POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII [604174]

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
1

UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE,ECONOMICE ȘI
ADMINISTRATIVE,CRAIOVA
SPECIALIZAREA DREPT IF

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific
Conf.Univ.Dr. TITA CEZAR

Student: [anonimizat]

2020

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
2

UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE,ECONOMICE ȘI
ADMINISTRATIVE,CRAIOVA
SPECIALIZAREA DREPT IF

INTERPRETAREA LEGII

Coordonator științific
Conf.Univ.Dr. TITA CEZAR

Student: [anonimizat]

2020

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
3

CUPRINS
ABSTRACT ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 4
CUVINTE CHEIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 4
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 5
CAPITOLUL I. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 8
CONSIDERAȚIUNI INTRO DUCTIVE ………………………….. ………………………….. ….. 8
1.1 CONCEPTUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE …………………………. 8
1.2. NECESITATEA INTERPRETĂRII DREPTULUI ………………………….. …………. 9
1.3 NOȚIUNEA, OBIECTUL, SCOPUL ȘI IMPORTANȚA
INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE ………………………….. …………………….. 14
CAPITOLUL II ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 25
ACCEPTAREA REGULILOR JURIDICE ………………………….. …………………………. 25
2.1 CARACTERISTICI ………………………….. ………………………….. ……………………….. 25
2.2 FORMELE DE REALIZARE A DREPTULUI ………………………….. ……………… 30
CAPITOLUL III – REALIZAREA DTEPTULUI ………………………….. ………………… 33
PRIN APLICAREA NORMELOR JURIDICE DE CĂTRE ………………………….. …. 33
ORGANELE STATULUI ………………………….. ………………………….. …………………….. 33
CAPITOLUL III METODELE (METODOLOGIA) DE INTERPRETARE A
NORMELOR JURIDICE ………………………….. ………………………….. …………………….. 46
3.1 REZULTATUL INTERPRETĂR II NORMELOR JURIDICE ……………………… 46
CAPITOLUL IV-CONCLUZII ………………………….. ………………………….. …………….. 48
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 50

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
4

ABSTRACT

În sensul mare al noțiunii de interpretare, conceptul implică activitatea de a aloca
semnificațiile unor norme și, în cazul în care nu există îndoieli și controverse
legate de aceasta, este de fapt o activitate de îmbogățire a legii.
CUVINTE CHEIE : interpretare, sens, dispo ziții normative, principii de
drept

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
5

INTRODUCERE

Conceptul de interpretare poate acoperi mai multe activități: atât în
limbajele comune, cât și în limbajul juridic. Interpretarea poate fi utilă procesului
de elaborare și a aplicării legii sau poate duce la rezultate contradictorii care
depind de cel ca re interpretează.
Teoria interpretării trebuie să dilueze cauzele acestor diferențe și să le
aplice pe cele concrete, pentru a explica gradarea posibilă, pentru a dezvolta
sisteme astfel încât să devină un limbaj comun pentru toți oamenii de drept:
grefie ri de drept, doctrinari sau grefieri. Interpretarea judiciară este, în general,
o interpretare textuală. Expresiile interpretării juridice, interpretarea legii,
interpretarea decretului guvernamental sunt similare, semnifică în mare parte, fie
activitatea de certificare, fie de a decide semnificația unui document acertain sau
a unui text juridic; fie rezultatul, fie produsul acestui tip de activitate pentru a
certifica sau decide este o problemă controversată, căreia diferitele teorii ale
interpretărilor da u răspunsuri diferite (Guastini, 2006). Interpretarea – forma
juridică.
Această diferență rezultă din marea varietate de texte juridice, supuse la
activitatea de interpretare, legi, regulamente, contracte (Royce, 2010),
testamente, sentințe, acte administ rative, într -un proces de enumerare pentru a
exemplifica. O primă distincție care ar contribui la elucidarea tipurilor de
interpretare ar fi interpretarea legii care se diferențiază de interpretarea originilor
dreptului. Interpretarea legii, a normelor dep inde de sensul pe care îl dăm
noțiunii de normă. Norma poate fi un text normativ, dar în același timp, prin

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
6
interpretările legilor, putem înțelege conținutul său, semnificația acesteia. În
acest caz, norma nu este obiectul activității interpretării, ci rez ultatul acesteia
(Craiovan, 2009).
Conceptul de reținere a interpretării se referă la activitatea de atribuire a
unei semnificații unui text normativ, în cazul în care există îndoieli și controverse
despre semnificație sau peste câmpul de aplicare. În ace st tip de interpretare apar
argumente indisolubile, deoarece o interpretare care nu este argumentată nu este
o interpretare autentică, ci o înțelegere intuitivă.
S-ar putea susține că alocarea unui text normativ a unei semnificări
evidente asupra cărora nu există controverse sau chiar să rezolve o controversă
minoră, nu ar însemna o interpretare. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că
o semnificație clară este rezultatul mai mult variabile, dacă putem numi variabilă
entitatea care aplică norma. Deși, deși semnificația normei este clară, nu se aplică
un anumit fapt, care în conformitate cu modul de a gândi cel care aplică legea nu
este competent să judece atunci și avem deja o interpretare, dar încă o
interpretare una. Explicarea sau argumentarea acest ei opinii constă în faptul că
orice interpretare implică și executarea sau aplicarea legii implică activitatea de
interpretare.
Ricardo Guastini definește interpretarea ca fiind activitatea care are în
vedere determinarea semnificației surselor a legii sau a activității care se bazează
pe afirmațiile care formează sursele dreptului, stăpânul normelor (Guastini,
2006). În consecință, interpretarea este activitatea care se exercită asupra textelor
normative și din care rezultă normele. Se observă, de asemenea , diferența dintre
cele două noțiuni: dispoziție și normă, de fapt, între documentele normative și
cele legate de semnificații (Sandu, 2012 ).
Termenii, dispoziția și norma sunt folosiți pentru a defini o declarație
normativă care face parte din sursele d reptului sau semnificația dispozițiilor
normative sau, în mod cert, ambele sensuri (Chiassoni, 2003), având în vedere
distincția clară dintre dispoziții și norme. teoretic, activitatea de interpretare

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
7
poate fi configurată și semnificația sa a determinat co nceptul de „interpretare în
sensul foarte extins”, „interpretare în sens extins” și „interpretare în sens limitat”.
Interpretarea în sensul foarte extins al cuvintelor un conglomerat de activități
eterogene, care cuprinde interpretarea atât în sens extin s, cât și limitat, care
corespund noțiunii de interpretare textuală și alte operațiuni ulterioare. pentru că
transcend dispozițiile normative existente.
Printre aceste operațiuni s -ar putea depune o calificare a unui document
subiecți ca document normativ care face parte din sursele dreptului pozitiv;
theIgnatescu, C., (2013).
Identificarea dispozițiilor care se aplică cazului, care ar presupune o
„primă mână”, o interpretare non -tehnică, calificarea de atunci care este aplicată
ca o normă imperativă, supletivă, comună, specială, excepțională și un principiu
general; rezolvarea antinomiesthroughului ceea ce se numește coeziune care
implică o activitate de interpretare textuală care ar avea ca rezultat certificarea
teantinomiei, dacă nu, crearea acesteia de către cei care aplică legea; formularea
argumentelor din care ar fi acreditat un anume fiind soluția exactă sau corectă.
Interpretarea în sens extins de finește activitatea alocării semnificațiilor
dispozițiilor legilor în general. Interpretarea în sens limitat este folosită pentru
activitatea de alocare semnificații pentru dispozițiile normative care nu sunt
clare.
Pentru a face distincția între normele cu o curățare limpede și cele cu un
aspect neclar, este evident că recurge și la interpretarea, care poate diferi în
funcție de operatorul care face interpretarea și de fapt, nu ar trebui făcută o
delimitare între interpretare în sens limitat și interpreta re în sens extins, ci ar fi
definită prin conceptul de interpretare deseori textuală a dispozițiilor normative
(Chiassoni, 2003).
În concluzie, interpretarea textuală poate fi definește drept activitate
intelectuală a sec e documente normative subordonate aplicării unui cod
hermeneutic care constă în atribuirea desemnării către o dispoziție, semnificarea

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
8
unei dispoziții, semnificația fiind corectă din punct de vedere judiciar și având
ca rezultat o normă explicită.

CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1 CONCEPTUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

O normă legală este o regulă sau un principiu obligatoriu, sau o normă,
pe care organizațiile de putere suverană le promulgă și le aplică pentru a
reglementa relațiile sociale. Norm ele legale determină drepturile și îndatoririle
persoanelor care fac obiectul relațiilor juridice din jurisdicția de conducere la un
moment dat. Autoritatea de stat competentă emite și publică aspectele de bază
ale normelor legale printr -o colecție de legi la care trebuie să respecte persoanele
din guvernul respectiv, care este garantată în continuare de constrângerea
statului.
Există două categorii de norme juridice: normativitatea, care
reglementează conduita oamenilor și generalitatea, care sunt obligat orii pentru
numărul nedeterminat de persoane și cazuri. Imunitatea diplomatică și legislativă

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
9
se referă la cazurile în care normele legale sunt construite pentru a fi orientate
către o minoritate și sunt obligatorii în special doar pentru acestea, cum ar f i
soldații și funcționarii publici.
În sens juridic, retroactivitatea se referă la o lege care afectează sau
invalidează drepturile învestite ale unei persoane dobândite în conformitate cu
legile existente prin crearea de noi obligații față de considerente care au fost
prestabilite. Normele juridice se pot clasifica fie sub adevărata retroactivitate,
unde normele influențează relațiile juridice care au existat înainte de efectul său,
fie pseudo retroactivitatea, referindu -se la modul în care validitatea rel ațiilor
juridice vechi poate fi influențată de normele derogate.
Normele juridice devin validate din momentul publicării ca parte a ordinii
juridice și intră în vigoare din momentul în care leagă subiectele legii. Expresia
latină „vacatio legis” se referă la perioada de timp dintre validitatea și efectul
unei norme legale. Întrucât valabilitatea unei norme juridice este limitată din
momentul adoptării acesteia de către instituțiile juridice, un interval de timp
poate cauza încetarea acesteia. Normele legal e pot fi încetate fie prin derogare
explicită de către autoritatea de stat competentă, fie prin derogare automată prin
care organizația autoritară adoptă un nou act normativ care reglementează
aceleași relații, înlocuind efectiv pe cel vechi

1.2. NECESITA TEA INTERPRETĂRII DREPTULUI

Interpretarea desemnează operațiunea intelectuală de stabilire a sensului
exact al normelor juridice, în vederea aplicării lor și, deci, a soluționării unor
cauze. Problematica este complexă, ridicând întrebări de genul: În ce ipoteze ale
normelor se încadrează o situație de fapt? Care este intenția legiuitorului
exprimată în normă? Ce înțeles au termenii și expresiile folosite? Este necesară
recurgerea și la alte norme aparținând unor instituții sau categorii diferite? În ce

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
10
măsură situații nereglementate expres se încadrează în reglementările existente?
Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate mecanică, ea necesită inevitabil o
interpretare; aceasta decurge din caracterul general, abstract și impersonal al unei
norme, din apartenența normelor la un sistem unitar în care există diverse relații,
din modul de redactare a actelor normative, limbajul și stilul lor (care poate fi
confuz, imprecis, contradi ctoriu).
NOȚIUNEA REALIZĂRII DREPTULUI

Noțiunea realizarea dreptului cuprinde toate actele necesare pentru
realizarea normelor juridice în viața socială.Realizarea dreptului este procesul
cunoașterii,respectării și executării dispozițiilor normative de că tre membrii
societății,aplicarea dreptului de către organele de stat,în baza competențelor
lor.Realizarea dreptului presupune, mai întâi,înțelegerea complexității normelor
pe care le prescrie dreptul pentru membrii societății.Aceste norme care decurg
din c erințele vieții sociale,prin comuniune trebuie să se bazeze pe consensul
valoric și normativ între indivizi și grupurile sociale,ce alcătuiesc comunitatea
respectivă¹ și pe acceptarea normelor de drept de către cei interesați.
Traducerea în practică a conț inutului se realizează prin participarea la
viața socială subiectelor de drept care își exercită drepturile și își îndeplinesc
obligațiile și prin asigurarea cadrului organizatoric,care să le permită să -și
valorifice nestingherit prerogativele legale.Reali zarea dreptului,prin acțiunii al
căror obiect este comportamentul și viața oamenilor presupune
totodată,competența recunoscută a unor organe de stat de a activa pentru
înfăptuirea ordinii de drept și restabilirea ei în cazul săvârșirii unor fapte ce
nesoco tesc normele legale.Realizarea dreptului apare ca o implementare a
modelului adoptat de legiuitor, în realiatea concretă.Astfel,analiza conceptului
de realizare a dreptului apare ca o analiză a modului de aplicare a normei de
drept în viața socială.Realiza rea dreptului este un proces de mare complexitate
care se desfășoară în funcție de diverși factori: trăsăturile generale ale sistemului

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
11
social care garantează integritatea ordinii de drept,natura relațiilor politice,a
organizării
Statale,tipul de relații e conomice,gradul de civilizație și cultură,condițiile
naționale și internaționale,conștiința uridică a societății.Realizarea dreptului este
dependentă de factorii macrosociali de natura celor enumerați,dar implică și
personalitatea indivizilor al căror comp ortament este reglementat prin normele
uridice,de libertatea individului care poate să respecte sau nu prevederile normei
legale,de eficacitatea și adaptabilitatea normei uridice la relațiile sociale,de
corespondență între caracterul abstract și general al normei uridice și caracterul
concret al raporturilor sociale.Rolul acestor factori este decisiv în procesul
transpunerii normelor uridice în valori proprii ale societății,în ultima
analiză,dreptul fiind rezultatul acțiunii acestor factori în procesul de r ealizare a
dreptului.Acest proces de transpunere a normelor uridice în viața socială necesită
analiza următoarelor aspecte:cunoașterea normelor de drept,acceptarea normelor
de drept,respectarea normelor de drept și aplicarea dreptului,formele de realizare
a dreptului,trăsăturile actelor de aplicare a dreptului,fazele aplicării dreptului.

Deși interpretarea este într -un anumit fel o alterare a sensului normelor,
uneori violentă, așa cum remarca M. Djuvara, ea este necesară tocmai pentru că
o normă este u n rezumat al unor cazuri individuale preexistente ei, or, cazul nou
pentru care se pune problema nu poate fi niciodată identic cu ele. Ea este
operațiunea prin care se stabilește o legătură logică între dreptul pozitiv și
aplicarea lui. Dar, spre deosebire de științele exacte care sunt riguroase, în acest
domeniu ea nu poate fi decât un demers relativ: se pleacă de la premisa că
legiuitorul a dorit să respecte principiul echității, al bunei credințe și necesitățile
practice ale vieții.

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
12
Interpretul, altul d ecât legiuitorul însuși, nu trebuie considerat o unealtă oarbă
care aplică litera legii nesocotindu -i spiritul, nici cineva care se substituie voinței
legiuitorului. El trebuie să promoveze unitatea dintre literă și spirit, în scopul
realizării dreptății. Așa cum o lege nedreaptă nu e bună, o interpretare care duce
la nedreptate nu e nici ea bună. Interpretarea a fost si este prezenta in toate
domeniile de activitate ce se bazeaza pe intelegenta omului. Daca numai
intelegenta este aceea care genereaya inter pretarea, tot ea este aceea care
determina diferitele forme sub care va exista.

De asemenea, interpretarea nu numai ca este prezenta in diverse sfere de
activitate dar ea structureaza astfel de domenii (muzica, literatura, pictura,etc.)
sau conformeaza mo dalitati sub care acesta se prezinta (dreptul, alte stiinte
sociale). Interpretarea dobindeste prin intermediul dreptului noi coordonate,
determinate pe de o parte de legiuitor, iar pe de alta parte de opera judecatorului.
Domeniul juridic este acela care confera interpretarii specificatii ce permit nu
numai manifestarea ratiunii si intelegentei umane, dar si exprimarea acestora intr
un cadru social determinat.

Necesitatea interpretarii dreptului este justificata de faptul ca, in procesul
aplicarii dreptul ui, organul de aplicare trebuie sa clarifice cu maximum de
precizie textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acestuia in raport
de o anumita situatie de fapt. Obligatia organului de aplicare este de a constata
semnul normei de drept, de a ve rifica intelesul utilizat in cuvintele legiuitorului,
daca acesta a gindit sau sa exprimat concret ori abstract, daca a facut enumerari
limitative ori sa mentinut in limitele unei reglementari cadru.

Legea trebuie elaborata de asa maniera, intrucit sa fie create premisele pentru
descifrarea de catre interpret a sensurilor vizate initial de legiuitor. Pentru

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
13
clarificarea si stabilirea sensului exact al legii, pentru a defini cu toata precizia
vointa legiuitorului, este necesara INTERPRETAREA.

In literatura juridica mai veche, interpretarea mai purta denumirea de tilcuire sau
explicare a normei, iar scopul sau era acela de a lamuri si a deslusi ideea de drept
cuprinsa in regula, de a intelege exact momentul intrarii ei in vigoare, sfera de
aplicare si scopul urmarit de legiuitor prin reglementare.

Deci toate aceste obiective sunt canalizate în final spre aplicarea corectă
și unitară a normelor juridice pe tot cuprinsul țării, în vederea lor cu respectarea
principiilor generale ale dreptului, al legalității ș i echității. Interpretarea juridică
a fost instrumentul ce a răspuns și poate răspunde cel mai bine cerintelor de
adoptare a legii la contextul social real. Această explicație nu diminuiază rolul
legiuitorului de a reglementa cele mai importante norme juri dice, toate situațiile
ireductibile în specificul lor, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De aceea, el
trebuie să rămînă la un nivel de generalitate care impune, pentru racordarea
normei la situație, interpretarea ei. Acest fapt a fost realizat de Por talis, care
afirma, a prevedea totul este imposibil de atins. Nevoile societății sunt atit de
extinse, încît este imposibil pentru legiuitor să prevadă totul.

În același sens, deja sesizat, Mircea Djuvara scria, căci legiuitorul se gîndește la
anume situa ții de fapt din viața reala și stabilește formulele sale printr -o
generalizare pornind de la acele situații, dar nimic nu se repetă niciodată
întocmai nici în viața psihică și încă mai puțin în viața socială. De aceea fiecare
aplicare a textelor instituite la un caz concret implică în mod necesar o adăugire
și prin urmare o creație. Mircea Djuvara, “Drept și drept pozitiv”, în revista
“Analele Facultății de Drept”, Anul II, nr. 1, București,1940. În sistemul de drept
rominesc un exemplu în acest sens sunt n ormele în care se vorbește despre

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
14
bunele moravuri sau despre ordine publică, noțiuni lăsate de legiuitor nedefinite
dar care pot fi aplicate și interpretate în raport cu diversitatea condițiilor pe care
le infatiseaza evolutia vietii.

1.3 NOȚIUNEA, OBIECTUL, SCOPUL ȘI IMPORTANȚA
INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

Legile proiectate, în special actele și regulile moderne, sunt redactate de experți
legali și ar putea fi de așteptat ca limbajul folosit să lase puțin loc pentru
interpretare sa u construcție. Dar experiența tuturor celor care trebuie să suporte
și să împărtășească sarcina de aplicare a legii a fost diferită.

Prin interpretare se înțelege arta de a afla adevăratul sens al unei promulgări prin
acordarea cuvintelor actului care are sensul lor natural și obișnuit. Este procesul
de a stabili adevăratul sens al cuvintelor utilizate într -un statut. Curtea nu este de
așteptat să interpreteze în mod arbitrar și, prin urmare, au existat anumite
principii care au evoluat din exercitarea con tinuă a instanțelor. Aceste principii
sunt uneori numite „reguli de interpretare”.
Prin interpretarea normelor de drept civil (interpretarea legii civile) se înțelege
operațiunea de stabilire a conținutului și sensului normelor de drept civil.

Scopul inte rpretării unei norme juridice civile constă în a vedea care este sfera
situațiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă și a se
asigura astfel corecta aplicare a acelei norme. Deci, interpretarea legii civile

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
15
reprezintă o etapă în p rocesul aplicării legii civile, conținutul interpretării fiind
tocmai stabilirea sensului voinței legiuitorului, exprimată într -o anumită normă
de drept civil.

În practică, interpretarea normelor de drept civil este impusă de mai multe
împrejurări.

În pr imul rând, oricât de bună este o lege la data adoptării ei, ulterior, ea este
depășită de dinamica vieții, apărând situații care nu au fost avute în vedere de
legiuitor, punându -se astfel problema de a ști dacă situația nou ivită poate fi
încadrată sau nu în ipoteza unei anumite norme de drept civil.

În al doilea rând, interpretarea este impusă și de împrejurarea că legiuitorul, în
grija sa de a nu scăpa nereglementate anumite situații din practică, utilizează
formulări generale în redactarea textelor de l ege. Asemenea formulări cer însă
explicarea sensului lor, pentru a se putea stabili dacă o anumită situație se
încadrează sau nu în ipoteza normei juridice respective. Spre exemplu, în materia
prescripției extinctive, legea nu enumeră motivele de repunere în termen,
mulțumindu -se să precizeze, generic, că este vorba de „motive temeinice”; într –
o asemenea situație, revine teoriei și practicii judiciare sarcina de a preciza ce se
înțelege prin aceste motive, pe cale de consecință, determinându -se domeniul
repunerii în termenul de prescripție extinctivă.

în al treilea rând, termenii folosiți de legiuitor în alcătuirea dispozițiilor legale
nu au întotdeauna înțelesul din vorbirea obișnuită. Din punctul de vedere al
termenilor întrebuințați de legiuitor, putem d eosebi următoarele categorii de
cuvinte:

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
16

– cuvinte care au sensul din vorbirea curentă;

– cuvinte care sunt folosite și în vorbirea curentă, dar în limbajul juridic civil au
un sens mai larg. De exemplu, art. 539 alin. (2) C.civ. stabilește că „sunt bunu ri
mobile și undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum și energia de
orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de orice persoană și
puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei
acestora”;

– cuvinte care în limbajul dreptului civil au un sens specific, diferit de cel din
vorbirea obișnuită. Spre exemplu, în terminologia dreptului civil, prin obligația
de a da se înțelege îndatorirea de a constitui sau transmite un drept real, deci
sintagma „a da” primește o altă accepțiune decât în limbajul curent;

– cuvinte care au caracter tehnic juridic (sezină, fideiusiune, uzucapiune etc.).
Menționăm că, uneori, același cuvânt are semnificații diferite, în funcție de
instituția sau categoria juridică în care este folosit. Spre exemplu, cuvântul „terț”
are un anumit înțeles în materia efectelor actului juridic civil (toate persoanele
în afară de părțile actului juridic și avânzii -cauză ai acestora), un înțeles mai larg
în materie de simulație (incluzând și persoane care, în mod obișnuit, fac parte
din categoria avânzilor -cauză ai părților actului juridic), un alt înțeles în materia
cesiunii de creanță (persoanele care nu au luat parte la contractul de cesiune și
nu sunt succesori universali sau cu titlu universal ai părților contractante, dar față
de care cesiunea prezintă interes, cum este cazul debitorului cedat până în
momentul îndeplinirii formei de publicitate, al cesionarilor succesivi și ulteriori
ai aceleiași creanțe, al cr editorilor cedentului) și un alt înțeles în materia

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
17
înstrăinărilor de imobile (dobânditorii succesivi ai aceluiași imobil și de la
aceeași persoană).

Desigur că problema interpretării nu se mai pune în acele ipoteze în care însuși
actul normativ definește noțiunea sau noțiunile cu care operează. Spre exemplu,
art. 8 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, stabilește care este suprafața maximă de teren ce se atribuie în
proprietate unei familii, iar în aline atul următor se arată că „prin familie se
înțeleg soții și copiii necăsătoriți, dacă gospodăresc împreună cu părinții lor'’; în
art. 2 și art. 17 din Legea nr. 114/1996, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, sunt definite anumite noțiuni folosite în această lege
(locuință, locuință convenabilă, locuință socială, locuință de serviciu, locuință
de intervenție, locuință de necesitate; locuință de protocol, casă de vacanță,
condominiu, unitate individuală și familie); art. 1 din O.G. nr. 52/1 997 privind
regimul juridic al fran -cizei, republicată, definește noțiunile de francizor,
beneficiar, know -how, rețea de franciză etc.

în al patrulea rând, interpretarea este necesară în unele cazuri și datorită faptului
că norma juridică are o formulare ambiguă, imprecisă sau neclară.

Obiectul interpretării statutului este de a determina intenția legiuitorului transmis
expres sau implicit în limbajul folosit. După cum afirmă SALMOND, „prin
interpretare sau construcție se înțelege, procesul prin care instanțele încearcă să
constate sensul legiuitorului prin intermediul formelor autoritare în care este
exprimat.”

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
18
Reguli de interpretare elaborate au fost evoluate chiar și într -o etapă foarte
timpurie a civilizației și culturii hinduse. Regulile date de „Jaimini”, autorul
Mimamsat Sutras, menite inițial pentru srutis au fost folosite și pentru
interpretarea Smritis.

În procesul de interpretare, sunt utilizate mai multe ajutoare. Acestea pot fi
statutare sau nereglementare. Ajutoarele statutare pot fi ilu strate prin Legea
privind clauzele generale din 1897 și prin definiții specifice conținute în acte
individuale, în timp ce ajutoarele nereglementare sunt ilustrate prin reguli de
interpretare de drept comun (inclusiv anumite prezumții referitoare la
interp retare) și, de asemenea, prin jurisprudențe referitoare la interpretarea
statutelor.

Înțeles și definiție de interpretare
În conformitate cu interpretarea sau construcția lui Salmond este procesul prin
care instanțele încearcă să constate sensul legiuitor ului prin intermediul formelor
autoritare în care este exprimat. " S -a spus că există o distincție între cele două
expresii. După cum explică Cooley: „Interpretarea diferă de construcție, în
sensul că prima este arta de a afla adevăratul sens al oricărei f orme de cuvinte;
adică simțul pe care intenționează să îl transmită autorul lor. Pe de altă parte,
construcția reprezintă extragerea concluziilor, respectând subiectele care se află
dincolo de expresia directă a textului. Această distincție a fost critica tă pe scară
largă.

Interpretarea statutului este procesul de constatare a adevăratului sens al
cuvintelor utilizate într -un statut. Când limbajul statutului este clar, nu este
nevoie de regulile de interpretare. Dar, în anumite cazuri, mai multe semnifica ții

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
19
pot fi derivate din același cuvânt sau propoziție. Prin urmare, este necesar să
interpretăm statutul pentru a afla intenția reală a statutului.

Interpretarea statutului este necesară din două motive de bază: –
Limbajul legislativ – limbajul legislativ poate fi complicat pentru un profan și,
prin urmare, poate necesita interpretare; și
Intenția legislativă – Intenția legislativului sau intenția legislativă asimilează
două aspecte: a. conceptul de „sens”, adică ce înseamnă cuvântul; și b. conceptul
de „s cop” și „obiect” sau „motivul” sau „spiritul” care trece prin statut.
Câteva puncte importante de care trebuie avut în vedere interpretarea statutului:
➢ Intenția legislativului.
➢ Statutul trebuie citit în ansamblul său în contextul său.
Statutul ar trebui să fie construit astfel încât să fie eficient și funcțional – dacă
dispozițiile legale sunt ambigue și capabile de diverse construcții, atunci trebuie
adoptată acea construcție care va da un sens și un efect celorlalte dispoziții din
actul normativ, mai degrabă decât cele care nu vor da niciuna .
Dacă semnificația este simplă, efectul trebuie să fie dat indiferent de consecințe.

Procesul de construcție combină atât abordările literare, cât și cele intenționate.
Regula de construcție intenționată e vidențiază faptul că ar trebui să treceți de la
construcția literală atunci când duce la absurd.
Natura și domeniul de aplicare

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
20
Necesitatea interpretării nu ar apărea decât atunci când limba unei dispoziții
legale este ambiguă, nu este clară sau în cazul î n care două puncte de vedere sunt
posibile sau în cazul în care dispoziția dă un sens diferit înfrângerea obiectului
statutului.

Dacă limba este clară și lipsită de ambiguitate, nu ar apărea nicio nevoie de
interpretare. În acest sens, o Băncă Constituțio nală formată din cinci judecători
ai Curții Supreme din R.S. Nayak v A.R. Antulay, a ținut:

„… Dacă cuvintele statutului sunt clare și lipsite de ambiguitate, este cea mai
simplă obligație a Curții să dea efect sensului natural al cuvintelor utilizate în
dispoziție. Problema construcției se ridică numai în cazul unei ambiguități sau
sensul simplu al cuvintelor utilizate în statut ar fi autodepășit. ”

Din nou, Curtea Supremă din Grasim Industries Ltd. împotriva Colectorului
vamal, Bombay , a urmat același principiu și a observat:

„În cazul în care cuvintele sunt clare și nu există obscuritate și nu există
ambiguitate și intenția legiuitorului este transmisă clar, nu există niciun spațiu
pentru ca instanța să își asume sarcina de a modifica sau modifica dis pozițiile
legale.”

Scopul Interpretării Statuturilor este de a ajuta judecătorul să constate intenția
Legislativului – nu de a controla această intenție sau de a o limita în limitele pe
care judecătorul le poate considera rezonabile sau convenabile.

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
21

Core ctul este cel care armonizează cel mai bine cuvintele cu obiectul statutului.
După cum a declarat Iyer J. „a fi literal în sens înseamnă a vedea pielea și a lipsi
sufletul. Cheia judiciară a construcției este percepția compusă a deha și a dehi –
ului preved erii. ”

Potrivit lui Blackstone, cea mai corectă și rațională metodă de interpretare a unui
statut este prin explorarea intenției Legislativului prin cele mai naturale și
probabile semne care sunt 'fie cuvintele, contextul, subiectul, efectele și
consecin țele, fie spiritul. și motivul legii ”.
Interpretarea legală este un tip specializat de interpretare care permite
persoanelor care vorbesc limbi diferite să comunice într -un cadru legal sau
paralegal. Aceasta ar putea include:

Comunicarea cu personalul de ordine.
Interpretarea procedurilor judiciare.
Interpretarea între consilieri și clienți.
Ca și alte forme de interpretare, interpretarea legală se ocupă strict de
comunicarea vorbită sau semnată. Între timp, traducerea legală se ocupă de
cuvântul scris. Atât interpretarea juri dică, cât și traducerea legală sunt esențiale
pentru administrarea justiției într -o societate multilingvă.

Interpretare și raportare legală a infracțiunilor

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
22
Importanța interpretării legale începe prin asigurarea primelor infracțiuni.
Accesul la limbă (sau lipsa acestora) afectează capacitatea victimelor și a
martorilor de a raporta infracțiuni pentru investigare.
CUNOAȘTEREA DREPTULUI

Realizarea dreptului cere, în mod necesar,cunoașterea și înțelegerea normelor
juridice de către indivizi pentru că numai în acest mod, vor cunoaște drepturile
și obligațiile,pe care le au în societate,pentru că numai așa se vor putea conforma
modelului de comportament prescris de lege și se vor putea integra în
societate.Un important rol revine în acest scop exprimării drept ului,clarității

Terminologiei folosite capabilă de a fi înțeleasă,nu numai de specialiștii
dreptului,dar și de cei cărora li se adresează norma juridică. Desigur, limbajul
juridic este un limba tehnic, cu grad de abstracție ridicat, dar nu trebuie ca aces t
limba să fie exagerat, imprecis și incoerent, întrucât norma uridică să nu fie
înțeleasă de subiecții de drept. Legile trebuie să fie simple,clare și înțelese de
destinatar. Dar pentru a fi accesibile și asimilate, legile trebuie să fie difuzate.
Constit tuția, în art 78 prevede obligația publicării legii promulgate de
Președintele României,în Monitorul Oficial și numai după publicare sau la data
prevăzută în textul ei, va intra în vigoare.Aceeași obligație există pentru
ordonanțe,hotărâri ale Guvernului ș i alte acte normative, pentru că numai așa vor
putea fi opuse celor cărora aceste acte normative li se adresează.
Publicarea actului normativ este o exigență esențială,imuabilă și generală.
Exigența este esențială, întrucât o lege ocultă,nefiind cunoscută de către
destinatari,nu are calitatea de lege și,deci,nu are nici un efect.Din istorie
cunoaștem că legile nepublicate au fost utilizate,în mod regulat,ca instrument de
represiune cu titlu de exemplu,se citează legea germană nazistă intitulată Nacht

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
23
und Ne gel (Noapte și Negură) evocată la procesul de la Nuremberg al
criminalilor de război,care a servit ca instrument de teroare în timpul ultimei
perioade a celui de -al doilea război mondial.Importanța acordată de uriști
publicării legilor demonstrează că este vorba nu numai de o chestiune de o
tehnică uridică,ci de o cerință esențială de valabilitate a legii.
Exigența imuabilă.Publicarea legilor este o exigență prevăzută în toate timpurile
și de toate legislațiile care sau succedat în tara
Noastră, cu unele excepții în perioada comunistă,existând principiul imuabil că
nici o lege nu ar putea fi obligatorie fără o publicare prealabilă.Exigența
generală. Exigența publicării privește toate actele normative indiferent că e vorba
de lege sau de vreun alt act norma tiv.
Publicarea trebuie să cuprindă întregul act normativ când este un act normativ
național,dar legea străină poate fi publicată în țara noastră numai în acele părți
care interesează autoritățiile române.
Legile și alte acte normative,mai sunt publicate,î n culegeri de acte normative
întocmitte de Consiliul Legislativ, Ministerul ustiției sau alte autorități
administrative independente,în presa cotidiană sau periodice ,în lucrări de
documentare juridice ori pe calea difuzării informației prin băncile de dat e,
internet, informatică juridică ocupând un loc tot mai important în difuzarea
dreptului.
Efectele publicării legi sunt următoarele:
a)intrarea în vigoare a legii
b)autenticitatea legii
c)opozabilitatea legii celor interesați
Legea este considerată ca fiind cunoscută de toți cetățenii prin efectul
publicării,chiar dacă,în fapt,cel interesat nu a luat cunoștință de lege. Este regula

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
24
tradițională enunțată în adagiul "Nemo censetur igonare legem" în conformitate
cu care nimeni nu se po are apăra invocând necunoașterea legii.Această regulă
obligă,în egală măsură, pe fiecare membru al societății să cunoască și să respecte
legea, ea fiind o exigență superioară a securității uridice.Dacă regula nu ar fi
riguros aplicată,fiecare din cei care au încălcat legea ar pretexta că nu au
Cunoscut legea,urisdicțiile ar fi în imposibilitate să o aplice,iar în societate ar
domni dezordinea.Este deci inadmisibil,ca indivizii să se sustragă dispozițiilor
legii prin faptul că au ignorat -o voluntar,ao simul at ori au negliat să o
cunoască.Fără îndoială că în inflația actuală de legi și acte normative estte
iluzoriu să credem că legea va fi cunoscută de toți într -un mod corespunzător.În
aplicarea acestui principiu, nu interesează însă totalitatea legilor și a actelor
normative, ci mai ales,acele legi care sunt necesare pentru realizarea ordinii în
societate și a echilibrului social.

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
25

CAPITOLUL II
ACCEPTAREA REGULILOR JURIDICE
2.1 CARACTERISTICI

Legea,având un caracter obligatoriu,respectarea și aplicarea ei este impusă prin
forța ei obligatorie,care este internă.În mod normal deci, aplicarea legii nu
depinde de subiectele de drept care trebuie să aibă o conduită conformă normelor
legale.În cazul în care nu o acceptă, le gea va fi impusă prin constrângere.
Forța legii depinde nici de valoarea regulei²,odată intrată în vigoare,ea trebui
respectată și executată,indiferent de categoria organului de stat, care a emis –
o.Regula de drept trebuie să fie adaptată faptelor,să fie ad ecvată situațiilor care
intră sub prevederile sale.O lege care corespunde ideii despre drept a corpului
social va fi acceptată de maoritatea populației 1,fiind ușor de transpus în viață,
dacă este utilă societății,din contră, o lege contrazice interesele c etățenilor și,în
general nu mai corespunde ordinii juridice.

1 GEORGES RIPERT -Les f ormes creatrices du droit,Paris,1955,pag.396 -397

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
26
Uneori,însuși lrgiuitorul oferă posibilitatea de opțiune a destinațiilor,între o
normă de drept și alta,între a aplica sau nu regula de drept.Astfel,art.5 Cod civil
român prevede că"nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de
la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.Printr -o interpretare
per a contrario se înțelege, că în restul cazurilor,a normelor de drept facultative
cu o largă circulație în dreptul civ il și în dreptul comercial se poate
deroga.Principiul libertății contractuale(art.696 Cod civil) nu ține seamă de
varietatea situațiilor particulare, de diversitatea de interese, pe care norma de
drept nu le poate acoperi în totalitate.Atunci când interesu l general o
cere,legiuitorul, prin diferite formule,îi conferă normei juridice un caracter
imperativ, declarând -o de ordine publică sau precizând că sunt lovite de nulitate
accele convenții care sunt contrare dispozițiilor legale,ordona sa se deroge de la
aceste dispoiții.Este cazul unor prevederi constituționale sau drept administrativ
ori a dispozițiilor art.5 suscitat.
Alteori, legiuitorul derogă de la principiul libertății convențiilor, autorizând
excepții precizate in textul de lege.Un al treilea mod d e a aplica legea constă în
încadrarea în ordinea juridică formală, fără a aplica în realitate textul pe care -l
impune regula de drept.Se afirmă astfel,respectul față de norma legală fără a o
urma în realitate,ori nu se poate stabili dacă legea a fost aplic ată datorită
dificultățiilor de probație ori interdicție de a dovedi împotriva menținerii dintr –
un act.Asemenea situații se întâlnesc în domeniul societățiilor comerciale unde
subiectele de drept,în mod voit,uneori,încearcă să dea numai o aparență de
aplic are a normei a normei de drept.

Apartenența de drept. Dificultățiile de aplicare a dreptului se explică, mai ales
prin rațiuni de ordin psihologic, prin necesitatea unui echilibru între secret și
aparență. Se rețin sub acest aspect două fenomene interesan te:Aparența și
simulația.
A. Aparența în anumite circumstanțe definite de lege sau jurisprudență este
creatoare de drept. Regula de drept poate fi considerată ca stabilită în funcție de

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
27
un anumit decupaj al realității care determină domeniul și condițiile sale de
aplicare.Între regula de drept și fapt există acțiuni și reacțiuni.Regula de drept
asumă,orientează,analizează sau contrazice faptul; confirmă, completează sau
contrazice regula,iar rezistența care o opune dreptului se manifestă în feluri
diferite. Unul dintre ele, ilustrează in special, importanța fenomenelor
juridice.Prin aplicarea teoriei apartenenței se ajunge ca, bazată pe apartenență,
credința greșită și scuzabilă în existența unei situații juridice, să fie protejată ca
un drept și face ca în a numite condiții să supraviețuiască anumite efecte ale
acestei aparențe dincolo de realitatea juridică.Este"Error communis facit
jus"(Eroarea comună este creatoare de drept)Prin eroarea comună nu se creează
însă o regulă de drept, ci se legitimează o falsă reprezentare a realității, o aparență
de drept care nu se substituie dreptului însuși.Numai existența unei aparențe la
care dreptul atașază unele consecințe nu este suficientă pentru a da loc la
aplicarea teoriei invocate.Este necesar a presupune că o pers oană neîncrezându –
se în aparență, se înșală asupra existenței unei situații juridice,într -un asemenea
caz,dreptul atribuie anumite consecințe acestei credințe eronate și de aceea
respinge aplicarea normal logică,a regulilor de drept
Principiul aparenței de drept sugerează observarea unor condiții:
a)eroarea comună nu este o eroare universală,însă ea trebuie să fie o eroare
colectivă apreciată după un criteriu calitativ,în sensul că orice om prudent și
diligent,de bună -credință,aflat în aceeași situație ar f i convins de aparență
b)victima presuasiunii să fi fost de bună credință(eroarea colectivă să se realizeze
și ca eroare individuală a celui neștiutor)
c)eroarea privește atât eroarea de fapt, cât și eroarea de drept.
Principiul validității aparenței de dre pt justifică validitatea actelor cu titlu oneros
încheiate de terții de bună -credință cu titularul aparent al unui drept, cu condiția
ca aparența creată să fi fost considerată ca atare în mod public, perecum și de
terții de bună –credință în cauză, că repr ezintă însăși realitatea.Ideea protecției
bunei -credințe inspiră o serie de soluții cum sunt:transferul proprietății de către

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
28
un neproprietar , validitatea actelor moștenitorului aparent, căsătoria putativă,
validitatea actelor funcționarului de bună – credință , principiul validității
aparenței în drept este consacrat de art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la
actele de stare civilă.Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a
exercitat,în mod public, atribuțiile de ofițeri de stare civilă, cu re spectarea
prevederilor prezentei legi sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea această
calitate.Ceea ce legea ia în considerare, în acest caz,este sinceritatea celui care
se află în eroare și nevoile securității juridice a actelor.Aparența unei situa ții
normale poate izvorî și din crearea în mediul social a unei situații extralegale,
care se menține un timp îndelungat și este folosită netulburat, ceea ce crează
dovada utilității recunoașterii menținerii legale.Este cazul posesiei de bună –
credință care duce la dobândirea unui imobil prin prescripție achizitivă sau a
domiciliului de fapt, care poate fi luat în considerare la îndeplinirea unor
formalități administrative sau la stabilirea competenței instanțelor
judecătorești.Bineînțeles, o intterpretare p rea favorabilă terților de bună -credință
poate să comporte pericol, de aceea instanțele judecătorești subordonează
aparența dreptului existenței,,unei erori legitime” care ar fi comis -o orice
persoană rezonabilă, fie ceea ce este net, mai restrictiv, unei erori comune,
,,invincibile”, căreia nici o persoană nu putea să -i scape.
Stimulația.Un alt aspect al aparenței în drept îl constituie stimulația.Ea
presupune două acte juridice, din care unul real și secret, iar altul simulat și
aparent.
Simulația este acea operațiune juridică, în care, printr -un aspect aparent
public,ostensibil, dar mincinos, nereal numit și simulat, se crează o situație
diferită de cea stabilită printr -un act ascuns secret, dar adevărat ,numit și
contraînscris.Suntem în prezența a două convenții, una care este ostensibilă, dar
mincinoasă, alta care este sinceră, dar secretă.Art.1175Cod civil precizează
efectul contraînscrisului, atât în privința părților, cât și terților.Terțul de bună –
credință poate invoca fie actul public,fie actul se cret.Dreptul terțului de bună –
credință rezultă din lege și nu din convenție.Este de înțeles că cele două convenții

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
29
suprapuse scapă într -o anumită măsură de dreptul comun al efectelor
contractelor.
Simulația cere îndeplinirea a trei condiții:
a)Părțile tre buie să fie de acord asupra contractului pe care îl încheie în
realitate.Simulația se deosebește de dol, chiar dacă uneori are un scop
fraudulos.În caz de dol, există o manevră contrară uneia din părțile actului,
emanând de la cealaltă parte,în caz de simu lație, părțile sunt de acord; există o
înțelegere între ele cu privire la terți,niciuna nefiind înșelată.
b)Actul secret trebuie să fie contemporan cu actul aparent.Simulația trebuie să
se distingă de situația, în care actul posterior revocă sau modifică u n act anterior
real convenit;
c)Actul modificator este secret; existența sa nu este relevată de actul aparent.
Simulația nu este însoțită în mod necesar de fraudă, ea poate avea scop licit, de
exemplu, un binefăcător dorește să disimuleze donația sa pentru a păstra
anonimatul. Simulația nu este prin ea însăși o cauză de nulitate
Sancțiunea simulației este inopozabilitatea actului juridic;actul secret nu
poate fi opus terților, deoarece nu -i poate păgubi.El produce efecte numai între
părți. Simulația presup une, adesea, o fraudă fiscală.
Ordonanța Guvernului nr. 12/1998 prin art. 4 a prevăzut că actul aparent public
este nul, în cazul în care, printr -un act ascuns există înțelegere asupra altui preț.
Regula este însă, că actul public este salvat prin aparenț a sa de legalitate.Regula
juridică apare respectată și nu interesează dacă este violată atunci când există
rațiuni temeinice pentru a scuza această încălcare 276
Subterfugiul în fața legii, adică situarea voluntară în afara sferei de aplicare a
legii es te un alt mod de eludare.De regulă, subterfugiul nu apare ca ilicit și nu
constituie o fraudă de lege, ci pur și simplu, un motiv de neaplicare a legii, legea

276 CSJ-S.civ.dec.nr.892/1993,în rev.Dreptul nr.10 -11/1993, pag. 124, CSJ -S.civ.nr.2160/1992 în rev.Dreptul nr.10 –
11/1993

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
30
rămâne intactă în ordinea juridică formală, dar nu se aplică în cazul concret.
Asemenea situații se întâlnesc în materie fiscală când un contribuabil își
organizează activitatea profesională și averea, în așa fel încât să nu fie susceptibil
de taxare legală ori taxarea legală să se facă întru -un quantum mai mic dacât cel
real.Contribuabilu nu comite o fraudă fiscală.El folosește motive prevăzute de
lege pentru a ieși din câmpul de aplicare a legii.
Exemplele, de mai sus, demonstrează că realitatea legii poate fi împiedicată
în diferite moduri.De regulă însă, normele de drept se realizează prin accepta rea
de către cei interesați, în grade diferite, existând suficiente situații când legea
este ocolită sau chiar de nesupunere la legi, datorită imperfecțiunii legii,
necunoașterii sau neînțelegerii legii ori greșitei aplicări, de către agenții
autorității p ublice.

2.2 FORMELE DE REALIZARE A DREPTULUI

Realizarea dreptului cuprinde două mari forme:
1)Realizarea dreptului prin activitatea de respectare și executare a legilor;
2)Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele
statului. Literatura juridică 277 consideră că există două condiții minime,
necesare și suficiente pentru o bună funcționare a unui sistem juridic.Pe de o
parte, normele de drept care sunt valide, potrivit criteriului de validitate al
sistemului, să fie re spectate,ascultate, iar pe de altă parte, aceste norme de drept
să fie efectiv admise de către autorității ca fiind modelele publice și comune de
conduită, pe care le adoptă în această calitate.Prima condiție este sigură care
trebuie să fie satisfăcută, în mod necesar, de către cetățeni,într -o societate
sănătoasă cetățenii vor accepta, adesea,în fapt aceste reguli, ca modele comune
de comportament și vor recunoaște obligația de a le respecta sau chiar o vor
ridica la nivelul general al respectării Constituț iei.Cea de -a doua condiție va fi
îndeplinită numai de autoritățiile sistemului, de funcționari care au obligația să
considere aceste reguli ca standarde oficiale ți să le aplice întocmai.
2.Distincția între respectarea și aplicarea dreptului. Tradițional s e face
distincția între respectarea și aplicarea dreptului. În general, se consideră că, de

277 H.L.A.Hart -Le concept du droit, Bruxelles,1976,pag.145 -146

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
31
vreme ce finalitatea oricărei norme juridice constă în reglementarea relațiilor
sociale, se poate spune că o normă de drept este aplicată ori de câte ori are
efecte asupra unei relații sociale. Vorbind, la propriu, s -a făcut distincția,
tradițional, între aplicarea propriu – zisă a normelor juridice de către organele
statului(legislative, executive și judecătorești) și respectarea normelor juridice
de către cetățeni, în general, de către subiectele de drept cărora li se adresează.
De asemenea, se face distincția între aplicarea directă a normelor juridice,
acelor relații sociale pentru reglementarea cărora au fost edictate sau
sancționate si aplicarea prin analogie a n ormelor juridice, adică aplicarea
normelor unei relații sociale pentru reglementarea cărora nu au fost inițial
edictate și sancționate.În ambele cazuri, fie că este vorba de respectare, fie că
este vorba de aplicare este necesar ca participanții la raportu l social reglementat
de normele juridice să cunoască și să înțeleagă obiectul de reglementare,
finalitatea și conținutul normelor juridice 278.
Respectarea dreptului de către cetățeni este o formă importantă de realizare a
dreptului care constă în îndeplin irea dispozițiilor prescrise în normele juridice.
Subiectele de drept își îndeplinesc obligațiile prevăzute în normele juridice, ca
urmare a cunoașterii și înțelegerii necesității realizării și executării lor, precum
și a consecințelor la care s -ar expune în cazul în care ar încălca prevederile
acestor norme. Metodele educative preventive sunt îmbinate cu metoda
represivă folosită în scopul de a determina pe cei care nu se supun de bună -voie
prevederilor normelor juridice de a respecta obligațiile ce le rev in. Respectarea
și executarea normelor juridice înseamnă subordonarea comportamentului
personal, modului de conduită cuprins în norma de drept. Această conduită tip
se găsește în actele de respectare a legilor independente de cetățeni, cât și în
actele de executare a dreptului. În ambele situații, dreptul acționează ca un
factor de programare a conduitei membrilor societății. Conform cerințelor
impuse de realitatea socială “ respectarea ;și executarea legii ca formă de
realizare a dreptului consideră I. Dem eter, constă în faptul că aceștia în
diferitele lor relații și în activitățile lor sociale, în general, se conformează
dispozițiilor normative în vigoare’” 279 Respectarea și executarea dispozițiilor
normelor juridice, de către membrii societății, de către instituții și organizații,
apare cea mai bogată formă de realizare a dreptului atât sub aspectul
participării, cât și sub aspectul frecvenței actelor juridice încheiate. Această
formă de realizare a dreptului semnifică o conformare a conduitei subiectelor
de drept la dispozițiile normelor juridice imperative sau permisive, ca urmare a
înțelegerii de către cetățeni a necesităților respectării și acceptării acestor
norme în conduita lor, în societate.

278 Dan Ciobanu -Introducere în studiul dreptului, ED,HYPERION, 1992, pag. 69.
279 I.Demeter -Aplicarea dreptului în teoria generală a dreptului, pag. 384

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
32
Respectarea și executarea normelor juridice îmbracă anumi te forme, în raport
cu tipul normelor juridice, a căror respectare este cerută de acțiune și de
subiecții implicați în îndeplinirea acestora 280.O primă formă de realizare a
dreptului constă în realizarea normelor prohibitive (de drept penal administrativ,
financiar) Pentru respectarea interdicției prevăzute de aceste norme este
suficient ca persoanele la care se referă să se abțină de la săvârșirea faptelor și
astfel dispoziția prohibitivă a normei este realizată. Această activitate nu
presupune operațiuni juridice și nici nu necesită realizarea unor raporturi
juridice. Normele prohibitive dau naștere unor raporturi juridice numai în cazul
încălcării lor. În unele cazuri, la respectarea normelor juridice subiecții de drept
se orientează după instinctul lor d e conservare; în altele cazuri, respectarea
normelor juridice se realizează prin presiuni sociale și temeri de sancțiuni, în
caz de încălcare a acestor norme.
Sancțiunea conduitei ilicite nu are, întotdeauna, în mod necesar un caracter
penal, ea poate avea și un caracter civil, constând în anularea actului juridic sau
plata unor despăgubiri. Eficacitatea sancțiunii depinde de următoarele trei
elemente: posibilitatea aplicării unei sancțiuni, gradul de raționalitate a
subiectului de drept implicat și însemnă tatea relativă a avantajelor presupuse a
fi obținute din încălcarea normei de drept 281.
A doua formă de realizare a dreptului, prin respectarea și executarea normelor
juridice poate fi constantă în cazul normelor juridice permisive și supletive. În
asemen ea cazuri normele juridice se concretizează în acte juridice individuale,
în temeiul unor acte juridice individuale numai dacă destinatarii din actul
juridic încheiat nu au adoptat alte clauze decât cele prevăzute de normele
juridice.
O a treia formă de r ealizare a dreptului constă în aplicarea actelor juridice
de către autoritățile publice competente, potrivit unor proceduri speciale și se
concretizează în eliberarea unor acte individuale, pe baza cărora apar raporturi
juridice. Respectarea și executarea dispozițiilor normelor juridice este un
proces conștient în cadrul căreia membrii colectivității își valorifică drepturile
subiective în concordanță cu dispozițiile acestor norme. Într -o legislație bine
întocmită este înglobată întreaga activate socială, în care situație practicile
sociale nu sunt în definitiv, decât realizarea acestui drept 282.
3. Trăsăturile realizării dreptului prin activitatea de respectare și executare a
normelor juridice.
Respectarea și executarea normelor juridice comportă următoar ele trăsături 283:

280 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit.,pag.93.
281 Fr.Rigaux -Introducțion a l a science du droit, pag.141 -161.
282 M.Djuvara -Teoria generală a dreptului, Ed.ALL,2015,pag.469
283 N.Popa – Teoria generală a dreptului, 2016, pag. 256.

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
33
1. Respectarea și executarea normelor juridice asigură, prin conformarea la
dispozițiile normative cu caracter imperativ sau permisiv, realizarea cerințelor
și a valorilor sociale reflectate în sistemul dreptului. Această formă este o
componentă de bază a climatului de ordine și legalitate.
2. Conformarea la conduita stabilită prin normele de drept este rezultatul direct
al acțiunii convergente a mai multor factori, cum ar fi: conținutul dreptului,
acceptarea legii de către membrii societ ății, ridicarea nivelului vieții materiale
si spirituale a oamenilor, caracterul sistematic al instrucției și educației etc.
3. Respectarea și executarea normelor de drept ca formă de realizare a
dreptului este mult mai bogată în volum și intensitate decâ t aplicarea dreptului,
întrucât ea declanșează un număr nelimitat de situații juridice la care participă
cetățenii și diferite organizații sociale.
4. Respectarea și executarea normelor juridice permite cetățenilor să -ți
valorifice drepturile subiective corelația cu obligațiile ce le incubă în procesul
interacțiunii sociale.

CAPITOLUL III – REALIZAREA
DTEPTULUI
PRIN APLICAREA NORMELOR JURIDICE DE
CĂTRE
ORGANELE STATULUI

Aplicare dreptului este definită ca fiind acea formă juridică de realizarea
dreptului constând în realizarea ți elaborarea unui sistem de acțiuni statale în
vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și sancțiunilor normelor de
drept284. Evident înt re activitatea organelor de stat care aplică dreptul și

284 N. Popa. -op. Cit . pag, 258.

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
34
activitatea cetățenilor și a organizațiilor sociale există o deosebire calitativă și ,
de aceea această deosebire trebuie relevată prin termeni diferiți285.

Această formă specifică pentru activitatea organelor statului este
denumită, de regulă, ,,aplicarea dreptului”. Actul prin care se concretizează
activitatea de aplicare a dreptului într -un rezultat specific se numește act de
aplicare. Actele de aplicare a dreptului pot fi, în primul rând, elaborate de
organele statului care au misiunea nu numai să asigure reglementarea relațiilor
sociale, ci să transpună în viață regulile de conduită instituite prin normele
abstracte, prin acte individuale de aplicare și să asigure executarea acestor acte
de către cetățenii și organizațiile sociale în concordanță cu prevederile actelor
normative.
Actele normative care conțin reguli de conduită cu caracter general,
abstract și tipic trebuie să fie aplicate faptelor care, prin natura lor, sunt
contingente, variabile și individuale și prin esența lor sunt concrete, afirmând
identitatea între circumstanțele cauzei și condițiile de aplicare, de regulă. Actele
de aplicare a dreptului reflectă aceeași voință de stat, ca și actele no rmative,
concretizând prevederile generale la anumite subiecte, în drepturi și obligații
determinate, în cadrul raporturilor juridice. Actul de aplicare a dreptului poate
însă să constea în acte normative, subordonate de punere în executare a legii,
cum su nt, hotărârile Guvernului . Fiecare normă de drept alcătuiește un act de
executare al normei superioare care o reglementează, iar norma astfel creată va
fi executată la rândul ei, de norma inferioară pe care o reglementează286 . Actul
de aplicare a dreptu lui poate fi realizat printr -o decizie a instanței judecătorești
sub forma unui silogism judiciar; premisa majoră este formată din regula de drept
aplicabilă; premisa minoră fiind constituită din afirmația că faptul la care se
referă îndeplinește condițiil e necesare aplicării regulei care formează premisa
majoră, concluzia fiind deducția logică a consecințelor care rezultă din aplicarea

285 M. Lubrici – Teoria generală a dreptului, 20188, pag. 196.
286 H. K elsen – Teoria gemerală a statului, București, 1928, pag. 69.

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
35
regulei de drept avute în vedere, faptelor din proces. În realitate, raționamentul
juridic nu se reduce, întotdeauna, la o structură așa de elementară; există
silogisme juridice cu fapte multiple și silogisme succesive. Pentru a corecta și
organiza soluțiile este necesar să intervină reguli, create uneori de doctrină și
fapte compensatoare, efectele deducției fiind astfel tem porare.
2.Aplicarea oricărei reguli juridice este condiționată de unul sau mai
multe fapte sau acte juridice. În vederea aplicării regulei juridice invocate este
necesar a se stabili realitatea faptelor sau actelor care formează condiția. Nu este
suficient de a formula o pretenție juridică care să corespundă realității, este
necesar a se dovedi această pretenție. În fiecare litigiu se poate distinge o
chestiune de fapt și o chestiune de drept. Chestiunea de fapt privește realitatea și
proba faptelor, chesti unea de drept constă în a cerceta și elucida regulile juridice
aplicabile. Când aplicarea dreptului dă loc la o contestație sau la un litigiu,
contestația sau litigiul sunt rezolvate printr -o procedură contencioasă care se
desfășoară în fața unei jurisdicț ii, printr -un proces penal, civil sau administrativ.
Contestația intervine ori de câte ori se cere o sancțiune pentru neobservarea sau
încălcarea regulei de drept. Procedura contencioasă duce la o decizie judiciară
prin care se rezolvă litigiul, se aplică sancțiunea și se satisfac sau nu pretențiile
contestatorului. Problemele fundamentale ale aplicării dreptului se referă la
aplicarea regulei de drept, în care sens se cercetează regulile de drept aplicabile
și odată găsite, se stabilește semnificația lor p recisă, se delimitează câmpul de
aplicație al legii și se rezolvă situațiile juridice în care s -au constatat obscuritatea
sau chiar lacuna legii.
3. Adesea este necesară interpretarea regulei de drept sau calificarea
juridică a faptelor. Pentru ca regula d e drept să fie aplicabilă, trebuie să se
stabilească circumstanțele speței, elementele constitutive, noțiuni la care servesc
la presupunerea existenței condițiilor, în aplicarea regulilor de drept. Este
operația numită calificarea juridică a faptelor. Acea stă operație este instrumentul
de aplicare a regulei și completează interpretarea sa abstractă. Definirea în acest
mod a unei anumite noțiuni este susceptibilă de a fi valorificată și în alte cazuri
ce se vor ivi în viitor. Prin acest mijloc, care are nume roase aplicații, se dezvoltă

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
36
și se precizează diferite noțiuni ce conduc la fixarea unor soluții în cazuri tipice,
iar pe această bază, la crearea unor noțiuni mai generale aplicabile într -o
instituție sau ramură de drept. Este motivul pentru care orice ca lificare în drept
este supusă controlului de legalitate al Curții Supreme de Justiție.
4. Aplicarea dreptului, prin care se înfăptuiesc prevederile normelor
juridice și se asigură protecția drepturilor subiective indică o multitudine de
probleme teoretice și practice, tehnice și fundamentale care sunt de competență
atât a puterii legislative, cât și a puterii executive și a puterii judecătorești.
Parlamentul, deși are ca activitate prioritară adoptarea legilor, emite acte de
aplicare dreptului, prin hotărâr i privind activitatea proprie. Guvernul are, în
principal, atribuții de aplicarea legilor prin dispoziții transmise structurilor
subordonate. Instanțele judecătorești elaborează numai acte de aplicare a
dreptului și anume hotărâri judecătorești. Activitate a de aplicare a dreptului
privește nu numai aplicarea de sancțiuni și restabilirea ordinii de drept încălcate,
ci cuprinde întreaga activitate de transpunere în viață a normelor juridice prin
acte individuale și concrete, adoptate de organele statului priv ind drepturile și
obligațiile corelative ale subiectelor de drept, actele de interpretare și calificare
juridică a normelor de drept, numirea într -o funcție, înființarea unei asociații sau
fundații în societăți comerciale. Actul de aplicare al dreptului n aște, stinge sau
modifică raporturi juridice, generează drepturi și obligații pentru persoanele la
care se referă, iar prin reguli de procedură organizează și modul de aplicare
concretă a regulei de drept. Aplicarea dreptului se realizează prin inițierea ș i
desfășurarea a numeroase raporturi juridice care se concretizează într -un rezultat
specific numit actul de aplicare.
Actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative, se
realizează pe baza acestora și au aceeași esență. Ele sunt acte in dividuale care
produc anumite efecte juridice concretizate în nașterea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice concrete, elaborate într -o formă specifică și
după o anumită procedură. Actele de aplicare a dreptului nu se confundă cu
actele normat ive, după cum activitatea de aplicare a dreptului și activitatea
normativă sunt două forme ale activității statale. Ele se deosebesc prin trăsături

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
37
de conținut și formă, distincția dintre cele două categorii de acte constând în
următoarele aspecte fundamen tale:
Activitatea normativă este dată în competența unor organe expres
prevăzute în Constituție, Parlamentul care elaborează legi și Guvernul care emite
ordonanțe și hotărâri normative, cât și decizii individuale, acte de aplicare a
dreptului. Actul normat iv se deosebește, în principal de actul de aplicare prin
conținutul diferit; scopul și finalitatea deosebită a celor două categorii de acte.
Activitatea de aplicare a dreptului poate fi realizată de orice organ al
statului și în limite determinate, chiar ș i de organizații nestatale.
Actele normative au un caracter general obligatoriu, abstract și tipic, pe
când actele de aplicare a dreptului trebuie să traducă în viață prevederile actelor
normative, concretizându -le în acte individuale.
Activitatea de elabo rare a actului normativ se desfășoară potrivit unor
reguli metodologice de tehnică legislativă. Actele de aplicare a dreptului sunt
elaborate într -o diversitate de forme, fiecare act de aplicare fiind întocmit după
reguli specifice de adoptare, modificare, reformare, structură și formă.
Scopul actului normativ este prevăzut chiar în acel act. Scopul de aplicare
este determinat de actul normativ, el trebuind să concretizeze prevederile normei
de drept. Actele normative nu creează, de regulă, în mod automat r aporturi
juridice. Actele de aplicare a dreptului creează , modifică sau sting raporturi
juridice.
Efectele celor două categorii de acte constituie un alt aspect al deosebirii
dintre ele. Actul normativ acționează impersonal și difuz de la intrarea lor în
vigoare și până la abrogare, ca urmare a apariției unui alt act normativ sau prin
ajungere la termen. Actele de aplicare a dreptului sunt emise pentru cazuri
determinate, efectul lor în timp, realizându -se în funcție de natura situațiilor
concrete și de c onținutul actului individual.
Actele de aplicare se deosebesc de actele normative și în ce privește
condițiile lor formale de valabilitate. Valabilitate unei legi depinde de adoptarea
ei de către Parlament, promulgarea de către Președintele României și pub licarea
ei în Monitorul Oficial. Actele de aplicare a dreptului se încheie de către organele

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
38
anume prevăzute de lege, cuprinzând date care individualizează actul în cauză,
cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de lege. Verificarea conformități
actelor normative diferă, după cum este vorba de lege sau de un alt act normativ,
controlul legitimității actelor normative cunoscând un sistem de garanții
specifice(controlul constituționalității legilor, controlul în contenciosul
administrativ ). Actele de ap licare sunt supuse unui alt sistem de verificare a
conformității lor cu legea, prin folosirea actului în justiție și a căilor de atac.

7. FAZELE PROCESULUI DE APLICARE A DREPTULUI

Aplicarea dreptului constituie un proces complex care se desfășoară
cu respectarea unor cerințe de fond și de formă, în mai multe faze sau etape care
asigură: stabilirea adevărului, apărarea drepturilor persoanelor și realizarea
ordini de drept.
Fazele aplicării dreptului constituie un proces unic, deși ele nu au o
succesiu ne identică, în timp la toate categoriile de norme juridice. Se consideră
că aplicarea dreptului cunoaște următoarele faze: 1. stabilirea stării de fapt; 2.
alegerea normei de drept; 3. interpretarea normelor juridice ; 4. elaborarea și
emiterea actului de apreciere287.

1. Stabilirea stării de fapt

Stabilirea stării de fapt presupune cunoașterea situației concrete, a
faptelor și a împrejurărilor în care s -au produs. Cercetarea împrejurărilor faptei
este elementul de bază care asigură actului de aplicare un caracter temeinic.
Verificarea și clarificarea împrejurărilor cauzei denumite fapte juridice,
generatoare și extinctive de ef ecte juridice, se face prin administrarea de probe
care rezultă din documente, depoziții de martori, expertize, urme materiale, cu

287 N. Popa, op. Ciot, pag. 264.

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
39
respectarea normelor pentru efectuarea acestor dovezi și condițiilor de formă
prevăzută de lege. Din împrejurările producerii faptelor, organul de stat investit
cu cercetarea, va reține numai acele aspecte ale realității care se încadrează în
norma juridică, din care va extrage informații capabile să -l convingă de realitatea
concretă.

2. Alegerea normei de drept

Alegerea normei de drept înseamnă identificarea normelor referitoare la
faptele constatate și alegerea acelor reguli normative pe baza cărora se ia
hotărârea. Această etapă mai poartă numele de critica normei. Organele de
aplicare a dreptului procedează la selecționarea n ormei juridice în vederea
calificării juridice exacte a stării de fapt stabilite. Calificarea juridică cere mai
multe acțiuni: nominalizarea normei juridice, verificarea autenticității sale și a
forței juridice a normei în cauză, corelarea normei alese cu alte norme juridice,
sesizarea erorilor de redactare a actului juridic, verificarea

validității normei juridice, rezolvarea unor situații generate de existența
unor norme conflictuale, verificarea legalității actului juridic, respectiv
conformitatea nor mei juridice cu actele normative se face în aport cu diferitele
categorii de acte de aplicare. Actul jurisdicțional care prezintă trăsături distincte
de celelalte acte de aplicare se realizează prin mijloace și căi diferite, în cadrul
cărora se verifică le galitatea și temeinicia acestora.
Actul administrativ se verifică pe calea specifică a controlului
administrativ, prin recursul la organul ierarhic superior și acțiunea la instanța
judecătorească de contencios administrativ. Uneori organul de aplicare va t rebui
să rezolve și coliziunile ce pot apărea între actele normative ce se referă la același
caz.

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
40
3. Interpretarea normelor juridice

Interpretarea normelor juridice este o activitate la care recurge organul
de aplicare a dreptului pentru a stabili înțelesul real și deplin al normei juridice,
folosind în acest scop metode și procedee, cu care operează tehnica interpretării
dreptului.
Interpretarea regulei de drept pune următoarele chestiuni:
Autoritățiile competente pentru a interpreta norma juridică. Metoda de
interpretare. Ideea logică, potrivit căreia atribuția de interpretare revine
autorității care a creat norma juridică conduce la rezervarea dreptului de a
interpreta legile, puterii legislative. ,, Ejus est interpretări cujus est condere”.
Această idee a condus într -o perioadă trecută la sistemul referului legislativ prin
care dificultățile ce

se iveau cu ocazia aplicării concrete a legii erau supuse legiuitorului
însuși, ce trebuie să emită legi de interpretare, cu scopul de a clarifica dispozițiile
unei legi considerate ca fiind prea obscure. În concepția modernă, judecătorul
are nu numai misiunea de a aplica și executa legea, da r și puterea și datoria de a
clarifica legea în cazul în care este obscură și chiar de a acoperi lacunele sale, în
cazul insuficienței ori tăcerii unui text legal pentru a asigura această aplicare.
Judecătorul nu are însă puterea de a crea un text nou de l ege, să corecteze ori să
modifice legea.
Regulamentele și actele normative, inclusiv cutuma sunt interpretate de
instanțele judecătorești. Tratatele internaționale care sunt reguli contractuale de
ordin internațional pot face obiectul unei interpretări cu caracter internațional
sub forma unor acorduri interpretative între statele contractante, fie prin decizia
unei jurisdicții internaționale. Interpretarea internă a tratatelor se poate face sub
forma unei scrisori emise de Ministerul Afacerilor Externe, int erpretarea care se
impune instanțelor judecătorești. Jurisprudența a considerat că este competența
instanței de a interpreta tratatul ori de câte ori tribunalele sunt sesizate cu un
conflict de interes privat. Examenul jurisprudenței permite a se stabili c ă

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
41
instanțele folosesc nu numai raționamentul prin analogie sau generalizare, mai
ales sub forma principiilor, dar când este necesar să fie interpretat un text
ambiguu sau obscur, se poate recurge și la alte metode de interpretare:
gramaticală, logică, sist ematică și chiar la interpretarea istorică, folosind
lucrările preparatorii sau dezbaterile legii. Este însă de precizat că interpretarea
prin analogie nu este admisibilă în dreptul penal, iar în
materie fiscală, jurisprudența menține principiul unei inter pretări stricte
și literale. Analogia numită încă, argumentul ,, a pari” constă în a transpune o
soluție juridică într -o ipoteză asemănătoare care nu este reglementată de lege.
Aplicarea argumentului analogiei presupune o analogie a situațiilor atât în ce
privește circumstanțele de fapt, cât și în ce privește scopul juridic de realizat.
Astfel, considerarea rațiunii legii, este una din bazele argumentului analogiei,,
Ubi eadem ratio, ibi idem jus”, identitate de scop, identitate de soluție juridică.
În limb ajul curent, pentru a decide același fel, cum s -a decis în alt caz, se
folosește formula ,, pentru identitate de motive”. Atunci când analogia este
admisibilă, ea se recomandă și este efectiv aplicată, în mod frecvent. Într -adevăr,
ea constituie o prelungi re a sistemului juridic în vigoare; ea realizează în cadrul
sistemului o anumită armonie. Dar nu trebuie să exagereze cu aplicarea acestei
metode.
Noțiunea de lacune ale legii se folosește pentru acele cazuri în care
ordinea juridică este necompletă, fragm entară și insuficientă pentru a rezolva
toate cazurile care se prezintă în fața Tribunalelor. În aceste cazuri de excepție,
ca de exemplu, în problemele legate de folosirea energiei nucleare, inseminarea
artificială se vorbește de,, tăcerea ‘’ sau ,, insuf icien’a legii’’. Dar lacunele legii
rezultă nu numai din neprevederea unei reglementări de către un legiuitor, printr –
o omisiune de legiferare. Adesea însăși legea lasă anumite chestiuni deschise
care urmează să fie rezolvate prin experiență și înțelepciun ea jurisdicțiilor. În
fine în alte situații lacunele legii se datorează unor situații noi care nu puteau fi
prevăzute la data elaborării legii. Lacunele se definesc astfel ca fiind omisiunea
legii de a rezolva o problemă care trebuie în mod necesar și logi c rezolvată. Nu
suntem în prezența unei lacune a legii. Imperfecțiunea constă în omisiunea de

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
42
reglementa o chestiune a cărei soluționare ar fi dorit pentru rațiuni de ordin moral
și social ca de exemplu nereglementarea suficientă prin dispoziția legii a un ui
control asupra modului în care ocrotitorii legali folosesc averea minorilor.
Obscuritatea legii. Prin obscuritatea legii se înțelege aceea situație când
regula de drept este incertă, neclară, nedeslușită, întunecată, cum spune art.3 din
Codul civil și a re nevoie de a fi elucidată.
Delimitarea sferei de aplicare a regulei de drept necesită să se definească
câmpul de aplicare: în timp, în spațiu, în ordinea sistematică si personală.
Îndreptarea imperfecțiunii legii.
Jurisdicțiile nu vor putea modifica sau înlătura în principiu o lege care
cuprinde erori de redactare, este incorectă sau injustă, cu consecințe grave, chiar
în care cu trecerea timpului a devenit retrogradă sau nedreaptă. Judecătorul va
putea însă adapta regulile juridice la standardele lor de aplicare, în spiritul
normelor constituționale și reglementărilor internaționale, fie în urma controlului
de constituționalitate, fie prin aplicarea directa a dispozițiilor Constituției.
4. Elaborarea actului de aplicare.

Elaborarea actului de aplicare const ituie faza finală procesului de aplicare
a legii. Ea constă în elaborarea și redactarea deciziei juridice care atrage după
sine, stabilirea, modificarea și stingerea unor raporturi juridice concrete.
Elaborarea dreptului este rezultatul unui

efort rațion al și unei manifestări volitive a organului de stat în vederea
satisfacerii unor exigențe a regulilor de drept.
Activitatea de elaborare și redactare a actului de aplicare presupune
îndeplinirea unor cerințe de conținut și formă, care variază în funcție de
categoriile de norme pe baza cărora se elaborează, de ramura de drept de care
aparțin aceste norme, de organul de stat de la care provin normele juridice, de
procedura folosită, de obiectul lor. Astfel, instanțele judecătorești emit hotărâri

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
43
judecătorești , organele administrative imit ordine, decizii, sau alte acte potrivit
legii.

8. LIMITELE APLICĂRII DREPTULUI

Textul de lege descrie, de regulă, exact sfera cazurilor la care se referă
norma juridică ce urmează a fi aplicată și condițiile în care nerespectarea acesteia
constituie o violare a dreptului cu consecința sancțiunii juridice și a invalidării
actului de a plicare. Între cele două atitudini extreme, cea care constă în
respectarea regulei de drept și cea care atestă o violare a acestei reguli există
numeroase comportamente. În acest sens se distinge: abuzul de drept, deturnarea
de putere și frauda la lege.
1.Noțiunea de abuz de drept dată destul de recentă este o reacție la opinia
general admisă de doctrină în secolul al XIX – lea că drepturile sunt absolute și
cel care acționează în limite externe ale drepturilor sale nu poate fi făcut
răspunzător pentru preju diciul care l -a putut cauza astfel altuia. Această doctrină
este exprimată prin maxima,, Neminem laedit qui suo jure utitur ‘’.

Ori, teoria abzului de drept consideră că titularul unui drept nu mai are
dreptul la respectarea acelui drept și devine resp onsabil când abuzează de dreptul
său ori acționează cu intenția de a vătăma pe altul; dacă titularul abuzează de
dreptul său și creează altuia un prejudiciu, el va fi obligat la repararea acestui
prejudiciu. Cea mai simplă definiție a abuzului de drept est e aceea care înțelege
prin abuz folosirea unui drept cu intenția de a vătăma pe altul. Este suficient ca
această intenție să fie preponderentă pentru că uzul dreptului să fie abuziv. Un
alt criteriu folosit de doctrină pentru determinarea abuzului de drept este cel al
absenței unui interes legitim. Jurisprudența folosește pentru determinarea
abuzului și criteriului răspunderii civile: abuzul de drept este culpa în favoarea

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
44
drepturilor; folosirea anormală a drepturilor. Într -o altă concepție, s -a considerat
că va constitui abuz de drept, folosirea dreptului în alte scopuri decât cele care
au fost recunoscute individului. Acest criteriu concordă cu concepția funcției
sociale a dreptului. Ideea de abuz de drept își găsește fundamentul în
înțelepciunea tradițion ală care se exprimă în două adagii: Summum jus, summa
injuria, un drept împins la extrem se transformă în justiție. Un al doilea adagiu
:,, Malitiis non est indulgendum’’ ceea ce înseamnă că jurisdicțiile vor condamna
fără indulgență, în toate circumstanțe le, răutatea, chiar dacă ar apărea sub
aparențele exterioare ale dreptului.

2. Deturnarea puterii. Deturnarea puterii constă în exercițiul

unei puteri publice, în vederea cărora a fost instituită această putere sau
atribuțiilor care i -au fost conferit e unui funcționar public. Această finalitate este
expresia abstractă a interesului public și binelui serviciului , în fiecare caz
concret. Controlul deturnării puterii constă în a confrunta mobilul care a
determinat autorul să săvârșească actul și scopul u rmat de norma de drept care -i
conferă puterea. Dreptul pozitiv utilizează, de asemenea, noțiunea de deturnare
pentru a priva de efect comportamentul constând în deturnarea unei instituții sau
tehnici juridice.

3. Frauda la lege constă într -o manevră legit imă făcută cu scopul de a
eluda aplicarea normelor juridice care sunt, în mod normal, aplicabile, pentru a
ocoli unele cerințe legale care nu convin, pentru a promova în mod ilegal unele
interese, a profita de reglementări juridice mai favorabile, prin div erse artificii
nepermise de lege. În sens restrâns, frauda la lege vizează un comportament mai
subtil, care permite a profita de imperfecțiunile de ordin juridic, folosind o regulă
de drept, în scopul de a paraliza aplicarea altei reguli de drept. Ca mijlo c de
control se semnalează posibila aplicare a regulei tradiționale ,, Fraus omnia
corrumpit ‘’ adică frauda corupe totul, se înțelege aplicarea normelor, a regulilor

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
45
de drept. Se spune încă, ceea ce este semnificativ, că frauda face excepție de la
toate r egulile. Se consideră că frauda, în sensul strict al cuvântului se manifestă,
de fiecare dată când subiectul de drept se sustrage de la executarea unei norme
obligatorii, prin folosirea cu intenție a unui mijloc eficace, care face rezultatul
inatacabil pe temeiul dreptului pozitiv. Ideea ca fraudă este o excepție de la toate
regulile și

dorința de a acționa contra ei, justifică a se decide că dacă mijloacele
juridice eficace au fost folosite pentru a eluda o regulă de drept care trebuia
observată, inciden ța unui drept ce trebuia respectat, actele astfel îndeplinite vor
putea fi declarate impozabile, prin aplicarea teoriei generale a fraudei. Din
această formulă decurg trei condiții cărora le este subordonată aplicarea acestui
principiu, destinat a paraliza manoperele frauduloase: a) este necesar ca regulă
deturnată să aibe un caracter obligatoriu. b) trebuie ca persoana al cărei
comportament este astfel sancționat, să fi avut intenția de a deturna regula, ceea
ce implică existența unui element subiectiv int electual; c) este necesar ca
procedeul utilizat să fie, el însuși real și eficace, astfel este inutil a se face apel
la ideea de fraudă și să se sancționeze rezultatul produs de acesta. De aceea, este
de competența instanțelor judecătorești să distingă fra uda, sancționată în general
prin ineficacitate și inopozabilitate, de actul fraudulos, contra autorităților sau
persoanelor, împotriva cărora a fost îndreptat acest act și simpla abilitate care
produce, în mod normal acest efect. Se procedează, după caz la această distincție
dificilă, referindu -se la unul sau altul din elementele sale, servind la definirea
fraudei care face excepție de la toate regulile de drept.
O a doua regulă, de mică importanță, este cea potrivit căreia, nimeni nu –
și poate face un titlu din actele sale imorale, exprimată prin regula nemo auditur
propriam turpitudinem allegans ( nimeni nu este ascultat când își prezintă propria
indecență). Potrivit acestui adagiu nimănui nu -i este îngăduit să realizeze
beneficii prin invocarea în justiție a propriei sale vine. Această regulă își găsește

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
46
suport în dreptul nostru în art. 1 din Decretul nr. 31/1954 prvind persoanele fizice
și juridice.

CAPITOLUL III METODELE (METODOLOGIA) DE
INTERPRETARE A NORMELOR JURIDIC E
3.1 REZULTATUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE
Interpretarea textelor legale precum statutele și constituțiile a prezentat
probleme din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Platon a cerut ca
legile să fie interpretate după spiritul lor, mai degrab ă decât literal. Voltaire a
exprimat părerea că a interpreta legea înseamnă a o corupe. Monsequieu l -a

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
47
văzut pe judecător ca fiind doar un purtător de cuvânt mecanic al legii. rolul
judecătorului a fost transformat încă din ziua lui Montesquieu, dar tensiu nea
istorică există încă între căutarea „adevăratei intenții” a unei norme legale și
dorința de siguranță și transparență în aplicarea legii.

Faptul că astfel de tensiuni ar trebui să persiste până în zilele noastre nu
este surprinzător când se consideră că în primul rând, există legea; atunci există
interpretare. atunci interpretarea este legea. această referire simplificată la
procesul judicia r subliniază că, atunci când instanțele aplică o normă juridică,
interpretarea pe care o acordă are autoritate finală. procesul de interpretare
impune judecătorilor mari puteri discreționare. Neînțelegerile lui Voltaire nu ar
fi în totalitate greșite într -un mediu judiciar în care metodele de interpretare a
normelor juridice erau vagi sau aplicate subiectiv sau pur și simplu exploatate
pentru a justifica un scop dorit. atunci ar exista o probabilitate reală ca, în unele
cazuri, instanțele să uzurbeze funcți ile legiuitorului și să pună în discuție
propria lor legitimitate.

Unele metode de interpretare ies la suprafață, chiar și în același sistem
juridic, sub diferite aspecte și multe dintre ele au componente comune. În timp
ce sensul de „interpretare literal ă” este destul de obișnuit, metoda de
interpretare teleologică este, de asemenea, uneori numită intenționantă și
adesea dificil de diferențiat de schematică sau de metodele armonioase de
interpretare.

În pofida unei anumite ambiguități în no -menclatura m etodelor de
interpretare, se poate spune că metodele de drept literal, teleologic și
comparativ includ un grup primar de astfel de metode.

Recurgerea la metoda de interpretare a dreptului comparat a fost de o
importanță primordială pentru instanța de jus tiție din momentul înființării sale
și în al doilea rând numai la utilizarea metodei teleologice chiar dacă abordarea
literală este invariabilă la început

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
48

CAPITOLUL IV-CONCLUZII

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
49
Calitatea legii a ridicat si ridica intotdeauna doua mari probleme: „sunt justitia
si dreptatea sinonime?” si „este justitia doar o afacere personala sau o valoare
universala?”

Cu privire la prima intrebare gasim raspunsul relativ usor . Din punct de vedere
filosofic putem perora despre cum in lege, unori, exista o insuficienta cantitate
de morala. Nu tot ceea ce este imoral este intotdeauna si ilegal, ca atare, desi
discutabil, unele fapte acceptate cu mici sau mari rezerve de membrii u nei
societati se pot dovedi a fi perfect legale. Morala este un simplu etalon social,
un ansamblu de valori, convingeri si mentalitati ce priveste raporturile dintre
individ si societate. Daca o persoana nu stie sa se apere pentru ca nu isi
cunoaste anumit e drepturi sau fiindca uzeaza in mod eronat de ele, justitia nu
va functiona in favoarea ei desi dreptatea ii apartine. Prin urmare nu, cele doua
notiuni nu sunt sinonime.

Justitia este chemata sa imparta dreptatea si o poate face doar in masura in care
setul de legi dupa care ea functioneaza, ii permite. Respectarea regulilor este, in
cazul de fata, imperioasa caci justitia nu se poate extinde in afara lor. De aceea,
spre exemplu, oricat pare de utila o proba, daca ea nu a fost obtinuta in mod
legal insta nta nu o va lua in considerare.

Cat priveste cea de a doua intrebare, putem spune ca justitia a fost si va ramane
o valoare universala dar este in acelasi timp si o afacere a persoanei, plecand de
la ideea ca ea apeleaza la justitie, in general, atunci ca nd ii sunt incalcate
drepturile.

Reaua -credinta in interpretarea legii ramane una dintre cele mai periculoase
aspecte ce pot influenta actul de justitie. Un candidat la concursul de admitere
in cadrul Institutului National de Magistratura a fost intrebat daca este chemat
sa faca dreptate sau sa aplice legea. Raspunsul sau reprezinta o dovada de
buna -credinta, candidatul precizand ca va forta legea pana acolo unde ii va fi
permis pentru a face dreptate. Totusi, interpretarea unei norme de drept se
poate rea liza si in cealalta extrema. Desi tot legiuitorul a stabilit niste reguli in
ceea ce priveste interpretarea, cel care invoca legea sau o aplica, poate comite
abuzuri in spatele unui zid legal prin acest procedeu.

Prin interpretarea legii intelegem o opera tiune logic -rationala de lamurire, de
explicare a continutului si sensului unei norme de drept civil in scopul unei

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
50
juste aplicari a acesteia. Interpretarea apare ca o necesitate a dinamicii vietii
fiindca, o norma de drept, oricat pare de perfecta va fi d epasita ulterior,
legiuitorului fiindu -i imposibil sa prevada la momentul elaborarii toate
situatiile in care ea poate fi aplicata. Alteori, termenii utilizati sunt ambigui iar
sensul lor exact nu reiese din ceilalti termeni folositi. Interpretarea se poat e
face sistematic, tinandu -se cont de alte dispozitii cu care norma in cauza are
legatura. De asemenea, interpretarea poate fi gramaticala dar, daca nu exista o
definitie legala a unor termeni, intelesul lor va trebui stabilit in functie de
practica judici ara existenta.

Exista si cateva reguli stabilite atat de practica dreptului cat si de doctrina, ce
privesc o interpretare logica:

1) exceptia este de stricta interpretare

2) unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie sa distinga

3) norma se interpreteaza in sensul aplicarii ei, nu al neaplicarii. Cu alte
cuvinte, o norma e adoptata pentru a fi aplicata, atfel nu ar mai avea rost, deci
potrivit acestui scop trebuie interpretat si textul ei.

Buna -credinta este un concept juridic fundamentat de Marcus Tullius Cicero,
dar a fost definit in doctrina in diverse moduri. In dreptul civil intern ea
reprezinta „convingerea posesorului ca are asupra lucrului posedat un drept de
proprietate dobandit in baza unui titlu translativ de proprietate, a carui
nevalabilitate o ignora.” Apreciez ca este destul de nefericita utilizarea
cuvantului „ignora” dat fiind ca acesta poate insemna si o cunoastere pe care
persoana o neglijeaza in mod voit. Cu certitudine legiuitorul a facut abstractie
de acest inteles si a uzat de termen cu sensul de „necunoastere”. Prin urmare,
indiferent ca ca ne referim la o norma de drept civil, penal, fiscal, etc, buna –
credinta trebuie sa se regaseasca in inte rpretarea oferita.
BIBLIOGRAFIE

1. Ion Craiovan – Tratat elementar de teoria generală dreptului. All , Beck,
București, 20 11.

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
51

2. Dan Ciobanu – Introducere în studiul dreptului. Ed, Hvpernon, București, 2012.

3. Gheorghe Boboș – Teoria generală a dreptului, Ed, Dacia, Cluj Napoca, 2014.

4. Mihai Constantin Eremia – Interpretare juridică, Ed, ALL, 2012 .

5. Mircea Djuvara – Teoria generală a dreptului, Ed, ALL, 2011

6. Sofia Popescu, teoria generală a dreptului, Lumina Lex, București, 20 10.

7. Tită.C,Teoria generală a dreptului, Editura Fundației ROMÂNIA DE
MÂINE,București, 2014;
8. Voicu A. Virgil – Răspunderea civilă delictuală. Ed. Lumina Lex, Cluj Napoca,
1999
9. Pop Liviu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat. Ediția a -II-a Ed.
Fundației Che marea Iași , 1997
10. Hanga Vasile – Drept privat roman, Ed. Didactică și Pedagogică, București,
1978
11. Tomulescu, C. Stefan. Drept privat roman, București, 1973
12. Jakotă M.V. Dreptul roman, vol. II, Iași, 1993
13. Mircea Djuvara -Teoria generală a dreptului, ED. ALL. 1995
14. Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994
15. Mircea Costin – Răspunderea juridică, Ed. Dacia, Cluj, 1974
16. M. Eliescu – Răspunderea civilă delictuală, Ed, Academiei, București, 1972
17. Henri Lalou -La responsabilite civile.Principes el ementaries et aplicațions
partiques. Paris, 1928
18. Ioan Cetrechi, Ion Craiovan – Introducere în teoria generală a dreptului, Ed ALL,
1993

POPESCU LAURA FLORENTINA INTERPRETAREA LEGII
52
19. Marie Dvoracek, Gh. Lupu – Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației
Chemarea, Iași, 1996