Portofoliul Produselor Bancare Si Performantele Bancilor

Portofoliul produselor bancare și performanțele băncilor

Cuprins

Introducere

Justificarea temei alese

Stadiul cunoașterii in domeniu

Aspecte generale privind portofoliul produselor bancare

Noțiuni generale privind produsele bancare

Tipuri și caracteristici ale produselor bancare

Relația bancă- client

Diversificarea portofoliului de produse bancare

Produse bancare destinate persoanelor fizice

Produse bancare destinate persoanelor juridice

Performanțele băncilor

Indicatori de performanță bancară și mediul de reglementare

Dinamica performanțelor bancare

Expunere la risc

Cerințele implementării Acordului Basel ll si lll

Studiu de caz: Evoluția Raiffeisen Bank inainte si după criza economică

Prezentarea societății bancare (scurt istoric)

Structura acționariatului

Principalele funcții, activități și operațiuni bancare

Produse oferite de Raiffeisen Bank

Analiza economico-financiară

Elaborarea unui model de regresie folosind date din bilanțul contabil și contul de profit și pierdere

Recomandări

Concluzii

Bibliografie

Introducere

În cadrul lucrării Portofoliul produselor bancare și performanțele băncilor sunt prezentate aspectele semnificative ale activității bancare și ale relațiilor bancă – clientelă, reprezentând, de altfel, interacțiunea între părțile implicate și principalele metode, politici și procedee specifice bancare.

În lucrarea de față am vrut să explic și să scot în evidență cunostințele teoretice și practice privind produsele acordate clientelei băncilor, și totodată să justific și politicile și procedeele utilizate în obținerea performanțele bancare. De-a lungul timpului, portofoliul de produse bancare a suferit numeroase transformări, devenind din ce în ce mai diversificat, pliindu-se astfel pe necesitățile și cerințele clientelei.

În cadrul primul capitol al acestei lucrări am încercat să scot în evidență principalele aspecte și caracteristici privind portofoliul produselor bancare. Am constatat faptul că aceastea au suferit multiple transformări de-a lungul timpului, apărând noi categorii de produse bancare ca urmare a diferitelor categorii de clientelă. Aceste produse bancare au fost împărțite în funcție de dimensiunea și domeniul de activitate al clientelei, clasificându-se astfel în produse bancare destinate persoanelor fizice și produse bancare destinate persoanelor juridice.

Cel de al doilea capitol al acestei lucrări face referire la performanțele băncilor. Pentru a putea înțelege mai bine termenul de performanță bancară am prezentat succint înțelesul acestuia și am analizat cei mai importanți și mai relevanți indicatori de performanță bancară. De asemenea, am surprins și multitudinea de riscuri specifice domeniului bancar și am descris formele de manifestare și cauzele generatoare.

Capitolul 3 reprezintă cea mai importantă parte a acestei lucrări. În cadrul lui am propus studiul de caz „ Evoluția Raiffeisen Bank înainte și după criza economică”. Realizând documentația necesară, am elaborat un model de regresie folosind date din bilanțul contabil și din contul de profit și pierdere pentru a putea observa evoluția performanței societății bancare studiate.

Ultima parte a acestei lucrări este destinată formulării unor concluzii. Analizând toate cele prezentate până acum, se pot scoate în evidență anumite deficiențe ale sectorului bancar și se pot formula recomandări de îmbunătățire a acestui domeniu de activitate.

Justificarea temei alese

Am elaborat această lucrare pentru a pune în evidență produsele prin intermediul cărora este posibilă integrarea eficientă și operativă a activităților financiar – bancare în cadrul economiei.

Datorită dezvoltării rapide a informaticii și telecomunicațiilor, în ultimii ani asistăm la o adevărată revoluție în domeniul financiar – bancar.

În lucrarea de față am încercat să ofer date cu privire la modul de funcționare și de utilizare al produselor bancare care fac mai facilă înțelegerea mecanismului financiar, subliniind atribuțiile și responsabilitățile sistemului bancar ca intermediar principal în relațiile cu clientela.

Stadiul cunoașterii în domeniu

Începutul mileniul trei este caracterizat printr-o dezvoltare fără precedent a relațiilor internaționale, concomitent cu prelungita criză economică mondială, criză ce este ținută aparent sub control prin direcționări și redirecționări ale fluxurilor financiare și prin politici coordonate ale organismelor financiare internaționale (Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială).

În prezent, lumea financiară suferă numeroase schimbări cauzate de inovațiile financiare ce au invadat mediul bancar, precum și schimbări de ordin instituțional ce au ca scop remodelarea întregii „pânze” de interdependențe ce leagă actorii de pe piețele financiare. Activele unei bănci comerciale sunt deținute în proporție de 50-70% de portofoliul de credite, acest portofoliu constituind principala sursă de venit și profit a băncii respective. Analizând performanța și riscurile de creditare, se poate spune că acestea reprezintă o componentă de bază a mecanismului pieței.

Astăzi conceptul de performanță reprezintă o ipostaziere a intereselor generale, economico-sociale, de care societatea uzitează în vederea îmbunătățirii situației individuale sau colective. În funcție de perioadele la care se face referire, conceptul de performanță îmbracă diferite forme, cum ar fi productivitate, adaptabilitate, eficacitate ș.a. (Jianu, I. 2006; Wagner, J. 2009; Mironiu, M. 2009)

Performanța poate fi definită ca fiind, nivelul măsurabil de stabilitate a activității unei bănci, caracterizat prin niveluri reduse ale riscurilor de orice natură și un trend normal de creștere al profiturilor de la o perioadă de analiză la alta. (Leonardo Badea, 2010)

Aspecte generale privind portofoliul produselor bancare

Noțiuni generale privind produsele bancare

În trecut, băncile erau percepute ca instituții de credit care fac comerț cu bani, atrăgând resurse de disponibilități și plasându-le în produse bancare, la prețuri care să acopere costurile și riscurile, și totodată să genereze și profit.

În prezent, banca reprezintă una din principalele componentele ale sistemului financiar. Este o societate cu caracter universal, ce poate realiza și oferi totalitatea produselor și serviciilor bancare necesare pentru o bună desfășurare a activității în toate sectoarele economiei. Esența ce stă la baza activității complexe a băncilor este mijlocirea creditului și efectuarea plăților între agenți economici și/sau persoane fizice. Legea bancară a României din 1934 definește foarte bine conceptul de bancă, concept ce a rămas valabil și este de mare actualitate. Prin Legea bancară din 1934 se arată că „Prin întreprinderea de bancă se înțelege orice întreprindere comercială, al cărei obiect principal este acela de a săvârși orice fel de operațiuni asupra sumelor de bani, asupra creditelor, asupra efectelor de comerț, asupradiferitelor valori negociabile, precum și alte operațiuni în legătură cu acestea“.

Ca urmare a progresului resimțit în domeniul informatic și în comunicații, produsele bancare s-au diversificat foarte mult conducând astfel la transformări majore în cadrul relației bancă-client, în organizarea și conducerea sistemului bancar.

Conceptul de produse bancare

O societate bancară poate avea drept rezultate produse sau servicii. În general, pentru societățile bancare produsele reprezintă de fapt servicii.

În funcție de natura lor, serviciile bancare se clasifică astfel:

Servicii pure – realizate de personalul băncii prin consultații, inginerie finaciară, etc;

Servicii mixte – presupune îmbinarea muncii personalului și utilizarea bunurilor de echipament;

Servicii ce au ca suport capitalul – constituire de depozite și acordare de credite.

Produsele bancare au consecințe imediate asupra desfășurării și optimizării operațiunilor, și se caracterizează prin:

Sunt imateriale, nu au suport fizic, însă servesc la satisfacerea cerințelor societății;

Nu pot fi protejate prin brevete și îndeplinesc condițiile de uniformitate;

Sunt condiționate de reglementările bancare și fiscale care stabilesc anumite condiții de garantare, realizare, risc ( de exemplu, leasingul la nivelul României);

Sunt propuse direct clientelei și nu este posibilă revânzarea, concesionarea, redistribuirea acestora, etc.

De asemenea, produsele bancare dispun de o serie de parametri ce fac referire la:

Cost și randament;

Volumul angajării;

Probleme de fiscalitate și disponibilități;

Condiții de securitate ( codificarea și siguranța ciclului informațional).

Capitalurile și fondurile atrase sunt reprezentate de produsele (creditele) oferite de societățile bancare și sunt utilizate sub formă de împrumuturi. În funcție de raporturile juridice ce se pot stabili între client și bancă, acestea plasează banca în cazul produselor (creditelor) în poziție de creditor și clientul de debitor. În schimb, în cazul depozitelor, clientul devine creditor și banca debitor. Dintre principalele produse furnizate de către bănci clientelei amintim următoarele: credite pe termen scurt, mijlociu și lung, garanții bancare, produse derivate, carduri, certificate depozite, depozite la termen, custodie, ș.a..

Relația bancă-client

De-a lungul timpului, produsele bancare au implicat relații bancă-client cu numeroase valori ce au evoluat diferit. Pană la sfarșitul secolului XX, banca se axa în principal pe asigurarea produselor cerute de piață și mai puțin pe modul în care clienții erau serviți. În această perioadă, băncile erau interesate să dispună de sedii impunătoare, de personal calificat și să sugereze încredere clientelei. Ca urmare a concurenței acerbe dintre instituțiile bancare, aceastea au început să se apropie din ce in ce mai mult de clientelă, prin extinderea rețelelor bancare și prin apariția băncilor complet automate ( fără personal bancar) cu produse electronice, generate de apariția plăților electronice din anii 1980-1990 și reducerea activității din sediile bancare.

Ulterior acestei perioade, băncile se focusează pe atragerea clientelei prin produse de o calitate cât mai bună, rapiditate în execuție și costuri cât mai scăzute. În urma unor studii de specialitate realizate de diverse firme de prestigiu (de exemplu, Institute of Financial Services) s-a ajuns la concluzia că oferta de produse trebuie să se adreseze diferențiat pe segmente de clientelă în funcție de cerințele acestora, și de asemenea s-a concluzionat și faptul că niciun canal de distribuție nu poate fi neglijat (rețele bancare, internet, carduri și telefonie). Ca urmare a acestor studii de specialitate, rețeaua bancară a suferit numeroase restructurări, ducând astfel la apariția unor noi unități specializate pe diferite produse în conformitate cu cerințele clientelei (credit ipotecar, credit de consum, credit de dezvoltare).

Relația dintre bancă și client poate fi coordonată prin:

Conduita bancară, parte a eticii bancare;

Legi specifice, reglementări privind protecția consumatorului și similare.

Evaluarea relației bancare cu un client implică:

Culegerea informațiilor despre client și cunoașterea nevoilor acestuia;

Analiza ofertei către client și a viabilității acesteia din punct de vedere financiar;

Estimarea rentabilității relației cu clientul (marjele serviciilor bancare); de asemenea, se stabilește o țintă de rentabilitate pentru fiecare client /grup de clienți.

În calitate de intermediar între cei care dau cu împrumut și cei care folosesc capitalul acestora, banca are următoarele activități de bază:

Colectează fonduri sau resurse;

Acordă împrumuturi;

Își asumă riscurile ratei de dobândă și a celor care au cerut un împrumut;

Armonizează cererile de credit.

Diversificarea portofoliului de produse bancare

O bancă este considerată de succes atunci când aceasta depinde de managementul performant al relațiilor cu clienții săi. Pentru a putea dezvolta relații cu clienții, este necesar ca băncile să înțeleagă comportamentul clientelei și să identifii și similare.

Evaluarea relației bancare cu un client implică:

Culegerea informațiilor despre client și cunoașterea nevoilor acestuia;

Analiza ofertei către client și a viabilității acesteia din punct de vedere financiar;

Estimarea rentabilității relației cu clientul (marjele serviciilor bancare); de asemenea, se stabilește o țintă de rentabilitate pentru fiecare client /grup de clienți.

În calitate de intermediar între cei care dau cu împrumut și cei care folosesc capitalul acestora, banca are următoarele activități de bază:

Colectează fonduri sau resurse;

Acordă împrumuturi;

Își asumă riscurile ratei de dobândă și a celor care au cerut un împrumut;

Armonizează cererile de credit.

Diversificarea portofoliului de produse bancare

O bancă este considerată de succes atunci când aceasta depinde de managementul performant al relațiilor cu clienții săi. Pentru a putea dezvolta relații cu clienții, este necesar ca băncile să înțeleagă comportamentul clientelei și să identifice nevoile acesteia.

Clientul reprezintă punctul central al procesului de segmentare. Acest proces se realizează luând în considerare o serie de variabile specifice ce depind de maturitatea pieței respective și permite regruparea elementelor caracteristice unei populații în categorii omogene. Pentru a fi identificate nevoile și așteptările clienților se folosesc metode calitative de cercetare și rezultate ale sondajelor referitoare la satisfacția clienților.

În funcție de activitățile desfășurate, produsele bancare oferite clientelei sunt destul de diversificate și se grupează în două mari categorii: persoane fizice (retail) și persoane juridice (corporate). Indiferent de categoria de clientelă care le folosește, produsele bancare sunt identice, însă ceea ce le diferențiază este preferința clientelei pentru produsele care corespund cu domeniul activității desfășurate și mărimea acestora. Separarea în cele două tipuri de categorii se face în funcție de cifra de afaceri a clientelei.

Produse destinate persoanelor fizice (retail)

Persoanele fizice reprezintă o subcategorie de clienți ai băncilor formată din liber profesioniștii, companii mici ca cele comerciale, prestări servicii, cabinete medicale și sunt extrem de sensibile la schimbările caracteristicilor produselor care produc influențe în structura prețului și a facilităților.

În cazul pieței de retail se folosesc următoarele criterii:

Criterii socioeconomice (vârstă, venit, categorie socioprofesională, etc);

Criterii sociogeografice (rezident, nerezident);

Criterii ce fac referire la personalitatea clientului (hotărâre, labilitate);

Criterii legate de comportamentul clientului în utilizarea produselor bancare ( soldul mediu al contului, gradul de utilizare).

În alegerea ofertelor avansate de bănci, clienții au în vedere câteva caracteristici cum ar fi prețul, facilitățile, rapiditatea, calitatea produselor, și nu în ultimul rând încrederea acestora în bancă.

Piața de retail a cunoscut o dinamică rapidă și numeroase transformări în ultimii 30 de ani și este reprezentată de ansamblu de produse format din creditul de consum, creditul ipotecar, garanții bancare și depozitele bancare la termen și la vedere.

Creditul de consum reprezintă creditul acordat persoanelor fizice pentru procurarea de bunuri și serivicii din rețeaua comercială. Acest credit se acordă în general pe termen scurt și mediu. Avantajele acestui credit se situează de ambele părți. Cumpărătorul are posibilitatea să obțină mărfurile de care are nevoie fără să dispună de suma necesară achiziționării lor, iar comerciantul reușește să își promoveze la consum produsele. Forma inițială a creditului de consum era cea în care riscul de neplată aparținea vânzătorului, însă cu timpul acesta s-a transformat în credit bancar. În funcție de oferta de bunuri tot mai diversificată și de veniturile consumatorilor, există o varietate largă de credite de consum. Cele mai solicitate credite de consum sunt următoarele: cardul de credit, creditul pentru descoperit de cont ( overdraft), creditul auto, creditul nenominalizat, creditul imobiliar, creditul ipotecar și creditul pentru bunuri de folosință îndelungată.

Creditul ipotecar este un credit pe termen lung acordat pentru cumpărarea de locuințe (case, apartamente sau terenuri), care are la bază ipoteca asupra investiției, reglementată prin Legea creditului ipotecar nr. 190/1999. Datorită deficitului mare de locuințe și a posibilităților de finanțare apărute, în anul 2003 în Romania acest tip de credit ia o mare amploare. Mărimea creditului depinde de veniturile împrumutaților și de vârsta acestora și se acordă în proporție de cca. 70% din valoarea investiției, iar imobilul rămane ipotecat în favoarea instituției de credit până la rambursarea integrală a acestuia. Perioada de creditare este de până la 20-30 de ani, dar în funcție de politica monetară utilizată aceste limite pot fi depășite. Riscul generat de acest credit este ca debitorul să-și piardă capacitatea de plată într-o perioadă așa indelungată și banca să se ocupe de valorificarea imobilului în funcție de condițiile pieței.

Garanția bancară reprezintă un proces complex, de natură economică și juridică, care face parte din activitatea de creditare și care se desfășoară din faza de analiză a creditului până la recuperarea integrala a acestuia și a dobânzilor aferente. În esență garanția se referă la evitarea sau reducerea riscului de nerecuperare a creditelor în funcție de calitatea acesteia. În funcție de tipurile de credite practicate și de posibilitățile de acoperire a cerințelor băncilor, garanțiile se clasifica astfel:

După natura garanțiilor:

Garanții reale ( ipoteca, gajul, privilegiul, titluri de valoare, depozit colateral, avalul, garanții personale, scrisoarea de garaanție bancară,fidejusiunea);

După calitatea garantului:

Acordate de persoane fizice;

Acordate de persoane juridice;

După natura juridică:

Garanții intrinseci;

După obiectele creditabile:

Garanții individuale;

Garanții comune.

Depozitele bancare reprezintă principala formă de finanțare pentru bănci. În funcție de perioada de constituire avem două mari categorii de depozite bancare:

Depozite la termen;

Depozite la vedere.

Depozitele la termen sunt sume economisite de titulari și depuse în conturi la bancă pe termene și în condițiile stabilite la constituirea depozitului. Aceste depozite benefeciază de o remunerare mult superioară depozitelor la vedere și reprezintă principala formă de economisire. Scadențele utilizate pentru asemenea depozite sunt de la o săptămană la cinci ani, însă în practica bancară scadențele sunt de 1, 3, 6, 9 si 12 luni. Acestea au o dobândă fie fixă, fie fluctuantă în funcție de preferințele deponentului și de tendința de evoluție a dobânzilor pe piață, preferințele cele mai multe fiind către dobânda fluctuantă.

Depozitele la vedere, denumite și disponibilități bănești, sunt sume aflate în conturi bancare care pot fi utilizate în orice moment de titularul contului pentru plăți/transferuri sau retrageri de numerar. Aceste depozite se caracterizează printr-o variație a sumelor existente în contul curent în funcție de operațiunile de incasări și plăți care au loc in bancă. Depozitele la vedere se reflectă în soldul creditor al contului curent care are toate caracteristicile unui cont la vedere. Aceste depozite la vedere sunt caracterizate prin volatilitate ridicată, iar maturitatea inițială este în general nedeterminată.

Produse destinate persoanelor juridice (corporate)

Clienții persoane juridice (corporate) sunt constituite conform legilor în vigoare, prezentând băncii setul de documente necesar înaintea desfășurării unei relații de afaceri între cele două părți. Această relație se materializează inițial prin deschiderea unui cont curent. Prin intermediul acestui cont curent se realizează operațiunile de plăți și încasări și toată gama de operațiuni de creditare.

Persoanele juridice se caracterizează prin:

Talie (cifră de afaceri, profitul din ultima perioadă, etc.);

Rezidență (națioanlă, internațională, regională, locală);

Personalitatea grupului de decizie al întreprinderii;

Soldul mediu al contului.

Piața corporate este reprezentată de creditul de trezorerie, creditul de dezvoltare, creditul sindicalizat, produse derivate, precum și de plasamente pe piața de capital (investiții financiare). Pentru efectuarea acestor activități sunt necesare aptitudini profesionale de specialitate, întrucât clienții sunt reprezentați de companii mari și mijlocii (grupuri, holdinguri), iar produsele sunt mai complexe și de valori mult mai mari. Din activitatea cu persoane juridice de mari dimensiuni rezultă venituri substanțiale pentru bănci, dar și riscuri assumate de bancă destul de mari. Fiind considerate mult mai stabile și mai fidele, persoanele juridice dispun de diferite facilități din partea băncilor care devin mai flexibile și caută soluții pentru întâmpinarea cerințelor acestora.

Creditul de trezorerie este cunoscut și sub numele de credit de nevoi personale și se acordă pentru acoperirea deficitului de lichiditate ca urmare a unor disfuncționalități în încasarea mărfurilor/serviciilor, satisfacerea unor cerințe temporare de finanțare, inclusiv folosirea unor oportunități oferite de piață. Acest credit se acordă pe o perioadă de maximum 30 de zile.

Creditul de dezvoltare este un credit pe termen lung acordat pentru realizarea de noi investiții, lucrări de infrastructură, construcții urbane și altele care creeaază baza materială pentru dezvoltarea economică. Perioada de creditare este de cca. 15- 25 de ani, în funcție de natura și eficiența investiției și se acordă pe baza unor documentații tehnico- economice.

Creditul sindicalizat este creditul acordat de către un grup de bănci reunite într-o entitate lipsită de personalitate juridică (denumită în doctrină, sindicat, consorțiu, pool bancar), în vederea finanțării, cel mai adesea, pe temen mediu, a unei operațiuni. Această operațiune poate consta în nevoi generale de refinanțare, credite de achiziție, finanțarea infrastructurii. Ele se acordă, de obicei, statelor sau marilor societăți.

Produsele derivate cunoscute și sub denumirea de instrumente financiare derivate, sunt contracte financiare a căror valoare este determinată de fluctuațiile activului suport care poate fi cursul de schimb sau rata de dobândă. Acest tip de produse specifică drepturile și obligațiile părților cu privire la creanțele comune, care sunt calculate în baza valorii instrumentului suport la o dată viitoare predeterminată sau la intervale egale.

Performanțele băncilor

În termeni economici, etimologia cuvântului „performanță” provine din substantivizarea verbului din limba engleză „to perform”, care în traducere, aplicabilă contextului de afaceri, înseamnă „a îndeplini”, a executa o sarcină, în vreme ce substantivul „performance” semnifică doar actul, procesul îndeplinirii sarcinilor.

În ziua de azi termenul de „performanță” este folosit în numeroase tipuri de activități. Potrivit Băncii Centrale Europene, analizele performanțelor bancare sunt realizate în termeni de capacitate a băncii de genera o profitabilitate sustenabilă. Analiza performanței este importantă, deoarece profitul este considerat a fi prima soluție de apărare împotriva pierderilor neașteptate și de întărire a poziției capitalului, prin reinvestirea acestuia. Astfel, putem spune că performanța este definită ca raport între cost și beneficii.

Performanța bancară reprezintă nivelul de stabilitate a activității bancare, fiind caracterizat prin riscuri reduse de orice tip și trenduri de ascensiune al profiturilor analizate de la o perioadă la alta.

Performanța sistemului bancar se referă la managementul activelor și pasivelor bancare, rezultatele reflectându-se în contul de profit și pierdere si în bilanțul propriu. Determinarea nivelului perfomanței se realizează cu ajutorul unui sistem de indicatori.

Pentru a avea performanțe, managementul trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:

Un sistem de informații competitiv;

Selecția piețelor și produselor potrivite;

Recompensarea personalului băncii, în funcție de performanțe;

Cunoașterea tehnicilor și instrumentelor financiare;

Gestionarea financiară bună;

Elaborarea de strategii.

La nivelul sistemul bancar, performanța poate să difere în funcție de diverse criterii de la o instituție la alta și poate fi realizată prin asumarea a diverse riscuri, cum ar fi de exemplu, riscul de credit.

Pentru a se asigura o funcționare corectă și profitabilă a întregului mecanism de creditare bancară, sunt necesare, o organizare aparte a acestei activități, principii și reglementări specifice, reguli de prudențialitate și gestiune a riscului de credit, tehnici și metode de creditare moderne, compatibile cu natura afacerilor.

Indicatori de perfomanță bancară și mediul de reglementare

În cazul băncilor, studierea situațiilor financiare reprezintă, în fond, o formă a analizei fundamentale, redată cu ajutorul unor indicarori specifici construiți la perioade bine determinate. Categoriile de indicatori generate de situațiile financiare pot reda atât profitabilitatea, cât și lichiditatea și pârghia, redată pentru bănci sub forma adecvării capitalului. Înțelegerea analizei situației financiare poate fi pusă în evidență cu ajutorul schemei relaționale Du Pont, care compară profitul obținut de bancă cu riscul, prin balansarea câștigurilor cu pierderile rezultate în urma producerii riscului:

Performanța globală

Risc bancar ROE

Risc financiar Risc nonfinanciar ROA Multiplicatorul capitalului

Randament Marja Active Capital

Active Profitului total propriu

Venituri Active Profit Total

Net venituri

Factori controlabili Factori necontrolabili

-acționariat – mediul economic social

-dimensiunea băncii – evoluția pieței interne și externe

-capacitatea de a genera profit – competiția între bănci

(venituri, cheltuieli, provizioane) – mediul politico – juridic

-complexitatea activității (capital, – măsurile luate în exterior (BNR, Guvern)

clienți, produse)

-cultură bancară

-specializare și profilare (marketing,

activitate internațională)

-capacitatea de adaptare la cerințele

pieței

Fig. 1. Schema relațională Du Pont

Pentru a măsura performanțele bancare, băncile dispun de un sistem de indicatori de performanță bancară format din:

Marja netă a activelor bancare(MA);

Marja netă a activelor valorificate, generatoare de câștiguri(MAV);

Rata rentabilității activelor(ROA);

Rata profitului vânzărilor(ROS);

Rata rentabilității financiare(ROE);

Rata rentabilității generale(RRG).

Dinamica performanțelor bancare

Investitorii sunt atrași în domeniul bancar prin intermediul profitabilității băncilor, profitabilitate ce se realizează prin incercarea de a depăși media pieței și prin menținerea unui profit stabil. Acest profit este exprimat sub două forme:

PROFIT BRUT = VENITURI TOTALE – CHELTUIELI TOTALE

PROFIT NET = PROFIT BRUT – IMPOZIT PE PROFIT

Pentru o viziune cât mai completă și mai clară asupra activității bancare, sunt utilizați indicatori de rentabilitate, corelați cu alți indicatori de echilibru, de gestiune și de risc.

Cei mai folosiți indicatori pentru a măsura performanțelor bancare sunt reprezentați de ROA – Return On Assets – profiturile din active și de ROE – Return On Equity – profiturile din capital.

Primul indicator avut în vedere pentru măsurarea performanțelor bancare este reprezentat de ROA. Denumită și rata rentabilității economice, ROA exprimă rezultatul activității de optimizare a operațiunilor active și este considerată cea mai bună metodă a eficienței bancare. Mai este denumită și profitul activelor sau rentabilitatea activelor și arată capacitatea societății bancare de a utiliza eficient resursele reale și financiare pentru a obține profitabilitate. ROA se calculează ca raport între veniturile nete și valoarea resursele medie a activelor.

Pentru a determina rentabilitatea utilizării activelor sau la câte utilizări ale activelor se obține profit net, se folosește următoarea relație:

* *100 = *100

Rentabilitatea economică (ROA) este metoda preferată pentru aprecierea performanței de ansamblu a băncii, deoarece cu ajutorul acestui indicator se măsoară cel mai fidel eficiența bancară, exprimând profitul net înregistrat de bancă la fiecare 100 u.m. active, în funcție de managementul specific intermedierii bancare și de volumul de resurse date.

Cel de al doilea indicator folosit în măsurarea perfomanțelor bancare este rentabilitatea financiară (ROE). Cu ajutorul aceastei rate a rentabilității financiare, se efectuează o aproximare a rentabilității pe care o garantează furnizorii de capital, respectiv, acționarii băncii.

Pentru a putea determina rentabilitatea financiară, profitul net este luat în considerare numai după deducerea cheltuielilor fiscale, iar capitalul este constituit din capital social, profit nerepartizat și fondul de rezervă. Prezentând un grad mare de expresivitate, acest indicator arată diferite aspecte, cum ar fi: gradul de generare a profitului, eficiență operațională, gradul de îndatorare financiară sau previziunea obligațiilor fiscale.

Pentru a putea fi determinată rata rentabilității financiare, se folosește relația de mai jos:

* = * 100

După declanșarea crizei financiare, au fost formulate o serie de critici referitoare la ROE, și anume:

Nu este un indicator senzitiv la risc;

Nu are o capacitate predictivă pe termen lung;

Furnizează informații contradictorii;

Fiind cel mai important indicator de performanță bancară, obligă banca să folosească o strategie bazată pe managementul pe termen scurt al bilanțului;

În comparațiile cu celelalte bănci, utilizarea acestui indicator este nerelevantă deoarece este lipsit de transparență și inconsistență.

Legătura dintre cele două rate de profitabiliate se realizează prin efectul de pârghie, denumit și multiplicatorul capitalului. Acest indicator este o măsură a gradului de adecvare a capitalului băncii și acționează atunci când angajarea unor noi resurse este avantajoasă, respectiv atunci când costul resurselor este mai mic decât rentabiliatea economică. Se calculează ca raport între activele totale și capitalul propriu, arătând astfel câte unități monetare de active trebuie să fie susținute de fiecare unitate monetară de capital. În general, în cazul băncilor, acest indicator se situează în jurul valorii de 15. Observând o valoare mare a multiplicatorului de capital, acționarii vor beneficia de un potențial ridicat de rentabilitate.

Expunere la risc

În funcție de tipul de strategie adoptată de managementul fiecărei bănci, din punct de vedere al acceptării sau nu a riscului bancar în activitatea desfășurată, rezultă nivelul profitului bancar. Pentru a-și putea maximiza profitul, orice societate bancară trebuie să se expună la un nivel acceptabil al riscului.

Riscul este definit în literatura economică ca fiind un eveniment incert, dar posibil. Riscul este definit prin 3 trăsături principale:

Cauzele instabilității riscurilor bancare;

Punctul critic de manifestare al riscurilor bancare determinat de obiectivele băncii;

Riscurile bancare prezintă posibilitatea ca obiectivele stabilite să nu fie realizate.

Riscul bancar presupune apariția într-o tranzacție a unui câștig sau a unei pierderi. În practică, riscurile bancare pot apărea atât în cazul atragerii de resurse (operațiuni bancare pasive), cât și în cazul realizării de plasamente (operațiuni bancare active).

Conform regulamentului BNR nr.18 din 17 septembrie 2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a activităților acestora, definește riscurile semnificative, cu impact asupra situației patrimoniale și reputaționale a băncii, și anume:

risc de conformitate;

risc de credit;

risc de lichiditate;

risc de rată a dobânzii;

risc de piață;

risc de țară;

risc de transfer;

risc aferent tehnologiei informației (IT);

risc reputațional;

risc strategic.

Expunerea la risc a unei bănci, din prisma celor două abordări, și anume expunerea internă și expunerea suplimentară (subiectivă) împarte riscurile în două categorii:

riscuri pure;

riscuri speculative sau lucrative.

Riscurile pure apar în cadrul activităților bancare cu potențial de a produce evenimente care să se finalizeze cu pierderi, manifestându-se sub diverse forme:

riscuri fizice (distrugerea clădirilor, a liniilor de telecomunicații, avarierea mașinilor și materialelor diverse, accidente diverse);

riscuri financiare (piederi de date, de cecuri în curs de încasare, nerecuperarea pierderilor);

riscuri de răspundere (erori de gestiune a conturilor și de ordin bursier, acordări abuzive de credite);

riscuri criminale (deturnări de fonduri, pătrunderi în fișierele informatice, falsificări de bancnote).

Riscurile speculative sau lucrative presupun atât obținerea unui profit, cât și a unei pierderi. Acest tip de risc dorește să obțină un profit cât mai mare, bazându-se pe o politică de creditare agresivă.

În funcție de modul de acordare în sistemul bancar, riscurile bancare se clasifică în:

riscuri diversificabile – rezultă din combinația a mai multor poziții bilanțiere pentru a activa legea numerelor mari;

riscuri nediversificabile – reflectă modificări ale preferințelor consumatorilor, politici guvernamentale și sunt determinate de variația prețului (cursuri valutare, rate ale dobânzii).

Odată cu desfășurarea activității bancare, apar o serie de riscuri ce se referă la gama de operațiuni bancare realizate, cum ar fi:

riscuri ambientale – sunt generate de activitatea societăților bancare într-un mediu concurențial;

riscuri de prestare – sunt asociate serviciilor bancare;

riscuri financiare – gestiunea lor inadecvată produce cele mai multe falimente bancare.

Riscurile ambientale cuprind:

riscul concurențial – în condițiile modificării raporturilor de piață, arată probabilitatea reducerii profitului bancar;

riscul economic – apare la nivel internațional, național, regional și sectorial si presupune diminuarea performanței bancare;

riscul legal – presupune diverse modificări adverse a cadrului normativ, iar băncile trebuie să opereze în funcție de reglementările legale în vigoare;

riscul de fraudă – presupune comiterea unor furturi de către angajații unei societăți bancare, afectând astfel rentabilitatea societății, ajungându-se chiar la faliment.

Riscurile de prestare includ:

riscul operațional – banca poate devenii incapabilă de a mai asigura servirea clienților într-un mod rentabil;

riscul tehnologic – se referă la calitatea și structura ofertei de produse bancare;

riscul produselor noi – apariția unor evenimente adverse în momentul lansării unui nou produs bancar;

riscul strategic – apare atunci când nu a fost adoptată o strategie bancară optimă.

Riscurile financiare se referă la următoarele categorii de rsicuri:

riscul de credit – presupune posibilitatea neîncasării efective la scadență a capitalului avansat și a dobânzii aferente; în cazul neîncasării, creditul devine credit neperformant, afectând negativ profitul instituției bancare;

riscul de lichiditate – presupune apariția incapacității de finanțare a operațiunilor bancare curente; acest risc este foarte ridicat în momentul în care banca nu poate anticipa retragerile de depozite sau cererea de noi credite;

riscul ratei dobânzii – se referă la modificări ale ratelor de dobânzi asupra valorii unui activ financiar; modificarea ratei de dobândă se datorează acțiunii factoriilor endogeni (structura activelor și pasivelor, scadența fondurilor atrase) și exogeni (evoluția condițiilor economice);

riscul valutar – poate fi definit ca o probabilitate de diminuare a profitului bancar net ca urmare a unei variații adverse a cursului valutar pe piață; apariția acestui risc poate fi determinată de factori structurali ( extinderea operațiunilor valutare), factori strategici ( eficiența activităților de acoperire) și factori externi ( schimbările tehnologice și legislative, concurențe, condițiile de piață;

riscul de insolvabilitate – apare în momentul în care fondurile bancare sunt insuficiente pentru acoperirea pierderilor rezultate din activitatea curentă.

Reglementarea activității bancare prin Acordul Basel II și III

De-a lungul timpului, sistemul bancar a suferit numeroase crize economice, manifestate îndeosebi prin scăderea foarte mare a cursului acțiunilor la bursă. Încă din deceniul al treilea al secolului XX, când fenomenul globalizării economiei mondiale și-a întețit ritmul dezvoltării, sistemul bancar a început să se autoprotejeze. Acordul Basel I a stabilit pentru instituțiile de credit un nivel minim de 8% al capitalului în raport cu activele ponderate în funcție de riscul de credit. Astfel, în contextul maturizării metodologiilor de calcul al riscului și a ignorării riscului operațional în Acordul Basel I, dar și a dezvoltării de către marile consorții bancare a unor soluții proprii de evaluare a riscurilor bazate pe metode probabilistice, care estimează pierderile potențiale aferente riscului de credit, de piață și operațional, s-a ajuns la necesitatea unui nou acord.

Acordul Basel II

Datorită limitelor impuse de primul acord al Comitetului Basel, în anul 1999 a fost elaborat noul Acord Basel II. Pentru sistemul bancar implementarea acordului Basel II are semnificații importante asupra creditării firmelor, monitorizării riscurilor și a cunoașterii clientelei. Acest acord permite băncilor să opteze între un model de bază – în care calculul pornește în principal de la factori cantitativi – și mai multe modele avansate care pun accentul pe factorii calitativi ai portofoliului și permit adaptarea în funcție de necesități pentru fiecare bancă în parte. Basel II se aplică concomitent cu Basel I și în sistemul bancar românesc, începând cu data de 1 ianuarie 2007, iar termenul limită fiind până la data de 1 ianuarie 2008. Pentru o evaluare mai bună a expunerii la risc, Basel II ia în considerare și riscul operațional și cel de piață, astfel evaluarea expunerii la risc făcându-se pe baza observațiilor istorice.

Acest acord a fost fundamentat pe baza a trei piloni: cerințe minime de capital, supravegherea sistemului și disciplina bancară.

Primul pilon se referă la majorarea capitalului băncii în concordanță cu trei elemente principale ale riscului: riscul de creditare, riscul operațional și riscul de piață.

Pentru a măsura riscul de creditare, Comitetul de la Basel a detereminat mai multe categorii de risc, iar pentru fiecare împrumut a stabilit un coeficient de ponderare cu valori curprinse între 0 – 150% în funcție de natura contrapartidelor (bănci, companii, compani imobiliare, etc). Pentru a calcula cerințele de capital ale riscului de credit se folosesc trei abordări: abordarea standard, abordarea de bază și abordarea avansată.

Datorită faptului că riscul de piață reprezintă riscul de pierdere este recomandat a se efectua calcule pentru fiecare instrument de risc specific în parte (pentru instrumente de datorie, derivate pe acțiuni, etc). Pentru calcularea acestui risc, este folosită metoda standardizată sau metoda Value at Risk.

Riscul operațional se referă la procese operaționale ale băncilor, la persoane sau sisteme inadecvate. Acest tip de risc este evaluat prin metode interne de evaluare, și utilizează indicatorii următori : expunerea la riscul de neplată, probabilitatea de neplată și pierderea cauzată de neplată.

Cel de al doilea pilon al Acordului Basel II – supravegherea sistemului – cuprinde prevederi referitoare la rolul și responsabilitățile autorităților de supraveghere, folosite în evaluarea modelelor interne de raiting și în modul de calcul al cerințelor de capital. De asemenea, se reglementează cadrul pentru celelalte riscuri la care trebuie să facă față băncile, precum riscul de lichiditate, riscul legislativ, etc.

Al treilea pilon – disciplina bancară – obligă băncile la o transparență superioară, fiind creat pentru a permite sistemului bancar să aibă o mai bună reprezentare a situației generale a băncii din punct de vedere al riscului total la care este expusă. Riscurile asumate, capitalul deținut și metodele de gestiune a riscurilor sunt informații obligatorii și exacte și sunt publicate pentru a avea acces la ele toți actorii pieței. Metodele de raportare se vor uniformiza prin introducerea la nivelul sistemului bancar a Standardelor Internaționale de Raportare Financiară.

Acordul Basel III

Basel III reprezintă o revizuire fundamentală a cadrului de reglementare și supraveghere a industriei bancare pe viitor, obiectivul fiind consolidarea stabilității sistemului financiar. Introducerea acordului Basel III se bazează pe următoarele considerente:

efectele negative ale crizelor bancare;

frecvența crizelor bancare (din 1985 până în prezent, au existat peste 30 de crize bancare în statele membre ale Comitetului de la Basel);

beneficiile Basel III depășesc costurile implementării.

De asemene, la sfârșitul anului 2009, experții comitetului de la Basel au inițiat un set de măsuri reformatoare în privința reglementării supravegherii și gestionării riscurilor în sistemul bancar, măsuri denumite Basel III. Aceste măsuri își propun următoarele:

să conducă la creșterea capacității sistemului bancar de a absorbi șocurile provocate de eventualele probleme macroeconomice;

să impună băncilor o transparență sporită;

să îmbunătățească gestiunea riscurilor și guvernanța corporativă.

Toate aceste măsuri reprezintă posibile răspunsuri la slăbiciunile sistemului de reglementare și supraveghere prudențiala, amplu criticat în ultimii ani.

Pentru a evita apariția riscurilor sistemice și pentru a atenua caracterul prociclic al acestora, noul acord a propus reforme atât la nivel microprudențial, cât și la nivel macroprudențial. Acordul Basel III diferă de celelalte două acorduri prin următoarele elemente de noutate:

a fost introdus un indicator care reflectă raportul de pârghie;

a fost introdusă o rezervă pentru conservarea capitalului, rezervă ce este formată din acțiuni ordinare, după aplicarea deducerilor;

pentru protecția băncilor în cazul creșterii rapide a creditelor, se utilizează rezerve de capital anticiclice.

Făcând referire la aranjamentele tranzitorii cu privire la Basel III, au fost implementate următoarele:

Cerința minimă de capital social și cerința de capital de nivel 1 a fost introdusă treptat între ianuarie 2013 și ianuarie 2015.

Începând cu ianuarie 2015 băncile au fost obligate să îndeplinească următoarele cerințe minimale:

3,5% din capitalul social să fie raportat la active ponderate la risc;

4,5% din capitalul de nivel 1 să fie raportat la active ponderate la risc;

8% din capital să fie raportat la active ponderate la risc.

Ajustările de reglementare (deducerile și filtrele prudențiale) inclusiv sumele mai mari decât limita de 15% pentru investițiile în instituții financiare vor fi deduse în totalitate din capitalul social până la 1 ianuarie 2016.

Cerințele de capital de conservare vor fi introduse între 1 ianuarie 2016 și 31 decembrie 2018.

Basel III propune reforme complementare atât la nivel microprudențial, cât și la nivel macroprudențial pentru evitarea apariției riscurilor sistemice la nivelul sistemului bancar. Acest acord nu înlocuiește Basel I sau Basel II, ci le completează prin introducerea unui raport de levier, utilizarea rezervelor anticiclice și introducerea unor principii solide de gestionare a lichidității și standarde globale de lichiditate.

3.Studiu de caz: Evoluția Raiffeisen Bank România înainte și după criza economică

3.1 Prezentarea societății bancare – scurt istoric

Pe piața românească, Raiffeisen Bank este una dintre băncile universale de top ce oferă o gamă completă de produse și servicii de calitate superioară persoanelor fizice, IMM-urilor și corporațiilor mari, prin multiple canale de distribuție: unități bancare, rețele de ATM și EPOS, mobile banking (myBanking) și internet banking ( Raiffeisen Online).

Raiffeisen Bank România a rezultat prin fuziunea în 2002 a celor două entități deținute de Grupul Raiffeisen în România: Raiffeisenbank România înființată în 1998 ca subsidiară a Grupului RZB, și Banca Agricolă Raiffeisen S.A., înființată în 2001, după preluarea băncii de stat Banca Agricolă de către grupul austriac.

Raiffeisen Bank este subsidiara Raiffeisen Bank International AG (RBI), ce are sediul la Viena, și reprezintă unul dintre cei mai mari furnizori de servicii bancare corporate și de investiții din Austria și este o bancă de top universală în Europa Centrală și de Est.

Raiffeisen Bank deține unități specializate ca „agenții de retail” care se adresează persoanelor fizice și IMM-urilor. Friedrich Wilhelm Raiffeisen, marca pentru serviciile de „private banking” destinată clienților bancari de top, oferă pachete de produse pentru o gamă largă de investiții, în spații dedicate în marile orașe ale țării, adăugând o notă personală serviciilor de calitate pe care le oferă, fiecare client având bancherul său personal.

Pe segmentul corporatist, Raiffeisen Bank deservește companii cu o cifră anuală de afaceri ce depășește 5 milioane EUR, entități publice și instituții financiare. De asemenea, banca are reprezentanți în 8 centre regionale corporatiste, oferind clienților marele avantaj de a beneficia de soluții bancare adaptate cerințelor acestora în orice zonă a țării.

Raiffeisen Bank a fost apreciată și premiată de prestigioase publicații pentru activitatea sa:

Premii internaționale:

EMEA Finance – Cea mai bună bancă străină din România (2013)

The Banker, Global Finance, Euromoney, EMEA Finance – Cea mai bună bancă din România (2011, 2012)

RBI Awards:

„Network Unit of the Year” (2013)

Cea mai bună îmbunătățire a productivității (2012)

Cea mai bună bancă în domeniul riscului (2009)

Premii naționale:

Nocash

Banca Anului ( 2012, 2013)

Cel mai mare număr de clienți care folosesc online banking ( 2013)

Aplicația anului – Smart Mobile (2013)

Cel mai de succes program co-branded – Raiffeisen Bank și Fundația pentru SMURD (2013)

Cel mai de succes program co-branded pentru cardul de credit co-branded Raiffeisen Bank – Vodafone (2009,2010)

Piața financiară

Banca anului (2009,2010,2011)

Banca anului în domeniul corporate (2009)

E-finance:

Cea mai bună bancă pe Internet Banking și Mobile Banking (2012)

3.1.1. Structura acționariatului

Capitalul Raiffeisen este deținut de către Grupul RZB, conform următoarei structuri:

• 99,49% – Grupul Bancar Raiffeisen;

• 0,51% – peste 17.000 de acționari persoane fizice și juridice.

Consiliului de Supraveghere este format din:

Herbert Stepic – Președinte al Consiliului de Supraveghere

Martin Grüll – Membru

Peter Lennkh – Membru

Råzvan Munteanu – Membru

Ileana-Anca Ioan – Membru independent

Directoratul este compus din următoarele persoane:

Steven van Groningen – Președinte

Marinel Burduja – Prim – Vicepreședinte, Divizia Corporate Banking

Vladimir Kalinov – Vicepreședinte, Divizia Retail Banking

James D. Stewart, Jr. – Vicepreședinte, Divizia Trezorerie și Piețe de Capital

Carl Rossey – Vicepreședinte, Divizia Operațiuni și IT

Sursă: Rapoarte anuale Raiffeisen

3.1.2. Principalele funcții, activități și operațiuni bancare

Raiffeisen Bank este una dintre băncile universale și pune la dispoziție celor peste 2 milioane de clienți ai săi o gamă completă de produse și servicii financiar – bancare prin intermediul unei rețele de distribuție cu acoperire națională.

Printre principalele operațiuni ale Raiffeisen Bank România amintim:

Operațiuni bancare clasice

atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;

contractare de credite (credite de consum, credite ipotecare, credite de prefinanțare a exporturilor, finanțarea comerțului cu bunuri fungibile, finanțarea tranzacțiilor comerciale,operațiuni de factoring, scontare, forfetare);

servicii de transfer monetar;

emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărți de credit, cecuri de călătorie și alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;

emitere de garanții și asumare de angajamente;

administrare de portofolii ale clienților și consultanță legată de aceasta;

păstrare în custodie și administrare de valori mobiliare și alte instrumente financiare;

 închiriere de casete de siguranță;

intermediere pe piața interbancară;

depozitarea activelor fondurilor de investiții și societăților de investiții;

operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea, etc.

Operațiuni bancare moderne

MyBanking oferă informațiile financiare privind contul bancar personal și cursul valutar, iar prin intermediul său se pot efectua transferuri intra și interbancare;

Raiffeisen Direct face posibilă realizarea operațiunilor bancare fără efort și fără perceperea de comisioane și taxe suplimentare;

Serviciul Sweep oferă posibilitatea de a transfera automat sumele ce depășesc un nivel prestabilit în alte conturi indicate de către clienți;

Serviciul SmartTel oferă informații despre cont, disponibile 24/24,7/7 direct pe telefonul mobil, sub forma unor mesaje text de tip SMS;

Plăți directe furnizor – banca va plăti clientului, din contul curent, toate facturile pentru telefonie, gaze, lumină și altele.

În funcție de activitatea băncii și locul în care se realizează diferitele operațiuni bancare se împart în :

Operații front – office – presupune interacțiunea băncii cu clienții săi;

Operații back – office – operații ce asigură funcții vitale,cum ar fi : contabilitatea internă bancară, administrație, gestiune conturilor și calculul dobânzilor, depozitarea numerarului, etc.

3.2. Produse oferite de Raiffeisen Bank

Segmentul clienți cuprinde următoarele tipuri de produse bancare:

Sursă: Prelucrare proprie

3.3. Analiza economico-financiară

Referitor la sistemul de management al performanței al băncii studiate, acesta a fost îmbunănățit în anul 2011 prin actualizarea „politicii privind managementul performanței”, incluzând modificările introduse de Codul Muncii intrat în vigoare la data de 1 mai 2011 și modificările necesare pentru alinierea la „politicile actualizate privind managementul performanței de remunerare ale Grupului Raiffeisen”. Raiffeisen Bank își remunerează angajații cu cel puțin 80% în plus față de salariul minim pe economie, și de asemenea, aceștia sunt evaluați din punct de vedere al performanței și al dezvoltării carierei anual.

Principalii indicatori de performanță calculați pentru banca analizată în acest studiu de caz (Raiffeisen Bank) sunt următorii:

ROE (Return On Equity) reprezintă rata rentabilității capitalului sau profitul la capital. Acesta este cel mai important indicator al profitului și măsoară rezultatele managementului bancar în ansamblul său și oferă o imagine asupra modului de utilizare a capitalurilor aduse de acționari. Acest indicator se determină astfel:

ROE = * 100

După deducerea tuturor cheltuielilor și taxelor rezultă profitul net, iar capitalul reprezintă o sumă a capitalului nominal, a profitului nerepartizat și a fondurilor de rezervă. Pentru o întreprindere comercială, ROE este considerat unul dintre cele mai reprezentative barometre ale performanței. În cazul băncilor, o marjă normală a acestui indicator se află în intervalul de 10%, respectiv 30%. Rentabilitatea capitalului are o tendință normală de creștere datorită faptului că băncile se bazează pe împrumuturi pentru a-și susține activele. Atunci când acest indicator înregistrează o valoare prea mare, este pusă în evidență mărimea necorespunzătoare a capitalului social și drept urmare, o capacitate redusă a băncii de a face față riscurilor de capital.

Pe baza indicatorului ROE calculat în perioada 2005-2014, se observă în Anexa 1 faptul că în anul 2007 acest indicator a fost în medie de 1,14 ori mai mare decat în anul precedent , având un ritm de creștere în valoare de 14,67% în primul trimestru al anului 2007, iar în trimestrul al treilea al aceluiași an, ajungând la un ritm de creștere de 20,88%. După criza economică din anul 2008, în anul 2009, trimestrul întâi ROE a scăzut de 0,6 ori față de ultimul trimestru al anului precedent (a fost cu 39% mai mică decât în ultimul trimestru al anul lui 2008). După ce a înregistrat în primele două trimestre ale anului 2009 un ritm de creștere negativ, la finele aceluiași an, în ultimul trimestru acest indicator arăta un ritm de creștere de 6,55%.

Sursă: Prelucrare proprie

Pe baza graficului, putem observa că în anul 2008, trimestrul al doilea, ROE are cea mai ridicată cotație în valoare de 31.44%, iar cea mai scăzută cotație este în anul 2009, trimestrul doi , în valoare de 11,45%. De asemenea, pe baza graficului putem constata faptul că în România criza economică s-a resimțit abia în anul 2009.

ROA (Return On Assets) reprezintă rentabilitatea de ansamblu a unei societăți bancare. Este denumită și profitul la active sau rentabilitatea activelor care măsoară efectul capacității manageriale de a utiliza resursele financiare și reale ale societății bancare pentru a genera profit. ROA este considerată măsura cea mai fidelă a eficienței activității bancare pentru că exprimă direct rezultatul, în funcție de managementul specific al intermedierii bancare și de optimizare a operațiunilor active. Formula de calcul a indicatorului este:

ROA=*100

Valorile indicatorului ROA sunt cuprinse în general în intervalul 0,5-1,6%. Pentru băncile mari specifică este valoarea mică (<1%), iar pentru băncile medii și mici le este caracteristică o mărime supraunitară a acestui indicator. Un trend crescător al acestui indicator constituie de obicei un indiciu pozitiv, însă poate indica și o politică de plasamente foarte agresivă a băncii, generând astfel riscuri mari pentru bancă. În schimb, atunci când acest indicator are un trend descrescător, este clar faptul că banca întâmpină dificultăți în realizarea veniturilor.

Conform indicatorului ROA din Anexa 2, analizat în perioada 2005-2014, se observă că în anul 2006, trimestrul al doilea acest indicator a avut cea mai mică valoare de 1,08, având un ritm de creștere negativ de 18,78%. După criza economică din 2008, efectele s-au resimțit asupra acestui indicator și în România abia în anul 2009, trimestrul al doilea, înregistrând o valoare de 1,11%.

Evoluție grafică

Sursă: Prelucrare proprie

Pe baza graficului, putem observa că cea mai ridicată valoare a indicatorului ROA o regăsim în anul 2008, trimestrul al doilea în valoare de 3,73%, iar cea mai scăzută se regăsește în anul 2006, trimestrul al doilea , în valoare de 1,08 %.

MC (Leverage Multiplier) reprezintă multiplicatorul capitalului și este denumit și efectul de pârghie. Cu ajutorul acestui indicator se măsoară gradul în care atragerea și utilizarea unor noi resurse conduce la o creștere a rentabiliățtii capitalului și arată de câte ori reușește banca să își multiplice capitalul investit prin atragerea de resurse. Efectul de pârghie depășește în mod normal valoarea 100 și reprezintă faptul că angajarea unor resurse noi este eficientă pentru bancă. Formula de calcul a indicatorului este următoarea:

MC = * 100

Indicatorul își schimbă valoarea proporțional cu ponderea capitalului în total active bancare. Cu cât ponderea capitalului este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic, iar efectul de pârghie de asemenea. În caz contrar, când ponderea este mai mică, riscul bancar și efectul de pârghie sunt mai mari. Băncile mari întregistrează niveluri de peste 20% ale efectului de pârghie, în timp ce băncile mici au caracteristic un nivel al efectului de pârghie de 10-20%.

Multiplicatorul capitalului se poate determina atunci când componentele indicatorilor sunt identice direct din relația de mai jos:

MC =

Observând valorile indicatorilor MC din Anexa 3, analizați în perioada 2005-2014, se poate observa că în anul 2007 acest indicator a fost în medie de 1,025 ori mai mare decât în anul precedent (în medie cu 2,43% mai mare decât în 2006). În anul 2008 MC a înregistrat valori în jurul mediei 9, ajungând în primul trimestru al anului 2009 la o valoare al acestui indicator extrem de scăzută de 7,89 și având un ritm de creștere negativ egal cu 19,57%.

Evoluție grafică

Sursă: Prelucrare personală

Conform graficului, putem observa că cea mai ridicată valoare a MC o regăsim în anul 2006, trimestrul al doilea, în valoare de 12,98%, iar cea mai scăzută este în anul 2014, trimestrul al treilea, în valoare de 6,16%.

3.4. Elaborarea unui model de regesie folosind date din Bilanțul contabil și Contul de profit și pierdere

a. Prelucrarea seriilor

b. Staționaritatea seriilor

Testul Augmented Dickey-Fuller

Pentru a determina ordinal de integrare al seriei (de câte diferențieri este nevoie pentru

a obține o serie staționară, se va testa staționaritatea seriei de prime diferențe (dl_eur).

c. Estimarea parametrilor :

y= β0+β1×1+ β2×2+ε

Prin înlocuire în formula generală a modelului de regresie multifactorial și prin utilizarea comenzii Estimation Command din Eviews, obținem reprezentarea modelului parametric:

=========================

LS DL_MC C DL_ROA DL_ROE

Estimation Equation:

=========================

DL_MC = C(1) + C(2)*DL_ROA + C(3)*DL_ROE

Substituted Coefficients:

=========================

DL_MC = 1.84874458596e-05 – 0.999610895983*DL_ROA + 0.999401169939*DL_ROE

Unde: β0=1.84874458596e-05; β1=- 0.999610895983; β2=0.999401169939.

Pentru a reprezenta grafic valoarea efectivă a variabilei dependente, valoarea sa estimată și erorile din regresie, folosim opțiunea: View/Actual, Fitted, Residual/Actual, Fitted, Residual Graph.

Testarea parametrilor:

H0: β1=0, respectiv β2=0

H1: β1≠0, respectiv β2 ≠0

Analizând probabilitățile parametrilor observăm că probabilitatea DL_ROA este de 0.00%, iar cea a DL_ROE este tot 0,00%. Prin urmare, se constată că Prob(β1)=0,000, ceea ce înseamnă că accept H1, deci resping H0: β1=0. De aici, rezultă faptul că există legătură liniară între ROE și MC. De asemenea, Prob(β2)=0,000 ceea ce înseamnă că se acceptă ipoteza H1, deci resping H0: β2=0 și rezultă faptul că există legatură liniară între ROA și MC. Drept concluzie, ambele rate sunt semnificative, deoarece probabilitățile acestora sunt mai mici decât pragul de 5%.

Interpretare economică a parametrilor:

La o creștere a DL_ROA cu 1%, multiplicatorul capitalului (MC) scade cu 0,999611 milioane RON, atunci când ceilalți factori rămân constanți.

De asemenea, putem spune că la o creștere a DL_ROE cu 1%, multiplicatorul capitalului (MC) crește cu 0,999401 milioane RON, în condițiile în care toți ceilalți factori sunt considerați constanți.

d. Verificarea ipotezelor:

d1. Autocorelarea erorilor

Cu ajutorul testului Durbin Watson și a testului Breusch Godfrey putem verifica ipoteza de autocorelare a erorilor.

Formule D.W.: Ut = ρUt-1 + εt;

D.W. = =2(1-ρ)

În urma rezultatului obținut cu ajutorul eWiews, observăm că acest test are valoarea D.W.=2,92. Pentru a verifica cât de departe sau cât de aproape de 2 este valoarea obținută a testului D.W.=2,92, luăm în considerare cele două praguri dL= 1,44214 și dU=1.54436. Aceste valori depind de următorii parametrii: pragul de semnificație (α)=5%, volumul eșantionului (n)=40, iar numărul de parametrii din modelul de regresie (k)=2.

D.W.=2,92

↓

0 dL=1,44 dU=1,54 2 4-1,54 4-1,44 4

Conform tabelului de mai sus se observă că valoarea D.W.=2.92 este cuprinsă între cele două valori: 4-dL și 4, motiv pentru care putem spune că se află în zona de autocorelare puternică.

Formule Breusch Godfrey: Ut=ρ1Ut-1 + ρ2Ut-2 + …+ρpUt-p +ԑt

B.G. = (N-q) R2 ˜ 𝛘2

Ipoteze:

H0:ρ1=ρ2=ρ3=ρ4=0, adică nu este prezent fenomenul de autocorelare a erorilor

H1: non H0, adică cel puțin unul dintre parametrii diferă semnificativ de 0, ceea ce înseamnă că este prezent fenomenul de autocorelare a erorilor

Deoarece atât coeficientul variabilei DL_ROA, cât și coeficientul variabilei DL_ROE diferă semnificativ de 0, alegem ipoteza H1 și respingem ipoteza nulă, ceea ce înseamnă că fenomenul de autocorelare a erorilor este prezent. Analizând și valoarea Prob(F- statistic)= 0,72 ni se confirmă încă o dată faptul că fenomenul de autocorelare a erorilor este prezent, deoarece valoarea calculată este mai mare decât valoarea teoretică (nivelul de 5%).

d2. Heteroscedasticitate

Folosind testul White, testul ARCH LM și Correlogram – Q-statistisc putem verifica ipoteza de heteroscedasticitate.

Formulă: Ut= α0 + α1x1t + α2x12t + α3 x1tx2t + α4x2t + α5x22t + εt

Ipoteze:

H0: α1=α2=α3=α4=α5=0, atunci există homoscedasticitate, însă niciun factor nu influențează pe Ut, ceea ce înseamnă că rămâne constant

H1: non H0 , atunci cel puțin unul dintre parametrii diferă semnificativ de 0, ceea ce înseamnă că există heteroscedasticitate.

În cazul de față, este suficient să ne uitam la Prob (F-statistic)=0,9173 și Prob (Obs*R squared)=0,0415 ca să putem trage concluzia că nu este prezent fenomenul de heteroscedasticitate, deoarece Prob(F-statistic)=0,9173 este mai mare de 5%. Așadar, eroarea este homoscedastică (se acceptă H0).

Formulă: Ut= α0 + α1U2t-1+ α2U2t-2+ α3U2t-3+ εt

Ipoteze:

H0: α0= α1=α2=α3=0, atunci există homoscedasticitate,însă niciun factor nu influențează pe Ut, ceea ce înseamnă că rămâne constant

H1: non H0 , atunci cel puțin unul dintre parametrii diferă semnificativ de 0, ceea ce înseamnă că există heteroscedasticitate.

Uitându-ne la Prob (F-statistic)=0,5959 și Prob (Obs*R-squared) = 0,0078 putem trage concluzia că nu este prezent fenomenul de heteroscedasticitate, deoarece Prob (F-statistic)=0,5959 depășește pragul de 5%. Așadar, eroarea este homoscedastică (se acceptă H0).

Cu opțiunea View/Residual tests/Correlogram – Q-statistics se testează autocorelația erorilor ecuației de regresie (analog cu testarea autocorelației seriilor de timp).

Conform rezultatelor acestui test, pentru primele 3 lag-uri ale erorilor nu există corelație

serială a erorilor (valoarea coeficientului de autocorelație nu depășește intervalul punctat în

grafic). Inexistența autocorelației este confirmată și de testul Q-statistic și probabilitatea

asociată acestuia care depășeșc nivelul de 5%.

d3. Normalitatea erorilor

Folosind testul Jarque Berra se verifică ipoteza de normalitate a erorilor. Cu ajutorul opțiunii View/Residual tests/Histogram – Normality test se analizează distribuția erorilor rezultate din regresie.

Formulă: JB =[+ ]˜

Orice distribuție normală este definită de doi parametrii:

K= coeficientul de aplatizare/boltire

S= coeficientul de asimetrie

O distribuție empirică poate fi considerată normală dacă este aproape ca și valoare de cei doi coeficienți (K=3 si S=0).

Ipoteze:

H0: K=3 și S=0, atunci această distribuție empirică este considerată normală

H1: non H0 ,măcar unul dintre parametrii distribuției empirice diferă semnificativ de cei ai distribuției normale, atunci rezultă că distribuția nu este una normală.

În cazul de față, K=2,17, iar S=0,18. Conform rezultatelor testului Jarque-Bera, erorile nu sunt distribuite normal deoarece probabilitatea JB=1,3367=133,67%, de unde putem trage concluzia că distribuția empirică poate fi considerată normală, drept urmare a probabilității acesteia care este mai mare de 5%. Așadar, se acceptă ipoteza nulă H0.

Concluzii

Ținând cont de faptul că România este în prezent membru al Uniunii europene, Banca Națională Română împreună cu celelalte autorități române, au intervenit în coordonarea și integrarea politicilor naționale în cadrul de lucru european.

Criza financiară internațională din anul 2007 a avut efecte importante cu impact destabilizator asupra evoluției mediului bancar și a piețelor de capital, care au atins punctul de apogeu împreună cu criza creditelor bancare „subprime” din Statele Unite. Această criză finaniară a apărut ca urmare a unei lichidități excesive, a unei rate scăzută de rentabilitate a fondurilor, a plasării fondurilor în instrumente financiare cu rentabilitate crescută și implicit cu risc crescut.

Criza financiară a fost resimțită și în cadrul sistemului bancar românesc, astfel ajungându-se la concluzia că instituțiile bancare nu mai au un rol important în creditare, însă rămân principala sursă de creditare pentru populație. Ulterior crizei, băncile s-au orientat spre creditarea IMM-urilor și a companiilor ce au ca domeniu de activitate comerțul și serviciile, și au ajuns la concluzia ca sunt mai importante creditele calitative, și nu cele cantitative.

După criza economică, produsele bancare au cunoscut un oarecare declin în ceea ce privește dezvoltarea lor, însă cardul este considerat unul dintre produsele care are șanse continue de dezvoltare.

Pentru asigurarea viabilității unei instituții bancare, managementul bancar trebuie să

monitorizeze atât performanța instituției bancare, respectiv profitabilitatea bancară, cât și riscul

de lichiditate. Între profitabilitate și lichiditate bancară există o strânsă interdependență, de

capacitatea băncii de a crea lichidități si de capacitatea de plasare a acestora pe piață depinzând și

profitabilitatea instituției bancare.

Pentru limitarea impactului crizei financiare asupra economiei românești și implicit

asupra sistemului bancar, considerăm că sunt necesare crearea următoarelor premise:

– Luarea constantă a unor măsuri prudențiale și administrative de către BNR astfel încât

să tempereze creșterea creditului neperformant acordat sectorului privat și susținerea creditării în

monedă națională în detrimentul celei în valută.

– Situarea rezervelor minime obligatorii la un nivel ridicat permite ajustarea graduală a

lichidității din sistemul bancar, în funcție de evoluția condițiilor de piață.

– Menținerea raportului creanțe/restante și îndoielnice/capitaluri proprii la un nivel redus.

– Menținerea nivelului garantat al depozitelor (pe persoană și pe bancă) constituite la

instituțiile de credit la o valoare care să încurajeze atragerea de depozite atât de la persoane fizice

cât și de la persoane juridice, precum și în scopul evitării panicii, care odată instalată ar duce la

retragerea masivă a sumelor depozitate în sistemul bancar.

– Modificarea normelor privind provizionarea, pentru a continua procesul de restructurare

sau reeșalonare a creditelor neperformante (în prezent, potrivit normelor actuale, nu pot fi ajutați

clienții în cazul unor restructurări sau reeșalonări, fără ca banca să aibă probleme privind

profitabilitatea și solvabilitatea). Păstrarea actualului nivel de provizioane afectează lichiditatea

și profitabilitatea și indicatorii de prudențialitate ai băncii.

– O măsură eficientă anticriză o reprezintă diminuarea ratelor dobânzilor de politică

monetară și contribuirea la creșterea investițiilor.

România trebuie să-și adapteze politicile macroeconomice la noul context creat de criza

financiară internațională, astfel că vulnerabilitatea economiei românești față de turbulențele

financiare internaționale implică necesitatea recalibrării mix-ului de politici economice în

concordanță cu provocările generate de acestea. O asemenea reechilibrare a pachetului de politici

macroeconomice vizează în primul rând reducerea treptată a deficitului de cont curent,

dezechilibrul extern reprezentând principala sursă de vulnerabilitate a economiei față de

restrângerea lichidității și de deteriorarea pieței financiare internaționale.

Putem afirma că o economie puternică, stabilă și viabilă duce automat la existența unui

sistem bancar solid și performant.

Anexe

Anexa 1. Evoluție pe perioada analizată 2005-2014

Sursa: Rapoarte ale Raiffeisen Bank / Prelucrare personală

Anexa 2. Evoluția pe perioada analizată 2005-2014

Sursa: Rapoarte Raiffeisen Bank/ Prelucrare personală

Evoluția pe perioada analizată 2005-2014

Sursa: Rapoarte Raiffeisen Bank/ Prelucrare personală

Bibliografie

Produse, costuri și performanțe bancare – Cezar Basno, Nicolae Dardac, București, Editura Economică, 2000

Produse și servicii bancare: corporate și retail bancar – Vasile Dedu, Adrian Enciu, București, Editura ASE, 2008

Corporate banking: produse și servicii bancare corporate – Nicolae Dănilă, București, Editura ASE, 2010

Marketing bancar – Dan Costin Nițescu, Ediția a 2-a, București, Editura ASE, 2014

Performanță și risc în bănci – Ioan N. Trenca, Cluj – Napoca, Casa Cărții de Știință, 2011

Managementul riscului bancar – Leonardo Badea, București, Editura Economică, 2010

Instituții de credit – Nicolae Dardac, Teodora Barbu, București, Editura ASE, 2011

www.raiffeisen.ro

Bibliografie

Produse, costuri și performanțe bancare – Cezar Basno, Nicolae Dardac, București, Editura Economică, 2000

Produse și servicii bancare: corporate și retail bancar – Vasile Dedu, Adrian Enciu, București, Editura ASE, 2008

Corporate banking: produse și servicii bancare corporate – Nicolae Dănilă, București, Editura ASE, 2010

Marketing bancar – Dan Costin Nițescu, Ediția a 2-a, București, Editura ASE, 2014

Performanță și risc în bănci – Ioan N. Trenca, Cluj – Napoca, Casa Cărții de Știință, 2011

Managementul riscului bancar – Leonardo Badea, București, Editura Economică, 2010

Instituții de credit – Nicolae Dardac, Teodora Barbu, București, Editura ASE, 2011

www.raiffeisen.ro

Anexe

Anexa 1. Evoluție pe perioada analizată 2005-2014

Sursa: Rapoarte ale Raiffeisen Bank / Prelucrare personală

Anexa 2. Evoluția pe perioada analizată 2005-2014

Sursa: Rapoarte Raiffeisen Bank/ Prelucrare personală

Evoluția pe perioada analizată 2005-2014

Sursa: Rapoarte Raiffeisen Bank/ Prelucrare personală