Populatia Statelor

CUPRINS

CONSIDERAȚII GENERALE………………………………………………………………………….1

CAPITOLUL I

1.1 Protecția internațională a minorităților (Protecția grupurilor)…………………………………4

1.2 Protecția locuitorilor de pe teritoriile neautonome………………………………………………12

CAPITOLUL II

Reglementări de drept internațional public privind cetățenia…………………………………..13

2.1. Dobândirea cetățeniei……………………………………………………………………………………………….14

2.2 Pierderea cetățeniei………………………………………………………………………………………..15

2.3. Dubla cetățenie……………………………………………………………………………………………..15 2.4. Apatridia………………………………………………………………………………………………………16

2.5.Cetățenia europeană……………………………………………………………………………………….17

CAPITOLUL III

Regimul juridic al străinilor……………………………………………………………………………………19

3.1. Protecția internațională a refugiaților și a persoanelor strămutate………………………..20

3.2. Persoanele migrante………………………………………………………………………………………23 3.3. Expulzarea……………………………………………………………………………………………………24 3.4. Extrădarea……………………………………………………………………………………………………25 3.5. Dreptul de azil………………………………………………………………………………………………26 .

CAPITOLUL IV

Criterii pentru determinarea statutului de refugiat………………………………………………… 28

4.1.Documente internaționale care definesc noțiunea de „refugiat”……………………………28

4.2.Clauze de includere………………………………………………………………………………………..36

4.3.Clauze de încetare………………………………………………………………………………………….42 4.4.Clauze de excludere……………………………………………………………………………………….45

4.5.Cazuri speciale………………………………………………………………………………………………49

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………….53

ANEXE……………………………………………………………………………………………………………………..54

ABREVIERI…………………………………………………………………………………………………………….56

BIBLIOGAFIE……………………………………………………………………………………………………….57

CONSIDERAȚII GENERALE

Prin prezenta lucrare se dorește să se pună în evidență câteva aspecte legate de populația statelor în dreptul internațional public, cum ar fi: protecția internațională a minorităților, refugiaților, străinilor, cetățenia, expulzarea și extrădarea și dreptul de azil.

Scopul lucrării este cercetarea teoretică a reglementărilor de drept internațional public referitoare la populația statelor ( tratate speciale pentru protecția minorităților în diferite state; principii și norme referitoare la expulzarea și extrădarea unor persoane și în materie de drept de azil; documente internaționale care definesc noțiunea de refugiat).

Baza științifică a cercetărilor o constituie lucrărilor savanților și specialiștilor în drept internațional public: Grigore Geamănu, Marțian Niciu, Dumitru Mazilu, Ion Diaconu, Moca Gheorghe, Matei Basarab, Adrian Năstase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu, Stelian Scăunaș, Aurora Ciucă, Delcea Mihai, Pierre Vellas, Charles de Visscher, Corneliu-Liviu Popescu, Dumitru Virgil Diaconu, etc.

În Europa, primele reglementări de drept internațional referitoare la populația statelor au apărut în secolul al XVIII-lea. În anul 1815 a fost încheiat "Tratatul de la Viena" între Țările de Jos, Anglia, Rusia, Prusia și Austria prin care se garanta libertatea de conștiință pentru minoritățile existente pe teritoriul lor. Un alt tratat a fost cel încheiat în anul 1856 la Paris prin care se interzicea discrimnarea rasială între diferitele grupuri sociale. În anul 1878, a avut loc Congresul de la Berlin unde s-a dicutat și despre garantarea drepturilor personale patrimoniale politice și a libertății de conștiință a poparelor din Imperiul Otoman.

După primul război mondial, tratatele de pace și tratatele speciale cu privire la protecția minorităților din anumite state europene au stipulat egalitatea în drepturi a acestor minorități cu ceilalți cetățeni ai statelor respective.

Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase și Bogdan Aurescu în lucrarea Drept internațional contemporan, evidențiază faptul că, potrivit dreptului internațional, „populația statului este alcătuită din persoane fizice având cetățenia acestuia. Alți autori definesc populația ca fiind formată din totalitatea persoanelor (cetățeni, străini sau apatrizi) care trăiesc pe teritoriul unui stat și sunt supuse jurisdicției acestuia. Un stat nu poate exista fără populație, el fiind înainte de orice o colectivitate umană.”

Vasile Crețu în cartea Drept internațional public consideră că „populația reprezintă, alături de teritoriu și de autoritatea guvernamentală, unul din elementele constitutive necesare pentru existența însăși a statului.”

Aurora Ciucă, în cartea Drept internațional public, pune în evidență faptul că „populația, în general poate fi definită ca totalitatea indivizilor ce trăiesc pe un anumit teritoriu”.

Dumitru Mazilu, în cartea Drept internațional public, „populația reprezintă totalitatea persoanelor fizice – cetățeni, străini, persoane fără cetățenie sau cu dublă cetățenie, refugiați sau persoane strămutate – care locuiesc pe teritoriul unui stat și sunt supuse jurisdicției acestuia”.

Astfel putem observa că populația statelor reprezintă o condiție a existenței statului.

Astăzi, individul (persoana fizică) nu este recunoscut ca subiect de drept internațional, deși problema se pune cu o acuitate din ce în ce mai mare în teoria și practica dreptului internațional. Față de studiile care au fost scrise în materie până în prezent putem cu certitudine să concluzionăm că problema individului, ca subiect de drept internațional, a fost din ce în ce mai mult plasată în centrul preocupărilor doctrinarilor dreptului internațional pe măsură ce raportul individ – stat a evoluat de-a lungul istoriei relațiilor internaționale.

Dreptul internațional public – drept esențialmente interstatal – nu recunoaște persoanei fizice calitatea de subiect de drept în ordinea internațională. Pe de altă parte, se afirmă că pesoana fizică este un subiect în devenire al dreptului internațional. Se apreciază, în literatura de specialitate că participarea individului la viața internațională este mediatizată de catre stat. Statul, prin semnarea și ratificarea tratatelor internaționale constituie în favoarea individului drepturi și obligații, exprimându-și în acest mod consimțământul ca persoana fizică să acționeze în cadrul relațiilor internaționale. Problema recunoașterii calității de subiect de drept în favoarea individului se menține controversată. Rolul individului în dreptul internațional se discută în legătură cu domeniul dreptului internațional penal și al dreptului internațional al drepturilor omului.

a) Astfel, individul ( persoana fizică ) poate fi subiect al răspunderii penale în cazul comiterii unor fapte, considerate infracțiuni prin convențiile internaționale (de exemplu, genocidul), prin care statele se obligă să incrimineze și să pedepsească aceste fapte în legea internă. În baza unor astfel de reglementări persoana fizică se supune de fapt jurisdicției interne a statului. Însă pentru comiterea crimelor de război sau a crimelor împotriva păcii și umanității, care constituie infracțiuni cu caracter internațional, răspunderea individului se angajează pe plan internațional, în fața instanțelor jurisdicționale.

b) Doar dreptul internațional al drepturilor omului recunoaște subiectelor de drept intern – persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari – personalitatea juridică internațională, manifestată prin dreptul acestora de a acționa la nivel internațional, prin intermediul petițiilor, al comunicărilor sau al recursurilor cu caracter contencios, înaintate unor instituții jurisdicționale sau altor organe internaționale. În fața Curții Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa direct cu o plângere împotriva unui stat, din momentul ratificării de către acesta a Convenției Europene a Drepturilor Omului (1950). În fața acestei instituții jurisdicționale individul este tratat de pe poziții de egalitate cu statul.

Persoanele morale (juridice), altele decât statele și organizațiile internaționale guvernamentale, nu sunt subiecte ale dreptului internațional, ci al dreptului intern ale statelor.

Azilul politic, extrădarea și instituția refugiatului în dreptul internațional sunt aspecte cu un pronunțat caracter de actualitate, impus de situația internațională din ultimul secol și în special de evoluția fenomenului de după destrămarea lagărului socialist, dar nu numai. Fenomenul care a declanșat deplasări masive de persoane a avut cauze multiple, printre care cele mai importante au fost cele generate de crizele economice și conflictele militare care au zguduit omenirea în decursul istoriei. Având în vedere nivelul de dezvoltare economică, socială si politică, zona în care ne aflăm a constituit în toată perioada secolului XX și începutul secolului XXI, o destinație predilectă pentru mari mase de oameni.

Tot mai multe state își manifestă atașamentul față de dreptul natural al individului de a-și afirma convingerile politice, precum și tendința de a stopa din evoluția lor atitudinea guvernelor antidemocratice, a sistemelor absolutiste și a normelor juridice ce le deservesc. Asemenea manifestări au fost întâlnite la finele secolului XX și începutul secolului XXI în fosta Iugoslavie, Austria, Afganistan sau Irak.. Această situație a constituit o dovadă certă a faptului că, lumea democrată este hotărâtă să nu mai tolereze nici un sistem antidemocratic, generator de încălcări sistematice ale drepturilor omului și în consecință se impune acordarea unei atenții sporite pregătirii normelor și instituțiilor care să ajute la o asemenea stare de lucruri.

Normele dreptului internațional referitoare la persoana fizică nu creează drepturi și obligații în mod direct pentru ea, ci pentru statele sub a cărei jurisdicție se află această persoană.

În domeniul populației statelor regula generală este aceea ca statul își exercită jurisdicția sa asupra tuturor oamenilor aflați pe teritoriul său; excepție de la această regulă sunt diplomații, personalul consular al statelor străine aflați pe teritoriul statului, precum și funcționarii internaționali care se bucură de un statut special internațional (imunitățile și privilegiile diplomatice). Aceste persoane sunt scoase de sub jurisdicția statului pe a cărui teritoriu beneficiază de statutul respectiv.

Referitor la statutul lor juridic, persoanele aflate pe teritoriul unui stat se împart în mai multe categorii fiecare dintre acestea având un statut diferit: cetățenii sau naționalii statului (resortisanți); străinii (underea individului se angajează pe plan internațional, în fața instanțelor jurisdicționale.

b) Doar dreptul internațional al drepturilor omului recunoaște subiectelor de drept intern – persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari – personalitatea juridică internațională, manifestată prin dreptul acestora de a acționa la nivel internațional, prin intermediul petițiilor, al comunicărilor sau al recursurilor cu caracter contencios, înaintate unor instituții jurisdicționale sau altor organe internaționale. În fața Curții Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa direct cu o plângere împotriva unui stat, din momentul ratificării de către acesta a Convenției Europene a Drepturilor Omului (1950). În fața acestei instituții jurisdicționale individul este tratat de pe poziții de egalitate cu statul.

Persoanele morale (juridice), altele decât statele și organizațiile internaționale guvernamentale, nu sunt subiecte ale dreptului internațional, ci al dreptului intern ale statelor.

Azilul politic, extrădarea și instituția refugiatului în dreptul internațional sunt aspecte cu un pronunțat caracter de actualitate, impus de situația internațională din ultimul secol și în special de evoluția fenomenului de după destrămarea lagărului socialist, dar nu numai. Fenomenul care a declanșat deplasări masive de persoane a avut cauze multiple, printre care cele mai importante au fost cele generate de crizele economice și conflictele militare care au zguduit omenirea în decursul istoriei. Având în vedere nivelul de dezvoltare economică, socială si politică, zona în care ne aflăm a constituit în toată perioada secolului XX și începutul secolului XXI, o destinație predilectă pentru mari mase de oameni.

Tot mai multe state își manifestă atașamentul față de dreptul natural al individului de a-și afirma convingerile politice, precum și tendința de a stopa din evoluția lor atitudinea guvernelor antidemocratice, a sistemelor absolutiste și a normelor juridice ce le deservesc. Asemenea manifestări au fost întâlnite la finele secolului XX și începutul secolului XXI în fosta Iugoslavie, Austria, Afganistan sau Irak.. Această situație a constituit o dovadă certă a faptului că, lumea democrată este hotărâtă să nu mai tolereze nici un sistem antidemocratic, generator de încălcări sistematice ale drepturilor omului și în consecință se impune acordarea unei atenții sporite pregătirii normelor și instituțiilor care să ajute la o asemenea stare de lucruri.

Normele dreptului internațional referitoare la persoana fizică nu creează drepturi și obligații în mod direct pentru ea, ci pentru statele sub a cărei jurisdicție se află această persoană.

În domeniul populației statelor regula generală este aceea ca statul își exercită jurisdicția sa asupra tuturor oamenilor aflați pe teritoriul său; excepție de la această regulă sunt diplomații, personalul consular al statelor străine aflați pe teritoriul statului, precum și funcționarii internaționali care se bucură de un statut special internațional (imunitățile și privilegiile diplomatice). Aceste persoane sunt scoase de sub jurisdicția statului pe a cărui teritoriu beneficiază de statutul respectiv.

Referitor la statutul lor juridic, persoanele aflate pe teritoriul unui stat se împart în mai multe categorii fiecare dintre acestea având un statut diferit: cetățenii sau naționalii statului (resortisanți); străinii (persoane care au cetățenia altor state); persoane cu dublă cetățenie (bipatrizi); sau fără cetățenie (apatrizi); refugiați sau persoane strămutate persoane aparținând unor minorități etnice, religioase sau lingvistice; cetăteni ai statului respectiv, care beneficiază de protecție internațională privind drepturile fundamentale ale omului. Din această totalitate a persoanelor fizice, care locuiesc pe teritoriul unui stat, categoria cea mai importantă o alcătuiesc persoanele care sunt legate de statul respectiv prin legătură juridică și politică, numită cetățenie.

Fiecare persoană are, din punct de vedere legal, anumite datorii față de stat și totodată dreptul de a fi protejat de către stat. Un dublu statut este dobândit de fiecare individ începând de la naștere: pe de o parte, este statutul politic, adică acela în virtutea căruia persoana, individul devine subiect al unei anumite țări și statutul civil, pe de altă parte, care-i conferă anumite drepturi și-i impune anumite obligații ca cetățean. Statutul politic este determinat de cetățenie.

Principala tendință care apare în reglementările de drept internațional privind persoana fizică, după cel de-al doilea război mondial, apare ca orientare principală garantarea și promovarea internațională a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel, în prezent, se accentuează caracterul umanitar al dreptului internațional public. Reglementările sale pun tot mai mult accent pe persoana umană.

CAPITOLUL I

1.1. Protecția internațională a minorităților (protecția grupurilor)

Reglementări convenționale privind recunoașterea unor drepturi ale minorităților naționale, dar în mod discriminator, erau impuse anumitor state, iar nu tuturor statelor au apărut în secolele XVIII-lea și al XIX-lea.

Istoria protecției minorităților prin intervenție sau acorduri internaționale are rădăcini destul de adânci în Europa. Aceasta protecție a vizat în primul rând minoritățile religioase, cu precădere dupa Reformă. Sunt cunoscute, de pildă, intervențiile Suediei în favoarea protestanților din Polonia, în 1707. Începând cu secolul al XVII-lea, o serie de măsuri referitoare la protecția minorităților au început să fie incluse în tratatele vremii.

Pacea de la Westphalia, din 1648, dintre Franța și Sfântul Imperiu German acorda libertate religioasă protestanților și îi punea pe picior de egalitate cu practicanții religiei catolice, în teritoriile germane, iar Tratatul de la Oliva, dintre Polonia și Suedia, din 1660, garanta libertate religioasă catolicilor din Livonia. Alte tratate având clauze de protejare a minorităților religioase sunt Tratatul de la Nijmegen din 1678 și Tratatul de Ryswick din 1697, dintre Franța și Olanda (protejându-i pe catolici); Tratatul de la Paris din 1763 dintre Franța, Spania și Anglia (protejându-i pe catolicii din Canada); Tratatul de la Viena din 31 mai 1815, dintre Austria și Țările de Jos, care specifica garanții pentru minoritatea catolică belgiană în contextul reunificării Belgiei și Olandei.

Primul Tratat internațional care conținea prevederi de protecție pentru minorități, care nu erau numai religioase, este Documentul final al Congresului de la Viena, din 9 iunie 1815, încheiat între Austria, Franta, Spania, Marea Britanie, Potugalia, Prusia, Rusia și Suedia (care proteja naționalitatea supușilor polonezi ai pățtilor contractante). Independența Greciei a fost condiționata prin Protocolul din februarie 1830, semnat de Franța, Marea Britanie și Rusia, de acordarea libertății religioase musulmanilor. Prevederi similare, de data aceasta în favoarea creștinilor din Imperiul Otoman, au fost incluse in Tratatul de la Paris, din 1856, semnat de Austria, Franța, Prusia, Marea Britanie, Sardinia, Turcia și Rusia.

Tratatul de la Berlin, din 13 iulie 1878, a condiționat recunoașterea independenței noilor state din Balcani de aplicarea principiului egalității religioase, prevederile sale din articolul 44 vizând direct România. Convenția Internațională cu privire la Constantinopol, din mai 1881, la care au fost parte Germania, Austro-Ungaria, Marea Britanie, Franța, Rusia, Turcia și Italia, cuprindea garanții pentru minoritatea musulmană din teritoriile care treceau sub jurisdicție grecească.

Dintotdeauna, necesitatea protecției minorităților într-un stat apare de fiecare dată când omogenitatea populației sale o ocazionează, întrucât ea cuprinde colectivități de rasă și limbă și religie diferite. Este vorba, pe plan politic și juridic de garantarea minorităților împotriva posibilelor abuzuri ale majorității iar pe plan sociologic și cultural asigurarea menținerii caracteristicilor proprii. În această ipoteză, internaționalizarea protecției ar trebui să confere conaționalilor unui stat dreptul de a apela la societatea internațională împotriva propriului stat. Pentru un stat suveran, această eventualitate ar fi greu acceptată. Vreme îndelungată, dreptul internațional nu a putut pătrunde în acest domeniu.

În documentele internaționale, la fel ca și în lucrări doctrinare, s-a încercat, de asemenea, și o clasificare a minorităților. Astfel, într-un memorandum elaborat de secretarul general al ONU intitulat „ Definiția și clasificarea minorităților” și prezentat în 1949, se arată că minoritățile s-au format astfel:

-au constituit anterior o națiune independentă, organizată ca stat distinct (sau o organizare tribală mai mult sau mai puțin independentă);

-au făcut anterior parte dintr-o națiune organizată ca stat distinct și au fost ulterior separate de acesta și anexate la altul;

-au constituit sau constituie un grup regional sau dispersat care este legat prin anumite sentimente de solidaritate de grupul predominant, dar nu a fost asimilat de acesta.

Problema minorităților etnice a apărut datorită condițiilor istorice, care au făcut ca pe teritoriul unor țări locuite de o populație compactă majoritară să se statornicească, în decursul timpului, și anumite grupuri etnice, diferențiate din punctul de vedere a originii, obiceiurilor, limbii, tradițiilor, de grupul majoritar. Se poate spune că nu există astăzi în lume o țară care să nu aibă pe teritoriul său și populații care să aparțină unor alte grupuri etnice decît populația majoritară. În prezent, este general recunoscută existența unor minorități pe teritoriul diferitelor state.

Între anii 1919 -1920, în Europa, au fost încheiate tratate speciale de protecție a minorităților existente în anumite state, din centrul și răsăritul continentului (cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, Grecia și România), tratate care garantau minorităților naționale din aceste state: dreptul la viață, la libertate, la folosirea limbii materne și de a avea școli proprii. Prin aceste tratate s-a urmărit asigurarea egalității de tratament a minorităților cu națiunea majoritară și păstrarea de către minorități a trăsăturilor proprii.

S-a instituit, prin aceste tratate, un sistem de control internațional cu privire la modul în care statele aplicau prevederile lor. Acest sistem a fost pus sub egida Societății Națiunilor. Consiliul acestei organizații internaționale avea dreptul de a examina sesizările venite din partea statelor membre referitor la respectarea tratatelor speciale și a celor venite din partea minorităților din statele semnatare a acestor tratate speciale. Acest sistem de control internațional s-a dovedit neviabil, având caracter discriminatoriu, deoarece se aplica doar anumitor state europene. Pactul Societății Națiunilor nu a făcut nici o referire la protecția minorităților.

Sistemul internațional privind protecția minorităților a fost abandonat după cel de-al doilea război mondial, fiind înlocuit cu sistemul instaurat de Organizația Națiunilor Unite de protecție internațională a drepturilor omului și libertățile fundamentale și prin reglementările regionale adoptate în acest domeniu.

Carta O.N.U. din 1945 nu cuprinde nici o clauză specială referitoare la minorități, la fel și în cazul "Declarației universale a drepturilor omului" din anul 1948. Tratatele de pace încheiate în anul 1947 cu Italia, Finlanda, Bulgaria, România și Ungaria, precum și cel din 1955 cu Austria, cuprind doar prevederi prin care aceste state se obligă să asigure drepturile și libertățile fundamentale ale omului pentru toate persoanele aflate sub jurisdicția lor, fără deosebire de rasă, limba sau religie. Tratatul de pace încheiat între România și Puterile Aliate și Asociate în 10 februarie 1947, prevede: "România va lua toate măsurile necesare pentru a asigura persoanelor de sub jurisdicția română, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, folosința dreptului omului și a libertăților fundamentale inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei și de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politică și de întrunire pub!ică."(art.3, pct.1).

Organizația Națiunilor Unite se preocupa și de soarta minorităților. Astfel, Adunarea Generala O.N.U. a adoptat Rezoluția "Soarta minorităților" din 10 decembrie 1948, în care se afirma preocuparea O.N.U. pentru minorități și dificultatea adoptării unor soluții uniforme în această materie.

Consiliul Economic și Social al O.N.U. este organul principal al organizației, care sub îndrumarea Adunării Generale, se preocupa de promovarea și garantarea drepturilor omului și de problemele minorităților. Acest consiliu este competent să înființeze comisii în acest domeniu (Carta O.N.U.- art.68) Consiliul Economic și Social a creat "Comisia pentru drepturile omului" care se preocupa și de minorități.

Comisia a înființat “Subcomisia pentru lupta împotriva discriminării și protecția minorităților “ care se preocupă de mai mult timp de definirea juridică a minorităților. Astfel, în anul 1985, în cadrul subcomisiei a fost prezentată o definiție conform căreia o minoritate este: "un grup de cetățeni ai unui stat, constituind o minoritate numerică și fiind într-o poziție nedominantă în acel stat, având caracteristici etnice, religioase sau lingvistice care diferă de cele ale majorității populației și având un sentiment de solidaritate unul cu altul, motivat, chiar dacă numai implicit, de o dorință colectivă de supraviețuire și a căror scop este realizarea egalității, de fapt și de drept, cu majoritatea."

În lucrarea editată de O.N.U. "Droit de minorites" în anul 1992, se arată că prin minorități se înțelege: "un grup național, etnic, religios sau lingvistic deosebit de alte grupuri din interiorul unui stat suveran”, și se arată următoarele criterii pentru determinarea minorităților: minoritatea trebuie sa fie inferioară numeric cu restul populației statului în care trăiește ; grupul minoritar să fie nedominant in acest stat, ca să poată beneficia de protecție; minoritatea se distinge prin trăsături etnice, religioase sau lingvistice stabile care nu sunt comune cu cele ale majorității populației din țara respectivă; membrii grupului minoritar trebuie sa fie cetățeni ai statului în care trăiesc. Grupuri sociale ca muncitorii emigranți, refugiații, apatrizii sau alți necetățeni ai statului, nu sunt minorități ale sale.

Principala prevedere de drept internațional general referitoare la minorități este cea din "Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ale omului” din anul 1966, și anume: "În statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea în comun cu ceillalți membrii ai grupului, propria viață culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria limbă", deci individul care aparține unei minorități dintr-un stat este beneficiarul anumitor drepturi care revin minorităților și pe care le poate exercita în comun cu ceilalți membrii ai grupului minoritar. Aceste prevederi fac parte integrantă din sistemul de protecție internațională a drepturilor omului, care trebuie aplicate, fără discriminare, tuturor oamenilor oriunde s-ar afla aceștia.

Trebuie respectate două principii fundamentale, pentru a se garanta drepturile minorităților etnice, religioase sau lingvistice, și anume : principiul nediscriminării și principiul egalității tuturor cetățenilor unui stat, în exercirarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Nediscriminarea este o regulă esențială prevazută în diferite acte internaționale cu caracter regional, din Europa. Astfel, "Documentul Reuniunii de la Copenhaga pentru dimensiunea umana a OSCE" din 29 iunie 1990, prevede că: toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul, fără nici o discriminare la o protecție legală prin lege", iar la pct.31 : "Persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul să exercite pe deplin și efectiv drepturile omului și libertățile fundamentale, fără nici o discriminare și în deplină egalitate în fața legii".

În „Declarația asupra eliminării tuturor formelor de intoleranță și discriminare bazate pe religie sau convingere” adopată de Adunarea Generală a O.N.U. la 25 noiembrie 1991 (Rezoluția 36/35) s-a dezvoltat o protecție internațională a minorităților în special a celor religioase. Astfel se arată că disprețuirea și violarea dreptului la libertatea de gândire, de conșiintă de religie sau de convingeri stau "direct sau indirect la originea războaielor ăi a marilor suferințe cauzate umanității." Totodată se mai prevede că religia sau convingerile profesate de om constituie unul dintre elementele fundamentale ale concepției sale despre viață; se proclamă dreptul fiecărui om la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, ceea ce implică libertatea de a avea o religie sau convingeri liber alese, precum și libertatea de manifestare a religiei sau convingeriior, individual sau comun cu alții, în public sau particular. Acest drept poate suporta restricții prin lege pentru protejarea securității publice, ordinei publice, sănătății sau moralei publice, sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale acestora.

În Declarație se definește intoleranța sau discriminarea bazată pe o religie sau convingere ca fiind „orice distincție, excludere, restricție sau preferințe bazate pe religie sau convingere si având ca obiect sau efect suprimarea sau limitarea recunoașterii, practicării sau exercitării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pe o bază de egalitate.” (art.2 pct.2).

Dreptul la libertatea de gândire, de conștiință, de religie sau de convingere implică următoarele libertăți: libertatea de a practica un cult și de a ține reuniuni, expresie a unei religii sau a unor convingeri; libertatea de a fonda și de a întreține institutii caritabile sau umanitare, libertatea de a confecționa, achiziționa și utiliza obiecte ți materiale cerute de rituri sau uzanțele unei religii sau convingeri; libertatea de a învață o religie sau convingere; libertatea de a forma, numi, alege sau desemna conducători religioși; libertatea de a respecta zilele de odihnă și a celorlalte sărbători conform perceptelor religiei sau convingerilor proprii; libertatea de a comuinica cu alți indivizi sau comunități în materie de religie sau convingeri la nivel național și internațional.

Un alt act internațional prin care se concretizează principiul nediscriminării în domeniul învățământului a fost adoptat în anul 1961 în cadrul O.N.U. pentru Educație, Științe și Cultură (UNESCO), care definește discriminarea ca fiind "orice distincție, excludere, limitare sau preferință care, intemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, situație economică sau naștere, are drept obiect sau rezultat suprimarea sau alterarea egalității de tratament în ce privește învățământul" (art.1 pct.1).

Convenția UNESCO prevede obligația pentru statele părți la ea de a recunoaște membrilor minorităților naționale "dreptul de a exercita activități educative proprii inclusiv de a deschide școli și conform cu politica fiecărui stat în materie de educație de a utiliza sau preda în propria lor limbă, însă cu condiția ca acest drept să nu fie exercitat într-un mod care să impiedice membrii minorităților de a înțelege limba și cultura întregii comunități și de a lua parte la activitatea ei sau care ar compromite suveranitatea națională a statului.

În anul 1992, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat "Declarația drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice" în care se enunță două reguli importante: statele trebuie să protejeze existența și identitatea națională sau etnică, culturală, religioasă sau lingvistică a minorităților aflate pe teritoriul lor și să favorizeze instaurarea condițiilor propice promovării acestei identități; statele au obligația să adopte măsurile necesare, legislative sau de altă natură pentru realizarea acestor scopuri.

Declarația consacră următoarele drepturi ale persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase sau lingvistice : dreptul de a se bucura de propria cultură, să promoveze și să practice propria religie, să folosească limba proprie în particular și în public în mod liber și fără ingerințe sau discriminare, dreptul de a participa, pe deplin, la viața culturală, religioasă, socială, economică și publică ; dreptul de a lua parte efectivă, la nivel național și dacă e cazul, la nivel regional la deciziile, referitoare la o minoritate; dreptul de a crea și administra propriile asociații; dreptul de a stabili și menține, fără nici o discriminare, contacte directe cu alți membrii ai grupului lor sau cu persoane aparținând altor minorități, ca și contacte transfrontiere (art.2).

Declarația stabilește obligația statelor de a adopta măsuri pentru garantarea exercitării, de către minorități, a tuturor drepturilor omului și libertăților fundamentale, fără nici o discriminare, în condiții de deplină egalitate în fața legii ( art.4, pct.1); obligația de a asigura persoanelor aparținând minorităților exprimarea propriilor particularități, dezvoltarea culturii, limbii, religiei, tradițiilor și cutumelor lor cu excepția unor practici care constituie infracțiune conform legislației naționale a statelor și sunt contrare dreptului internațional ( art.4, pct.2); să asigure unde se poate, ca persoanele aparținând minorităților să poată învăța în limba maternă sau să primească instrucțiuni în limba lor ( art.4, pct.3); să adopte măsuri în domeniul educației pentru a încuraja cunoașterea istoriei, tradițiilor, a limbii și culturii minorităților, iar membrii acestora să aibă posibilitatea de a învața despre societatea în care trăiesc în ansamblul ei (art. 4, pct. 4); să asigure persoanelor care aparțin minorităților posibilitatea de a participa, pe deplin, la progresul și dezvoltarea economică a țării lor (art. 4, pct.5).În art.5 si 6 se cere statelor să țină seama de interesele legitime ale minorităților și să colaboreze cu ele în elaborarea politicilor și programelor naționale; nu este necesar ca aceste persoane să fie cetățeni, nu se cere ca aceștia să fie rezidenți permanenți.

Garantarea internațională face și obiectul unor reglementări cu caracter regional, în special în Europa. Astfel, Consiliul Europei, în documentul „Contribuția Consiliului Europei la reuniunea experților C.S.C.E. privind minoritățile naționale” din anul 1991, stabilește că problema minorităților naționale poate fi soluționată „numai în cazul în care popoarele resping orice comportament naționalist și dacă sunt dispuse să abordeze aceste probleme în loc ca să le disimuleze; promovarea identității lingvistice, religioase, culturale și sociale a minorităților nu trebuie pusă în pericol stabilitatea politică și pacea socială, atât în interiorul statelor respective, cât și între ele”.

În abordarea acestor problematici, Consiliul Europei pornește de la „Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” adoptată în cadrul organizației, la 4 noiembrie 1950, în care se consacră dreptul oricărei persoane la libertatea de gândire, a conștiinței și religioasă (art.9) și libertatea de exprimare, inclusiv libertatea de opinie, de a primi și comunica informații sau idei (art.10), libertatea de întrunire pașnică și de asociere (art.11) și dreptul la instrucție, inclusiv dreptul părinților de a asigura educația și învățământul copiilor, conform convingerilor lor religioase și filosofice (Protocolul adițional, art.2).

Principalul act regional în acest domeniu, „Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale” în preambulul căreia se arată că protecția minorităților naționale este esențială pentru stabilitatea, securitatea democrată și pacea continentului european.

Documentul Consiliului Europei prevede următoarele drepturi ale minorităților și persoanelor care le aparțin: dreptul să fie protejate împotriva oricărei activități de natură să amenințe existența lor; dreptul la respect, la păstrarea și dezvoltarea identității lor etnice, religioase sau lingvistice; persoanele aparținând minorităților au dreptul să se bucure de aceleași drepturi ca și ceilalți cetățeni ai statului; dreptul de a se asocia și intreține contacte cu ceilalți membrii ai grupului minoritar; dreptul de a-și păstra și dezvolta identitatea lor culturală, de a primi și difuza informații și idei prin mijloace de comunicații, care le sunt proprii și de a folosi propria limbă în public și în particular; dreptul la învățătură în limba maternă fie în școli de stat sau particulare și libertatea religioasă și a convingerilor; dreptul de a acționa în justiție împotriva încălcării drepturilor lor,etc.

Acest document stabilește și obligații care revin statelor părți contractante, și anume : statele nu pot restrânge drepturile minorităților prevăzute în document,decât prin lege și pentru asigurarea securității publice, apărarea ordinei, a sănătații sau moralei publice sau pentru protejarea drepturilor și libertăților altor persoane; statele trebuie să se abțină de a duce sau încuraja o politică de asimilare a minorităților; statele trebuie să faciliteze participarea efectivă a minorităților la afacerile publice și să țină seama de e!e în organizarea lor administrativ-teritorială; în regiunile unde minoritățile constituie majoritatea populației, persoanele care aparțin minorității nu trebuie să sufere vreo discriminare etc.

De problema minorităților și a protecției lor se preocupă și „Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa” (CSCE). La data de 1 august 1975 a fost adoptat „Actul final al primei Conferințe pentru Securitate și Cooperare în Europa” (Actul final de la Helsinki); în partea intitulată „Declarația privind principiile care guvernează relațiile reciproce dintre statele participante” se proclamă principiul „Respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale inclusiv a libertății de gândire, conștiința, religie sau convingere” (pct.VII).

În acest act se face următoare precizare: „Statele participante pe teritoriul cărora există minorități naționale vor respecta dreptul persoanelor care aparțin acestor minorități la egalitate în fața legii, le vor acorda posibilitatea deplină de ase bucura, în mod efectiv, drepturile omului și libertățile fundamentale și, în acest mod, vor proteja interesele lor legitime în acest domeniu”. Un alt document adoptat in cadrul CSCE, care se referă la minorități, este „Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la CSCE”, din anul 1989, în care se precizează ca statele reprezentante se vor abține de la orice discriminare împotriva minorităților naționale și „vor contribui la realizarea intereselor și aspirațiilor lor legitime în domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale” (pct.18). Statele trebuie să creeze condiții pentru promovarea identității etnice, culturale lingvistice și religioase a minorităților de pe teritoriul lor și să respecte libera exercitare a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților și deplina lor egalitate cu ceilalți cetățeni (pct.19).

Documentul prevede, în capitolul „Cooperarea în domeniul umanitar și în alte domenii”, obligația statelor de a asigura persoanelor aparținând minorităților naționale sau culturilor regionale, de pe teritoriul lor, menținerea și dezvoltarea culturilor proprii, păstrarea monumentelor și obiectivelor istorice (pct. 59), și posibilitatea de atransmite și primi educația asupra culturii lor, inclusiv prin transmiterea de către părinți a limbii, religiei și identității culturale către copiii lor (pct 68).

Un alt document CSCE care conține prevederi importante privind drepturile minorităților este „Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a CSCE”, din anul 1990, și anume:”problemele privind minoritățile naționale nu pot fi rezolvate de o manieră satisfăcătoare decât într-un cadru politic democratic, bazat pe un stat de drept, cu un sistem judiciar independent și eficace” (pct.30).

Documentul de la Copenhaga, din anul 1989, consacră următoarele drepturi ale persoanelor aparținând minorităților naționale: să folosească limba maternă, în particular și în public; să creeze și să mențină propriile lor instituții, organizații sau asociații educative, culturale și religioase, care pot solicita contribuții financiare benevole și alte contribuții inclusiv un ajutor public, conform legislației naționale a statelor; să profeseze și să practice religia lor, inclusiv să-și procure, să aibă și să utilizeze obiecte religioase, precum și de a practica invățământul religios în limba maternă; să stabilească și să mențină contacte neîngrădite între ele în țara lor, precum și în afara frontierelor ei cu cetățenii altor state, cu care au în comun o origine etnică sau națională, un patrimoniu cultural sau o credința religioasă comună; să difuzeze și să schimbe informații în limba lor maternă și să aibă acces la aceste informații; să înființeze și să mențină organizații sau asociații, în țara lor și să participe la activitățile organizațiilor internaționale neguvemamentale (pct.32, 1 la 6). Acest document reafirma obligațiile care revin statelor pentru asigurarea acestor drepturi ale minorităților naționale. Printre aceste obligații este prevăzută aceea de condamnare a totalitarismului, urii de rasă și etnică, antisemitismuiui, xenofobiei și a oricărei discriminări împotriva oricui, precum și a oricăror persecuții pe motive religioase sau ideologice.

Pentru realizarea acestei obligații, Documentul cere statelor adoptarea următoarelor măsuri: adoptarea legilor necesare pentru asigurarea protecției împotriva oricărui act de incitare la violență contra unei persoane sau grupurilor de persoane, bazat pe discriminare națională , rasială , etnică sau religioasă sau la ostilitate și ură, inlusiv antisemitism; adoptarea de măsuri necesare protejării persoanelor sau grupurilor de persoane care ar putea fi victime ale amenințărilor sau actelor de discriminare sau violență pe motivul identității rasiale, etnice, culturale, lingvistice sau religioase; adoptarea de măsuri, în funcție de sistemele lor constituționale, la nivel național, regional și local, pentru a favoriza înțelegerea și toleranța în domeniul învățământului, culturii și informației; garanția că învățțmântul va pune accentul și pe combaterea urii și prejudecăților rasiale și pe respectarea diferitelor civilizații și culturi; recunoașterea și garantarea dreptului oricărei persoane sau grupuri de persoane de a depune plângeri împotriva actelor de discriminare și de a susține aceste plângeri; examinarea posibilității stabilirii unor mecanisme internaționale care să permită statelor și persoanelor fizice să se adreseze lor cu plângeri împotriva actelor de discriminare (pct.40 de la 1 la 67).

„Nici unul dintre aceste angajamente nu poate fi interpretat ca implicând un drept oarecare de a întreprinde vreo activitate sau de a înfăptui vreo acțiune contrară scopurilor și principiilor Cartei Națiunilor Unite, a altor obligații decurgând din dreptul internațional sau prevederile Actului final inclusiv principiul integrării teritoriale a statelor” (pct.37).

Prevederile principale a!e Documentului din 1989 au fost preluate și precizate în „Carta de la Paris pentru o noua Europă”, 1990.

În concluzie, dreptul intrenațional protejează dreptul la existență al grupurilor minoritare, inclusiv al minorităților naționale, etnice, culturale, lingvistice sau rasiale împotriva actelor de distrugere fizică, precum și împotriva asimilării lor forțate. Statele au obligația de a proteja identitatea persoanelor care fac parte din minorități și a minorităților, ca atare.

Aceasta înseamnă, în primul rând, abținera de către stat însuși de la orice politici sau practici de asimilare împotriva voinței persoanelor respective. Dar acșiuni de asimilare pot fi întreprinse și de organizații și asociații nestatale, chiar de persoane; statele trebuie să protejeze persoanele care fac parte din minorități și împotriva unor asemenea acte; în aceeași categorie intră și acțiunile de asimilare întreprinse de minorități, în zonele în care ele sunt majoritare, față de persoane provenind din majoritate sau din alte minorități.

În al doilea rând, statele trebuie să promoveze condițiile necesare pentru ca persoanele care fac parte din minorități să-și mențină și să dezvolte cultura și să-ți păstrteze elementele esențiale ale identității lor (limba, religia, tradițiile și moștenirea culturală), să-și exprime și să-și promoveze această identitate.

Documentele internaționale se referă, de asemenea, la promovarea și crearea condițiilor, adoptarea de măsuri legislative și de alt ordin, pentru realizarea acestui obiectiv.

1.1.1.Politici față de minorități în România . Recunoaștere și nondiscriminare

Constituția României prevede egalitatea cetățenilor și interzice discriminarea pe baza naționalității. De asemenea, recunoaște dreptul de a păstra, exprima și dezvolta identitatea națională. Prin Ordonanța 137/2000, România a devenit prima țară din regiune care a adoptat legislație antidiscriminare. Actul definește discriminarea atât direct, cât și indirect, permite măsuri pozitive sau speciale pentru persoane aparținând grupurilor dezavantajate, în ideea asigurării șanselor egale. Domeniile acoperite sunt: angajare, accesul la bunuri și servicii, educație, accesul la protecția și securitatea socială, libertatea de circulație.

• Ordonanța stipulează înființarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, cu scopul de a urmări aplicarea și respectarea legislației anti-discriminare. Consiliul funcționează

din iulie 2002 și a devenit operațional la sfârșitul lui septembrie 2002. Lipsa transparenței activității Consiliului și lipsa de independență sunt principalele critici care îi sunt aduse.

• Strategia Guvernului României de Îmbunătățire a situației Romilor a fost adoptată în aprilie 2001, și este un program pe 10 ani, cu un plan de activități pentru patru ani, începând din 2002. Strategia este o analiză detaliată a situației romilor, cuprinzând măsuri care să adreseze o paletă largă de probleme ale minorității rome: condiții de trai, sănătate, protecție socială, angajare, justiție, educație, culturăși comunicare, combaterea discriminării, reprezentarea populației în diferite structuri ale administrației centrale și locale. Critici ale aplicării strategiei se referă la sursele de finanțare, lipsa alocării de resurse de la buget și recurgerea la fondurile Phare ca principală sursă de finanțare, la colaborarea guvernului în mod exclusiv cu o singură organizație activă politic, și nu cu un număr mai mare de reprezentanți și experți în problemele populației de rromi, și preocuparea insuficientă pentru rezolvarea unor probleme precum nivelul scăzut de educație, rata ridicată a șomajului. Totuși, Strategia este primul document de acest fel care abordează comprehensiv problemele cu care se confruntă populația rromă. Departamentul pentru Relații Interetnice, parte a aparatului de lucru al primului ministru, direct subordonat acestuia, fără personalitate juridică, are ca scop rezolvarea tuturor problemelor legate de minorități naționale. Alături de acest departament, pentru probleme legate de minoritatea rromă și având ca atribuții menținerea și stabilirea de relații cu organizații ale rromilor, în vederea soluționării problemelor specifice și integrării sociale a acestora, există Oficiul Național pentru Rromi, direct subordonat Secretariatului General al Guvernului.

Consiliul Minorităților Naționale a fost înființat în 1993 în calitate de corp consultativ cu scopul de a facilita colaborarea între minoritățile naționale și administrația centrală și locală, precum și de a asigura posibilitatea ca minoritățile naționale să facă recomandări guvernului în probleme care îi privesc direct. Din Consiliu fac parte de reprezentanți ai minorităților naționale reprezentate în Parlament. Consiliul reprezintă instituția care propune alocarea fondurilor de la buget pentru sprijinirea organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale.

1.2. Protecția locuitorilor pe teritoriile neautonome

Autonomia statutului juridic a teritoriilor coloniale s-a consolidat progresiv in raport cu puterea administrativă. Depinzând de aceasta, populația lor nu a avut întotdeauna naționalitate. Crescând sentimentele anticolonialiste, a fost necesară o protecție internațională specială a locuitorilor acestor teritorii.

Instituită la început, în favoarea populațiilor de pe teritoriile sub mandat, la sfârșitul primului război mondial, mai apoi precizată odată cu instituirea tutelei în 1945, aceasta protecție internațională a fost extinsă progresiv asupra locuitorilor de pe ansamblul teritoriilor neautonome.

În articolul 73 din Carta Națiunilor Unite se prevede că : statele care administrează teritorii neautonome, care nu sunt plasate sub regimul internațional al tutelei, recunosc principiul intereselor locuitorilor de pe acele teritorii. Ei acceptă, pe lângă un anumit număr de obligații în ceea ce-i privește, enunțate sub formă de obiective generale, să comunice regulat Secretariatului General, cu titlu de informație, sub rezerva exigențelor securității și considerațiilor de ordin constituțional, date statistice și de natură tehnică despre condițiile economice, sociale și despre instrucția din teritoriile în care sunt responsabili.

Aceasta prevedere, care a constituit unul dintre fundamentele dreptului decolonizării, a stat la baza mecanismului general de supraveghere a activităților puterilor administrative. Cu ocazia Examenului de comunicări al statelor coloniale, Comitetul de informații cu privire la teritoriile neautonome, creat in 1952, a întreprins un control metodic în ceea ce privește respectul drepturilor locuitorilor de pe aceste teritorii.Din 1961, Comitetul de decolonizare (Comitetul celor 24) se axează mai mult pe termenii Declarației din 1914 (XV), decât pe dispozițiile articolului 73 al Cartei Națiunilor Unite în același timp, dreptul de petiție al locuitorilor de pe aceste teritorii s-a consolidat.

CAPITOLUL II

Reglementări de drept internațional public privind cetățenia

Cetățenia, în sens larg, este legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Aceasta a mai fost definită din punct de vedere al dreptului internațional ca legătură dintre o persoană și un stat, care conferă acestuia din urmă putere asupra acestei persoane independent de locul unde se găsește.

Drepturile cetățenilor nu se confundă cu drepturile omului, însă fără drepturile omului nu ar exista cu adevărat nici drepturile cetățeanului.

Elementul de legătură dintre dreptul internațional – privit ca un corpus de reguli reglementând relațiile dintre state – și persoane – ca elemente componente ale statelor – îl constituie cetățenia.

Fiecare om are dreptul la o cetățenie. Declarația universală a drepturilor omului, din 1948, prevede că orice persoană are dreptul la o cetățenie și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia (art.15). Potrivit Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla (art.16).

Raportul juridic între o persoană și stat se întinde pe toată durata existenței cetățeniei și e limitat în spațiu; cetățenia e păstrată peste tot unde se află titularul ei, în statul de origine și peste granițele sale, pe mare, în aer și în cosmos.

Cetățenia este supusă în principiu unui regim de reglementare internă, statele având o competență exclusivă în a stabili în cadrul legislației proprii atât modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei, cât și drepturile și obligațiile care decurg din legătura politică și juridică a apartenenței la un stat. De regulă numai cetățenii unui stat se bucură de drepturile politice și pot avea acces la funcțiile publice, civile sau militare.

În cazul în care o zonă teritorială trece de sub suveranitatea unui stat sub suveranitatea altui stat, se aplică instituția opțiunii, persoanele fizice din acea zonă pot alege între a-și păstra vechea cetățenie sau pot adopta cetățenia statului sub a cărui suveranitate a trecut acea zonă teritorială.

În cazul în care are loc transferul unei populații dintr-un stat în altul, ca regulă generală, populația respectivă primește cetățenia statului unde a fost deplasată (Convenția de la Lausanne, 1925- transfer între Turcia și Grecia)

Dreptul internațional nu limitează libertatea statelor de a stabili prin legislația internă regimul juridic al propriilor cetățeni, dar poate determina condițiile în care regimul juridic stabilit este opozabil altor state. Dacă celelalte state nu pot nega dreptul exclusiv de reglementare al unui stat anume, ele nu pot, însă, să nu recunoască sau să nu accepte consecințele pe care regimul astfel stabilit le-ar avea în plan internațional în cazul în care sunt încălcate principii generale sau norme de drept internațional. Astfel, o lege de obținere a cetățeniei bazată pe criterii de discriminare rasială, religioasă sau politică, ori prin încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului, va putea fi considerată ilicită din punct de vedere al regulilor de drept internațional și neopozabilă altor state, după cum acordarea în mod abuziv a cetățeniei de complezență, fictivă, unor indivizi care nu au o legătură efectivă cu statul respectiv, este considerată, potrivit unei hotărâri a Curții Internaționale de Justiție din 1955 dată într-o speță celebră (Cazul Nottebohm) ca încălcând un principiu fundamental în materie de cetățenie (efectivitatea).

În România cetățenia este reglementată prin Legea nr. 21 din 1 martie 1991.

Dreptul internațional public este interesat și de situațiile mai delicate care apar în legătură cu cetățenia. Este vorba de împrejurările în care o persoană, fie are două sau mai multe cetățenii (bipatridie sau pluricetățenie) fie este lipsită de cetățenie (apatridie). Ambele situații presupun un statut juridic al persoanei care duce la complicații în raporturile dintre state și acea persoană, motiv pentru care în dreptul internațional public s-au adoptat o serie de reglementări pentru evitarea acestora.

2.1. Dobândirea cetățeniei

Cetățenia se dobândește prin două moduri:

prin naștere

prin naturalizare.

Modurile de dobândire a cetățeniei sunt reglementate prin legile interne ale statului. Prin naștere, cetățenia se dobândește în baza principiului jus sanguinis (dreptul sângelui) sau a principiului jus solis (dreptul solului). Unele state – Suedia, Japonia, Franșa, Filipine – au adoptat principiul „jus sanguinis”, copilul dobândind, prin naștere, cetățenia părinților. În alte țări se aplică principiul „jus jus solis”, copilul – indiferent de cetățenia părinților – având cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut. Sunt și alte state – Marea Britanie, Statele Unite ale Americii – în care se aplică un „sistem mixt”, accentul punându-se pe „jus solis”.

Cetățenia se dobândește ca efect al acestei cauze naturale, indiferent de voința persoanei.

Prin naturalizare, cetățenia se poate dobândi într-unul din următoarele cazuri:

prin căsătoria a două persoane care au cetățenii diferite. De principiu cetățenia nu se dobândește și nu se dobândește și nu se pierde ca efect al căsătoriei. Touși, problema se pune întrucât legislația unor state prevede, ca efect al inegalității juridice tradiționale a femeii cu bărbatul, că femeia dobândește prin căsătorie din oficiu cetățenia soțului. În consens cu dezvoltarea drepturilor omului legislația unor state s-a modificat consacrînd principiul liberului consimțământ la dobândirea cetățeniei al femeii căsătorite, în sensul că la căsătoria cu un străin femeia poate opta între a-și menține cetățenia și a lua cetățenia soțului. Convenția asupra cetățeniei femeii căsătoriei, adoptată în 1957 sub egida O.N.U., prevede că încheierea sau desfacerea căsătoriei, precum și scimbarea cetățeniei soțului în timpul căsătoriei nu produc efecte asupra cetățeniei femeii.

prin opțiune: în cazul transferului unui teritoriu de la un stat la altul de regulă persoanele care locuiesc în teritoriul transferat au dreptul de a opta între a-și menține cetățenia și a obține cetățenia noului stat.

prin înfiere: copilul poate căpăta cetățenia înfietorului, dacă nu a avut o altă cetățenie sau a avut cetățenia unui stat străin. În caz de conflict între legea statului celui înfiat și legea statului înfietorului, copilul înfiat dobândește de regulă cetățenia statului pe teritoriul căruia se află.

prin redobândire sau reintegrare: se poate reveni la veche cetățenie dacă fostul cetățean se repatriază ori dacă o femeie măritată și-a pierdut cetățenia obținută prin căsătoria cu un străin, iar ulterior divorțează.

ca efect al șederii prelungite (rezidenței) pe teritoriul unui alt stat decât cel de origine, legislația unor state prevăzând această posibilitate (S.U.A., Canada, Germania).

2.2. Pierderea cetățeniei

În baza reglementărilor existente în diferite state, cetățenia se poate pierde în următoarele două moduri:

prin renunțare și

prin retragere

Pierderea cetățeniei prin renunțare se face la cererea persoanei interersate. Este vorba despre renunțarea voluntară, la care o persoană recurge, de obicei, în cazul în care este interesată să obțină o altă cetățenie. Persoana trebuie să facă o cerere expresă, în formă autentică.

Pierderea cetățeniei prin retragere are loc printr-o hotărâre judecătorească, adoptată ca o sancțiune împotriva cetățeanului respectiv. În unele sisteme de drept, retragerea cetățeniei se poate face și de către o autoritate executivă. Retragerea cetățeniei se poate face numai pentru persoanele care au dobândit această calitate prin naturalizare, nu și pentru cele care au dobândit cetățenia prin naștere.

2.3. Dubla cetățenie (bipatridia)

Dubla cetățenie reprezintă consecința modului diferit de reglementare a dobândirii cetățeniei în legislația statelor. Unele state aplică principiul „dreptul sângelui”(jus sanguinis), altele, principiul „dreptului solului”(jus soli). Cazurile de bipatridie sunt de natură a produce numeroase complicații în relațiile dintre state. De aceea s-a încercat reglementarea în dreptul internațional a conflictelor asupra cetățeniei, printr-o serie de tratate, printre care amintim tratatele dintre S.U.A. și mai multe state europene, din 1868 (tratatele „Bancroft”), tratatul franco-elvețian (1879), tratatul franco-belgian (1891), tratatul de la Rio de Janeiro, din 1906, dar fără rezultate notabile.

În Conferința pentru codificarea dreptului internațional, de la Haga, 1930, s-a încercat reglementarea complicațiilor și eliminarea dublei cetățenii. Actul final al Conferinței a prevăzut ca persoanele cu dubla cetățenie trebuie să aibă posibilitatea de a opta între cele două cetățenii. S-a stabilit ca o persoană care are o cetățenie, să piardă automat prima cetățenie.

Acest act mai cuprinde următoarele reguli:

bipatridul când se află pe teritoriul unuia dintre state a căror cetățenie o are nu poate invoca protecția diplomatică a celuilalt stat, el fiind tratat ca simplu cetățean;

bipatridul va îndeplini serviciul militar în statul pe al cărui teritoriu trăiește mai mult timp;

bipatridul când se află pe teritoriul unui stat terț, este tratat ca având o singură cetățenie.

Statul terț are posibilitatea de a opta între a recunoaște bipatridului cetățenia statului în care își are reședința obișnuită și principală, sau a statului față de care pare să fie mai atașat.

Pe plan regional, Consiliul Europei stabilește că resortisanții majori, ca și cei minori, care obțin, pe baza unei manifestări exprese a voinței lor, prin naturalizare, opțiune sau reintegrare cetățenia (naționalitatea) unui alt stat, pierd cetățenia anterioară și ei nu pot fi autorizați să-și păstreze cetățenia anterioară (art.1,pct.1-2). De asemenea, Convenția stabilește că orice persoană care posedă cetățenia a două sau a mai multor Părți Contractante va putea renunța la una dintre ele cu permisiunea statului la a cărei cetățenie renunță (art. 2, pct.1), prevedere completată prin Protocolul adițional al Convenției din 1977, în sensul că autorizația de a renunța la o cetățenie nu va fi refuzată de statul a cărui cetățean major, cu dublă cetățenie, are reședința sa obișnuită, în afara teritoriului său (art.1)

Situația de bipatrid nu ridică foarte multe probleme din punct de vedere personal, al statului, ci, mai degrabă din perspectiva relațiilor interstatale ( îndeplinirea obligației de prestare a serviciului militar, care ia în considerare regula rezultată din convențiile internaționale a „cetățeniei active”.

În ceea ce privește obligațiile militare ale persoanei cu dublă cetățenie, Convenția Consiliului Europei prevede că ea este obligată „să îndeplinească obligațiile militare numai față de una dintre părți”(art.5, pct.1) și anume fașă de statul unde locuiește în mod obișnuit. Dacă persoana cu dublă cetățenie locuiește pe teritoriul unei părți contractante ale Convenției, dar nu are cetățenia ei sau într-un stat care nu este parte contractantă la Convenție, aceasta are dreptul să aleagă între părțile contractante ale Convenției, a căror cetățenie o posedă, pentru a-și îndeplini obligațiile militare (art.6, pct.1, 2).

2.4.Apatridia

Apatridia reprezintă un termen ce desemnează o persoană pe care nici un stat nu o consideră ca resortisantul său în baza legislației sale.

Nu se includ în acest termen :

persoanele care beneficiază de asistența sau protecția unui organism sau instituții a Națiunilor Unite, altul decât Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, atât timp cât beneficiază de protecția sau asistența respectivă;

persoanele considerate de autoritățile competente ale țării în care ele și-au stabilit reședința ca având drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de naționali ai acestei țări;

persoanele cu privire la care sunt motive serioase să se creadă că au comis crime contra păcii, crime de război sau crime contra umanității; că au comis o crimă gravă de drept comun în afara țării de reședință înainte de a se stabili aici, sau că sunt vinovate de acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.

În special O.N.U. se preocupă de asigurarea apatrizilor a unui statut juridic și de eliminarea cauzelor care generează situațiile de apatrid, ca și de reducerea cazurilor de persoane cu acest statut.

Conferința de la Haga, din 1930, a adoptat un Protocol relativ la cauzele apatridiei și un Protocol special privind apatridia, din 12 aprilie1930, acte prin care se exprimă dorința ca „statele să se străduiască în exercitarea libertății lor de reglementare în materia naționalității, de a reduce pe cât posibil, cazurile de apatridie”.

În cadrul O.N.U. s-au adoptat două convenții privind apatrizii:

Convenția cu privire la statutul apatrizilor, din 1954 (în vigoare din 1960);

Convenția cu privire la reducerea cazurilor de apatridie, din anul 1961(în vigoare din 1975).

Statutul apatridului, potrivit Convenției din 1954, cuprinde în principal următoarele reguli:

fiecare apatrid are obligații față de țara în care se găsește, fiind ținut să respecte legile acestuia și măsurile vizând menținerea ordinii publice;

statele trebuie să aplice același regim tuturor apatrizilor, fără discriminări privind rasa, religia sau țara de origine;

apatrizii trebuie să se bucure de același regim ca și propriii cetățeni cu privire la libertatea religioasă a copiilor lor;

apatrizilor trebuie să li se acorde regimul aplicat de țara respectivă strănilor.

Cea de-a doua convenție urmărește să împiedice cazuri de apatridie prin obligarea statelor-părți de a acorda calitatea de cetățean persoanelor care s-au născut sau nu pe teritoriul lor, care altfel ar fi apatride, și de a nu lipsi o persoană de cetățenie, dacă prin aceasta ar deveni apatridă.

Această convenție stabilea, pornind de la principiul „dreptului solului”, că :

un copil fără cetățenie dobândește în momentul nașterii cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut;

un copil născut din părinți necunoscuți și al cărui loc de naștere nu se cunoaște, se consideră născut pe teritoriulș statului în care a fost găsit;

pierderea cetățeniei sub orice formă este subordonată dobândirii cetățeniei altui stat;

orice tratat de transfer de teritorii trebuie să reglementeze cetățenia locuitorilor de pe teritoriul transferat.

Potrivit Convenției adoptate de O.N.U. privind apatrizii, statele a caror legislație prevede pierderea cetățeniei lor de către femeia căsătorită cu un străin, sau în urma divorțului, recunoașterii sau adopțiunii, să condiționeze pierderea cetățeniei lor de posedarea sau obținerea cetățeniei unui alt stat. O altă regulă a convenției este aceea că statele nu pot lipsi o persoană de cetățenia lor, dacă prin aceasta devine apatrid (cu anumite excepții). Statele nu pot lipsi de cetățenia lor o persoană sau un grup de persoane pe considerente de ordin rasial, etnic, religios sau politic.

Convențiile din 1954 și 1961 au prevăzut crearea unui tribunal al O.N.U. pentru judecarea conflictelor de cetățenie, prevederi care explică, în parte, numărul mic de țări care au aderat la ele.

2.5. Cetățenia europeană

Tratatul privind crearea Uniunii Europene, semnat la Maastricht în decembrie 1991, prevede (în art.8, par.1) că „este cetățean al Uniunii orice persoană având naționalitatea unui stat membru”, și (în par.2) că „cetățenii Uniunii se bucură de drepturile și sunt supuși îndatoririlor prevăzute prevăzute prin Tratat”.

Cetățeanul Uniunii beneficiază de un ansamblu de drepturi :

libera circulație și rezidență;

dreptul cetățenilor UE de a vota și de a candida în alegerile municipale și în cele pentru Parlamentul European, în țările de rezidență altele decât cele de origine;

dreptul de a beneficia de protecție consulară egală în toate țările terțe în care propriile lor țări nu sunt reprezentante;

dreptul cetățenilor de a adresa petiții Parlamentului European iar acestuia i s-a cerut să numească un funcționar împuternicit să primească de la cetățeni orice reclamație privind o eventuală proastă administrare de care s-ar face vinovate instituțiile comunității europene.

În aceste condiții, cetățenii statelor membre ale UE au două cetățenii: una a statului propriu și alta a Uniunii Europene.

Astăzi, numeroși autori încearcă să formuleze, în legătură cu Europa, ceea ce ar putea fi o „nouă” concepție despre cetățenie. Ei susțin că cetățenia Europei care se construiește acum nu este și nu poate reprezenta extinderea cetățeniei naționale la nivelul Europei, că Europa nu va putea deveni pur și simplu o „națiune” mai mare, că ea este pe punctul de a inventa o „nouă” cetățenie.

Cetățenul european poate pleda în fața Curții Europene de Justiție, eventual împotriva propriului stat național. Franța, de exemplu, a fost condamnată, pe 12 iulie 1999, pentru „torturi” de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Convenția Europeană a Drepturilor Omului primează asupra legii naționale, ea devenind o adevărată Constituție europeană a drepturilor omului. Tratatul de la Maastricht a oferit drepturi politice locale tuturor europenilor .

CAPITOLUL III

Regimul juridic al străinilor

În condițiile dezvoltării si amplificării relațiilor internaționale, pe teritoriul unui stat se află, de regulă, mai mulți cetățeni străini. Ei pot să aibă domiciliul permanent sau temporar pe teritoriul statului respectiv.

Drepturile strănilor sunt reglementate prin convențiile generale referitoare la drepturile omului, prin convenții între țările în cauză, în general bazate pe reciprocitate și prin lege. Ansamblul drepturilor și obligațiilor străinilor, prevăzute în convențiile privind drepturile omului, în convențiilr încheiate de o țară cu alte țări, și în legile naționale constituie regimul juridic al străinilor în țara respectivă.

Convențiile internaționale privind condițiile străinului s-au încheiat încă din Evul Mediu, practica lor dezvoltându-se cu începere din secolul al XVI-lea, sub forma capitulațiilor. Rețeaua capitulațiilor, tratate inegale încheiate de state europene „creștine” și apoi și de S.U.A., s-a extins începând cu Turcia, la Egipt, la China, Japonia, Coreea, India, Iran, Siria, Liban, Palestina, Madagascar, Maroc, Tripolitania și Etiopia, fiind abolite în totalitatea lor abia după cel de-al doilea război mondial. Regimul capitulațiilor a constituit o serioasă încălcare a egalității în drepturi și o știrbire gravă a suveranității statelor.

Statutul internațional al străinilor a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în ultimele decenii, o dată cu multiplicarea tratatelor privind domeniile de preocupare de la domeniul economic la cel al libertățiior publice, exceptând drepturile politice, materie care, până în prezent, nu a făcut, decât în mod excepțional, obiectul unei înțelegeri internaționale. Activitățile străinilor fac, în general, obiectul unei reglementări precise în ce privește accesul la teritoriu și libertatea lor de circulație pe acest teritoriu, pe de o parte, și investițiile pe care aceștia le realizează, pe de altă parte.

Prin "străin"se înțelege persoana fizică aflată pe teritoriul unui stat, dar neavând cetățenia lui, ci cetățenia altui stat. Prezența străinului pe teritoriul unui stat poate fi temporară sau permanentă, prezență care poate naște anumite probleme juridice, în special, ca urmare a faptului că acestuia i se aplică, atât legile statului a cărui cetățenie o are, cât și legile statului pe a cărui teritoriu se află.

Statele au competența exclusivă de a stabili prin legile lor regimul juridic al străinilor, regulile cu privire la intrarea și șederea străinilor pe teritoriul lor. Dreptul internațional public are efecte importante asupra statutului juridic al străinilor, mai ales din perspectiva drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. De regulă, pe cale bilaterală, statele stabilesc cadrul juridic al exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor de către străini.

Prin regimul juridic al străinilor se înțelege ansamblul drepturilor și obligațiilor de care beneficiază aceștia în baza legislației statelor și potrivit convențiilor internaționale.

Convențiile internaționale privind regimul străinilor au un caracter bilateral în sensul că prevăd drepturi și facilități pe care cele două state le acordă cetățenilor celuilalt stat, când se află pe teritoriul lor, și anume :

intrarea și ieșirea din statul respectiv și dreptul de libera circulație a străinului pe teritoriul statelor;

posibilitatea străinului de a desfășura anumite activități economice si comerciale;

protecția persoanei străinului și a bunurilor sale;

accesul străinului la tribunalele statului etc.

Străinul are și anumite obligații față de statul pe al cărui teritoriu are acest statut, și anume :

să respecte legile și regulamentele acestui stat ;

să nu acționeze împotriva lui și sa aibă o atitudine de respect și loialitate față de acel stat.

statele pot impune străinilor și obligații speciale, ca de exemplu: înregistrarea lor la poliție sau prezentarea lor periodică pentru control .

Practica internațională cunoaște următoarele regimuri juridice aplicabile străinilor:

regimul național: potrivit căruia se acordă străinilor drepturi civile de care se bucură cetățeanul statului respectiv, exceptându-i de la beneficiul drepturilor politice și de la dreptul de a ocupa funcții politice.

regimul special: potrivit căruia se acordă străinilor drepturi prevăzute în legi sau într-un tratat internațional;

regimul clauzei națiunii celei mai favorizate: potrivit căruia se acordă străinilor, cetățeni ai unui stat, drepturi cel puțin egale cu cele acordate cetățenilor oricărui stat terț;

regimul reciprocității: în temeiul căruia cetățenii unui stat se bucură pe teritoriul statului B de regimul aplicat de statul A cetățenilor statului B.

În prezent, legislația din majoritatea statelor lumii cuprinde un regim mixt de acordare a drepturilor străinilor, cu elemente din toate regimurile prezentate.

Adoptarea unuia dintre aceste regimuri se face prin convenții internaționale între state. Indiferent de forma regimului, străinii, nu pot avea drepturi mai mari decât cele recunoscute prin lege cetățenilor statului de reședință.

3.1. Protecția internațională a refugiaților și a persoanelor strămutate

Aceste două categorii de persoane au apărut în urma celor două războaie mondiale. Astfel, după primul război mondial și evenimentele ulterioare lui, din unele țări ca Rusia, Germania, Italia, a apărut categoria refugiaților și cooperarea între state în stabilirea statutului lor juridic.

Prin refugiat se înțelege persoana care caută să se sustragăunor condiții sau împrejurări din țara sa de origine, pe care le consideră insuportabile și să găsească adăpost sau protecție în altă țară. Motivele părăsirii țării de origine pot fi: opresiunea, amenințarea vieții sau libertății, sărăcia, războiul sau luptele civile, dezastrele naturale.

După cum se poate observa, refugiații sunt străini, dar reprezintă o categorie aparte de străini. Spre deosebire de alți cetățeni străini, care și-au ales benevol destinația în funcție de interesele personale ( turism, studii, reunificare afamiliei, muncă, afaceri, etc.), refugiații fug din țara de origine, datorită persecuțiilor la care sunt supuși sau ar putea fi supuși, către o țară care le oferă protecție. De asemenea, cetățenii străini au, de regulă, o relație bună cu reprezentanții autorităților din țara de origine, în timp ce pentru refugiați toate legăturile cu Ambasada țării de origine sunt întrerupte, deoarece statul respectiv poate fi chiar agentul de persecuție. Din punct de vedere juridic, statutul și regimul refugiaților este reglementat de alte legi decât cele care reglementează statutul străinilor în general.

De asemenea, descompunerea sistemului colonial, însoțită de apariția a circa o sută de state noi, a condus la creșterea numărului zonelor de conflict, de pe urma cărora milioane de oameni au fost impuși să-și părăsească baștina, căutând un adăpost ce le-ar fi asigurat cel mai elementar drept – dreptul la viață. Familii întregi sunt nevoite să se refugieze și să lase în urma tot ce au agonisit într-o viață. Mai mult, sunt nevoite să supraviețuiască într-un teritoriu străin, într-o cultură pe care nu o știu, într-un sistem despre care nu știu mai nimic. Aceste familii trebuie atât să se adapteze la noul mediu, cât și să continue o relație familială cât mai apropiată de normal, în care copiii să se dezvolte și să aibă șanse și oportunități pe care le-ar fi avut în orice alta situație, într-una normală.

Astfel, dacă populația mondială a crescut în anii 1960 – 2000 de la 3 la 6 miliarde, apoi numărul migranților internaționali a crescut și el practic cu aceleași ritmuri – de la 75 mln în 1975 la 175 mln în 2000. După pronosticurile demografilor, populația globului va ajunge în 2050 la circa 9 miliarde, dintre care aproximativ 230 milioane vor fi migranți. În ultimele decenii, în fiecare zi sunt silite în medie peste 700 de persoane să-și părăsească țara, o bună parte din ele completând rândurile refugiaților. Numărul persoanelor cu statut de refugiat depășește actualmente cifra de 13 milioane, 80% dintre care sunt femei și copii.

În ultimii ani problema migrațiunii, inclusiv a refugiaților, este puternic politizată. Motivele sunt diferite: forțele antimigrațiune din țările occidentale, care se pronunță împotriva oferirii azilului, sperie populația cu un posibil influx masiv de imigranți din țările fostului bloc sovietic și din țări neeuropene; țările din Uniunea Europeană manifestă teamă de o invazie a cetățenilor din noile state membre la fiecare lărgire a Uniunii; tot mai des este pusă în evidență creșterea rolului migranților în mișcările sociale și economice; o puternică poziție antimigrație și antiazil s-a format, în special, în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 (New York), din martie 2004 (Madrid) și din iulie 2005 (Londra) .Cei mai mulți refugiați se află în Africa, Asia și America Latină. Numărul refugiaților din țările Europei de Vest constituie doar 5% din numărul total al refugiaților de pe glob.

Persoanele strămutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor state străine (cum a fost cazul persoanelor deportate în cel de-al doilea război mondial). Preocuparea statelor față de aceste persoane s-a materializat în încheierea de convenții internaționale prin care să se asigure repatrierea lor.

Statutul refugiaților este în corelație cu problema azilului teritorial, care reprezenta dreptul fiecărei persoane persecutate de a caută și de a găsi azil, refugiu într-o alta țară. Proclamat de către articolul 14 al Declarației universale a drepturilor omului, acest drept nu a fost consacrat decât pe continentul american, unde are o valoare tradițională (conform Convenției de la La Havane, 1928; Convenției de la Montevideo,1933; Convenției de la Caracas, din 1954). Acest drept nu este recunoscut nici de Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966 și nici de Convenția europeană a drepturilor omului.

În perioada interbelică, de statutul juridic al refugiaților s-a ocupat Societatea Națiunilor, în cadrul căreia au fost adoptate mai multe acte internaționale care au stabilit anumite obligații pe seama statelor pe a căror teritorii se afla refugiații (ex. Acordurile din 5 iulie 1922, 31 mai 1924, 2 mai 1926, 30 iunie 1928); Convenția de la Geneva asupra statutului internațional al refugiaților din 28 octombrie 1933; Convenția din 10 februarie 1938 și Protocolul din 14 septembrie 1939).

Creșterea masivă a numărului de refugiați în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial (deportați din țările ocupate de Germania, victime ale regimurilor naziste, fasciste sau falangist, evrei fugiți din Germania și Austria etc) a determinat ca O.N.U. să-și propună drept obiectiv asigurarea unui sistem internațional de protecție și a unein asistențe materiale adecvate pentru refugiați și să ia măsuri în consecință.

Organizația Națiunilor Unite a înființat, inițial „Organizația internațională pentru problemele refugiaților”(1946), înlocuită cu „Înaltul Comisariat pentru Refugiați”, acesta funcționând și în prezent.

O.N.U. a adoptat două acte internaționale privind statutul refugiatilor, și anume : Convenția privind statutul refugiatilor, de la Geneva, din 28 iulie 1951 (în vigoare din 1954) și Protocolul cu privire la statutul refugiaților, de la New York, din 31 ianuarie 1967 (în vigoare din 4 octombrie 1967).

Statutul juridic al refugiaților cuprinde două categorii de probleme:

-protecția și

-asistența.

Protecția se referă la acordarea de către statul primitor a unor drepturi, concretizată în dreptul de intrare pe teritoriul său, dreptul de ședere, care implică o sumă de drepturi și obligații similare în general statutului străinilor, dar care include și elemente ale unei situații privilegiate față de aceștia, în special în domeniul social și al raporturilor de muncă, având în vedere că refugiații sunt lipsiți de protecția altui stat, precum și dreptul de a nu fi înapoiați fără voia lor statului de origine chiar dacă sunt expulzați.

Asistența se referă la măsuri de ajutorare a refugiaților implicând sprijin material, financiar, asistență socială, locuințe și altele asemenea, care să facă posibilă și convenabilă șederea lor pe teritoriul statului primitor. Obligațiile refugiaților față de statul primitor sunt similare cu cele ale oricărui străin.

Convenția privind statutul refugiaților din 1951 afirma, ca principiu de bază, ca toate ființele umane, fără vreo deosebire, trebuie să se bucure de drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv refugiații și persoanele strămutate, oriunde s-ar afla acestea. Conform acestei Convenții, refugiat este orice persoană care a fost considerată ca atare de actele internaționale adoptate în acest domeniu, în perioada interbelică sau care, în urma unor evenimente intervenite înainte de 1 ianuarie 1951, temându-se de persecutare pe considerente de rasă, religie, naționalitate, apartenența la un anumit grup social, sau datorită opiniilor sale politice a părăsit țara a cărei cetățenie o are și care nu poate sau nu dorește protecția țării sale; ori persoana care n-are nici o cetățenie, aflată în afara țării unde iși avea reședința obișnuită și datorită acelorași considerente nu poate sau nu dorește să se reîntoarcă în acea țară (art. 1, secț.A). Aceste prevederi au fost modificate prin Protocolul cu privire la statutul refugiatilor, din anul 1967, în sensul eliminării termenului de 1 ianuarie 1952 pentru acordarea statutului de refugiat.

Prevederile Convenției nu se aplică următoarelor categorii de persoane :

celor care au solicitat, voluntar, protecția statului a cărui cetățenie o au;

celor care, după ce au pierdut cetățenia statului lor, au redobândit-o;

celor care au dobândit o noua cetățenie sau au revenit în mod voit în țara de unde au plecat;

celor care, datorită schimbării împrejurărilor, nu mai pot pretinde statutul de refugiat (art.1 .sect.C).

Nu beneficiază de statutul de refugiat persoanele suspectate ca au comis crime împotriva păcii, crime de război sau crime împotriva umanității sau care au comis crime grave de drept comun și cei vinovați de acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite (art.1. sect.F).

Convenția prevede următoarele obligații pentru statele contractante: să garanteze libertatea religioasa a refugiaților; să acorde refugiaților regimul acordat, în general, străinilor.

Potrivit art.2 din Convenție, statutul personal al refugiaților este guvernat de legea țării unde își au domiciliul, sau de a țării unde își au reședința. Refugiatul are obligația de a respecta legile și regulamentele țării în care se află și a măsurilor luate de ea pentru menținerea ordinii publice.

În general, refugiații și persoanele strămutate beneficiază de tratamentul acordat de state străinilor sau cetățenilor lor, în domeniile: dobândirii de proprietăți mobiliare sau imobiliare; drepturi de asociere cu scop apolitic și nelucrativ, sau în sindicate profesionale; în materia proprietății intelectuale și industriale; dreptul de a sta în justiție; dreptul de a exercita profesiuni salariate, nesalariate și libere; în ce privește învațământul, asistența publică, sanitară și socială; libertatea de circulație, etc (art.13-19, 22-26).

Convenția stabilește și reguli privind expulzarea refugiaților, și anume: statele nu au dreptul să expulzeze un refugiat care se află pe teritoriul lor în mod legal decât pentru rațiuni de securitate națională sau de ordine publică (art.32, pct.1), expulzarea se poate face doar pe baza unei hotărâri adoptate conform prevederilor legale iar refugiatului sa i se asigure posibilitatea de a face recurs. Un refugiat nu poate fi expulzat într-o țară în care viața sau libertatea sa ar fi în pericol pe motive rasiale, religioase, naționale, apartenența la un grup social sau datorită opiniilor sale politice.

3.2. Persoanele migrante

Sunt acele persoane care au intenția de a pleca definitiv din statul de origine pentru a se stabili în alt stat și care părăsesc efectiv teritoriul statului de origine.

Persoanele care migrează din alte motive decât persecuția nu sunt refugiați în sensul convenției din 1951. Acestea sunt numite uneori refugiați de facto sau economici, pentru că nu-și abandonează țara de origine datorită persecuției, ci din dorința de a avea condiții mai bune de viață. Alții, denumiți refugiați ecologici, își părăsesc țara ca urmare a unor catastrofe naturale, la care se adaugă refugiații din cauza conflictelor armate, dar nici unii, nici alți nu pot motiva migrarea din cauza persecuției. Prin urmare aceste persoane nu se pot bucura de regimul de protecție consacrat de Convenția privind statutul refugiaților din 1951.

Fenomenul migrării presupune două componente: emigrarea și imigrarea ambele fiind reglementate atât prin legile naționale ale statelo, cât și prin norme de drept internațioal. Situația persoanelor migrante a intrat în atenția dreptului internațional public din dorința de a li se crea un regim juridic prin care acestea să fie puse la adăpost de multiple abuzuri săvârșite împotriva lor.

Printre instrumentele internaționale cu relevanță în domeniul protecției persoanelor migrante amintim:

Constituția Organizației Internaționale pentru Migranți, adoptată la 19 octombrie 1953, care stabilește obiectivele și sarcinile acestei organizații pornind de la constatarea „că trebuie să se promoveze cooperarea statelor și a organizațiilor internaționale în vederea facilitării migrării persoanelor doritoare să plece în state, unde vor putea, prin munca lor, să-și subvenționeze nevoile și să ducă, împreună cu familiile lor, o existență demnă, în respectul persoanei umane;

Convențiile și acordurile adoptate sub egida Organizației Internaționale a Muncii;

Instrumente universale pentru apărarea drepturilor omului, precum și Pactele din 1966;

Convenția europeană asupra statutului muncitorului migrant, din anul 1977;

Convenția asupra protecției drepturilor muncitorilor migranți și a membrilor lor de familie, din anul 1990 etc.

Din analiza acestora, precum și din prevederile Declarației Adunării Generale a O.N.U. asupra drepturilor omului ale persoanelr care nu posedă naționalitatea țărilor în care trăiesc, adoptată în anul 1985, rezultă că persoanele străine care au reușit, prin migrare, să-și stabilească legal reședința pe teritoriul altui stat, se bucură de toate drepturile civile recunoscute omului, precum și a altor drepturi economice, sociale și culturale, mai puțin cele care sunt specifice calității de cetățean (drepturi politice).

Dorința de realizare a unui drept internațional al migrării, ca ramură distinctă a dreptului internațional public, este departe de a se realiza dacă ținem seama de convulsiile prin care trece societatea internațională, precum și de fenomene grave precum recensiunea economică, conflictele armate, terorismul internațional și altele.

3.3.1. Expulzarea

.

Expulzarea este definită în Dicționarul de terminologie de drept internațional ca fiind actul prin care un stat obligă un străin să părăsească într-un timp determinat sau imediat teritoriul său, cu interdicția de a reveni. Dreptul de expulzare al statului decurge din suveranitatea lor și se aplică străinilor căruia statul respectiv i-a acordat azil.

Pot fi expulzați și diplomații sau consulii care au fost considerați persona non grata și dacă, refuză să părăsească teritoriul statului de reședință în timpul definit în acest scop.

În dreptul internațional s-au stabilit unele reguli privind expulzarea în sensul că executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul căruia urmează a fi expulzat, adică să se respecte drepturile elementare ale persoanei.

Expulzarea unui străin se decide prin acte administrative ale statului cu scopul ocrotirii ordinii sale publice. O regulă generală și de bază a expulzării este aceea ca statele nu își expulzează cetățenii lor. Cu toate acestea există state care permit expulzarea propriilor cetățeni (SUA, Marea Britanie). Deși statul care decide expulzarea nu are o obligație de a justifica această măsură există practici, impuse de curtoazia internațională, de a informa statul de apartenență al persoanei vizate.

Pe plan internațional, expulzarea face obiectul unor reglementări ale actelor internaționale privind drepturile omului și libertăților fundamentale, acte cu caracter de universalitate sau acte regionale.

Astfel, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, din anul 1976, precizează: ”un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul pact nu poate fi expulzat decât în exercitarea unei decizii luate în conformitate cu legea și dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale și de a obține examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de aceasta autoritate, fiind reprezentat în acest scop"(art.13).

Reglementări cu caracter regional privind expulzarea sunt Protocolul adițional numărul 4 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a Consiliului Europei, din 1963, care prevede că "nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsura individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui resortisant este" (art.3, pct.1).

Prevederile Protocolului adițional numărul 4 au fost completate prin regulile stabilite în Protocolul adițional nr.7 adoptat în 1984. Protocolul adaugă posibilitatea expulzării înainte ca străinul să-ți exercite drepturile menționate în cazul în care expulzarea este necesară în interesul ordinii publice. În mai multe cazuri, Curtea europeană a drepturilor omului a examinat plângeri împotriva expulzării și a constatat încălcarea prin expulzare a drepturilor străinilor în cauză la viața de familie și caracterul neproporțional al măsurii adoptate cu obiectivele urmărite.

Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, și el trebuie să poată:

a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării;

b) să ceară examinarea cazului său;

c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în fața autorităților competente sau a uneia sau a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.(art.1, pct 1,2,3)

Expulzarea diferă de extrădare, prin următoarele: persoana expulzată nu este cerută de un alt stat; ea este considerată indizerabilă în statul în care este expulzată; ordinul de expulzare este pus în aplicare imediat, prin plecarea persoanei în cauză de pe teritoriu, fără a fi predată autorităților altei țări.

În unele state se aplică procedura reconducerii la frontieră a unor străini a căror ședere nu este legală, prin decizie a organelor poliției, și nu se emite un ordin de expulzare; această procedură a fost deseori criticată, deoarece nu permite străinului să prezinte argumente împotriva expulzării sale și să ceară examinarea cazului său de o autoritate competentă.

O procedură mai frecventă este cea a refulării, respectiv a respingerii la punctele de intrare în țară; persoana în cauză este trimisă înapoi, în statul de unde provine sau în statul al cărui cetățean este.

Expulzarea este o instituție de drept intern; este un act administrativ, nu o sancțiune penală, deși este executată în colaborare cu autoritățile judiciare.

3.3.2. Extrădarea

Reprezintă actul prin care un stat remite altui stat un individ urmărit sau condamnat pentru o infracțiune la legile țării reclamante. Spre deosebire de expulzare, extrădarea presupune în mod necesar existența unui delict sau act criminal, precum și o convenție prealabilă între statul reclamant și cel căruia i se solicită transferarea. Conform unei practici consacrate statele nu extrădează o persoană refugiată pe teritoriul lor decât numai în cazul în care infracțiunea respectivă e prevăzută în convențiile de extrădare sau în legislația statului și numai dacă infracțiunea în legătură cu care s-a făcut cererea e penalizată potrivit legilor ambelor țări.

Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe baza convențiilor internaționale speciale încheiate între state (convenții de extrădare sau de asistență juridică), pe baza convențiilor generale privind reprimarea anumitor infracțiuni internaționale sau pe baza prevederilor din legislația națională a statelor. Astfel, potrivit art.9 Cod Penal român și art.4 Legea nr.4/1971, “Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe baza convențiilor internaționale, pe bază de reciprocitate și, în lipsa acestora, în temeiul legii.

Instituția extrădării a apărut ca o formă de asistență juridică în domeniul penal, pentru a asigura transferul unei persoane de pe teritoriul unui stat către autoritățile altui stat în care este urmărită sau a fost condamnată pentru comiterea unei infracțiuni.

Extrădarea unei persoane poate fi cerută dacă a săvârșit o infracțiune de drept comun, calificată ca atare de convențiile internaționale și legislația penală a celor două state vizate, sau pentru săvârșirea de crime internaționale împotriva păcii și umanității.

În materia extrădării acționează următoarele principii de drept internațional:

principiul reciprocității (sau al dublei incriminări) și

principiul specialității.

Principiul reciprocității condiționează extrădarea unui individ de faptul că obiectul infracțiunii săvârșite să fie prevăzut de convențiile internaționale existente între statul care deține individul și statul care cere extrădarea lui și dacă infracțiunea respectivă este pedepsită în legile penale, ale celor două state, cu o anumită pedeapsă.

Potrivit principiului specialității persoana extrădata poate fi judecată și pedepsită doar pentru infracțiunea care a constituit temeiul cererii de extrădare; iar dacă extrădarea persoanei a fost cerută pentru executarea unei pedepse, ea poate fi supusă numai la executarea ei.

Extrădarea poate fi cerută de către :

statul al cărui cetățean este infractorul;

statul pe al cărui teritoriu a fost săvârșită infracțiunea;

statul care a suferit prejudicii de pe urma infracțiunii respective.

În cazul în care extrădarea infractorului este cerută de mai multe state, statul care îl deține are libertatea de a hotărî cărui stat îl va extrăda. Cererea de extrădare a unui individ se face pe cale diplomatică.Extrădarea nu are loc dacă a intervenit prescripția pentru acea infracțiune sau dacă infractorul a fost deja judecat și pedepsit pentru infracțiunea respectivă sau dacă a încetat procesul penal.

3.4. Dreptul de azil.

Potrivit dreptului internațional dreptul de azil definește dreptul unui stat suveran de a aproba intrarea și stabilirea pe teritoriul său a unor străini supuși persecuțiilor sau urmăriți în țara lor pentru activități politice ori pentru concepțiile lor care nu sunt în concordanță cu regimul politic și juridic intern al statului de origine.

În opinia lui Charles de Visscher "Ceea ce se numește "dreptul de azil" nu este altceva decât facultatea unui stat de a oferi azil celui care îl solicită".

Statele, prin legislația lor națională, reglementează condițiile de acordare a dreptului de azil. Astfel, Constituția României, din anul 1991, prevede în art.18, pct.2, următoarele: "Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte".

După cel de-ai doilea război mondial, s-a conturat un nou aspect al conceptului de drept de azil, și anume acest drept nu este doar un drept suveran al statelor, în ceea ce privește acordarea sau refuzul de a-l acorda, ci și un drept fundamental al omului.Ca drept fundamental al omului, el este dreptul de a caută și solicită azil într-un alt stat, când omul este persecutat în țara sa.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, din 1948, în art.14, pct. 1, prevede "În caz de persecuție, orice persoană are dreptul să caute și să beneficieze de azil în alte țări”. Potrivit art.14, pct.2 din Declarație, acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire realmente „întemeiată pe o infracțiune de drept comun sau pe acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite".

În tratatele internaționale și în literatura de specialitate, dreptul de azil îmbracă două forme; azilul teritorial și azilul diplomatic. De dreptul de azil diplomatic se preocupă Organizația Națiunilor Unite.

a) Azilul teritorial se acordă unor persoane, la cerere, în cazuri de persecuții politice exercitate asupra unei persoane în propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran al statului, însă, o dată ce l-a acordat, statul este ținut să asigure o protecție activă vizând asimilarea azilantului în societate, precum și o ocrotire din rațiuni umanitare. Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de O.N.U. în 1948.

b) Azilul diplomatic se referă la primirea și protecția acordată în localurile ambasadelor străine, a cetățenilor statului pe lângă care este acreditată misiunea diplomatică, cetățeni urmăriți de propriile autorități, ori a căror viața este în pericol din cauza unor evenimente interne excepționale. Aceasta este o practică a statelor latino-americane. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerată un act de încălcare a suveranitătii statului de reședință. În general, azilul diplomatic se acordă în baza unor convenții, sau pe baza de reciprocitate. Dreptul internațional nu recunoaște însă această formă de azil.

Curtea Internațională de Justiție s-a pronunțat asupra azilului diplomatic în cazul Haya de la Torre, dintre Peru și Columbia. Diferendul poartă numele conducătorului unei rebeliuni împotriva guvernului din Peru din 1948, care, urmărit fiind după ce acțiunea a eșuat, s-a ascuns la ambasada Columbiei din Lima. De precizat că, în Convenția panamericană de la Havana din 1928 asupra dreptului de azil, exista o prevedere în sensul acceptării unei persoane urmărită politic în ambasadele străine. Cele două state implicate au supus cazul C.I.J., solicitând interpretarea dispozițiilor convenției de la Havana privitoare la azil. Curtea, prin deciziile sale (din 1950 și 1951) a conchis prin a nu recunoaște șefului misiunii diplomatie un drept de a acorda azil în sediul misiunii.

În timpul elaborării celor două pacte internaționale cu privire la drepturile omului,s-a încercat includerea dreptului de azil în textul lor, însă fără rezultat. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în anul 1967, Declarația asupra Azilului teritorial, care cuprinde o serie de reguli privind dreptul de azil teritorial.

CAPITOLUL IV

Criterii pentru determinarea statutului de refugiat

4.1 Documente internaționale care definesc noțiunea de refugiat

4.1.1. Primele documente (1921-1946)

La începutul secolului XX, problema refugiaților a devenit de interes pentru comunitatea internațională care, din motive umanitare, a început să își asume responsabilitatea de a proteja și asista refugiații. Astfel, Societatea națiunilor Unite l-a numit pe celebrul explorator norvegian Fridtjof Nansen – în anul 1921 – Înalt Comisar al Societății Națiunilor a fost instituit „Pașaportul Nansen” prin care era dovedită identitatea refugiaților care nu mai puteau recurge la serviciile statului pe care fuseseră obligați să-l părăsească.

Statutul juridic al refugiaților din Germania a fost reglementat prin Aranjamentul provizoriu privind refugiații din Germania (1936); prin Convenția privind refugiații din Germania ( negociată și adoptată în 1938) și prin Pactul adițional la această Convenție, adoptat în anul 1939.

Aceste documente sunt menționate în art.1 A (1) al Convenției din 1951 referitoare la statutul refugiaților.

4.1.2. Convenția din 1951 privind statutul refugiaților

După cel de-al doilea război mondial, problema refugiaților nefiid rezolvată, a fost nevoie de un nou document internațional pentru a defini statutul juridic al refugiaților.

Astfel a fost adoptată Convenția privind statutul refugiaților în cadrul unei Conferințe a Plenipotențiarilor Națiunilor Unite la 28 iulie 1951 și a intrat in vigoare la 21 aprilie 1954. Convenția din 1951 definește „refugiatul” ca fiind o persoană care: „datorită unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată din cauza rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniei politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri , nu dorește să se pună sub protecția acestei țări”.

Convenția stabilește în primul rând obligația refugiaților de a se conforma legilor, regulamentelor și măsurilor pentru menținerea ordinii publice din statul pe teritoriul căruia s-a refugiat.statele părți urmează să acorde refugiaților un statut încadrat în linii generale de următorii parametrii:

– statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului unde își are domiciliul sau, dacă nu are domiciliul, de legea statului unde își are reședința;

– egalitatea între refugiați și străini, în ceea ce privește dobâdirea de bunuri mobile și imobile;

– protecția dreptului de autor, a propietății industriale, a invențiilor, desenelor, modelelor, mărcilor de fabrică, acordată în mod egal în raport cu cetățenii statului de reședință;

– accesul la instanțele judecătorești pe teritoriul tuturor statelor-părți la Convenție, beneficiază de același tratament ca oricare cetățean, inclusiv asistență juridică și scutire de cautio judicatum solvi;

-un statut egal cu cetățenii statului pe teritoriul căruia se află refugiați și în ce privește exercitarea unor presiuni remunerate, dreptul la o locuință, la învățământul primar, aplicarea legislației muncii și a asigurărilor sociale, ca și diverse măsuri administrative.

Cel mai important drept recunoscut refugiaților este cel privind nereturnarea (non-refoulment) prin care nici un stat nu poate expulza sau returna în nici un fel un refugiat peste teritoriile unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice. Dacă trimiterea spre o țară „nesigură” este interzisă, returnarea spre o țară sigură este posibilă. În practică au apărut o serie de concepte noi cum ar fi acela de „a treia țară sigură” (safe third country) sau „prima țară de azil” (first asylum). A treia țară sigură vizează acel sau acele teritorii pe care le tranzitează solicitantul de azil până în țara în care efectiv solicită refugiul și în care se consideră că ar fi putut să rămână. Criteriile folosite pentru identificarea unei țări ca fiind sigură sunt încă neclare ( geografice, temporare sau subiective). De pildă Germania refuză accesul pe teritoriul său persoanelor care au tranzitatt o țară sigură, în timp ce Elveția nu trimite spre altă țară o persoană decât dacă aceasta a locuit acolo mai mult de 20 de zile.

Rezultă, deci, în esență, că refugiatul este un străin sau o persoană fără cetățenie care pentru variate motive de persecuție nu poate sau nu dorește să se întoarcă în țara de origine, fiind astfel lipsită de protecția acesteia. Statutul de refugiat se scordă întotdeauna în mod individual și numai dacă motivele individuale sunt temeinice.

4.1.3.Protocolul din 1967 privind statutul refugiaților

S-a fixat această dată de 1 ianuarie 1951 la dorința guvernelor, pentru a limita obligațiile lor la situații ale refugiaților ce erau cunoscute ca existente la vremea aceea sau la cele ce ar putea apărea ulterior dar cauzate de evenimente ce deja se produseseră.

Cu trecerea timpului și odată cu apariția a noi probleme ale refugiaților, s-a simțit nevoia de a face aplicabile prevederile Convenției din 1951 la noi categorii de refugiați. Astfel, a fost elaborat Protocolul privind statutul refugiaților, care a intrat în vigoare la data de 4 octombrie 1967.

Prin aderarea la Protocol statele se obligă să aplice prevederile de fond ale Convenției din 1951 refugiaților ce se încadrează în definiția dată de aceasta, fără a ține cont de data limita de 1 ianuarie 1951.

Convenția din 1951 și Protocolul din 1967 conțin trei tipuri de prevederi, și anume :

prevederi ce dau o definiție generală a persoanelor care sunt și care nu sunt refugiați, precum și a celor care au fost refugiați dar au încetat de a mai fi;

prevederi ce definesc statutul juridic al refugiatilor, precum și drepturile și obligațiile acestora în țara de refugiu;

prevederi ce se referă la implementarea acestor documente din punct de vedere administrativ si diplomatic.

Art.35 al Convenției din 1951 și art.11 al Protocolului din 1967 conțin un angajament al statelor părți de a coopera cu Biroul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați în exercitarea funcțiunilor sale și, în special, de a-i facilita îndatoririle sale de supraveghere a aplicării acestor documente.

Prin acordarea statutului de refugiat unei persoane, statul acordă drept de intrare și de stabilire pe teritoriul său unui străin urmărit în țara sa pentru activitate politică, adică acordă azil politic, chiar dacă nu-l pronunță oficial. Acordarea azilului implică pentru statul respectiv refuzul extrădării persoanei în cauză. Acordarea azilului este un drept suveran al statului, iar nu al persoanei.El nu poate să reconducă persoana în cauză spre o țară care nu-l refulează.

Nu sunt admise de regulă, în categoria refugiaților, persoanelor care-și părăsesc țara în căutarea unui loc de muncă sau a unor condiții mai bune de viață.

Țara noastră a aderat la Convenția din 1951 și la Protocolul din 1967 în anul 1991 și a reglementat statutul refugiaților pe teritoriul României prin legea nr. 15 din 1996.

4.1.4. Statutul Biroului Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați

Printr-o decizie a Adunării Generale a O.N.U., a fost creat Biroul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICNUR), la 1 ianuarie 1951. Convingerea potrivit căreia comunitatea internațională are datoria să ofere protecție refugiaților și să găsească o rezolvare problemelor lor datează odată cu apariția Ligii Națiunilor. În momentul înființării Ligii, în anul 1920, lumea suferea încă de pe urma Primului Război Mondial, a Revoluției din Rusia și a căderii Imperiului Otoman. Astfel, Primul Război Mondial a lăsat în urma sa 1,5 milioane de refugiați și persoane strămutate, în multe țări. Una dintre problemele cu care se confruntau refugiații și persoanele strămutate era absența unor acte de identitate care să fie recunoscute pe plan internațional. Ca urmare, a fost introdus „pașaportul Nansen”, precursorul actualului Document de călătorie ce se eliberează în baza Convenției din 1951.

De-a lungul anilor, Liga Națiunilor a creat o succesiune de organizații și acorduri ce tratau noile probleme ale refugiaților pe măsura ce acestea apăreau. Începând cu problema actelor de identitate și a documentelor de călătorie, măsurile pentru protecția refugiaților au devenit tot mai cuprinzătoare, acoperind o largă gamă de probleme importante pentru viața lor de zi cu zi.

În 1945, Națiunile Unite recunosc faptul că sarcina acordării de asistența pentrtu refugiați este o problemă de responsabilitatea internațională și conform Cartei Națiunilor Unite, comunitatea statelor trebuie să își asume răspunderea colectivă în problema refugiaților. Ca urmare, Adunarea Generală a Națiunilor Unite, la prima sesiune, 1946, a adoptat Rezoluția A/res/8 (1) care a pus bazele activităților Națiunilor Unite în beneficiul refugiaților. În această rezoluție, se subliniază că nici un refugiat sau persoană strămutată care a exprimat obiecții valabile împotriva întoarcerii în țara de origine nu trebuie să facă acest lucru.

Națiunile Unite au înlocuit în 1945 Liga Națiunilor cu Organizația Internațională a Refugiaților (OIR), al cărui mandat era de a proteja grupurile de refugiați recunoscute de Liga Națiunilor, precum și a doua categorie și anume: 21 milioane de refugiați dispersați în toată Europa, ca urmare al celui de-al doilea război mondial.

În anul 1951 OIR a fost înlocuită de Biroul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICNUR). Statutul ICNUR, adoptat de Adunarea Generală în decembrie 1950, definește responsabilitățile Biroului, dintre care cele mai importante sunt: „de a asigura protecția internațională… și… de a căuta soluții permanente la problemele refugiaților”.

Conform ICNUR, Înaltul Comisar urmează acționează se conformează directivelor Adunării Generale și ale Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite (ECOSOC).

Activitatea Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați nu comportă nici un caracter politic. Ea este umanitară și socială și privește în principiu grupurile și categoriile de refuigiați.

Conform statutului său, ICNUR are competența de a asista orice persoană care: „în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată datorită, rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniei politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește să se pună sub protecția acestei țări…”

Inițial, mandatul ICNUR se limita la persoanele aflate în afara țării de origine. De-a lungul timpului, organizația s-a implicat și în acordarea de asistență și protecție repatriaților, în țările lor de origine. Adunarea Generală și Secretarul General au lansat ICNUR apelul de a acorda protecție sau asistența anumitor grupuri de persoane strămutate intern, care nu au traversat vreo frontieră internațională, însă se află, în țara lor de origine într-o situație asemănătoare cu cea a refugiatilor. De exemplu, în 1991, Secretarul General a cerut ca ICNUR să își asume rolul de agenție coordonatoare a asistenței umanitare acordate de Națiunile Unite victimelor conflictului din fosta Iugoslavie. În aprilie 1994, organizația a furnizat asistența umanitară intensă pentru aproximativ 2,8 milioane de persoane strămutate pe plan intern, refugiați și alte grupuri vulnerabile din Bosnia-Herțegovina.

Deci, conform Statutului Biroului Înaltul Comisariat este chemat – inter alia – să asigure protecție internațională, sub auspiciile Națiunilor Unite, refugiaților ce intră în competența Înaltului Comisariat.

Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați definește refugiații ca fiind : "oameni care au fost siliți sa își rupă legaturile cu țara lor de origine, datorită unei temeri bine întemeiate de persecuție. Aceasta este trăsătura prin care refugiații se deosebesc de simplii migranți și de alte persoane în căutare de asistență umanitară, oricât de mare ar fi disperarea celor din urmă."

Statutul definește persoanele asupra cărora se exercită mandatul Înaltului Comisariat, definiții asemănătoare cu definiția din Convenția din 1951, Înaltul Comisariat exercitându-și mandatul sau fără a se aplica o dată limită sau limitare geografică.

Funcția primară a ICNUR este aceea de a compensa absența protecției naționale prin salvgardarea dreptului la viață, la libertate și alte drepturi ale celor care au fost dezrădăcinați sau amenințați cu deplasarea.

Această sarcină a devenit din ce în ce mai dificilă în ultimii câțiva an. Pe de o parte, e vorba de așteptările mult mai mari în ceea ce privește acțiunea umanitară, adesea din cauză că statele și organizațiile regionale sunt reticente în abordarea unor atitudini mai decisive de intervenție atunci când sunt confruntate cu conflicte armate și crime împotriva umanității. Pe de altă parte, circumstanțele în care organizațiile umanitare trebuie să funcționeze au devenit din ce în ce mai dificile și periculoase. Fie în Afganistan, Bosnia, Liberia, Ruanda sau în fostul Zair, agențiile umanitare s-au regăsit lucrând în zone active de conflict și, în multe cazuri, au fost lăsate singure în fața atacurilor din partea uneia sau mai multor părți beligerante.

Oricât de eficient ar fi conduse sau coordonate astfel de agenții, ele nu pot pune capăt războaielor civile, nu pot obliga statele să respecte drepturile cetățenilor lor nu pot opri deplasarea deliberată a populațiilor civile.

În situațiile unde conflictul armat a izbucnit și unde oamenii au fost dezrădăcinați sau amenințați de deplasări forțate, activitatea umanitară are un rol esențial de jucat. Ea îi poate hrăni pe cei în nevoie și îi poate adăposti pe cei fără cămin. Ea poate reuni familii și poate ajuta persoanele deplasate să se reîntoarcă și să se reintegreze în comunitățile lor. Organizațiile umanitare de a alerta lumea cu privire la stările iminente de urgență și de a mobiliza opinia publică în numele acelora care au nevoie de protecție internațională. În unele cazuri astfel de organizații pot ajuta, de asemenea, la dezvoltarea atitudinilor și instituțiilor menite să reducă riscul violenței și al deplasărilor forțate de populație.

Astfel, o persoană care îndeplinește criteriile din Statutul ICNUR beneficiază de protecția Națiunilor Unite asigurată de Înaltul Comisariat, indiferent dacă acesta se găsește sau nu într-un stat parte la Convenția din 1951 sau la Protocolul din 1967, ori dacă a fost recunoscut sau nu de țara de primire drept refugiat pe baza oricăruia dintre aceste documente. Acești refugiați se numesc "refugiați sub mandat”.

4.1.5. Instrumente regionale referitoare la refugiați

Există o serie de acorduri, convenții și alte instrumente regionale privind pe refugiați, în special în Africa, cele două Americi și Europa.

Aceste instrumente regionale se referă la acordarea azilului, documentele și facilitățile de călătorie etc, precum și definiții a noțiunii de "refugiat" sau a persoanelor ce pot beneficia de azil.

În America Latină, problema azilului diplomatic și teritorial este tratată în instrumente regionale incluzând: Tratatul de drept penal internațional (Montevideo, 1889); Acordul asupra extrădării (Caracas, 1911); Convenția privind azilul (Havana,1928) ; Convenția asupra azilului politic (Montevideo,1933); Convenția asupra azilului diplomatic (Caracas,1954) și Convenția asupra azilului teritorial de la (Caracas, 1954).

Un instrument regional recent este Convenția ce guvernează aspectele specifice ale problemelor refugiaților din Africa, adoptată de Adunarea șefilor de stat si de guvern ai Organizației Unității Africane, la 10 septembrie 1969. Aceasta Convenție definește noțiunea de "refugiat": orice persoana care "datorită agresiunii externe, ocupației, dominației străine sau evenimentelor ce tulbură grav ordinea publică, fie într-o parte a teritoriului fie în întreaga țară de origine sau a cărei cetățenie o are, este obligată să părăsească locul de reședința obișnuită pentru a caută refugiu într-un alt loc din afara țării sale de origine sau a cărei cetățenie o are".

În 1984, la Cartagena, statele din America Centrala, cărora li s-au alăturat Mexic și Panama, au adoptat o declarație care se baza pedefiniția conținută în Convenția OUA, adaugând un criteriu suplimentar, și anume cel al "încălcării masive a drepturilor omului". Deși nu are un caracter juridic oficial, Declarația de la Cartagena referitoare la refugiați stă la baza politicii cu privire la refugiați in aceasta zonă, fiind incorporată în legislația națională a unui număr de state. La cea de-a zecea aniversare a Declarației de la Cartagena, guvernele întrunite la Costa Rica au adoptat Declarația de la San Jose în care se reafirma principiile enunțate la Cartagena și se actualizează strategiile regionale de prevenire a situațiilor care determină persoanele să devină refugiați și de promovare a soluțiilor pe termen lung.

Definițiile "refugiatului" din cadrul Convenției OUA și al Declarației de la Cartagena au oferit o protecție internațională unui mare număr de persoane care poate ca nu intrau în sfera de aplicabilitate a Convenției din 1951, fiind forțate, totuși, să se deplaseze din motive diverse, cum ar fi: persecuția, abuzurile pe scară largă asupra drepturilor omului, conflictele armate și violența generalizată.

Definițiile extinse au importanță în situațiile în care au loc afluxuri masive de persoane, când, de regulă, este improprie practicarea examinării solicitărilor individuale ale statutului de refugiat. S-a asigurat astfelflexibilitatea acțiunii internaționale în favoarea persoanelor forțate să-și părăsească țara. Atunci când condițiile sunt periculoase din punct de vedere obiectiv în țara de origine, examinarea individuală a noilor sosiți poate deveni superfluă. Din această cauză refugiații din Africa, Asia, America Latină și Orientul Mijlociu sunt recunoscuți ca refugiați în mod colectiv sau prima facie.

Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru Refugiați ( ICNUR ) îndeplinește în principal două funcții:

asigură protecția internațională a refugiaților, în sensul că promovează încheierea și ratificarea unor convenții internaționale pentru protecția refugiaților, urmărind aplicarea acestora ca și adoptarea, prin acorduri speciale între guvernele statelor, a unor măsuri pentru îmbunătățirea situației refugiaților și pentru reducerea numărului persoanelor care au nevoie de protecție;

caută soluții imediate sau pe termen lung pentru rezolvarea problemelor acestora;

În categoria soluțiilor cu caracter imediat intră:

acordul de asistență ( ajutoare alimentare, medicamente, etc);

sprijinirea eforturilor pentru transferarea bunurilor refugiaților, în special al celor necesare reașezării lor.

În categoria soluțiilor pe termen lung se detașează trei categorii:

eventuala repatriere voluntară, dacă condițiile din țara de origine o permit;

naturalizarea în prima țară de refugiu;

reașezarea într-o altă țară, dacă prima țară de refugiu nu are posibilități de asimilare.

În anii 1994 -1995 aproximativ trei milioane de refugiați s-au întors în țările lor de origine, dintre care circa o treime s-a repatriat cu ajutorul ICNUR. Astfel de soluții au fost promovate și în alte regiuni, cum ar fi America Centrală, unde între 1989 și 1994 circa 124.000 refugiați si aproape două milioane de persoane strămutate pe plan intern s-au întors la căminele lor in cadrul procesului CIREFCA care a luat sfârșit în mod oficial în iunie 1994, precum și în Asia de Sud-Est, unde încheierea, în iunie 1996, a Planului comprehensiv de acțiune pentru refugiații indo-chinezi (CPA) a încheiat o problemă a refugiaților, care se născuse cu două decenii înainte.

Strategia ICNUR cu privire la repatrierea voluntară depinde de mai mulți factori, cel mai important fiind condițiile din țara de origine. Daca ICNUR nu are convingerea că refugiații se pot întoarce în siguranța în țara de origine, organizația nu promovează, activ, repatrierea. Poate totuși să faciliteze mișcările spontane existente, de exemplu, prin asigurarea transportului și a unor bunuri materiale (cazul afganilor care s-au întors din Pakistan si din Republica Islamică Iran).

În unele cazuri, organizația se poate implica în mod activ în promovarea și organizarea acțiunii de repatriere, ca în cazul celor 41.000 refugiați transportați pe cale aeriană în Namibia în 1989, în cazul celor 387.000 refugiați cambodgieni repatriați din Thailanda în 1992 și la începutul anului 1993 ori în cazul celor 85.000 vietnamezi care s-au repatriat în cadrul planului CPA. Deși repatrierea voluntară este cea mai buna soluție a problemelor pe care le ridică deplasările forțate ale persoanelor, aceasta nu este întotdeauna posibilă sau dorită.

În cazurile în care repatrierea voluntară nu poate avea loc, cea mai bună soluție este integrarea refugiaților în țara de refugiu. Aceasta se poate doar cu consimțământul guvernului țării de azil. Astfel, în 1996, guvernul mexican a oferit posibilități de integrare pe plan local pentru refugiații guatemalezi care nu doresc să se repatrieze.

În țările industrializate, sistemele guvernamentale de asistență socială și organizațiile neguvernamentale asigură cea mai mare parte a resurselor necesare pentru integrarea refugiaților. În alte țări, ICNUR asigură asistența pentru proiectele de integrare locală, cum ar fi: așezări, frecventarea cursurilor de învățământ, de calificare profesională și consultanță pentru a le facilita accesul la angajarea în muncă.

Pentru refugiații care nu se pot întoarce în țara de origine și nici nu pot rămâne, în siguranță, în țara de refugiu, singura soluție este reinstalarea într-o țară terță. Un număr de țări oferă azil refugiaților temporar, cu condiția ca aceștia să se reinstaleze ulterior în alta țară. În 1996, prin intermediul ICNUR au fost reinstalați, în douăsprezece țări, 35.000 refugiați din aproximativ 40 țări de prim azil.

În anul 1990, ICNUR a inițiat acțiuni de prevenire în țările care produc frecvent refugiați sau unde există posibilitatea ca acest fenomen să apară în viitor. Acțiunile preventive promovate de ICNUR includ luarea de inițiative menite sa împiedice apariția unor fluxuri de refugiați, cum ar fi : edificarea instituțională și dezvoltarea de programe de instruire în țările cu risc ridicat de producere a refugiaților etc. Astfel, în 1995, ICNUR, împreuna cu Organizația Internațională pentru Migrație (OIM), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și guvernele interesate s-a lansat în procesul de dezvoltare a unei strategii comprehensive regionale cu privire la problemele refugiaților, repatriatilor, persoanelor strămutate și ale migranților din CSI și alte state.

Conferința CSI de la Geneva din 30 mai 1996 a prezentat un Plan de acțiune pe baza căruia să fie abordate, la nivel regional, aceste probleme.

Programul Mondial pentru Alimentație (WFP) are un rol important în aprovizionarea refugiaților cu alimente de bază până ce aceștia au posibilitatea să își cultive propriile recolte sau să devină independenți din punct de vedere material prin intermediul altor activități.

Pentru redresarea și prevenirea apariției problemelor refugiaților este necesară coordonarea efectivă a tuturor factorilor implicați, guvernamentali, interguvernamentali ori neguvernamentali. Acest fapt s-a relizat uneori prin desemnarea unei agenții conducătoare însărcinata cu coordonarea unei anumite operațiuni. Astfel, la începutul lui 1992, Secretarul General a înființat Departamentul pentru Probleme Umanitare (DHA) care asistă coordonarea acțiunilor Națiunilor Unite cu privire la situațiile umanitare de urgență.

ONG-urile, mai ales cele internaționale, reprezintă principalii parteneri operaționali ai ICNUR în problema refugiatilor. Peste 1.000 ONG-uri sunt implicate în activități legate direct sau indirect de refugiați, cum ar fi: prevenirea timpurie, reacția la situațiile de criză sau identificarea soluțiilor de durată. ONG-urile au un important rol în ce privește consolidarea soluțiilor. Strategia lor este orientată spre comunitate, este un liant între operațiunile de ajutorare și cele pentru dezvoltare în acordarea de ajutor pentru reintegrarea populațiilor repatriate.

4.1.6. Azilul și condiția refugiaților

Acordarea de azil nu este tratată în Convenția din 1951 sau în Protocolul din 1967, Înaltul Comisariat a susținut o politică generoasă în materie de azil în spiritul Declarației universale a drepturilor omului și a Declarației asupra azilului teritorial adoptate de Adunarea Generală a Națiunilol Unite la 10 decembrie 1948, respectiv la 14 decembrie 1967.

Nu trebuie să confundăm dreptul de azil cu statutul de refugiat. Între aceste două instituții există atât asemănări cât și deosebiri.

În ceea ce privește asemănările:

-cea mai importantă asemănare este aceea că ambele insituții sunt forme de protecție umanitară;

-acordarea azilului sau a statutului derefugiat sunt de competența statului de primire;

– ambele se pot acorda doar străinilor persecutați pentru credințele, opiniile sau apartenența lor politică sau la un grup social, rasei, religiei, naționalității ori celor care sunt urmăriți sau au săvârșit infracțiuni poltice;

-dreptul de azil și statutul de refugiat nu se acordă în cazul săvârșirii unor infracțiuni contra păcii și umanității a unor crime de război sau a unor fapte îndreptate contra scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite;

-nici în cazul dreptului de azil și nici în cel al refugiatului, persoana beneficiară a uneia din aceste forme de protecție nu poate fi expulzată.

Deosebirile sunt mult mai numeroase:

– din punct de vedere istoric, dreptul de azil a apărut anterior statutului de refugiat;

– din punct de vedere juridic, dreptul de azil este reglementat, în general, în instrumente juridice internaționale, la nivel regional în America Latină, spre deosebire de protecția internațională a refugiaților.

Convenția din 1951 ( referitoare la refugiați) nu asociază acordarea dreptului de azil cu statutul de refugiat. Sunt rare situațiile în care nu s-a acordat dreptul de azil după recunoașterea statutului de refugiat.

Există și alte deosebiri, și anume:

– un refugiat poate să rămână în această formă de protecție, fără să o dobândească pe cea de azilant;

– drepturile și obligațiile refugiaților nu sunt identice cu cele ale refugiatului;

– procedurile de acordare a celor două forme de protecție sunt diferite;

– modalitățile de încetare, retragere sau de anulare, care sunt reglementate în cazul statutului refugiaților, nu se regăsesc în cazul dreptului de azil;

– statutului de refugiat i se aplică legea statului său cu toate că statul de primire trebuie să ia măsuri pentru naționalizarea refugiaților

– la nivel internațional există instituții de implementare doar a statutului de refugiat.

4.2.Clauze de includere

Definiții

Art.1 A (1) al Convenției din 1951 prevede cazul refugiaților statuari, adică acele persoane considerate a fi refugiați în aplicarea dispozițiilor internaționale ce au precedat Convenția, și anume :

„Pentru scopurile prezentei convenții, termenul „refugiat” se va aplica oricărei persoane care a fost a fost considerată refugiat potrivit Aranjamentelor din 12 mai 1926 și 30 iunie 1928 sau potrivit Convențiilor din 28 octombrie 1933 și din 10 februarie 1938 și Protocolul din 14 septembrie 1939 sau ca urmare a aplicării Constituției Organizației Internaționale pentru Refugiați.

Hotărârile de neeligibilitatea, luate de Organizația Internațională pentru Refugiați în timpul mandatului său, nu constituie o piedică pentru acordarea statutului de refugiat persoanelor care îndeplinesc condițiile pevăzute de paragraful 2 din prezenta seccțiune”.

O persoană care a fost considerată refugiat conform oricăruia dintre aceste documente este automat refugiat în conformitate cu Convenția din 1951. Astfel, un posesor al așa- numitului „pașaport Nansen” (un certificat de identitate pentru a fi utilizat ca document de călătorie, eliberat refugiaților recunoscuți pe baza instrumentelor din perioada interbelică) sau al „certificatului de eligibilitate” eliberat de Organizația Internațională pentru Refugiați trebuie considerat refugiat conform Convenției din 1951, cu excepția cazului când una dintre clauzele de încetare a devenit aplicabilă situației sale sau dacă acesta este exclus de la aplicarea Convenției, de una dintre clauzele de excludere. Aceasta este valabil și pentru copilul supraviețuitor al unui refugiat statuar.

Art.1 A (2) din Convenția din 1951, termenul "refugiat” se va aplica oricărei persoane care:

"În urma unor evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 și a unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, nationalități, apartenenței la un anumit grup social sau opiniei politice, se afla în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește să se pună sub protecția acestei țări; sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care avea reședința obișnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă".

Interpretarea termenilor

1. Cheia definiției este fraza "…unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată". Aceasta reflectă poziția autorilor săi în ce privește principalele elemente constitutive ale noțiunii de refugiat. Noțiunea de "temere" fiind subiectivă, definiția implică prezența unui element subiectiv la persoana care solicită să fie recunoscută ca refugiat. De aceea, determinarea statutului de refugiat va consta mai mult în evaluarea declarațiilor solicitantului decât în judecarea situației existente în țara sa de origine. Statutul de refugiat nu este determinat doar de simpla existență a unei stări de spirit a celui în cauză, ci și de situația obiectivă pe care se bazează aceasta. Termenul "temeri bine întemeiate"conține deci atât un element obiectiv cât și unul subiectiv, iar pentru determinerea existenței unei temeri bine întemeiate trebuie luate în considerație ambele elemente.

Pot exista multe motive de constrângere care sunt imperioase și care pot fi înțelese, dar numai un motiv a fost desemnat drept criteriu al calității de refugiat. Expresia "în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată", pentru motivele indicate în definiție, prin indicarea unor motive specifice, face ca toate celelalte motive de a se refugia să devină irelevante pentru definiție. Deci, se exclud persoanele care sunt victime ale foametei sau ale dezastrelor naturale, exceptând cazul când ele au temeri bine întemeiate de a fi persecutate pentru unul dintre motivele prevăzute.

Trebuie avută în vedere și o apreciere a personalității solicitantului, datorită faptului că în reacțiile psihologice ale persoanelor nu sunt în mod obligatoriu condiții identice. O persoană poate avea puternice convingeri politice sau religioase care, dacă nu sunt luate în considerație, îi pot face viața intolerabilă;o altă persoană poate să nu aibă convingeri atât de puternice.

Este importantă stabilirea credibilității, acolo unde circumstanțele invocate nu reies suficient de clar din faptele din dosar. Va fi necesar să se ia în considerație trecutul personal și familial al solicitantului, apartenența sa la un anumit grup social, politic, rasial, religios sau național, orice ar putea servi la stabilirea faptului că motivul determinant al cererii sale este temerea. Temerea trebuie să fie rezonabilă, totuli temerea exagerată poate fi bine întemeiată dacă, având în vedere toate evenimentele cazului respectiv, o astfel de stare de spirit poate fi considerată ca justificată.

Autoritățile competente, chemate să determine statutul de refugiat, nu sunt obligate să judece condițiile din țara de origine a solicitantului. Dar, declarațiile solicitantului trebuie analizate în contextul unor situații concrete. Cunoașterea condițiilor din țara de origine a solicitantului. Dar, declarațiile solicitantului trebuie analizate în contextul unor situații concrete. Cunoașterea condițiilor din țara de origine a solicitantului este un element important în aprecierea credibilității solicitantului. Solicitantul trebuie să stabilească într-o măsură rezonabilă ca rămânerea în continuare în țara de origine a devenit intolerabilă pentru sine din motivele indicate în definiție sau ar deveni intolerabilă dacă s-ar întoarce acolo.

Există situații când grupuri întregi au fost strămutate, în circumstanțe ce indică faptul că membrii grupului pot fi considerați individual refugiați. În astfel de situații, adesea este necesară acordarea asistenței în condiții de extremă urgență și deci s-ar putea să nu fie posibil, din motive practice, determinarea statutului de refugiat pentru fiecare membru al grupului, în acest caz recurgându-se la procedura de „determinare în grup” a statutului de refugiat, prin care fiecare membru al grupului este privit prima facie ca refugiat.

Un caz clasic în care se pune problema de a ști dacă temerea solicitantului este bine întemeiată este acela în care solicitantul posedă un pașaport național valabil. S-a afirmat că posesia unui pașaport național semnifică faptul că autoritățile care l-au eliberat nu intenționează să persecute posesorul pașaportului, altfel nu l-ar fi eliberat. Totuși, multe persoane s-au folosit de un mijloc ilegal pentru a ieși din țara lor, pentru ca aceasta era singura posibilitate de a scăpa. În unele cazuri, pașaportul a fost obținut în mod ilegal. Deci, simpla posesie a unui pașaport național valid, nu este un obstacol pentru recunoașterea statutului de refugiat.

a) Persecuția

Nu există o definiție universal acceptată a „persecuției”. Din art.33 al Convenției din 1951 se poate deduce ca amenințare a vieții sau libertății pe motive de rasă, limbă, naționalitate, opinie politică sau apartenența la un anumit grup social constituie întotdeauna o persecuție.

Dacă alte acțiuni care aduc prejudicii pot fi considerate persecuție, depinde de fiecare caz în parte. Caracterul subiectiv al temerii de persecuție presupune o evaluare a opiniilor și sentimentelor persoanei interesate.

În multe societăți, într-o măsură mai mare sau mai mică, există diferențe în tratamentul aplicat diferitelor grupuri. Persoanele care primesc un tratament mai puțin favorabil, ca rezultat al unor astfel de diferențe, nu sunt, în mod necesar, victime ale persecuției. Doar în anumite circumstanțe. Această discriminare poate duce la persecuție. De exemplu, când măsurile discriminatorii ar conduce la consecințe de natură a aduce prejudicii imporante persoanei interesate: restricții grave ale dreptului de a-și câștiga existența, ale dreptului de a-ți practica religia, de a avea acces la facilitățile educaționale, disponibile pentru toți.

b) Pedeapsa

Trebuie făcută distincție clară între persecuție și pedeapsa prevăzută de lege pentru o infracțiune de drept comun. Persoanele care fug pentru a scapă de urmăriri sau pedepse pentru astfel de infracțiuni nu sunt refugiați. Totuși, o persoană vinovată de săvârșirea unei infracțiuni de drept comun poate fi pedepsită în mod excesiv, ceea ce poate echivala cu o persecuție. În unele cazuri, o persoană, pe lângă faptul ca se teme de urmărire judiciară sau de pedeapsă pentru o infracțiune de drept comun, poate avea „o temere bine întemeiată de persecuție”, cazuri în care persoana respectivă este refugiat. În asemenea cazuri este necesară evaluarea faptului dacă infracțiunea în cauză nu atrage încadrarea solicitantului în clauzele de excludere.

Legislația unor state prevede pedepse severe cetățenilor ce pleacă din țară în mod ilegal sau rămân peste graniță fără autorizație. Dacă o persoana care, datorită plecării sale ilegale sau șederii neautorizate peste graniță este pasibilă de pedepse severe, recunoașterea sa ca refugiat va fi justificată, dacă se poate stabili ca motivele plecării sau rămânerii în afara țării au legatură cu cele enumerate în art.1 A (2) al Convenției din 1951.

Un imigrant este o persoană care, din motive diferite de cele conținute în definiție își părăsește voluntar țara în vederea stabilirii sale în alta parte. El se poate deplasa din dorința de schimbare, din motive familiale sau din alte motive de natură personală. Dacă acesta se deplasează exclusiv din considerente economice, este un imigrant economic iar nu un refugiat. Totuși, acolo unde măsurile economice compromit existența economică a unei anumite părți a populației (retragerea dreptului la comert, taxe discriminatorii sau excesive pentru grupuri etnice sau religioase specifice), victimele acestor măsuri pot deveni refugiați atunci când își părăsesc țara. Chestiunea de ști dacă o persoana este sau nu victima măsurilor economice generale depinde de circumstanțele cazului. Ceea ce poate apărea inițial ca fiind motive economice care au determinat plecarea ar putea implica în realitate, un element politic, opinii care pot expune persoana unor consecințe grave, mai mult decât obiecțiile acesteia privind măsurile economice propriu-zise.

În mod normal, persecuția este legată de acțiunile autorităților unei țări, dar poate emana și de la părți ale populației care nu respectă standardele stabilite de legile țării respective (intoleranța religioasă).

Examinatorul, atunci când investighează faptele cazului, trebuie să stabilească motivul persecuției de care solicitantul se teme și să decidă dacă acesta se încadrează în termenii definiției din Convenția din 1951.

2. „datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniei publice”

Analiza generală:

a) Discrirninarea din motive de rasă este condamnată universal, ca fiind una dintre cele mai flagrante violări ale drepturilor omului, constituind un element important în determinarea existenței persecuției.

Discriminarea din motive rasiale conduce la persecuție în cazul când, ca urmare a discriminarii rasiale, demnitatea umană a unei persoane este afectată în așa măsura încât se încalcă cele mai elementare și inalienabile drepturi ale omului sau atunci cand nesocotirea existenței barierelor de ordin rasial antrenează consecințe grave.

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice proclamă dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie, drept ce include atât libertatea unei persoane de a-și schimba religia și convingerile cât și libertatea sa de a-și manifesta religia și convingerile în public și în particular, prin educație, practicare, cult și ritualuri.

b) Discriminarea pe motive de religie poate avea diferite forme, de exemplu : interzicerea apartenenței la o comunitate religioasă, de a practica un cult în public sau în particular, de a da sau primi educație religioasă, sau aplicarea de măsuri grave de discriminare față de persoane datorită practicării religiei sau apartenenței la o anumită comunitate religioasă. Statele contractante vor aplica dispozițiile acestei Convenții refugiaților fără discriminare în ce privește rasa, religia sau țara de origine.

c) Naționalitatea

Un alt motiv al persecuției îl poate constitui naționalitatea, și anume motive ostile și măsuri prejudiciabile dirijate împotriva unei minorități naționale (etnică, lingvistică) și, în unele cazuri, faptul de a aparține unei astfel de minorități poate conduce, la temerea bine întemeiată de persecuție. Au existat și cazuri în care o persoană aparținând unui grup majoritar să se teamă de persecuție din partea unei minorități dominante.

d) Apartenența la un anumit grup social:

Coexistența în cadrul frontierelor unui stat a două sau mai multe grupuri naționale (etnice, lingvistice) poate cere situații de conflict și situații de persecuție sau de pericol de persecuție.

În mod normal, prin anumit grup social se înțeleg persoanele care aparțin unui grup ce are aceeași origine, obiceiuri sau statut social. Temerea de persecuție, ca urmare a acestei apartenențe, se poate suprapune cu temerea de persecuție din alte motive, și anume rase, religie, naționalitate.

Apartenența la un anumit grup social poate fi la baza persecuției datorită lipsei de încredere în loialitatea grupului față de guvern, datorită poziției politice, a antecedentelor și activităților economice ale membrilor grupului ori datorită faptului că simpla existență a grupului social este privită ca un obstacol în aplicarea politicii guvernului.

e) Opinia politică

Un alt motiv al persecuției ar fi cel al opiniilor politice diferite de cele ale guvernului, în cazul în care persoana în cauză demonstrează că se teme de persecuție datorită acestor opinii. În aceste cazuri, solicitantul are opinii netolerate de autorități, opinii critice la adresa politicii sau a metodelor utilizate, aceste opinii ajungând la cunoștința autorităților sau îi sunt atribuite de către acestea solicitantului. Relevante sunt importanța relativă sau tenacitatea opiniilor solicitantului, în funcție de circumstanțele cazului.

Pot exista situații când solicitantul nu și-a exprimat opiniile, însă.datorită tăriei convingerilor sale, ar fi rezonabil să se presupună că opiniile acestuia vor fi exprimate iar solicitantul va intra în conflict cu autoritățile.Acolo unde aceasta eventualitate poate fi rezonabil acceptată, solicitantul poate fi considerat ca având o temere de persecuție datorită opiniilor sale politice.

Solicitantul care afirmă că se teme de persecuție din cauza opiniei politice trebuie să demonstreze că autoritățile din țara sa de origine îi cunoșteau opiniile înainte de părăsirea țării. El ar fi putut să-și ascundă opiniile și să nu fi suferit vreo discriminare sau persecuție. Totuși, simplul fapt de a refuza să se pună sub protecția guvernului sau ori refuzul de a se întoarce, pot dezvălui adevărata stare de spirit a solicitantului și pot conduce la temerea de persecuție. În astfel de cazuri, pentru a se aprecia temeinicia temerii de persecuție, trebuie să se examineze consecințele pe care solicitantul le-ar avea de suferit dacă s-ar întoarce în țara sa. Aceasta se aplică în mod deosebit, așa numiților refugiați "sur place".

Cerința ca o persoană să se afle în afara țării sale pentru a fi considerată refugiat nu înseamnă că aceasta trebuie să fi părăsit în mod necesar ilegal țara sau că a trebuit să o părăsească din cauza unei temeri bine‚ întemeiate. Persoana respectivă poate să se fi decis să ceară recunoașterea statutului de refugiat doar după ce deja a fost în străinatate o oarecare perioadă de timp. Refugiat "sur place" este persoana care nu a fost refugiat cand și-a părăsit țara, dar care a devenit refugiat la o data ulterioară. O persoană devine refugiat "sur place"datorită evenimentelor ce au loc în țara de origine în timpul absenței sale din țară. De exemplu: diplomații și alte oficialități care lucrează în strainătate, prizonieri de război, studenți, muncitori imigranți și alții.

O persoană poate deveni refugiat "sur place" datorită propriilor sale acțiuni, de exemplu prin asocierea cu refugiații deja recunoscuți sau prin exprimarea opiniilor sale politice în țara de rezidență.

În cazul în care o persoană este urmărită sau pedepsită pentru o infracțiune cu caracter politic, trebuie făcută distincția între faptul dacă urmărirea penală este o urmare a opiniei politice sau a unor acte ce sunt motivate politic.Dacă urmărirea penală se referă la un act pedepsibil, comis din motive politice și dacă pedeapsa prevazută este conformă cu normele de drept ale țării respective, teama astfel de urmări nu-i va conferi solicitantului calitatea de refugiat. Considerarea ca refugiat a unui infractor politic va depinde de mulți factori, de exemplu teama de pedepse excesive sau arbitrare pot echivala cu persecuția chiar în cazul unui delicvent politic.

Pentru a determina dacă un infractor politic poate fi considerat refugiat, trebuie avute în vedere următoarele elemente: personalitatea solicitantului, opinia sa politică, motivația și natura actului comis, natura urmăririi penale și motivele acesteia, natura legii pe care se bazează urmărirea penală.

Una dintre cerințele generate ale recunoașterii statutului de refugiat este aceea că solicitantul sa fie în afara țării a carei cetățenie o are. Nu există excepție de la această regulă. Protecția internațională nu poate fi aplicată atâta timp cât o persoană se află sub jurisdicția teritorială a țării sale de origine. În unele țări, în special în America Latină, exista obiceiul "azilului diplomatic", adică acordarea de azil fugarilor politici în ambasadele străine. O persoană astfel protejată, poate fi considerată ca fiind în afara "jurisdicției" țării sale și nu se află în afara teritoriului țării sale, de aceea nu poate fi considerată ca încadrandu-se în Convenția din 1951.

j) „ se află în afara țării a cărei cetățenie o are”

Când solicitantul invocă temerea de persecuție în legatură cu țara sa de cetățenie, trebuie stabilit că acesta posedă efectiv cetățenia acelei țări. Totuși, pot exista situații când o persoană nu cunoaște cu certitudine că are o cetățenie anume sau că este apatridă. Dacă cetățenia sa nu poate fi clar stabilită, statutul său de refugiat trebuie determinat într-o manieră similară cu cea pentru persoanele apatride, adică în loc de țara a cărei cetățenie o are, va trebui luată în considerate țara rezidenței sale obișnuite avute anterior.

Așa cum am menționat, temerea bine întemeiată de a fi persecutat a unui solicitant trebuie să fie în legatură cu țara a cărei cetățenie o are. Atâta timp cât nu are nici o temere în legatură cu țara a cărei cetățenie o are, acesta trebuie să solicite protecția acelei țări, neavând nevoie de protecție internațională , deci nu este refugiat.

Nu este nevoie ca temerea de a fi persecutat să se extindă la întregul teritoriu al țării a cărei cetățenie o are refugiatul. Astfel, în conflictele entice sau în cazul unor tulburări grave echivalente unor situații de război civil, persecuția unui grup specific, etnic sau național, poate surveni doar într-o parte a țării.

Cetățenia poate fi dovedită prin posesia unui pașaport național, posesie care crează o prezumție prima facie că posesorul este cetățean al țării care a eliberat pașaportul, doar dacă acesta nu conține o mențiune contrară. Persoana titulară a unui pașaport național poate fi un "pașaport de conveniență", un pașaport aparent în regulă eliberat uneori de autorități celor ce nu sunt cetățenii statului respectiv. În astfel de cazuri se pot obține informații de la autoritatea care a eliberat pașaportul.Dacă aceste informații nu pot fi obținute într-un timp rezonabil, examinatorul va trebui să decidă asupra credibilității celor demonstrate de solicitant, prin evaluarea tuturor celorlalte elemente ale cazului.

În ce privește refugiatul apatrid, acesta nu poate să solicite protecția țării în care avea, în mod obișnuit, reședința. Odată ce o persoană apatridă a părăsit țara în care avea reședința obișnuită, din motive indicate în definiție, aceasta este de obicei în imposibilitate de a se reîntoarce.

Nu toate persoanele apatride sunt refugiați. Pentru aceasta ei trebuie să se afle în afara țării în care aveau reședința obișnuită, dintr-unul din motivele indicate în definiție. Aceste motive trebuie examinate în legătura cu țara în care își avea resedinta obișnuită și față de care este invocată teama. Aceasta a fost definită în Convenția din 1951 ca fiind țara în care acesta a avut resedința și unde a fost sau se teme că va fi persecutat dacă se întoarce.

Odată ce o persoana apatridă a fost recunoscută ca refugiat în raport cu țara în care își avea reședința obisnuită, orice schimbare viitoare a țării de reședință obișnuită nu-i va afecta statutul de refugiat.

Dubla sau multipla cetățenie

Art.1 A (2), paragraful 2 al Convenției din 1951, prevede:

"În cazul unei persoane care are mai multe cetățenii, expresia "țara a cărei cetățenie o are" vizează fiecare dintre țările a cărei cetățenie o are. Nu va fi considerată ca lipsită de protecția țării a cărei cetățenie o are orice persoană care, fără un motiv valabil, bazat pe o temere bine întemeiată, nu a solicitat protecția uneia dintre țările a cărei cetățenie o are".

Aceasta clauză are ca scop excluderea de la statutul de refugiat toate persoanele care au dubla sau multipla cetățenie și care pot solicita protecția a cel puțin una dintre țările a căror cetățeni sunt. Ori de câte ori este posibil, protecția și națională are prioritate față de protecția internațională.

Totuși, pot exista cazuri când solicitantul are cetățenia unei țări față de care nu are nici o temere, dar o astfel de cetățenie poate fi considerată ca ineficace din moment ce nu implică protecția acordată în mod normal, cetățenilor. În astfel de situații, posesia celei de-a doua cetățenii nu este incompatibilă cu statutul de refugiat. Ca regulă, trebuie să existe o cerere pentru protecție și un refuz de acordare a acesteia înainte de a se decide ca respectiva cetățenie este ineficace. Absența unui răspuns într-un timp rezonabil poate fi considerată un refuz.

4.3. Clauze de încetare

Aspecte generale

Condițiile în care o persoană încetează de a mai fi refugiat enunțate în art.1 C de la (1) la (6) al Convenției din 1951 au la bază considerentul ca protecția internațională nu trebuie acordată acolo unde nu mai este necesară sau nu se mai justifică.

Art. 1 C al Convenției din 1951 prevede următoarele:

„ Aceasta convenție va înceta să fie aplicabilă oricărei persoane vizate de dispozițiile secțiunii A mai sus menționate” , dacă:

s-a repus în mod voluntar sub protecția țării a cărei cetățenie o are;

după ce și-a pierdut cetățenia, a redobândit-o în mod voluntar;

a dobândit o nouă cetățenie și se bucură de protecția țării a cărei cetățenie a dobândit-o;

s-a restabilit în mod voluntar în țara pe care a părăsit-o sau în afara căreia a stat de temerea de a fi persecutată;

nu mai poate continua să refuze protecția țării a cărei cetățenie o are, datorită faptului că împrejurările în urma cărora ea a fost recunoscută ca refugiat au încetat să existe;

fiind o persoană fără cetățenie, ea este în măsură să se întoarcă în țara în care avea reședința obișnuită, nemaiexistând împrejurările în urma cărora a fost recunoscută ca refugiat;

Se subînțelege, totuși, că dispozițiile prezentului paragraf nu se vor aplica oricărui refugiat menționat în paragraful 1 al secțiunii A din prezentul articol, care poate invoca, pentru a refuza să se întoarcă în țara în care el avea reședința obișnuită, motive imperioase ce se referă la persecuții anterioare”

Primele patru clauze reflectă o schimbare în situația unui refugiat ce a fost provocată de el însuși, și anume:

repunerea în mod voluntar sub protecția țării a cărei cetățenie o are;

redobândirea cetățeniei în mod voluntar;

dobândirea unei noi cetățenii;

restabilirea în mod voluntar în țara în care se temea de persecuție.

Ultimele două clauze de încetare au la bază considerentul ca protecția internațională nu mai este justificată datorită schimbărilor din țara în care solicitantul se temea de persecuție, motivele pentru care persoana respectivă a devenit refugiat încetând să mai existe.

Clauzele de încetare enunță condiții negative și sunt enumerate în mod exhaustiv. Ele trebuie interpretate restrictiv.

Art. 1 C nu se referăla anularea statutului de refugiat. Totuși, unele circumstanțe pot releva faptul că o persoană nu ar fi trebuit niciodată să fie recunoscută ca refugiat, de exemplu, dacă se constată că statutul de refugiat a fost obținut printr-o falsă prezentare a faptelor materiale sau că persoana respectivă posedă o altă cetățenie sau că una dintre clauzele de excludere i s-ar fi putut aplica dacă s-ar fi cunoscut toate faptele pertinente. În astfel de cazuri, cazuri decitia prin care s-a recunoscut statutul de refugiat va fi, în mod normal, anulată.

Interpretarea termenilor

Art. 1 C (1) al Convenției din 1951 prevede:

„S-a repus în mod voluntar sub protecția țării a cărei cetățenie o are.”

Această clauză de încetare se referă la un refugiat ce posedă o cetățenie și care rămâne în afara țării a cărei cetățenie o are. Un refugiat care s-a repus în mod voluntar sub protecția țării a cărei cetățenie o are nu mai are nevoie de protecție internațională. El a demonstrat că nu mai este în situația în care „nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește să solicite protecția țării a cărei cetățenie o are”.

Aplicare acestei clauze de încetare presupune întrunirea a trei cerințe și anume:

voința: refugiatul trebuie să acționeze de bunăvoie;

intenția: refugiatul trebuie să realizeze cu intenție actul prin care s-a repus sub protecția țării a cărei cetățenie o are;

repunerea sub protecție: refugiatul trebuie să obțină, în mod efectiv, astfel de protecție.

Dacă refugiatul nu acționează în mod voluntar el nu va înceta să devină un refugiat. Dacă primește ordin de la o autoritate, de exemplu, din țara sa de reședință, să facă împotriva dorinței sale un gest ce poate fi interpretat ca o solicitare a protecției țării a cărei cetățenie o are (să ceară un pașaport național solicitantului țării de origine) el nu va înceta să fie refugiat doar pentru că s-a supus unei astfel de instrucțiuni. EI poate fi determinat de circumstanțe independente de voința sa să recurgă la măsuri de protecție din partea unei țări a cărei cetățenie o are (să fie nevoit să ceară divorțul în țara sa de origine, deoarece nici o altă hotărâre de guvern nu ar fi recunoscută pe plan internațional). Un astfel de act nu va conduce la pierderea statutului de refugiat.

Un refugiat care cere protecția țării a cărei cetățenie o are poate fi considerat ca s-a repus sub această protecție doar când cererea i-a fost aprobată în mod efectiv. Cele mai numeroase cazuri de repunere sub protecție sunt cele în care refugiatul dorește să se reîntoarcă în țara a cărei cetățenie o are. El nu va înceta să fie refugiat doar pentru ca a cerut să se repatrieze.

Obținerea unui permis de intrare sau a unui pașaport național, în scopul reîntoarcerii, vor fi considerate, în absența unor dovezi contrare, ca generând pierderea statutului de refugiat. Această situație nu va înlătura asistența care ar putea fi acordată celui repatriat în vederea facilitării reîntoarcerii sale.

Dacă ulterior refugiatul renunță la intenția de repatriere este nevoie de o nouă determinare a statutului de refugiat, va trebui să explice de ce și-a schimbat părerea și să demonstreze că nu există schimbări esențiale ale condițiilor care, la origine, au făcut ca el să devină refugiat.

Când un refugiat și-a vizitat țara de origine fără pașaport ci cu un document de călătorie eliberat de țara sa de reședință, s-a considerat de către unele state că a solicitat protecția țării sale de origine și că și-a pierdut statutul de refugiat. Totuși, astfel de cazuri trebuie judecate în funcție de situațiile concrete în care au loc (a vizita un părinte bătrân sau bolnav).

Art.1 C (2) al Convenției din 1951 prevede:

"După ce și-a pierdut cetățenia, a redobândit-o în mod voluntar."

Această clauză de încetare se aplică cazurilor în care un refugiat, după ce a pierdut cetățenia țării față de care s-a recunoscut că are o teamă justificată de a fi persecutat, o redobândește în mod voluntar. Persoana respectivă pierde statutul de refugiat ca urmare a redobândirii cetățeniei pierdute anterior.

Redobândirea cetățeniei trebuie să fie voluntară. Acordarea cetateniei prin efectul legii sau prin decret nu implică o redobândire voluntară, cu excepția cazului când această cetățenie a fost acceptată în mod expres ori tacit. Dacă cetățenia anterioară este acordată prin efectul legii, dar sub rezerva posibilității de a nu fi accepatat de cel în cauză, redobândirea cetățeniei va fi considerate voluntară dacă, în cunoștința de cauză, refugiatul nu a folosit această posibilitate.

Art.1 C (3) al Convenției din 1951 prevede: "A dobândit o nouă cetățenie și se bucură de protecția țării a cărei cetățenie a redobândit-o."

Ca și în cazul redobândirii cetățeniei această clauză de încetare derivă din principiul ca o persoană care se bucură de protecție națională nu are nevoie de protecție internațională.

Cetățenia pe care un refugiat o dobândește este, de regulă, cea a țării de reședință. Totuși, un refugiat ce locuiește într-o țară poate, în unele cazuri, să dobândească cetățenia unei alte țări, caz în care statutul sau de refugiat va înceta, cu condiția ca noua cetățenie să antreneze protecția țării respective.

Dacă, prin dobândirea unei noi cetățenii, o persoană a încetat să mai fie refugiat, iar apoi afirmă o temere bine întemeiata în țara care i-a acordat-o, se crează o situație nouă iar statutul său trebuie determinat în raport cu țara ce i-a acordat noua cetățenie.

Art.1 C (4) al Convenției din 1951 prevede:

"S-a restabilit în mod voluntar în țara pe care a părăsit-o sau în afara căreia a stat de temerea de a fi persecutată."

Această clauză de încetare se aplică atât refugiaților care au cetățenie cât și refugiaților apatrizi și se referă la refugiații care, reîntorcându-se în țara de origine sau unde avuseseră reședința obișnuită nu au încetat anterior de a mai fi refugiați, conform primei sau celei de-a doua clauze de încetare, atunci când se aflau încă în țara de refugiu.

Clauza trebuie înțeleasă ca reîntoarcere în țara a cărei cetățenie o are sau unde avusese reședința obișnuită în vederea rămânerii permanente acolo. O vizită temporară a unui refugiat în țara de origine, fără un pașaport național nu constituie "restabilire" și nu conduce la pierderea statutului de refugiat pe baza prezentei clauze.

Art.1 C (5) al Convenției din 1951 prevede:

"Nu mai poate continua să refuze protecția țării a cărei cetățenie o are datorită faptului că împrejurările în urma cărora ea a fost recunoscută ca refugiat au încetat să existe; Se subînțelege, totuși, ca dispozițiile prezentului paragraf nu se vor aplica oricărui refugiat menționat in paragraful 1 al secțiunii A din prezentul articol, care poate invoca, pentru a refuza protecția țării a cărei cetățenie o are, motive imperioase ce se referă /a persecuții anterioare."

Condiția că împrejurările au încetat să mai existe se referă la schimbări fundamentale care au avut loc în țara de origine și care pot fi considerate că înlătură bazele temerii de persecuție. O simplă schimbare a faptelor pe care se bazează temerea refugiatului, care nu impune schimbări majore ale "împrejurărilor", nu este suficientă pentru a face aplicabilă această clauză.

Al doilea alineat al acestei clauze de încetare conține o excepție de la prevederea de încetare conținută in primul alineat și se referă la situația specială a unei persoane care a fost subiectul unei foarte grave persecuții în trecut și, ca urmare a acestui fapt, nu va înceta să fie refugiat, chiar dacă în țara de origine au survenit schimbări fundamentale. Referirea la art.1 A (1) din Convenția din 1951 indică faptul că excepția se aplică "refugiaților statutari". Totuși, excepția reflectă un principiu umanitar mai general, ce poate fi aplicat și altor refugiați decât celor statutari.

Art.1 C (6) al Convenției din 1951 prevede:

„Fiind o persoană fără cetățenie, ea este în măsura să se întoarcă în țara în care avea reședința obișnuită, nemaiexistând împrejurările în urma cărora a fost recunoscută ca refugiat. Se subînțelege totuși că dispozițiile prezentului paragraf nu se vor aplica oricarui refugiat mentionat in paragraful 1 al secțiunii A din prezentul articol, care poate invoca, pentru a refuza să se întoarcă în țara în care el avea reședința obișnuită, motive imperioase ce se referă la persecuții anterioare."

Această clauză de încetare tratează exclusiv cazul persoanelor apatride ce sunt în măsură să se reîntoarcă în țara în care aveau reședința obișnuită.

Independent de schimbarea de situație în țara în care avea reședința obișnuită, persoana interesată trebuie să fie în măsură a se reîntoarce acolo. În cazul persoanelor apatride, acest lucru poate să nu fie întotdeauna posibil.

4.4.Clauze de excludere

Aspecte generale

Convenția din 1951, în secțiunile D,E și F ale Articoluiui 1, conține prevederi privind unele persoane care, deși îndeplinesc caracteristicile refugiaților conform Articolului 1 secțiunea A, sunt excluse de la acordarea statutului de refugiat. Astfel de persoane se împart în trei categorii: persoane care beneficiază deja de protecție sau asistență din partea Națiunilor Unite (Articolul 1 D); persoanele care nu sunt considerate a avea nevoie de protecție internațională (Articolul 1 E); persoanele care nu sunt considerate a merita protecție internațională (Articolui 1 F).

Interpretarea termenilor

Articolui 1 D al Convenției din 1951 prevede :

"Această Convenție nu va fi aplicabilă persoanelor care beneficiază în prezent de o protecție sau de o asistență din partea unui organism sau a unei instituții a Nașiunilor Unite, alta decat Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați. Atunci când aceasta protecție sau această asisitența a încetat pentru un motiv oarecare, fără ca situația acestor persoane să fi fost reglementată în mod definitiv în conformitate cu rezoluțiile pertinente adoptate de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, aceste persoane vor beneficia, de drept, de regimul prevăzut de această Convenție."

Conform acestei clauze, nu pot fi admise să beneficieze de statutul de refugiat acele persoane care primesc protecție sau asistență de la organe sau agenții ale Națiunilor Unite, altele decat Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați. Astfel de protecție sau asistență a fost anterior acordată de fosta Agenție a Națiunilor Unite pentru Reconstrucția Coreei (UNKRA) și este dată în prezent de Agenția Națiunilor Unite de Ajutor și Lucrări pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat (UNRWA).

Articolul 1 E al Convenției din 1951 prevede :

"Această Convenție nu va fi aplicabilă unei persoane considerate de autoritațile competente ale țării în care această persoană și-a stabilit reședința ca având drepturi și obligații legate de posesia cetățeniei acelei țări."

Aceasta clauză se aplică persoanelor care, în alte situații, pot să se încadreze în termenii necesari acordării statutului de refugiat dar care au fost primite într-o țară în care li s-a acordat majoritatea drepturilor de care se bucură cetățenii acelei țări dar care nu au dobândit în mod oficial cetățenia (refugiați naționali) .În mod frecvent, țara care i-a primit este una în care populația are aceeași origine etnică cu refugiații.

Nu există o definiție precisă a "drepturilor și obligațiilor" ce ar constitui un motiv de excludere conform acestei clauze.Totuși, excluderea operează dacă statutul unei persoane este asimilat aproape total celui al cetățeanului acelei țări. Acesta trebuie, ca și cetățeanui acelei țări, să fie protejat împotriva deportării sau expulzării.

Clauza se referă la o persoană care "a primit reședința" în țara respectivă, o reședința continuă. O persoană care locuiește în afara țării și nu se bucura de protecția diplomatică a acelei țări nu este afectată de această clauză de excludere.

Articolui 1. F al Convenției din 1951 prevede :

"Dispozițiile acestei Convenți nu vor fi aplicabile persoanei despre care ar exista motive serioase să se considere că:

a) a comis o crimă împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității, așa cum sunt definite în instrumentele internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții cu privire la aceste crime;

b) comis o crimă gravă de drept comun în afara țării de primire înainte de a fi admisă în aceasta ca refugiat;

c) s-a făcut vinovată de acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite."

Crime de război

"a comis crime împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității, așa cum sunt definite în instrumentele internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții cu privire la aceste crime."

În acest context, Convenția se referă, în general, la instrumentele internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții cu privire la aceste crime. Toate aceste instrumente conțin definiții a ceea ce constituie "crime împotriva păcii, crime de război și crime împotriva umanității. Cea mai completă definiție este cea dată în Acordul de la Londra din 1945 și în Statutul Tribunalului Militar Internațional.

Astfel, potrivit articolului 6 al Statutului Tribunalului Militar Internațional următoarele acte, sau oricare dintre ele, sunt crime ce intră în jurisdicția Tribunalului și pentru care va exista răspundere individuală :

Crime împotriva păcii, și anume : conducerea, pregătirea, inițierea sau desfășurarea unui război de agresiune sau a unui război ce violează tratatele, acordurile ori garanțiile internaționale, sau participarea la un plan comun ori un complot pentru reaiizarea celor de mai sus;

Crime de război, și anume: violări ale legilor sau obiceiurilor războiului. Astfel de violări vor include, dar nu se vor limita la , uciderea, maltratarea sau deportarea pentru munca forțată sau pentru orice alt scop, a populației civile din sau în teritoriile ocupate, uciderea sau maltratarea prizonierilor de razboi sau a marinarilor, executarea prizonierilor, furtul din proprietatea publică sau privată, distrugerea fără motiv a orașelor sau satelor sau devastarea nejustificată de o necesitate militară;

Crime împotriva umanității și anume: uciderea, exterminarea, aducerea în stare de sclavie, deportarea sau alte acte inumane comise împotriva oricărei populații civile înainte sau în timpul războiului, sau persecutarea din motive politico-rasiale sau religioase în executarea sau în legătura cu orice crimă ce intră sub jurisdicția Tribunalului, indifereant dacă aceasta violează sau nu dreptul intern al țării în care a avut loc."

Crime de drept comun

"a comis o crima gravă de drept comun în afara țării de primire înainte de a fi admisă în aceasta ca refugiat."

Scopul acestor clauze de excludere este de a proteja populația din țara gazdă de pericolul admiterii unui refugiat care a comis o crima gravă de drept comun. Se urmărește păstrarea șansei unui refugiat care a comis o crimă de drept comun de natură mai puțin gravă ori a comis o infracțiune cu caracter politic.

Pentru determinarea faptului ca o infracțiune este de drept comun sau este cu caracter politic, trebuie cercetate natura și scopul acesteia, adică dacă a fost comisă din motive politice și nu personale sau pentru obținerea de profituri. Trebuie să existe o strânsă legatură cauzală între crima comisă și scopul politic invocat. Elementul politic al infracțiunii trebuie să cântarească mai greu decât caracterul său de drept comun. Această condiție nu va fi îndeplinită dacă actele comise sunt evident disproproționate față de obiectivul vizat.

Doar o crimă comisă sau presupusă a fi fost comisă de un solicitant "în afara țării de primire înainte de a fi admis în aceasta ca refugiat, este un motiv de excludere. Un refugiat care a comis o crimă gravă în țara de primire va fi judecat conform prevederilor penale din acea țară. În cazuri extreme, Articolul 33, alineat 2 al Convenției permite expulzarea unui refugiat sau returnarea acestuia în țara de origine dacă a fost condamnat definitiv pentru o crimă de drept comun "extrem de gravă" , constituind o amenințare pentru comunitatea țării de refugiu.

Este greu să se definească ce constituie o crimă gravă de drept comun în cadrul acestor clauze de excludere. În unele țări, cuvântul "crimă" denotă delicte cu caracter grav. În alte țări, poate desemna altceva, de la simplul furt la omor. În prezentul context, o crimă gravă trebuie să fie omorul sau o altă infracțiune pedepsită de lege foarte sever.

În aplicarea clauzelor de excludere este necesar să se țină cont de natura infracțiunii comise de solicitant și de gradul de persecuție de care se teme acesta. Dacă o persoană are motive bine întemeiate să se teamă de o persecuție severă, respectiva crimă trebuie să fie foarte gravă pentru ca clauza de excludere să-i fie aplicabilă. Dacă persecuția de care se teme este mai puțin gravă, este necesară analizarea naturii crimei presupuse a fi fost comise, pentru a se stabili dacă solicitantul statutului de refugiat nu este, în realitate, o persoană care fuge de justiție sau dacă caracterul său de criminal nu cantărește mai mult decât cel de refugiat de bună-credință.

În evaluarea naturii crimei trebuie luate în considerate și eventualele circumstanțe atenuante sau agravante. Este relevant faptul că un solicitant a fost condamnat pentru o crimă gravă de drept comun și și-a ispășit pedeapsa, a fost grațiat sau a beneficiat de o amnistie. La fel în cazul în care, pentru a fugi din țara în care se temea de persecuție, solicitantul a comis o crimă, de exemplu : furtul unor mijloace de locomoție, punerea în pericol sau luarea vieții unor oameni inocenți.

În ceea ce privește deturnarea avioanelor, s-a pus întrebarea dacă deturnarea pentru a scăpa de persecuție constituie sau nu o crimă gravă de drept comun în înțelesul prezentei clauze de excludere.Guvernele au examinat problema capturării ilegale a unui avion în cadrul Națiunilor Unite, fiind adoptate o serie de convenții internaționale, dar nici unul dintre aceste instrumente nu se referă la refugiați. Unul dintre rapoartele ce au dus la adopatrea unei rezoluții pe această temă afirma că "adoptarea unui proiect de rezoluție nu poate aduce atingere drepturilor și îndatoririlor pe care le au în virtutea instrumentelor referitoare la statutui refugiaților și persoanelor apatride".

Diferitele convenții adoptate pe aceasta temă (Convenția asupra infracțiunilor și a unor acte comise la bordul aeronavelor, Tokyo, 14 septembrie 1963, Convenția pentru reprimarea capturării ilegale a aeronavelor , Haga 16 decembrie 1970, Convenția pentru reprimarea actelor ilegale împotriva siguranței aviației civile, Montreal 23 septembrie 1971) dau invariabil statelor părți alternativa de a extrăda astfel; de persoane sau de a institui proceduri penale pentru actul comis pe teritoriul lor, ceea ce implica dreptul de a acorda azil.

Acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite

"s-a făcut vinovată de acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite."

Aceasta clauză de excludere se suprapune cu clauza de excludere din Articolul 1 F (a), o crimă împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității fiind totodată acte contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.

Scopurile și principiile Națiunilor Unite sunt stabilite în preambul precum și în articolelor 1 și 2 ale Cartei Națiunilor Unite, dispoziții în care sunt enumerate principiile fundamentale ce trebuie să guverneze conduita membrilor organizației în relațiile dintre aceștia și cu comunitatea internațională în ansamblu. Astfel, un individ, pentru a fi comis un act contrar acestor principii, trebuie sa fi fost la putere într-un stat și să fii contribuit la încălcarea acestor principii de către statul său.

4.5. Cazuri speciale

4.5.1.Refugiați de război

Persoanele constrânse să-și părăsească țara de origine ca rezultat al conflictelor armate internaționale sau naționale nu sunt considerate, în mod normal, refugiați conform Convenției din 1951 sau Protocolului din 1967. Totuși, ei primesc protecția asigurată de alte documente internaționale, și anume:

Convenția de la Geneva din 1949 asupra protecției victimelor de război;

Protocolul din 1977 aditional Convenției de la Geneva din 1949 referitor la protecția victimelor conflictelor armate internationale.

Invaziile străine sau ocuparea parțială sau totală a unei țări poate avea ca rezultat persecuția pentru unul sau mai multe dintre motivele enumerate în Convenția din 1951. În astfel de situații, statutul de refugiat este condiționat de capacitatea acestuia de a demonstra că are „o temere bine întemeiată de a fi persecutat” în teritoriul ocupat și dacă dorește sau nu să solicite protecția guvernului sau ori a unei puteri protectoare a cărei datorie este să apere interesele țării sale pe durata conflictului armat și dacă o astfel de protecție poate fi considerată efectivă.

Protecția poate să nu fie disponibilă dacă nu există relații diplomatice între țara de primire a solicitantului și cea de origine. Dacă guvernul solicitantului este el însuși în exil, efectivitatea protecției pe care este capabil să o ofere poate fi pusă în discuție. Astfel, fiecare caz trebuie judecat conform specificului său, atât în ceea ce privește temerea bine întemeiată de persecuție cât și efectivitatea protecției oferite de guvernul țării de origine.

4.5.2.Dezertori si persoane ce refuză satisfacerea serviciului militar.

În țările în care serviciul militar este obligatoriu, fapta de a se sustrage de la îndeplinirea acestei obligații este frecvent pedepsită de lege. Chiar dacă serviciul militar nu este obligatoriu, dezertarea este invariabil considerată infracțiune. Pedepsele pot varia de la o țară la alta și în mod normal, nu sunt considerate persecuție.Temerea de urmărire penală pentru dezertare sau fuga de încorporare nu constituie în sine o temere bine intemeiată de persecuție, conform acestei definiții. Dezertarea sau fuga de încorporare nu exclud totuși o persoană de la obținerea statutului de refugiat, o persoană putând fi în același timp refugiat dezertor sau refugiat fugar de încorporare.

O persoană nu este refugiat dacă singurul motiv de dezertare sau sustragere de la încorporare este aversiunea sa față de serviciul militar sau teama de luptă. Totuși, o astfel de persoană poate fi considerată refugiat dacă poate dovedi că ar suferi pedepse disproporționat de severe pentru infracțiunea militară comisă, datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniei politice. La fel, dacă solicitantui poate dovedi ca are o temere bine întemeiată de persecuție din aceste motive independent de pedeapsa prevăzută pentru dezertare. Există anumite cazuri când necesitatea de a îndeplini serviciul militar poate constitui singurul motiv pentru a cere statutul de refugiat de către o persoana care poate demonstra că satisfacerea serviciului militar ar necesita participarea sa la acțiuni militare contrare convingerilor sale politice, religioase sau morale sau unor motive de conștiință valide.

Chiar dacă este reală, nu orice convingere constituie un motiv suficient
pentru a cere statutul de refugiat, ca urmare a dezertării sau fugii de încorporare. Nu
este suficient ca o persoană să fie în dezacord cu guvernul sau în privința justificării
politice privind o anumită acțiune militară. Totuși, acolo unde tipul de acțiune militară cu care o persoană nu vrea să se asocieze este condamnat de comunitatea internațională ca fiind contrar regulilor elementare de comportament uman, pedeapsa pentru dezertare sau sustragerea de la încorporare poate fi privită ca persecuție prin ea însăși.

Refuzul de a efectua serviciul militar se poate baza, de asemenea, pe convingeri religioase. Dacă un solicitant este capabil să arate că astfel de convingeri sunt reale și că ele nu sunt luate în seamă de autoritățile țării sale, care îi cere să efectueze serviciul militar, el poate să depună o cerere care să aibă șansa de obținere a statutului de refugiat. Orice indicații suplimentare care să demonstreze că solicitantul sau familia sa ar fi putut întâmpina dificultăți datorită convingerilor lor religioase pot sa dea o mai mare credibilitate respectivei cereri.

Tot mai multe state au introdus reglementări de natură legislativă sau administrativă potrivit cărora persoanele care pot invoca motive reale de conștiință sunt scutite de serviciul militar, în intregime sau printr-un serviciu alternativ (civil). Introducerea unor astfel de recomandări a facut obiectul recomandărilor instituțiilor Internaționale (Recomandarea 816 din 1977 asupra dreptului de a refuza satisfacerea serviciului militar pe motive de conștiință, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la cea de-a XXIX-a sesiune).

Autenticitatea convingerilor politice, religioase sau morale ale unei persoane sau a motivelor sale de a se opune satisfacerii serviciului militar trebuie stabilită printr-o investigare amănunțită a personalității și trecutului persoanei respective. Faptul că și-ar fi putut manifesta opiniile înaintea încorporării sau că a avut deja dificultăți cu autoritățile, datorită convingerilor sale, este foarte important. Faptul că a fost chemat să satisfacă serviciul militar obligatoriu sau că s-a prezentat voluntar poate fi relevant pentru aprecierea autenticității convingerilor sale.

4.5.3.Persoane care au recurs la forță sau au comis acte de violență

Statutul de refugiat este adesea solicitat de persoane care au făcut uz de forță sau au comis acte de violență. O astfel de conduită este de multe ori asociată sau se pretinde a fi asociată cu activități sau opinii politice. Ea poate fi rezultatul inițiativelor individual sau poate fi comisă în cadrul planurilor unor grupuri organizate. Aceste grupuri organizate pot fi grupări clandestine sau organizații politice și militare recunoscute în mod oficial ori grupări ale căror activități sunt larg recunoscute (o serie de mișcări de eliberare incluzând chiar și o aripă armată, au fost oficial recunoscute de Adunarea Generală a Națiunilor Unite). Trebuie luat în considerare faptul că folosirea forței este un aspect al menținerii ordinii și legii și poate să fie legal folosită de poliție și forțele armate în exercițiul funcțiunilor lor.

Solicitarea statutului de refugiat de către o persoană care a utilizat sau se bănuiește că a utilizat forța, sau care a comis acte de violență de orice natură și în orice context, trebuie în primul rând, să fie examinată din punctul de vedere al clauzelor de includere ale Convenției din 1951.

Dacă s-a stabilit ca un solicitant îndeplinește criteriile de includere, poate apărea întrebarea dacă având în vedere actele care au implicat uzul de forță sau violență pe care acesta le-a comis, nu se încadrează într-una sau mai multe din clauzele de excludere.

Clauza de excludere din Articolul 1 F (a) intenționa, inițial, să excludă de la acordarea statutului de refugiat orice persoană față de care există motive serioase de a se considera că „a comis o crimă împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității” în exercitarea atribuțiilor sale oficiale. Totuși, această clauză de excludere este aplicabilă și persoanelor care au comis astfel de infracțiuni în cadrul programului de acțiune al unor grupări neguvernamentale, oficial recunoscute, clandestine sau auto-intitulate.

Clauza de excludere din Articolul 1 F (b), care se referă la „o crimă gravă de drept comun”, este irelevantă în cazul utilizării forței sau a actelor de violență comise în exercitarea unor atribuții oficiale.

4.5.4.Principiul unitătii familiei.

Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că "familia este unitatea de grup naturală și fundamenatală a societății și are dreptul de a fi protejată de societate. Majoritatea instrumentelor internațioanle în materia drepturilor omului conțin prevederi similare pentru protecția familiei.

Actul final al Conferinței care a adoptat Convenția din 1951 "recomandă guvernelor să ia măsurile necesare pentru protecția familiei refugiatului în special cu privire la :

1. Asigurarea menținerii unității familiei refugiatului îndeosebi în cazurile
în care capul familiei a îndeplinit condițiile necesare pentru a fi admis într-o anumită
țară.

2. Protecția refugiaților minori îndeosebi a celor neînsoțiți, mai ales în cazul tutelei și adopției."

Astfel, în Actul Final al Conferinței Plenipotențiarilor la Națiunile Unite asupra Statutului Refugiaților și Persoanelor Apatride, se prevede următoarele:

"Considerând că unitatea familiei, grupului natural și fundamental al societății, este un drept esențial al refugiatului, și că astfel de unitate este amenințată în mod constant și luând nota cu satisfacție că, în conformaitate cu comentariile oficiale ale Comitetului ad-hoc asupra apatridiei și a problemelor legate de aceasta drepturile acordate unui refugiat se extind și la membrii familiei sale, recomandă guvernelor să ia masurile necesare pentru protecția familiei refugiatului, în special cu privire la":

1. Asigurarea menținerii unității familiei refugiatului îndeosebi în cazurile
în care capul familiei a îndeplinit condițiile necesare pentru a fi admis într-o anumită
țară;

2. Protecția refugiaților minori, îndeosebi a celor neînsoțiți, mai ales în
cazul tutelei și adopției."

Conferința "considerând că în sferele morale, legale și materiale, refugiații au nevoie de sprijinul serviciilor de ajutor respective, în special cele ale organizațiilor neguvernamentale corespunzătoare, recomandă guvernelor și organismelor interguvernamentale să faciliteze, încurajeze și să susțină eforturile organizațiilor calificate în acest domeniu."

În definiția termenului de refugiat, Convenția din 1951 nu conține principiul unității familiei.Totuși, recomandarea amintită din Actul Final al Conferinței este respectată de majoritatea statelor, indiferent dacă sunt sau nu părți la Convenția din 1951 sau la Protocolul din 1967.

În cazul în care capul familiei îndeplinește criteriile conținute în definiție, membrilor familiei aflați în întreținerea sa, să li se acorde, de regulă, statutul de refugiat, pe baza principiului unității familiei. Este evident, totuși, ca statutul de refugiat nu trebuie acordat acestor membrii de familie dacă acesta este incompatibil cu statutul lor juridic. Astfel, un membru al familiei unui refugiat poate avea cetățenia țării de azil sau a altei țări, putând beneficia de protecția țării respective în astfel de împrejurări, nu va fi necesar ca acestuia să i se acorde statutul de refugiat. Referitor la membrii familiei care pot beneficia de principiul unității familiei, trebuie să se includă cel puțin soțul, soția și copiii minori. În practică pot fi luați în considerare și alți membrii ai familiei aflați în întreținerea refugiatului, precum parinții vârstnici, dacă aceștia locuiesc împreună cu refugiatul respectiv. Pe de altă parte, atunci când capul familiei nu este refugiat, nu există nici un motiv care să îl împiedice pe oricare dintre membrii familiei aflați în întreținerea sa ca să ceară recunoașterea ca refugiat, dacă invocă, ăn acest scop, motive proprii. Cu alte cuvinte, principiul unității familiei operează în favoarea membrilor de familie aflați în întreținere și nu împotriva acestora.

Din nefericire, refugiatul nu scapă de probleme în momentul în care a părăsit zona în care viața sau integritatea îi erau amenințate. Traficul cu ființe umane a devenit tot mai răspândit. Majoritatea solicitanților de azil care vin în Europa sunt aduși ilegal iar unii dintre ei cad victime traficanților de ființe umane. În general, femeile și copiii singuri sunt cele mai expuse și cele mai vulnerabile categorii de persoane ce pot cădea în calea traficanților. Un număr mare de femei și de copii ajung să fie traficanți, exploatați și abuzați. În cazul în care familiile nu sunt fracționate, ele se confruntă cu nevoi materiale, cu suprasarcini izvorâte din aceste nevoi materiale și din nevoia de a se adapta noii situații și noului mediu în care trebuie să-și ducă existența.

Consider ca persoanele refugiate au nevoie de consilere și de suport. Ei au trecut prin situații solicitante, au avut de luat decizii importante, poate chiar vitale. Procesul de integrare în noua țară nu este unul ușor. Trebuie sa fie acceptați de către cei din jur. Ei au nevoie să fie apreciați, au nevoie să li se acorde oportunități și șanse. Un refugiat nu vine în noua sa țară doar cu o listă lungă de nevoi. El vine cu un potențial, cu un bagaj cultural, cu o lecție în plus pentru cei care vor să învețe.

Concluzii

În urma acestor cercetări teoretice am ajuns la concluzia că reglementările dreptului internațional public referitoare la populația statelor și la statutul juridic al persoanei fizice sunt expresia evoluției colaborării dintre state și a activității unor organizații internaționale, în acest domeniu.

În decursul anilor statele mai apoi unele organizații internaționale (Organizația Națiunilor Unite) au adoptat mai multe acte internaționale cu privire la protecția internațională a drepturilor unor grupuri sociale ca și a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Colaborarea statelor în domeniul ființei umane a dus la reglementări de drept internațional public privind statutul juridic al persoanelor cu dublă cetățenie, a celor fără cetățenie, a persoanelor refugiate sau strămutate, ca și în domeniul statutului străinilor. Dreptul internațional cuprinde principii și norme referitoare la expulzarea unor persoane extrădarea lor și în materia dreptului de azil.

În general, reglementările dreptului internațional public privind populația statelor, inclusiv cele care au ca obiect persoana fizică, urmăresc crearea cadrului juridic internațional pentru garantarea anumitor drepturi entităților respective și dau naștere unor obligații pe seama statelor în acest domeniu.

Din punct de vedere al exercitării competenței sale asupra populației orice stat se află într-o dublă poziție: de stat primitor și de stat de origine. Pentru toate persoanele care se află în limitele teritoriului unui stat, indiferent dacă acestea sunt cetățeni ai statului respectiv sau sunt străini, statutul lor juridic se stabilește potrivit dreptului intern în baza suveranității fiecărui stat.

Fiecare stat are în același timp dreptul de a-și proteja cetățenii proprii care locuiesc sau se află temporar pe teritoriul altui stat, în baza dreptului de protecție diplomatică. Statele pot exercita uneori o protecție diplomatică și asupra străinilor, care acceptă o asemenea însărcinare și anume: în cazul în care un stat a rupt relațiile diplomatice cu un alt stat și în caz de război, când un stat terț își asumă sarcina reprezentării intereselor unui stat beligerant.

Există și unele persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat, dar al căror statut nu se reglementează de către statul în cauză, ci potrivit unor reguli stabilite conform dreptului internațional. Aceștia sunt membrii misiunilor diplomatice ale unor state, reprezentanții și funcționarii unor organizații internaționale, precum și membrii forțelor armate străine staționate pe teritoriul altui stat.

Experiențele din țările mai puțin dezvoltate ale lumii au demonstrat că, atunci când un număr mare de persoane trec o graniță internațională, nu se poate de obicei stabili cu exactitate dacă o persoană întrunește criteriile pentru acordarea statutului de refugiat. Țările cu un venit mic nu au capacitatea logistică, administrativă și financiară de a-și asuma o sarcină care necesită atât de multă muncă și timp.

Problemele privind statutul populației, drepturile și obligațiile persoanelor, indiferent în ce ipostază s-ar afla ( de cetățean sau de străin, cu caracter permanent sau provizoriu), nu pot fi soluționate în întregime prin legislația proprie a unui stat, unele dintre acestea reclamând cooperarea statelor într-un cadru internațional creat prin tratate multilaterale sau bilaterale, având în vedere complexitatea problemelor privind populația și impactul pe care aceste probleme îl au asupra relațiilor dintre state.

Reglementările internaționale și cooperarea dintre state în rezolvarea problemelor privind populația se referă la domenii și instituții juridice cum sunt: dubla cetățenie, apatridia, refugiații, persoanele strămutate, regimul juridic al străinilor, dreptul de azil, extrădarea, protecția diplomatică, drepturile omului.

ANEXA 1

Număr de refugiați pe categorii și regiuni (1 ianuarie 2004)

Sursa: UNHCR World Refugees Report 2004; http://www.refintl.org

ANEXA 2

Cereri de azil înaintate (2004)

ANEXA 3

Originea principalelor populații de refugiați (2003)

Sursa: UNHCR World Refugees Report 2003; http://www.refintl.org

LISTA DE ABREVIERI

Art.- articol

C.I.J.- Curtea Internațională de Justiție

C.I.R.E.F.C.A.- Conferința Internațională pentru Refugiații din America Centrală

C.P.A.- Planul comprehensiv de acțiune pentru refugiații indo-chinezi

C.S.C.E.- Conferința pentru Securitate și Cooperare Europeană

C.S.I. – Comunitatea Statelor Independente

D.H.A.- Departamentul pentru Probleme Umanitare

ECOSOC- Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite

Ex.- exemplu

I.C.N.U.R..-Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați

Nr.- număr

OIM – Organizația Internațională a Migrației

O.I.R.- Organizația Internațională a Refugiaților

ONG – Organizație non-guvernamentală

O.U.A.- Organizația Uniunii Africane

O.S.C.E.- Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană

Pct. – Punct

Secț.- Secțiune

U.E.- Uniunea Europeană

U.N.E.S.C.O.- Organizația Nașuinilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură

U.N.K.R.A.- Agenția Națiunilor Unite pentru reconstrucția Coreei

U.N.R.W.A.- Agenția Națiunilor Unite de Ajutor și Lucrări pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat

W.F.T.- Programul Mondial pentru Alimentație

Bibliografie

Anghel M. Ion- Subiecte de drept internațional, Ed. Lumina Lex, București, 1998

Basarab Matei -Drept penal, parte generală, vol.I, Ed. Fundației “Chemarea “, Iași

Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Aurescu Bogdan -Drept internațional contemporan, Ed. All Beck, Ediția a-2-a, 2000

Cheterchi Ioan, Cloșcă Ionel, Dicționar de drept internațional public, Ed. Didactică și Enciclopedică, București, 1982

Ciucă Aurora – Drept internațional public, Ed. Fundației Axis, Iași, 2005

Charles de Visscher, Theories et et realites en droit international public, 2e edition, Paris

Crețu Vasile- Drept internațional public,Ed. Fundației “România de mâine”, București, 1999

Delcea Mihai -Situația refugiaților în lume 1997-1998:persoane deplasate intern, o urgență umanitată,, Ed. Carocom `94, București, 1997

Defarges Philippe Moreau – Instituțiile europene, Timișoara, Ed.Amarcord, 2002

Diaconu Dumitru Virgil – Drept internațional public, Ed. Universul juridic, București, 2005

Diaconu Ion- Curs de drept internațional public, Ed. Șansa S.R.L., București, 1993

Diaconu Ion – Minoritățile în mileniul al treilea, Ed. Ardu, București, 1999

Diaconu Ion- Tratat de drept internațional public, vol.II, București, Ed. Lumina Lex, 2003

Dick Leonard- Ghidul Uniunii Europene, București, Ed.Teora, 2001

Vasile Drăgoi , Mircea Radu – Integrarea refugiaților în societatea românească : ghid adresat funcționarilor publici, Ed. Ministerul Administrației și Internelor, București, 2005, pp.9-10

Geamănu Grigore- Principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1967

Geamănu Grigore- Drept internațional public, vol I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981

Gheorghe Vasile și Cloșca Ionel – Reguli de drept internațional privind starea de pace și starea de război, București, 1972

Iancu Gheorghe – Dreptul de azil, privire comparativă cu statutul juridic al refugiaților, Ed. All Beck, București

Mazilu Dumitru- Drept internațional public, Ed. Lumina Lex, București, 2005

Moca Gheorghe, Dreptul internațional public, București, Ed. Politică, 1983

Niciu Marțian I.-Drept international public, vol.I, București, Ed.Fundației “Chemarea”,1993

Niciu Marțian I. -Drept international public, Ed. Servosat, București, 1997

Niciu Marțian I.- Drept internațional public, Ed. Servosat, Arad, 2001, ediție revăzută și revizuită

Popescu Corneliu-Liviu – Protecția internațională a drepturilor omului, Ed. All Beck, București, 2000

Nguyen Quoc Dink, Patrick Daillier,Alain Pellet – Droit international public, 5e edition,LGDJ Paris,1994

Scăunaș Stelian – Drept internațional umanitar, Ed. Burg, Sibiu, 2001

Scăunaș Stelian – Drept internațional public, Ed. All Beck, București, 2002

Schapper Dominique- Bachelier Christian – Ce este cetățenia ?, Ed. Polirom, Iași, 2001

Voiculescu Marin- Drepturile omului și problemele globale contemporane, Casa Editorială Odea, București, 2003

Vellas Pierre – Droit international public, 2e edition LGDJ Paris, 1960

Drepturile omului. Documente adoptate de organisme internaționale, Ed. Adevărul, București, 1990

Manual referitor la proceduri și criterii de determinare a statului de refugiat, Geneva, 1992

Webografie

http//:idd.euro.ubbcluj.ro

http://www.romanothah.ro

http//: www.edrc.ro

http://www.usm.md/crras/crras/ManualePDF/ProblRefugiati

.