Populatia Roma

Rromi, romi sau pur și simplu ”populatia roma”, cum sunt denumiți în limbajul corect politic al multor instituții și think – tankuri occindetale, țiganii reprezintă unul dintre elementele comune ale moștenirii bizantine în statele Europei de sud-est și în Balcani.

Proveniți de la bizantini, robii țigani au participat, fie că vrem sau nu să acceptăm, alături de celelalte naționalități și etnii, la forjarea identității culturale a Balcanilor căci, dată fiind situația lor socială, privați fiind de drepturi cetățenești, țiganii au reușit să supraviețuiască de-a lungul istoriei prin monetizarea informațiilor adunate în timpul pereglinărilor lor.

Neavând dreptul la proprietăți ori la a desfășura afaceri în comunități, romii s-au refugiat în nișe economice care presupuneau expertiză și cunoștințe calificate în domenii foarte restrânse, acesta poate fi un argument cu privire la faptul că organizarea lor în neamuri se face după meserii (aurarii, ursari, spoitori etc.).

În calitate de meșteri, bucătari sau lăutari, această populație nomadă a reprezentat o cale alternativă de transmitere a descoperirilor tehnologice, ori în alte domenii, de la centru către periferia imperiului.

O altă pată de culoare în peisajul pestriț al multiculturalismului sud-est european sau încă o variabilă în paradigma, și așa complicată,a sistemului socio-cultural balcanic, el însuși destul de încurcat, și care nu de puține ori de-alungul istoriei și-a demonstrat capacitatea de a declanșa conflicte și instabilitate socială în această zonă.

”Eliberați” în decursul secolului al XIX lea de diferiți lideri politici, fără un plan de integrare socială concret, expuși abuzului și discriminării, romii se relevă la sfârșit de secol al XX lea și început de secol al XXI lea, ca o populație cu un bagaj cultural și un traseu socio-economic, distincte de celelalte populații din regiune.

De ce după aproape două secole de la primele măsuri de scoatere a țiganilor din robie și de integrare socială a lor, aceștia din urmă continuă să fie o comunitate închisă, prezentă pe primele locuri în statisticile cu privire la analfabetism, delicvență, violență domestică, sărăcie, boli și lista poate continua. De ce după atâta vreme comunitatea romă rămâne prizonieră a unui cerc vicios format din refuzul societăților de a-i integra și refuzul lor de a se integra?

Scopul lucrării de față este acela de a demonstra de ce în ciuda potențialului cultural al comunității rome și în ciuda valorilor multietnice și multiculturale, afirmate cu fiecare ocazie de statele europene și de oficialii UE, reprezentanții acestei comunități continuă să fie discriminați, menținuți în sărăcie și analfabetism, public captiv pentru diferiți lideri locali sau partide politice populiste.

Ipoteza acestei lucrări este aceea că lipsa de integrare a romilor se datorează în abordarea superficială a problemei integrării acestora în societate de către principalii generatori de politici publice în domeniu la nivel național.

Pentru a demonstra ipoteza mai sus menționată, am ales să dezvolt lucrarea de față în jurul a trei obiective cuantificabile.

Primul obiectiv vizează așezarea termenului de rom, rrom sau țigan într-un cadru conceptual bine determinat, pentru ca astfel să putem avea un fundament solid, fără echivoc, al defițiilor și conceptelor, atât al celor sociologice, cât și al celor istorice și semantice, legate de comunitatea romilor. Pentru acest lucru am ales să prezint istoria romilor, de la origini, trecând prin descrierea proceselor de migrație, perioada robiei și să închei cu perioada modernă și specificul sociologic al comunităților țigănești din România.

Cel de-al doilea obiectiv este legat de indicarea și punerea în context a cadrului politicilor publice cu privire la integrarea romilor în societatea românească modernă. Mai precis, am început prin tratarea datelor demografice existente cu privire la romi pentru a delimita anvergura socială și demografică a acestei problematici, apoi am decis să prezint cadrul de politici publice referitor la problematica integrării romilor în societate.

Aici am ales cei trei mari piloni ai acestui cadru: primul pilon se referă la strategia Guvernului României cu privire la îmbunătățirea situației romilor, am continuat cu abordarea Planului de Incluziune socială a romilor 2012-2020 și am încheiat prin evidențierea contextului mai larg al politicilor publice referitoare la integrarea romilor, accentuând partea referitoare la Fondul de educație pentru romi și cea cu privire la analizarea rezultatelor demersurilor de implementare a diferitelor proiecte și politici publice.

Obiectivul al treilea este corelat ultimei părți a prezentei lucrări și este, de fapt, un studiu de caz dedicat comunităților de romi din județul Olt. Cercetarea a avut ca publicuri țintă, pe de o parte, primării și ONG-uri din județ care au avut sau aveau în derulare, la data efectuării cercetării, proiecte sau programe de integrare sau care aveau ca beneficiari reprezentanți ai minorității rome rezidenți ai județului Olt și pe de altă parte, un alt public vizat l-au constituit chiar beneficiarii, reprezentanți ai acestor comunități,scopul studiului fiind de a testa într-un cadru determinat diferența dintre ce-și propuneau inițiatorii proiectelor și realitatea rezultatelor din teren.

Teza se dorește a fi o surprindere a stării de fapt a situației romilor la începutul secolului al XXI lea, când tranziția post-comunistă, procesul de aderare și integrare europeană coroborate cu criza, și contracția economică ce a rezultat din aceasta, au dus la renomadizarea țiganilor, fapt ce demonstreză că integrarea lor în aceste societăți a fost, de fapt, una superficială, deschizând astfel un nou capitol în epopeea pereglinărilor neamului țiganilor prin Europa.

În conținutul acestei teze mi-am propus să prezint o serie de caracteristici ale populației de romi din România, din punct de vedere sociologic, cu scopul de a realiza o imagine reală și de ansamblu asupra acestei minorități din țara noastră, întrucât, „problema” romilor este un subiect controversat care a depășit demult granițele României.De asemenea, am analizat potențialul social pe care îl deține populația de etnie romă și modul în care modalitățile prin care ar putea fi valorificat.

Un popor se deosebește de altul prin tradițiile sale care-i caracterizează modul de a trăi și gândi. Acestea reprezintă emblema și mândria lui. Chiar dacă evoluția societății influențează aceste tradiții, le schimbă, ele rămân în mentalul colectiv al neamului ca marcă de valoare, de recunoaștere, de identificare.

Multe națiuni dezvoltate regretă pierderea tradițiilor anihilate de civilizație și încearcă revigorarea lor, dovadă fiind numeroasele festivaluri folclorice organizate periodic. Romii, popor fără un stat sau o guvernare proprie care să-i protejeze, au supraviețuit de milenii tocmai prin păstrarea, aproape intactă, a tradițiilor. Chiar și acum, în secolul al XXI lea, cei aproape 8.000.000 romi care trăiesc în Europa constituie o etnie net distinctă, cu reguli și legi proprii, printre care mobilitatea, starea de permanentă căutare a unui loc care să le asigure o viață mai bună, constituie principalele caracteristici ce le conferă, de altfel, statutul de popor transnațional.

Numeroasele subdiviziuni ale etniei rome aduc în tezaurul cultural al Europei tot atâtea tradiții. Și totuși, chiar în rândul romilor se face simțită schimbarea, adaptarea la viața modernă. Există grupuri care, renunțând la vechi obiceiuri, încep încet, încet să se alinieze majorității, adoptând un mod de viață asemănător acesteia, dar și familii conservatoare care doresc să-și mențină tradițiile ancestrale. Cu tot respectul și admirația pentru modul în care romii au supraviețuit vicisitudinilor vremurilor, pentru istoria lor zbuciumată și plină de privațiuni, trebuie observat că o parte din aceste tradiții aduc atingere copilului privându-l, în unele cazuri, de accesul liber la drepturile sale fundamentale: educație, opinie, dezvoltare, împlinire. Chiar dacă a avut rațiunile ei în vremurile de demult, căsătoria la vârsta copilăriei – practicată – e adevărat și în rândul altor popoare în urmă cu secole – constituie o piedică în dezvoltarea și formarea copiilor.

Prin facilitarea accesului la educație al tuturor copiilor și tinerilor romi, în timp, aceste tradiții se vor schimba spre binele tinerelor generații. Despre derularea unor campanii de promovare a educației părinților, de conștientizare a riscurilor pe care le reprezintă această tradiție pentru sănătatea copiilor, depre proiectele care s-au desfașurat sau despre modul în care considerăm fiecare că am putea să ajutăm această comunitate, insist în ultima parte a tezei mele de doctorat. Cred că atât campaniile de îmbunătățire a situației romilor, dar mai ales educația, pot contribui la schimbarea acestor mentalități și la îmbunățirea calității vieții.

Prezentarea tradițiilor câtorva neamuri de rromi, din cele peste 40 care trăiesc pe teritoriul României se dorește o dovadă de respect și apreciere și o contribuție la mai buna cunoaștere și înțelegere a etniei rome. Așa cum am afirmat, unele tradiții vor dispărea, altele se vor schimba dar vor rămâne totuși ca parte a istoriei și culturii rome păstrându-se ăn mentalul colectiv.

Teza intitulată „Comunitățile de romi din România” este structurată în cinci capitole și un studiu, o certatare amănunțită privind aspectele sociologice asupra romilor din orașul Slatina, județul Olt, cu accente privind educația.

Primul capitol Conceptualizări, include conceptele sociologice utilizate în domeniul relațiilor etnice și de rasă. Am identificat stilurile de conceptualizare în sociologie, am definit rasa și etnicitatea în teoria sociologică și am cercetat documente referitoare la geneza, formele rasismului și rasismul instituționalizat. În cea de-a doua parte a primului capitol definesc și caracterizez noțiunile de stat, suveranitate, statalitate, stat național, națiune și naționalism, la principalele teorii.

În cel de-al doilea capitol abordez comunitățile de romi din perspectivă istorică, mai exact, schimbările produse de la robie la asimilare, politica față de minoritatea romă a regimului Antonescu, minoritatea romă din România în perioada comunistă dar am avut în vedere și recunoașterea statutului de minoritate națională după 1989. Având în vedere faptul că în perioada robiei, romii erau tratați ca simple obiecte și reprezentau proprietatea altora, nu erau cetățeni cu drepturi depline, ca restul populației. În consecință, în randul romilor nu existau elite nici educaționale, nici sociale, nici politice și nici economice.

Acest lucru a condus până în prezent la un decalaj socio-economic foarte mare între minoritatea roma și populația majoritară. Dezrobirea romilor a produs un haos în randul comunitatilor de romi, aceștia neștiiind ce să facă cu libertatea lor. În perioada de după dezrobire nu au existat elite rome și modele de succes în randul comunităților de romi, sau dacă au existat, au fost prea puține ca să poată face față situației noi în care se aflau și a se organiza pentru a putea obține respect, a avea drepturi cetățenești și a-și exercita obligațiile față de țară. În perioada comunismului romii au fost asimilați și ca atare, nu s-au putut afirma ca o comunitate cu identitate bine definită.

Situația minorității romilor din România după aproape douăzeci și cinci de ani de la prăbușirea regimului comunist s-a înrăutățit sub aspectul amplificării decalejelor sociale dintre romi și restul populației. Această realitate este confirmată de numeroasele studii și cercetări desfășurate în ultimii ani cu privire la situația romilor din România și din Europa. Eforturile de reducere a decalejelor dintre populația de etnie romă și cea majoritară, s-au făcut mai curând sub presiunea instituțiilor europene, decât ca o consecință firească a decidenților politici.

Sărăcia, excluderea socială, încalcarea repetată a drepturilor omului, lipsa actelor de identitate și implicit lipsa accesului la serviciile medicale, nivelul scăzut de ocupare a forței de muncă, precum și discriminarea la toate nivelurile, reprezintă probleme reale ale minorității rome, în special, și ale României în general. Sărăcia severă din comunitățile de romi este caracteristica definitorie pentru cea mai mare parte a acestei etnii.

Deși România a înregistrat într-o perioadă oarecum recentă o creștere economică vizibilă, acest fapt nu s-a regasit și la nivelul comunităților de romi, dimpotrivă, fenomenul sărăciei s-a amplificat, romii trăind în condiții inimaginabile: fără apă potabilă, energie electrică și hrană. Și toate acestea, pe fondul unei acute lipse de voință politică. Din 1990 și până în prezent, problemele își au originea în lipsa și calitatea precară a educației în școlile în care învață copiii romi, unde nu de putine ori, aceștia sunt separați de ceilalți copii ca urmare a discriminarii și segregării la care sunt supuși. Referitor la ocuparea forței de muncă, bursa locurilor de muncă pentru romi organizată până în prezent de ANOFM nu a reușit să își atingă scopul. Neasumarea identității de către membrii etniei rome conduce la marginalizarea și excluderea socială a acestora și la o îngreunare și tergiversare a integrării minorității rome în societate.

Al treilea capitol intitulat Coordonate sociologice privind comunitatea romă, este alocat problemelor romilor, ca probleme etnice sau sociale, strategiile de identificare ale acestora precum și deficitul de localizare sau problemele de eșantionare. Sărăcia este o altă problemă cu care se confruntă atât populația de etnie romă, cât și autoritățile statului în încercarea de a transpune în practică programele de cercetare referitoare la rromi dar și metodele de prevenire ale excluziunii acestora din diferitele programe de intergrare sau de adaptare la viața socială.

Metodologia cercetării științifice aplicată la elaborarea acestei lucrări, are la bază următoarele dimensiuni: istorică, antropologică, comparată, statistică, sociometrică. În funcție de problematica abordată în fiecare capitol am identificat metoda sau tehnica aplicată. Cercetarea este de tip calitativ folosind ca eșantion persoanele de etnie romă din cadrul comunităților de romi care și-au depasit condiția prin realizarea educațională, profesională, economică și religioasă, precum și persoanele de etnie romă care nu au un domiciliu stabil, care întâmpină probleme materiale grave sau care nu pot avea un loc de muncă.

În stabilirea eșantionului am utilizat atât tehnici probabilistice cât și tehnici direcționate către scop. Instrumentele de cercetare utilizate sunt: chestionarul, studiul de caz, cercetarea prin anchetă, interviul și focus-grupul. Rezultatele cercetării validează sau infirmă ipotezele de lucru și evidențiază rezultatele obținute, avantajele și valoarea abordării propuse, soluțiile și elementele de noutate ștințifică ca răspuns la problematica romilor din perspectiva socială și a integrării comunităților de romi.

Al patrulea capitol Specificul comunităților de romi din România cuprinde informații referitoare la tipologia romilor și la modul de viață al acestora în perioada contemporană.

Diversitatea comunităților de romi, alături de problemele de identificare, dat fiind faptul că nu există o evidență reală a acestor oameni, crează dificultate atunci când se dorește a se face o caracterizare de ansamblu a acestei comunități deoarece modul de viață al romilor este diferit, îndelednicirile lor dar și divertismentul sau situația financiară.

Tradițiile romilor au fost dintotdeauna un punct de atracție pentru majoritatea celor care au privit „de la ușă” acești oameni plini de entuziasm și veselie. Timp de secole ne-au fascinat și îngrijorat în același timp.

Strategia de viață a comunității rome a prezentat avantajul de a supraviețui secolelor de discriminare, marginalizare și prigoană, dar a devenit și o barieră în calea modernizării. Aceste comunități și-au dezvoltat un set de obiceiuri legate de evenimentele importante ale vieții, cât și o producție artistică de tip folcloric specifică. Dar cea mai mare importanță din viața țiganilor o are familia. Totul gravitează în jurul familiei: relații sociale și economice, educația și transmiterea meșteșugurilor și tradițiilor, securitatea și protecția individului. Din această cauză, căsătoria în comunitățile rome se face la vârste fragede.

Din punct de vedere lingvistic, limba romani are importante influențe persane și armene, ceea ce demonstrează trecerea romilor prin acele state. Romii s-au divizat în trei mari grupuri (posibil din cauza invaziei turce), unii plecând spre nordul Mării Negre, alții mergând în sudul acesteia (ajungând pâna în Egipt), iar altă grupare a pornit către vest, spre Imperiul Bizantin. Aceștia din urmă sunt, cel mai probabil, cei care s-au raspândit în toată Europa, în sutele de ani care au urmat. Concret, multitudinea de cuvinte care provine din greacă – și care există și acum în limba romilor – îi face pe istorici să afirme că romii și-au petrecut o lungă perioadă a existenței lor în Imperiul Bizantin. De altfel, denumirea de „țigan“ se pare că provine din cuvântul grecesc „atsiganos“, care era numele unei secte de eretici, cu care romii nu au de fapt nicio legatură, însă cu care au fost asociați din cauza aspectului lor străin.

Nici cei care au rămas mai aproape de Marea Neagră nu au avut o existență mai usoară. În Peninsula Balcanică, în Moldova și în Țara Românească, romii au trăit în sclavie, iar cei care nu au acceptat acest lucru au fost nevoiți să-și continue „călătoria“, răspândindu-se în toată Europa, din Spania (1425), până în Finlanda (1597). Pentru a obține permise de trecere prin țările Europei apusene, romii au pretins că sunt creștini din Egipt veniți în pelerinaj, iar când nu au putut să convingă autoritățile, și-au falsificat aceste documente. Această falsă identitate, asociată cu înfățișarea lor străină au dat naștere la noile denumiri pe care rromii le-au primit de la englezi – „gypsy“ și de la spanioli – „gitano“, ambele însemnând „egiptean“. Abia în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, europenii și-au dat seama că limba romani seamană foarte mult cu hindi, realizând originea indiană a romilor.

Cei mai mulți sunt lăutari căci au un talent nespus de mare în ceea ce privește talentul . De mici copii, rromii sunt atrași de instrumentele muzicale. Dacă unui copil de rom îi dai în mână un instrument muzical, dintr-odată va încerca să cânte câteva sunete ce ar putea semăna cu o melodie.

Aproape toți lăutarii încep să cânte la tobe, dar foarte puțini continuă cu acest instrument.- tatăl lăutar va da propriului copil primele lecții la instrumentul la care s-a decis să cânte. Apoi copilul studiază singur fără să i se impună de către cineva, ore și zile în șir.

Pornind de la conținutul capitolelor anterioare, în cea de-a cincea parte a tezei de doctorat am dorit să analizez perspectivele politicilor publice pentru îmbunătățirea situației romilor. În ce măsură au fost aplicate politicile, programele și proiectele de incluziune socială? Ce fel de măsuri au avut rezultate favorabile și care ar trebui regăndite pentru o mai bună colaborare dintre etnia romă și cea română? Ce fel de probleme s-au întâmpinat în aplicarea unor astfel de proiecte, și care sunt obiectivele de dezvoltare ale mileniului?

Documentul principal de politică publică în domeniu este Strategia Guvernului Romaniei de îmbunătățire a situației romilor, prima inițiativă guvernamentală care abordează comprehensiv problemele minorității rrome. Politicile publice reprezintă o serie de decizii interdependente care au în vedere alegerea obiectivelor de realizat, a mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea scopului propus în contexte diferite.

Prin politici publice se răspunde unor nevoi apărute în cadrul societății, astfel încât să se reducă decalajele referitoare la un domeniu sau altul. Politicile publice pentru romi au cunoscut o evoluție ascendentă, în special în ultimi ani, datorită, pe de o parte, reprezentanților comunităților de romi care și-au asumat responsabilități în ceea ce privește drepturile și condițiile de viață și, pe de altă parte, instituțiilor naționale și internaționale care au inclus problematica rroma pe agenda politică.

Lipsa modelelor constituie o problemă – comunitățile de romi rareori beneficiază de modele de persoane, din interiorul lor, care au reușit prin “scoală”. În general, modelul de reusită este caracterizat prin “puterea de a-și întreține familia “, lucru pe care copilul rom îl învață de mic. În societatea românească, scoala este văzută mai mult ca un “prestator de servicii educaționale” – colaborarea școlii cu terții (comunitate, biserică, autoritate publică etc) este departe de ceea ce ar trebui să fie. Părintii sunt mult prea puțin implicați, ceea ce conduce, în cazul categoriilor dezavantajate – inclusiv a romilor – la lipsa suportului familial.

Modelele de succes (individ, comunitate) venite din interiorul comunităților de romi care s-au realizat profesional și și-au depășit condiția prin educație și muncă sunt menite să-i motiveze pe copiii și tinerii romi să meargă la scoală, să se realizeze profesional și de asemenea să-i conștientizeze pe părinți de importanța educației copiilor lor. Cunoasterea tuturor modelelor de succes, prin educație, prin școală și implicarea autorităților în dezvoltarea comunităților de romi, va ajuta la dezvoltarea societății, la înlăturarea prejudecăților, la eliminarea stigmatului identitar, la promovarea egalității de șanse și la ameliorarea fenomenului discriminării.

Conștientă de marea diversitate de familii și obiceiuri, m-am limitat în a analiza comunitatea de romi din orașul Slatina punând accent pe educația acestora, în concret pe modul în care se face educația în rândul copiilor dar și a adulților.

Și astfel, ultimul capitol al tezei de doctorat este subordonat acestui obiectiv, deoarece educația stă la baza oricărui individ și-l definește.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

Conceptualizări-comunitate, etnie, rasă, societate

Idealul societății multi-culturale presupune evoluția tipului modern de societate despre care Wener și Durkheim au scris în mod special. În societățile simple, moralitatea desăvârșită și structurile înrudite trebuia să guverneze întreaga arie a activităților umane. Înt-o societate abstractă și impersonală cu o formă nouă și mai mult abstractă de lege și moralitate trebuia elaborată pentru a guverna organizațiile politice și economice pe scală largă, în timp ce vechile culturi folclorice și moralitatea ajutau indivizii sa-și păstreze un fel de stabilitate psihologică într-o asemenea interdependență socială. Rezultatele politice efective depind de controversele și conflictele dintre cei ce sunt astfel obsedați de putere .

Conform DEX, comunitatea reprezintă un “grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune; totalitatea locuitorilor unei localități, ai unei țări etc.”

În studiul PROROMI (2005) Dumitru Sandu subliniază o particularitate interesantă a comunităților de romi, demnă de luat în considerare pentru dezvoltarea proiectelor de economie socială și anumeaceea că „mai mult de 60% din populația de etnie Roma, localizată compact, poate fi regăsită încomunități mai mari, de peste 500 de persoane. […] În general, dimensiunea comunităților de romi crește de la cele din mediul rural la cele din mediul urban; de la cele amplasate periferic la cele zece amplasate central; de la comunitățile de tip HIGHPROB la cele de tip NONPROB.”

"Mulți sociologi consideră «comunitatea» și «societatea» și legile, respectiv produsul lor ca un fir roșu în istoria sociologiei, conceptele de solidaritate mecanică/organică (E. Durkheim), societate militară/industrială, stare teologică/pozitivă fiind adesea interpretate ca niște categorii ale «sociologiei pure».

Voi exemplifica câteva dintre "ecourile" pe care dubletul conceptual «societate» – «comunitate» le-a avut asupra teoriilor sociale ulterioare.

Pentru început cred că este necesară explicitarea conceptelor de: "categorii", "sociologie pură" inspirate de filosofia kantiană. Distingând între formă (categorie) și co nținut. G. Simmel acordă formei un sens diferit de cel kantian: «formele sociologice» nu mai sunt «forme apriorice» ci configurații și structuri obținute prin abstracție pornind de la niște conținuturi sociale. Plecand de la o concepție filosofică relativistă asupra cunoașterii Simmel susține că adevărul nu poate rezulta decât dintr-o "corelație a conținuturilor pe care nici unul, considerat izolat, nu-l dețin".

Încercarea lui Simmel trebuie văzută în corelație cu începuturile construcției so ciale a sociologiei ca știință, de la sfârșitul secolului al XIX lea și începutul secolului L XX lea. El pleacă de la întrebarea (de asemenea de inspirație kantiană): "În ce condiții este posibilă sociologia ca știință distinctă?" fiind de părere că definiția clasică a sociologiei ca știință a faptelor sociale (Durkheim) nu este una satisfăcătoare. El simte nevoia unei delimitări mai exacte a obiectului de studiu al sociologiei (o definiție mai operațională).

Pentru aceasta pleacă de la conceptului de «societate», văzută ca interacțiune, reciprocitate de acțiuni între mai mulți indivizi, distingând între conținuturile sociale (procesele psihologice ale indivizilor) și formele societății (modelele diferite după care se operează socializarea; acțiunile reciproce se efectuează întotdeauna independent de voința indivizilor, după anumite scheme foarte variate, dar constante; există o regularitate a comportamentelor sociale și, de aceea e posibilă observarea în viața socială a relațiilor, a «formelor» stabile și persistente).

În această ordine de idei, sarcina sociologiei "pure" (sau formale) ar fi cercetarea formelor de socializare, clasarea lor într-o tipologie. Simmel este conștient de faptul că fo rma și conținutul sunt indisolubil legate, că prima nu poate fi studiată independent de a doua, apreciind că nu există o regulă logică care să permită în mod sigur reușita abstragerii formei plecând de la realitatea socială (vorbește despre un procedeu de tip "intuitiv" asemănător oarecum comprehensiunii weberiene, realizând de altfel unele modele comparabile cu tipul ideal weberian). Valoare acestor modele formale se reflectă strict în planul euristic.

Pentru Weber "comunitatea" și "societatea" sunt doar niște constructe realizate după modelul tipului ideal, deci nu vor fi niciodată întâlnit e în experiență sub această formă pură și coerentă.

O altă paradigmă ce poale fi subsumată celei de "societate" și "comunitate" îi aparține lui Spencer. Cei doi poli sunt societatea industrială și cea militară. Având în vedere disputa dintre Durkheim și Spencer vom prezenta mai întâi metoda folosită de acesta din urmă în conturarea "tipurilor medii" ale societății industriale, respectiv militare. În cadrul evoluției sociale, aceste două tipuri sunt amestecate, astfel încât este util pentru teorie de a desprinde trăsăturile lor prin opoziție.

Există câteva dificultăți deosebirea de mărime și civilizație, faptul că unele instituții nu au ajuns la o formă definitivă. la Durkheim "societatea" în sensul pe care i 1-a atribuit "sociologia pură" nu mai este punctul final al evoluției umanității. Ea apare ca o stare intermediară, de tranziție de la un tip de comunitate bazat pe solidaritatea umană la un alt tip de comunitate organică. Locul polarității este luat astfel de spirala "comunitate" (de tip tradițional) – "societate" (de tip contractual) -"comunitate" (de tip corporatist, corporația fiind singura soluție pentru reintegrarea morală și reconstrucția coeziunii sociale). Reapare astfel ideea comteană a comunității morale ca izvor al armoniei sociale și piedică a dezintegrării sociale.

Dacă ar fi să stabilim un punct comun din punct de vedere epistemologic al acestor teorii, cred că acesta nu poate fi decât analiza procedeelor științifice prin care soc iologii menționați ajung la fundamentarea celor două categorii. În esență metodele folosite se pot reduce la fundamentarea logică inductivă a categoriilor, urmată într-o fază ulterioară de aplicarea deductivă a "tipurilor ideale" la realitatea socială concretă. Schema dualistă "societate" / "comunitate" poate fi întâlnită și în sociologia americană sub forma distincțiilor dintre: grupul primar/secundar (Cooley), organizare socială bazată pe statut și rol prescris, atribuit, respectiv, cucerit. Multe dintre opozițiile prezentate de Karl Popper între "societatea deschisă" și "societatea închisă" se apropie de opozițiile dintre "societate" și "comunitate". Sunt vehiculate de asemenea dihotomiile conceptuale: societate tradițională/modernă, civilizație rurală/urbană.

Tipuri de comunități, clasificări

Privită din diferite puncte de vedere, diversitatea percepută, prezentată, reprezentată, revendicată a comunităților de romi ne oferă anumite indicii în privința mecanismelor de excluziune socială/culturală și a felului în care oamenii înșiși se confruntă cu aceste mecanisme.

De la Emile Durkheim au rămas în știința politică în general, în sociologie în special, o serie de termeni și definiții cu care operăm și azi. Una dintre definiții este cea elaborată faptului social indicat de sociologul francez astfel: „Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară, sau care este general pentru o întreagă societate dată, având totuși o existență proprie, independentă de manifestările sale individuale”.

Chiar dacă opțiunea lui Durkheim pare centrată pe societate, individul având un rol pasiv, acela de receptor al constrângerilor exterioare, o logică simplă de abordare a anatomiei și fiziologiei societății ca sistem evidențiază că orice fapt social este imanent unul bipolar, presupunând, deopotrivă, individul și societatea; faptul social „primește conținuturi diferite și are dinamici diferite în cele două realități socio-umane majore: comunitatea și societatea.

Cei doi termeni sunt inexactități și generează multe confuzii. Acestea provin fie din lipsa de performanță lingvistică, fie din sensurile diferite date celor doi termeni atât în perimetrul cunoașterii comune, cât și în spațiul atomizat al cunoașterii științifice. Așa se face că, în unele științe, diferențierile sunt estompate, ajungându-se chiar la identificarea comunității și societății, iar în alte științe diferențierile se absolutizează, vorbindu-se despre comunități și societăți chiar în termeni antagonici. Tipul de legături pe care se bazează comunitatea și societatea (și prin care se realizează ordinea socială) este diferit: unul concentrat într-o relație de statut – cum apreciază Sir Henry Mâine – și unul concentrat într-o relație de contract. Primul tip aparține societăților premoderne, celălalt societăților capitaliste moderne.

Se insistă asupra acestor aspecte spre a clarifica unele dintre ambiguitățile derivate din utilizarea termenilor de comunitate și societate. Insistența cu care ne-am raportat la Tonnies se datorează nevoii de a demonstra tipul de relații care întemeiază capitalul social în cele două medii de viață. Analizând evoluția acestor relații de la relațiile de statut (contact) la relațiile de contract, ne-am raportat la diverse coordonate ale spațiului specific, la raporturile dintre membrii grupului derulate în acest spațiu construit, fără a lua încă în calcul relațiile grupului cu un anumit teritoriu (cu sensul de comunități teritoriale). Exprimând două moduri de viață diferite, comunitatea și societatea se completează, nu se exclud: ele se succed, dar prin anumite caracteristici coexistă.

O definiție mai operațională a comunității poate fi constatată la Ion Mihăilescu, acesta insistând pe sistemul de însușiri care fac inteligibilă sfera însăși a acestei entități, comunitatea reprezentând un grup de oameni ce conviețuiesc într-o anumită diviziune socială a muncii, într-o anumită arie geografică, având o anumită cultură comună și un sistem social de organizare a activităților și fiind conștienți de apartenența la comunitatea respectivă. Așadar, elementele prin care comunitatea se identifică sunt circumscrise conviețuirii ca mod de viață, în care, pe lângă coordonata fizico-geografică (aria geografică), intervin coordonate demografice (grupuri de oameni), sociale (obiectivate în relații constituite în procesul de diviziune a activităților și în sistemul social de organizare a activităților), axiologice (un spațiu comun al valorilor, o anumită cultură), spirituale (conștiința apartenenței la comunitatea respectivă).

Conștiința apartenenței generează o stare de spirit – o stare ce conduce la identificarea grupului (și prin el, a individului) cu o anumită comunitate, identificare ce conduce în principal nu la căutarea a ceea ce este comun pentru comunitățile teritoriale diverse, ci la interesul găsirii diferențelor, specificității, unicității, singularului.

Sociologia comunităților are azi, ca ramuri fundamentale, sociologia comunităților rurale, sociologia comunităților urbane și sociologia regională,rădăcinile metodologice ale ultimei regăsindu-se în perspectiva zonală utilizată în sociologia comunităților rurale și sociologia comunităților urbane.

Cercetarea calitativă efectuată în cele 36 de așezări de romi a indicat nu numai o eterogenitate internă ridicată și o mare diversitate în cadrul așezărilor, ci și o mare varietate de tipuri de comunități. Erau așezări în care locuitorii aveau probleme similare, mecanisme similare de adaptare și erau implicați și legați prin strânse rețele sociale.

În cazul localității Lupeni, în cartierul „Revoluției”, puternicele rețele sociale sunt un motiv pentru familii de a rămâne în comunitate și, așa cum sugerează cercetătorul, principala resursă în lupta împotriva sărăciei. Merită notat faptul că acest tipar este frecvent în zonele rurale și în zonele urbane cu case.

Pe lângă aceste exemple, cărora li se poate aplica termenul de „comunitate”, au fost observate și așezări unde oamenii nu sunt legați prin rețele strânse sau prin mecanisme similare de luptă cu problemele și cu excluziunea. Într-adevăr, în unele studii de caz, unii cercetători au menționat faptul că locuitorii romi – atât autoidentificați, cât și heteroidentificați – nu pot fi considerați o „comunitate”, în sensul de a avea în mod conștient o identitate de grup și/sau de a construi rețele sociale puternice. Studiile de teren efectuate în zone urbane sau în zone în care principala formă de locuință este blocul au oferit diferite perspective asupra „pseudocomunitaților”. Atâta timp cât nu există o comunitate uniformă a romilor úi nu se poate vorbi despre o cultură omogenă a lor, explicaĠiile comportamentului în termeni culturali sau etnici trebuie precizate ceva mai mult.

1. „comunitatea de tranzit” din ghetoul bucureștean Zăbrăuți – unde oamenii construiesc relații și rețele temporare, încercând în același timp să găsească modalitatea de a se muta cât mai repede, într-un loc mai bun. Legăturile și diferențierile sunt definite în principal în funcție de anturaj și de canalele temporare de comunicare, stabilite în funcție de nevoile de moment.

Lupeni, cartierul „Viitorului”, cu blocuri de locuințe sociale, „comunitatea refugiaților”, unde locuitorii au legături strânse cu membrii propriei familii, locuind în apartamente vecine, dar nu stabilesc aproape deloc relații cu alte familii. Folosirea clasificărilor a fost un instrument de organizare a muncii de teren. În localitățile în care existau mai multe așezări de romi, clasificările inițiale pe care cercetătorii le-au făcut pe teren au avut rolul de a identifica acea comunitate sau acele comunități asupra cărora aveau să se concentreze. Cercetătorii au folosit de asemenea și limitele geografice, pentru a reflecta hărțile sociale ale localităților, așa cum sunt ele percepute. Ei au studiat diferențierile subetnice folosite de romii înșiși și utilizate în strategiile de autodiferențiere.

În fiecare raport referitor la o comunitate, clasificarea a fost prezentată în primul capitol. Aceasta arată din nou faptul bine cunoscut că aceste clasificări și categorizări sunt un instrument util, mai ales dacă sunt folosite în mod adecvat – ca și în viața de zi cu zi. Doar câțiva cercetători au ales să adauge judecăți morale la clasificările lor și să reprezinte diferitele grupuri de romi din perspectiva ne-romilor și a heterodiferențierii.

1.1.a. Stiluri de conceptualizare în sociologie

Studiul relațiilor etnice și de rasă se preocupă de tipurile de relații sociale care există între oameni de aceeași rasă și etnicitate și între indivizi sau grupuri de rasă și etnicitate diferite. Acesta aparține prin urmare, domeniului siciologiei. Totuși, sociologia este copleșită de conflicte și dezacorduri nu numai cu privire la paradigme în general, ci și cu privire la categoriile în termenii cărora conceptele sunt elaborate.

Problemele implicate aici au fost puse într-o formă clară de afirmațiile surprinzătoare făcute în numele a ceea ce se numeste teoria alegerii naționale anume că există o abordare științifică unică a studiului relațiilor de rasă.

Abordarea bazată pe constângere este fundamentată pe metodologia lui Emile Durkheim și pe recomandarea acestuia făcută sociologului de a trata faptele sociale drept lucruri. Ea ignoră problemele legate de natura stiinței sociale, evidențiate de Scoala neokantiană care a recunoscut întotdeauna că studiul acțiunii umane nu poate fi realizat în mod adecvat folosind categoriile știintei naturale. Totuși, Hecter are dreptate când spune că aceasta a fost o abordare dominantă în activitatea sociologică, inclusiv în propria sa activitate, care se inspiră din evidențele statistice pentru a sugera existența unor relații de cauzalitate.

Studiul societăților actuale îi sugerează acestuia că alegerea mijoacelor nu este numai rațională, ci este guvernată de aplicația normelor despre care nu se poate spune că sunt raționale sau iraționale, și că scopurile pe care oamenii le urmăresc, prin cel puțin o parte importantă a acțiunii lor, nu reprezintă întâmplări, ci contribuie la menținerea sistemului. Acțiunea în sfera interrasială și interetnică poate fi influențată de rigiditățile și constângerile personalității, cât și faptul că aceasta poate fi, in parte, și-n rezultatul unor norme culturale moștenite, însă acest lucru nu implică acceptarea faptului că acțiunea în întregul ei poate fi explicată în acest fel.

Sociologia relațiilor de rasă și culturale, trebuie să țină seama, in mod special, și de obiectivele conflictuale ale acțiunilor individuale și de grup, precum și de puterea care poate fi desfășurată în sprijinul diferitelor obiective. Ideea cea mai importantă din opera lui Max Weber este aceea că grupurile și structurile de relații sociale nu trebuie să fie înțelese drept lucruri constângătoare din punct de vedere social. Așa cum spune Weber când definește o relație socială : ”termenul de relație socială va fi folosit pentru a desemna comportamentul unei pluralități de actori în măsura în care, în conținutul său semnificativ, acțiunea fiecăruia ține seama de cea a altora și este orientată în acești termeni. Relația socială consta, prin urmare, în întregime și in mod exclusiv, în existența unei probabilități că va exista un curs semnificativ al acșiunii sociale.”

Weber a luat acest lucru atât de serios în filosofia sa generală a istoriei, încât în cele din urmă a considerat ego-ul ca fiind confundat cu o lume birocratizată, în care el însuși a devenit doar ceva mai mult decât o rotiță a unui mecanism uriaș..

Se sugerează că individualismul metodologic cu modelele sale de interacțiune la scară mică între indivizi ipotetici nu este capabil să se ocupe de aceste modele sau structuri. Trebuie să admitem că există adevăr în acest lucru, Weber recunoaște că ”conceptele entității colective, care sunt întâlnite atât în simțul comun cât și în forme de gândire juridică sau alte forme tehnice ale gândirii, au un înțeles în mintea persoanelor individuale, în parte ca ceva care există de fapt, care are autoritate normativă. Acest lucru este adevărat nu numai în legătură cu judecătorii și alte persoane oficiale, dar în egală masură și cu persoane private obișnuite. De aceea, actorii își orientează în parte acțiunea către aceștia, și din acest punct de vedere asemenea ideii, au o putere influență neintenționată, adeseori decisivă, asupra cursului acțiunii indivizilor reali.”.

Astfel, ” fiecare termen dintr-un model știinific al acțiuniiumane, trebuie să fie construit într-o asemenea manieră, încât actul uman efectuat în lumea vieții de un actor individual, în modul indicat de construcția tipică, să poată fi înțeles atât de actorul însuși, cât și de semenii săi, în termenii unei interpretări comune, a vieții de fiecare zi. Respectarea postulatului garantează consistența constructelor sociologului cu constructele experienței comune a realității sociale”

Ego-ul poate recunoaște o lume în care iși dorește să vadă anumite principii, funcționând pentru organizarea modelelor de relații sociale, dar poate admite, de asemenea, că în lumea reală și în mintea alter-ului alte principii funcționează sau sunt oportune. Modelele noastre trebuie atunci să admită posibilitatea că un principiu poate fi opus altui principiu, și că structura poate fi supusă schimbării”.

Dezvoltarea conceptelor structurale pot fi de folos pentru analiza relațiilor de rasă și etnice. Întrebarea cheie este până la ce punct pot ajunge astfel de relații să deschidă calea formării ”grupurilor” și a interacțiunii dintre grupuri? Sociologia relațiilor de rasă și etnice a avut întotdeauna dificultăți în tratarea acestei întrebări și este oportun să începem cu întrebarea generală despre ceea ce înseamnă ”un grup” și ce alte structuri ale relațiilor sociale ar mai putea exista.

Așa cum spune Weber: ” o relație socială … va fi considerată deschisă pentru cei din afară dacă și în masura în care sistemul său de ordine nu refuză participarea oricui dorește să i se alăture și este în poziția de a proceda astfel. Pe de altă parte, o relație va fi denumită închisă pentru cei care doresc să se alăture în măsura în care în conformitate cu înțelesul său obiectiv și regulile sale de delimitare, participarea anumitor persoane, este exclusă, limitată sau supusă altor condiții.”. Prima caracteristică, atunci când se vorbește despre un grup, implică o relație socială apropiată. Totuși aceasta nu reprezintă singura caracteristică a unui grup.

”În cadrul unei relații sociale, indiferent dacă este tradițională sau adoptată, anumite tipuri de acțiuni ale fiecărui participant, pot fi imputate celorlalți, caz în care vorbim de membrii reciproc responsabili; sau actiunea anumitor membrii poate fi imputată celorlalți (”reprezentantul”)

John Rex interpretează astfel că grupurile rasiale sunt acelea despre care se crede că au o bază genetică sau un fel de bază deterministă. Sunt considerate grupuri etnice acele grupuri despre care se crede că își pot schimba comportamentul. Astfel, în cazul unui grup care are numai carecteristici culturale comune, poate fi folosit termenul de rasă de catre cei care li se opun, îi exploatează, în timp ce un grup care are caracteristici fizice clar diferite poate,în ciuda acelor caracteristici să fie considerat de către democrații și liberalii politici ca fiind diferit numai din punct de vedere etnic.

1.1.b. Rasă și etnicitate în teoria sociologică

Folosirea termenilor „rasă” și „etnicitate” variază foarte mult în discursul popular și politic, atât de mult încât este dificil să începem o dezbatere asupra celui mai oportun mod de întrebuințare a termenilor de către un sociolog. În Germania nazistă, evreii erau considerați a fi o rasă și după aceea, majoritatea scriitorilor au sugerat că ei erau doar un grup etnic.

Pe măsură ce au fost adoptate atitudini pozitive față de negrii și asiatici, a început să se facă referire la ei ca la ”minorități etnice”, alături de alte grupuri vizibile precum ciprioții. Diferitele organizații ale ONU, dar în special UNESCO, au căutat să rezolve unele dintre problemele lor dupa 1945 însărcinând în primul rând biologii, iar apoi specialiștii în științe sociale, sa dea o semnificație științifică, exactă, termenului de ”rasă”. O astfel de evoluție era importantă din cauza consecințelor politice maligne care rezultaseră din folosirea incorectă a conceptului.

Cercetările genetice au demonstrat că toate rasele sunt egale din punct de vedere biologic și nu au evidențiat nici o diferențiere sensibilă  în ceea ce privește dezvoltarea creierului. Perspectiva sociologică asupra rasei arată că deosebirile, decalajele culturale dintre popoare nu se datorează caracteristicilor rasiale.

Pe masură ce-și extindeau aria de cercetare asupra unui alt domeniu complex, potrivit lui John Rex, biologii au ajuns la concluzia că specia umană are o origine unică și că așa-numitele rase ale omenirii erau din punct de vedere statistic, numai grupuri care se puteau destinge.

Astfel a fost posibilă clasificarea grupurilor de ființe umane în termenii predominantei unor indici anume, precum cel cefalic sau nazal, culoarea pielii, felul părului, cu condiția să se recunoască o suprapunere considerabilă înre un grup și celălalt. Conceptul de rasă, așa cum era folosit de biologi, era privit ca irelevant pentru explicarea deferențelor politice dintre ființele umane și s-a sugerat că explicarea motivului pentru care astfel de diferențe erau privite ca decurgând din rasă, să fie lăsată sociologilor.

Termenul de rasă este o categorie a biologiei preluată de științele socio-umane în secolul al nouăsprezecelea. În sens biologic, rasa reprezintă un sistem de clasificare menit să ordoneze specia umană în funcție de anumite caracteristice antropo-fizice (culoarea pielii, constituția facială, textura părului, înălțime, etc.) în categorii distincte și separate.

Evoluția biologiei a dus la o reconsiderare a utilității științifice a clasificărilor rasiale. Astfel, în contextul evoluției geneticii, rasa în sens biologic este definită ca o populație în care există o dominanță statistică și de durată a concurenței unor gene cu anumite caracteristici fizice. Problema o reprezintă lipsa consensului asupra genelor ce pot fi considerate drept „delimitatori rasiali”, dar și faptul că varietatea genetică înlăuntrul acelorași rase luate în sens tradițional este mult mai mare decât varietatea dintre rase.

Deci, categorizarea rasială se dovedește a fi ineficientă în explicarea varietății genomului uman. Richard Lewontin, de exemplu, conchide în urma unei analize că 85,4% din variațiunile genomului uman se regăsesc între indivizii aparținând acelorași rase și numai 6,3% la nivelul raselor umane luate în sens tradițional. Ca atare, biologia modernă nu confirmă viziunea unei umanități net divizate în categorii rasiale distincte, omogene (pure) și fundamental diferite între ele.

„La nivelul societății putem observa, deci, o relativitate a sistemului de clasificare utilizat, dar și o fluiditate a delimitărilor, ceea ce fundamentează ideea că la nivelul gândirii cotidiene, rasa și sistemele de clasificare rasială reprezintă un construct social. În acest sens și sociologia a renunțat definitiv la a considera sistemele de calsificare rasială ca un dat biologic, tratându-le ca produse ale relațiilor sociale care, cu toate că fac apel la diferențele fizice vizibile dintre oameni, pot fi interpretate ca o formă de gestionare a diferențelor culturale și sociale”.

Termenul de etnie (< ethnos = popor) ce a stat în secolul al XIX lea la baza constituirii etnologiei ca știință nu mai corespunde astăzi obiectului de studiu întrucât nu toate societățile umane întrunesc toate condițiile spre a se defini astfel, ceea ce a condus la preferința pentru termenul antropologie.

Clasificarea etnică reprezintă totalitatea variatelor strategii prin care indivizii își asumă (autodefiniție etnică) respectiv li se atribuie (heterodefiniție etnică) apartenența la o anumită categorie etnică. Prin analiza acestora putem înțelege contextul în care se pune problema diferenței dintre numărul real și numărul înregistrat la recensământ al persoanelor ce aparțin unui anumit grup etnic. Cum este și cazul romilor din România, numărul celor care s-au declarat rromi la recensământul din 2002 (autoidentificare) fiind de 535.250 persoane (2,5% din populație), numărul acelora cărora li se atribuie apartența de rrom a fost evaluat la 1,5-1,8 milioane, adică aproximativ 6,5-7% din totalul populației.

Polisemia și ambiguitățile utilizării la nivel cotidian a sistemelor de categorii etnice au multiple implicații ale pluralismului semantic al categoriilor etnice, însemnând utilizarea în mod alternativ și cu variate sensuri a mai multor denumiri pentru a desemna o comunitate. În contextul acestui pluralism al etnonimelor putem distinge între exonime (denumiri date și folosite de alții când se referă la un anumit grup) și autonime (denumiri folosite de membrii grupului pentru a se referi la ei înșiși).

István Horváth, în lucrarea Sociologia relațiilor etnice, dă exemplul exonimul țigan, care pare funcțional pentru a descrie o anumită populație cu un profil cultural aparte. Dar rromii/țiganii folosesc între ei o serie de termeni particulari: gabori, lăutari, rudari, ursari, etc. Aceste categorii, privite din perspectiva populației denumite cu exonimul general de țigan, desemnează diferențe socio-culturale majore. Ca atare, dacă o persoană identificată de un majoritar ca țigan/rom va accepta folosirea acestui exonim, în alte interacțiuni va considera legitimă folosirea unei alte denumiri și se va identifica cu un alt autonim decât cel de țigan. Dacă o persoană va percepe utilizarea exonimului de țigan într-un sens peiorativ va ezita să-l folosească ca și autonim în situațiile în care se simte liber să facă acest lucru (de exemplu la recensăminte, unde asumarea unui etnonim nu este de fel îngrădită)

Pornind de la asumarea acestei superiorități își derogă apartenența la categoria de țigan și își asuma apartenența la cea de român. Sau, cum declara un subiect : „ […] Diferențe de rasă dintre noi și Români nu există, și mă refer aici la țigani lăutari […] dar între Români și ceilalți țigani există” Această formă a pluralismului semantic, în care sensul și semnificația termenilor este contextuală (lăutar când desemnează neam/etnie când ocupație, țigan este un exonim asumat în relația cu românii, dar un autonim neasumat în relația cu alte neamuri de romi) poate fi una dintre sursele distorsiunilor la identificarea la recensământ.

1.1.c. Geneza și formele rasismului; rasism instituționalizat

Cu toate că termenul de rasism este folosit în mai multe sensuri, Tzvetan Todorov a delimitat două accepțiuni majore. Definiția minimalistă consideră rasism orice viziune a lumii care acceptă clasificările rasiale corecte și legitime, deci rasist este acela care consideră că umanitatea se împarte în categorii rasiale distincte și profund diferite. Conform definiției maximaliste, rasismul este identic cu aderarea la tezele rasismului ideologic dezvoltat în secolul al XIX lea. Acestea, în esență, se bazează pe trei axiome principale:

1) rasele sunt un dat biologic fundamental, diferențele rasiale fiind parte a ordinii natural.

2) determinismul rasial – a considerat că diferențele culturale și sociale se pot explica prin referire la diferențele biologice existente între rase (ca atare științele socio-umane se bazează pe „știința raselor”)

3) sarcina majoră a politicului este promovarea unei ordini care se bazează pe diferența dintre rase.

Rădăcinile rasismului ideologic sunt legate și de succesele biologiei din secolul al-XIX-lea: performanța de a oferi o clasificare logic și empiric fundamentată a viului, respectiv eforturile făcute de Darwin pentru a înțelege geneza, cauzele schimbărilor și logica evoluției naturii.

În acest sens sociologia a încercat să „împrumute” de la biologie din ce în ce mai multe idei, concepte, modele explicative: societatea era imaginată asemenea unui organism (mai târziu ca un sistem ecologic complex), s-a încercat aplicarea la societate a legilor evoluției stabilite de Darwin, etc.

În acest context atenția cercetătorilor societății s-a îndreptat către conceptul de rasă și s-a încetățenit ideea că știința socialului trebuie să-și conceapă demersurile pornind de la stabilirea caracteristicilor înnăscute ale omului, mai ales a caracteristicilor biologice ale raselor. De aici a fost doar un pas până la determinismul biologico-rasial: a considera că sursa diferențelor culturale se regăsește la nivelul particularităților biologice ale raselor.

Joseph Arture de Gobineau, considerat a fi întemeietorul rasismului modern, a dat o formulare coerentă acestei ideologii într-o carte publicată în mai multe volume între 1853-1855: Essai sur l’inégalité des races humaines [Eseu despre inegalitatea raselor umane].

Gobineau vedea rasele nu numai diferite ca potențial, dar ierarhic diferite, în sensul că rasa albă este considerată cea mai inteligentă, reprezentând motorul evoluției și al dezvoltării istorice, fiind net superioră altor rase, cu potențial biologic inferior, cu un rol secundar sau minor în procesul dezvoltării. Dincolo de rasismul propriu-zis, o asemenea viziune avea la bază și etnocentrismul (considerarea culturii proprii ca fiind superioară altor culturi) european specific secolului al XIX lea.

Comparat cu acest presupus vârf al evoluției culturile, se consideră că civilizațiile dezvoltate de celelalte rase sunt clar rămase în urmă în evoluția istorică, unele la jumătate drumului, altele, mai ales civilizațiile africane, sunt la zeci de mii de ani de europeni, pesemne condamnați de potențialul lor rasial la o copilărie perpetuă.

Termenul de ethné apare în antichitatea greacă și sensul lui poate fi decelat în legătură cu polisul (orașul stat) grecesc. În acel context ethné însemna populații care nu aveau o organizare socială și politică complexă ca și polisul grecesc. Dacă ar trebui să traducem sensul termenului în contextul de astăzi, probabil am folosi termenul de societăți tribale

Deci ethné în sensul originar era un concept utilizat mai degrabă referitor la gradul sau nivelul de civilizație și avea o conotație peiorativă. Termenul de ethné a fost folosit și pe parcursul Evului Mediu, desemnându-i pe cei care nu erau nici creștini, nici evrei (credințele din afara sferei religiilor iudeo-creștine) și câteodată era chiar înțeles în sensul de păgân.

În vocabularul contemporan, termenul de etnic intră în uz în a ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, primii ani ai secolului al XX lea, în contextul în care se încerca introducerea unor nuanțe în terminologia analitică intrată în uz pe parcursul secolului al XIX-lea ce se dovedea din varii motive inadecvată. Astfel termenul de popor era considerat prea vag; termenele de rasă sau trib erau dificil de utilizat pentru a descrie diversitatea culturală a Europei; termenul de națiune sau naționalitate era impropriu în situațiile în care se făcea referire la populații diferențiate cultural, dar care nu erau mobilizate politic în jurul unui proiect național.

După introducerea sa, termenul de grup etnic a evoluat în două direcții majore de utilizare: una prin dobândirea de conotații pe axa tradițional-modern, cealaltă capătă sensuri ce pot fi înțelese din prisma ideologiei culturale a statului națiune (în varianta sa culturală).

Cei care utilizează termenul de etnie în sensul de comunitate tradițională îl folosesc în legătură cu populații cu un profil cultural istoric aparte, care, în raport cu standardele modernității sunt fi considerate rămase în urmă, tradiționale. Cel mai des prin termenul de etnic se face referire la imigranți care rețin și articulează un profil cultural vădit diferit de cultura publică dominantă a societății care îi incorporează.

Acest mod de utiliza termenul de etnic pentru a desemna o exprimare culturală tradițională, comportând elemente de exotism (cel puțin diferită de formele de expresie culturală devenite, datorită globalizării, cvasi universale) are un ecou și în România: genul muzical care utilizează elemente de folclor fiind denumit muzică etno, programul specializat pe acest tip de muzică (sau mai larg pe muzică populară și folclorizantă) Etno TV.

Etnia înțeleasă în contextul statului națiune (în varianta ei culturală, estică) deja capătă conotații politice evidente. În varianta culturală, estică a proiectului național comunitatea politică era considerată o comunitate de origine ce și-a păstrat în timp unitatea ei culturală și funcționează ca un cadru natural al solidarității politice, aspiranți la statutul de națiune, context în care termenul de națiune și mai ales de naționalitate a fost folosit ca termen sinonim pentru termenul de grup etnic. Situația a fost caracteristică pentru centrul și estul Europei, inclusiv România.

În timpul comunismului, tendința era de a folosi termenul de naționalitate, iar după prăbușirea sistemului comunist acesta este înlocuit parțial cu conceptul de etnic, fără ca termenul de naționalitate să dispară din vocabular cotidian, politic sau analitic. Cu toate că există unele încercări de a conferi conotații și semnificații diferite termenului de naționalitate și etnie, în prezent, cel puțin în România, acestea nu se diferențiază pentru majoritatea românilor.

În concluzie, din punctul de vedere al profesorului universitar doctor István Horváth, se poate afirma că termenul de etnic este unul problematic:

(a) termenul comportă, inclusiv la nivelul discursului analitic al științelor socio-umane, mai multe semnificații;

(b) se suprapune, este concurent cu alți termeni (minoritate culturală, imigranți, naționalitate).

Cu toate aceste aspecte deloc pozitive, termenul de etnic, a devenit dominant în ceea ce privește organizarea reflecției științifice (dar și politice) legată de variatele aspecte ale diversității culturale a societăților contemporane.

Discursul din ultimele decenii al sociologiei și antropolgiei insistă asupra faptului că manifestările socio-culturale analizate sub egida termenului de etnic reprezintă o realitate complexă, dinamică și arareori conturată clar și univoc în termeni de congruență perfectă dintre etnie-cultură-comunitate. De altfel, inclusiv la articolul etnicitate din diferite dicționare contemporane se accentuează natura difuză, elastică a conceptului de etnic, dându-se definiții foarte cuprinzătoare. De exemplu, etnicitate este un concept „utilizat în cazul unor grupuri care se consideră sau care sunt percepute ca avînd în comun o combinație a unor caracteristici culturale, istorice, rasiale, religioase sau lingvistice.

Etnicitatea adesea presupune origini ancestrale comune, ca atare se suprapune prin semnificație conceptului de popor folosit mai demult, sau anumitor concepții mai moderne ale rasei”.

Definițiile subiective consideră etnicitatea un proces de identificare, o modalitate a conștientizării diferențelor culturale, deci ține de modul cum subiecții reflectă despre cultura lor și despre semnificația conferită diferențelor dintre culturi. În conformitate cu aceste definiții, grupul etnic este comunitatea acelor persoane care se consideră (și de regulă sunt considerate de către alții) ca fiind fundamental diferite de alții și pornind de la aceste diferențe au credința că ei constiutuie o comunitate aparte.

O definiție subiectivă este oferită de Max Weber, care consideră că „ …grupurile etnice reprezintă un grup de oameni legați prin credința subiectivă într-un strămoș comun, cultivarea acestei convingeri având un rol major în inducerea unor procese de coagulare comunitară”.

Identitatea etnică se poate manifesta în diferite grade, forme și niveluri de organizare instituțională și socio-culturală. Pot exista situații în care grupul etnic se suprapune aproape perfect cu o comunitate distinctă, integrată, delimitată clar de restul societății (Abruzzi 1982), deci etnicitatea să fie organizată în termeni de multitudine de instituții particulare, constituindu-se ca segment structural-cultural aparte al unor societăți complexe.

În acest caz particularitățile etnice se pot manifesta în mai toate dimensiunile, formele și aspectele organizării socio-culturale: la nivelul codului vestimentar, sau a dietei specifice sau prin faptul că grupul etnic are instituții formale proprii. Chiar mai mult, pot exista situații în care anumite activități sau segmente din economia unor societăți complexe să fie dominate de un anumit grup etnic.

Etnicitatea nu implică în mod necesar existența unor instituții care să structureze în mod aparte majoritatea relațiilor cotidiene, viața economică sau politică a comunității. Mai ales în cazul societăților industrializate, unde s-a produs o omogenizare accentuată a vieții cotidiene (atât sub aspect instituțional cât și cultural), stilurile de viață reflectă din ce în ce mai puțin anumite particularități etnice.

Ca atare, este din ce în ce mai dificil să identificăm etnicitatea subiecților la nivelul organizării instituționale comunitare și a practicilor culturale cotidiene. În asemenea cazuri, etnicitatea nu mai funcționează ca o formă particulară de organizarea a vieții cotidiene, culturale sau economice, ci mai degrabă un set de practici cu valoare emblematică (participarea la anumite serbări cu caracter etnic, sărbători cu semnificație aparte pentru grupul etnic, alegerea unor destinații turistice cu semnificație etnică, etc.) prin care identitatea și apartenența la grup sunt periodic reiterate.

O astfel de viziune a stat la baza unor genocide comise în ideea creării unei comunități politice omogene, cum ar fi shoahul (exterminarea în masă a evreilor în al doilea război mondial) sau aremenocidul (exterminarea de către turci a mai mult de un milion de armeni în 1915).

Dar și în state cu un regim democratic există – mai ales în situație de criză – tentația de a gestiona relațiile interetnice în conformitate co logici primordialiste. Astfel, în timpul celui de al doilea război mondial, în contextul instaurării stării de război între SUA și Japonia, autoritățile americane au internat în lagăre de concentrare o mare parte a comunității nipone din America (indiferent dacă erau a doua generație de imigranți sau dacă erau proaspăt imigranți), nu pe criteriul colaborării cu statul japonez, ci doar pe criteriul potențialului pericol reprezentat de originea lor.

A. D. Smith consideră că etnicitatea este un proces de grup îndelungat și cu o continuitate istorică multiseculară, înșiși națiunile moderne fiind considerate ca o continuare, ca forme de organizare politice ale acestor identități.

Moderniștii consideră că modernitatea implică o ruptură majoră în care diferitele identități sunt configurate, modernitatea aducând schimbări majore atât în ceea ce privește structurile socio-economice în care aceste identități sunt produse, cât și sub aspectul organizării comunicării sociale.

Astfel, Ernest Gellner (1987) consideră că modul de integrare a societăților industriale diferă radical de societățile agrare. Societățile agrare tradiționale erau insulare și imobile, segmentarea și relativa izolare socio-culturală a comunităților relativ restrânse teritorial fiind regula și nu excepția.

În acest context al unei izolării și imobilități a comunităților locale formele de organizare și expresie culturală erau pronunțat regionalizate, oferind imaginea unui pluralism cultural pronuțat. Elitele (politice, militare și religioase) care integrau aceste societăți, dădeau puțin, dar și cereau puțin de la aceste comunități, context în care diferite aspecte ale culturiilor populare (excepând apartenența confesională și practicile religioase) nu prezentau interes.

Transmiterea culturală în aceste comunități nu era organizată ca un proces separat și coordonat de o autoritate, ci se producea în contextul interacțiunilor cotidiene ale comunității (Volktransmitted culture – cum a denumit Gellner procesul), ceea ce implica o reproducere și reiterare a particularităților și a pluralismelor locale.

Comparativ cu acest model, societățile industriale au dezvoltat un model radical diferit de organizare socială și transmisie culturală. Producția industrială implica resurse de forță de muncă compusă din actori liberi juridic și capabili să se adapteze la dinamica schimbătoare a cererii pieții muncii. Acest ultim aspect presupunea nu numai disponibilitatea de a fi mobil (a se muta acolo unde era cererea pentru forța de muncă), ci și o capacitate radical transformată de adaptabilitate culturală.

Urmărind să integreze populații culturalmente diferențiate, promovarea în masă a unei culturi publici minimale (alfabetizare de masă, impunerea unor standarde lingvistice, familiarizarea cu noțiunile de bază și viziunea fundamentală a științei moderne occidentale, etc.) devine unul dintre obiectivele majore ale școlii.

Date fiind aceste evoluții, omogenitatea culturală a unor populații relativ extinse teritorial, înțeleasă ca și condiție și formă de manifestare a unei comuniuni etnice este (cel puțin în formele în care ne este dată astăzi) de dată relativ recentă. Mai mult, ea nu este rezultatul unor evoluții spontane a unei nevoi mistice de unificare culturală a populațiilor, ci este rezultatul activității organizatorice desfășurate de elite politice și economice, angajate în mod conștient în reformarea peisajului cultural al statelor.

Imaginată nu în sensul de produs (lipsit de orice substrat real) al fanteziei, ci mai degrabă trebuie înțeleasă în sens de apartenență la o comunitate reprezentată. El introduce această dihomotomie între comunități bazate pe contacte și interacțiuni efective personale (față în față) între membri, și comunități în care, datorită numărului mare de membri, indivizii au doar o reprezentare la nivel mental (imaginare) al grupului. Sau cum spune el „… nici membrii celei mai mici națiuni nu îi vor cunoaște niciodată pe cei mai mulți din compatrioții lor, nu-i vor întâlni și nici măcar nu vor auzi de ei, totuși în mintea fiecăruia trăiește imaginea comuniunii lor.

Noutatea introdusă de modernitate nu constă neapărat în apariția unor asemenea comunități imaginate (căci și în epocile anterioare modernității diferitele macro-comunități în perspectiva cărora se construiau anumite identități colective au fost reprezentate, imaginate într-un anumit fel), ci în facilitățile culturale (comunicarea de masă, harta, recensământul, muzeul, etc.) pe baza cărora aceste reprezentări se configurează. Invenția tiparului crează posibilitatea unei comunicări de masă standardizată, cu un impact asupra unui volum incredibil de mare de populație.

Recensămintele încep de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea să înregistreze apartenența etnică a populației, ceea ce crează posibilitatea de a imagina grupul etnic în termeni de volum și structură (femei, bărbați, copii, bătrâni, orășeni, săteni, etc.). Harta, ca mijloc de reprezentare a spațiului, devine o facilitate culturală de masă, oferind posibilitatea reprezentării în spațiu a grupului etnic. Muzeele, și ele apar ca o creație a modernității, sunt considerate de Anderson adevărate „capsule ale timpului”, agregând într-un spațiu restrâns mărturii despre trecut. Ele facilitează imaginarea în timp (ca subiect istoric) a comunității etnice.

Clasificarea etnică reprezintă totalitatea variatelor strategii prin care indivizii își asumă (autodefiniție etnică) respectiv li se atribuie (heterodefiniție etnică) apartenența la o anumită categorie etnică. Și în acest caz, existența unor logici și practici de asumare și de atribuire foarte diferite sau lipsa unei congruențe dintre categoria etnică asumată și cea atribuită de alte persoane sau instituții sunt suficient de frecvente ca mecanismele și logicile clasificării etnice să constitutie obiectul unor demersuri analitice separate.

Prin analiza acestora putem înțelege contextul în care se pune problema diferenței dintre numărul real și numărul înregistrat la recensământ al persoanelor ce aparțin unui anumit grup etnic. Cum este și cazul romilor din România, numărul celor care s-au declarat romi la recensământul din 2002 (autoidentificare) fiind de 535.250 persoane (2,5% din populație), numărul acelora cărora li se atribuie apartența de rom a fost evaluat la 1,5-1,8 milioane, adică aproximativ 6,5-7% din totalul populației.

Potrivit rezultatelor provizorii ale Recensamântului din 2011, romii sunt singura etnie din România a cărei populație a sporit. La ei apare o creștere a ponderii în totalul populației stabile. Ordinea din clasamentul minorităților se păstreaza la fel ca și la recensământul din 2002, dar în cifre absolute sunt scăderi la toate etniile, cu excepția rromilor: maghiarii sunt pe primul loc (1,238 milioane de persoane, în populația stabila), rromii sunt pe locul al doilea (619.000 de persoane), poziția a treia este ocupată de ucraineni (51.700 de oameni) și germani (36.900 de persoane).

Stat- Suveranitate- Statalitate

Statutul național și Națiunea; Naționalism

Modelul canonic al națiunii este rezultatul convergenței a doua procese: Formarea națiunii ca formă contingentă și definirea normativă a modelului politic specific națiunii moderne, după al doilea război mondial.

Nuanțele și semnificațiile modelului canonic amintit specific națiunii, rolul jucat de el în lumea modernă reflectă evoluția istorică a sistemului internațional. Aceasta include și apariția naționalismului, ca principiu politic al formării națiunilor. Națiunea, statutul național și naționalismul constituie astăzi subiectul câtorva teorii distince precum modelul canonic al națiunii și moștenirea ideii de patriotism.

În domeniul științelor sociale s-a produs, în ultimele decenii ale secolului trecut, o rupere de paradigmă, o revoluție epistemologică, pe care Roberto Ungar a formulat-o astfel: „Gândirea socială modernă a apărut proclamând faptul că societatea este ceva făcut și imaginat, cu alte cuvinte, mai degrabă un artefact uman decât o agresiune la o ordine naturală preexistentă”. O teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment, dezbateri despre natura, formele, funcțiile statului existând și astăzi în cercurile specialiștilor din variatele domenii (politologie, drept, sociologie, filozofie) care cercetează și analizează viața socială.

Principala distincție dintre acestă definire și cea anterioară constă în faptul că statul poate fi identificat cu o instituție sau organizație care îndeplinește una din funcțiile statului. Un alt punct care deosebește definirea funcțională de cealaltă este aprecierea statului prin consecințele acțiunii sale, cea mai comună fiind stabilizarea socială în interiorul teritoriului controlat de acesta. Din punct de vedere organizațional, statul este privit ca o sumă de instituții de guvernare și are cinci caracteristici principale:

Statul este un ansamblu de instituții distinct de restul societății, care creează sfere publice și sfere private.

Din punct de vedere al autorității, statul este o putere supremă și suverană, precum și legislativă într-un anumit teritoriu. Pentru a-și putea exercita aceste forme de manifestare a puterii, statul are monopolul asupra forței.

Statul își exercită puterea printr-un aparat birocratic.

Statul ca entitate se distinge de funcționarii care ocupă anumite funcții la un moment dat în aparatul său birocratic și, din acest punct de vedere, statul are suveranitate și asupra acestora. Prin funcționari se înțelege orice demnitar, inclusiv președintele, prim-ministrul, miniștrii, etc.

Statul are puterea de a impune și de a colecta taxe de la populație.

Aceste caracteristici nu sunt prezente în toate statele, mai ales dacă avem în vedere diversele forme statale anterioare statelor moderne. Un alt aspect care trebuie menționat este că prin definirile organizaționale nu este urmărită aprecierea legitimității statului sau a instituțiilor care îl compun, precum nici opinia indivizilor despre o eventuală legitimitate a statului. Statul se defineste prin elementele componente care îl caracterizează: populatia (natiunea) – element personal; teritoriu – element material; puterea (suveranitatea) – element formal.

Suveranitatea poate fi definită ca putere absolută a unui stat de a conduce și de a constrânge sau, și mai larg, ca supremația puterii de stat pe plan intern și independența statului, pe plan extern, față de orice altă putere. Pe plan intern, suveranitatea înseamnă dreptul exclusiv și legitim al statului de a reglementa viața societății în ansamblu, prin emiterea legilor și altor reguli juridice, și de a aplica sancțiuni în numele interesului general. Pe plan extern, suveranitatea presupune capacitatea de a intra în relații cu alte state pe baze legitime, conform dreptului internațional.

Odată cu schimbările din lumea contemporană, caracterizată prin procese de integrare, regionalizare, globalizare, s-a modificat și conținutul conceptului de suveranitate.

Problema apare atunci când o entitate politică nerecunoscută reușește să demonstreze independența și este gata să ceară recunoașterea internațională.

Suveranitatea internă a statului este limitată prin obligația de a respecta drepturile omului și cetățeanului în felul în care acestea sunt declarate în dreptul internațional și sunt fixate în Constituție.

Principiul dat s-a actualizat după ce au avut loc evenimentele din 11 septembrie 2001 – atentatele teroriste în New-York, – în urma cărora SUA au început războiul împotriva Afganistanului, aflat sub dominația talibanilor, război acceptat de comunitatea internațională ca unul drept.

La acest gen de situații am putea atribui și cea de apărare a suveranității, odată ce suveranitatea poate fi limitată de factori, care împiedică procesul de edificare a statalității, pun în pericol existența statului în forma stabilită.

1.2.a. Teorii asupra națiunii: perspectiva marxistă, weberiană, durkheimiană și concepțiile lui Anthony D.Smith și Ernest Gellner

Paul James a încercat să valorifice opera lui Karl Marx, Friedrich Engels, Max Weber și Emile Durkheim, în volumul său instructiv structurat, Nation Formation: Towards a Theory of Abstract Community, 1996, iar pentru aceasta a trebuit să ia în considerare nu doar ce au spus acești importanți autori despre națiune, dar și ceea ce nu au spus, în contextul amplei lor teorii sociale.

Prima lucrare considerată o analiză substanțială din perspectivă marxistă a naționalismului și a statelor-națiuni îi aparține lui Otto Bauer și a fost publicată la aproape un sfert de secol de la moartea lui Marx (Otto Bauer, Die Nationalitatenfrage und die Socialdemokratie, 1907, apud Paul James, 1996).

Națiunea este dintotdeauna, a priori, esențială, primordială. Teoriile primordialiste au la bază, în principal, premise metafizice, dar nu numai. Ele derivă dintr-o concepție asupra omului și umanității potrivit căreia individul este slab și inconsistent, iar forța care îi conferă putere și sens se afla deasupra sa, într-o realitate ideală sau într-una socială. Pornind de la “ființa socială” a lui Aristotel se poate ajunge a se decreta : omul-ființă naționala.

Trebuie să situăm acest tip de gândire în contextul său, acela al discursului romantic, angajat într-o lupta deschisă cu valorile universaliste și formale ale iluminismului. Fiind primii “care trăiesc dramatic faptul că o realitate absolută, ultimă, metafizica nu există, fiindcă orice raportare la existență se face prin prisma unei limbi, a unei culturi, a unei mentalități, a unor concepte”,romanticii se prosternează în fața a două instanțe noi, iraționale și iraționalizabile. Astfel, omul nu mai este înzestrat cu “voința bună”, autonomă, care “își este sieși lege”, capabilă să-l facă responsabil de actele sale, ci ascultă docil comenzi ale Spiritului, Istoriei, Voinței generale, Rasei.

Rezumandu-ne la problema națională, observăm cum ideea unui “spirit al poporului” care conduce destinele unui grup de oameni, legati de un teritoriu, de o limbă și de anumite obiceiuri, implică ideea că nu există decât un singur “spirit” corespunzător fiecarui grup, caz în care orice suprapunere de astfel de spirite și grupuri este periculoasă. “Cultura națională” are resorturi instinctive și intuitive, care fac ca ea să fie specificată până la imposibilitatea de comparație și ierarhizare în raport cu o altă 'cultură națională”.

Atribuind o natură esențială, dură, egală cu sine grupului național, etnic sau cultural, primordialismul elimină responsabilitatea individuală, înlocuind eticul cu teleologicul. Națiunea fiind naturală, ar fi un nonsens să se acționeze împotriva ei.

Există numeroase definiții și clasificări ale naționalismului, însa e necesar să distingem clar între un fenomen al construirii națiunii, o doctrina nationalistă și un sentiment național.

Astfel, “în focul revoluției străinii erau bineveniți, așa cum a fost, cel putin intermitent, tot timpul de atunci – atâta timp cât învățau limba franceză, se dedicau republicii, își trimiteau copiii la școlile de stat și sărbătoreau căderea Bastiliei”.

Opus acestuia, naționalismul german este unul organicist și inclusiv, dezvoltat în jurul unei filosofii a națiunii superioare, delimitate pe criterii etnice și rasiale. Criticii acestui tip de naționalism deplâng modul în care a fost transportat în Europa estică de ideologi care “profitând de întarzierea cu care, istoricește, în țările lor s-a format sfera publică, nu ostenesc să provoace și să cultive sentimentul cel mai simplu și mai manipulabil, cel național, și să insiste că Volk este categoria cheie a istoriei”.

Națiunea există dintotdeauna, deci și naționalismul, iar dacă nu se manifestă ca atare înseamnă că e impiedicat să iasă la lumină și trebuie “redeșteptat”. Aceasta este una dintre tezele pe care Gellner le numește “teorii false ale naționalismului”, anume că naționalismul “este firesc, se impune de la sine și se autogenerează”.

Pre-modernitatea națiunilor se susține și printr-o reajustare conceptuală: de la o națiune obiectivă, comunitate fizică compactă, către o națiune subiectivă, simbolică, definită mai puțin prin teritoriu sau înrudire cât prin sentiment și simbol. O națiune există, spune Hugh S. Watson, “atunci când un numar semnificativ de oameni dintr-o comunitate consideră că ei formează o națiune sau se comportă ca și cum ar forma una”. Această încercare de diluare a conceptului de națiune, de care se vor folosi și postmoderniștii, nu e scutită de imprecizii, din moment ce extinde în mod nepermis națiunea la o varietate de grupuri care își revendică identitate proprie.

Fie că sunt derivate din etnii, fie că se dezvoltă autonom, națiunile tind să se “împlinească”. Limitele însă există: “cineva poate alege mâncare chinezească și turcească în ziua urmatoare; el se poate chiar îmbraca în haine specific chinezești sau tiganești, dar a fi chinez sau turc nu sunt opțiuni posibile din punct de vedere comercial”.

Modernismul reprezintă cea mai dezbatută teorie asupra națiunii și a naționalismului. Fie că apelează la explicații materialiste, structurale (impactul industrialismului, al capitalismului, al statului modern) fie la altele idealiste (ideologia modernă, individualismul, manipularea elitelor, invenția) modernismul susține natura artificială, construită a națiunii. Aceasta la prima vedere, deoarece exista un grad de necesitate chiar și în aceste teorii.

Cu alte cuvinte, naționalismul nu-și mai are originea în tipurile de atașamente pre-moderne, și nici nu e o idee inventată sau redeșteptată de ideologi, el “își are rădăcina în necesitățile structurale ale societății industriale”, el este sociologic necesar.

Această necesitate care deriva din conditiile “obiective”, structurale ale societății ne conduce, o spune și autorul, la teoria marxistă a obiectivității luptei de clasă. Numai că, în dauna acesteia, dezvoltarea industrialismului conduce la întarirea granițelor dintre națiuni, nu a acelora dintre clase. Teoria lui Gellner nu reușește să explice cazurile de naționalism pre-industrial (naționalismul sârb, finlandez, irlandez, mexican, japonez s.a.) și nici nu poate replica veritabil altor cercetatori care susțin că, în Franta și Germania, “naționalismul a devenit o forță puternică înainte de apariția industrialismului, deși a coincis cu primele forme de modernizare”.

Gellner leagă succesul naționalismului de eficiența procesului de construire a unei culturi înalte, inventate ad-hoc sau derivate din culturi populare, însa de cele mai multe ori naționalismul a aparut înaintea unei asemenea culturi. Alte teorii moderniste atribuie capitalismului și contradicțiilor sale rolul fundamental în geneza naționalismului.

Cu toate acestea, dispariția preconizată a statului nu presupunea dispariția națiunii, nu există o teză de acest gen în catehismul marxist. Istoria a demonstrat, printre altele, că internaționalismul formal al primilor socialiști nu avea cum să provoace multa simpatie, de unde și apariția unor experimente de socialism nationalist.

O abordare interesantă ne este oferită de B. Anderson, care, rămânând în aria modernismului, încearcă o deconstrucție a națiunii. Națiunea este, după acesta, “o comunitate politică imaginară și imaginată ca fiind atât intrinsec limitată cât și suverană”.

Gândirea modernă, secularizată, progresistă a fost incapabilă să preia sarcina fundamentală pe care o deținea credința religioasă – aceea de a transformă fatalitatea (iminenta mortii) în continuitate. Aceasta precum și dezagregarea unei concepții despre timp – trecerea de la “timpul mesianic”, al “simultaneității de-a lungul timpului”, la “timpul vid”, al “simultaneității transversale”, și răspândirea tiparului și a cărtilor scrise în limbile vernaculare, au generat noile comunități imaginare: națiunile. Anderson nu ne vorbește de o necesitate istorică sau economică, ci de o “interacțiune accidentală, dar explozivă dintre un sistem de producție și relațiile de producție (capitalismul), o tehnologie a comunicațiilor (tiparul) și fatalitatea diversității lingvistice” .

Unul dintre paradoxurile sale este că, deși nu are consistență filosofică, nici mari doctrinari – nu există “nici un Hobbes, Tocqueville, Marx sau Weber”al naționalismului – el are, totuși, o miză politică impresionantă.

În exterior statul are de luptat cu logica economiei globale. Astfel, “cu baza materială distrusă, cu suveranitatea și independența anulate, cu clasa politică anihilată, statul-națiune devine un simplu serviciu de securitate pentru mega-companii”.

E mai usor să ne imaginam o guvernare supra-națională, fie ea și mondială, decât o cultură cosmopolită, omogenă. Respingând definiția naționalismului ca simplu “principiu politic”, ce spune că “unitatea politică și cea națională trebuie să coincidă”, și definindu-l ca asumare a unei identități specifice, a unei memorii colective, a unei experiențe a solidarității, ajungem să privim dispariția sa ca pe un scenariu foarte puțin credibil..

1.2.b. Grupurile social-umane; grupurile etnice

Noțiunea de grup social desemnează diferite ansambluri de indivizi (doua sau mai multe persoane), ce împărtașesc același sentiment de unitate și sunt angajate în unul sau mai multe tipuri de interacțiune socială stabilă, condiționate de contexte sociale și istorice.

Astfel, grupul este o grupare de mai multe persoane aflate în relații de interacțiune și dependență reciprocă, mijlocite de o activitate comună.

Structura grupală a fost, este și va fi o permanentă a vieții sociale ca rezultat al existenței, acțiunii și interacțiunii umane. Primele referiri la grup le întâlnim încă din antichitate: Hesiod face primele referiri la relațiile grupele atunci când vorbeste de relațiile de vecinatate dintre oameni, Aristotel a evidențiat un alt plan al structurilor grupale și anume cel  dat de rolul rudeniei în raporturile sociale și umane, Lucretius a abordat relațiile dintre oameni din perspectiva de grup.

Relațiile se clasifică în relații informale (bazate pe solidaritatea organică) și relații formale (constituite în principal de regulile organizării sociale). Potrivit concepției sale, în organizarea grupurilor, un rol esențial îl joacă diviziunea muncii mai ales în distribuirea de roluri.

C. H. Cooley a făcut o delimitare clară între grupurile mici denumite grupuri primare și celelalte grupuri desemnate a fi grupuri secundare. Sociologia ca stiință a structurii grupale a societății își propune analiza și clasificarea formelor și tipurilor de colectivități, identificarea trăsăturilor și configurătiilor stabilite, realativ permanente ale acestora, ținând cont de enorma lor diversitate și perpetua lor evoluție.  

Cauzele care explică avansul american în acest domeniu al vieții sociale sunt urmatoarele: o teoretizare excesivă a cercetării  sociologice europene de la începutul secolului al XX lea și particularitțile modului american de organizare și administrare a vieții sociale și publice. Societatea americană a fost și este continuu preocupată de democrație, ceea ce înseamnă, în principal, asigurarea libertății individuale.

Sociologia operează cu două accepțiuni ale termenului de grup social – una generică și foarte largă, aplicabilă tuturor formelor de grupare umană și alta specifică și mai riguroasă aplicabilă numai grupurilor umane. În aceasta ordine de idei, în literatura sociologică se întâlnesc mai multe întelesuri ale termenului de “grup”, astfel:

– considerarea grupului ca reprezentând orice colecție fizică de oameni ce presupune doar o apropiere fizică (de exemplu: publicul la un spectacol; călatorii din mijloacele de transport; numarul cumpărătorilor dintr-un magazin);

– un alt sens consideră că grupul este un numar de oameni care au anumite caracteristici comune (exemplu: gruparea socială, categoria socială, colectivitățile sociale)

– grupul considerat ca un numar de persoane care au în comun anumite modele de organizare, au conțtiința apartenenței la grup și a interacțiunii.

  Având în vedere diversitatea grupărilor umane, se consideră de către sociologi că esențial pentru definirea grupului social este nu apropierea fizică și conșiința unei interacțiuni, care poate fi prezentă chiar atunci când nu există interacțiune personală între indivizi.

În general noțiunea de grup social desemnează diferite ansambluri de indivizi constituite în anumite contexte situaționale și de timp între care există unul sau mai multe tipuri de interacțiune.

Definim grupul social ca fiind  un ansamblu de mai multe persoane aflate în relație de interacțiune și dependența reciprocă, mijlocită de o activitate comună și care dezvoltă norme și valori comune pentru componenții grupului.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un numar de persoane pentru a constitui un grup social sunt:

– existența unui numar mai sau mai mare de persoane ce constituie membrii grupului;

– existența unei interacțiuni între membrii grupului, care nu este obligatoriu de a fi o relație directă; interacțiunea poate avea loc și printr-un document scris sau al unei comunicări verbale;

– perceperea calității de membru, o anumită conștiință de sine, adică persoanele din grup să se vadă ele însele ca membri ai acestuia; nu orice reuniune de persoane formeaza un grup (de exemplu calatorii din statia de metrou); uneori calitatea este atribuită, chiar și atunci când indivizii înșiși nu exprimă calitatea de membru al unui grup (de exemplu grupurile etnice, religioase, rasiale).

– existența unei structuri specifice de statusuri și roluri și a unui anumit nivel de organizare; o ierarhie internă, efectiv existentă, chiar dacă incomplet constientizată;

– existența unui set de norme și scopuri împărtașite de membrii grupului; caracteristic este ca normelor și regulile de comportament sunt acceptate și susținute de membrii lor;

– existența unor acțiuni comune în care sunt implicați, într-un fel sau altul toți membrii grupului;

– existența și manifestarea unor forme de control și presiune a grupului ca întreg asupra membrilor săi, durabilitate în timp;

– una dintre cauzele pentru care oamenii se reunesc în grupuri este un scop a cărui realizare este posibilă doar având condiția de membru a acelui grup.

– interdependența de destin, adică implicarea tuturor persoanelor ce alcatuiesc grupul la evenimentele care îi afectează.

Orice persoană aspiră să devină membru al unui grup indiferent de comunitatea națională, statutul social etc. ceea ce constituie o constantă universală a oricărei culturi.  S-a evaluat că circa 80% din activitățile pe care oamenii le fac în grup pot fi facute de unul singur și totuși oamenii se asociază mereu și extrem de divers, aceasta fiind o caracteristică a societății contemporane.

Gellner si Anthony Smith au făcut și o clasificare a grupurilor după cum urmează:

Grupul primar – este un grup format dintr-un numar mic de membri, aflați într-o relație directă, coezivă și de lungă durată.

– fiecare membru se simte angajat în viața și activitatea grupului, îi percepe pe ceilalți ca membri de familie sau prieteni.

– grupul reprezintă pentru membri acestuia un scop și nu un mijloc în vederea realizării unor scopuri.

În cadrul acestui grup individul traiește sentimentul propriei identități direct și totodata își afirmă specificitatea pe care ceilalti membri o acceptă ca atare. Tipuri de grupuri primare: familie, grupul de joc al copiilor, grupul de vecinătate, comunitatea de batrâni. Grupurile primare au rol esențial în socializare. Grupurile primare sunt punți între individ și societate pentru că ele transmit și oferă modele culturale ale societății după care individul își organizează propria viață.

În cadrul acestora oamenii experimentează prietenia, iubirea, securitatea și sensul global al existenței. Prin intermediul acestei funcții grupurile primare se manifesta ca puternice instrumente de control asupra comportamentului individului. În acest sens grupul impune individului un comportament care să se conformeze atât la valorile și normele sale interne cât și la cerințele societății.

Grupul secundar- Dezvoltarea generală a societății, îndeosebi în epoca actuală, este marcată de o tendință accelerată de trecere spre o societate bazată, în principal,  pe grupuri secundare, în care relațiile sunt impersonale, contractuale, specializate, orientate spre obiective și interese. Grupul secundar este acel grup format din două sau mai multe persoane implicate într-o relație impersonală și care au un scop practic specific.

Grupul de referinta- Conceptul și teoria aferentă au fost elaborate de Robert Merton, care le-a definit ca fiind un numar de oameni care interacționează unii cu alții, în conformitate cu modelele stabilite anterior. Așadar grupul de referința reprezintă o unitate socială utilizată pentru evaluarea, compararea și modelarea atitudinilor, trăirilor și acțiunilor individului. Grupul de referință poate fi grupul din care face parte individul sau unul exterior lui.

Grup intern –  grup extern- În orice societate există grupuri interne și grupuri externe. Grupul intern este acel tip de grup de care aparțin membrii săi  și cu care se identifică. La membrii acestui tip de grup există conștiința de NOI, adica ei realizează că fac parte din acel grup și sunt implicați în tot ceea ce se întâmplă în grup. Liniile de demarcație între structurile grupale apar acolo unde începe și sfârșește interacțiunea socială. Granițele unui grup încadrează indivizii într-o structură de desfășurare a acțiunilor astfel încât ei se simt incluși în ea. Alte linii de demarcație își au temeiul în diferențele sociale și culturale: religioase, etnice, politice, ocupaționale, lingvistice, rudenie, status-uri socio-economice etc.

Grupurile formale  sunt constituite, în mod deliberat, de către societate pentru îndeplinirea unor sarcini sau atingerea unor obiective. Ceea ce caracterizează, atât structura, cât și relațiile dintre membrii grupurilor formale este faptul că sunt reglementate oficial, institutionalizat, prin acte normative, decizii etc.

Relațiile dintre componenții grupului, conduita membrilor  acestuia, sunt precis reglementate și obligatorii, fiind menite să asigure funcționalitatea  optimă a grupului. Trebuie subliniat că în cadrul grupurilor formale, dincolo de relațiile formale, obligatorii dintre membrii acestora pot exista și relații interpersonale foarte variate, de la relații afective, prietenești, până la relații deschis-conflictuale.

Grupurile informale  apar fie în cadrul grupurilor formale (echipa de muncă, clasa de elevi, grupa de studenți), fie în afara acestora, independent de grupurile formale. Grupurile informale sunt grupuri mici și primare, care nu crează instituții formalizate. Se constituie în mod spontan bazându-se preponderent pe afinități și contacte personale.

Grupul etnic.Oamenii se deosebesc statistic, ca mulțimi, atât din punct de vedere natural, mai ales prin culoarea pielii, ca rase, cât și din punct de vedere cultural, mai ales prin limba vorbită, ca etnii. Aceste caracteristici reprezintă elemente obiective de delimitare a raselor și a etniilor. Grupul etnic este definit ca o populație distinctă în cadrul unei societăți mai largi a cărei cultură este diferită de a sa.

Membrii grupului etnic au un semnificativ sentiment al identității, datorită unor trasaturi caracteristice comune de natură rasială, națională și culturală. Membrii oricarui grup etnic se simt și par uniți între ei prin trăsăturile caracteristice proprii.

Între grupurile etnice din fiecare societate se stabilesc relații prin intermediul carora se realizează comunicarea și echilibrul sistemului social. Structura unui grup etnic include persoane din toate grupele de vârstă și de ambele sexe. Grupul etnic este o realitate socială concretă care rezultă din interrelațiile  și contactele umane.

Numai prin intermediul relațiilor cu persoane care aparținând altor grupuri etnice se pune în evidență identitatea fiecarui grup etnic. Contactele umane dintre persoane aparținând unor grupuri etnice diferite pun în evidență raportul dintre grupul intern și grupul extern, unde operează conștiința de Noi și conștiința de Ei. Aceste delimitări evidențiază un proces esențial și anume etnicitatea.  Etnicitatea presupune în mod obligatoriu doua aspecte: constiința identității culturale și interacțiunea care demonstrează contactul și implicit diferența culturală.

Conceptul de grup etnic a fost utilizat pentru prima dată în S.U.A. pentru a-i defini pe imigranții stabiliți în valuri succesive în aceasta țară și care se distingeau prin limbă, cultură, religie, de populația autohtonă. S-a constatat că la a doua sau la a treia generație s-au diminuat deosebirile dintre imigranți și populația americană..

1.2.c. Definirea și recunoașterea minorităților naționale

Utilizarea unor mijloace elaborate pentru protecția minorităților naționale, precum măsurile speciale, presupune recunoașterea faptului că anumite grupuri au statut de minorități naționale. Existența acestora este negată de anumite state.

În momentul ratificării Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile si Politice, Franța a declarat că, ” în lumina articolului 2 din Constituția Republicii franceze…, articolul 27, nu este aplicabil Republicii”. Articolul invocat enunță că Franța este ”o republică indiviziilă, laică, democratică și socială. Ea va asigura egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, indiferent de origine, rasă ori religie. Toate credințele vor fi respectate”.

În virtutea articolului 2, Franța nu recunoaște minoritățile. Ideile constituției franceze se regăsesc și în constituțiile altor state. Se pune întrebarea de ce Franța a găsit cu cale să facă o rezervă la PIDCP104, considerând Constituția sa incompatibilă cu recunoașterea minorităților? Unii autori consideră că explicația a fost aceea că Franța nu dorește ” să își asume nici o obligație de tipul acțiunilor afirmative, adică să asigure egalitatea în fața legii și prin măsuri pozitive adecvate”.

O definiție de acest gen apare în Recomandarea 1201 a Consiliului Europei, rezoluție menită să devină protocol ăn cadrul Convenției Europeane a Drepturilor Omului, proiect la care s-a renunțat.

Cum pentru aceste state, recomandarea 1201 a devenit parte a legislației interne, asta înseamnă că ele sunt obligate să accepte pentru comunitățile etno-culturale aflate sub jurisdicția lor cel puțin sensul Recomandării 1201, conform căreia un grup de persoane constituie o minoritate națională dacă:

Locuiesc pe teritoriul acelui stat și sunt cetățenii lui;

Mențin legaturi de lungă durată, trainice și permanente cu acel stat;

Manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;

Sunt suficient de reprezentative, chiar dacă sunt în număr mai mic decât restul populației unui stat sau a unei regiuni a acelui stat;

Sunt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradițiile, religia sau limba lor.

Definiția de mai sus se încadrează în ceea ce s-ar putea numi ”definiția minorităților istorice”. O formulare asemănătoare a fost adoptată de Legea privind drepturile minorităților naționale și etnice din Ungaria, care pune condiția a o sută de ani de existență a comunităților vizate pe teritoriul Ungariei până în momentul votării legii.

În timp ce catalogul și conținutul drepturilor individuale ale omului au devenit relativ clare, specificitatea protecției grupurilor, în parcicular a minorităților, a rămas în mare măsură incertă..

”O comunitate este un grup de persoane trăind într-o anumită țară sau localitate, având o rasă, religie, limbă și tradiții proprii și unite prin această identitate de rasă, religie, libă și tradiție printr-un sentiment de solidaritate, cu o dorință de a-și prezerva tradițiile, menținând felul de practicare a cultului, asigurând educația și creșterea copiilor lor în concordanță cu spiritul și tradiția rasei lor și dându-și asistență mutuală”.

”… în formularea ,,minoritate națională,, termenul național nu poate să se refere la cetățenie, fără ca acesta să nu aibă în vedere acoperirea tuturor minorităților religioase, culturale și etnice, ai căror membrii sunt cetățeni ai țării în care trăiesc.

Devreme ce aceasta este evident în intenție, noțiunea de minoritate națională, trebuie să se refere la etnicitate…”. Definițiile pur teoretice pentru noțiunea „minoritate națională” oferă o gamă largă de abordări

Problema recunoașterii minorităților naționale s-a pus în mod tranșant și în momentul adoptării Convenției-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale.

Statele părți ale Convenției-cadru au formulat o serie de rezerve prin care precizau cărui grup etno-cultural îi recunoșteau calitatea de subiect al Convenției. Cazul măsurilor afirmative, care presupun un efort economic din partea statului pentru grupurile defavorizate, ridică o altă problemă: în ce măsură, indentitatea persoanelor poate fi rezultatul doar al autoidentificării, principiu considerat totuși esențial în doctrina minorităților naționale.

În general,  minoritățile sunt definite ca acele grupuri sociale care au atitudini și comportamente specifice față de majoritate. Raportul majoritate/minoritate apare și se manifestă, de regulă, în cadre statale și el presupune delimitări legate de limbă, rasă, naționalitate, religie etc. Relațiile dintre majoritate și minoritate sunt determinate de doi factori:

a) un prim factor are în vedere dimensiunea numerică.

b) al doilea factor se referă la raportul de putere și influența dintre majoritate și minoritate.

Se cunosc situații când grupul etnic, cu un numar mai mic de persoane s-a manifestat ca grup majoritar, ca majoritate și grup dominant, deși numeric avea statut de minoritate. Minoritățile naționale sunt identificate pe teritoriul statului unde înfiintează atât în grupuri compacte cât și dispersate. Grupul minoritar este o populație cu o conștiință proprie și/sau culturală, cu relații stabilite numai între membrii consangvini și care fac căsătorii endogame.

Trasaturile grupului minoritar, in viziunea lui James  W. Vander Zanten sunt următoarele:

a) un grup minoritar este un grup ai căror membri cunosc discriminarea, segregarea, agresiunea sau percheziția din partea oricarui grup dominant.

– discriminarea este determinată de diferențele de putere dintre cele două grupuri.

b) minoritatea are o conștiință proprie de grup caracterizată printr-o constiință a singularității.

– minoritatea posedă o afinitate socială și psihologică cu cei care sunt ca ei.

c) minoritatea este caracterizată prin trasaturi fizice și culturale care o disting de grupul dominant (în virtutea acestor trăsături minoritarii se reunesc, iar aceasta face posibilă plasarea lor în poziții mai puțin dezirabile în societate).

d) o persoană care aparține unei minorități are o poziție atribuită (ascriptivă), datorită căreia nu poate decide asupra statusului ei. (de exemplu – un ins nu poate să aleagă între a fi alb sau negru).

e) membrii unei minorități sunt obligați să facă căsătorii endogame.

Tipuri de minoritati: minorități sociale, minorități naționale, minorități rasiale, minorități politice, minorități religioase. 

Minoritățile naționale – s-au format de-a lungul timpului prin conviețuire, în diferite contexte istorice, astfel:

la granița unor statului unde locuiesc și statul de origine- de exemplu germanii din regiunea Sudeti; danezii din landul Schleswig Holstein, suedezii din insulele landului Asland.

prin plebiscit – de exemplu zona Malmedy care a ales Belgia în loc de Germania; Klagenfurt care a intrat în componența Austriei în loc de cea a Iugoslaviei; regiunea Sopron care  a trecut la Ungaria în loc de Austria; regiunea Saar care a acceptat să fie încorporată la Germania în loc de Franța.

prin evoluție istorică precum minoritatea maghiară din România, cea a slovenilor din Austria, a germanilor din Gdansk, a românilor din Ungaria, a albanezilor din Serbia.

prin emigrare de la un stat la altul, precum kurzii și turcii în Germania, maghrebienii în Franța, chinezii, japonezii, portoricanii și jamaicanii în Statele Unite ale Americii.

Minoritățile lingvistice fac parte din grupul larg al minorităților sociale. Limba este un factor care determină afirmarea unei minorități precum: suedezii în Finlanda; germanii în Europa de Est sau grupurile lingvistice minoritare din India care vorbesc una din cele aproape 100 de limbi care nu sunt recunoscute ca dominante. India are doar 14 limbi dominante la un miliard de locuitori. Minoritățile religioase sunt rezultatul deosebirilor religioase care există între rase și etnii, dar și în cadrul aceleiasi rase sau etnii. Minoritățile religioase apar, de regulă, în grupurile minoritare din statele unde populația majoritară aparține unei alte religii. Minoritățile religioase pot sa apară în cadrul aceluiași grup etnic sau minoritatea religioasă poate fi simultan una etnică și lingvistică (ex. adventiștii și baptiștii în România, ungurii din Serbia – sunt catolici).

1.2.d. Autonomia din perspectiva minorităților naționale

Alături de principiul nediscriminării și de măsurile speciale, statele mai au la îndemână câteva mijloace care nu fac parte din arsenalul internațional codificat al protecției minorităților naționale și a căror adoptare ține esențial de contextul intern al statelor. Acestea sunt diferite forme de autonomie inclusiv statute speciale, formule puternice care oferă minorităților naționale posibilități de afirmare și garantare a identității. Adoptarea autonomiilor s-a făcut deseori sub presiune internă ( acțiuni de terorism, având ca scop secesiunea unei regiuni:cazul Țării Bascilor-Spania) sau externă (acțiuni la nivel internațional al unui stat vecin: cazul Tirolului de Sud, în care Austria a supus Italia unei presiuni internaționale).

La reuniunea experților în domeniul minorităților naționale de la Geneva din iulie 1991 (OSCE), s-a exprimat opinia în domeniul concluziv al reuniunii, că: În cunoștință de cauză referitor la diversitatea variatelor sisteme constituționale care nu permit niciun model cu necesitate general aplicabil, statele participante notează cu interes că rezultate pozitive au fost obținute de unele dintre ele, într-o manieră democratică adecvată, printre altele:

-organisme de consultare și de decizie în care au fost reprezentate minorități, în particular privitoare la educație, cultură și religie;

-organisme alese și adunări în problema minorităților naționale;

-administrație locală și autonomă, ca și autonomie teritorială, incluzând existența unor structuri consultative, legislative și executive alese prin alegeri libere și periodice;

-autoadministrarea de către o minoritate națională a aspectelor privind identitatea sa în situații în care autonomia pe bază teritorială nu se poate aplica;

-descentralizare ori administrație locală.

Aceeași dorință de a susține, la nivel internațional, valoarea unor soluții precum autonomiile reflectă și Recomandarea 1201, articolul al 2 lea al Recomandării enunță:

„În regiunile în care sunt majoritare, persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul de a dispune de autorități locale sau autonome proprii sau de a avea un statut special, corespunzător cu situația internă și teritorială specifică și conform cu legislația internă a statului”

Autonomia asigură, într-o mai mare sau mai mică măsura, în funcție de tipul și gradul ei, o anumită autodeterminare a minorităților, în condițiile în care acestea,pe de o parte acuză existența unui dezavantaj politic sistematic: în cadrul proceselor politice, cu consecințe asupra statutului lor general; iar pe de alta parte reclamă printr-o voință colectivă autodeterminarea.

Într-un sens foarte general autonomia înseamnă „distribuirea puterii în scopul păstrării unității statale și respectării, în același timp, a diversității populației”. Distribuirea puterii poate avea loc prin mai multe mijloace, astfel încât avem de-a face cu cel puțin două tipuri de autonomii: autonomia personală și autonomia teritorială.

Autonomia personală, numită uneori și „autonomia culturală, se aplică tuturor membrilor unui grup național, lingvistic, etnic sau religios, oriunde s-ar afla aceștia pe teritoriul statului respectiv. De un asemea sistem au beneficiat de-a lungul istoriei evreii, care și-au putut administra viața după tradițiile lor, sau rromii. Estonia a permis minorităților naționale să se organizeze ca entități de drept public și să-și stabilească instituții proprii pe care minoritățile le considerau necesare susținerii și dezvoltării identității lor. Autonomia personală este apreciată de unii autori precum Lapidoth și intră în agenda unor mișcări pentru drepturile minorităților naționale. Problema principală a autonomiei personale o constituie raporturile de submisiune față de organul reprezentativ care are puterea de a emite reglementări obligatorii pentru membrii minorității și de a percepe taxe. Toate persoanele își păstrează dreptul să hotărască dacă aparțin sau nu unei anumite comunități.

Disidența față de comunitate are ca rezultat, în contextul autonomiei personale, situarea persoanelor disidente în afară de cele de aceeași identitate etnică. Un model recent de autonomie personală este cel al minorităților naționale din Ungaria. Legea privind drepturile minorităților naționale și etnice din Ungaria reiterează în articolul 5 că: „minoritățile naționale și etnice au dreptul constituțional să-și creeze autoguvernări locale și de nivel național. Conform articolului al 22 lea, „se poate declara autoguvernare minoritară la nivel de localitate acea autoguvernare la nivel de localitate în al cărei corp constituit mai mult de jumătate dintre reprezentanți au fost aleși în calitate de candidați ai unei minorități naționale sau etnice”.

Autonomia teritorială nu are o definiție specifică, însă voi prezenta câteva opinii sintetizate în volumul lui Ruth Lapidoth privind Autonomia, Soluții flexibile pentru conflictul etnic: Georg Jellinek: o entitate autonomă se bazează pe propriile legi, având atributele materiale și funcționale ale statului: autoritatea de a guverna, de a administra și de a judeca.

1.2.e) Dreptul minorităților

Deși dreptatea era de partea celor care s-au opus adoptării unui asemenea mod de garantare și protejare a drepturilor minorităților naționale, principalul argument în favoarea adoptării unei asemenea măsuri a fost acela al lipsei de omogenitate, din punctul de vedere al etniei, limbii sau religiei, a populației diferitelor state.

Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, Adrian Nastase, Ed. Documenta Universales, Asociația română pentru educație democratică, Regia Autonomă, Monitorul Oficial, București 1998.

„ Înțeleg întru totul că minoritățile trebuie tratate cât se poate de bine dar privesc problema lor ca pe o problemă internă a românilor. Înțeleg că membrii minorităților trebuie să ajungă la o înțelegere cu Guvernul român pentru a obține cele mai bune condiții de viață posibile(…) Obligațiile statelor față de minorități trebuie să fie universale, fie că sunt privite ca pe o chestiune de drept, fie ca o chestiune morală(…) Minoritățile să fie tratate cu bunăvoință, dar și statele cărora le aparțin să fie tratate la fel. Să căutăm(…) elementele morale care pot duce la apropierea tuturor oamenilor pe care numai limba, religia sau rasa îi separă. Și când finalitatea urmărită prin tratate va fi atinsă să trasăm larg programul obligațiilor noastre morale față de oameni în calitate de oameni (…) Morala este singură pentru toți și omul este egal omului oriunde s-ar afla.” Nicolae Titulescu.

Comunicarea „Societatea națiunilor și minoritățile, susținută de Nicolae Titulescu la Academia Diplomatică de la Paris, 15 martie 1929, Paris. În perioada post-decembristă România a făcut o serie de eforturi și demersuri pentru promovarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale în cadrul unor organisme internaționale cum ar fi:

-5-6 februarie 1993, la Veneția s-a întrunit comisia pentru democrație prin drept unde s-a elaborat „ Chestionarul privind drepturile persoanelor aparținând minorităților”

-10 martie 1993 la New York, Consiliul Economic și social- Comisia pentru Drepturile Omului: Raport privind situația Drepturilor omului în România.

-10 august 1993 la New York, Consiliul Economic și Social –Subcomisia pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților, Raport „Protecția minorităților, căi și mijloace posibilede înlesnire a soluționării pașnice și constructive a problemelor ce privesc minoritățile.” Raport Asbjom Eide.

-18 august 1993 la București, OSCE- Cuvântarea lui Max van der Stoel, înalt comisar OSCE pentru minorități naționale, la reuniunea organizată de Consiliul pentru minorități naționale.

-15 februarie 1995, Atlanta, Project on Ethnic Religions, Declarația comună a Mesei Rotunde

– Ianuarie 1996, București, Institutul român pentru Drepturile Omului, Raport cu privire la evoluția protecției și promovării drepturilor omului în România.

– 1993, Proiectul legii minorităților naționale, inițiat de Consiliul pentru Minoritățile Guvernului României.

Articolul 4 al Constituției României spune:

„Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni

Statul are ca fundament unitatea poporului român.

România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.”

Conform Wikipedia, “o minoritate este un subgrup care formează mai puțin de o jumatate din populație și este depășită numeric de cel puțin un alt subgrup. Aceasta notiune poate fii utilizata pentru a descrie populații cu o altă limbă, religie, cultură, naționalitate, alt stil de viață sau alte obiceiuri a acestor populații acceptate ca niște părți ale unui grup de referință.

În unele țări, o minoritate este un grup etnic care este recunoscut astfel de către legile statului gazdă și are anumite drepturi care lipsesc altor grupuri. Vorbitorii limbilor minoritare recunoscute legal pot avea dreptul la educație sau la comunicare cu guvernul central în limba maternă. Tările care au prevederi speciale pentru minorități sunt Germania, Suedia și Anglia.

De exemplu, un membru al unui foarte mic grup etnic poate fi forțat să bifeze „alții” pe o listă de recensământ și, drept consecința, poate primi mai puține drepturi decât un membru al unui grup mai numeros.”.

„Educația constituie principalul instrument de care dispunem pentru a explica ce și cum trebuie manifestată toleranța față de ceilalți. Determinând motivele intoleranței noastre am putea contribui la eliminarea ei. Bogăția diversității trebuie percepută ca un plus național, nu ca pe o amențare.” Discursul Dnei ambasador Audrez F Glover, director al biroului OSCE pentru institutii democratice și drepturile omului, în cadrul seminarului internațional asupra toleranței, 23 mai 1995, București.

„ Trăim într-un paradox: pe de o parte libertatea, democrația, drepturile omului, au făcut progrese considerabile, pe de altă parte asistăm la renașterea unor sentimente de ură, ancestrale și primitive.”

Dacă lăsăm rasismul și antisemitismul să se dezvolte, xenofobia și ezcluderea să ne macine instituțiile și mentalitățile popoarelor noastre, riscăm să compromitem grav securitatea și pacea. Promovarea toleranței cere mai întâi o acțiune riguroasă asupra intoleranței acțiune nu numai represivă ci și educativă și mobilizatoare. Apoi toleranța nu este suficientă: trebuie respect și integrare, să-i apărăm libertatea și drepturile celuilalt. Primo Levi: ”Să nu ne încredem în cei ce încearcă să ne convingă prin alte voci decât prin cea a națiunii. În ura nazistă nu exista nimic rațional: noi nu putem să înțelegem de unde a izvorât și să fim pregătiți să ne apărăm. Dacă înțelegerea ei este imposibilă, cunoașterea ei este necesară deoarece ceea ce s-a întâmplat poate să reînceapă.”

Discursul lui Peter Leuprecht, secretar general adjunct al Consiliului Europei în cadrul „ seminarului internațional asupra toleranței.” 23-26 mai 1995, București. În România nu putem vorbi despre o centrare regională puternică, cel mult de asocieri de câteva zeci de familii, însă și cazul acesta este destul de rar întâlnit în România, menționând aici deja-cunoscutele localități Strehaia (județul Dolj), Buzești (județul Olt), etc., unde romii sunt majoritari.

Astfel nu putem vorbi despre drepturile informale ale romilor ci doar de excluziunea socială cauzată de mai mulți factori precum: lipsa actelor de identitate și de proprietate, lipsa educației, segregarea spațială din interiorul comunităților.

Lipsa actelor de identitate este o problemă cu care autoritățile locale se confruntă și în anul 2013. Din datele autorităților locale, anchetă la nivel local, desfășurată de Agenția Națională a Romilor în București, 2007, în procent de 1,5% din populația de etnie romă nu are certificat de naștere. Tot această anchetă a arătat că nu există nicio diferență între orașe și comune, însă regiunea de nord-vest înregistrează un procent mai scăzut în acest sens. Lipsa locuințelor este o problemă socială cu care autoritățile se confruntă mai des decât cu cea a lipsei certificatelor de naștere din cauza faptului că majoritatea romilor nu dețin titluri de proprietate. În acest caz, situația este mai accentuată în orașe decât în mediul rural.

Educația este unul dintre motivele pentru care romii au șanse inegale în privința dezvoltării profesionale. În același studiu, menționat mai sus, se estimează ca 77% dintre copiii de etnie română cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani merg la grădiniță, în timp ce copiii romi din aceeași categorie de vârstă, înregistrează un procent de doar 50%.

1.2.f. Clasă și etnie; statusul de grup; status și clasă

În limbajul curent, definiția statusului se referă la poziția unei persoane în societate. Statusul într-un sens mai tehnic se referă la determinarea drepturilor și obligațiilor ce derivă dintr-o anumită poziție în societate. Conceptul de status a fost folosit mai mult de către sociologi drept un termen ce face legătura între social și individual. Statusurile, din punctul de vedere al sociologiei aparțin structurii sociale, dar indivizii aderă la ele, însușindu-și-le mai mult sau mai puțin.

Romii au reprezentat întotdeauna o comunitate cu o cultură originală și cu o strategie de viață de tip simbiotic (arta de a asocia oamenii pentru a constitui, cultiva și conserva între ei viața de societate) caracterizată prin: marginalizare, oprimare, menținere în profesii marginale, discriminare, săracie.

Faptul că romii au fost marginalizați, discriminați și prigoniți a reprezentat pe de o parte un avantaj deoarece ei au supraviețuit și au putut să-și conserve cultura, iar pe de altă parte, acest fapt a condus la stoparea procesului de modernizare a acestei etnii. Din cauza faptului că romii au fost multă vreme robi și au fost discriminați în România a condus la marginalizarea lor socială ulterioară.

Legenda spune că romii, popor rătăcitor, au ajuns în Europa de Vest în Evul Mediu stârnind interesul localnicilor prin faptul că purtau haine asemănătoare pelerinilor. Există o sumedenie de teorii cu privire la originea lor. Angus Frazer susține o astfel de teorie: ,,Dezrădacinați din India și ducând o existență mobilă, identitatea instabilă a devenit inevitabilă. Etnicitatea lor avea sa fie croită și modelată de o multitudine de influențe interne și externe. Totuși, identitatea, cultura lor, în ciuda transformărilor, va rămane net distinctă de ceea a populației gadze care îi înconjoară, și de care va depinde existența lor economică”. Au fost și ipoteze, păreri sau speculații care afirmau că romii sunt persani sau fenicieni, dar și tătari ori turci rămași în urma războaielor purtate în aceste locuri.

Folcloristica problemei ajunge până la a-i boteza faraoni (aluzie zeflemistă la originile egiptene), locuitori, după unii, întemeietori după alții, ai Romei Antice sau a Imperiului Roman (de la romaios =cetățean al Romei) și chiar străvechi locuitori ai Daciei, care păstrează cu inconștientă sfințenie, până în zilele noastre, elemente din limbă, obiceiuri, tradiții etc. Una dintre cauzele plecării lor din India, potrivit unor teoreticieni, ar fi: ultima clasă paria este aceea a dezmoșteniților vieții, a oamenilor fără niciun drept decât acela de a trăi și a face muncile cele mai grele și dezonorante. Paria era o castă lipsită de orice drepturi atât religioase cât și sociale. Uciderea unui paria era asimilată cu omorârea unui câine rău sau nefolositor.

Membrii acestei caste erau cei care își moșteneau credința ereditar sau care ajungeau să facă parte din aceasta fiind excluși ca păcătoși și pedepsiți de celelalte caste. Teza de bază a majorității autorilor citați este aceea că romii reprezentau „paria” Indiei și că plecarea lor din țară se explică prin atitudinea și comportamentul castelor superioare, mergând de la dispreț la ucidere. Una dintre dovezile trecutului lor de „paria”, în opinia lui Angus Frazer pare să fie că acceptau muncile „paria”, cele mai josnice și rele – și fugeau ori de câte ori cineva din altă clasă socială încerca să îi atingă (atingerea unui paria chiar involuntară, era un păcat pe care penitentul trebuia să-l ispășească).

Scriitorii din perioada medievală ii confundau pe romi cu egiptenii, din cauza culorii închise a pielii, foarte asemănătoare cu cea a populației băștinașe din Egipt. întunecata la piele”, cu structuri ierarhice autonome și care sustineau că țara lor de origine este Micul Egipt.

Conform scrierilor, țiganii au fost alungați de turci și condamnați la penitență și deplină sărăcie, cu privire la botez și înmormântare aveau obiceiurile creștine. Modul de imbracare era saracacios, dar aveau multe podoabe aur și argint, obișnuiau sa aibe ospete bogate.”

1.2.g. Clasificarea statusurilor

Statusurile pot fi clasificate pe mai multe dimensiuni, in primul rând se face clasificarea statusurilor în functie de conținut; ne referim la statusuri ca profesia, educația, sexul, vârsta , poziția într-un grup, etc. Fiecare dintre aceste criterii este la rândul sau bidimensional, si contine o dimensiune orizontală, a egalității, și una verticală, a ierarhiei. Aceste două dimensiuni formale pot fi analizate din două puncte de vedere : consensual si conflictual.

Cel consensual, accentuând interdependența functională, și cel conflictual, accentuând relațiile de dominație și tensiune dintre diferite statusuri. Dacă perspectiva funcționalistă preia noțiunea analitică a statusului, indicând cum caracteristicile diferitelor poziții sunt complementare cu ale celorlalte, viziunea conflictuală se concentrează pe statusul întruchipat în real.

Turner preferă perspectiva conflictuală, argumentand că diferentierea statusului este cu precadere rezultatul alocarii resurselor insuficiente, în special resurselor culturale insuficiente. Cea de-a doua perspectiva accentueaza rolul diviziunii muncii în definirea statusurilor, acestea fiind rezultatul efortului comun al grupului de a-si atinge scopul mai bine si mai repede”.

Notiunea de status presupune anumite conceptii despre drepturile politice si legale ale anumitor persoane în cadrul grupurilor sociale si problemele legate de status sunt în strânsa legatura cu problemele cetateniei.

Stusurile pot fii definite ca fiind “pozitia în societate prin care i se confera anumite drepturi si obligatii persoanei ce o detine, în calitatea sa de cetatean”. În sociologie, si in psihologia sociala, termenul de status este pus în relatie cu cel de rol.

Rolul reprezinta un set de asteptari care definesc pozitia unei persoane în societate. Rolurile au fost definite ca “un buchet de atribute si asteptari social determinate, asociate unor pozitii sociale”. Statusul este partea statica a rolului social si este important pentru sociologie datorita faptului ca pozitiile de status din cadrul unui grup sunt ierarhizate în termeni de prestigiu sau privilegii.

Caracteristicile dupa care poate fi determinat statusul unei persoane în cadrul unui grup sunt multidimensionale : statusul poate fi stabilit dupa mai multe criterii: venit, educatie, apartenenta etnica, sex, vârsta, etc.

În literatura de specialitate se fac doua distinctii referitoare la status: prima distinctie se refera la diferentierea dintre statusul prescris si statusul dobândit. Statusul prescris se refera la anumite atribute ale unor persoane asupra carora acestea au foarte putin, sau nu au nici un fel de control. Astfel de statusuri sunt rasa, vârsta, sexul, apartenenta religioasa, etc. Statusul dobândit se refera la pozitia pe care o persoana o dobândeste pe parcurs în cadrul grupului, prin educatie.

Hollander afirma ca persoanelor caracterizate prin conformism, care câstiga încrederea celorlalti membri, li se atribuie un status superior fata de altii. Aceste distinctii l-a facut pe Parsons sa afirme ca statusul prescris ar caracteriza societatile pre-moderne, iar statusul dobândit ar juca un rol mult mai important în societatile moderne, unde exista anumite norme si valori care deriva dintr-un angajament mai mare fata de egalitate, în special egalitatea sanselor pentru cetateni.

Status obiectiv si status subiectiv

A doua distinctie este aceea între statusul obiectiv si cel subiectiv, sau dintre statusul ca auto-perceptie si status ca pozitie sociala. Statusul ca autoperceptie implica la rândul sau doua dimensiuni; dimensiunea subiectiva referitoare la perceptia individuala a prestigiului, si dimensiunea obiectiva referitoare la drepturile socio-legale ale individului. Statusul reprezinta o pozitie în cadrul unei structuri sociale, prin care un individ este evaluat în functie de prestigiu si reputatie, dupa diverse criterii, prescrise sau dobândite. Aceasta evaluare poate fi atât obiectiva, cât si subiectiva si, prin aceasta, autoevaluarea unei persoane este legata de evaluarea externa pe care acea persoana o primeste de la alti indivizi semnificativi pentru ea., în functie de pozitionarea sa într-o ierarhie sociala. Pentru a întelege mai bine care este legatura între perceptia diferita a deviantei, trebuie mentionate si legaturile statusului cu normele, si rolurile indivizilor din societate. Se poate usor observa ca statusul contribuie la unele procese de grup, si influenteaza comportamentul indivizilor.

Persoana cu un status ridicat are o influenta mai mare asupra grupului decât o persoana cu un status scazut; el poate sa se conformeze mai mult sau mai putin, depinde de situatie. De exemplu, câteva studii au aratat ca persoanele cu un status ridicat tind sa se conformeze mai mult decât cele cu un status scazut, iar Hommans a sugerat ca o persoana trebuie sa se conformeze tuturor normelor existente în cadrul grupului, daca doreste un statut ridicat. De asemenea Hollander a aratat ca unei persoane cu un status mai ridicat i se permite o mai mare abatere de la normele sociale, în conditiile în care a contribuit în trecut la atingerea scopului grupului, pe aceasta baza construind teoria "creditului idiosincrasic" .

Gergen si Taylor au identificat alte surse de variatie a conformismului ca functie a statusului, si anume gradul în care contextul scoate în evidenta productivitatea sau solidaritatea. Ei au aratat ca atunci când exista o presiune (cu privire la productivitatea grupului) persoanele cu un status ridicat refuza sa se conformeze expectantelor persoanelor cu un status scazut. Acest fapt a fost explicat prin ideea că refuzul vine din faptul că succesul în a-și atinge obiectivele depind de libertatea persoanelor cu status ridicat de a gestiona resursele grupului: în acest caz, conformarea la expectantele unei persoane cu un status scazut duce cu ideea la pierderea prestigiului, a pozitiei în grup a persoanei cu status ridicat. În conditii de solidaritate acest fenomen nu apare, deoarece conformarea nu constituie o amenintare la pozitia individului.

Status, roluri si norme

Pentru a întelege mai bine care este legatura între perceptia diferita a deviantei, trebuie mentionate si legaturile statusului cu normele, si rolurile indivizilor din societate. Se poate usor observa ca statusul contribuie la unele procese de grup, si influenteaza comportamentul indivizilor. Persoana cu un status ridicat are o influenta mai mare asupra grupului decât o persoana cu un status scazut; el poate sa se conformeze mai mult sau mai putin, depinde de situatie. De exemplu, câteva studii au aratat ca persoanele cu un status ridicat tind sa se conformeze mai mult decât cele cu un status scazut, iar Hommans a sugerat ca o persoana trebuie sa se conformeze tuturor normelor existente în cadrul grupului, daca doreste un statut ridicat.

Gergen si Taylor au identificat alte surse de variatie a conformismului ca functie a statusului, si anume gradul în care contextul scoate în evidenta productivitatea sau solidaritatea. Ei au aratat ca atunci când exista o presiune (cu privire la productivitatea grupului) persoanele cu un status ridicat refuza sa se conformeze expectantelor persoanelor cu un status scazut. Acest fapt a fost explicat prin faptul ca refuzul vine din faptul ca succesul în a-si atinge obiectivele depind de libertatea persoanelor cu status ridicat de a gestiona resursele grupului: în acest caz, conformarea la expectantele unei persoane cu un status scazut duce cu ideea la pierderea prestigiului, a pozitiei în grup a persoanei cu status ridicat.

Perioada postcomunista româneasca trebuie sa faca fata atât transformarilor politice, economice, sociale si culturale cât si reconsiderarii unor concepte precum cel de clasa sociala. Reconsiderarea unor concepte are loc în contextul existentei unor multitudini de puncte de vedere care includ si puncte de vedere proprii perioadei comuniste, eventual cu unele retușuri care nu afecteaza fondul. Din aceste considerente a fost necesară în cadrul analizei de față a claselor sociale și a stilurilor de viață abordarea problematicii definirii claselor sociale.

Clasele sociale își au originea în fenomenul stratificarii și al inegalității. Deși stratificarea este un fenomen universal prezent de la societățile primitive până la cele dezvoltate, ea a fost abordată științific începând cu secolul al XVIII lea; discutarea surselor acesteia a dus și la abordarea claselor sociale. Principalele probleme care ar trebui abordate pentru analiza claselor sociale sunt: definiția propriu-zisă; condiții necesare pentru existența claselor sociale, clasele sociale și diferitele etape ale istoriei; dispunerea claselor; constiința de clasă; interesele de clasă; relațiile dintre clasele sociale.

Din perspectiva problematicii claselor sociale, principalele repere ale concepției lui Marx sunt: clasele si diferitele faze ale istoriei; dispunerea ierarhica a claselor; definirea claselor sociale în societatea industriala moderna; conditii necesare pentru existenta unei clase; relatiile dintre clase si evolutia acestora în contextul dezvoltarii capitalismului.

Acest text a fost interpretat uneori în sensul ca cele trei clase sunt definite prin sursa veniturilor; dar, de cele mai multe ori, interpretarea data a fost aceea ca cele trei surse de venituri sunt definite în relatiile dintre producatori si mijloacele de productie. Marx a afirmat si faptul ca societatea buegheza a simplificat antagonismele de clasa, tinzând sa se scindeze în doua clase opuse, respectiv burghezia si proletariatul.

Sinteze asupra sudiilor românești privind minoritățile naționale și, respectiv, problematica minorităților în România au fost încercate mai demult –sub egida Insitutului pentru o Societate Deschisă de la Budapesta, a Universității Babeș-Bolyai sau sub egida Ministerului Informațiilor Publice. Cele câteva referințe firave sunt departe de a oferi o imagine asupra cercetării în domeniul diversității etnoculturale, din perspectiva anilor 2000. Există doar șansa de a avea o cercetare aprofundată în ceea ce privește studiile despre romi publicate până în anul 2001. Volumul Research on The Roma, elaborat sub egida Institutului de Studii asupra Calității Vieții, a fost coordonat de profesorul doctor Ioan Mărginean și i-a avut ca autori pe Ioan Mărginean, Ana-Maria Preoteasa, Iuliana Precupețu, Sorin Cace, și a implicat o echipă de cercetare amplă. Echipa de cercetare a identificat 351 de volume și articole de specialitate pe tema romilor din România. Dintre acestea, 2,6% datau dinainte de 1944, 1,5% fuseseră publicate între 1945 și 1989, iar restul de 95,9% după anul 1990. Dintre ele, 86% au fost produse în România, câte 3% în SUA și Franța, 2% în Marea Britanie, Ungaria, Republica Cehă și Slovacia, câte 1% în Polonia și Bulgaria. Cercetarea a făcut și o analiză de conținut, separând trei direcții principale: domeniul politicilor publice; abordarea teoretică; principalele teme care apar în studii. In materia politicilor publice 72,7% se ocupau de dimensiunea socială, 36,6% de cea economică, de tineret și educație.

Minoritățile naționale au devenit subiectul dezbaterii politice începând chiar cu primele saptămâni ale anului 1990. Dezbaterea din presa culturală și cea cotidiană a precedat cercetarea teoretică în domeniul diversității etnoculturale și a materiilor conexe. Se poate susține că dezvoltarea teoretică și apariția unei doctrine a minorităților naționale s-a produs într-o mare măsură ca reacție la evenimentele din spațiul politic. Lucrări românești și traduceri au introdus informațiile privind comunitățile etnoculturale de pe teritoriul României. Există trei volume ale autorului Ion Diaconu publicate până în anul 2004, dedicate în totalitate teoriei minorităților naționale, care propun o perspectivă aproape identică deși în chestiuni tradițional controversate: Minoritățile. Statut. Perspective., 1996, în care se face o schiță istorică a temei, se analizează problematica dreptului la existență al minorităților, definiția conceptului de minoritate, măsurile de combatere a discriminării, drepturile specifice ale persoanelor care fac parte din minorități, natura și contextul exercitării drepturilor.