Pop Maria Lavinia 7 [608433]

1
POP MARIA LAVINIA
ROMÂNĂ -ENGLEZĂ, ANUL III

Reflexia în lirica eminesciană
Călin (file din poveste)

Tema oglinzii, specifică barocului, este preluată de romantis mul european, dar si de
cel românesc, dincolo de defazajul istori c. La nivelul romantismului româ nesc, imaginea lui
Mihai Eminescu este cea mai evidentă, operele sale stâ rnind un real interes pentru criticii
literari. Continuator al dru mului deschis de Ion Budai -Deleanu, cel care a reuș it afirmarea
conștiintei literare românesti, Eminescu inovează lirica, prin interme diul limba jului artistic
inedit si vine în urma pașoptiștilor pentru a rezolva criza limbajului transformat în clișee de
către aceștia din urmă. Creația eminesciană durează șaptesprezece ani, reușind să schimbe în
acești ani fața lumii. „Mai mult decât atât, în ultimii trei ani de creație poezia lui depășește
structurile consolidate ale romantismului și deschide porțile spre o poetică postromantică, spre
o viziune tragică a lumii.”1, după cum afirmă Ioana Em. Petrescu.
Ioana Em. Petrescu studiază operele eminesciene și scrie lucrări în care face o
clasificare după modelele cosmologi ce reprezentative, împărțindu -i opera în trei vârste care
delimitează anii de creaț ie, trei realități diverse din perspectiva modelelor cosmologice,
numite de Ioana Em. Petrescu „modalități […] d e concepere a situației ființei în lume”2.
Aceste trei vârste sunt structurate astfel: prima vârsta, caracterizată de modelul pitagoreic,
cuprinde creațiile dintre anii 1866 -1870/1872, numită și poezia de tinerețe, prezintă
reminescențe ale spiritului pașoptist; a doua are la bază un model schopenhauerian și se
desfășoară între ani 1872 -1882, în timp ce, în cea de -a treia etapă de creație eminesciană,
numită si vârsta de maturitate, baza este pe modelul cosmologic kantian, unde se obse rvă
patrunderea modernității în spațiul literar românesc, prin elementele psihologice, după cum se
poate observa în poemul Odă (in metru antice) , etapă care se desfășoară între anii 1880 -1883.
În urma acestei clasificări, poemul Călin(file din po veste) aparține celei de -a doua etape
de creație, fiind apărut în anul 1876 și având ca izvor de inspiratie basmul versificat Călin
Nebunul. De asemenea, cuprinde și tema folclorică a S burătorului.
În universul poetic em inescian, se prefigurează universului oglinzii. În funcție de
suprafețele reflectorizante, Eminescu creează doua tipuri de universuri: lumea descentrată ,
căreia ii aparțin două fenomene : refracția si absorbția, și lumea recentrată , din care fac e parte

1 Ioana Em. Petrescu, Cursul Eminescu , Universitatea ”Babeș -Bolyai” Cluj -Napoca, Facultatea de Litere, 1991.
2 Ioana Em . Petrescu, Modele cosmologice și viziune poetică , ed. Minerva, București, 1978, p. 14

2
fenomenu l reflexiei și cel al difracț iei. Spre deosebire de teoria litera turii, unde conceptul de
oglindă semnifică ,,mimesisul”, î n roman tism, oglinda devine un portal î ntre lumi ,,Oglinda
este metafora, poate, centrală în opera eminesciană. Aparent în tradițiile poeticii mimetice,
opera însăși e desemnată prin metafora ,,oglinzii”; aparent doar, pentru că nu e vorba de
reflectare ,,realului ’’ într-o oglindă obișnuită, ci de imagi nea ce ia naștere într -o ,,oglindă de
aur”3. . Această funcție magică a oglinzii î i perm ite reflectantului să patrundă într-o lume
inversă, fascinantă si deseori ,perversă . Oglinda care captează reflectantul poartă denumirea
de ,,oglindă neagră ’’ și îi creează o criză identitară din moment ce î l fascinează , prin jocul
fantasmelor, pentru că mai apoi sa îl ț ină captiv, condamnâdu -l la alienare de proprie ființ a.
Pe parcursul celor trei etape de creație eminescienă, se observă faptul ca subiectul
renunță treptat la măștile personajelor pentru a -și asuma ipostaza de individ absorbit de
oglinda neagră, în confesiunile lirice.
În lucrarea de față, vom aborda tema oglinzii, din creația eminesciană, accentuând
fenomenul reflexiei din ,,universurile recentrate” în textul Calin (file de poveste ). Oglinda
este asemănătoare unui joc al imaginilor, o încurcătură pe care oglinda o induce în sistemul
estetic, un joc al măștilor. În romantism, oglinda este întâlnită ca o problemă a dublului, o
realitate duală sau un simbol dual.
Poemul Călin (file din poveste) a apărut în 1 noiembrie 1876 în revista „Convorbiri
literare” și are la bază basmul Călin Nebunul și mitul Sburătorului . Acest poem este un ultim
pas spre reflexie, din 1876, din cea de -a doua etapă de creație (1872 -1880).
În poemul de față, poetul realizează în primul Cânt descrierea castelului dintr -un vârf
de munte, dar și apariția voinicului și intrarea lui în castel: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră
de jăratic,/ Rumenind străvechii codri și castelul singuratic/ S -ale rîurilor ape, ce s clipesc
fugind în ropot -/ De departe -n văi coboară tînguiosul glas de clopot;/ Pe deasupra de prăpăstii
sunt zidiri de cetățuie,/ Acățat de pietre sure un voinic cu greu le suie;”4 Poetul surprinde
câteva tablouri fascinante, care au rolul de a scoate în evidență cadrul în care se desfășoară
idila, dar și momentele de evoluție ale acesteia : castelul singuratic, fata adormită, frumusețea
însăși idolatrizată în trăirea tainică în odaia fetei a tânărului Sburător și tabloul dublei nunți în
final.
Imgainea Sb urătorului este prezentă prin apariția unui tânăr frumos, un spirit care
sădește sentimentul iubirii în sufletele fetelor, un voinic frumos, capabil să cucerească inima
fetelor , dar și să le arate re sentimente puternice. Personaj ele prezent e în poem sunt de natură

3 Ioana Em. Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1989

4 Mihai Eminescu, POEZII PROZĂ LITERARĂ, vol. I , Ediție îngrijită de Petru Creția, Editura Cartea
Românească. 1978, p. 62.

3
diferită, u nul de natură umană: „După pânza de păinjăn doarme fata de -mpărat ;”5, iar celălalt
de natură cosmică: „Șapte ani de când plecat -ai, sburător cu plete negre,”6.
Poemul este alcătuit din șapte cânturi, fiecare având meni rea de a marca un moment de
evolutie dintre cei doi. Poezia nu începe cu cântul I, ci începe cu un Gazel așezat chiar la
început: „Toamna frunzele colindă,/ Sun -un greier sub o grindă,/ Vântul jalnic bate -n
geamuri/ Cu o mână tremurândă,/ Iară tu la gura s obei/ Stai ca somnul să te prindă,/ Ce tresari
din vis deodată?/ Tu auzi pășind în tindă –/ E iubitul care vine/ De mijloc să te cuprindă/ Și în
fața ta frumoasă/ O să ție o oglindă,/ Să te vezi pe tine însăți/ Visătoare, surâzândă”.7
Scenariul erotic ne este prezent cu ajutorul acestui gazel, iar oglinda este prezenta asemene
unui obiect: „Oglinda apare ca obiect în versurile gazelului. Ea reflectă personajul feminin
într-un anume moment, privilegiat, al existenței sale, cel al apariției iubitului. Ceea ce
reflectă, așadar, oglinda pusă de bărbat în fața femeii este o stare a acesteia din urmă, o
mobilitate a spiritului și a afectelor sale. O ființă în mișcare. Mai precis, tocmai mișcarea
sufletească a sa, reflectată din interior pe „chipul frumos” și prinsă apoi în apele oglinzii.
Oglinda devine astfel un instrument de revelare a sufletului, în dinamica sa specifică.”8
Observăm astfel prezența oglinzii încă din incipitul poemului, iar cauza acestei mișcări este
dată chiar de către iubitul fetei de împărat.
În acest poem, putem vorbi despre o dublă reflexie. O primă reflexie ar fi aceea a
iubitului, a zburătorului, în fată, iar a doua reflexie ar fi aceea a fetei. „Fața ei este imag inea
lui pusă în act.”9
Personajul feminin, văzut ca o fecioară din castel, conferă o imagine care ne
proiectează într -un alt univers vizionar. Verbele din acest poem au valoare de semnal pentru
cititor: „treci”, „vezi”, „auzi”, „pare”. Dacă primul verb ( „treci”) marchează ieșirea din lumea
reală și intrarea în lumea ideală, verbul „pare” conține sugestia puterii de transfigurare a
poetului, capabil să transporte pe cititor într -o lume poetică.
În Cântul al III -lea, fata de împărat: „Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei -și -/
Și Narcis văzându -și fața în oglinda sa, isvorul,/ Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.
Și de s -ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă,/ Când cu ochii m ari, sălbateci, se privește în
oglindă,/ Subțiindu -și gura mică și chemându -se pe nume / Și fiindu -și șie dragă, cum nu -i
este nime -n lume:/ Atunci el cu o privire nălucirea i -ar dicoasă/ Cum că ea –frumoasă fată —a

5 Mihai Eminescu, op. cit., p. 61.
6 Ibid.
7 Ibid.
8 Călin Teutișan, Textul în oglindă. Reflexii ale imaginarului eminescian , Editura Biblioteca Apostrof, Cluj –
Napoca, 2006, p. 9 4.
9 Ibidem.

4
ghicit că e frumoasă.”10 Aici se evidenția ză trăsăturile fetei, prin interpretarea frumuseții.
„Frumusețea fetei de împărat din Călin … este o funcție a ochiului contemplator și îndrăgostit
al Zburătorului. Femeia știe și mărturisește acesta.”11 Astfel aflăm ce fel de mutație antolo gică
suferă per sonajul feminin, si deși ea se reflectă pe sine în oglindă, nu mai este ea, ea devine
practic o funcție din el, iar el este reprezintă funcția eroului.
Accesul fetei la realitate este interzis, iar ea consumă elementul erotic în vis: „Vis
frumos avut -am n oaptea. A venit un zburător,/ Și strângându -l tare -n brațe, era mai ca să -l
omor./ Și de aceea, când mă caut în păretele de -oglinzi/ Singură -n cămăruță brațe albe eu
întinz/ Și mă -mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut,/ Și zărind rotundu -mi umăr ma i că-
mi vine să -l sărut.”
Poemul Călin (file din poveste) ilustrează o balanță intre două lumi , un braț
reprezentând trezirea : „Astfel vine -n toată noaptea zburătorul la al ei pat./ Se trezi din somn
deodată de sărutu -i fermecat;/ Și atuncea cînd spre ușă el se -ntoarce ca să fugă,/ Ea -l oprește -n
loc cu ochii și c -o mult smerită rugă:”12 iar celălalt visului de noapte: „Ea a doua zi se miră
cum de firele sunt rupte,/ Și -n oglind -ale ei buze vede vinete și supte –/ Ea zâmbind și trist se
uită, șopotește blând din gură:/ -Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură.13
Călin este un motor narativ, un personaj -agent, de aceea stă în capul textului pe post
de titlu, în jurul lui se învârte acțiunea, de aceea motorul acțiunii este zburătorul.
Personajul masculin se întoarce după șapte ani, cifră magică, în postura de inițiat: „ Pe
potica dinspre codri cine oare se coboară?/ Un v oinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară./
Șapte ani de cînd plecat -ai, zburător cu negre plete,/ Ș -ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei
tale fete!”14. Fata de împărat e inițiată fiind deja mamă a unui copil, de aceea căsătoria din
final are loc.
În Cântul al VII -lea ne este ilustrat faptul că ,,…apa dă luminii consistența materială,
dupa cum tot ea ,material veșnic călător, este suportul ,,chipului” imaterial ,al formei etern
identică sieși…’’15, tot aici are loc și întâlnirea dintre tată cu fiu : „Și pe câmpul gol el vede un
copil umblînd desculț/ Și cercînd ca să adune într -un cârd bobocii mulți./ – Bună vreme, măi
băiete! – Mulțămim, voinic străin!/ – Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tată -meu – Călin;/
Mama -mi sp une câteodată, de -o întreb a cui -s, mamă?/ „Zurătoru -ți este tată și pe el Călin îl
cheamă.”/ Cînd l -aude, numai dînsul își știa inima lui,/ Căci copilul cu bobocii era chiar

10Mihai Eminescu, op. cit., p. 63.
11 Călin Teutișan, op. cit., p. 96.
12 Mihai Eminescu, op. cit.
13 Ibidem.
14 Ibidem, p. 66.
15 Ioana Em. Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1989, p 80

5
copilul lui.”16 Copilul reflectă imaginea tatălui, o oglindire anomastică. Copilul reprezintă o
parte din ființa lui, e o formă de oglindire a tatălui, e viața oglindită în viață. „Zburătorul își
descoperă, în această scenă, replica. Omonimia personaje lor traduce o oglindire „în mic ” a lui
Călin. La fel precum Gazelul era o oglindire în mic a poemului mare, pe care -l prefața. Dacă
iubita nu are nume, copilul, în schimb, primește de la început o identitate certă, care îl pune în
ființă”17.
Oglinda reprezintă astfel o formă tulburătoare, prin ambiguitatea sa, un joc al măștilor,
oglinda fi ind un mediator între viața oglindită în viață. Așadar, procesul oglindirii în textul
eminescian contează.
Nunta din finalul poemului se petrece într -o pădure de argint, care, nu este altceva o
imensă oglindă de argint, a ceasta fiind suprasaturată. Cadrul care suprinde n unta are loc într-
un tărâm mitic: „Lîngă lacul care -n tremur somnoros și lin se bate,/ Vezi o masă mare -ntinsă
cu făclii prea luminate,/ Căci din patru părți a lumii împărați și -mpărătese/ Au venit ca să
serbeze nunta gingașei mirese; / Fețo -frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele,/ Cititorii
cei de zodii și șăgalnicul Pepele. […] Acum iată că din codru și Călin mirele iese,/ Care ține -n
a lui mînă mîna gingașei mirese.”18 Prezentarea cadrul natural în care are loc nunta, acest
eveniment important din viața lui Călin și a fetei de împărat, iar ca modalitate de expresie se
folosește descrierea.
Elementele cadrului natural sunt : codri de aramă, pădurii de argint, izvoară, iarba
pare de omăt, flori albastre, văzduhul tămîiet, trunchi i vecinici, ramuri, mîndrul întuneric,
izvoare zdrumicate, harnici unde, tăpșanul prăvălatic, bulgări fluizi, prundul din răstoace,
cuibar rotind de ape, luna, fluturi albaștri, roiuri de albine, flori de miere pline, aerul văratic,
muște, mireasmă și răco are.
Nunta este dublată de o a doua, și anume cea a gâzelor. Nu este văzută această nuntă
ca fiind o parodie, ci „Unirea fluturelui cu vioreaua este imaginea în mic a nunții „mari”, la
care chiar și astrele sunt prezente”19. Pădurea, locul de desfășurare a acestor nunți, este
prezentată metaforic, fiind, pe rând, de aramă, de argint , – niște oglinzi.
În ultima parte se regăsește astfel unirea tuturor părților lumii. „El, poemul,
funcționează astfel ca oglindă a oglinzii de argint, dându -i acesteia expresie , făcându -i
imaginile lizibile.”20
În concluzie, oglinda reprezintă un element fundamental în textul romantic. Prin
particularitatea textului Călin (file din poveste), se relevă trăsături tipice ale scrierii lui

16 Ibidem.
17 Călin Teutișan, op. cit., p. 97.
18 Mihai Eminescu, op. cit. , p. 67.
19 Călin Teutișan, op. cit., . 98.
20 Ibidem.

6
Eminescu. Privite în oglindă, lumea, personaj ele sunt văzute ca niște imagini sacre. Astfel,
oglinda este o problemă a dublului, prezentă în numeroase poeme eminesciene.

Bibliografie:
1. Eminescu, Mihai, Poezii, proză literară, vol. I , Ediție îngrijită de Petru Creția, Editura
Cartea Românească, 1978.
2. Petrescu, Ioana Em., Cursul Eminescu , Universitatea „Babeș -Bolyai” Cluj -Napoca,
Facultatea de Litere, 1991.
3. Petrescu, Ioana Em., Eminescu și mutațiile poeziei românești , Editura Dacia, Cluj –
Napoca, 1989
4. Teutișan, Călin, Textul în oglin dă. Reflexii ale imaginarului eminescian , Editura
Biblioteca Apostrof, Cluj -Napoca, 2006.