciară și doctrina au extins materia viciilor, explicând incidența echivocului din perspectiva coposesiunii rezultate din exercitarea coproprietății asupra unui lucru aflat în indiviziune, dar și în alte materii în care exista incertitudine asupra semnificației juridice a stăpânirii exercitate asupra unui bun.
Pentru a înlesni dovada utilității posesiei, noul Cod civil instituie în cuprinsul
art. 922 alin. 2 teza a doua, o prezumție legală care dispune că posesia este utilă până la proba contrară.
Ca atare, sarcina probei aparține persoanei care invocă vicierea posesiei, putându-se folosi orice mijloc de probă. Această prezumție are aplicabilitate generală, fiind astfel prezumată până la dovada contrară fiecare dintre calitățile posesiei.
Discontinuitatea
După cum se arată în art. 923 NCC, posesia este discontinuă dacă posesorul o exercită cu intermitențe anormale. Având în vedere că intermitențele sunt analizate în raport cu natura bunului, reiese în mod evident că posesorul nu trebuie să fie în contact permanent cu bunul posedat.
Continuitatea posesiei nu exclude existența unor intermitențe în actele de stăpânire, dacă acestea se fac cu regularitatea pe care natura bunului o cere .
Spre exemplu, există intermitențe în cazul posesiei exercitate asupra unei pășuni de munte, având în vedere faptul că în timpul iernii nu se fac acte de folosință asupra acesteia.
Astfel, posesia este continuă dacă actele de stăpânire se exercită la intervale normale și într-o succesiune obișnuită, conform naturii bunului posedat.
Intermitențele normale sau respectiv anormale reprezintă chestiuni de fapt care vor fi analizate de către instanța de judecată în raport de natura bunului.
Viciul discontinuității nu trebuie confundat cu încetarea posesiei, în forma reglementată de 2 art. 921 lit. g) NCC. Astfel, în cazul în care exercițiul posesiei a fost întrerupt pe o durată mai mică de un an, ne aflăm în prezența viciului discontinuității, în schimb dacă perioada este mai mare de un an, posesia încetează.
Discontinuitatea reprezintă opera posesorului însuși, care folosește bunul în mod neregulat în detrimentul său.
Viciul discontinuității se aplică de regulă în materia bunurilor imobile.
În măsura în care nu sunt îndeplinite condițiile legale privind dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință, cu distincțiile enunțate în art. 937 NCC, discontinuitatea poate fi imaginată și în materia bunurilor mobile.
Violența
Din redactarea textului art. 924 NCC reiese că posesia trebuie să fie pașnică atât în momentul dobândirii, cât și pe parcursul cât aceasta durează.
Folosirea de către legiuitor a termenului conservată subliniază faptul că, la constatarea viciului violenței, se va avea în vedere atât violența inițială, dar și violența manifestată pe tot parcursul posesiei.
Violența poate fi fizică sau morală, precum folosirea de amenințări la adresa persoanei care poseda sau avea în proprietate bunul mai înainte, poate fi exercitată de către posesor personal sau printr-un mandatar ori reprezentant.
Având în vedere faptul că textul de lege impune condiția ca actele de violență să nu fi fost provocate de către o altă persoană, rezultă că dispoziția legală are în vedere numai violența activă, respectiv manifestarea de acte de violență din partea posesorului.
În ceea ce privește violența pasivă, constând în apărarea posesorului la atacul exercitat de un terț, aceasta nu este de natură a vicia posesia, având în vedere că posesorul nu a avut nicio inițiativă violentă în dobândirea sau în conservarea posesiei.
Clandestinitatea
Calitatea posesiei de a fi publică impune ca aceasta să fie exercitată în văzul tuturor, întocmai cum ar exercita-o proprietarul și să fie “cunoscută de toți cei care au voit să vadă sau să știe”.
Dimpotrivă, posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns, astfel încât ea nu poate fi cunoscută. Viciul clandestinității privește mai degrabă posesia bunurilor mobile, fiind destul de greu de imaginat în cazul posesiei imobilelor, mai mult cu titlu teoretic.
Calitatea posesiei de a fi publică trebuie să se manifeste pe toată durata posesiei.
Astfel, posesia devine sau încetează a fi utilă când devine sau, respectiv, încetează a fi publică.
Precaritatea
Deși vechiul Cod civil tratat precaritatea în rândul viciilor posesiei, în realitate, precaritatea este mai mult decât atât, este lipasa însăși a posesiei.
Ceea ce este carecterisctic pentru precaritate este faptul cî stăpânirea lucurlui este lipsită de animus sibi habendi, deci de elentul intențional, psihologic al posesiei. Aceasta înseamnă că actele sau faptele materiale de folosință sau de putere asupra lucrului sunt săvârșite nu pentru sine, ci pentru altcineva.
Spre deosebire de vechea reglementare art. 918 NCC dispune clar și orecis că nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către cel care îl deține pentru altul, precum locatarul, comodatarul, titularul dezmembrămintelor de proprietate față de nudul proprietar și că este în general detentor precar orice persoană ce deține în mod temporar un bun al altuia și are obligația să îl restituie acestuia, precum și persoana care stăpânește un bun cu îngăduința proprietarului.
CAPITOLUL III
EFECTELE POSESIEI
Prezumția de posesie și prezumția de proprietate
Prezumția de posesie
Pentru a face dovada posesiei, trebuie dovedită existența celor două elemente constitutive.
Dovada elementului obiectiv al posesiei se poate realiza cu orice mijloc de probă, acesta fiind un fapt material. Elementul intențional având însă natură psihologică este mai dificil de dovedit și ca atare, legiuitorul înlesnește această dovadă prin instituirea în art. 919 alin. 1 NCC, a prezumției legale de existență a elementului intențional dedusă din existența elementului material al posesiei.
Ca atare, se prezumă până la proba contrară că persoana care stăpânește un bun exercită posesia asupra acestuia pentru sine. Fiind o prezumție relativă, proba contrară este admisibilă și aparține reclamantului care trebuie să producă dovada precarității stăpânirii pârâtului.
Prezumția de continuitate a detenției precare.
Articolul 919 alin. 2 NCC instituie prezumția relativă potrivit căreia detenția precară odată dovedită se menține până la proba intervertirii sale. Ca atare, reclamantul odată ce a dovedit că pârâtul este detentor precar, se prezumă că acesta din urmă păstrează această calitate până va produce dovada intervertirii detenției sale, prin invocarea unuia dintre cazurile limitativ prevăzute în art. 920 NCC.
Dacă precaritatea rezultă dintr-un act juridic intervenit între reclamant și detentorul precar, se vor aplica regulile probatorii din materia actului juridic. Dacă însă reclamantul este terț față de actul juridic, el poate folosi orice mijloc de probă pentru a face dovada precarității pârâtului.
Prezumția de proprietate.
Prezumția de proprietate instituită de legiuitor potrivit căreia posesorul este prezumat proprietar, până la proba contrară, se întemeiază pe faptul că de cele mai multe ori starea de fapt este conformă dreptului de proprietate.
Avantajul instituirii acestei prezumții constă în faptul că posesorul, de bună sau de rea-credință, fiind pârât nu trebuie să facă dovada dreptului său care este prezumat.
Prezumția de proprietate este mai puternică în materia bunurilor mobile, având în vedere regula instituită în art. 937 alin. 1 NCC și, bineînțeles, în măsura îndeplinirii celorlalte condițiile legale. În materia bunurilor imobile, prezumția de proprietate are caracter relativ.
Dobândirea proprietății bunurilor mobile prin posesia de bună-credință
De cele mai multe ori în materia actelor translative de proprietate ce poartă asupra unor bunuri mobile, dobânditorul nu este în măsură să producă dovada încheierii unei astfel de convenții.
Ca atare, cel care a transmis dreptul de proprietate asupra bunului mobil poate exercita împotriva dobânditorului acțiunea în revendicare și dovedindu-și posesia va avea câștig de cauză împotriva dobânditorului care nu poate face dovada titlului translativ.
Instituirea prezumției de titlu de proprietate în favoarea posesorului are ca obiectiv tocmai prevenirea unui astfel de conflict, legiuitorul prezumând că posesia face prin ea însăși dovada titlului translativ de proprietate.
Pentru a face dovada contrară, adversarul posesorului în cadrul unei acțiuni în revendicare are posibilitatea de a răsturna prezumția de titlu de proprietate, fie prin dovedirea titlului său de proprietate și pe cale de consecință a titlului precar al pârâtului, fie prin dovedirea faptului că bunul a ieșit în mod independent din patrimoniul său, prin furt sau pierdere.
Dovada titlului precar al pârâtului va răsturna prezumția instituită prin dispozițiile art. 919 alin. 1 NCC, potrivit căreia dovada elementului material al posesiei face să se prezume existența elementului intențional, precum și prezumția potrivit căreia posesorul unui bun mobil sau al unui bun imobil neînscris în cartea funciară este considerat proprietar.
Prezumția cuprinsă în art. 935 NCC privind existența titlului de dobândire a proprietății presupune în mod necesar ca posesia să fie reală și utilă, iar pârâtul să aibă calitatea de posesor, iar nu de detentor precar.
Posesorul trebuie să exercite elementul material în persoană proprie. În caz contrar, în ipoteza introducerii unei acțiuni în revendicare, posesorul nu are calitate procesuală pasivă, pentru că nu se află în stăpânirea bunului.
În ceea ce privește utilitatea posesiei, avem în vedere că aceasta se prezumă până la proba contrară.
Noul Cod reglementează în cuprinsul art. 937 alin. 1 și 2 două moduri diferite de dobândire a dreptului de proprietate mobiliară de către un terț dobânditor de bună-credință care încheie un act translativ de proprietate cu titlu oneros, asupra unui bun mobil cu un non dominus, respectiv cu un uzurpator.
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate ca efect al posesiei de bună-credință reglementate în art. 937 NCC se diferențiază în funcție de rolul avut de voința proprietarului în ceea ce privește desesizarea de bun.
Astfel, efectul achizitiv ca urmare a desesizării voluntare a proprietarului de bunul său mobil face obiectul regulii instituite în art. 937 alin. 1 NCC, în timp ce dobândirea dreptului de proprietate ca urmare a desesizării involuntare a proprietarului de bunul său mobil este reglementată în art. 937 alin. 2 NCC.
Desesizarea voluntară are ca efect transmiterea bunului și pe cale de consecință pierderea elementului corpus, ca urmare a manifestării de voință a proprietarului, în timp ce desesizarea involuntară se produce independent de manifestarea de voință a proprietarului, ca urmare a unor fapte precum pierderea sau furtul.
Textul 2 art. 937 NCC reglementează dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile prin posesia de bună-credință.
Cu toate acestea, nimic nu împiedică dobândirea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, în măsura în care posesorul unui bun mobil a încheiat cu un detentor precar un act juridic având ca obiect un dezmembrământ al dreptului de proprietate, iar nu însuși dreptul de proprietate.
Având în vedere că superficia, abitația și servitutile sunt drepturi reale imobiliare, efectul achizitiv reglementat de art. 937 NCC se va produce numai în cazul uzufructului și al uzului, în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.
Posesorul de bună-credință poate invoca în favoarea sa efectul achizitiv de proprietate, însă având în vedere prevederile art. 2512 alin. 2 NCC, dar și principiul echității, nu poate fi obligat în acest sens.
În baza acestor argumente, dreptul de opțiune își găsește aplicare în toate ipotezele reglementate în art. 937 NCC, chiar în situația dobândirii bunului mobil de la un neproprietar unde s-ar putea argumenta că dobândirea proprietății se produce în mod instantaneu.
Noul Cod civil preia concepția Codului civil din 1864 cuprinsă în art. 1909 alin. 1, potrivit căreia, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, în favoarea posesorului bunului mobil se creează o prezumție absolută de proprietate. Articolul 937 alin. 1 NCC consacră un mod specific de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile, de către un terț dobânditor, cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege privind persoana care poate invoca dobândirea dreptului de proprietate, categoria de bunuri asupra cărora se poate dobândi dreptul de proprietate, actul juridic încheiat și posesia persoanei care invocă dobândirea proprietății.
Reglementarea modului specific de dobândire a proprietății în condițiile art. 937 alin. 1 NCC se justifică pe considerentul că legiuitorul a dat prioritate bunei-credințe întemeiate pe aparența de proprietate care reprezintă consecința faptei proprietarului care nu a fost suficient de diligent când a încredințat bunul unei anumite persoane.
Legiuitorul consacră regula potrivit căreia numai persoana care are calitatea de posesor poate dobândi proprietatea în condițiile art. 937 alin. 1 NCC, având în vedere că dobândirea proprietății coincide cu momentul intrării în posesia efectivă a bunului.
Ca atare, un detentor precar nu se poate prevala de regula instituită în art. 937 alin. 1 NCC.
Împotriva detentorului precar adevăratul proprietar poate exercita o acțiune personală, având ca obiect restituirea în natură a bunului, în cazul în care bunul se mai află la detentor, sau o acțiune având ca obiect restituirea prin echivalent, dacă bunul a fost înstrăinat de către detentor.
Proprietarul poate introduce totodată o acțiune în revendicare împotriva detentorului precar, în cazul în care bunul se mai află la acesta.
În situația detentorului precar, se poate atrage răspunderea penală a acestuia pentru abuz de încredere sau pentru gestiune frauduloasă, fără însă a afecta aplicarea regulii instituite în art. 937 alin. 1 NCC în privința terțului dobânditor de bună-credință.
De asemenea, regula instituită de legiuitor în art. 937 alin. 1 NCC se va aplica numai dacă posesorul a dobândit bunul de la un neproprietar, pentru că altfel dacă a încheiat actul translativ de proprietate cu adevăratul proprietar, posesorul devine proprietar și ca atare nu se mai justifică.
Prin neproprietar se înțelege fie un detentor precar, dar și orice altă persoană care nu are calitate de proprietar. Astfel, în situația în care bunul a fost transmis unui posesor cu titlu gratuit în temeiul unui act juridic translativ de proprietate viciat, iar ulterior acest posesor transmite cu titlu oneros către un terț dobânditor, terțul este în măsură să invoce în favoarea sa efectul achizitiv de proprietate, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.
De asemenea, regula menționată are aplicabilitate numai dacă proprietarul a încredințat de bunăvoie bunul neproprietarului de care face vorbire textul de lege.
Un exemplu în acest sens îl constituie cazul în care s-a încheiat un contract de depozit, comodat, locațiune etc, iar depozitarul, comodatarul, locatarul înstrăinează bunul obiect al convenției printr-un act translativ de proprietate cu titlu oneros către un terț dobânditor care devine astfel posesor.
Efectul achizitiv de proprietate privește numai bunurile care îndeplinesc următoarele condiții: sunt mobile, corporale și individual determinate.
Legiuitorul, în reglementarea art. 937 alin. 1 NCC, are în vedere doar bunurile mobile, așa cum sunt definite în art. 539 alin. 1 NCC.
Însă nu tuturor bunurilor mobile li se poate aplica regula menționată, ci numai bunurilor mobile care se află în circuitul civil.
Ca atare, bunurile mobile proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale nu pot face obiectul dobândirii, fiind imprescriptibile atât sub aspect prescriptiv cât și achizitiv.
Chiar dacă bunul este mobil, efectul achizitiv nu se produce în cazul bunurilor prevăzute de art. 937 alin. 4.
Sunt sustrase posibilității de a fi dobândite prin posesia de bună-credință bunurile mobile care constituie accesorii ale unui bun imobil. Ca atare, legiuitorul are în vedere bunurile care își păstrează calitatea de mobile, dar care sunt folosite ca accesorii ale unui imobil.
În ceea ce privește modul de percepere a bunurilor, dobândirea dreptului de proprietate ca efect al posesiei de bună-credință are în vedere numai bunurile mobile corporale, pentru că acestea având o existență materială sunt singurele susceptibile de a fi obiectul unei stăpâniri
Bunurile mobile, pentru a fi dobândite prin posesie de bună-credință, trebuie să fie individual determinate, pentru că art. 937 alin. 1 NCC nu se aplică bunurilor mobile care formează o universalitate, cum este cazul unei succesiuni mobiliare.
Efectul achizitiv de proprietate reglementat de art. 937 alin. 1 NCC se produce dacă între neproprietar și terțul dobânditor a intervenit un act juridic civil, translativ de proprietate și cu titlu oneros.
Prevederea amintită poate fi invocată numai în situația în care strămutarea dreptului din patrimoniului neproprietarului în patrimoniul terțului dobânditor s-a realizat cu obținerea unui folos patrimonial.
Ca atare, actul juridic civil poate îmbrăca forma unui contract de vânzare-cumpărare sau a unui contract de schimb. Justificarea caracterului oneros al titlului translativ se relevă în necesitatea de a proteja proprietarul care încearcă să evite o pagubă, iar nu posesorul care încearcă să păstreze un câștig.
Dobândirea dreptului de proprietate este condiționată de posesie, care trebuie să fie: reală, utilă și de bună-credință. Pentru ca posesia să fie efectivă, terțul dobânditor trebuie să exercite, în persoana sa, ambele elemente constitutive, animus și corpus.
Regula este inaplicabilă dacă terțul dobânditor exercită posesia corpore alieno.
În ceea ce privește utilitatea, posesia terțului dobânditor nu poate fi viciată de discontinuitate, violență și clandestinitate. îÎnsă, referitor la viciul reglementat de art. 923 NCC, având în vedere că efectul achizitiv de proprietate se produce instantaneu în persoana terțului dobânditor, este evident faptul că discontinuitatea este inaplicabilă în această materie.
Numai o posesie care presupune o anumită desfășurare în timp poate fi discontinuă.
Ca atare, în această materie regularitatea posesiei presupune ca aceasta să fie pașnică și publică. Momentul la care se apreciază utilitatea posesiei este reprezentat de momentul intrării terțului dobânditor în posesia efectivă a bunului mobil, fiind astfel indiferent dacă după acest moment posesia sa a fost viciată.
Regularitatea posesiei este prezumată și ca atare dovada contrară trebuie să fie produsă de către persoana care invocă contrariul.
Beneficiul efectului achizitiv de proprietate este acordat de către legiuitor numai posesorului de bună-credință. În această materie, buna-credință reprezintă atât o condiție cerută în persoana terțului dobânditor, cât și o calitate a posesiei exercitate de către acesta
Condiția bunei-credințe este expres prevăzută de legiuitor în cadrul art. 937 alin. 1 NCC, noțiunea de bună-credință fiind definită de legiuitor în art. 938 alin. 1 NCC.
Ipoteza premisă în cazul reglementat în art. 937 alin. 2 NCC are în vedere posesorul de bună-credință care dobândește de la un hoț sau un găsitor un bun mobil.
Întocmai ca modalitatea de dobândire reglementată de art. 937 alin. 1 NCC și în această situație, producerea efectului achizitiv de proprietate în persoana terțului dobânditor este condiționată de exercitarea de către terț a unei posesii efective și de bună-credință asupra unui bun mobil, corporal, individual determinat. Pe lângă aceste condiții comune, din formularea textului art. 937 alin. 2 NCC reiese necesitatea îndeplinirii unor condiții specifice care vizează: categoria persoanelor care pot invoca beneficiul efectului achizitiv și momentul împlinirii termenului prevăzut de lege.
Dacă efectul achizitiv în cazul ipotezei reglementate de art. 937 alin. 1 NCC putea fi invocat de terțul care dobândea bunul mobil de la un detentor precar sau o persoană asimilată acestuia, în ipoteza reglementată în art. 937 alin. 2 NCC, legiuitorul prevede expres că posesorul dobândește bunul de la uzurpator.
Calitatea de uzurpator are în vedere faptul că acesta acționează împotriva voinței proprietarului, independent de manifestarea de voință a acestuia de a se desesiza de bun.
Dobândirea dreptului de proprietate de către un terț dobânditor de la un uzurpator se realizează numai după împlinirea a trei ani, de la momentul pierderii de către proprietar a stăpânirii materiale a bunului. Termenul se va calcula începând cu momentul pierderii sau al furtului, fiind un termen de decădere iar nu de prescripție și ca atare nu este susceptibil de suspendare sau de întrerupere.
Rațiunea instituirii acestui termen este de a da posibilitatea proprietarului care în mod independent de voința sa s-a desesizat de stăpânirea bunului, de a-1 revendica de la terțul dobânditor de bună-credință.
În această materie nu se pune problema existenței unei posesii pe perioada termenului de trei ani; este astfel posibil ca terțul dobânditor să intre în posesia bunului cu puțin timp înainte de expirarea termenului de trei ani, imediat după împlinirea termenului sau la un anumit interval de timp după împlinirea acestuia.
Efectul achizitiv și efectul suspensiv se vor produce la momentul intrării în posesia bunului, cu condiția trecerii termenului de trei ani de care face vorbire textul de lege sau la momentul trecerii termenului de ani, în cazul în care posesia a început anterior acestui moment.
Dacă sunt îndeplinite condițiile menționate în art. 937 alin. 1 sau 2 NCC, acțiunea în revendicarea bunurilor mobile va fi respinsă ca nefondată. Aceeași soluție se va da și acțiunii confesorii de uzufruct sau de uz..
Pe cale de consecință, potrivit art. 937 alin. 2 NCC, pentru a fi admisă, acțiunea în revendicare mobiliară exercitată de către proprietar împotriva terțului dobânditor de bună-credință trebuie introdusă înainte de trecerea unui termen de trei ani de la momentul pierderii stăpânirii materiale asupra bunului.
Reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate și de asemenea a faptului că bunul mobil i-a ieșit din patrimoniu independent de voința sa, în condițiile în care există identitate între bunul care i-a aparținut și bunul furat sau pierdut.
Necesitatea dovedirii faptului că bunul a ieșit involuntar din patrimoniul reclamantului se justifică pe considerentul că terțul dobânditor are posibilitatea de a invoca în beneficiul său efectul achizitiv de proprietate, așa cum este reglementat în art. 937 alin. 1 NCC, care se produce instantaneu și ca atare reclamantul nu ar mai putea beneficia de termenul de trei ani stipulat în favoarea sa.
Dovada ieșirii involuntare a bunului din patrimoniu precum și dovada identității dintre bunul furat și cel posedat anterior pierderii sau furtului, se poate face cu orice mijloc de probă.
În cazul în care revendicantul are câștig de cauză, posesorul este obligat să restituie bunul mobil, putând solicita însă restituirea cheltuielilor necesare și utile pe care le-a făcut cu bunul mobil.
Dacă acțiunea în revendicare este exercitată după împlinirea termenului de trei ani de la momentul pierderii sau furtului, dreptul de proprietate se stinge, având în vedere că termenul prevăzut de legiuitor este de decădere.
Acțiunea în revendicare poate fi exercitată și în contradictoriu cu posesorul actual de la un dobânditor de bună-credință care la rândul său a dobândit bunul mobil de la un hoț sau un găsitor
În cazul admiterii acțiunii în revendicare exercitate împotriva unui terț dobânditor de bună-credință, legiuitorul nu prevede obligația reclamantului de a-l despăgubi pe posesor, acesta având posibilitatea de a exercita împotriva transmițătorului acțiunea personală care se întemeiază pe convenția încheiată între transmițător și dobânditor.
Cu toate acestea, în cazul în care terțul dobânditor a cumpărat bunul dintr-un loc sau de la o persoană care vinde în mod obișnuit bunuri de același fel, acesta are posibilitatea de a reține bunul până la indemnizarea sa integrală pentru prețul plătit. Acestei situații îi este asimilată și cumpărarea bunului în cadrul unei licitații publice.
Protecția deosebită acordată posesorului se justifică dintr-o dublă perspectivă: prima este reprezentată de buna-credință a posesorului, iar cea de-a doua este reprezentată de împrejurarea în care a fost dobândit bunul de către posesor.
Astfel, buna-credință a terțului fiind dublată de eroarea comună în care se află acesta cu privire la calitatea de proprietar a transmițătoralui, asigură protecția specială a terțului dobânditor în cazul în care acțiunea în revendicare este exercitată înăuntrul termenului de trei ani.
Dacă acțiunea este introdusă după împlinirea termenului de trei ani, buna-credință a terțului dobânditor este suficientă pentru a face aplicabilă regula instituită în art. 937 alin. 2 NCC.
Prin voința legiuitorului îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 937 alin. 3 NCC dă naștere unui drept de creanță și unui drept de retenție.
Posesorul poate recupera prețul plătit fie de la proprietarul bunului, fie de la uzurpator, și în acest sens îi poate chema în judecată fie împreună, fie separat.
Dreptul de retenție instituit în favoarea posesorului de bună-credință se stinge când fie proprietarul bunului, fie uzurpatorul restituie posesorului prețul plătit.
În cazul în care posesorul restituie bunul proprietarului înainte de indemnizarea sa pentru prețul plătit, el va putea totuși să îl urmărească pe proprietar pentru indemnizarea sa conform prețului plătit, renunțarea la dreptul de retenție neavând incidență asupra dreptului său de creanță.
Dovada împrejurărilor în care a fost cumpărat bunul trebuie făcută de către terțul dobânditor.
Dobândirea proprietății prin uzucapiune
Uzucapiunea
Uzucapiunea imobiliară extratabulară
Noțiune
Uzucapiunea extratabulară reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a dezmembrămintelor acestuia asupra unui bun imobil, prin posedarea neîntreruptă a acestuia timp de cel puțin 10 ani, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și prin
exercitarea pozitivă a dreptului potestativ de opțiune cu privire la uzucapiune.
Uzucapiunea reglementată de textul art. 930 alin. 1 NCC este denumită extratabulară pentru că operează în favoarea unei persoane care nu este înscrisă în cartea funciară.
De asemenea, în cazul în care proprietarul era intabulat, acest tip de uzucapiune va avea efecte împotriva persoanei care se bucură deja de prezumția născută din înscrierea în cartea funciară.
În acord cu prevederile art. 930 alin. 1 NCC, pot fi dobândite prin uzucapiunea extratabulară atât dreptul de proprietate, cât și dezmembrămintele acestuia spre deosebire de reglementarea oferită de art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit căreia putea fi dobândit prin uzucapiune numai dreptul de proprietate.
Pentru a dobândi dreptul de proprietate sau un dezmembrământ al acestuia prin uzucapiune extratabulară, posesia trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie utilă;
să existe o posesie de 10 ani.
Uzucapiunea extratabulară, fiind un efect al posesiei, în mod evident trebuie să îndeplinească o condiție de bază, respectiv să fie fondată pe o posesie utilă.
Pentru a produce efecte juridice posesia trebuie să nu fie afectată de vicii, respectiv: discontinuitate, violență și clandestinitate. Ca atare, posesia viciată sau detenția precară, oricare ar fi desfășurarea acestora în timp, nu pot duce la dobândirea dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ al acestuia prin uzucapiune extratabulară.
Posesia uzucapantului trebuie să se fundamenteze pe un titlu care să fie suficient pentru a asigura transmiterea proprietății dacă transmițătorul ar fi avut calitatea de proprietar, ca de exemplu vânzare-cumpărare, donație etc.
Condiția nu este îndeplinită dacă titlul nu are capacitatea de a transmite proprietatea, cum ar fi, spre exemplu, un titlu care acordă doar dreptul de folosință, în condițiile în care nu este incidență o cauză de intervertire a detenției.
Ca atare, chiriașul fiind un detentor precar, nu poate dobândi dreptul de proprietate ca efect al uzucapiunii extratabulare, pentru că acesta exercită posesia în numeleproprietarului, iar ntrîa un proprietar, așa cum arată art. 916 alin. 1 NCC.
Dobândirea dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ prin uzucapiune extratabulară poate avea la bază atât o posesie de bună-credință, cât și o posesie de rea-credință. Redactarea textului de lege nu lasă loc de controverse – ubi lex non distinguit nec noc distinguere debemus.
Uzucapiunea extratabulară intervine după împlinirea termenului de 10 ani dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege. Termenul se va considera împlinit în ziuacorespunzătoare celei în care termenul a început să curgă din cel de-al 10-lea an
Zilele de sărbători legale vor intra în calculul termenului, însă în cazul în careultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primeizile lucrătoare care îi urmează.
Condiții specifice.
Regulile privitoare la uzucapiunea imobiliară extratabulară au în vedere atât situația în care titularul dreptului de proprietate a avut intabulat dreptul în cartea funciară, cât și cazul contrar al neintabulării dreptului.
În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, legiuitorul prevede necesitatea îndeplinirii unor condiții specifice compatibile cu sistemul cărților funciare
Dacă proprietarul și-a intabulat dreptul în cartea funciară, acesta trebuie să fi încetat din viață, în cazul persoanei fizice, sau să își fi încetat existența, în situația persoanelor juridice. Textul de lege precizează în mod clar încetarea din viață a persoanei fizice și, ca atare, nu va face obiectul analizei situația dispariției persoanei fizice, ci numai moartea fizic constatată sau declarată prin hotărâre judecătorească.
În același mod, vom avea în vedere doar cazul încetării existenței persoanei juridice, iar nu cazul dizolvării sau al lichidării.
Dreptul de proprietate sau un alt dezmembrământ al acestuia poate fi dobândit prin uzucapiune extratabulară dacă proprietarul intabulat în cartea funciară a renunțat la dreptul său, iar declarația de renunțare a fost înscrisă în cartea funciară.
În acord cu prevederile art. 562 alin. 2 NCC, dreptul de proprietate imobiliară se stinge prin înscrierea în cartea funciară, în condițiile legii, a declarației de renunțare.
Dispozițiile art. 889 alin. 1 NCC arată că declarația de renunțare trebuie să îmbrace forma autentică notarială și, de asemenea, trebuie să fie înregistrată la biroul de cadastru și publicitate imobiliară.
Atât în situația în care proprietarul a avut intabulat dreptul său de proprietate în cartea funciară, cât și în cazul în care acesta nu era intabulat, uzucapantul poate dobândi dreptul real principal numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară.
Ca atare, posesia unui bun imobil pentru un interval de timp de 10 ani nu este suficientă pentru a se dobândi dreptul de proprietate sau un dezmembrământ al acestuia, în cazul în care uzucapiunea nu este înscrisă în cartea funciară.
Intabularea dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ în baza uzucapiunii extratabulare are efect constitutiv de drepturi.
Această soluție reiese în mod evident din analiza textului legal al art. 887 alin. 1 NCC, potrivit căruia se pot dobândi fără înscriere în cartea funciară drepturile reale provenite din moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Ca atare, uzucapiunea nefiind expres prevăzută de lege ca modalitate de dobândire a drepturilor reale tară înscriere în cartea funciară, dobândirea dreptului de proprietate sau a dezmembrămintelor acestuia nu se va produce în lipsa înscrierii în cartea funciară.
Înregistrarea cererii de înscriere a dreptului de proprietate trebuie să fie anterioară înregistrării cererii de înscriere a unei terțe persoane interesate. Textul de lege vorbește însă despre cererea de înscriere a unui terț, pe baza unei cauze legitime. În această materie, prin terț interesat înțelegem fie moștenitorii persoanei fizice decedate sau succesorii persoanei juridice care și-a încetat existența, fie comuna, orașul sau municipiul, în acord cu prevederile art. 889 alin. 2 NCC.
De asemenea, terț interesat poate fi și dobânditorul dreptului de la succesorul persoanei fizice juridice înscris în cartea funciară sau de la comună, oraș sau municipiu.
Dobândirea dreptului prin uzucapiune nu se va produce dacă înregistrarea cererii terțului dobânditor este anterioară înregistrării cererii uzucapantului, fiind indiferent dacă se împlinise sau nu termenul de 10 ani în favoarea uzucapantului.
Potrivit art. 2512 alin. 2 NCC, instanța de judecată nu poate aplica prescripția din oficiu, în alin. 1 arătându-se faptul că prescripția poate fi invocată numai de către cel în folosul căruia curge.
Redactarea textului de lege nu lasă loc de interpretări, dobândirea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real prin uzucapiune reprezintă o facultate pentru posesor.
Ca atare, dreptul potestativ al posesorului se poate manifesta în sensul de a invoca dobândirea dreptului real prin uzucapiune sau în sensul de a renunța la uzucapiune.
Dobândirea efectului achizitiv specific uzucapiunii presupune în mod evident, pe lângă îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege, și manifestarea de voință a posesorului sub forma exercitării pozitive a dreptului de opțiune. Alegerea posesorului în sensul de a invoca beneficiul uzucapiunii are ca efect stingerea dreptului de opțiune.
Efectele uzucapiunii extratabulare.
Uzucapiunea extratabulară produce două efecte principale: un efect achizitiv și un efect extinctiv.
Dispozițiile art. 930 alin. 1 NCC coroborate cu dispozițiile art. 890 alin. 1 NCC duc la concluzia că efectul achizitiv produs în persoana posesorului și efectul extinctiv produs în persoana proprietarului care nu și-a intabulat dreptul său în cartea funciară, respectiv moștenitorul autorului intabulat, succesorul persoanei juridice sau comuna, orașul sau municipiul se produc de la momentul înregistrării cererii de intabulare.
Astfel, momentul împlinirii termenului de 10 ani de care face vorbire art. 930 alin. 1 coincide cu nașterea dreptului potestativ de opțiune al posesorului. Dobândirea de către posesor a dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ trebuie precedată de cererea de înscriere a uzucapiunii în cartea funciară care corespunde exercitării pozitive a dreptului potestativ de opțiune cu privire la uzucapiune.
În cazul unui litigiu care poartă asupra dreptului de proprietate asupra bunului posedat, uzucapiunea poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legale citate.
Ca atare, pe cale de excepție, uzucapantul are facultatea de a invoca prescripția achizitivă fie prin întâmpinare, fie la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, acesta constituind termenul limită prevăzut de legiuitor.
În ceea ce privește uzucapiunea extratabulară, invocarea ei pe cale de excepție trebuie însoțită și de îndeplinirea condițiilor referitoare la cartea funciară.
Referitor la acțiunea în constatarea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune, trebuie menționat că adevăratul proprietar are calitate procesuală pasivă.
Efectul achizitiv al uzucapiunii extratabulare poate privi fie dreptul de proprietate, fie un dezmembrământ al acestuia, fiind condiționat de modalitatea de manifestare a elementului animus.
Uzucapiunea imobiliară tabulară
Noțiune
Uzucapiunea tabulară reprezintă un mod de dobândire a unui drept real principal asupra unui bun imobil, prin posedarea neîntreruptă a acestuia timp de cel puțin 5 ani, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.
Uzucapiunea reglementată de textul art. 931 alin. 1 NCC este denumită tabulară pentru că operează în favoarea persoanei care este înscrisă în cartea funciară, iar nu împotriva persoanei care se bucură deja de prezumția născută din înscrierea în cartea funciară.
Prin voința legiuitorului, uzucapiunea tabulară se aplică în privința drepturilor reale principale înscrise în cartea funciară, fără cauză legitimă, respectiv dreptul de proprietate și dezmembrămintele acestuia.
Condițiile uzucapiunii tabulare.
Uzucapiunea imobiliară tabulară operează dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
înscrierea unui drept real în cartea funciară în absența unei cauze legitime;
posesia să fie utilă și de bună-credință;
posesia să aibă o durată de 5 ani.
În privința înscrierii dreptului real în cartea funciară textul vorbește despre absența unei cauze legitime. Aceasta înseamnă că titlul în baza căruia s-a realizat înscrierea în cartea funciară nu îndeplinește condițiile de valabilitate cerute de lege. Având în vedere că sancțiunea care intervine, în cazul neîndeplinirii condițiile esențiale pentru valabilitatea unei convenții, este nulitatea, înseamnă că titlul de dobândire poate fi afectat de nulitate relativă sau de nulitate absolută.
În ceea ce privește titlul anulabil este mai greu de imaginat interesul persoanei înscrise în cartea funciară de a invoca uzucapiunea tabulară, având în vedere faptul că titlul său anulabil se consolidează în termenul general de prescripție de trei ani, în intervalul căruia poate fi introdusă acțiunea în anulare a actului juridic.
Cu toate acestea, interesul se poate manifesta în cazul în care cursul prescripției extinctive este afectat de modificări precum suspendarea sau întreruperea prescripției și astfel termenul de 5 ani prevăzut pentru uzucapiunea tabulară depășește durata termenului de prescripție extinctivă.
De asemenea, titlul de dobândire a dreptului real poate proveni de la altcineva decât adevăratul proprietar și ca atare există două cauze nelegitime de înscriere în cartea funciară, respectiv titlul neproprietarului care nu este valabil fiind afectat de o cauză de nulitate absolută și titlul terțului care nu este valabil fie pentru că provine de la un non dominus, fie pentru că este afectat de un motiv de nulitate absolută.
Observațiile făcute în legătură cu regularitatea posesiei și cu calculul termenului uzucapiunii în cazul uzucapiunii extratabulare își păstrează valabilitatea și în cazul uzucapiunii tabulare, cu singura mențiune că în situația uzucapiunii tabulare termenul este de 5 ani, spre deosebire de uzucapiunea extratabulară unde termenul este de 10 ani.
Este de observat că legiuitorul prevede în mod expres că buna-credință trebuie să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere a dreptului real în cartea funciară și în momentul intrării în posesia bunului.
Este astfel indiferent dacă ulterior acestor momente posesorul a devenit de rea-credință. De altfel și în art. 931 alin. 1 NCC se arată că posesorul este înscris cu bună-credință în cartea funciară.
Efectele uzucapiunii tabulare.
Uzucapiunea tabulară are ca principal efect validarea cauzei nelegitime care a stat la baza înscrierii în cartea funciară a dreptului real principal. Momentul validării dreptului real principal înscris în cartea funciară coincide cu momentul înregistrării cererii de înscriere a dreptului în cartea funciară, fiind indiferentă data intrării în posesia bunului.
Astfel, dobândirea dreptului real principal se va produce de la momentul înregistrării cererii, chiar dacă înregistrarea efectivă a dreptului real a survenit ulterior acestui moment.
În mod evident, posesorul va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului imobil, în cazul în care a fost înscris în cartea funciară ca proprietar al acestuia sau va dobândi un dezmembrământ al dreptului de proprietate în cazul în care a fost înscris ca titular al unui dezmembrământ în cartea funciară.
Dispoziții comune aplicabile uzucapiunii imobiliare extratabulare și celei tabulare
Curgerea termenului uzucapiunii
în cazul proprietarului înscris în cartea funciară, termenul de 10 ani, de care face vorbire art. 930 alin. 1 NCC, începe să curgă la momentul decesului persoanei fizice, respectiv momentul încetării existenței persoanei juridice, indiferent dacă posesia uzucapantului a început anterior acestui moment.
În mod evident, dacă posesia celui care invocă uzucapiunea nu a început la momentul decesului persoanei fizice sau al încetării existenței persoanei juridice, termenul de 10 ani începe să curgă de la momentul intrării în posesie. Ca atare, momentul de la care se calculează termenul de 10 ani trebuie să îndeplinească două condiții, în mod cumulativ, respectiv:
uzucapantul să se afle în posesia imobilului și
proprietarul intabulat să fi decedat, în cazul persoanei fizice, sau să-și fi încetatexistența, în cazul persoanei juridice.
În situația declarării judecătorești a morții, termenul de 10 ani nu începe să curgă înainte de data stabilită ca fiind data morții prin hotărârea de declarare judecătorească a morții.
În situația în care proprietarul intabulat în cartea funciară renunță la dreptul său, termenul 2 de 10 ani se va calcula de la momentul înscrierii în cartea funciară a declarației de renunțare, evident dacă și posesia a început.
În caz contrar, termenul de 10 ani începe să curgă de la momentul intrării în posesie. Astfel, momentul de la care începe să se calculeze termenul de 10 ani trebuie să îndeplinească două condiții în mod cumulativ, respectiv: uzucapantul să se afle în posesia imobilului, iar declarația de renunțare să fie înscrisă în cartea funciară.
În cazul în care proprietarul nu a intabulat dreptul său în cartea funciară, termenul de 10 ani 3 începe să curgă de la momentul intrării efective în posesia bunului imobil
Atât în cazul uzucapiunii extratabulare, cât și în cazul uzucapiunii tabulare, perioada în care posesia este afectată de vicii nu va fi luată în considerare la calcularea termenului uzucapiunii. Această prevedere reiterează concepția potrivit căreia numai posesia utilă, neviciată poate produce efecte juridice, în speță poate conducere la dobândirea
dreptului real prin uzucapiune.
Ca atare, sancțiunea care intervine în cazul în care posesia este afectată de vicii constă în neluarea în calcul a perioadei în care posesia este viciată.
Efectul suspensiv al viciilor asupra uzucapiunii se manifestă în mod diferit, în funcție de caracterul fiecărui viciu în parte.
Discontinuitatea fiind un viciu absolut, efectul suspensiv se va produce întotdeauna, fiind indiferentă persoana împotriva căreia este invocată uzucapiunea.
În schimb, violența și clandestinitatea fiind vicii cu caracter relativ, efectul suspensiv al cursului uzucapiunii se va produce numai în situația în care viciile s-au manifestat față de persoana împotriva căreia este invocată uzucapiunea.
Joncțiunea posesiilor
Noul Cod civil păstrează concepția Codului civil din 1864 cuprinsă în art. 1859, în sensul că fiecare posesor începe în persoana sa o nouă posesie, fiind indiferent dacă transmiterea bunului a operat cu titlu universal sau cu titlu particular.
Astfel, posesorul nu poate fi considerat un continuator al posesiei autorului său, chiar dacă transmisiunea a avut loc cu titlu universal.
Principiul potrivit căruia fiecare posesor începe în persoana sa o nouă posesie își găsește aplicare cu precădere în materia intervertirii detenției precare în posesie.
Astfel, cel puțin în cazul de intervertire reglementat de art. 920 alin. 1 lit. c) NCC, ar fi de neconceput ca posesorul să fie considerat un continuator al autorului său, în condițiile în care autorul este un detentor precar.
Joncțiunea posesiilor reprezintă unirea posesiei exercitate de uzucapant cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de către autorul său, pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.
Posesorul are facultatea de a uni posesia sa cu posesia autorilor săi. Textul de lege nu lasă loc de interpretări, posesorul actual are facultatea, iar nu obligația de a invoca joncțiunea posesiilor. De asemenea, posesorul poate alege să înceapă o nouă posesie.
Astfel, în persoana posesorului se naște un drept de opțiune, drept potestativ întocmai ca dreptul de opțiune privind invocarea uzucapiunii de către uzucapant, privind invocarea joncțiunii posesiilor sau, respectiv, începerea unei noi posesii. în situația în care posesorul actual înțelege să se prevaleze de posesia autorului său, la perioada cât a posedat uzucapantul se va adăuga perioada cât a posedat autorul său, joncțiunea posesiilor fiind posibilă în toate cazurile, deci atât la uzucapiunea extratabulară, cât și la uzucapiunea tabulară – ubi lex non distinguit nec noc distinguere debemus.
Condiția premisă pentru a opera joncțiunea posesiilor impune existența a două posesii, exercitate asupra aceluiași bun de către două persoane diferite.
Pentru a opera joncțiunea posesiilor între posesia autorului și posesia succesorului nu trebuie să se interpună posesia unei alte persoane pentru o perioadă mai mare de un an, caz în care intervine încetarea posesiei, conform art. 921 lit. g) NCC.
Joncțiunea posesiilor este posibilă atât în cazul uzucapiunii extratabulare, cât și în cazul uzucapiunii tabulare cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
să existe o posesie propriu-zisă atât în cazul posesorului actual, cât și în cazul autorului său;
să existe un raport juridic între posesorul actual și autorul său. Cel care invocă joncțiunea posesiilor trebuie să fie un succesor în drepturi al autorului său.
Raportul juridic poate avea ca izvor un fapt juridic în sens restrâns, precum moștenirea legală sau un act juridic translativ de proprietate.
În cazul în care posesorul înțelege să-și exercite în mod pozitiv dreptul potestativ de a invoca joncțiunea posesiei sale cu posesia autorului său, posesorul actual este obligat să continue posesia autorului său cu toate viciile sau calitățile acesteia, fără a avea posibilitatea de a schimba în avantajul său caracterul posesiei anterioare.
Ca atare, termenul uzucapiunii va fi perioada de timp necesară posesorului pentru a uzucapa. în consecință, pot apărea următoarele situații posibile:
dacă posesia actuală este de bună-credință, întocmai ca posesia autorului, posesorul va putea invoca joncțiunea posesiilor, atât în cazul uzucapiunii extratabulare, cât și în situația uzucapiunii tabulare, cu respectarea condițiilor privind cartea funciară;
dacă posesia actuală este de rea-credință, întocmai ca posesia autorului, posesorul va putea invoca joncțiunea posesiilor, pentru a dobândi dreptul real principal numai prin uzucapiunea extratabulară;
dacă posesia actuală este de bună-credință, în timp ce posesia autorului a fost de rea-credință, posesorul va putea invoca joncțiunea posesiilor, pentru a dobândi dreptul prin uzucapiune extratabulară. în măsura în care dreptul său a fost intabulat în cartea funciară, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege, el va putea alege să înceapă o prescripție nouă, cu consecința dobândirii dreptului real principal prin uzucapiune tabulară;
dacă posesia actuală este de rea-credință, iar posesia autorului de bună-credință, posesorul va putea invoca joncțiunea posesiilor numai pentru a beneficia de dobândirea dreptului prin uzucapiune extratabulară.
În situația uzucapiunii extratabulare, joncțiunea posesiilor poate opera indiferent de caracterul de bună-credință sau de rea-credință al celor două posesii.
În acest caz posesorul va beneficia de uzucapiunea extratabulară, putând uzucapa bunul prin posesia de 10 ani, cu respectarea dispozițiilor privind cartea funciară, în sensul că posesia autorului nu va putea începe înainte de decesul persoanei fizice, încetarea existenței persoanei juridice titulare a dreptului real sau înainte de înscrierea în cartea funciară a declarației de renunțare la dreptul de proprietate.
În ceea ce privește însă uzucapiunea tabulară, joncțiunea posesiilor poate fi imaginată 10 astfel: posesorul de bună-credință intabulat în cartea funciară, fără cauză legitimă, înstrăinează dreptul de proprietate înainte de împlinirea termenului de 5 ani, iar posesorul actual înțelege să invoce joncțiunea posesiilor dacă la intrarea sa în posesie a fost de
bună-credință.
Împlinirea termenului de 5 ani, în cazul exercitării pozitive a dreptului potestativ de a invoca uzucapiunea și a dreptului potestativ de a invoca joncțiunea posesiilor va valida dreptul de proprietate al autorului și pe cale de consecință și dreptul de proprietate al posesorului actual.
În măsura în care dezmembrămintele dreptului de proprietate pot face obiectul unei înstrăinări, posesorul actual al dezmembrământului se poate prevala de posesia autorului său pentru a invoca dobândirea acestuia prin uzucapiune.
Astfel, se va avea în vedere faptul că, potrivit art. 695 alin. 4 NCC, titularul dreptului de superficie poate dispune liber de dreptul său, prin acte juridice, fără a avea nevoie de consimțământul nudului proprietar.
Potrivit art. 714 alin. 1 NCC, uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, în ceea ce privește însă dreptul de uz și dreptul de abitație, potrivit art. 752 NCC, acestea nu pot fi cedate. în ceea ce privește dreptul de servitute trebuie avut în vedere că, fiind un accesoriu al dreptului de proprietate asupra fondului dominant, acesta nu va putea fi înstrăinat, urmărit sau ipotecat decât împreună cu dreptul de proprietate asupra fondului dominant.
Alte dispoziții aplicabile
Legătura indisolubilă între prescripția extinctivă și prescripția achizitivă se justifică din perspectiva curgerii timpului.
Ca atare, în cazul prescripției extinctive, curgerea timpului măsoară durata pasivității titularului dreptului necesară pentru a conduce la stingerea dreptului material la acțiune, iar în cazul prescripției achizitive curgerea timpului măsoară durata exercitării posesiei necesară pentru dobândirea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.
Înrudirea dintre cele două instituții are în vedere și faptul că, în anumite situații, pierderea dreptului de către o persoană poate însemna dobândirea dreptului de către o alta.
În ambele cazuri, necesitatea asigurării siguranței circuitului civil determină transformarea unei stări de fapt într-o situație juridică, în considerarea perioadei de timp îndelungate de subzistență a acesteia, fie sub forma posesiei exercitate de către uzucapant, fie sub forma pasivității proprietarului.
Problema care se pune în mod necesar este de a determina care transformare se va produce cu prioritate: pierderea dreptului de către proprietar sau titular al altui drept real sau dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real de către uzucapant.
Din reglementarea art. 930 alin. 1 lit. b) NCC reiese în mod evident că pierderea proprietății intervine mai întâi.
În ceea ce privește celelalte situații, având în vedere dispozițiile art. 555 alin. 1 NCC, potrivit cărora dreptul de proprietate este absolut, s-ar ajunge la concluzia că pierderea dreptului ar surveni prima și ulterior se va produce dobândirea acestuia.
Pentru a considera că dobândirea dreptului se produce anterior stingerii dreptului, ar trebui acceptată concluzia că pierderea dreptului reprezintă o consecință a dobândirii acestuia, ceea ce nu este de admis. în realitate, controversa privind succesiunea în timp a celor două prescripții, se pune sub forma unei legături temporale, iar nu a unei condiționări, în sensul că stingerea dreptului se va produce anterior dobândirii acestuia.
Noul Cod civil tratează doar parțial problematica separării materiei prescripției extinctive de materia prescripției achizitive, stipulând faptul că dispozițiile privitoare la uzucapiune se completează cu cele privitoare la prescripția extinctivă.
Articolul 934 NCC nu trebuie înțeles în sensul că prescripția achizitivă presupune în mod necesar existența unei prescripții extinctive, având în vedere că există drepturi reale declarate de legiuitor ca fiind imprescriptibile extinctiv, care pot face obiectul uzucapiunii, precum dreptul de proprietate.
Această abordare a legiuitorului se justifică pe considerentul că prescripția achizitivă și prescripția extinctivă beneficiază de elemente comune precum suspendarea și întreruperea prescripției, iar, în contextul abrogării Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă prin art. 230 lit. p) LPA, cele două instituții au o reglementare comună, respectiv art. 2500-2544 NCC.
Suspendarea prescripției achizitive reprezintă modificarea cursului prescripției constând în oprirea de drept a curgerii termenului pe perioada în care acționează cauzele prevăzute de lege care îl pun în imposibilitate pe titularul dreptului real principal să acționeze în instanță pentru recunoașterea dreptului său și restituirea posesiei corespunzătoare.
Ca atare, suspendarea prescripției achizitive intervine atât în cazul în care posesia este viciată cât și în cazurile limitativ prevăzute în art. 2532 NCC și în materie succesorală în cazul reglementat de art. 2533 NCC.
După încetarea cauzei care a determinat suspendarea, prescripția achizitivă își reia cursul, pentru împlinirea termenului calculându-se și timpul scurs înainte de intervenirea suspendării.
Întreruperea prescripției achizitive reprezintă modificarea cursului prescripției constând în înlăturarea posesiei exercitate anterior intervenirii cauzei de întrerupere cu consecința începerii unei noi posesii, după încetarea cauzei de întrerupere.
Întreruperea prescripției achizitive este de două feluri: întrerupere naturală, care intervine în situația în care posesorul este lipsit mai mult de un de posesia bunului, indiferent cine este autorul deposedării și întrerupere civilă care intervine în cazurile limitativ prevăzute în art. 2537 NCC.
Întreruperea prescripției are ca efect înlăturarea posesiei anterioare cauzei de întrerupere, pentru a se uzucapa fiind necesar a se începe o posesie nouă.
Dobândirea proprietății fructelor de către posesorul de bună-credință
Potrivit art. 550 alin. 1 NCC, fructele se cuvin proprietarului, în măsura în care prin lege nu se dispune altfel.
Din această perspectivă, art. 948 alin. 1 NCC instituie o excepție de la principiul enunțat mai sus, stipulând faptul că posesorul de bună-credință dobândește proprietatea fructelor bunului posedat. Noul Cod civil păstrează concepția Codului civil din 1864 cuprinsă în art. 485 potrivit căreia posesorul de bună-credință dobândește proprietatea asupra fructelor bunului posedat.
Soarta fructelor intră în discuție în măsura în care adevăratul proprietar are câștig de cauză în cadrul acțiunii în revendicare. Astfel, conform principiului menționat, dacă posesorul a fost de bună-credință, adevăratul proprietar nu mai este în măsură să ceară restituirea fructelor.
Categorii de fructe
Noțiunea de fructe este definită de art. 548 alin. 1 NCC care arată că acestea sunt produsele rezultate din folosirea unui bun, fără afectarea substanței acestuia.
Fructele sunt de trei feluri: naturale, respectiv produsele periodice și directe ale unui bun fără intervenția omului, industriale, respectiv cele obținute cu intervenția omului și civile, fiind veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în temeiul unui act juridic.
După cum se arată în art. 948 alin. 1 NCC, posesorul de bună-credință dobândește doar proprietatea asupra fructelor bunului posedat, textul de lege nevorbind însă și de producte.
Acestea din urmă reprezintă produsele obținute prin consumarea sau diminuarea substanței unui bun.
Cu toate că art. 550 alin. 1 NCC comportă excepții atât în privința fructelor, cât și a productelor, textul art. 948 alin. 1 NCC se referă în mod expres numai la fructe când vorbește de posesorul de bună-credință. Neincluderea dobândirii productelor în categoria efectelor posesiei de bună-credință se justifică din perspectiva faptului că productele consumă sau diminuează substanța bunului și a lipsei caracterului periodicității, care constituie criterii ce le delimitează de fructe.
Deși atât fructele, cât și productele alcătuiesc categoria produselor unui bun, fructele sunt produse de acesta, în mod constant și la intervale rezonabile de timp, astfel încât bunurile produse să nu-și piardă caracterul de fructe prin perenitatea lor. În acest sens se arată că nu intră în sfera noțiunii de fructe copacii, cu toate că sunt produse periodice ale pământului.
Condițiile dobândirii fructelor de către posesorul
Spre deosebire de concepția Codului civil din 1864 care analiza buna-credință într-un cadru general în cuprinsul art. 486, noul Cod civil distinge în cuprinsul art. 948 buna-credință în privința imobilelor înscrise în cartea funciară și buna-credință în celelalte cazuri.
Potrivit art. 948 alin. 3 NCC, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară,
buna-credință se apreciază în raport cu condițiile cerute terților dobânditori pentru a respinge acțiunea în rectificare.
Potrivit art. 901 alin. 2 NCC, „Terțul dobânditor este considerat de bună-credință numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiții: a) nu a fost înregistrată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare; b) din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; și c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare”.
Ca atare, art. 901 NCC consacră efectul achizitiv de drepturi reale imobiliare ca urmare a înscrierii unor drepturi tabulare în folosul unui terț dobânditor de bună-credință și cu titlu oneros.
În raport cu textul art. 948 NCC, buna-credință operează numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
la momentul înregistrării cererii de înscriere a dreptului nu a fost înregistrată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare;
din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia; și
terțul dobânditor nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare.
În ceea ce privește prima condiție este de observat că textul de lege vorbește de momentul înregistrării cererii de înscriere a dreptului, iar nu de momentul încheierii actului juridic translativ de proprietate.
Referitor la cea de-a doua condiție, se vor avea în vedere prevederile art. 883 alin. 3 NCC, potrivit căreia nimeni nu poate prevala de necunoașterea existenței unei înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru și publicitate imobiliară, ținând cont că art. 883 alin. 1 NCC consacră principiul potrivit căruia „orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta orice carte funciară, precum și celelalte documente cu care aceasta se întregește, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate fi consultată de orice persoană interesată, cu respectarea dispozițiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date”.
Cea de-a treia condiție are în vedere faptul că reaua-credință rezultând din cunoașterea inexactității cuprinsului unei cărți funciare nu poate fi acoperită tocmai prin înscrierea în cartea funciară, având în vedere că multe cauze de ineficacitate nu sunt susceptibile de publicitate prin intermediul cărții funciare și nici nu reiese din cuprinsul înscrisului care constată convenția și ca atare este normal ca acestea, în măsura în care au fost cunoscute pe altă cale să fie opuse terțului subdobânditor.
În cuprinsul art. 948 alin. 4 NCC, legiuitorul definește noțiunea de bună-credință în materia bunurilor mobile și a bunurilor imobile care nu sunt înscrise în cartea funciară.
În acord cu textul de lege menționat mai sus, buna-credință reprezintă convingerea posesorului că este proprietarul bunului dobândit printr-un act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu îi sunt cunoscute și pe care nici nu ar trebui să le cunoască.
Astfel, titlul translativ de proprietate nu este valabil încheiat. în cazul în care acesta ar îndeplini condițiile de valabilitate prevăzute de lege, nu am mai fi în prezența unui posesor, ci acesta ar avea calitatea de proprietar.
Situațiile cele mai frecvente de viciere a titlului translativ de proprietate au în vedere lipsa calității de proprietar a celui care transferă dreptul, bunul dobândindu-se astfel de la un non dominus. în ceea ce privește sarcina probei, cel care solicită restituirea fructelor de la posesor va trebui să facă dovada relei-credințe a posesorului.
În analiza dispozițiilor art. 486 vechiul Cod civil, doctrina a opinat în sensul că, în materia dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credință, titlul pe care se întemeiază buna-credință este un element intrinsec al acesteia, nefiind astfel necesară dovedirea sa separată. Având în vedere că buna-credință se prezumă, pe cale de consecință se prezumă și existența titlului posesorului, ca element al bunei-credințe.
De asemenea, se consideră că și un titlu putativ, care exista numai în imaginația posesorului, era în măsură să satisfacă cerințele legale.
În ceea ce privește noua reglementare a materiei dobândirii fructelor de către posesorul
de bună-credință, ideea titlului putativ are o sferă extrem de restrânsă, în special în materia sistemului de carte funciară, în care buna-credință a dobânditorului este analizată în raport cu diligentele efectuate privind verificarea registrelor de publicitate imobiliară.
Titlul translativ de proprietate trebuie înțeles în sens de negotium, iar nu în sens de instrumentum.
Operațiunea juridică trebuie să fie aptă a transfera proprietatea către posesor, în situația în care nu ar fi afectată de o cauză de nevalabilitate, precum: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația etc.
Momentul în care posesorul de bună-credință cunoaște cauzele de ineficacitate ale titlului translativ de proprietate coincide cu momentul încetării bunei-credințe a posesorului.
Astfel, introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva posesorului va face să înceteze buna-credință a acestuia din urmă și din acest moment nu mai poate invoca dobândirea fructelor. Fiind o împrejurare de fapt, momentul încetării bunei-credințe a posesorului poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.
Noul Cod civil stabilește în art. 948 alin. 2 momentul când trebuie să se manifeste buna-credință pentru a se produce efectul posesiei constând în dobândirea proprietății fructelor bunului posedat.
Astfel, legiuitorul instituie regula potrivit căreia buna-credință trebuie să existe la data perceperii fructelor.
În ceea ce privește momentul perceperii, art. 550 alin. 2 NCC arată că fructele naturale și cele industriale se dobândesc la data separării de bunul care le-a produs, în timp ce alin. 3 al aceluiași text de lege arată că fructele civile se dobândesc zi cu zi.
În concluzie, posesorul va dobândi numai fructele pe care le-a perceput la momentul la care era de bună-credință. Având în vedere că textul de lege vorbește de momentul perceperii fructelor, în mod evident în cazul fructelor naturale și celor industriale pentru a fi dobândite de către posesorul de bună-credință se cere ca perceperea să aibă loc la momentul potrivit și anume la data la care acestea se separă de bunul care le-a produs.
Astfel, o percepere anticipată a acestor fructe echivalează cu o percepere anormală și ca atare posesorul lucrului va trebui să restituie fructele naturale și cele industriale percepute
În privința fructelor civile percepute anterior, situația se schimbă, în sensul că legiuitorul prevede expres că posesorul de bună-credință va dobândi în proprietate și fructele civile percepute anticipat în măsura în care buna sa credința se menține până la data exigibilității acestora.
De altfel, această prevedere este justificată având în vedere faptul că perceperea anticipată a fructelor civile nu poate fi asimilată unei perceperi anormale cum este cazul perceperii anticipate a fructelor naturale și a fructelor industriale.
Este posesor de rea-credință în materia bunurilor immobile înscrise în cartea funciară, posesorul care nu îndeplinește condițiile prevăzute în art. 901 alin. 2 NCC, respectiv la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului posesorului a fost înregistrată o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau din cuprinsul cărții funciare reiese necesitatea rectificării cărții funciare în favoarea altei persoane sau posesorul a cunoscut pe altă cale inexactitatea înscrierii din cartea funciară.
În ceea ce privește bunurile mobile și cele imobile neînscrise în cartea funciară, posesorul este de rea-credință în măsura în care cunoaște viciile titlului translativ de proprietate, știind că acesta este afectat de o cauză de nevalabilitate.
Având în vedere prevederile art. 948 alin. 3 NCC, posesorul care nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 901 alin. 2 NCC sau cele prevăzute de art. 948 alin. 4) NCC este dator să restituie fructele percepute, precum și contravaloarea fructelor pe care a omis să le perceapă, începând cu momentul în care posesorul a luat cunoștință de viciile titlului său. Ca atare, sunt supuse restituirii toate fructele: naturale, industriale și civile, percepute sau contravaloarea celor nepercepute din neglijența posesorului. în lipsa unei stipulații exprese, considerăm că aprecierea contravalorii fructelor nepercepute se realizează în raport cu momentul la care se impunea perceperea acestora, putând fi eventual actualizată. Neglijența manifestată prin omisiunea de a percepe fructele se apreciază în funcție de un criteriu obiectiv al omului prudent și diligent.
Fructele care au fost percepute, precum și contravaloarea celor nepercepute trebuie restituite reclamantului în situația în care acesta în cadrul acțiunii care poartă asupra ineficacității titlului translativ al posesorului, face dovada relei-credințe a acestuia din urmă.
În ceea ce privește cheltuielile avansate de posesorul de rea-credință pentru producerea sau perceperea fructelor, aceste cheltuieli sunt supuse restituirii, în acord cu principiul disponibilității.
Până la momentul restituirii, posesorul de rea-credință are drept de retenție asupra fructelor pe care trebuie să le restituie.
Restituirea fructelor anterior înaintării cheltuielilor făcute de posesor cu producerea sau perceperea acestora are drept consecință stingerea dreptului de retenție al posesorului, însă nu va afecta creanța pe care acesta o are asupra proprietarului.
CONCLUZII
Într-o sistematizare mai riguroasă și mai clară, art. 557 NCC, cu marginala intitulată „Dobândirea dreptului de proprietate", dispune, în primul său alineat, că dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală ori moștenire testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când aceasta, prin ea însăși, este translativă de proprietate.
De asemenea, textul arată că, în condițiile prevăzute de lege, dreptul de proprietate se poate dobândi prin efectul unui act administrative și că, prin lege, pot fi reglementate și alte moduri de dobândire a acestui drept. În sfârșit, potrivit art. 557 alin. (4) NCC, cu excepția anumitor situații prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândește prin înscriere in cartea funciară, cu respectarea dispozițiilor prevăzute la art. 888, care dispune că înscrierea dobândirii unui drept în registrul de publicitate imobiliară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitivă, a certificatului de moștenitor sau în baza unui alt act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.
Totuși, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a noului Cod civil, dispozițiile art. 557 alin. (4) se vor aplica numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Dispozițiile art. 557 NCC impun câteva precizări. Astfel, în primul rând, este de observat că textul este așezat într-o secțiune distinctă a Capitolului I din Titlul al ll-lea al Cărții a lll-a a codului – „Despre bunuri" -, titlu consacrat dreptului de proprietate privată. Primul capitol al acestui titlu cuprinde dispoziții generale în materie, iar prima lui secțiune se intitulează „Conținutul, întinderea și stingerea dreptului de proprietate privată'. Or, nu se poate susține că modurile de dobândire a dreptului de proprietate se aplică numai privitor la dobândirea dreptului de proprietate privată.
Dimpotrivă, ele au a fi aplicate, în general, în mod corespunzător, și în privința dreptului de proprietate publică, în măsura în care, prin punerea în valoare a vreunuia dintre ele, s-ar ajunge la dobândirea unui bun care ar fi destinat apoi uzului ori utilității publice.
Nu este mai puțin adevărat însă că dreptul de proprietate publică și drepturile reale corespunzătoare acestui drept noul Cod civil reglementează moduri specifice prin care pot fi dobândite. Însă, dacă este de conceput aplicarea circumstanțiată cel puțin a unora dintre modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate enumerate de art. 557 NCC în privința dreptului de proprietate publică, este de neconceput aplicarea lor referitor la drepturile reale corespunzătoare acestui drept, dată fiind natura juridică de drept public a modalităților pe baza cărora ele se pot naște; astfel, nu ar fi de conceput dobândirea dreptului de administrare, a dreptului de concesiune ori a dreptului de folosință gratuită, de exemplu, prin succesiune legală ori testamentară, prin uzucapiune etc.
În al doilea rând, modurile de dobândire prevăzute de art. 557 NCC se aplică în privința tuturor subiectelor de drept, persoane juridice de drept public ori de drept privat și persoane fizice.
Nu mai puțin, anumite discuții au a fi făcute și pe acest plan. Astfel, în privința persoanelor fizice, este evident că au aplicație numai aceste moduri de dobândire a proprietății private.
Dar, dacă este vorba despre persoane juridice, lucrurile au a fi nuanțate, în sensul că, într-adevăr, în principiu, modurile de dobândire a proprietății reglementate de noul Cod civil se aplică și în privința lor. Ele trebuie însă corelate, în primul rând, cu principiul înscris în art. 187 NCC, potrivit cu care orice persoană juridică are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general. Este foarte adevărat însă că noul Cod civil are o concepție mult mai largă despre cuprinsul patrimoniului persoanelor juridice în raport cu reglementările anterioare, deoarece, potrivit art. 206 alin. (1) NCC, persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, deci și drepturi reale principale, afară de acelea care, prin natura lor ori potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice.
Totuși, art. 206 alin. (2) NCC dispune că persoanele juridice fără scop lucrativ nu pot avea în patrimoniu decât acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, de actul de constituire ori de statutul acestora. Actul juridic încheiat cu încălcarea ambelor principii arătate este lovit de nulitate absolută.
Totuși, nu are a fi exclusă ideea existenței, prin reglementările legale aplicabile categoriilor de persoane juridice, a unor moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată, după caz. Astfel, numai statul și unitățile administrativ-teritoriale, ca subiecte de drept public, pot dobândi în proprietate privată bunuri din domeniul public ce le aparține, prin declasarea acestora și trecerea lor în proprietatea privată a acelorași subiecte.
Subiectele colective de drept de tip asociativ pot dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor și prin contribuția, sub diferite forme, a celor care se asociază, ceea ce nu este cazul pentru persoanele fizice. Și exemplele ar putea continua.
În al treilea rând, modurile de dobândire a proprietății reglementate de noul Cod civil se aplică, în linii generale, nu numai în privința acesteia, dar și cu privire la celelalte drepturi reale, cu excepția drepturilor reale ce derivă din proprietatea publică – dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosință gratuită.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Beleiu, Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și presă Șansa, București 1993;
Bîrsan,C. Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;
Bîrsan, C. Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civi, Editura Hamangiu, București 2013;
Bleaoanc㸠Al Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, Art. 1650-2664, Editura Hamangiu, București 2012;
Boar, A. Uzucapiunea. Prescripția, posesia și publicitatea drepturilor, Editura Lumina Lex, București 1999
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Bujorel Florea, Drept civil.Drepturile reale principale, Eitura Universul Juridic, București, 2011;
Cărpenaru, St.D. Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic București 2009;
Gherasim, D. Teoria generala a posesiei în dreptul civil român, Editura Academia R.S. România, București 1986
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Ionașcu, Tr.S. Brădeanu, Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Editura Academia 1978;
Lupulescu, D. Dreptul de proprietate pe cote-părți și aplicațiile sale științifice, Editura Științifică, București 1973;
Pop, L., L.M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic București 2006;
Rudăreanu, Mariana Drept civil. Drepturile reale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012;
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Editura Humanitas, București 2004;
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, București 2009;
Stoica,V. Drept civil, Drepturile reale principale, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București 2013;
Toma, T. Drept civil. Drepturile reale. Editura Tipografia Argument, București 1999;
Uliescu, Marilena, Aurelian Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Ungureanu, O., C. Muneatnu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;
Articole din reviste de specialitate
I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;
C.L. Popescu, Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice care nu au cetățenia, respectiv naționalitatea română, de a fi titulare ale dreptului de proprietate asupra terenurilor în România, în Dreptul nr. 8/1998;
Practică judiciară
Decizia Curții Constituționale a României nr. 4/1992, publicată în M. Of. Nr. 182 din 30 iulie 1992;
Legislație
*** Constituția României<
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
*** Legea nr. 312/2005, privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, publicată în M. Of. Al României, Partea I nr. 1008 din 14 noiembrie 2005;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Posesia Si Efectele Sale (ID: 119213)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.