Portretul Literar. Repere Teoretice

PORTRETUL LITERAR. REPERE TEORETICE

Demersul nostru are în vedere analiza personajul feminin , punctual de referință fiind perioada cuprinsă între anii 1919- 1939, numită și perioada interbelică. Vom urmări personajele feminine ale romanelor.

Personajul este o persoana care participa la actiunea unei opere literare. Personajele literare nu apar decât in operele epice si cele dramatice.

Denumirea provine de la latinescul persona – „masca de teatru , rol, actor”. Personajul literar este o prezență prin intermediul căreia scriitorul își exprimă indirect concepțiile, ideile în opera epică/ dramatică; ființe imaginate de scriitor, devenite actanți ai întâmplărilor, oameni transfigurați artistic. In calitatea de instanță narativa este un element esențial în structura textului epic/dramatic și au mai multe denumiri: „ființe de hârtie” (R.Barth), „ființe ficționale” (T Pavel), „actant” (Greimas), „actor” (J.Lintivelt), „erou” (M bahtin si J Lintvelt).

Având în vedere că discutăm despre personajul feminin este indicat să pornim analiza de la definiția celor doi temeni: personaj și femeie.

PERSONÁJ, personaje, s. n. 1. Persoană (1) care deține o funcție importantă în viața politică, socială, culturală; personalitate (3) 2. Fiecare dintre persoanele (1) care figurează într-o operă literară; erou într-o operă literară, muzicală, cinematografică sau plastică. ◊ Personaj alegoric = personificare, în literatură sau în artele plastice, a unei noțiuni abstracte, a unei idei, a unor sentimente etc. ♦ P. anal. Persoană care are un rol în anumite întâmplări. [Var.: (rar) personágiu s. n.] – Din fr. personnage, it. Personaggio

FEMÉIE, femei, s. f. 1. Persoană adultă de sex feminin; muiere. 2. Persoană de sex feminin căsătorită. ♦ (Pop.; urmat de determinări în genitiv sau de un adjectiv posesiv) Soție, nevastă. [Pr.: -me-ie] – Lat. familia „familie”. 

FEMÉIE s. 1. (pop.) muiere, nevastă, (fig. și ir.) fustă. (O ~ cu un copil.) 2. femeie de serviciu v. servitoare. 3. femeie de stradă v. prostituată

Stabilind conexiuni între cele trei definiții, putem afirma că personajul feminin este ilustrat de către mame, neveste, femei ușoare.

Personajul are un rol fundamental în creația literară.Operele rămân vii în mintea cititorului prin personajele lor, personaje capabile să-și impună identitatea și să fixeze evenimentele și ideile realității. Deseori, cititorii s-au identificat cu personajele; acestea trăiesc, luptă, suferă, înving și sunt învinse; sunt asemenea oamenilor.

Încă de la Platon și Aristotel s-a observat că personajul reprezintă rezultatul unui proces de obiectivare a creatorului, că el are o independență a lui și o logică internă care-i guvernează manifestările. În prima sa sinteză estetică, Aristotel vorbea despre problemele personajului, una dintre acestea fiind caracterele:,,În legătură cu caracterele, patru sunt lucrurile ce trebuie ținute în seamă: unul, cel mai important – e că trebuie să fie alese. Se va putea vorbi de caracter dacă, așa cum am arătat, vorba ori fapta eroului oglindesc o atitudine; de un caracter ales, dacă atitudinea este și ea aleasă… A doua calitate de avut în vedere este potrivirea; există o fire bărbătească: nici bărbăția însă, nici cruzimea nu se potrivesc cu firea femeii.A treia e asemănarea, care e altceva decât faptul de a atribui unui caracter cele două trăsături arătate înainte. A patra e statornicia; chiar dacă obiectul imitației ar fi să fie nestatornic, și să înfățișeze acest soi de fire, însă trebuie înfățișat statornic în nestatornicia lui.” (2, pp. 72, 73 )

Evoluția personajelor trebuie situată în legătură directă cu mișcările literare.

În clasicism, personajul se confundă cu caracterul, fiind construit în jurul unei singure idei sau calități, dar el nu este posedat doar de această idee sau calitate, de o singură pasiune, ci are o multitudine de pasiuni. La personajul clasic nu există combinații de pasiuni, ci numai implicații favorizate de asemănarea dintre mai multe definiții; el nu poate fi în același timp pisălog și avar și îndrăgostit și înțelept și generos. Totuși, în clasicism întâlnim omul normal, sociabil și echilibrat. Idealul uman al clasicismului implică tendința spre echilibrul interior, spre acceptarea unei condiții date, împăcarea cu societatea și cu lucrurile.

Romanticii au creat personaje bazate pe antiteze: fumos-urât, bun-rău. Personajul romantic, neliniștit și rebel, se află în conflict cu lumea și cu el însuși. Conflictele sunt generate de dragoste, ele sunt cel mai adesea spectaculoase: conflicte între fii și părinți, între prieteni, frați care se dușmănesc etc. O definiție mai veche dată romantismului vorbea de caractere excepționale în împrejurări excepționale.

Realismul va marca o adâncire deosebită a cunoașterii și înfățișării omului prin personajul cu o bogată viață interioară și în continuă evoluție psihologică. Personajele realismului, în contrast cu cele ale romantismului, sunt văzute într-o continuă transformare, fără ca, astfel, caracterul să-și piardă unitatea. Dar aceste caractere nu sunt fixate o dată pentru totdeauna, ci se modifică prin infulența împrejurărilor și contribuie la modificarea împrejurărilor. Personajele acționează potrivit caracterului lor, caracterele sunt mereu modificate, de aici rezultă și complexitatea și transformarea caracterelor. Personajele nu sunt fixate de o singură trăsătură. Există însă tipul de personaj dominat de o pasiune, dar și aici scriitorul e în stare să descopere mișcarea, modul cum pasiunile ajung să altereze și să transforme restul caracterului. În general însă, realismul e interesat de complexitatea caracterelor, de felul cum pasiunile și impulsurile se armonizează sau se ciocnesc. Semnificativă pentru realism este capacitatea de a sesiza procesul, felul uneori lent, imperceptibil, alteori brusc, de a preciza cum are loc devenirea psihologică. Chiar dacă personajele se schimbă, însușirile principale își păstrează conturul. Balzac a adus câteva inovații remarcabile în construcția personajului literar. Personajul încetează a mai fi un tip pur psihologic sau schițat prin câteva atitudini, câteva detalii vestimentare; el devine o biografie. Balzac nu poate concepe un personaj prin el însuși, fără a opera inventarierea tuturor elementelor materiale și a tuturor antecedentelor familiale, urmărite în toate legăturile posibile.

Romanul modern îndeosebi tinde să separe analiza reacției exterioare de cea a dinamicii interioare a personajului, privite unitar de literatura anterioară. De aici importanța fluxului conștiinței, a memoriei involuntare, a procedeelor de relativizare a percepției și a narațiunii.

Promotorii noului roman au teoretizat, după Marcel Proust, Kafka, James Joyce, pulverizarea personajului în stări de conștiință, manifestări de comportament, jocul aparență-esență, ambiguitatea faptelor și caracterelor.

Astfel, pe parcursul evoluției romanului, personajele literare au evoluat trecând de la simplu la complex, punându-se accent nu pe intrigă și acțiune, ci pe personaj, spre agentul care declanșează evenimentele, de la aglomerarea de întâmplări externe, spre romanul vieții interioare. Valoarea unui roman nu poate fi definită fără a vorbi de personajele sale căci ele reprezintă unul din elementele fundamentale ale operei literare.

Din același câmp semantic cu termenul “personaj”, face parte și cel de ,,erou”, alături de ,,actor”, ,,actant”, ,,caracter”, ,,figură”, ,,tip”, ,,tipologie”.

Personajul căruia îi revine un colorit mai pregnant și mai emoțional se numește erou. Acesta este personajul urmărit cu maximă tensiune și atenție de cititor. Eroul provoacă simpatia, compasiunea, mila, bucuria și durerea cititorului și apare ca urmare a constituirii subiectului, pe de o parte, ca procedeu de înșirare a materialului, iar pe de altă parte, ca o motivare personificată a legăturii dintre motive. Eroul este persoana care se distinge prin vitejie și curaj excepțional în războaie, prin dăruire deosebită în alte împrejurări grele ori în muncă. Eroul este personajul principal al unei opere literare, al unei întâmplări. Este persoana care, în anumite împrejurări, atrage atenția asupra sa.

Termenul de actor provine din limba franceză – ,,acteur”, care, la rândul său, își are originea în limba latină – ,,actor”. Actorul este artistul care interpretează roluri în piese de teatru.

Caracterul este personalitatea morală și fermă care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară.

Termenul de figură  într-o operă literară desemnează persoana purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tipul; personalitatea.

Tipul dintr-o operă literară este personajul care întrunește în modul cel mai expresiv trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă; este un caracter distinctiv, o particularitate.

Termenul de tipologie provine din franțuzescul “typologie” și reprezintă studiul științific al trăsăturilor tipice sau al relațiilor reciproce dintre diversele tipuri ale unor obiecte sau fenomene.

Personajul literar apare ca un fir conducător, care creează posibilitatea unei bune înțelegeri a motivelor îngrămădite și se constituie într-un mijloc auxiliar de clasificare și ordonare a motivelor izolate.

Anumite procedee permit identificarea personajelor și a relațiilor dintre ele. Procedeul de identificare a personajului constă în caracterizarea sa. A caracteriza personajul înseamnă, în esență, a evidenția trăsăturile fizice și morale ale acestuia, așa cum se desprind din opera literară respectivă.

,,Prin caracterizare subînțelegem sistemul de motive legat nemijlocit de personajul dat. În sens îngust, prin caracterizare se înteleg motivele care determină psihologia personajului, caracterul său.” (6, p. 277)

În procesul studierii / receptării literaturii perspectivele de caracterizare a personajului literar se pot diversifica foarte mult, ajungând să reprezinte un grad sporit de dificultate. Spre exemplu, în clasele de liceu, conform obiectivelor de referință stipulate de curriculumul național, elevii trebuie să poată include personajul literar într-o tipologie social-umană, în una estetică, să estimeze semnificația acestuia în opera literară, să interpreteze varietatea modalităților de caracterizare, să identifice statutul personajului literar (de personaj / actor, de personaj-narator), să releveze atitudinea scriitorului față de personajul creat și s-o compare cu propria viziune supra acestuia din urmă. Raportarea personajelor la câteva dintre marile convenții estetice ale literaturii îi ajută pe elevi să înțeleagă ideologia unei epoci, exprimată într-un model uman, pe care ea și l-a elaborat.

MIJLOACE DE CARACTERIZARE……………

Clasificarea personajelor în orice operă literară se realizează după diverse criterii.

1. După raportul cu realitatea:

a) Fictive –fantastioce, alegorice, legendare (ex: personajele din basme, personajele romanului alegoric „Istoria ieroglifica” al lui D.Cantemi

b) Istorice – Alexandru Lăpușneanul

c) Arhetipale – repeta comportamentul stramoșului mitic (zeu, semizeu, erou, animal totemic), gesturile, cuvintele, experinetele devin exemplare sau emblematice, sintetizand valori general-umane:Nechifor Lipan, Vitoria, Gheorghita din romanul „Baltagul” de M Sadoveanu, Dionis si Maria din nuvela „Sarmanul Dionis” de M Eminescu – intruchipare a cuplului ademic).

2. După semnificația morală:

a) Pozitive

b) Negative

3.  După locul si rolul îndeplinit în compoziția operei:

a) Principale – aflate in prim-planul actiunii, conturate puternic: Vitoria din „Baltagul”, de M Sadoveanu;

b) Secundare – au un rol mai putin important in actiune; de obicei adjuvanti ai celor principali: Minodora, parintele Daniil Milies din „Baltagul”

c) Episodice – aparr numai intr-un singur episod: mos Pricop, alti hangii din „Baltagul”

4.După mobilitatea lor în cadrul narațiunii:

a) Mobile (dinamice) – se schimbă profund pe parcursul acțiunii, transformare este justificată, verosimilă, convingătoare: (Felix din „Enigma Otiliei”, de G Calinescu; Ghiță si Ana din nuvela „Moara cu noroc” de I Slavici).

b) Imobile (statice) – nu evoluează pe parcursul acțiunii ( Aurica, Aglae Tulea din „Enigma Otiliei” de G Calinescu)

4. După complexitatea sau densitatea lor psihilogică:

a)  Plate (unidimensionale) – construite în jurul unei idei sau calități, având manifestări previzibile (Costache Giurgiuveanu din „Enigama Otiliei” de G Calinescu)

b)  Rotunde (multidimensionale) – au capacitatea de a surprinde cititorul in mod convingător, prin reacții imprevizibile, gesturi, atitudini (Ion din romanul cu același titlu de L Rebreanu)

6.După felul cum sunt construite:

a) Individuale – reprezintă un singur individ

b) Colective – reprezentate de un grup uman (mulțimea din nuvela „Alexandru Lapusneanu”de C Negruzzi)

7. După apartenența la un curent literar:

a) Clasicismul a impus caracterele – personaje construite pe o dominanta psihica: avarul, mizantropul, ipocritul, fanfaronul .

b) Romantismul aduce in prim-plan perechi antitetice; personajul este dominat de imaginatie si sentimente, avand insusiri exceptionale sau tipul odiseic (Lapusneanu-doamna Ruxanda din nuvela „Alexandru Lapusneanu” de C Negruzzi)

c) Realismul este interesat tot de personajele tipice, caracteristice unei categorii sociale.Personajele au corespondent în viața reală: boierul, țăranul, negustorul.

d) In romanul de  analiza, personajul sufera modificari:

– evolutia sa nu mai este previzibila nici macar pentru autor;

– scapa de sub puterea destinului antic sau a determinismului mediului si se adanceste in propria constiinta

– preia functia naratorului, asigura unitatea compozitionala.

Funcțiile personajului

a) Funcția actanțială – o îndeplineste personajul obiectiv (actantul); este textualizat prin pers. a III-a; își joaca rolul in acțiunea narată.

b) Funcția reflexivă – este realizată de personajul reflector; este textualizat prin pers. I si a III-a; observă, formulează judecăți de valoare.

c) Funcția de observator – este realizată de personajul focalizator; este textualizat prin pers a III-a ca protagonist

d) Funcția de regie – este realizată de personajul narator-martor; este textualizat prin pers. I si a III-a, nefiind implicat în conflict.

e) Funcția narativă și de regie – este realizată de personajul narator-martor; este textualizat prin pers. a III-a care prevaleaza pers.I; este „vocea” narativă care relatează evenimente auzite de la un alt povestitor.

f) Personajul narator are funcții narative multiple:

Relatează  evenimente, martor homodiegetic, pers I

Are rol actanțial, narator autodiegetic, protagonist

Poate avea funcție actorială: „joaca” mai multe roluri

Are rol de regie: „regizează intrările în scena”.

În funcție de raportul dintre narator și ficțiune, personajul poate fi construit ,,din spate”, având o viziune mai mică decât creatorul său; ,,împreună cu”, având o viziune cu cea a creatorului său și ,,din afară”, având viziunea mai largă decât a autorului care-i observă doar comportamentul.

În lucrarea sa Teorie și analiză literară, Constantin Parfene insistă asupra diverselor tipologii de personaje literare, luând ca repere mai multe criterii de clasificare. Astfel, după Constantin Parfene, personajele se împart în mai multe categorii:

a) fictive, cu rădăcina într-o existență umană atestată istoric, personaj – scriitorul însuși, personaj alegoric (avându-se în vedere gradul și modalitățile de transfigurare a realității)

b) principale, secundare, episodice (conform locului ocupat în acțiunea operei)

c) individuale, colective (după modul cum evoluează personajul)

d) complexe, plate (după amploarea constituirii)

e) clasiciste, romantice, realiste, de factură modernă etc. (în dependență de formula estetică).

După Pitagora există patru categorii de oameni (personaje) :

1. Marea majoritate este reprezentată de instinctivi. Aceștia sunt capabili de munci corporale, descoperirea lumii fizice, comerț și industrie.

2. Pasionalii sunt personajele a căror voință și conștiință sunt din suflet. Sensibilitatea acestora e reacționată de inteligență. După temperament, pasionalii sunt războinici, artiști sau poeți. Ei trăiesc în idei relative, modificate de pasiuni limitate de un orizont limitat fără a fi ridicate până la ideea pură.

3. Intelectualii, mai rari, sunt eroii, martirii, poeții de prima mână, adevărații filozofi și înțelepți, cei care, după Pitagora, trebuie să guverneze lumea.

4. Adepții, marii inițiați nu sunt personaje, ci simboluri pentru niște concepții și reprezintă cel mai înalt ideal uman care concentrează într-o unitate toate puterile vieții.

Nu toate aceste criterii funcționează în egală măsură în același mod, pentru orice text, ci, în funcție de structura de ansamblu a operei se reliefează și se impun atenției doar anumite dimensiuni ale personajului. Scriitorul dă viață personajelor sale fie în urma unui proces de selecție din realitatea înconjurătoare, fie concepându-le special, ceea ce nu înseamnă că aceste personaje literare nu pot căpăta viață proprie, ajungând a demonstra cu totul altceva decât urmărise creatorul lor. Personajul ,,selectat” nu este preluat ca atare, anumite laturi ale caracterului său fiind accentuate, altele estompate, proces ce conduce uneori la micșorarea trăiniciei sale, el devenind astfel mai puțin veridic. Personajul elaborat este un model, a cărui perfecțiune depinde de talentul celui ce i-a decis geneza.

Orice personaj literar îndeplinește anumite funcții. O primă funcție a personajului este cea prin care eroul se mișcă, adică funcția de acțiune. Prin funcția de interpretare eroul se mișcă și judecă, exprimând întotdeauna atitudinea sa subiectivă față de evenimentele narate. Funcția opțională prezintă personajul narator ca subiect al actului narativ (actor – narator – se mișcă, judecă și povestește).

Astfel, putem afirma că personajul literar este definibil prin puncte de vedere intern și extern obiectului însuși, între care se stabilesc anumite corelații. Personajul este rezultatul unei orientări a autorului, ale cărui înclinații se potrivesc în mod progresiv unui model ideal.