Poruncile sau Legile Decalogului Valori Eterne Pentru Viata Moral Religioasa

LUCRARE DE LICENȚĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

PORUNCILE SAU LEGILE DECALOGULUI – VALORI ETERNE PENTRU VIAȚA MORAL – RELIGIOASĂ

INTRODUCERE

Dintotdeauna omul a încercat apropierea de Dumnezeu, de divinitate și a dorit să înțeleagă cu mintea sa limitată , marile taine ale divinității și să le facă explicabile și inteligibile intelectului nostru. Două mari lucruri sunt înnăscute în om "dorința de nemurire și pofta de adevăr " cele două sunt strâns legate între ele și sunt poate țelurile cele mai înalte ale vieții oricărui om spre care toți cu dorința tindem. Chiar dacă omul s-a resemnat în fața morții dându-și seama că nu poate schimba cu nimic ceea ce este în natura sa, a rămas pe mai departe perseverent in opera de descoperire, păstrare si apărare a adevărului. Mircea Eliade credea cu ardoare că ultimul stadiu la care poate ajunge un om pe pământul acesta nu este "homo sapiens sapines" ci homo religiosus aici trebuie să ajungă omul și mai sus de acest stadiu pentru el nu există altul . Este ținta supremă spre care trebuie să tindă orice om pentru a se împlini din punct de vedere spritual și duhovnicesc întru totul .

Omul e guvernat pe pământ de două morale : de morala dogmelor care e creștină, eternă adică absolută și morala normelor care sunt costruite pe puținătatea și imperfecțiunea omului, că nu poate avea o autonomie. Dacă adevărul nu e revelat, intelectul e neputincios, el poate doar să îl primească dar nu să îl caute și să îl determine. Marele gânditor teologic contemporan , Petre Țuțea, afirma că “ dacă adevărul nu e revelat atunci el nu e, căci nu poate să existe adevăr nerevelat”. Omul autonom de revelație poate fi comod mintal și material sau util când explorează Universul și viața. Autonomia, din punctul de vedere al Adevărului Unic , care e revelat că Dumnezeu trebuie să se arate, omul autonom nu are acces la adevăr fără revelație, findcă se împiedică de adevărul tuturor adevărurilor care e Adevărul și Principiul Unic al tuturor, care este fǎrǎ îndoialǎ, Dumnezeu .

Adevărul oamenilor e relativ, incomplet, schimbabil, pervertibil, perfectibil pe când adevărul divin nu este supus niciunei schimbări sau mutabilitați ci e veșnic si neschimbător nu prin natura lui ci prin aceea a Celui ce l-a dat și anume "Duhul Adevărului". De aceea prezența Duhului Sfânt în Biserica a fost condiția sine qua non pentru ca ea sa iși păstreze nealterate si neschimbate adevărurile de credință. Nemutabilitatea lor o dă insuși fondatoarea si fundamentarea lor și anume Sfânta Treime cea în trei ipostasuri care e făuritoare și garant al adevărului în Biserică, și rădăcină a tuturor adevărurilor revelate.

Creația lumii are dintru începutul teologiei creștine diferite modalitǎți de interpretare ale referatului biblic, al momentului în care Dumnezeu a creat lumea. Sfinții Pǎrinți ai Bisericii au acceptat formula care referindu-se la materia din care Dumnezeu a creat lumea spuneau cǎ lumea a fost creată „ ex nihilo” , rămânând până azi doctrina oficială a Bisericii Ortodoxe fundamentată pe doctrina Părinților Bisericii.

Ca tânar student teolog mi-am dorit nespus să pot să îmi iau lucrarea de licența în teologie pastorală, cu specializarea în Teologie Bibilicǎ pentru că doar cunoscând Sfânta Scripturǎ și adevărurile fundamentale ale credinței tale vei putea sta în fața tuturor mărturisind pe Hristos ca om și Dumnezeu, dar niciodată în afara Bisericii ci doar în interiorul ei si sub oblăduirea Duhului Sfânt prin intermediul și mijlocirea ei pentru că nu se poate să îi spunem nu Bisericii și să ne amagim că îi spunem da lui Hristos. Hristos trebuie văzut doar în lumina Bisericii Sale și nu desparțit de Ea, ci strict întrepǎtruns cu Ea subscriind și noi spuselor Sfântului Ciprian al Cartaginei, episcopul martir al secolului al III-lea creștinesc, în scrierea sa de cǎpǎtâi „ De unitate eclesiae ” ( Despre unitatea Bisericii), "cine nu are Biserica de mama , nu are pe Dumnezeu de Tată" , cu alte cuvinte Biserica este singura poartă spre cer spre Creatorul nostru și Tatăl cel ceresc Dumnezeu prin care toate își au ființa și în care toate viază și se mișcă.

Dorința de a cunoaște in profunzime tainele Sfintei Scripturi m-a determinat să îmi întocmesc lucrarea de licență cu titlul " Poruncile sau legile Decalogului – valori eterne pentu viata moral-religioasa ", la catedra de Teologie Biblică, sub îndrumarea științifică a părintelui profesor univ. Dr. Onișor Remus , și nădăjduiesc să reușesc să abordez această temă cât mai academic cu putință, prezentând adevărul de credința neștirbit, neinfluențat și curat, fundamentat pe Sfintele Scripturi, izvorul prin excelențǎ al adevǎrului de credințǎ, oaza cea mai curatǎ care poate sǎtura și cel mai însetată ființă dupǎ adevǎrul de necontestat al dumnezeirii și al curǎțeniei lăuntrice.

Lucrarea de fața este o modestă încercare de a arăta punctul de vedere ortodox despre creație și diferențele fațǎ de celelate culte creștine, toate vǎzute în cadrul operei sfințitoare a Bisericii cât și în purtarea de grijă a Lui Dumnezeu . Chiar fiind un subiect destul de delicat, acesta rǎmâne un subiect interesant și de actualitate mai ales în ambientul ecumenic în care ne desfășurăm activitatea, în peisajul pluricultural și multiconfesional al țǎrii nostre și în perspectiva viitorului moral – religios .

Lucrarea este structurată în cinci pǎrți pe care succint le voi prezenta în cele ce urmează .

Primul capitol cuprinde informații despre Tora sau legea prezentată ca fiind valoare supremă pentru credinciosul evreu și pentru modul în care el își trăiește viața. Acest prim capitol are un subcapitol despre valoarea legilor Vechiului Testament în epoca Noului Testament și aplicabilitatea lor în Legea harului adusă de Hristos.

Cel de-al doilea capitol cuprinde viața lui Moise și persoana lui ca legiuitor prin excelență al Vechiului Testament.

Cel de-al treilea capitol vorbește despre poruncile Decalogului în general având un subcapitol ce tratează despre raportul omului cu Dumnezeu după primele patru porunci și un al doilea ce vorbește despre legătura omului cu semenii după Decalog.

Al patrulea capitol tratează despre valoarea social – morală a poruncilor cuprinse în Decalog.

În cel de-al cincilea capitol abordǎm subiectul despre importanța poruncilor pentru viața creștinului de ieri și de azi, și actualitatea și obligativitatea acestor porunci până în zilele noastre.

Concluziile aflate la finalul lucrării sunt o încercare timidă de a sintetiza cele tratate în această lucrare și rolul Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxǎ și mai ales rolul ei în fundamentarea adevărurilor de credință ale creștinismului în acestă lume secularizată .

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să multumesc în primul rând Bunului și Preamilostivului Dumnezeu pentru toate binefacerile revarsate asupra vieții mele și să-L rog ca să-mi poarte de grija în toate zilele vieții mele cu mila și bunătatea Sa și de acum înainte .

Mulțumesc apoi familiei mele, pǎrinților mei, părintelui meu duhovnic, tuturor părinților profesori de de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia și celor care au fost alături de mine în acești ani ca să pot să îmi duc la bun sfârșit studiile mele teologice universitare.

În mod deosebit îi sunt recunoscător și îi mulțumesc părintelui profesor univ. Dr. Onișor Remus , pentru libertatea acordată în abordarea acestei teme și încrederea sa, dar și pentru faptul că m-a îndrumat necontenit pe parcursul elaborării lucrării de față.

Dumnezeu să ne binecuvinteze!

I.Tora (legea) – valoare supremă pentru credinciosul evreu

I. 1. Tora ca lege

După alungarea din rai, Dumnezeu a purtat de grijă omenirii ce s-a înmulțit, dar, în mod deosebit, S-a îngrijit de Poporul Ales, cel din mijlocul căruia Se va naște Mântuitorul lumii – poporul iudeu.

Acestui popor, Dumnezeu i-a dat conducători buni, spre a-l păstra în credința adevărată, încă de la începuturile sale, așa cum au fost: patriarhii, judecătorii, proorocii, profeții și regii, prin care Dumnezeu a lucrat asupra poporului. A mai dat apoi prin ei și o morală desăvârșită pentru a păstra neamul fără de păcat sau fără de întinăciune. Morala iudaică își are temeiul în revelația Vechiului Testament, mai ales în ceea ce se numește Tora, Lege, adică Legea lui Moise.

Tora este numele dat de evrei legii lui Moise și Pentateuhului care o conține.  Cele cinci cărți ale lui Moise, care constituie Pentateuhul.  Ansamblul legilor și judecăților conținute în scriptura evreiască, în celelalte scrieri sfinte și în tradiția orală. Sul de piele sau pergament al Pentateuhului, folosit în sinagogă la slujbele religioase. (cf. fr. thora, tora(h), engl. torah < ebr. bibl. tōrāh = îndrumare, învățătură, doctrină; lege, legea lui Moise, Pentateuh < hōrāh = a arăta, a indica; a conduce, a instrui, a învăța (pe cineva); formă factitivă (hiphil) din yārāh = a arunca, a azvârli.

Dorind a înțelege cât mai profund Sfânta Scriptură este folositor să avem unele repere și de explicarea unor termeni. Vom citi mai departe ce este Pentateuhul sau cum mai e numită Tora, ce înseamnă din punct de vedere etimologic, din ce este ea alcătuită ca și carte a bibliei, și ce conține ea, mai ales în ce context istoric a foste acesta scris și mult mai multe alte informații. Mitropolitul Bartolomeu Anania ne aduce niște lămuriri suficiente și apoi ne învață cum să interpretam, cum putem să traducem, apoi ce este Biblia și cum putem să ințelegem Biblia, ca un tot unitar inter-dependent..

Ce-a dintâi și poate cea mai importantă parte a Vechiului Legământ, pe care toți Evreii o numesc Tora sau „Lege“, își trage numele ei biblic din cele două cuvinte grecești care sunt pénte = „cinci“ și teuhos = „carte“; deci, Pentateuhul înseamnă așadar „Cele Cinci Cărți“, adică denumirea oarecum generică a scrierilor pe care îl alcătuiesc: Facerea ( sau mai este găsită ca Geneza, pentru că în ea sunt relatate crearea lumii și a omului ), Ieșirea ( Exodul, care istorisește momentul eliberării poporului iudeu din robia Egiptului ), Leviticul ( care are referințe asupra funcțiilor preoților exercitate de către cei din tribul leviților), Numerii ( numărătoarea sau mai bine spus recensămâtul făcut asupra poporului ales în pustiu) și la urmă Deuteronomul ( care ce se traduce, tot din limba greacă, „Cea de-a doua Lege“, o reluare și o detaliere a Legii inițiale primite de către Moise în muntele Sinai). Toate aceste cărți alcătuiau la început o singură carte unitară; iar împărțirea a fost făcută se pare în secolul III î.H. de către cei ce au tradus Septuaginta, fără însă ca astfel să fi știrbit ceva dintru unitatea operei.

Întregul text al Pentateuhului îl atestă pe Moise drept autor, iar Biserica, în deplină concordanță cu tradiția și școlile rabinice, a omologat această atestare încă din era apostolică. Ea se întemeiază cu precădere pe faptul că Însuși Mâtuitorul Iisus Hristos îl prezintă pe Moise drept autor al Legii: „Oare nu Moise v'a dat Legea?“ (In 7, 19); „toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise…“ (Lc 24, 44). Tot astfel, Sfinții Evangheliști: „Și câd s'au împlinit zilele curățirii lor după Legea lui Moise…“ (Lc 2, 22); „căci Legea prin Moise s'a dat“ (In 1, 17); „L-am aflat pe Acela despre Care a scris Moise în Lege“ (In 1, 45). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduindu-L pe Hristos la Roma, în lanțuri, se străduia „ca și din Legea lui Moise, și din prooroci să-i încredințeze despre Iisus“ (FA 28, 23); tot el mărturisește: „Într'adevăr, Moise scrie despre dreptatea care vine din Lege“ (Rm 10, 5). Cât despre Sfinții Părinți, atât răsăriteni cât și apuseni, ei sunt unanimi în a recunoaște originea mozaică a Pentateuhului. Din afara Bisericii se cer menționate cel puțin două nume de mare autoritate culturală: acela al lui Filon de Alexandria și acela al lui Iosif Flaviu, ambii dinpropovăduindu-L pe Hristos la Roma, în lanțuri, se străduia „ca și din Legea lui Moise, și din prooroci să-i încredințeze despre Iisus“ (FA 28, 23); tot el mărturisește: „Într'adevăr, Moise scrie despre dreptatea care vine din Lege“ (Rm 10, 5). Cât despre Sfinții Părinți, atât răsăriteni cât și apuseni, ei sunt unanimi în a recunoaște originea mozaică a Pentateuhului. Din afara Bisericii se cer menționate cel puțin două nume de mare autoritate culturală: acela al lui Filon de Alexandria și acela al lui Iosif Flaviu, ambii din secolul I d. H., care-l atestă pe Moise nu numai ca autor al Pentateuhului, dar și ca receptacol al revelației divine.

De altfel, nimic nu l-ar fi împiedicat pe Moise să alcătuiască o astfel de operă monumentală. Arta scrierii era cunoscută cu cel puțin o mie de ani înaintea lui, nu numai la Babilonieni, dar și în Egipt, țara în care el s'a format încă din pruncie și din al cărei tezaur cultural va fi asimilat tot ceea ce putea să-și împroprieze un tânăr crescut și educat în mediu princiar. Înainte de a fi devenit un vas al descoperirilor dumnezeiești el era, desigur, un inițiat al intelectului, iar revelația s'a altoit pe o vastă experiență interioară, ceea ce avea să facă din el covârșitoarea personalitate pe care o cunoaștem. Conducător, legiuitor și profet prin excelență, Moise avea să rămână atât de viu în conștiința generațiilor, încât contemporanii lui Iisus erau ispitiți să-l creadă reînviat în uluitorul Nazarinean, ceea ce L-a făcut pe Acesta să Se delimiteze în momentul schimbării la față: Moise era altcineva decât Iisus, mai mic decât El, dar prietenul cu care Domnul ședea de vorbă.

În ciuda atâtor atestări, originea mozaică și, deci, autenticitatea Pentateuhului este contestată de critica raționalistă occidentală. Militanții ei afirmă că în textul acestei opere pot fi identificate cel puțin patru documente sau tradiții diferite, produse cu mult în urma lui Moise și compilate în ceea ce se cheamă Pentateuhul. Primul și cel mai vechi document este numit „iahvistic“, din pricină că în el Dumnezeu este numit Iahve cel de al doilea, „elohistic“, Îl numește pe Dumnezeu cu numele de Elohim; al treilea, „deuteronomic“, ar fi o scriere independentă de primele patru cărți, alcătuită îndeosebi de preoți; în fine, „Codul Sacerdotal“, operă colectivă târzie, ale cărei fragmente, referitoare la cult, au fost împănate într'un text mai amplu, pe cale de constituire.

Această teorie, numită „a documentelor“, începută moderat de Jean Astruc în 1753 și dezvoltată radical de Julius Wellhausen ( 1918), a fost acreditată de majoritatea traducătorilor și editorilor biblici din zilele noastre. Din parte-ne, oricâte rezerve am avea față de ea, nu putem ignora câteva date reale, anume că în Cartea Facerii există două referate asupra Creației (1 – 2, 4a și 2, 4b – 3, 24), două tradiții împletite asupra potopului (6-8), două nuanțe ale legământului lui Dumnezeu cu Avraam (15 și 17), trei relatări asemănătoare asupra femeii arhetipale a lui Avraam (12, 10-20; 20; 26, 1-11), precum și alte câteva locuri în care critica textuală pretinde a fi identificat paralelisme. Dacă însă asemenea date nu pot fi tăgăduite, aceasta nu înseamnă că ele se constituie în tot atâtea argumente pentru negarea paternității auctoriale a lui Moise. Desigur, nimeni nu afirmă că textul Pentateuhului, așa cum îl avem noi astăzi, este aidoma cu manuscrisul autograf al autorului și că de-a lungul timpului nu vor fi intervenit unele schimbări, voluntare sau involuntare, datorate copiștilor. Dar de aici și până la negarea totală a autenticității e cale lungă și sunt multe lucruri ce trebuie demonstrate.

Dacă se admite, de exemplu, că Evanghelistul Luca și-a început scrierea prin consultarea a numeroase mărturii, scrise și orale, asupra unor evenimente petrecute cu numai câteva decenii în urmă, nu vedem de ce Moise nu a putut face același lucru asupra unor evenimente consumate în urmă cu secole și milenii, preluând mărturiile și compilându-le după criterii ce-i aparțin. Faptul că Deuteronomul are o limbă și un stil oarecum diferite de Facere poate fi ușor explicat prin aceea că el a fost scris cu cel puțin trei decenii mai târziu, răstimp în care autorul își poate schimba maniera de a scrie; Eminescu din „Sara pe deal“ este altul decât cel din „Ce-ți doresc eu ție“, Ion Barbu din „După melci“ nu mai poate fi recunoscut în „Timbru“, Goethe din „Faust“ II e departe de cel din „Faust“ I, iar exemplele pot continua.

Radicalismul lui Wellhausen și al adepților săi (care nu sunt nici puțini și nici neînsemnați) poate presupune una din două atitudini fundamentale asupra Scripturii: A admite că textul biblic e de inspirație divină, dar a concepe revelația ca pe un proces mecanic, un fel de dicteu verbal, ceea ce e o absurditate. A nu crede în caracterul revelat al Scripturii, și, prin urmare, în dimensiunea profetică a lui Moise, adică în capacitatea lui de a pre-vedea și a pre-zice viitoarea organizare a lui Israel în țara Canaanului, inclusiv epoca (eventuală) în care va deveni regat. Astfel, ar trebui spus, de pildă, că opera lui Isaia a fost scrisă după moartea și Învierea lui Iisus, de vreme ce ea cuprinde tabloul aproape complet al Patimilor Domnului. Ca orice extremă, critica textuală raționalistă sfârșește în absurd. Nu este mai puțin adevărat însă că în vremea din urmă bibliștii occidentali, probabil sătui de excesele predecesorilor, au început să adopte poziții din ce în ce mai moderate, permițând astfel reluarea, cu bună credință, a vechiului dialog dintre școlile biblice.

Din punctul de vedere ortodox, autenticitatea Pentateuhului nu poate fi pusă la îndoială, și nici covârșitoarea lui importanță teologică. Aceasta din urmă nu-și poate găsi o definire mai completă și mai frumoasă decât în pagina pe care i-o închină Studiul Vechiului Testament pentru Institutele Teologice, București, 1983, din care cităm:

„Pentateuhul este temeiul istoric al întregii religii revelate. Fără Pentateuh întreaga ordine dogmatică și morală, atât a Vechiului cât și a Noului Testament, este istoricește neexplicabilă și nejustificată. Întreg Vechiul Testament și, la rândul său, întreg Noul Testament sunt urmarea firească a celor cuprinse în Pentateuh. Creștinismul întemeiat de Mântuitorul Hristos, istoricește stă sau cade cu Pentateuhul. Pe Pentateuh se reazemă frățietatea popoarelor, născute din același strămoș: Adam. Pe el se reazemă noțiunea și ideea răscumpărării și a Răscumpărătorului. Fără căderea în păcatul strămoșesc nu are rost răscumpărarea și, dacă nu ne tragem din același strămoș, răscumpărarea prin Mesia nu e universală, deci nici creștinismul nu este o lege divină pentru toate neamurile. Astfel, înseși temeliile creștinismului sunt compromise dacă Pentateuhul nu e carte autentică, sfântă, inspirată, cu deplină autoritate divină și umană. Critica Pentateuhului deci e critica credinței creștine înseși. De aceea i se dă Pentateuhului cea mai mare importanță, atât din partea credincioșilor, cât și din partea necredincioșilor. E terenul pe care se dă lupta între cele două concepții.

Pentateuhul nu este carte istorică în sens propriu și obișnuit. Autorul lui nu scrie istoria universală a omenirii sau a poporului biblic. Pentateuhul nu face nici cosmogonie, nici geogonie. Acestea sunt numai chestiuni atinse pentru justificarea fondului însuși. Pentateuhul, în realitate, este istoria întemeierii neamului omenesc. Cuprinsul lui principal este «Legea dată de Dumnezeu». Această Lege nu se expune sistematic, nu este așezată în paragrafe, ca într'un cod de legi, ci este expusă istoric, în ordinea promulgării ei. Geneza este prologul istoric, care istorisește întâmplările premergătoare Legii. Cele trei cărți următoare: Ieșirea, Leviticul și Numerele expun însăși legislația și unele evenimente în legătură cu promulgarea legilor, iar cartea ultimă, Deuteronomul, este epilogul care recapitulează și confirmă constituirea Legii. Centrul și fondul lucrării este, prin urmare, Legea.

Pe muntele Sinai se face un legământ între Dumnezeu și poporul lui Israel, care fusese prevestit în făgăduința făcută lui Avraam. Acest legământ avea să se desăvârșească în legământul grației, instituit de Mântuitorul Hristos. De aceea autorul suprimă anumite intervale de timp, care nu au nici o importanță pentru ordinea supranaturală, ca de exemplu: istoria patriarhilor (expusă numai foarte sumar), istoria de după Noe până la risipirea neamurilor, petrecerea în Egipt, petrecerea celor 40 de ani în pustiu. În schimb, întâmplările din iconomia mântuirii sunt redate amănunțit: căderea în păcat, potopul, risipirea neamurilor, ieșirea din Egipt și, mai ales, legislația sinaitică“.

Genul teatrului liric cultivă uvertura nu numai ca deschidere pregătitoare, ci și ca pe o sinteză a tuturor motivelor muzicale ce se vor desfășura și se vor împleti, amplificate, în întreaga operă. Din unghiul acestei comparații, Pentateuhul e uvertura operei mântuitoare a lui Dumnezeu. 

Tradiția religioasă ebraică atribuie paternitatea Torei lui Moise printr-un proces de inspirație divină. Acest punct de vedere al autorului Mozaic este primul găsit în mod explicit exprimată în Talmud, datând de la 1 la 6 secole d.Hr., și se bazează pe analiza textuale de pasaje din Tora și cărțile ulterioare ale Bibliei ebraice. Zohar, textul cel mai semnificativ în mistica evreiască, afirmă că Tora a fost creată înainte de crearea lumii, și că aceasta a fost folosit ca model pentru Creație. În conformitate cu datarea textului prin rabini, deși mai devreme, că revelarea Torei lui Moise, a avut loc în 1312 î.Hr., la Muntele Sinai. Contemporană Bibliei finalizarea Tora, precum și profeții și cărțile istorice, nu mai devreme de perioadă persană (539-334 î.Hr.). discuții stiințifică pentru o mare parte a secolului 20 a fost formulată în principal în ceea ce privește ipoteza documentară, potrivit căreia Tora este o sinteză a documentelor dintr-un număr mic de surse independente. În afara de semnificația sa în iudaism, mesianică, și moduri de viață ebraice, Tora este acceptată de către creștinism , ca parte a Bibliei, care cuprinde primele cinci cărți ale Vechiului Testament, diverse denumiri de evrei și creștini să dețină un spectru divers de opinii cu privire la exactitatea Scripturii.

Tora a fost de asemenea acceptată în grade diferite de samariteni, și alții ca dezvaluiri autentice ale mesajul lui YHWH de la începuturile lui Israel transmise de Moise, profetul lui Dumnezeu. Autorul este Moise a celor cinci cărți ale Torei sau Pentateuh. Acest lucru este exprimat în Talmud, o colecție de tradiții evreiești și exegeza datând din al 3-lea secol, și a fost probabil bazat pe mai multe versete din Tora. Moise scrie "Tora" (instructiuni) de la Dumnezeu. În conformitate cu Enciclopedia Iudaica, "Doctrina tradițională de autor mozaic din întreaga Tora își are izvorul în Deuteronom 31:9-12, 24, mai mult decât în orice alt pasaj. Tora în sine nu conține nicio declarație explicită a atribuirii sale de autor lui Moise, în timp ce mozaic atribuirea este limitată la legale și bază de prescripție medicală de ritual și este greu să fie găsit în legătură cu materialul narativ. "Cu toate acestea, în conformitate cu Enciclopedia Catolică, atribuirea Tora lui Moise, înapoi la Biblie în sine, luând act de faptul că mai multe cărți din Biblie, Tora sau Legea lui Moise, etc, și pot fi, de asemenea, găsite în Noul Testament.Deuteronomul 31:9
și Deuteronom 31:24-26 descrie modul în care Moise scrie "Tora" (instrucțiuni) pe o defilare și stabilește că pe lângă chivotul legământului.

Atribuirea Torei lui Moise, de asemenea, este exprimată de la început de istoricul roman Flavius Josephus. Rabinii din Talmud (c. 200-500 CE) au discutat exact modul în care Tora a fost transmisă lui Moise. În Talmudul babilonian Gittin este scris ", a spus "Yochanan R, Tora a fost dat la o serie de pergamente mici ", ceea ce înseamnă că Tora a fost scris treptat și compilate dintr-o varietate de documente de-a lungul timpului. Există un alt aviz care afirmă că întreaga Tora a fost dat la un moment dat. Menachem Mendel Kasher punctează la anumite tradiții ale Torei orale care au arătat Moise citând Geneza la Sinai. Bazat pe un număr de versete din Biblie și declarații rabinice, el sugerează că Moise a avut anumite documente elaborate de Patriarhii că el a făcut uz de acestea pentru redactarea acestei cărți. Conform lui Moise Maimonide, rabin secolul 12 și filosof, Moise a fost autorul Torei, la primirea de la Dumnezeu, fie ca sursă de inspirație divină sau ca dictare directe în ebraică ani 2449 AM (1313 î.Hr.).

Mai târziu, rabinii (și rabinii talmudici, precum și oamenii de știință creștini au observat unele dificultăți cu ideea de autor mozaic din întreaga Tora, în special faptul că cartea Deuteronom descrie "moartea lui Moise; versiunile ulterioare de tradiție, prin urmare, a considerat că unele porțiuni ale Torei au fost adăugate de către alții – moartea lui Moise, în special, a fost atribuită lui Iosua. Talmudul explică acest lucru prin a spune că Moise a scris cu lacrimi, în așteptarea morții sale; o altă tradiție este că Iosua a adăugat aceste cuvinte după ce Moise a murit (urmatoarea carte este Cartea lui Iosua , care, conform tradiției evreiești, a fost scris de Joshua însuși ), și că versurile finale ale cartea Deuteronom citit ca un epitaf lui Moise. Majoritatea oamenilor de știință moderni cred că Tora este produsul mai multor straturi, care se întind peste mai multe secole, ajungând la forma finală a acestuia doar în jur de secolul 5 î.e.n..

Mulți oameni de știință biblice contemporane laice plasează data finalizării Torei, precum și profeții și cărțile istorice, nu mai devreme de perioada de persan (539-334 î.Hr.). Discuții științifice pentru o mare parte a secolului 20 a fost formulată în principal punct de vedere al ipotezei documentare, în conformitate cu care Tora este o sinteză a documentelor dintr-un număr mic de surse independente. În conformitate cu versiunea cea mai influentă a ipotezei, astfel cum este formulată de Julius Wellhausen (1844-1918), Pentateuhul este compus din patru și texte individuale identificabile, datând aproximativ din perioada lui Solomon până exilic preoții și cărturarii. Aceste texte diferite au fost aduse împreună ca un singur document (cinci cărți ale lui Moise din Tora) de către scribi, după exil. Jahwist (sau J) – scris c 950 î.Hr..in sudul regatului (adică lui Iuda) . Este numit în funcție de utilizarea de prolific, numele de "Domnul" (sau Jaweh, în limba germană, numele divin sau Tetragrammaton), în textul ei. Elohist (sau E) – scrisă c 850 î.Hr..[10] regatului de nord (de ex Israel). Ca mai sus, acesta este numit din cauza preferat utilizarea sa de "Elohim" (un titlu generic folosit pentru a descrie un zeu, Dumnezeu sau zeii).
Deuteronomist (sau D) – scris c 650-621 î.Hr..

Datând în special de la momentul lui Iosia, regele lui Iuda și responsabil pentru cartea Deuteronom, precum și Iosua și de cele mai multe cărți ulterior până la 2 Regi. Preoțesc (sau P) – scrise în timpul sau după exil, c 550-400 î.Hr.., numit astfel datorită orientării sale pe legile din Levitic. Ipoteza documentar a fost tot mai contestat din anii 1970, și punctele de vedere alternative vedea acum Tora ca fiind compilate dintr-o multitudine de fragmente mici, mai degrabă decât o mână de sursă de texte coerente mari,, sau ca având treptat atrasă de peste multe secole și prin multe mâini. Yahwist stenografie, preoțești și Deuteronomistic este încă utilizat cu toate acestea, pentru a caracteriza și derivabilă conținut de identificat și de stil.
Secolului 19, datând de forma finală a Geneza si Pentateuh la C. 500-450 î.Hr. continuă să fie acceptate pe scară largă, indiferent de modelul adoptat, deși o minoritate de oameni de știință cunoscut sub numele de minimaliști biblici susțin o dată în mare parte sau în întregime în ultimele două secole î.Hr..În ebraică numele celor cinci cărți ale Torei sunt cunoscute dupa cuvintul inițial a primului vers din fiecare carte. De exemplu, cuvântul din prima carte, Bereshit, (primul cuvânt al Geneza 1:1:)

I.2. Valoarea legilor Vechiului Testament în epoca Noului Testament

Iconomia mîntuirii neamului omenesc cuprinde deopotrivă atît Legea Vechiului Testament, cît și pe cea a Noului Testament, deoarece una cu cealaltă se găsesc într-o strînsă legătură, iar Dumnezeu a dat Legea Noului Testament numai atunci cînd Legea Vechiului Testament își împlinise scopul ei. Amîndouă aceste legi constituie temelia învățăturii morale creștine. De aceea, ele nu se iau în considerare izolate una de alta, ci se studiază împreună, căci altfel nu pot fi înțelese în mod deplin.

După cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, Legea Vechiului Testament a avut rolul de conducător (pedagog) spre Hristos pentru poporul evreu (cf. Gal. 3, 24), de unde rezultă că ea e inferioară Legii Noului Testament. Această inferioritate a ei în raport cu Legea Noului Testament este arătată și mai lămurit de același Apostol, cînd o numește «umbra celor viitoare»(Evr. 10, 1), căci ea a fost neputincioasă în a mîntui pe om (cf. Gal. 2, 16 ; Rom. 3, 20 etc.). Cu toate acestea, Mîntuitorul, referindu-se la Legea Vechiului Testament, declară : «Să nu socotiți că am venit să stric Legea și proorocii. Nu am venit să stric, ci să plinesc» (Matei 5, 17) ; iar Sfîntul Apostol Pavel spune despre ea că : «…este bună și sfîntă și dreaptă» (Rom. 7, 12). Arătînd strînsă legătură dintre cele două legi, Fer. Augustin spune : «Noul Testament se ascunde în cel Vechi, iar Vechiul Testament se deschide în cel Nou» (Novum Testamentum in Vetere latet, Vetus Testamentum in Novo patet). E necesar deci să vedem care este adevăratul raport între Legea Vechiului și Legea Noului Testament.

1. Legea Noului Testament, avînd ca temelie iubirea, lămurește,interiorizează, unitică și desăvîrșește poruncile Legii Vechiului Testament. E adevărat că și Legea Vechiului Testament cuprinde numeroase porunci de o valoare morală înaltă, ca bunăoară porunca a zecea din Decalog (leș. 20, 17), sau chiar porunca iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele (Deut. 6, 5 ;Lev. 19, 13) ; dar acestea n-au putut schimba firea cea păcătoasă a celor supuși acestei Legi, căci chiar dacă ei le-au ascultat și le-au urmat, au făcut aceasta împotriva pornirilor și poftelor inimii lor. Legea Noului Testament dă însă un nou înțeles și o nouă înfățișare poruncilor Decalogului, și nu le strică ci doar le plinește prin interpretarea dată acestora de Mîntuitorul (cf. Matei 5, 17—48).

Din această interpretare nouă rezultă că Legea se împlinește mai întîi în adîncul inimii credinciosului și apoi urmează împlinirea externă a ei. în acest fel, Mîntuitorul plinește și desăvîrșește Legea Vechiului Testament (cf. Matei 5, 17), deoarece poruncileei capătă un înțeles mai deplin. Prin porunca cea nouă a iubirii (Ioan 13, 34) se unifică toate poruncile Legii Vechiului Testament, deoarece în porunca
iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele «se cuprinde toată Legea și profeții» (cf. Matei 22, 39 ; Marcu 12, 33). Astfel, ea desăvîrșește Legea Vechiului Testament.

2. Legea Noului Testament înlocuiește motivele trecătoarepentru împlinirea Legii cu motive veșnice și așază iubirea în locul fricii. Poporul evreu din Vechiul Testament a uitat tocmai ceeace era mai important în făgăduința mîntuirii. în făgăduințele divine, el nu vedea altceva decît bunuri pămîntești și anume :pămîntul Canaanului, bunăstare materială, vază și cinste între ai săi, să nu cadă în robia vrăjmașilor etc. Pe de altă parte, fiind obișnuit cu suferințele din timpul robiei, el se aștepta la pedepse fizice, fiind stăpînit de frică. Față de aceasta, Legea Noului Testament aduce motive mult mai înalte pentru împlinirea poruncilor.

Astfel, motivul principal pentru împlinirea poruncilor este iubirea față de Dumnezeu, apoi nădejdea în fericirea veșnică și abia în ultimul rînd frica, dar o frică fiască, frică ce cuprinde în sine respectul și dragostea fiului față de tatăl său. Desigur, cu toate că motivul cel mai înalt îl constituie iubirea, alături de el, deși mai interesate și inferioare, rămîn totuși motivele nădejdii în fericirea veșnică și al fricii, dar nu frica de pedepsele temporare sau veșnice, ci o frică fiască.

3. Ca lege a libertății, Legea morală a Noului Testament înlătură sarcina grea a poruncilor Legii Vechiului Testament. Față de numărul excesiv de mare al poruncilor Legii Vechiului Testament (nu numai ale legii morale, ci și ale legii ceremoniale și civile), care treceau de 600 și care constituiau o adevărată povară chiar numai în a le cunoaște după rangul lor, necum a împlinirii lor, Legea morală a Noului Testament scoate pe om de sub povara sarcinilor grele pe care Legea veche le impunea evreilor.

Prin harul Duhului Sfînt revărsat asupra creștinilor în iubire, Legea morală a Noului Testament îndrumează pornirile interne ale creștinului spre săvîrșirea binelui. Această libertate nu înseamnă lipsă de orice poruncă, ci este numai o atmosferă spirituală creată în om de iubire, o stare favorabilă împlinirii poruncilor. Deci, cu toate că Legea morală a Noului Testament are și ea porunci, ea rămîne totuși o lege a libertății prin iubire.

4.Legea morală a Noului Testament, avînd la îndemînă mijloace harice, Indreptează pe om aievea înaintea lui Dumnezeu, dîndu-i putința să-și dobîndească mîntuirea. Neavînd mijloacele necesare pentru realizarea unui ideal moral mai înalt, fiind lipsită de har (Ioan 1, 17), Legea Vechiului Testament a fost numai o călăuză spre Hristos. Legea Noului Testament, prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului, a adus împăcarea omului cu Dumnezeu (mîntuirea obiectivă), cîștigînd omenirii harul divin, care face posibilă mîntuirea creștinului prin credință și fapte bune (mîntuirea subiectivă). în afară de jertfa de pe cruce care se actualizează în Sfînta Liturghie prin jertfa euharistică de care creștinii se împărtășesc prin Sfînta Cuminicătură, Legea Noului Testament dispune și de alte mijloace harice lăsate de Mîntuitorul: Sfintele Taine, ierurgiile și alte rugăciuni etc. Prin aceste mijloace creștinul într-adevăr devine drept, adică se îndreptează înaintea lui Dumnezeu, căci ele nu sînt numai simboale ale harului divin, ci sînt mijloace reale de împărtășire a acestuia.

5. Legea Noului Testament este o lege universală și veșnică, în timp ce Legea Vechiului Testament a fost o lege cu caracter particular și temporar. Legea Vechiului Testament a fost o lege care avea în vedere numai pe poporul evreu. De asemenea, prin prescripțiile care aveau numai o însemnătate simbolică și tipică, ea își dovedea caracterul său temporar, avînd valabilitate numai pînă la venirea Mîntuitorului (cf. Evr. 10, 1). Spre deosebire de aceasta, Legea Noului Testament este pentru noi o lege universală și veșnică (cf. Gal. 3, 26—28 și Evr. 13, 8). Ea înlătură caracterul mărginit în spațiu și timp al Legii Vechiului Testament, chemînd la mîntuire pe toate celelalte neamuri, care devin «Israelul cel nou» (cf. Rom. 9, 30).

Iudaismul ortodox și creștinismul biblic interpretează diferit Tora (cunoscută ca Legea sau Pentateuh sau primele cinci cărți ale Bibliei), însă  împreună sunt de acord că Moise este autorul ei.

Și aceasta e ca tu să crezi că Tora a fost dată de Moise învățătorului lor, pacea să fie cu el, și toate vin din gura Domnului.  Adică tot a fost primit de el este în întregime din partea Domnului.

Tora este temelia iudaismului. Convingerea profundă că fiecare cuvânt din Tora a fost dictat de Dumnezeu lui Moise este temelia credinței lor.  Cel care neagă originea divină a fiecărui cuvânt din Tora e considerat un necredincios în religia mozaică și este considerat ca un om care nu va avea parte în Lumea de Apoi. 

Căci Legea a fost dată prin Moise dar Harul a venit prin Isus Hristos.(Ioan 1:17). Perspectiva criticilor arată că Tora originală s-a pierdut odată cu distrugerea Templului și exilul evreilor în Babilon (anul 600 îHr) și a fost rescrisă de Ezra.  Dovezile s-ar găsi  în Cartea a parta a lui Ezra,  carte apocaliptică scrisă în primul secol după Cristos.  Este o carte esoterică  scrisă cam în aceeași perioadă cu ereziile gnostice care aduceau învățături false despre Iisus.  Biblia spune că Ezra a venit din Babilon în Ierusalim să învețe din Tora pe exilații reîntorși în țară care erau privați de scrierile sfinte.

 E descris ca fiind un cronicar pregătit în Legea lui Moise care căuta Legea Domnului, o împlinea și  învăța pe Israel judecățile din ea.(  Ezra 7.6-10).  Se  vede că autorul era familiarizat cu Tora încă din acele timpuri în Babilon.  După tradiția iudaică Ezechiel a așezat un exempar  din Tora în Templu înainte de a fi distrus în zilele Regelui Ioachim.  El a dus-o la Babilon, unde Ezra a luat-o și a dus-o apoi înapoi în Ierusalim.

"Împlinirea timpurilor" a fost o realitate istorică, fiindcă de atunci nu s-a mai repetat o asemenea stare de lucruri. Creștinismul se poate răspandi, cuprinzând întreg Imperiul roman, cu toata oponența adepților Vechiului Testament. Noua religie își făcea loc în conștiințele adepților săi, așa după cum prevăzuse divinul său întemeietor. Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a desprins de Vechiul Testament, nici, în general, de Sfintele Scripturi, pe care le invoca adeseori, ci a precizat: "Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii. Nu am venit să stric, ci să împlinesc" (Matei 5, 17).

II. Poruncile Decalogului – generalități

II.1. Raportul omului cu Dumnezeu dupa primele patru porunci ale Decalogului

Sfinții Părinți împart cele zece porunci astfel: primele patru porunci se referă la raportul omului cu Dumnezeu. Următoarele șase porunci se referă la raportul dintre om și semenii săi. Cele zece porunci i-au fost date lui Moise de către Dumnezeu, pe Muntele Sinai, ca parte a legământului dintre El și poporul evreu: „«Deci, de veți asculta glasul Meu și de veți păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veți fi popor ales, că al Meu este tot pământul; Îmi veți fi împărăție preoțească și neam sfânt!». Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel“ (Ieșirea 19, 5-6). Așadar, respectarea celor zece porunci urma să devină principala condiție a legământului prin care poporul lui Israel devine „popor ales“ și „neam sfânt“.

Sfinții Părinți susțin că toate aceste prime patru porunci fiind strâns legate de prima: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!“. Următoarele șase porunci se referă la raportul dintre om și semenii săi. Acestea izvorăsc din porunca pe care Mântuitorul Hristos va pune mare accent: iubirea aproapelui. Iar dintre oameni, mai întâi trebuie iubiți părinții, care ne-au născut și ne-au crescut și, care, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noștri cei mai mari. De aceea, cele șase porunci dumnezeiești care vorbesc despre datoriile izvorâte din dragostea față de oameni încep cu porunca de a cinsti părinții. În mod firesc, după cinstirea părinților, cei prin care viața se perpetuează în lumea aceasta, din voia lui Dumnezeu, din generație în generație, următoarea poruncă este „Să nu ucizi“, poruncă prin care se ocrotește viața însăși.

Cuvântul decalog vine din grecescul „decaolgos” care este compus din „deca”-”zece” și „logos” –„cuvinte”.Cele zece cuvinte, adică cele zece porunci. Cele 10 porunci fac parte din legământul mozaic și au fost date de Dumnezeu cu ocazia călătoriei poporului Israel prin pustia Sinai Exod 19,10-26 și Exod 31,18-34,35 prezintă pe larg evenimentele legate de geneza decalogului. Decalogul reprezintă revelația directă a lui Dumnezeu exprimată prin: glasul lui Dumnezeu care a rostit în auzul poporului Israel, adunat la poalele muntelui Sinai, conținutul celor 10 porunci .

Consemnarea pe tablele de piatră, cu scrisul lui Dumnezeu, a celor 10 porunci Este important să subliniem că textul celor 10 porunci reprezintă singurul text scris de mâna lui Dumnezeu însuși.

Mulți au spus că decalogul reprezintă un set de interdicții, de enunțuri negative. Legile Lui Dumnezeu sunt formulate într-un chip negativ, dar enunțurile sunt pozitive. Legea Lui Dumnezeu este de obicei asociată cu Vechiul Testament, dar nu numai în Vechiul Testament sunt legile Lui Dumnezeu ci și în Noul Testament ca fiind locul în care aceste porunci se duc la nivelul perfecțiunii.

Porunca I:   „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!” (Ieș. 20, 2-3)

Această poruncă învață că nu există decât un singur Dumnezeu adevărat și doar Lui I se cuvine să-I slujim, condamnându-se astfel politeismul, adică închinarea la mai mulți dumnezei.

Împlinim această poruncă atunci când credem cu adevărat în Dumnezeu, ne punem toată nădejdea în El și-L, iubim necondiționat, mai presus de orice. Pentru aceasta, trebuie să ne împodobim sufletele cu cele trei virtuți mari: credința, nădejdea și dragostea, prin care reușim să ne menținem într-o legătură strânsă cu Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul nostru al tuturor.

Împotriva acestei porunci păcătuiesc închinătorii la idoli, ereticii, cei ce se leapădă de dreapta credință, precum și cei ce cred în superstiții, magie și vrăji. De asemenea, încălcăm porunca atunci când credem că putem face orice, că Dumnezeu ne va ierta oricum greșelile fiind Mult Milostiv.

Cinstirea pe care noi o dăm îngerilor și sfinților nu este o încălcare a acestei porunci. Pe aceștia noi, îi cinstim ca pe unii ce mijlocesc pe lângă El pentru sufletele noastre, prin rugăciunile lor bine-primite. Ei nu sunt dumnezei și deci nu-i adorăm ca pe Dumnezeu, ci numai îi venerăm, această cinstire numindu-se în Biserică dulia, adică le arătam respect, iar pe Maica Domnului, de Dumnezeu Născătoarea, o supra venerăm această cinstire numindu-se iperdulia.

Prima porunca este esențială. Atunci când omul nu vrea să se mai închine Lui Dumnezeu, omul, în mod obligatoriu, se închină unui idol. Nu există: ”eu nu mă închin nimănui”, “eu n-am nici un dumnezeu”, “eu nu cred în Dumnezeu”, “eu sunt liber”. Nu există așa ceva! Sau ne închinăm Lui Dumnezeu sau ne închinăm idolilor. În mod obligatoriu nu există a treia situație, nu există o zonă neutră. Sau ne închinăm Domnului Dumnezeu, sau ne facem idol. Porunca întâi, se refera la relația omului cu divinitatea. La relația omului cu Dumnezeu. Este foarte important să înțelegem că există o lume spirituală, o lume a duhurilor, lume în care locuiesc îngerii, o lume în care sunt cei 24 de bătrâni, despre care citim în Apocalipsa, o lume în care trăiesc făpturile cerești ale Lui Dumnezeu, o lume a duhurilor răutății o lume spirituală mai presus de aceasta.

Porunca a II-a: „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele”. (Ieș. 20, 4-6)

Prin această poruncă se interzice închinarea la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omenești sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, despre care omul ar crede că sunt înzestrate cu puteri dumnezeiești și că ar fi adevărați dumnezei.

În creștinism, cuvântul idol a primit însă și un alt înțeles. Toate lucrurile care-1 pot face pe om rob al lor, adică patimile,sunt considerate idoli. Toate realitățile acestei lumi, atunci când sunt absolutizate, divinizate, când din realități penultime devin realități ultime, se transformă în idoli. Principalii trei idoli ai lumii dintotdeauna, sunt: sexualitatea, bogăția și puterea.

Pentru a nu încălca această poruncă, trebuie să ne străduim să ne eliberăm de iluzia fericirii și libertății ce ne-o dau patimile, păcatele ce duc la dependență irațională față de săvârșirea continuă a lor și să ne putem toată încrederea în Dumnezeu, Creatorul și Binefăcătorul nostru.

Închinarea la Sfintele Icoane și la Sfânta Cruce nu este idolatrie, pentru că noi nu ne închinăm lemnului sau metalului din care sunt făcute acestea, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane.

Porunca a doua duce un pas mai departe descoperirea Lui Dumnezeu. Dacă în prima poruncă Domnul ne spune că este un singur Dumnezeu, în a doua poruncă Domnul ne descoperă că există o singură închinare.

“Să nu-ți faci chip cioplit”, cu alte cuvinte să nu iei în mâna ta niciodată piatră, fier, lemn, sau altă materie și să începi să cioplești, să modelezi, și după ce l-ai cioplit să-l pui pe un piedestal și să spui: acesta este dumnezeul meu. Un asemenea lucru este păgânesc și este interzis categoric de Domnul. ”Să nu-ți faci chip cioplit”- Să nu faci, ne învața Scriptura, cu alte cuvinte, statuie.

În cursul istoriei, datorită influenței păgâne exercitate asupra creștinismului, în cadrul cultului creștin au pătruns anumite practici de cult, printre care și iconografia și statuile sacre. Este o poruncă ce nu suportă concesii. Așa a spus Domnul și așa trebuie să facem ca să plinim această poruncă biblică, deoarece icoana nu este chip cioplit ea este acceptată în cadrul cultului divin al Bisericii Ortodoxe .

Porunca a IlI-a: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui”. (Ieș. 20, 7)

Prin această poruncă, Dumnezeu oprește atât hulirea, cât și folosirea abuzivă a numelui Său, folosirea lui într-o manieră magică, ca atunci când încercăm să-I captăm forța și să o folosim după bunul nostru plac, când ne folosim de numele lui Dumnezeu pentru interese care nu au nimic de a face cu interesele lui Dumnezeu.

Încălcăm această poruncă și atunci când, folosindu-I numele în rugăciune, nu respectăm voința lui Dumnezeu cu privire la noi, voim să subordonăm voința Lui voinței noastre, nu-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.

Dar și jurământul fals, sperjurul, sau făgăduința făcută lui Dumnezeu pe care nu o respectăm, este tot o încălcare a poruncii a treia. Jurământul nu este însă păcat atunci când este drept și făcut pentru lucruri serioase, înalte.

Înjurătura este, de asemenea, o încălcarea gravă a poruncii. Sfântului loan Gură de Aur spunea: După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl lovește pe cel care a aruncat-o, tot astfel, cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-I face lui Dumnezeu nici un rău, ci își provoacă sieși moartea veșnică. Spunea cineva că cel ce înjură nu are nici demnitatea unui câine. Căci el nu-și mușcă niciodată stăpânul, ci îl apără, iar când turbează, din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-și mai dă seama pe cine mușcă, să muște mâna stăpânului.

Această poruncă aduce în atenție vorbirea noastră, felul în care trebuie să administrăm vorbirea noastră. Poate că cele mai multe și cele mai dese păcate pe care le fac oamenii sunt păcatele pe care le fac cu vorba, cu limba. Această poruncă ne arată atitudinea ce trebuie să o avem în ceea ce privește vorbirea noastră.

“Să nu iei în deșert numele Domnului”, aici nu e vorba în primul rând de atitudine, ci de felul în care comunicam, de felul în care vorbim la adresa Lui Dumnezeu. Aici este avut în vedere modul în care rostim cuvinte la adresa Lui Dumnezeu și la adresa lucrurilor sfinte. Ca oameni suntem făcuți după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, și unul din elementele asemănării cu chipul Lui Dumnezeu este cuvântul, limbajul. Noi putem să vorbim. Dacă ne uităm la lumea creației, la ceea ce ne înconjoară, nici una din făpturile creației lui Dumnezeu, nici una, nu este înzestrată cu limbajul articulat. Scriptura spune că la început era Cuvântul. Cu alte cuvinte ceea ce-l caracterizează pe Dumnezeu este comunicarea, El este Cuvântul. Porunca a treia ne arată cum să folosim cuvântul. Biblia spune că Dumnezeu va cere socoteală oamenilor pentru fiecare cuvânt nefolositor și rău pe care-l vor fi rostit cândva.

Porunca a IV-a: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a șaptea și a sfințit-o”. (Ieș. 20, 8-11)

         Prin această poruncă, Dumnezeu hotărăște ca o zi din săptămână, ziua de odihnă, să-I fie consacrată Lui.

La poporul evreu, această zi era sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului. Această zi era una a bucuriei, fericirii totale, depline, definitive, pe care Dumnezeu a promis-o pentru timpurile mesianice.

Dar bucuria sabatului își găsește plinătatea în bucuria duminicii creștine. Pentru noi, creștinii, ziua dedicată lui Dumnezeu este duminica, căci în această zi a înviat Mântuitorul din morți, eliberându-ne din robia păcatului și a morții (In. 20, 1). Tot în zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinții Apostoli. De asemenea, tot duminica este ziua în care s-a oficiat, încă de la început, „frângerea pâinii", adică Sfânta Liturghie.

Dar nu numai duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci și celelalte sărbători rânduite de Biserică.

Dacă în sabatul iudaic accentul cădea pe odihnă, în duminica și sărbătoarea creștină accentul cade pe rugăciune, peeuharistie.

Din păcate însă, uneori duminica nu mai este respectată așa cum a voit Dumnezeu. Pentru unii creștini nu mai este ziua bucuriei, ci ziua destrăbălării. Confundând bucuria cu plăcerea, ei o profanează cu plăcerile păcătoase care nu aduc bucurie, ci tristețe. E ziua în care ei comit beții, fapte de desfrâu, certuri, scandaluri, în care se rostesc înjurături, e ziua distracțiilor păcătoase. Ziua Domnului poate astfel deveni o zi tristă, pustie, goală de Dumnezeu.

Ziua de odihnă își are originea în exemplul lui Dumnezeu, care după zidirea creației în șase zile, a șaptea zi s-a odihnit (Gen. 2:3). La darea legii prin Moise, Domnul Dumnezeu a cuprins porunca privitoare la ziua de odihnă în rândul celor 10 porunci (Exod 20: 8-11). Ziua de odihnă (Sabatul) a devenit un semn al legământului dintre Dumnezeu și poporul Israel, semn care vorbește despre relația de consacrare a poporului Israel față de Domnul (Ezechiel 20:12). În vremea Domnului Iisus, partidele religioase ale fariseilor și saducheilor au interpretat într-o manieră foarte scrupuloasă porunca privitoare la ziua de odihnă. Spiritul poruncii lui Dumnezeu a fost acoperit sub tot felul de prevederi tradiționaliste și legaliste, care au făcut din ziua de odihnă o corvoadă împovărătoare. Domnul Iisus Hristos a înlăturat legalismul tradiționalist fariseic și a reafirmat spiritul inițial, intenționat de Dumnezeu pentru porunca privitoare la ziua de odihnă.

Potrivit cuvântului Mântuitorului: "vrednic este lucrătorul de plata sa" (Luca 10, 7), Biserica noastră învață că muncitorul trebuie să fie plătit, după merit, pentru munca sa. Nedreptățirea muncitorului cu privire la plata ce i se cuvine pentru munca lui și asuprirea lui, din partea exploatatorilor, sunt păcate strigătoare la cer, după cum spune Sfânta Scriptura: "Iată, plata lucrătorilor care au secerat țarinile voastre, pe care voi ați oprit-o, strigă; și strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot" (Iacov 5, 4). Creștinismul cere munca de la fiecare credincios, prețuiește munca după merit și socotește lenea și trăirea din munca altora drept un mare păcat. Dar creștinismul mai învață că nu trebuie să uităm nici de sufletul nostru. "Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?" (Marcu 8, 36). Munca este o îndatorire de viață, dar grija pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creștinului.

De aceea, porunca a patra cere creștinului ca, după zilele de oboseală a brațelor și a minții pentru câștigarea în mod cinstit a celor trebuincioase vieții, să se oprească într-o anumită zi de la munca sa obișnuită, să meargă la biserică, să se închine lui Dumnezeu și să-și hrănească sufletul cu învățăturile cele sfinte. Aceasta o cere creștinului și porunca întâi bisericească. După sfânta slujbă, se cuvine că creștinul să se odihnească trupește și sufletește, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.

În Vechiul Testament, poporul evreu a ținut și ține și astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului. Creștinii însă țin Duminica, fiindcă în această zi a înviat Mântuitorul din morți, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința noastră" (I Cor. 15, 14). Cum că Mântuitorul a înviat în ziua Duminicii mărturisesc limpede toți Sfinții Evangheliști: "Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra răsturnată de pe mormânt" (Ioan 20, 1; cf. Matei 28, 1-2; Marcu 16, 1-7; Luca 23, 54-56).

Cuvintele "ziua întâia a săptămânii" sau "într-una din sâmbete" exprima duminica, fiindca evreii numeau "sabat" sau "sâmbăta" atât ziua a șaptea, cât și întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: întâia zi după sâmbătă, adică duminica, o numeau "întâia a sâmbetei" sau "întâia a sâmbetelor" sau "una dintre sâmbete". A doua zi după sâmbătă sau luni o numeau a doua a sâmbetei, și așa mai departe. Din aceasta se înțelege că Mântuitorul a înviat în ziua de duminică. Apoi Duminica mai are însemnătate deosebită pentru creștini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinții Apostoli (Fapte 2, 1-4).

Creștinii țin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfinților Apostoli, după cum citim tot în Sfânta Scriptură: "În ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să frângem păinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească și a prelungit cuvântul lui până la miezul nopții" (Fapte 20, 7). "A frânge pâinea" înseamnă că Ucenicii se adunau să facă rugăciuni, să săvârșească Sfânta Liturghie și să se împărtășească. Prin urmare, Sfânta Liturghie se făcea în zilele de duminică. Deci, ținând duminica în locul sâmbetei, creștinii nu calcă nicidecum porunca a patra, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului și ale Sfinților Săi Apostoli. Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afară de duminici, și celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Primele patru porunci au în vedere relația omului cu Dumnezeu:  Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău, să nu ai alți dumnezei afară de Mine. Aparent clară, această poruncă nu are în vedere doar „ceilalți dumnezei”. Știm că lui Dumnezeu I Se cuvine adorare. Orice altă iubire în exces presupune a avea un alt dumnezeu. Iubitul care te poate convinge să comiți răul ți-a devenit dumnezeu. Beția, desfrânarea, banul – sunt doar câțiva din falșii dumnezei la care ne putem închina.

Tot în această ordine se înscrie și a doua poruncă: Să nu te închini la idoli, la nici un chip cioplit din cele ce sunt în cer, pe pământ sau în ape. Această poruncă nu a fost corelată de alții cu ceea ce spuneam mai sus. Cu idolii zilelor pe care le trăim. În schimb a fost adusă ca pretext pentru refuzarea și condamnarea icoanelor. Dar dacă cercetăm în amănunt ce spune ea, vedem că lucrurile sunt foarte diferite. Adică, dacă icoana ar fi chip cioplit, să spunem că Iisus și îngerii sunt cei din cer, iar sfinții de pe pământ, atunci cine sunt cei din ape? Oare avem icoane cu sfântul pește sau sfânta caracatiță? Cei din cer, pământ, ape, sunt de fapt: păsări, animale, plante. Și se referă la vechii idoli ai popoarelor păgâne.

Să nu iei numele Domnului în deșert. O poruncă controversată. Cele mai multe înjurături în limba noastră au în vedere: crucea, sfinții, chiar pe Dumnezeu sau „grijania” – care înseamnă sfânta împărtășanie. Aceasta este luarea în deșert a numelui lui Dumnezeu! Nu faptul că eu, oriunde m-aș afla, îmi amintesc de Dumnezeul meu. Iar pe lângă înjurături, mai e un aspect, pe care cei mai mulți îl pierd din vedere: „Doamne, ce prost ești”, „Dumnezeule, ce cretin!”, „Jesus (Gizăz)!” – aruncate cu ușurință, la fiecare pas. Imaginează-ți că într-o casă trăiți zece oameni, tu te numești Ion. Și toată ziua ceilalți nouă strigă: „Iooon!”. Deruta ta devine maximă. Cam așa facem și noi strigându-L întruna pe Dumnezeu. Dăm un telefon cuiva și îi trântim receptorul în nas.

Cinstește ziua Domnului. Aici toată lumea este de acord că a șaptea zi e ziua Domnului. Problema e alta. Care este a șaptea zi? Știm că la evrei ziua a șaptea, sabatul, era – așa cum o spune și numele – sâmbăta. În Evanghelii vedem că Hristos a înviat în ziua întâi a săptămânii: duminică.

Ceea ce se pierde din vedere e următorul fapt: sabatul era prefigurarea zilei eliberării, Paștile evreiesc recapitulând ieșirea poporului evreu din robia egipteană. Duminica devine din icoană (sabatul) – realitate. Duminica este prin Înviere ceea ce sabatul doar prefigura: ieșirea poporului omenesc din robia morții și a păcatului. Dacă Dumnezeu a creat lumea în șase zile și în a șaptea s-a odihnit, Hristos a re-creat lumea, dându-i prin Înviere viața veșnică și raiul. Ziua odihnei, a neînserării, sau cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – ziua a opta (cea fără de sfârșit), este de-acum duminica. Pe care o putem cinsti doar prin rugăciune și participarea la slujbele bisericii. Să nu ne amăgim, duminica nu a fost creată pentru odihna noastră, ci pentru odihna lui Dumnezeu. De aceea duminica omul se odihnește de munca lui, care e în folosul lui (cel mai primitiv), și se apropie de Dumnezeu.

Teologia Decalogului conține învățături adânci în care se împletesc respectul, devotamentul, ascultarea, supunerea, iubirea. Acestea aduc omului viața și puterea de a se elibera de lanțurile morții spirituale. Bazele vieții religioase, morale și sociale sunt sintetizate în Legea fundamentală dată de Dumnezeu, prin Moise, pe Muntele Sinai: Decalogul. Primele patru porunci se referă la credința și viața religioasă a omului în raport cu Dumnezeu, iar celelalte șase porunci, care au în vedere viața socială, se referă la raportul dintre urmașii lui Adam. Atât partea primă, cât și partea a doua au fost lămurite și dezvoltate prin legi speciale în cărțile: Ieșirea, Leviticul și Numerii și repetate și reamintite israeliților în Deuteronom: «Luați seamă să nu uitați Legământul Domnului Dumnezeului vostru pe care l-a încheiat cu voi…» (Deut. 4, 23). Legile privitoare la cult și la viața religioasă au fost în vigoare cât timp au existat Cortul Sfânt și templul.«Hristos a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său și a dobândit o veșnică răscumprare» (Evr. 9, 12). «Pentru că este cu neputintă ca sângele de tauri si de tapi să înlăture păcatele» (Evr. 10, 4).

Decalogul, fiind expresia legii firești sădite în inima omului, are valoare pentru toate timpurile. Dar și din Decalog, două porunci și-au îmbogățit conținutul și sensul. Acestea sunt: porunca a doua care oprește înfățișarea lui Dumnezeu sub diferite chipuri pentru a feri poporul evreu de idololatrie, întrucât idolul pentru păgân reprezintă însăși divinitatea, iar idololatria a fost biruită de cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu, adusă în lume de Evanghelia lui Hristos. Și cinstirea sâmbetei este înlocuită cu cinstirea duminicii, tot a șaptea zi, zi de odihnă (sabat), ca zi a învierii Domnului în care s-a săvârșit înnoirea omenirii, răscumpărată prin sângele Domnului cel înviat din morți.

Restul poruncilor din Decalog, care cuprind îndatoririle religioase de cinstire a lui Dumnezeu cât și cele de respect către aproapele, sunt și vor fi în vigoare pentru toate veacurile. Viața socială Dumnezeu a sădit-o și a rânduit-o în viața dc familie. Pentru că viața în familie să nu fie tulburată, Dumnezeu a așezat căsătoria monogamă: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un singur trup» (Fac. 2, 24). Dar, această rânduire nu s-a respectat multă vreme, căci, după ce s-a înmulțit răutatea oamenilor, s-a introdus poligamia, distrugându-se astfel unitatea morală a familiei.

Cu toată asprimea de care se folosește legea mozaică, totuși ea este pătrunsă și de sentimentul dragostei și frățietății față de oameni, chiar și de alt neam, de străini. Căci străinul care locuia în mijlocul acestui popor trebuia să fie tratat, potrivit legii, cu blândețe, bunătate și dragoste: «Străinul, care s-a așezat la voi, să fie pentru voi ca și băștinașul vostru, să-1 iubiți ca pe voi înșivă, căci și voi ați fost străini în pământul Egiptului» (Lev. 19, 34). Blândețea și bunătatea este impusă de Dumnezeu, ca poruncă, față de robi și de străini: «Să nu dai pe rob pe mâinile stăpânului său, când acela va fugi de la stăpânul său la tine; lasă-1 să trăiască la tine, lasă-1 să locuiască în mijlocul vostru, în locul ce-și va alege, în una din cetățile tale unde-i va plăcea; dar să nu-1 strâmtorezi» (Deut. 23, 15-16).

Decalogul sau cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai, reprezintă chintesența legii morale pozitive a Primului Testament, însă, în același timp, el formează cu legea morală naturală un întreg inseparabil. De aceea el a avut o dimensiune universală și a constituit cel mai important cod moral al lumii antice. De asemenea el a avut o dimensiune profetică, pregătind conștiința poporului ales pentru întruparea Mântuitorului. Unii moraliști neteologi, cum ar fi Kant și unii dintre discipolii săi, au considerat că Decalogul a fost o lege morală imperfectă deoarece s-a ocupat numai de actele externe ale omului. Obiecția este totuși neîntemeiată deoarece porunca a 10-a, spre exemplu, nu interzice doar săvârșirea unor fapte externe, ci și gândurile și pornirile interne pătimașe, care pot da naștere la fapte imorale.

Pentru a înțelege și interpreta corect Decalogul trebuie să-l privim în lumina Noului Testament pentru că, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, el a fost „pedagog spre Hristos” (Gal. 3, 24). Evreii numeau Decalogul „cuvintele legământului” (Ieșirea 34, 28) pe care Dumnezeu le-a rostit pe Muntele Sinai și le-a scris pe două table de piatră (Ieșirea 31, 18). Întrucât nu există o numerotare inițială a Decalogului, modul în care a fost numerotat de-a lungul timpului a fost diferit. În iudaismul tardiv, spre exemplu, prima poruncă era: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei” (Ieșirea 20, 2). Totuși aceste cuvinte nu constituie o poruncă, ci sunt ca un preambul al Decalogului. Modul indicativ în care sunt rostite ne arată că indicativul mântuirii precede imperativul poruncilor. Cu alte cuvinte imperativul poruncilor este o consecință a indicativului mântuirii și nu un imperativ moral în sine. De aceea el solicită un răspuns, o atitudine de recunoștință a poporului eliberat din sclavie.

Potrivit Sfântului Irineu Dumnezeu a voit să sape în piatră Decalogulul pe care L-a săpat de la început în conștiința fiecărui om, fiindcă voința ne este bolnavă. Iar după  Fericitul Augustin, poruncile lui Dumnezeu ne provoacă repulsie, așa cum o mâncare bună ne provoacă repulsie când suntem bolnavi, așa cum lumina devine insuportabilă atunci când ochii ne sunt bolnavi. Etica Decalogului constă în mod fundamental în respectarea alterității lui Dumnezeu și a aproapelui. Două pericole amenință existența acestui respect: idolatria (sclavia față de falșii zei, față de zeii imaginari) și pofta nemăsurată după bunurile altuia (sclavia față de propria dorință). Prima și ultima poruncă se referă la aceste două pericole. În spațiul dintre ele se află poruncile prin care omul învață să fie recunoscător, în virtutea faptului că viața este un dar și ea trebuie celebrată (porunca a IV-a) printr-un ritual liturgic al timpului și în virtutea faptului că fiecare om este înscris într-o filiație a legământului care dă sens devenirii sale (porunca a V-a). Eliberat astfel de grija de a se autoîntemeia ca ființă, omul poate asculta chemarea celorlalte porunci (2 și 3, 6 și 9) care definesc conținutul respectului față de Dumnezeu și de semeni. Astfel cele 10 porunci devin normative pentru viața fiecărui om iar respectarea lor aduce în sufletul fiecărui om liniștea necesară pentru urcușul duhovnicesc și pentru o viața morală cât mai înaltă și mai curată, pentru a devenii următori ai Lui Hristos.

II. 2. Legătura omului cu semenii după Decalog

În Pentateuh Moise aratǎ cǎ întregul popor evreu avea misiunea specialǎ de a pǎstra credința monoteistǎ și fǎgǎduințele mesianice. Acesta înseamnǎ cǎ fiecǎrui israelit i se împǎrtǎșeau prerogativele unei preoții generale, universale, preoție însǎ fǎrǎ slujire sacramentalǎ. Astfel potrivit cuvintelor: “ Îmi veți fi Mie o împǎrǎție de preoți, un neam sfânt ( Ieșire 19, 6), poporul întreg și fiecare israelit în parte putea sǎ aducǎ jertfǎ și sǎ îndrepte cǎtre Iahve rugǎciunile sale.
Pe lângǎ aceste forme de preoție, Vechiul Testament mai vorbește și de o preoție existentǎ în afara poporului evreu.

Pe vremea Patriarhului Avraam reprezentatul acesteia a fost Melchisedec, care a fost în același timp și rege al Salemului. Aceasta a fost o preoție deosebitǎ de cea a capilor de familie din sânul poporului evreu, iar jertfa pe care a adus-o Melchisedec a constat din pâine și din vin. Moise spune despre el cǎ era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt și menționeazǎ cǎ Avraam I s-a închinat, a primit binecuvântarea de la el și I-a adus zeciuiala din toate ale sale.( Facere 4, 10-20 ). Dar, deși preoția lui Melchisedec a fost tipul preoției Mântuitorului Iisus Hristos ( Evrei 7, 11) , ea n-a influențat și nu a schimbat cu nimic preoția instituitǎ prin Legea mozaicǎ.

Lucrarea noastră este de a trudi în via Domnului, nu doar pentru noi, ci pentru binele altora. Influența noastră este o binecuvântare sau un blestem pentru alții. Suntem aici pentru a ne forma caractere desăvârșite pentru Cer. Avem și altceva de fãcut pe lângă faptul de a ne plânge și a cârti față de actele providențiale ale lui Dumnezeu și de a scrie lucruri amarnice împotriva noastră. Adversarul nostru nu ne va îngădui să ne odihnim. Dacă suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu, vom fi hărtuiți și asaltați îngrozitor și nu trebuie să ne asteptăm că Satana sau cei aflați sub influența lui ne vor trata bine. Dar există îngeri care exceleazã în putere și care vor fi cu noi în toate conflictele noastre, numai să fim credincioși. Hristos l-a biruit pe Satana în locul nostru în pustia ispitei. Dânsul este mai puternic decât Satana și în curând îl va zdrobi sub picioarele noastre.

Porunca a V-a este: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie" (les. 20, 12). Cele patru porunci dumnezeiesti despre care s-a vorbit pana acum au aratat datoriile crestinului fata de Dumnezeu, cuprinse pe scurt in datoria dragostei fata de El. Curatia si taria dragostei fata de Dumnezeu se adevereste insa prin dragostea fata de oameni, caci: "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca? Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (I Ioan 4, 20, 21). Dintre oameni, mai intai trebuie iubiti parintii, care ne-au nascut si ne-au crescut si, ca atare, dupa Dumnezeu, sunt binefacatorii nostri cei mai mari, in viata pamanteasca. Din aceasta pricina, cele sase porunci dumnezeiesti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea fata de oameni, incep cu porunca de a cinsti parintii.

A-i iubi, adica a le dori si face tot binele cu putinta. Iubirea fata de parinti este si o porunca a firii; de aceea o si gasim la toate popoarele, chiar si la toate vietuitoarele, oricat de salbatice ar fi ele.

A asculta de ei. "Copii, ascultati pe parintii vostri in Domnul, ca aceasta este cu dreptate" (Efes. 6, 1). "Fiule, pazeste povata tatalui tausi nu lepada indemnul maicii tale" (Pilde 6, 20).

A nu-i supara cu ceva si a ne purta fata de ei cu toata cuviinta, vorbind despre ei si cu ei numai de bine. "Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa sa fie dat mortii, ca a grait de rau pe tatal sau si pe mama sa si Sangele sau este asupra sa" (Lev. 20, 9).A-i ajuta la nevoie, mangaindu-i in necazuri si inseninandu-le batranetile. "Fiule, sprijineste pe tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui" (Int. Sir. 3, 12).

Pilda in privinta aceasta este insusi Mantuitorul Hristos, cand, rastignit pe Cruce, a incredintat pe sfanta Sa Maica ucenicului Sau prea iubit, Ioan, ca sa aiba grija de ea (Ioan 19, 26-27).A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, cand sunt in viata, iar dupa moarte, pentru odihna sufletelor lor, implinindu-le vointa cea din urma si pastrandu-le frumoasa amintire.

Porunca a VI-aeste: "Sa nu ucizi" (Ies. 20, 13).

Viata pamanteasca este cel mai mare bun al omului si temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate invrednici cineva pe pamant. Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vietii omenesti, numai El, si nu omul, are drepturi nemarginite asupra ei. Apoi, viata pamanteasca este timpul de pregatire pentru viata vesnica. In aceasta se cuprinde pretul mare al vietii pamantesti pentru crestini. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Vrei sa stii pentru ce este de pret aceasta viata? Fiindca este pentru noi temelia vietii viitoare si prilej si loc de lupta si alergare pentru cununile ceresti". Fiind un dar al lui Dumnezeu si avand un pret atat de mare, pastrarea si ingrijirea vietii, pentru timpul randuit ei de Dumnezeu, este si o datorie si un drept al fiecarui credincios. Tocmai aceasta cere Dumnezeu prin porunca a sasea din Decalog, cand opreste uciderea.

Sunt doua feluri de ucidere: trupeasca si sufleteasca. Uciderea trupeasca inseamna ridicarea vietii aproapelui cu orice fel de arma, sau lovirea si ranirea lui, care-i aduc mai tarziu moartea.

Tot ucidere a aproapelui inseamna: Istovirea lui printr-o munca ce-i intrece puterile trupesti si astfel ii grabeste sfarsitul;Purtarea cu asprime fata de el, ceea ce-l amaraste si, de asemenea, ii poate scurta viata;Lasarea lui sa moara de foame, fie ca nu i se dau cele trebuincioase traiului, fie ca nu i se da putinta sa si le castige singur;Orice fapta care-i primejduieste si nimiceste viata;Ucidere inseamna si avortul, cu buna stiinta si voie.

Porunca a VII este: "Sa nu fii desfranat" (Ies. 20, 14).

Prin aceasta porunca sunt oprite toate cugetele si dorintele necurate, toate cuvintele si faptele necuviincioase de care crestinul trebuie sa se rusineze inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. De asemenea, porunca aceasta opreste toate acele lucruri si fapte care pot duce pe crestin la pacatul desfranarii, precum: imbracamintea necuviincioasa, necumpatarea in mancare si bautura, citirea cartilor pornografice, jocurile si cantecele necuviincioase, betia si lenea. Tot de pacatul desfranarii tine si calcarea credintei dintre sot si sotie, adica adulterul.

Dragostea dintre sot si sotie trebuie sa se asemene in curatie cu dragostea dintre Hristos si Biserica (Efes. 5, 21-33). Orice abatere de la aceasta dragoste curata, fie si numai cu gandul, inseamna o calcare a poruncii a saptea (Matei 5, 28). Dar si pana la casatorie, crestinul trebuie sa se pazeasca curat de orice desfranare. Daca unul dintre soti moare, iar cel ramas in viata nu poate sa se pazeasca curat, atunci sa se recasatoreasca (I Tim. 5, 14). Biserica ingaduie casatoria a doua si chiar pe a treia.

Desfranarea este un pacat foarte mare, fiindca rapeste omului curatia trupeasca si sufleteasca, vatama sanatatea, intuneca mintea, impietreste inima si indeparteaza pe credincios de Dumnezeu. Pe de alta parte, ea mai indeamna si la alte pacate, ca: minciuna, furtul, omorul.

Sfanta Scriptura indeamna sa fugim de pacatul desfranarii: "Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care-l va savarsi omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau" (I Cor. 6, 18). Cei ce se fac vinovati de astfel de pacate nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 8-9). Datoria crestinului este, deci, sa se fereasca de acest pacat si de toata ispita spre el, prin rugaciune, post, munca si stapanirea poftelor.

Porunca a VIII este: "Sa nu furi" (les. 20, 15).

Aceasta porunca opreste luarea sau insusirea pe nedrept a bunurilor straine. Impotriva acestei porunci se pacatuieste prin: Luarea pe ascuns a lucrurilor straine (furt); Luarea cu sila si pe fata a lucrurilor altuia (pradare); Luarea bunurilor straine prin mijloace viclene (inselaciune), de pilda prin falsificare de acte, cumparare cu bani falsi, vanzarea cu masuri mincinoase, delapidare;Vanzarea celor trebuitoare traiului cu preturi de doua sau mai multe ori mai mari (specula);Luarea de dobanda mare (camatarie);Oprirea platii cuvenite lucratorilor;Luarea de bani pentru lucruri pe care cineva este indatorat de slujba sa sa le faca, sau pentru a le face altfel de cum cere legea (mita);Neintoarcerea lucrului luat cu imprumut;Neimplinirea datoriei cerute de slujba pe care o are cineva, adica primirea unei plati fara a munci;Trairea din cersetorie, atunci cand cineva poate sa-si castige hrana prin munca;Insusirea lucrurilor inchinate lui Dumnezeu sau lasate prin daruri si testamente Bisericii (sacrilegiu);Vanzarea si cumpararea pe bani a harului sfintitor, adica cumpararea cu bani, si nu dobandirea prin vrednicie, a puterii de a savarsi slujbe bisericesti (simonie).

Furtul este un pacat greu, fiindca loveste in datoria de a fi drepti si a iubi pe aproapele nostru. Sfantul Apostol Pavel il numara printre pacatele care il lipsesc pe faptuitor de imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 10). Deci, datoria crestinului este sa-si castige cele de trebuinta numai prin munca cinstita si nicidecum sa-si insuseasca pe nedrept lucrurile straine.

Porunca a IX este: "Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau" (les. 20, 16).

Aceasta porunca opreste minciuna, care inseamna tainuirea cu stiinta si vointa a adevarului, pentru a insela, rataci si pagubi pe altul.

Minciuna se savarseste cu vorba, cu scrisul, cu fapta sau si numai cu anumite semne, sau cu tacerea. De pilda, cineva stie ca ceea ce se spune despre altul nu este adevarat si, totusi, nu arata adevarul, ci tace, zambeste sau face un semn de intarire a celor spuse.

Minciuna poate lua diferite chipuri. Iata pe cele mai insemnate dintre ele: Marturia mincinoasa, juramantul stramb si para nedreapta impotriva aproapelui;Naravul de a adauga cate ceva la adevarul lucrurilor, adica de a inflori mereu lucrurile, incat nu se mai poate sti care este adevarul. De asemenea, naravul de a te lauda cu lucruri pe care nu le ai, sau de a tainui pe cele avute, spre a insela pe altii;Viclenia sau vorba cu doua intelesuri, din care nu se poate deosebi adevarul si prin care se urmareste inselarea cuiva;Prefacatoria (falsitatea), adica ascunderea minciunii sub chipul prieteniei, dragostei si al binefacerii, spre a insela si pagubi pe altii;Lingusirea, care inseamna laudarea cuiva pentru insusiri pe care acela nu le are, in scopul castigarii de foloase nemeritate;Fatarnicia (ipocrizia), adica primirea fara gand curat a parerilor si spuselor altuia, pentru a castiga foloase deosebite de pe urma acestui lucru. Cei cuprinsi de fatarnicie una gandesc si alta spun si fac. De pacatul fatarniciei se fac vinovati si cei care se arata ca tin randuielile bisericesti, pe cand, de fapt, nu le tin. Pe vremea Mantuitorului cadeau in pacatul fatarniciei mai ales fariseii si carturarii; de aceea rninciuna prin fatarnicie se mai numeste si fariseism;Grairea de rau, clevetirea sau calomnia, prin care se pun pe seama cuiva cuvinte rele pe care acela nu le-a spus, sau fapte rele pe care nu le-a facut, cu gandul de a-i face rau. Tot aici se numara si raspandirea celor nascocite pe seama cuiva.

Din orice motiv s-ar spune si in orice chip s-ar savarsi, minciuna este pacat mare si iata de ce: Credinciosului ii este dat de Dumnezeu sa caute, sa cunoasca si sa marturiseasca adevarul, avand ca talmaci al gandurilor si simtamintelor sale, graiul.Minciuna, facand rea intrebuintarea de grai, nesocoteste acest dar de mare pret cu care este inzestrat numai omul, si prin aceasta injoseste pe omul mincinos si pagubeste pe ceilalti semeni. Minciuna este primejdioasa, fiindca se furiseaza pe nesimtite in sufletul omului, prinde radacini si numai cu mare greutate poate fi scoasa; Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin minciuna se intuneca in om chipul lui Dumnezeu care este adevarul vesnic si se intipareste chipul diavolului care este tatal minciunii;Omului ii este dat sa traiasca impreuna cu altii. Viata de obste poate inflori insa numai daca oamenii au incredere unii in altii, iar increderea intre ei se arata limpede prin dragostea de adevar. Minciuna, dimpotriva, inabusind adevarul, roade increderea dintre oameni, otraveste legaturile de dragoste si de dreptate dintre ei si astfel face cu neputinta inflorirea vietii de obste."Omul parator, tradator si martor mincinos, este fiara prefacuta si mult impleticita, tulbura judecatile, desparte pe barbat de femeie, incurca pe stapanitori, face dezbinari, intarata pe oameni unul asupra altuia, desparte prietenii, varsa Sange, pagubeste, rapeste, nedreptateste, dezbraca orfanii, intristeaza vaduvele, darama case, risipeste sate, pustieste orase si pierde popoare intregi". Minciuna este lucrul diavolului, care printr-o minciuna i-a facut pe cei dintai oameni sa calce porunca lui Dumnezeu si de atunci indeamna mereu la acest pacat. De aceea, in Sfanta Scriptura diavolul este numit: "Tatal minciunii" (Ioan 8, 44).Dumnezeu uraste minciuna: "Buzele cele graitoare de minciuna sunt uraciune inaintea Domnului" (Pilde 12, 22). Fiind fapta urata, minciuna nu poate ramane fara pedeapsa. Daca uneori scapa de pedeapsa oamenilor, nu poate scapa insa nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, caci: "Partea… tuturor celor mincinosi este in iezerul care arde, cu foc si cu pucioasa, care este moartea a doua" (Apoc. 21, 8).De aceea, Sfanta Scriptura ne indeamna sa ne ferim de pacatul minciunii: "Nu va mintiti unul pe altul" (Col. 3, 9). Sau: "Lepadand minciuna, graiti adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia suntem madulare" (Efes. 4, 25).Deci, porunca a noua din Decalog, oprind marturia mincinoasa si orice fel de minciuna, cere fiecarui crestin sa spuna adevarul si sa se straduiasca pentru biruinta adevarului. "Cel ce voieste sa iubeasca viata si sa vada zile bune sa-si opreasca limba de la rau si buzele sale sa nu graiasca viclesug" (I Petru 3, 10).

Datoria adevarului nu cere intotdeauna marturisirea tuturor celor stiute. Ea este ingradita prin datoria de a pastra nedescoperite lucrurile care ni s-au incredintat pe temeiul increderii in cuvantul nostru ca vom pastra tacerea (datoria discretiei, adica a pastrarii celor incredintate spre a nu fi destainuite). De asemenea trebuie pastrate nedestainuite si lucrurile in legatura cu slujba fiecaruia, dupa cum cere legea (Datoria secretului profesional).Destainuirea lucrurilor incredintate spre pastrare se poate face numai la cererea autoritatilor indreptatite, sau cand prin tacerea asupra lor se pagubeste viata de obste.

Numai destainuirile crestinului la Sfanta Taina a Spovedaniei nu pot fi date in vileag niciodata de catre duhovnic.

Porunca a X-a este: "Sa nu doresti nimic din cate are aproapele tau" (les. 20, 17).

Porunca a zecea opreste insusirea lucrurilor altuia, precum si pofta dupa ele, dorirea lor. Caci daca cineva doreste ceva, atunci va cauta sa-si insuseasca ceea ce doreste.

Aceasta porunca opreste deci toate cugetele, dorintele si poftele necurate ale inimii, fiindca din ele se nasc apoi tot felul de fapte rele. Nu este de ajuns numai sa nu furam lucrul aproapelui, dar nici nu ne este ingaduit sa-l dorim si sa-l poftim in sufletul nostru, fiindca pofta naste pacatul, iar pacatul infaptuindu-se naste moartea vesnica (Iacov 1, 15). Mantuitorul spune: "Caci din inima ies ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19). Asadar, porunca a zecea cere starpirea din radacina a cauzelor raului, care salasluiesc in inima omului si se cuprind in pofta zamislitoare de pacat. Deci crestinul este dator sa se curateasca de poftele rele, sa lupte impotriva lor prin rugaciune, post si prin impartasirea cu Sfintele Taine, precum citim in Sfanta Scriptura: "Sa ne curatim pe noi de toata intinarea trupului si a duhului, desavarsind sfintenia infrica lui Dumnezeu" (II Cor. 7, 1).

III.Valoarea moral sociala a poruncilor

Poruncile Decalogului sunt cu siguranța foarte importante pentru viața morală a creștinilor, fiind o normă de viață duhovnicească și un etalon de etică pentru întreaga umanitate până la sfârșitul veacurilor.

 Morala este activitatea mintală care se ocupă de categorisirea celorlalte activități omenești în „bune” sau „rele”. Legile moralei reprezintă reguli de purtare individuală care consfințesc experiența colectivă tradițională despre comportarea ce a asigurat succesul și dezvoltarea grupului, adică supraviețuirea colectivității respective. Întrucât soluțiile de supraviețuire corespunzătoare mediului geografic etc. au fost foarte diferite, fiecare societate stabilește ce e răul și ce e binele în cadrul ei. Legile moralei oficiale sunt diferite la diverse societăți (civilizații) și au evoluat de-a lungul timpului împreună cu condițiile de trai și moravurile societăților respective.

Există câteva legi morale cu valabilitate universală: să nu ucizi etc.; dar ele sunt puține. Majoritatea regulilor nu sunt valabile oriunde pe glob. Pentru utilizarea curentă, legile moralei au fost prezentate practic  sub forma legilor religioase (vezi cele 10 porunci biblice), sau a legislației juridice.

Principiul de bază al moralei este cel al binelui și răului – restul valorilor morale, sau virtuțile, decurg din acesta. „Binele” înseamnă aplicarea în practică a regulii: fă-i altuia ce ți-ar place să-ți facă el ție (sau: ce îți faci și ție). Sau a regulii inverse: ce ție nu-ți place, altuia nu face.

Aristotel zicea că singurul rău pe lumea asta ar fi excesele: prea mult sau prea puțin – din orice lucru, acțiune, gând, sau caracteristică: mâncare, plăcere, foame, cald, avere etc.

Calificarea gândurilor și faptelor drept bune sau rele se aplică fiecărui om, atât în privința vieții sale personale, considerată izolată, cât și a celei trăite în grup, legată de relațiile sale interpersonale.

Valorile morale (sau virtuțile) reprezintă aplicarea la orice fel de acțiune omenească a regulii „binelui” (a acțiunii corecte, corespunzătoare intereselor colective), respectiv de respingerea și condamnarea „răului”.

Opusul virtuții este viciul. Viciul, sau „răul”, sau păcatul, este acțiunea egoistă, cu ignorarea necesităților celorlalți membri ai grupului, reprezintă supunerea individului față de instincte și acționarea în consecință, respingând rațiunea și altruismul. „Răul” nu e ceva absolut, produs de vreun diavol, ci pur și simplu e prezent în noi permanent. N-avem ce face, trebuie să trăim cu el, să-l acceptăm și să ne împăcăm cu el.

În primul rând pentru a lupta cu răul din noi se începe prin constatarea și acceptarea existenței sale. Apoi, prin spălarea minții. În fond, noi am inventat în mintea noastră clișeele (noțiunile) binelui și răului, ele nu există în realitate: Natura, lumea, sunt neutre, indiferente. Sarcina e ca noi să ne adaptăm realității lumii, nu să dorim sau să impunem schimbarea lumii, pentru a o face să corespundă unor închipuiri ale minții noastre.

Mentalitatea (sau atitudinea) este maniera în care individul gândește pentru a-și rezolva toate problemele legate de viață și de relațiile sale cu societatea și cu mediul natural. Mentalitatea este determinată atât de moștenirea genetică, cât și de educația individului. Ea poate fi: optimistă sau pesimistă, activă sau pasivă, constructivă sau distructivă, afirmativă sau defensivă, prietenoasă sau dușmănoasă șamd. Moralitatea este mentalitatea care respectă legile morale. Caracterul unui om este caracteristica ce arată modul în care individul rezolvă problemele vieții și se manifestă în relațiile cu el însuși, cu semenii și cu Natura.   Deci caracterul nu este reprezentat de vorbe, scrise sau vorbite, ci de idei ferme și corecte și de faptele prin care ideile prind viață. Caracterul poate fi bun sau rău, infect sau ireproșabil. Cum se decide încadrarea unui om la caractere tari sau la caractere de evitat? .

Caracterul bun este capacitatea de a face fapte bune, adică altruiste, de a respecta în purtarea sa valorile morale considerate „corecte” de grupul din care face parte. De exemplu noi considerăm că hoția este ceva reprobabil, dar numeroase societăți (triburi) din Africa o consideră virtute; la fel gândesc și unii minoritari de la noi.

Caracterul rău este însușirea omului de a fi egoist și a nu respecta valorile morale „bune”, de a se gândi numai la satisfacerea nevoilor și instinctelor sale personale, neluând în considerație și interesul colectiv.

Din punctul de vedere al moralei, caracterul este trăsătura esențială a individului, de la care decurg majoritatea celorlalte carateristici ale purtării.

În general faptele (acțiunile) conforme cu valorile morale sunt nenaturale, deoarece contravin pornirilor instinctuale, și rezultă numai ca urmare a unei constrângeri impusă de grup. Omul nu făptuiește acțiunile morale bune în mod instinctiv, ci numai în urma unei gândiri din care rezultă avantajul acestei alegeri. Pentru a ajunge să raționeze astfel, individul trebuie însă educat „bine” (educație morală) – în sensul constatărilor de mai sus. În fond, toată „morala” reprezintă rezultatul unei transformări a individului uman (a animalului nou născut) datorată învățăturii. Aproape că putem zice: „învățătura este morala – și invers”. Deci, moralitatea unui individ este strâns legată de cantitatea de învățătură (în realitate – de educație) pe care a însușit-o (însă e nevoie ca educația să fie corectă!). Fiind contrară instinctelor, orice fel de învățătură: matematica, gramatica etc. va fi respinsă în mod natural de copii și trebuie făcută prin constrângere (la adulți apare însă interesul pentru învățătură, căci ei sunt în stare să constate că le ușurează viață). Atât răul cât și binele sunt molipsitoare, numai că binele se răspândește cu viteză mult mai mică.

IV. Importanța poruncilor pentru viața creștinului de ieri și de azi

În extraordinara descoperire a Didahiei este uneori trecut cu vederea faptul că ea dezvăluie felul în care funcționa autoritatea disciplinară a Bisericii. Acest lucru poate fi văzut extrăgând din text diferitele precepte considerate necesare în practica vieții creștine primare. Într-adevăr, fiecare dintre cele cinci sau șapte porunci bisericești – în funcție de varianta nouă sau veche a catehismului pe care o consultați – își are originea într-un anumit fel, fie explicit fie implicit, în Didahia. Deși multe nestemate prețioase ale învățăturii și practicii creștine primare se găsesc aici, una dintre cele mai puțin recunoscute sau apreciate este tocmai felul în care acest document străvechi păstrează o descriere a vieții disciplinare a Bisericii așa cum este exprimată în cele mai timpurii porunci ale sale.

O plângere actuală împotriva Bisericii este tocmai aceea că stabilește “prea multe reguli”. Dar se vede că încă de la începuturile sale, Biserica a avut anumite reguli disciplinare, așa cum aflăm și din Faptele Apostolilor, în care o practică des lăudată era aceea de a-ți vinde toate bunurile și a depune banii în trezoreria comună a Bisericii primare (Fapte 2,42; 4,32-35). Faptul că Anania și Safira nu au îndeplinit cu onestitate această regulă disciplinară timpurie s-a dovedit fatal pentru cuplul necinstit (Fapte 5,1-11). Reguli disciplinare ulterioare au rezultat în urma Conciliului din Ierusalim în anul 49 (Fapte 15). Conciliul din Niceea, deși convocat în principal pentru a combate erezia ariană, a și promulgat numeroase reguli disciplinare pentru conducerea eclesiastică într-un timp în care convertirile la Biserică proliferau. Dar multe dintre acestea au fost simple retușări ale unor reguli care existau deja în practica Bisericii, așa cum se poate vedea la o citire mai atentă a Didahiei.

Biserica modernă cere membrilor ei: 1) să participe la Liturghie în zilele de duminică și de sărbătoare 2) să își mărturisească păcatele cel puțin de patru ori pe an sau măcar o dată pe an la Paști; 3) să primească Împărtășania cel puțin o dată pe an, la Paști; 4) să respecte posturile și ajunurile; și 5) să contribuie pentru susținerea nevoilor materiale ale Bisericii . Imediat după enumerarea acestora, Unele liste mai vechi de porunci enumeră între acestea și obligația de respectare a legilor bisericești ale căsătoriei și contribuția la viața misionară a Bisericii.

Este interesant de remarcat faptul că Iisus Hristos a luat poziție fermă privind codul Legii, când a spus: «Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc» (Matei 5:17). Însă Domnul Isus a respins ferm regulile și poruncile omenești ale Talmudului (tradițiile iudaice) spunând: «Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră. Căci Moise a zis (Exod 20:12; 21:17): „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta"; și „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea". Voi, dimpotrivă, ziceți: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: Ori cu ce te-aș putea ajuta, este Corban, adică dat lui Dumnezeu, face bine; și nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Și așa, ați desființat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră"» (Marcu 7:9-13).

Iisus a susținut Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru El, cele cinci cărți ale lui Moise au fost inspirate de Dumnezeu și, din acest motiv, au fost obligatorii și pentru viața și slujirea Sa. Prin urmare, El a spus: «Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile» (Matei 5:17-19)

V. Concluzii

Mântuitorul lisus Hristos aprobă învățătura morală a Vechiului Testament și o desăvârșește curățind-o de elementele omenești cu care au împovărat-o cărturarii și fariseii prin răstălmăcirea și schimbarea conținutului.În datoriile cu privire la aproapele sunt mai precis arătate, ele fiind concretizate credinței lui Dumnezeu și a iubirii față de El.
Nu se poate concepe iubirea lui Dumnezeu și plinirea Legii fără iubirea aproapelui. După Vechiul Testament omul este creat „după chipul lui Dumnezeu" și pornind de aici comunitatea umană constituie un tot, o unitate care trebuie să slujească lui Dumnezeu, prin împlinirea scopurilor fixate de El la Creație.Căderea primilor oameni în păcat este mare, dar nu ireparabilă, o dată cu pedepsirea primului păcat săvârșit, Dumnezeu hotărăște o zi a iertării și a mântuirii, în vederea acesteia și pentru oameni Dumnezeu, din marea Sa iubire pentru oameni și din îndurarea Sa îi cheamă din nou la Sine. Această apropriere de Dumnezeu constituie ideea centrală a istoriei biblice, istorie a străduințelor umane în calea spre desăvârșire.Una dintre căile și mijloacele de apropriere de Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor Sale este pocăința.

Pocăința reprezintă revenirea la Dumnezeu în stare de umilință și cu rugăciune profund marcată de regretul pentru fărădelegea săvârșită.În Vechiul Testament, noțiunea de pocăință este redată prin verbul la imperativ cu sensul de a reveni la Legea lui Dumnezeu și a se îndepărta de păcat .

Pocăința este acțiunea de îndepărtare radicală de la păcat și actul de apropriere către Dumnezeu prin restaurarea omului păcătos în practicarea virtuților.
Acțiunea pocăinței este de natură lăuntrică, este vorba de o schimbare a cugetului și prin urmare o transformare interioară a păcătosului, căci posturile, umilința și alte acte penitențiale, pot fi considerate ca semne exterioare ale pocăinței, dar Iahve care privește și cunoaște inimile așteaptă o schimbare radicală de conduită. Dumnezeu chemă pe oameni să se aproprie de El, să intre în comuniune cu El pentru a avea viață veșnică și pentru a se împărtăși de binefacerile sale: „spune-le: Precum e adevărat că Eu sunt viu, tot așa de adevărat e că Eu nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu" și iarăși,„întoarceți-vă, întoarceți-vă de la căile voastre cele rele ! Pentru ce să muriți voi, casa lui Israel ?(Ezechiel 33,11).Observăm din aceste cuvinte că Dumnezeu se adresează omului păcătos încă din naștere, prin greșeala primului părinte al neamului omenesc prin care a intrat păcatul în lume și împreună cu el moartea (Romani 5,12).De atunci păcatul locuiește în cea mai intimă parte a eului, oamenii fiind păcătoși și prin vină personală, căci fiecare dintre ei este uneori vândut (Romani4,4) acceptând jugul patimilor păcătoase (Romani 4,5).
Psalmistul este conștient că nici un om nu-i drept în fața lui Dumnezeu de aceea el se roagă: „Auzi-mă întru dreptatea Ta… Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nici un om nu-i drept înaintea Ta" (Ps. 142, l-2),iar profetul Isaia constată trista stare decadentă a poporului și exclamă: „Toți am ajuns ca necurații și toate faptele dreptății noastre sunt ca un veșmânt întinat". (Isaia 64,5).În starea sa paradisiacă, starea sa inițială, omul se bucură de prezența lui Dumnezeu, era fericit, era în plenitudinea de a exista, era deci într-o stare perfectă de sănătate și pace pentru că Dumnezeu era în intimitate cu omul creat. 
Răul, păcatul sfâșie această armonie și provoacă lipsa binelui, a perfecțiunii, a dreptății, este deci starea de nedreptate și nelegiuire .

Tot asa cum am aratat ca legea si harul se gasesc si in Vechiul Testament si in Noul Testament, trebuie sa subliniem acum faptul ca un crestin nu se poate restringe numai la Noul Testament, ci trebuie sa-l citeasca si pe cel Vechi. Apostolul Pavel ne-a invatat ca: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavirsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna”.

Revelatia lui Dumnezeu pe care o avem in Noul Testament nu este rupta de aceea primita prin Vechiul Testament, ci deriva din ea, ca o continuare fireasca. Pretutindeni in Noul Testament ni se aminteste ca Vechiului Testament a fost cu adevarat Cuvântul lui Dumnezeu.

Exista sute de citate clare care aduc textul Vechiul Testament in cel Nou. Exista o continuitate nu numai in ceea ce priveste continutul celor doua testamente, ci si in caracteristicile poporului lui Dumnezeu din ele. Aproximativ cu doua mii de ani înainte de Hristos, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam si l-a ales pentru a-l transforma intr-un popor numeros prin care sa daruiasca lumii cele doua mari binecuvântari ele Sale: Scripturile si pe Mesia.

Din nefericire, atunci când Iisus Hristos a venit ca Mesia, sa rascumpere pe poporul Domnului, Evreii, ca neam, nu L-au recunoscut si nu L-au primit. Din aceasta cauza, ei au fost inlaturati vremelnic din planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel aseamana aceasta realitate cu taierea unor ramuri dintr-un copac. (Rom. 11:17) Minoritatea de Evrei care s-au pocait totusi si au crezut, L-au primit pe Domnul Iisus si au intrat in Biserica alaturi de Neamurile care au primit mesajul Evangheliei. Aceste doua categorii de credinciosi sint astazi mostenitorii promisiunilor si binecuvântarilor lui Dumnezeu. (Efes. 2:11-22; Gal. 6:16) Cu alte cuvinte, credinciosii dintre Neamuri au fost altoiti in maslinul din care fusesera taiati ca ramuri Evreii necredinciosi. (Rom. 11:17-19)

Necredinciosii, fie ei dintre Evrei, fie ei dintre Neamuri, sunt pierduti in pacat si in asteptarea pedepsei. Noul Testament prezinta Biserica drept o continuare spirituala a Israelului. Crestinii sint numiti “copii ai lui Avraam”. (Gal. 3:29) Ei nu mai apartin astazi unui Ierusalim pamântesc, ci unui Ierusalim care este in ceruri si de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului cel viu. (Evrei 12:22) Tot asa se spune despre cei credinciosi ca au mostenit fagaduintele facute patriarhilor. (Gal. 3:29) In fapt, crestinii au mostenit chintesenta tuturor promisiunilor facute in vechime si anume: pe Domnul Iisus Hristos, neprihanirea noastra. (Gal. 3:14)

Adunarea celor credinciosi dintre Evrei si dintre Neamuri intr-un singur trup spiritual (Biserica) este numita de Pavel o “taina”, adica un adevar care nu a fost revelat clar oamenilor in vechime, dar care a fost descoperit acum copiilor lui Dumnnezeu. (Efes. 3:1-6)

In Noul Testament dispar toate deosebirile dintre Evrei si Neamuri. (Gal. 3:28) Asemenea tuturor Neamurilor, ca sa capete mântuirea si Evreii trebuie sa-L accepte pe Hristos. (Rom. 1:16) Bineînteles ca toti credinciosii trebuie sa depaseasca standardul etic al Vechiului Testament si sa traiasca acum la inaltimea invataturilor date de Hristos. Ceea ce ne-a spus Hristos insa nu este o contrazicere a invataturii Vechiului Testament, ci mai degraba o completare si o adincire a lor. Hristos a venit, nu sa desfiinteze, ci sa implineasca. (Mat. 5:17-48)

Si El a facut aceasta dând la o parte tot ceea ce fusese revelatie trecatoare partiala si pastrând, si chiar extinzând, acele portiuni din revelata straveche care contineau legea morala.

In celebra Sa predica de pe munte, Domnul Iisus ne da o serie de ilustratii despre relatia Sa cu invatatura Vechiului Testament. (Mat. 5:21-48) El spune nu numai ca orice ucidere este vinovata, ci si ca orice minie este nedemna de un cetatean al Imparatiei lui Hristos. Nu numai curvia este rea, dar chiar si privirea pofticioasa este condamnabila. Nu numai divortul usuratic este rau, ci orice forma de divort este interzis, cu exceptia pacatului curviei. Nu numai juramântul fals este vinovat, dar chiar juramântul ca atare este o practica ce trebuie evitata. Nu numai razbunarea este rea, dar chiar si dorinta de a-ti apara pricina la tribunal este vinovata. Nu numai iubirea aproapelui este recomandabila, dar si iubirea dusmanilor trebuie sa-i caracterizeze pe cei ce sunt copii ai Domnului. Vechiul Testament parea ca da un acord tacit poligamiei, Hristos îi cheama pe oameni înapoi la tiparul standard original, stabilit de Dumnezeu pentru o insotire unica pe toata durata vietii.

Din toate aceste exemple reiese foarte clar ca cel ce vrea sa faca astazi voia Domnului trebuie sa studieze cu mare atentie toata Biblia, comparând cu grija Vechiul Testament cu Noul Testament si, in caz de contrazicere, preferând întotdeauna învatatura Noului Testament ca norma finala de etica si teologie. Cititorul Bibliei va constata ca majoritatea continutului Vechiului Testament corespunde si astazi normelor mai inalte ale Noului Testament. In putine cazuri insa, ceea ce era trecator, ceremonial si simbolic trebuie lepadat si trecut astazi cu vederea.

Aducerea de jertfe, clasificarea mâncarilor in curate si necurate, zilele de sarbatoare, sabatul, zilele de ispasire, etc. trebuie privite acum doar ca rânduieli pur evreiesti care nu mai au nici un fel de obligativitate pentru crestinii eliberati de Evanghelie. (Col. 2:14-23; Rom. 14:1-6; Gal. 4:9, 10; 4:21-5:1.) Fara nici o indoiala, cea mai importanta lucrare ceremoniala din intreaga lege evreiasca a fost taierea imprejur. Ea a constituit semnul exterior al legamântului încheiat de Dumnezeu cu Avraam. (Gen. 17:9- 14)

Noul Testament declara raspicat ca si aceasta ceremonie a fost inlaturata prin Hristos. (Gal. 5:2-11) Cazul acestei ceremonii evreiesti ne arata insa si felul minunat in care apostolii Domnului au stiut sa interpreteze adevarurile ceremoniale pentru a extrage un adevar spiritual mai profund din Vechiul Testament pentru a-l folosi apoi ca baza pentru o noua invatatura. Ei au observat ca pina si Moise le poruncise Evreilor sa nu se multumesca cu semnul exterior, ci sa-si taie împrejur inima, adica simtirea launtrica. (Deut. 10:16) El le-a profetit de altfel ca Dumnezeu va face aceasta taiere împrejur a inimii pentru ei si pentru copiii lor, asa ca vor ajunge sa-L iubeasca pe Domnul Dumnezeul lor din toata inima si din tot sufletul. (Deut. 30:6)

Putem deci spune ca atunci cînd apostolul ii descrie pe crestini ca oameni cu inima taiata împrejur, facuta nu de mâna omeneasca, ci cu taierea împrejur a lui Hristos (Col. 2:11), el preia de fapt o invatatura din Vechiul Testament. Cei ce au scris Noul Testament nu s-au sfiit sa ne dea clar si plini de autoritate revelatia cea noua primita prin Hristos. Totusi, in aproximativ o mie de cazuri, ei si-au ilustrat aceasta invatatura cu exemple si texte preluate din cuprinsul Vechiului Testament.

Acele portiuni din Vechiul Testament care proclama adevaruri ale lui Dumnezeu cu valoare vesnica si cu aplicabilitate permanenta pentru oameni sunt numite adeseori: legea morala a lui Dumnezeu. Aceasta lege morala este valabila si astazi si este reafirmata de Noul Testament ca îndreptarul desavârsit dat de Dumnezeu oamenilor. Domnul Iisus Insusi a rezumat intreaga lege a lui Dumnezeu la o simpla variatie pe tema iubirii de Dumnezeu si de semeni. (Mat. 22:34-40) Este evident ca aceste doua principii ale iubirii, care au fost enuntate si de Moise si care alcatuiesc temelia celor zece porunci, sunt si fundalul pe care evolueaza toate celelalte invataturi ale Scripturii. Crestinii sunt indemnati si ei sa implineasca prevederile divinei legi morale, de data aceasta nu pentru a-si capata mântuirea, ci tocmai ca sa exprime dobindirea ei printr-o umblare in iubire.

Noul Testament proclama emfatic ca mintuirea nu se poate capata printr-o ascultare de prevederile legii, oricare ar fi ea (Rom. 3:20, 21, 22, 26, 28), căci Hristos este sfârsitul legii si neprihanirea tuturor celor ce cred. (Rom. 10:4) Aceasta nu inseamna ca Hristos a desfintat legea divina, ci doar ca El a pus capat caii de capatare a neprihanirii prin faptele legii. Astazi nu se mai ajunge in cer prin neprihanirea data de lege, ci prin unirea credinciosilor cu Domnul Iisus, care le daruieste neprihanirea Lui divina si-i transforma dupa chipul si asemanarea Fiului lui Dumnezeu. (Rom. 5:17; 2 Cor. 3:18)

Vechiul Testament este o sursa bogata de ilustratii pentru zidirea sufleteasca a credinciosului crestin. El contine nenumarate exemple de credinciosie, de rasplatire a neprihanirii, de avertizare impotriva apostaziei, de binecuvintare a celor care au cautat pacea, curatia, si care au stat tari inaintea ispitelor, etc. Cunoasterea Vechiului Testament este absolut necesara pentru cel ce vrea sa inteleaga Noul Testament. Acesta din urma face dese referiri la istoria creatiei, la caderea omului, la intreaga istorie a planului de rascumparare, la legea lui Moise, la profeti, etc. Vechiul Testament mai are si o deosebita valoare devotionala. Aici am putea mentiona nu numai Psalmii, ci si rugaciunile marilor oameni ai lui Dumnezeu, ca Avraam, Iacov, Solomon, etc., impreuna cu exemplele de vietuire evlavioasa ale patriarhilor, preotilor si celorlalti eroi ai credintei.

Cu toate că Vechiul Testament n-a fost revelatia finala si perfecta a lui Dumnezeu, nu înseamna ca el nu a fost o parte a revelatiei divine. Fara aceasta revelatie ne-ar fi cu neputinta sa intelegem revelatia Noului Testament. Orice s-ar spune despre Vechiul Testament, nu trebuie sa uitam ca Domnul Iisus si apostolii l-au numit legea, profetii si psalmii si l-au respectat ca pe o descoperire a Domnului, (Rom. 3:2) un mesaj cu autoritate divina despre natura si intentiile lui Dumnezeu, care desi nu mai este obligatoriu pentru copiii lui Dumnezeu, ii influenteaza si le reglementeaza conduita conform cu felul in care este el interpretat si aplicat de catre Hristos si de catre apostoli .

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Sfânta Scriptură ( Biserică Ortodoxă Română 2001 – ediție jubiliară ),  redactată și adnotată de IPS Bartolomeu.

LUCRĂRI

Abrudan, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament, în ST, an.  XXX, 1978, nr. 3-4.

Abrudan, Pr.Prof.Dr.Dumitru Vechiul Testament în scrierile Fericitului Augustin, în ST, an.  XV, 1963, nr. 3 – 4 .

Afanasiev, Pr. Prof., Nicolai, Biserica Sfântului Duh, vol. 1, Editura Patmos, Cluj – Napoca, 2008.

Caraza, Diac. Ioan,"Indrumator pastoral-misionar si patriotic", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1985

Ciudin, Pr. Prof. Nicolae Studiul Vechiului Testament. Manual pentru Seminariile teologice, Bucuresti, 1978.

Cornițescu, Sfânta Scriptură în mâna credinciosului, în “Ortodoxia", an.  XXXII, 1980.

Cornițescu, Pr.Prof. Dr. Emilian, Canonul Sfintei Scripturi la cei doi reformatori, Martin Luther și Jean Calvin, în ST, an. XXI, 1969, nr. 3-4.

Evagrie Ponticul , Tratatul practic. Gnosticul , Editura Sofia, București, 2009

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, Editura Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1996

 Ghiuș, Benedict, Creațiunea după Sfânta Scriptură, în Mitropolia Olteniei, an. IX, 1957.

Isvoranu Pr.Prof.univ.dr Alexandu , "Limba carților Vechiului Testament. Preocupări românești mai vechi si mai noi", în "Analele Universității din Craiova – seria TEOLOGIE", an V, nr.6, 2000.

Isvoranu, Pr.Prof.univ.dr Alexandu, Profeții vechi și profeții nescriitori. Activitatea socială și religioasă, Editura Universitaria, Craiova, 2006 .

Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, Editura Polirom, București, 2002.

Sfântul Ciprian al Cartaginei , L’unità della Chiesa ( De Ecclesiae Catholicae Vnitate ) , Edizione San Clemente, Roma, 2006.

Sfântul Nectarie al Eghinei, Despre Preoție, Traducere din limba neogreacǎ de Parascheva Grigoriu, Editura Sophia, București, 2004.

Prelipcean, Pr. Prof. Vladimir, Viața religios-morală după conceptul Vechiului  Testament, în MO, an.  XI V, 1962, nr. 5 – 6.

Popescu-Mălăiești, Pr. Prof. Dr., Ioan, Pentateuhul.  Studiu istorico-critic, București, 1904.

INTERNET

Conceptul de moralitate în secolul XXI și accepțiunea lui în lume, ( Interenet ) , 21.05.2014, http://www.derlogea.ro

Importanța poruncilor pentru viața creștinului de ieri și de azi, Internet ( 23. 05. 2014 ), www.resursecrestine.ro

Marile religii ale lumii – iudaismul, Internet, 27. 09. 2013, sites.google.com.

Raportul între Legea morală a Noului Testament și cea a Vechiului Testament, Internet ( 29. 11. 2013 ), www. http://orice.info.

Tora lui Moise, Internet, 17.08.2013, http://dexonline.ro.

Ziua de sărbătoare a creștinilor și cea a evreilor, Internet ( 03. 12. 2014 ), http://www.crestinortodox.ro.

CUPRINS

INTRODUCERE

I. Capitolul I Tora (legea) – valoare supremă pentru credinciosul evreu

I. 1. Tora ca lege

I.2.Valoarea legilor Vechiului Testament în epoca Noului Testament

II. Poruncile Decalogului – generalități

II.1. Raportul omului cu Dumnezeu dupa primele patru porunci ale Decalogului

II. 2. Legătura omului cu semenii după Decalog

III.Valoarea moral sociala a poruncilor

IV. Importanța poruncilor pentru viața creștinului de ieri și de azi

V. Concluzii

Bibliografie

Curriculum Vitae

Declarație

Cuprins

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Sfânta Scriptură ( Biserică Ortodoxă Română 2001 – ediție jubiliară ),  redactată și adnotată de IPS Bartolomeu.

LUCRĂRI

Abrudan, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament, în ST, an.  XXX, 1978, nr. 3-4.

Abrudan, Pr.Prof.Dr.Dumitru Vechiul Testament în scrierile Fericitului Augustin, în ST, an.  XV, 1963, nr. 3 – 4 .

Afanasiev, Pr. Prof., Nicolai, Biserica Sfântului Duh, vol. 1, Editura Patmos, Cluj – Napoca, 2008.

Caraza, Diac. Ioan,"Indrumator pastoral-misionar si patriotic", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1985

Ciudin, Pr. Prof. Nicolae Studiul Vechiului Testament. Manual pentru Seminariile teologice, Bucuresti, 1978.

Cornițescu, Sfânta Scriptură în mâna credinciosului, în “Ortodoxia", an.  XXXII, 1980.

Cornițescu, Pr.Prof. Dr. Emilian, Canonul Sfintei Scripturi la cei doi reformatori, Martin Luther și Jean Calvin, în ST, an. XXI, 1969, nr. 3-4.

Evagrie Ponticul , Tratatul practic. Gnosticul , Editura Sofia, București, 2009

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, Editura Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1996

 Ghiuș, Benedict, Creațiunea după Sfânta Scriptură, în Mitropolia Olteniei, an. IX, 1957.

Isvoranu Pr.Prof.univ.dr Alexandu , "Limba carților Vechiului Testament. Preocupări românești mai vechi si mai noi", în "Analele Universității din Craiova – seria TEOLOGIE", an V, nr.6, 2000.

Isvoranu, Pr.Prof.univ.dr Alexandu, Profeții vechi și profeții nescriitori. Activitatea socială și religioasă, Editura Universitaria, Craiova, 2006 .

Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, Editura Polirom, București, 2002.

Sfântul Ciprian al Cartaginei , L’unità della Chiesa ( De Ecclesiae Catholicae Vnitate ) , Edizione San Clemente, Roma, 2006.

Sfântul Nectarie al Eghinei, Despre Preoție, Traducere din limba neogreacǎ de Parascheva Grigoriu, Editura Sophia, București, 2004.

Prelipcean, Pr. Prof. Vladimir, Viața religios-morală după conceptul Vechiului  Testament, în MO, an.  XI V, 1962, nr. 5 – 6.

Popescu-Mălăiești, Pr. Prof. Dr., Ioan, Pentateuhul.  Studiu istorico-critic, București, 1904.

INTERNET

Conceptul de moralitate în secolul XXI și accepțiunea lui în lume, ( Interenet ) , 21.05.2014, http://www.derlogea.ro

Importanța poruncilor pentru viața creștinului de ieri și de azi, Internet ( 23. 05. 2014 ), www.resursecrestine.ro

Marile religii ale lumii – iudaismul, Internet, 27. 09. 2013, sites.google.com.

Raportul între Legea morală a Noului Testament și cea a Vechiului Testament, Internet ( 29. 11. 2013 ), www. http://orice.info.

Tora lui Moise, Internet, 17.08.2013, http://dexonline.ro.

Ziua de sărbătoare a creștinilor și cea a evreilor, Internet ( 03. 12. 2014 ), http://www.crestinortodox.ro.