Portocala Mecanica de Anthony Burgess Referat

=== b024636c81370ed260601c7ab7a533e3731aca43_315787_1 ===

Portocala mecanică de Anthony Burgess

Nu e deloc greu de înțeles succesul de care s-a bucurat cartea Portocala mecanică, publicată de Anthony Burgess în 1962 și ecranizată de Stanley Kubrik în 1971. Distopiile sunt la modă de aproape un secol, de când umanitatea a intrat în epoca totalitară. Comunismul, fascismul și nazismul nu s-au mulțumit cu controlul comportamentului, ci au vrut un control total al individului care să includă și gândurile, și sentimentele. Controlul trebuia să fie total, deci totalitar. Distopiile sau antiutopiile s-au inspirat din viața reală, din coșmarul stalinisto-mussoliniano-hitlerist, însă odată cu evoluția tehnicii au evoluat spre un nou nivel: statul este o unealtă care vrea să oprime, să controleze, să automatizeze ființa umană.

Distopia este o afecțiune medicală care semnifică o așezare nefirească a organelor interne. Cuvântul este foarte potrivit pentru a denumi un gen literar de succes. Maeștrii genului sunt: Evgeni Zamiatin cu Noi, Aldous Huxley cu Minunata lume nouă, George Orwell cu 1984 și Arthur Koestler cu Întuneric la amiază. Revoluția tehnico-științifică și înclinarea naturală a omului de a-l supune pe om își dau mâna pentru a crea infernul perfect. Însă toată această schimbare este nenaturală, fapt care îl face pe Burgess să vorbească despre o portocală mecanică. Un fruct extrem de popular, exotic, cu o culoare stridentă, cu un gust dulce acrișor, dar care merge ca mecanismul unui ceas. Deci, o portocală mecanică, care pare naturală dar nu este fiind de fapt dovada vie că omul modern încearcă să-și asume rolul divin.

Acțiunea se petrece într-un viitor nu tocmai îndepărtat. Ar putea fi vorba de prezentul nostru. Alexander DeLarge conduce o bandă compusă din trei droogs. Alex este fascinant mai ales fiindcă nu prezintă deloc trăsături morale. Pare un primitiv aterizat în era tehnologică. El se ghidează pe ideea că trebuie să faci când vrei, ce vrei. El și cei trei membrii ai bandei trăiesc fără reguli, dar după regulile lui Alex. De fapt, ar fi complet eronat să credem că Alex nu adoră regulile sau legile atâta timp cât el este creatorul lor. Banda este văzută de el ca o excrescență a personalității sale. Nicio secundă nu trăiește cu impresia că cei trei droogs ar avea voință sau așteptări proprii. Aceasta se dovedește a fi o eroare fatală cu consecințe incalculabile, dar Alex nu calculează, trăiește fiecare clipă într-un univers al violenței în stare pură. Alex este arhetipul copilului epocii moderne incapabil să aleagă între instinct și societate. Statul a apărut, conform lui J.J. Rousseau, tocmai pentru a pune capăt violenței sau a stării pe care Hobbes o descria magistral prin sintagma ”homo homini lupus est”. Însă, Alex nu este tocmai antisocial, fiindcă societatea creează un climat propice infracțiunilor sale. De altfel, romanul este și o satiră politică croșetând coșmaruri pe marginea idealului de reabilitare a infractorului. Ideal atât de drag demagogului modern.

Seara este un moment extrem de palpitant pentru gașca lui Alex. Totul începe cu un pahar cu lapte băut în barul Korovo, care ar putea fi și ilegal și subteran sau orice. Albul, puritatea laptelui este asociată cu mescalina, substanță prezentă în familia cactaceelor și sintetizată în secolul XX, care a devenit un drog extrem de comun artiștilor. Huxley a fost un mare fan al acestei substanțe halucinogene. Putem spune că cei patru cavaleri ai apocalipsei nocturne intră mai întâi în transă. După care simt nevoia de a bate cu bestialitate un biet bătrân, om al străzii, care își îneca amarul într-o sticlă de alcool în timp ce preamărea vocal orașul Dublin. Acesta nu se sperie de cele patru apariții, ci chiar declară că nu vrea să trăiască într-o lume fără ”lege și ordine”.

Acest episod ni se pare esențial, fiindcă stabilește baza de plecare a întregului demers scriitoricesc al lui A. Burgess. Statul și instituțiile sale trebuie să apere legea și ordinea, dar aceasta nu mai există fiind siluită în mod sistematic de mentalitatea troglodită a lui Alex și a companionilor săi. Bătrânul exprimă frustrarea celui care înțelege că ceea ce Rousseau numea ”contractul social” nu funcționează, fiind parcă o complicitate între autorități și infractori. Alex, în schimb, este extrem de încântat de această lume, care îi oferă șansa de a fi ceea ce vrea când vrea. Drept urmare, bătrânul este lovit cu bâtele și picioarele.

Seara continuă cu o scenă dintr-un teatru părăsit. O gașcă rivală condusă de Billy Boy dorea să-și facă de cap cu o tânără în peisajul devastat al unui teatru părăsit. Acest peisaj vrând parcă să accentueze ideea de decădere a sublimului, a sentimentului înălțător siluit de brutalitatea comună naturii umane. Tânăra este salvată de intervenția lui Alex și a gealaților săi, dar nu acesta este scopul lor. Ei fac un bine pe care nu și-l doresc. Ei vor doar să-i bată bine pe membrii găștii rivale, ceea ce și fac până când poliția pare să-și facă simțită prezența.

Din scenariul unei seri perfecte nu putea să lipsească velocitatea. Cei patru conduc cu viteză o mașină extrem de rapidă determinând mulți participanți la trafic să iasă în decor, cu urmări pe care cei patru le doresc și nu-i afectează emoțional deloc. Opresc in fața unei reședințe pentru a face ceea ce este apogeul unei seri perfecte în lumea celor fără de lege. Pătrund în casa unui scriitor pe care îl bat și-l obligă să asiste la violarea soției sale. Desigur, cuplul agresat este și jefuit.

După o noapte atât de solicitantă, Alex, care locuiește cu părinții săi, se întoarce acasă la șarpele său din sertar și la Ludwig van Beethoven. El este un mare admirator al acestui compozitor, în mod special al Simfoniei a 9-a, ceea ce pare să indice faptul că Alex nu este lipsit de capacitatea de a aprecia beneficiile societății, de a admira frumosul, însă această capacitate, în cazul său este pusă în folosul violenței extreme. El nu reușește să pună semnul congruenței între sublim și moralitate. Oda bucuriei, parte a Simfoniei a 9-a, duce la un conflict cu Dim, un membru al găștii. Oricum, gașca este sătulă de atitudinea tiranică a lui Alex.

Alex nu înțelege că alții ar putea gândi altfel decât el. Voința sa este suverană. Ceilalți trebuie să i se supună, să accepte că el este singurul reper demn de luat în seamă. Obsesia pentru Beethoven ne duce cu gândul la obsesia nazistă pentru Richard Wagner. Un clișeu hollywoodian ne arată psihopați melomani cu o destul de mare frecvență. Mai nou, romanul scriitorului japonez Haruki Murakami Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj, folosește un artificiu similar folosind drept laitmotiv muzica lui Liszt ”Ani de pelerinaj”. Așa cum Beethoven domină muzica, Alex îi domină pe cei trei droogs sau cel puțin așa crede el.

George și Dim au o altă viziune asupra felului în care ar trebui să funcționeze gașca. Se produce o rebeliune, care ar putea duce la detronarea lui Alex. Ca orice dictator veritabil, Alex reacționează cu bestialitate la îndemnul lui Beethoven care-i vorbește printr-un geam deschis și prin intermediul unui casetofon. Cei doi sunt bătuți cu o eficiență ieșită din comun, ceea ce pare să înăbușe rebeliunea. În aceste condiții, Alex vrea să pară mărinimos și acceptă planul lui George de a jefui o bătrână bogată. Totul se termină cu uciderea bătrânei și cu lovirea lui Alex de către gașca sa pentru ca acesta să fie prins de poliție.

La secția de poliție Alex are o atitudinea sfidătoare cerând un avocat și explicând că are drepturi. Un individ care trăiește în afara legii se pune imediat sub protecția acesteia dovedind că este cameleonul perfect, că înțelege rolul și utilitatea legii, însă doar atunci când asta îi servește la ceva. În sala de interogatoriu sosește asistentul social care se ocupa de cazul său. Violența caracterului lui Alex relevându-se de la o vârstă fragedă, fapt pentru care era în atenția poliției. Asistentul social este ultragiat de faptul că generația lui Alex pare lipsită de respectul pentru alte ființe. Nu înțelege cum un tânăr crescut de o familie decentă într-un climat de dragoste devine infractor. Asistentul social pare să creadă că familiile prea protectoare, care-și pun sufletul pe tavă în fața copiilor nu sunt capabile să transmită reflexele morale necesare pentru a crea un bun cetățean.

Alex este judecat și condamnat la 14 ani de temniță. Firește, sentința pare minusculă dacă privim adevărata amploare a faptelor lui Alex. Ajuns la temniță are un șoc fiindcă este tratat ca un infractor și pare lezat de compania confraților săi de care nu-l deosebește nimic, dar totuși nu-i acceptă ca ”frați”. El lucrează cu preotul închisorii pentru a beneficia de o eventuală reducere a pedepsei. Studiază cu deosebit sârg Biblia doar pentru a se imagina, în forul său interior, unul dintre cei care l-au chinuit pe Isus. Biblia are sens pentru el doar când citește paragrafele pline de desfrâu, alcool și crimă, singurele fapte care merită trăite și pentru care Alex are respect. Conduita sa este exemplară nu pentru că s-ar fi cumințit, ci pentru că doar așa putea ieși mai repede din închisoare. Alex nu are nicio remușcare, niciun regret și are tendința de a se victimiza.

Noul guvern are pretenția de a rezolva problema infracționalității printr-un experiment revoluționar numit metoda Ludovico. Comuniștii, fasciștii și naziștii au vrut să creeze un om nou. Să ne amintim de celebrul homo sovieticus. Alex prinde din zbor ideea și vrea să facă parte din proiect pentru a i se reduce pedeapsa într-o manieră substanțială. Autoritățile, considerăm, nu dau dovadă de prea multă seriozitatea. Doar pentru că cineva vrea să facă parte dintr-un proiect nu înseamnă că și-a plătit datoria față de societate. A schimba un om nu este suficient, el trebuie să și plătească pentru ce a făcut. În plus, nimeni nu este interesat să știe dacă un condamnat se dezice de infracțiunile sale și înțelege că a ajuns la închisoare fiindcă a încălcat libertatea altei persoane. Guvernatorul închisorii, ca și gardienii exprimă aceste rețineri. Alex e puțin dresat, dar în nici un caz schimbat, iar caracterul său violent, instinctual îl va aduce din nou în conflict cu legea. Alex discută problema metodei cu pastorul închisorii, iar acesta aduce în discuție o chestiune extrem de importantă pentru spinoasa problemă a binelui și a răului. În definitiv, despre asta este vorba. Pastorul îi explică faptul că binele și răul reprezintă o chestiune de alegere. Moralitatea nu poate fi impusă prin metode medicale, ci trebuie însușită de fiecare suflet în parte. Pastorul ridică chestiune liberului arbitru și a necesității de a alege între bine și rău. Dar Alex levitează între aceste două extreme, fiind ghidat de natura sa psihotică, carismatică și stihială. El nu alege nici măcar răul pe care-l comite mai mult atavic, hedonist nu e o alegere conștientă, asumată. Muzica lui Beethoven e mai mult o modalitate de sublimare a pornirilor instinctuale.

În cele din urmă Alex devine parte a acestui proiect și are o atitudine triumfalistă simțind că a păcălit sistemul, că va fi liber după doi ani deși fusese condamnat la 14 ani de temniță. Însă, experimentul se dovedește mai dur decât își imaginase. Prin intermediul unui ser experimental i se induce un rău fizic ori de câte ori vede un act antisocial. O stare de greață îl împiedică să dea frâu liber instinctelor animalice și furiei care-l macină. Este obligat să vizioneze filme traumatizante care îl fac să se simtă tot mai rău. Astfel, în cele din urmă, devine incapabil să mai comită un act antisocial și devine extrem de obedient. Nu poate reacționa nici când el este victima unei agresiuni. Însă, la nivel mintal nu s-a schimbat nimic. Alex este la fel de brutal, nu regretă nimic, nu-și impută nimic. Doar că nu mai poate face ce făcea odată.

Putem conchide că întregul experiment este o modalitate prin care guvernul vrea să rezolve rapid și fără complicații problema infracționalității ridicate. Dar acest aspect ridică o gravă problemă morală. Condamnații nu conștientizează răul făcut și nu-l regretă, schimbarea nu vine din interior și nu este asumată, ci indusă pe cale medicală. Deci, nu poate fi vorba de o reală schimbare și mai rămâne delicata problemă a ispășirii datoriei față de societate. Schimbarea nu este suficientă, trebuie răscumpărate greșelile trecutului, ceea ce nu este cazul lui Alex. După două săptămâni de experiment Alex este eliberat. Nu înainte de a da o reprezentație în fața unui public avizat care trebuie să înțeleagă că noul guvern va rezolva această chestiune arzătoare printr-o metodă inovatoare și eficientă. Prin urmare, un demers politicianist, nu o grijă reală față de nevoile societății.

Ajuns acasă Alex observă cu stupoare că venirea sa i-a luat pe nepregătite pe părinții săi. Camera sa a fost închiriată unui anume Joe, care ocupă locul lăsat vacant de el. E mai mult fiul familiei decât chiriașul său. Alex simte nevoia să-l lovească, dar nu poate, ceea ce dovedește la modul elocvent că nu e vorba de o schimbare autentică ci de o programare mecanică a unui organism uman. Titlul cărții capătă în sfârșit relevanță. Alex nu încearcă să se împace cu noua sa natură, refuză să ia o decizie, se victimizează, fuge de acasă fiindcă lumea îl respinge și nu înțelege de ce. Ajunge să dea pe străzi peste bătrânul pe care odinioară l-a bătut cu sălbăticie. Acesta asmute asupra sa mai mulți bătrâni din ghearele cărora este salvat de doi polițiști, care, mirare, mirare, erau chiar vechii săi tovarăși de fărădelegi, George și Dim. Noua politică a guvernului implică și cooptarea huliganilor în forțele de ordine pentru a-i responsabiliza și a le oferi un rost în viață. Guvernul nu pare deloc interesat de conduita morală a acestora și de probitatea pe care ar putea s-o arate în exercitarea nobilei meserii de polițist. Guvernul e mulțumit că reduce nr. huliganilor de pe străzi și atât. Desigur, apare o nouă categorie de huligani, cei în uniformă.

George și Dim îi aplică o dureroasă corecție fizică lui Alex dovedind că ideea guvernului de a da putere unor huligani nu duce nicăieri. Aceștia au multă putere pe care o folosesc la modul discreționar, în acest caz abuzând de un Alex incapabil să se apere. Alex chiar este o victimă, dar nu poate să se transpună în locul victimelor sale, nu empatizează cu cei slabi din a căror categorie face brusc parte. Într-un final ajunge la casa scriitorului pe a cărui soție o violase în noaptea cu care a început romanul. Scriitorul, care este angajat politic, vrea să-l folosească pe Alex pentru a discredita politica guvernului pe care o consideră iresponsabilă și care ar putea duce la instaurarea unui regim totalitar. Ceea ce, drept să spunem, nu e departe de adevăr. Spălarea creierelor este o metodă dragă regimurilor totalitare. Dacă experimentul reușea în cazul infractorilor el putea fi extins prin diverse metode și la alte categorii sociale pentru a produce la indivizi un comportament bazat pe stereotipii. Se putea instaura un regim totalitar de aceea atitudinea scriitorului ni se pare potrivită.

Alex este sedat și închis într-o cameră prin ai cărei pereți se aude insuportabila, de această dată, Simfonie a 9-a de L. van Beethoven. Muzica îl împinge spre sinucidere. Se aruncă de la etaj însă nu moare, iar presa speculează la maxim întreaga poveste dându-i o coloratură antiguvernamentală. Ministrul de interne ordonă ”vindecarea” lui Alex și încearcă să-i cumpere tăcerea acestuia pentru a mușamaliza întreaga afacere. Alex este îmbiat cu o sinecură bine plătită. Simțind că se află într-o poziție de forță profită la maxim de întreaga situație. El este același narcoman, tâlhar, violator și criminal, dar printr-un joc politicianist ajunge o victimă a sistemului. El nu își ispășește binemeritata pedeapsă de 14 ani, devine faimos și are perspectiva unei vieți prospere și lipsite de griji, apanaj al cetățenilor onești plătitori de taxe și impozite.

Portocala mecanică trage un semnal de alarmă asupra pornirilor demiurgice pe care le au politicienii și savanții. Totodată, satirizează tendința politicienilor demagogi de a găsi rezolvări facile la problemele reale ale societății. Pe de altă parte, se indică faptul că revoluția tehnico-științifică trebuie supravegheată atent de către cetățeni fiindcă utilizarea fără discernământ a acesteia poate duce la instaurarea unui coșmar totalitar. În altă ordine de idei, se relevă incapacitatea societății de a inocula tuturor indivizilor aprehensiunea naturală pentru ceea ce este etic și moral. Indecizia lui Alex este mult mai rea decât alegerea conștientă a răului, fiindcă lasă impresia că el poate fi salvat când, de fapt, el este dominat de pornirile animalice cărora nu vrea să le pună stavilă.