POP ADRIAN -ALEXANDRU Anul I, semestrul al II -lea, iunie 2017 [603704]

UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI ” din CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE DREPT

POP ADRIAN -ALEXANDRU | Anul I, semestrul al II -lea, iunie 2017

Probleme speciale de Teoria generală a dreptului
Titular disciplină: Lector dr. Veronica Rebreanu

1

UNIVERSITATEA „ BABEȘ -BOLYAI” din CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE DREPT

CLUJ -NAPOCA

Pe copertă: Theodor Kittelsen (1857 -1914), Departe , tare departe , castelul Soria Moria strălucea ca
aurul, 1900. POP ADRIAN -ALEXANDRU | Anul I, semestrul al II -lea, iunie 2017

Probleme speciale de Teoria generală a dreptului
Titular disciplină: Lector dr. Veronica Rebreanu
ECHIDISTANȚA ABISALĂ A EXISTENȚIALISMULUI FAȚĂ DE REPUBLICĂ

2
CUPRINS

Avant -Propos ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 3
Preciz ări preliminare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 5
Motto ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 6
Echidistanța abisală existențialismului față de Republică ………………………….. ………………………….. … 7
Anexă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 18
Mulțumiri ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 20
Bibliografie selectivă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 22

3
AVANT -PROPOS

Un cuvânt măreț în sens și totodată utilizat doar ca termen în mod abuziv, fără vreo fărâmă de
apropiere față de adevăratele sale mistere, „existențialismul” se ridică la performanța de a fi smuls
integral și cu brutalitate din retortele sale paradisiace și descompus în tentative de jargon, eșuate mai
mult sau mai puțin în argouri ce distorsionează măreția unui termen ce se voia sacru , dată fiind
cunoscută nomenclatura dată unui vast curent filosof ic.
Și totuși, dintre toate atributele posibile, de ce întocmai „sacru”? De ce un cuvânt care să atragă
sacralitatea în modul ei expres și simultan obiecțiile ce se înșiră ulterior, atât de firesc, atât de obișnuit,
de parcă ar fi o blasfemie ce se așteap tă devorată și pedepsită pentru îndrăzneala de care a dat dovadă?
Rămâne de văzut în cele ce urmează…
Dacă pentru prezentarea orală am optat pentru varianta prezentării idoliilor existențialismului,
cu o pliere variabilă în funcție de receptor asupra dr eptului, pentru prezenta lucrare am îndrăznit să
îndemn cei doi aștri, cei doi luceferi1, să graviteze în jurul idealității numite de însuși marele Platon,
„Republica” .
Din păcate, rânduiala lucrurilor face să ne întâmplăm în această lume concomitent cu principiul
„crede și nu cerceta”2, care s -a răspândit cu o amploare de -a dreptul amețitoare din sfera divinității
până la cea profană și chiar științifică, precum o tumoare malignă, exponențială în acapararea a tot ceea
ce ne înconjoară. Lucrul trist în această situație, paradoxul care dovedește gravitatea și stadiul avansat
al situațiilor curente, stă chiar în acest principiu! „Crede și nu cerceta”, replica favorită a celor ce se
declară atei, invocând directitudinea și explicitarea „manipulării” în fața creștinismului.
Dar cât de ironic! Să crezi într -o afirmație, fără să îi cunoști originile, care nu izvorăs c
nicidecum din Sfânta Scriptură , ci chiar dintr -o satiră a renumitului Celsus! De aici, continuând cu un
raționament elementar, sau cu un spir it de obse rvație ce nu se condiționează neapărat ca unul foarte
bine dezvoltat, va fi ușor de remarcat că trăim într -o lume în care mai mult se crede, de cât se
cercetează. Dar c ât de îmbucurător ar fi să existe într -adevăr atâta încredere în lume…

1 Søren Aabye Kierkegaard și Friedrich Wilhelm Nietzsche.
2 Celsus.

4
Puțini mai pornesc de la principiul asimiliării cu gândul perfecționării și preiau „vorbe de duh”
de la cei învestiți cu un titlu de onoare, considerând că este de ajuns, finalitatea fiind lamentarea asupra
stagnării și dorința arzătoare asupra unei schimbări…
Cu gândul la o „răsturnare de situație”, îmi permit să susțin , fără să contest, nici măcar cu
gândul, pregătirea stimatului domn profesor, că a afirma c ă „dreptul […] tocmai a ieșit din comă”1 este
o viziune relativ sepulcrală asupra situației, având în ved ere instabilitatea și trimiterile involuntare ale
subconștientului la procesarea termenului „comă” , irelevant fiind figuratul sensului împins la extremele
sale. Ieșirea din comă nu aduce de la sine luciditate, și nici o reîmprospătare cum ar fi frumos de
imaginat, ci o stare de neliniște cu șanse prompte de a cădea într -un vertij recurent până la reajungerea
în stadiul inițial, asta deoarece ieșirea din comă nu atrage de la sine o evoluție, ci doar revenirea la
situația precedentă.
În încercarea de a fi altfel , putem ajunge la felurite moduri de îmbrăca informația, însă ne
pierdem în esența aparenței, care, de cele mai multe ori, are onoarea de a bate câmpii, în mod
discreționar, sau chiar „tacit”.
Eu unul, în calitatea mea de student, la început de drum chiar, prefer să „creez” o analogie care
să nuanțeze o variantă ce conferă viziunii optimiste prioritate, și anume să consemnez ca diagnostic al
situației ce guvernează lumea în t otul ei unitar, starea de latență, și anume cea de visare. Fie că vorbim
de vise, ca transfigurări ale realității de către psihic, fie că vorbim de visuri , ca planuri și idealități
asupra viitorului, ambele revelează capacitatea și aplicabilitatea evident mai rapidă a unei evoluții, în
contextul unor lucruri ce au realitatea ca prismă de susținere, față de inconștiența unei come . Cu toate
aceastea, percepția poate fi de o mare vastitate în spațiu și timp, poate pătrunde până în cele mai
tăinuite puncte ale sufletului omenesc și până în concepțiile cele mai înalte ale rațiunii, personalizând
prisma aceasta cu o anumită originalitate sau preferință subiectivă . Să permiți tutu ror libertatea
propriului vis? Ar fi anarhie, după cum ar aprecia unii, însă… „ Cum a r fi să ne trezim în visele altor
oameni și cum ar fi să avem curajul să îi invităm în ale noastre? Cum ar fi dacă întreaga lume ar
deveni un singur vis în stare de trezie? ”2

1 Ovidiu Podaru, Avant propus la Dreptul administrativ . O concepție. O viziune , pagina XI, editura Hamangiu,
București, 2017 .
2 Salman Rushdie, Seducătoarea din Florența , pagina 49, editura Polirom, Iași, 2011 .

5
PRECIZ ÃRI PRELIMINARE

„Pretextul” acestei lucrări a fost, într -o oarecare măsură, conturat de participarea mea la opționalul
numit Probleme speciale de teoria generală a dreptului , având ca rezultat „nașterea prematură” a unei idei
ce urmăream a o ține spre păstrare pentru mome ntul în care aș fi ajuns în ipostaza susținerii unei prezentări
în cadrul unei conferințe, sau până în clipa în care ar fi fost suficient de bine fundamentată pentru a -mi
procura statutul de doctor , neîndrăznind în mod normal să îi atac „puritatea” și „ino cența” doar de dragul de
a cocheta și impresiona cu ea…
Cu riscul de a mă lipsi de modestie și a inhala un anumit volum de aer de superioritate , voi afirma
că subiectul ales nu este nicidecum unul situat la îndemâna oricui și nici pe departe unul ușor de atins sau
ușor de acceptat , ținând cont de o multitudine de alți filosofi ale căror lucrări au fost catalogate în mod
expres ca reprezântând o filosofie a dreptului .
Indiferent de cât de bine susținută s-ar prezenta, sau nu, ideea mea, ea rămâne momentan în stadiul
de premisă nobilă ce își va căuta , sau chiar crea, în mod obsesiv axiome și postulate care să îi confere
vitalitatea necesară reîmprospătării viziunii asupra vieții, și implicit a dreptului.
Astfel, fiind doar un început de drum, sunt conștient că mai este mult până departe și tocmai din
acest motiv, raportat la cum am structurat prezenta lucrare , consider că sunt câteva precizări ce trebuiesc
menționate.
În ceea ce pr ivește punctul de plecar e al temei alese , în varianta scrisă, am hotărât să dezvolt cele 12
teme ale gândirii existențialiste1 cu tangențele sale asupra dreptului în ansamblul său, să surprind puterea
cuvântului, a adevărului și a libertății în toată splendoarea în care au fost i nițial zămislite, să dezbat
valențele diferite ce orbitează în jurul moralei, urmând să concluzionez în cele din urmă poziția acestor
contrarii2 față de centrul idealității – Republica3, „abuzând” de f elurite texte suport.4
Iar, ca o ultimă precizare ce se vrea esențială , în materia bibliografiei, aceasta înglobează și
bibliografia utilizată în cadrul prezentării orale, cea folosită pentru lucrarea curentă fiind oarecum restrânsă,
vizând doar autorii genezei existențialiste .5

1 E. Mounier, Introduction aux existentialismes , editura Gallimard, 1962.
2 Filosofia existențialistă creștină față de cea ateistă.
3 Republica, statul ideal în viziunea lui Platon.
4 Citate ce vor fi comentate, dar menționate integral doar în Anexă .
5 Søren Aabye Kierkegaard și Friedrich Wilhelm Nietzsche.

6
MOTTO

„
”
„
.”)1
OVIDIU

1 Ovidiu, Amoruri , III, elegia a IV -a, în Heroide. Amoruri. Arta iubirii. Remediile iubirii. Cosmetice , editura
Minerva, București, 1977.

7
ECHIDISTAN ȚA ABISALÃ A EXISTEN ȚIALISMULUI FA ȚÃ DE REPUBLICÃ

Cu un talent1 atât de frumos înzestrat, ființa umană a înfruntat dezinvolt riscurile ambiguităților
lumii evocate prin reprimarea forțelor instinctuale, cârmuind de dragul posterității un patetism al
destinelor, un implant de ficțiuni sau, după caz, situații concret -istorice. Ar fi vrut oare Marele Anonim2
să încheie, sub presiunea timpului pierdut, aceste fatalități memorialistice survenite din diferențierea
originară a eului speciei umane? În virtutea unei atari înclinații, orice principii tezaurizate succesiv prin
observația directă a realității trecute, se află trans figurate, într -un final apoteotic care astăzi re prezintă
doar un punct pe axul timpului3, și volatilizându -se, au dat naștere curentului filosofic numit Umanism ,
„o seminție divi nă cu chip de om ”.4
Umaniștii Renașterii dețineau o nouă viziune asupra omului , considerându -l excepțional și
extrem de valoros, o astfel de operație putând fi asimilată unui artificiu substanțial de pe urma căruia
adevărurile contabilizate, în primă instanță de către filosofii greci , capătă cu totul și cu totul o altă
structură – fiind totodată neimaginabil și real , fantezie și axiomă. Astfel, a doua renaștere a
umanismului antic – grecesc –, se diferențiază de acesta prin individualitatea atribuită în mod absolut
insului, fiind în căutarea unui om al Renașterii .
De la această a două renaștere a umanismului antic până la cea de a treia , se poate afirma ferm
și concis, că orice palier edificat de către reprezentanții renașterii a fost devastat. Incontestabila paralelă
închegată de vis5, discutată pe baza unei gândiri matematice de către René Descartes, își găs ește
sfârșitul odată cu apariția înfăptuitorilor existențialismului : Søren Aabye Kierkegaard și Friedrich
Wilhelm Nietzsche, iar, într -un mod evolutiv, deși doar în viziune, omul Renașterii va deveni omul
extraordinar , respect iv, un supraom . „E-o cale atât de lungă, / Că mii de ani i -au trebuit/ Luminii să
ne-ajungă .”.6

1 Adaptabilitatea , a se vedea în Anexă punctul 1/ pagina 7.
2 În sensul de diriguitor, sintagmă atribuită divinității de către Lucian Blaga în operele sale, relevantă fiind
Trilogia Cunoașterii , editura Humanitas, București, 2013.
3 Perioada Renașterii.
4 Cuvinte ce aparțin lui Marsilio Ficino, integrate de Jostein Gaarder în Lumea Sofiei , pagina 166, editura
Univers, 2013.
5 Despre vis, a se vedea în Anexă punctul 2/ pagina 7.
6 Corelație legată de vis, stare de trezie, lumina ce persistă în procesul de trezire;
Mihai Eminescu, La Steaua , 1 decembrie 1886, pagina 186, Poezii , editura Unicart, 2006.

8
Echidistanța – reprezintă și impune prezența a două elemente situate la aceeași distanță față de
un punct fix numit origine, în cazul de față acesta fiind unul ideal, un aleph1 în starea sa pură,
nesusceptibil de a fi violat , rămânând în starea conceptuală, de dorință – Republica. Reprezentarea
acestui punct permite cu ușurință identificarea sa cu a unui cerc, a figurii geometrice considerată în
excelența sa ca fiind perfectă , însă caracterul reprezentării nu este în mod necesar corespondent și
realității, această perfecțiune schematică având echivalentul unei simple „mâzgăleli” în realitatea ce își
dorea a o pune în aplicare. Cei doi poli, diametral opuși prin abordarea lor, vor fi reprezentați de
filosofia exi stențialistă creștină, respectiv de cea ateistă, ambele cochetând cu un caracter nihilist , care
deși tentează deducția unei idei de apropiere, provoacă , în fapt, un abis ideologic, ce urmează a fi, în
mod evident, discutat.
„Primul demers al existențialismului este de a permite fiecărui om să intre în posesia lui însuși
și să își asume răspunderea totală a existenței sale ”2.
Așadar, titlul , care este condamnat și izolat în haina trivială pe motiv de prolixitate cantitativă
de către cei ce se pripesc, ascunde în rădăcinile sale ascunse un nucleu contradictoriu de maximă
tensiune, și anume paradoxul echidistanței – creator de exuberanță . Para doxul acesta este explicabil,
dacă convertim cunoașter ea și dezmembrarea contradicției în revendicarea ei. Echidistanța în
exorbitanța ei nu este, și nici nu are cum să fie, abisală, acest cuvânt ocupând doar un loc inversabil .
Raportul este mai subtil. Od ată consacrat termenul de echidistant , am fost puși în situația de a ne afla
pe poziții de egalitate, doar că în alte părți , ori, aceste părți, la orice distanță s -ar afla, ar produce
același întreg . Fie vorba și de un abis infernal , acesta a căzut sub inc idența spațială dinainte, sau cel
puțin, așa ar fi trebuit dedus, să își fi produs vibrația și specificacitatea, pentru că, matematic vorbind,
raportul mereu va îngenunchea în fața ireductibilității , ajungându -se la „un numitor comun” și anume
la un compromis .
Conchid în cele din urmă, că nu filosofia existențialistă se află într -un abis față Republică, ci
compromisul ce ar putea duce la desăvârșirea ei. Lucru ce se află, din nou, într -o situație de o bizarerie
nejustificabilă .
Ca urmare a disecării titlului și a mesajului subliminal din spatele acestuia, mă simt nevoit, sau
chiar „obligat”, să realizez trecerea în domeniul și aria ce trebuie atinsă și dezbătută, și anume
domeniul dreptului și aria juridică, respectiv intersecția celor două perspecti ve, filosofice și juridice .

1 Aleph = punctul ce conține întregul Univers;
Jorge Luis Borges, Aleph , editura Polirom, Iași, 2011.
2 Jean-Paul Sartre, Discurs.

9
Mergând pe urmele a două idei, ce vor fi fuzionate în vederea atingerii scopului tezei
fundamentale , vom elabora un sistem alcătuit din acestea: „ societatea este un mijloc în vederea
atingerii unui scop, pe când comunitatea este un scop în sine. […] societatea poate fi definită în
termenii unui scop comun ”1 și „omul […] există ca scop în sine, nu doar ca mijloc ”2.
Din aceste două idei, pe care le v om considera în mod evident pertinente, pot rezulta trei
situații, toate condiționate de următoarele relații de egalitate:

 Comunitatea=Scop (1)
 Omul=Scop (2)

1. Din operația (1)-(2)  Comunitatea -Omul=0  Comunitatea=Omul (trebuie să fie pe poziție
de egalitate) .
2. Din operația (2)-(1)  Omul -Comunitatea=0  Omul=Comunitatea (trebuie să fie pe poziție
de egalitate) .
3. Din operația (1)+(2), [analog (2)+(1) ]  Comunitatea+Omul=Scop+Scop (simbioza în virtutea
obținerii unei formațiuni auroleate – Republica).

Din acest joc al substituț iilor și al corespondențelor, rezultatele converg în imaginea condițiilor
necesare înfăptuirii unei formațiuni în care mijloacele nu mai există, deoarece formațiunea este scopul
urmărit și atins în sine .
La nivel evolutiv , din punct de vedere eficace , o ordine pe care personal o consider firească, s –
ar înșirui astfel: om – comunitate – societate – stat. Considerând că, prin schema de mai sus, am reușit,
până la urmă, să cr istalizez până la diamant conștiința abstractă a fiecărui termen, voi afirma, extrem de
convins , faptul că în lipsa respectării individualității și principiilor fiecărui om în parte, comunitate a nu
va avea șansa să prospere, iar omul, în lipsa unei comunit ăți, îmbrățișând o viață de sihastru , nu se va
putea dezolva și nici nu ar avea cum să -și atingă menirea , astfel, inalienabilitatea relației de egalitate
devenind o teoremă . „ Societatea definită în termenii unui scop comun ” reliefează în mod neîndoielnic
nevoia unui compromis între om și comunitate. Societatea privită din prisma unui acțiuni unificatoare a
comunităților, oferă posibilitatea de a digera realitatea: negocierea, compromisul fiind termenii,
comunitățile, ce tre buiesc din oficiu construite într -un raport echivalent cu omul, fiind scopul comun.

1 Macmurray, citat de Georg Schwarzenberger în The Three Types of Law , Ethics, 2/1943, pagina 90.
2 Pentru citatul integral, a se vedea în Anexă punctul 1/ pagina 9.
Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor , pagina 64, editura All, București, 2004.

10
„Dreptul este totalitatea condițiilor conform cărora liberul -arbitru al unui om se poate uni cu
liberul -arbitru al altui om, conform unei legi universale a libertății. ”.1
Trecând peste presimțirea superficială legată de tertipul teologic2 al expresiei de liber -arbitru și
focalizând contextual intenția sa, vom dezvălui una dintre tendințele sale elementare. Acesta trebuie să
fie atât de bine conturat, încât să se poată vorbi, în mod obiectiv, de existența reală a unui mod de a fi,
gândi, percepe, alege . Un argument decisiv în sprijinul tezei formulate – efectiv – această realitate
specifică trebuie a fi bine definită în fața existenței consacrate , astfel încât să fie adaptată
contemporanietății momentului și recognoscibilă fiecăruia în parte în urmărirea asimilării , și deci a
acceptării cu cea a altui om.
Totuși, a lega un concept vag de însuși oglindirea lui la infinit în temeiul unui alt concept
abstract , se pare a fi, dacă nu inaplicabil, imprecis. Liberul -arbitru trasează un element primordial al
filosofiei existențialiste, într -o manieră subtilă, de rang precursor: a delimita liberul -arbitru pentru
fiecare individ în parte înseamnă a porni de la prezumția că fiecare om se cunoaște și posedă pe sine,
că este în deplinătatea facultăților raționale și unic -delimitat, diferențiat.
Din prima perspectivă, aces t liber -arbitru poate fi distins în trei moduri existențiale: estetic, etic,
religios .3
Modul estetic sau risipirea de sine întru totul precum o jertfă de dragul carpe diem , relata refero.
Modul etic sau depersonalizat, de viață rutinieră, dizolvată în imperative abstracte, de calibrul
moralei4, depedent de continuitatea timpului, căreia i se conformează.
Modul religios sau autenticitatea, irelevantă fiind generalitatea etică . Experiența vieții căpătând
coerență prin credința în Dumnezeu.
A doua perspectivă nu vizează vreun mod de complicare a existenței, însă critică în totalitate
două din modelele anterior menționate, și anume cel etic și religios , aprobând și optând în schimb unui
mod de viaț ă care să evidențieze contrapunctul dintre a fi și a exista . „Dacă dispui de acel «de ce?» al
vieții, te împaci cu aproape orice «cum?» ”5.
A treia perspectivă, antică , a pornit de la principiul exercitării liberului -arbitru prin acțiuni ce s-
au lăsat în libertatea oamenilor pentru a realiza un acord cu întregul.

1 Immanuel Kant, Scrieri moral -politice , pagina 87, editura Științifică, București, 1991.
2 A se vedea în Anexă punctul 1/ pagina 10.
Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor , pagina 55, editura Humanitas, București, 2012.
3 Søren Kierkegaard, Either/or , editura Princeton University Pre ss, Princeton -New Jersey, 1987.
4 A se vedea despre morală în Anexă punctul 2 / pagina 10.
5 Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor , pagina 13, editura Humanitas, București, 2012.

11
„Ne încântă gândul că natura umană se va dezvolta tot mai bine prin educație, căreia îi putem da o
formă potrivită umanității . Asta ne deschide vederea spre un viitor mai fericit al genului uman. ”.1
Republica , sau neantizarea sensului originar2 al cuvântului grecesc Politeia , pervertit de latini în Res
Publica și preluat în diverse variațiuni alte traducătorilor ce i -au scormonit, aparent inutil, originea, reprezintă
unul din versanții cugetărilor asupra dreptului, aflat într -o relație de complementaritate cu Legile , respectiv într -o
relație de suplemenaritate cu cel care dă3. Incipitul și o considerabilă parte din acest dialog este reprezentat, de o
sumedenie eruptivă de încercări menite să descopere definiriea justiției, deci a dreptății. Se poate afirma, având
ca bază în argument situațile ce s -au ivit de -a lungul timpului, că o astfel de dezbatere duce extrem de rar, cu o
tindere spre zero, către un punct comun, un acord. Urmează o replică ce a fost prea des citită cu o neglijență
îngrijorătoare și în mod firesc, așadar, menită uitării și neluării în consider are. Socrate, ca actor principial , în
acest dialog, declarând că se află în impas , conchide că dilema abstractă a definirii justiției își găsește soluția în
înlocuirea punctului de plecare , astfel, fiind mult mai benefică plecarea de la nivelul întregii so cietății și nu de la
individ. A nu se considera acest lucru o exorcizare a exisențialismului, ci doar o concesie în demersul
organizării statutului drept și ideal, unde acesta își poate manifesta caracterul hierastic al fiecărui individ .
Am putea califica astfel de omisiuni periorative, ba chiar grotești în ceea ce privește perceperea stării de fapt,
una din condițiile obligatorii rămând sistemul educational , care este menit să lase de dragul timpului pierdut ,
adevărurile prezente. A nu se înțelege prin timp pierdut trecutul! O, și eroare ar mai fi și aceasta! Viitorul este tot
atât de pierdut ca trecutul dacă nu reușim să îl petrecem în varianta pe care ne -am fi dorit -o cu ardoare. Este
extrem de ușor să risipești ceea ce nu ai!
Numit sis tem de selecție , considerat în zilele noastre un arhetip al sistemului educați onal, prin care
rațiunea ar trebui să ducă pasiunile și plăcerea la o cădere în desuetudine, Platon organizează pregătirea
populației astfel:
I. Educația în comun până la vârsta de 20 de ani , urmând prima etapă de selecție, moment în care
cei cu aptitudini și capacitate vor trece la un nivel superior de studii, iar cei care nu se dovedesc
a fi capabili vor deveni me șteșugari și agricultori, cu dreptul de a poseda proprietate, cu sarcina
de a î i întreține pe conducători.
II. Educația celor Întâi selecționați până la vârsta de 30 de ani , finalizându -se cu cea de a doua
etapă de selecționare, cei înzestrați vor continua studiile , iar cei nu vor fi suficient de competenți
vor deveni gardi eni, ce nu au dreptul de a deține proprietate și vor veghea ca ordinele clasei
conducătoare, de filosofi , să fie respectate.
III. Cei înțelepți, filosofi, conducători – și totuși lipsiți de dreptul asupra proprietăților, în virtutea de
a nu fi influențați în de ciziile ce vor fi luate.

1 Immanuel Kant, Despre pedagogie , pagina 18, Editura Paideia, București, 2002.
2 Diferitele posibile traduceri ale titlului în Platon, Republica , volumul I, paginile 16 -18: Lămuriri preliminare
de Andrei Cornea, editura Univeristas, 1998.
3 Lois Lowry, The Giver , editura HarperCollins Children ’s Books, 2014.

12
Nu este nevoie de o căutare în acul cu fân pentru a aclama că acest sistem este unul de o natură meschin
dirijată, cel puțin raportat la realitatea temporală în care ne situăm. Astfel, vom considera a fi relevantă luarea în
vizor a temeiului romanului The Giver , bazat pe ideea Republicii , fiind mai aproape de forța decisivă a
prezentului în materia unei astfel de dezbateri . Sistemul educaț ional este cu mult simplificat și totodată
diversificat1. Însă, condiția ce stă la bază este uitarea adevărului, mai precis a adevărului pur static și pueril, ce
contaminează. Astfel, populația ar fi conștientă de menirea lor, dar lipsite de fabulațiile escatologice . Nu s -ar
putea vorbi despre un abuz al conducătorilor, aceștia p ăstrându -și gradul de înțelepciune precum conducătorii
Republicii, ci de o dezabuzare a motivelor de mult răpuse – mai concret, de o dezabuzare a trecutului și a
sintagmei „așa a fost odată!”.
Într-o manieră considerată subversiv -autenticistă, nu sunt puț ini cei care au susținut o mișcare anti –
indelebilă, din pricina amprentei incandescente ce se impregnează în firea noastră cu o asemănare hiperbolizată
la extrem față trăsăturile ce ar fi fost de preferat imagistic recognoscibile.
„Omul trebuie să aibă put erea de a se rupe de trecut și de a -l anihila, spre a putea trăi .”2
Astfel, într -un fel revoluționar , o idee existențialistă prin excelență se pliază pe conceptul renunțării
spre a putea trăi , nu se pune așadar nici vorba de problema cedării libertății, nici de problema cedării
de sine. Anihilarea acestui trecut vine tocmai cu intenția de a anatemiza în sens mult mai larg
stereotipurile, rânduiala și datina . Trăirea fără un trecut ar oferi, în tr-un demers incantatoriu ,
posibilitatea fiecăruia de a trăi cu eul său, lipsit de divergențele și influențele răposate și ar permite
omului să crească în solul de care aparține.3 Căci ce poate fi mai trist, decât în a crește unde nu îți este
prielnic, ce poate fi mai deprimant decât a nu știi cine ești? Poate doar urmarea… Și anume, irelevanța
în fața vieții și pierderea în gloată .
Dintr -o altă perspectivă, spiritul animist în concret, Republica este la rândul ei susținută, atât
prin dizolvarea trecutulu i, cât și prin rolul acestui procedeu în scopul educării .
„În clipă devine omul conștient că s -a născut; starea sa anterioară, față de care nu trebuie să
ia poziție, era de «a nu fi». ”4 și „Orice ființă umană poate face o treabă utilă, îndeplinindu -și astfel
misiunea proprie. Aceasta poate fi foarte diferită, dar ceea ce trebuie reținut e că orice individ are o
misiune anume.” .5

1 În Lois Lowry, The Giver , editura HarperCollins Children’s Books, 2014, sistemul selecțional este împărțit la
intervale reduse semnificativ din punct de vedere temporal, iar menirile sunt împărțite pe mai multe domenii de
activitate. (Învățători, doctori, bucătari etc.).
2 Friedr ich Nietzsche, Despre folosurile și neajunsurile istoriei pentru viață , paginile 22 -25, editura Ararat,
București, 1994.
3 Søren Kierkegaard, Jurnale și hârtii 1833 -1855 .
4 Søren Kierkegaard, Fărâme filozofice , pagina 42, editura Amarcord, Timișoara, 1999 .
5 Søren Kierkegaard, Scrisoare către un tânăr prieten , pagina 100, editura București, Timișoara, 1997.

13
Kierkegaard consideră individul în afara adevărului, pornind de la ideea că el există din
momentul în care s -a născut, deci, e vident, e neinițiat. Accentul, de soiul unui imperativ categoric este
adăpostit astfel: „la ce -i ajută să i se amintească un lucru pe care nu -l știa și la care nici nu putea
reflecta? ”1 Întrebare retorică, răspunsul deductibil fiind: la nimic! Se consideră a deține adevărul cel
poziționat, pe motive meritate , pe locul învățătorului , iar cel ce posedă neadevărul – discipolul.
Trecutul irelevant fiind, având în comun cu morala și religia credințe în realități ce nu există sub
forma dovezii reale și evidente p ure. Ideea esențială: la ce ne folosește trecutul în fuga necontenită
după timp? Ce ar putea schimba acesta? Multe, dacă nu ar fi atât de distant… Din cealalta perspectivă,
susține, în mod anticipat ideea repartiției pe crieteriul misiunii fiecăruia, arătând că fiecare, prin liberul
său arbitru în materia de a alege – poate duce misiunea la capăt în interesul unui bine comunitar .
Pentru a conchide și închide secțiunea legată de motivul inutilității trecutului și astfe l, temeiul
fundamentării unei comunități care să nu fie manipulată de influențele sale, vom smulge o altă idee ce
concentrează în sinea ei o galaxie de informații, ce vor fi sau nu descoperite măcar cu gândul :
„Omul trebuie să învețe să vadă, să învețe să gândească, să învețe să vorbească și să
scrie:pentru toate trei, scopul este cultura aleasă. ”2 – adevăruri constante în continuitate , deci pure.
Dacă tot am pomenit termenul de adevăr , trebuie să consolidăm și aplicăm starea acestuia legat
de cele anterior relatate. Ar fi oare exheredarea insului de trecut o privare de adevăr? Orice răspuns, fie
el unul afirmativ sau negativ se bucură de calitatea de părere și nu de fundament. Firește că,
raportându -ne la context, nu am fi puși în această situație, deoarece nu am fi conștienți. Precum
situarea noastră înafara adevărului, deoarece nu existăm , așa își are și trecutul valența față de noi,
acesta nu există . Singurul trecut relevant pentru i ns ar trebui să fie traseul lui , modul lui de a fi, care
este în cazuri deosebit de rare pur, cei mai mulți fiind hibrizi , combinații omenești între estetic, etic și
religios.
Avem nevoie de un adevăr ? Adevărul unanim acceptat și criticat în același timp – credința în
existența unui Mare Anonim . Dar să fie acceptat din motive raționale, sau din motive consolatoare?
Singurul adevăr cu valoare absolută există doar pentru ființă și doar pentru sine, și an ume: „cine sunt?”,
iar singurul adevăr ce trebuie consacrat este noutatea , mai exact: „ Adevărul nu este, în aceste condiții,
ceva ce există și trebuie găsit, descoperit – ci dimpotrivă, ceva care trebuie creat. ”3
Revenind la Platon , punctul de plecare: un adevăr pe deplin acceptat de societate .

1 Søren Kierkegaard, Fărâme filozofice , pagina 34, editura Amarcord, Timișoara, 1999.
2 Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor , pagina 72, editura Humanitas, București, 2012 .
3 Pentru citatul integral, a se vedea în Anexă punctul 1/ pagina 13.
Friedrich Nietzsche, Aforisme , pagina 74, editura Humanitas, București, 2012 .

14
„Dacă aș fi legiuitor… n -aș găsi pedepse destul de grele spre a pedepsi pe oricine ar cuteza să
spună că există oameni răi care trăiesc fericiți. ”1
În dialogul Legile , Platon admite concluzia inevitabilă și anume că o cetate ideală este greu,
dacă nu imposibil, de creat. Astfel, acest dialog are scopul de a reflecta aplicabilitatea unei idealități
asupra unei realități, sub rezerva unor condiții :

1) Toți cetățenii să fie fericiți ;
2) Cetatea/Statul să fie fundamentat pe ideea de dreptate ;
3) Numărul de locuitori să fie limitat ;
4) Loturile de pământ să fie inalienabile ;
5) O limită minimă a sărăciei și una maxima a bogăției ;
6) Rolul preventiv al pedepsei ;
7) Egalitatea între bărbat și fem eie.

Din teoretizarea curentului existențialist2, putem atribui acestor condiții următoarele teme :

1) Devenirea personală. Ființa umană trebuie să își trăiască viața într -o continuă căutare a
sinelui, trebuie să fie conștient cine este, ca în cele din urmă să fie fericit , asigurarea
propriei fericiri este o datorie.3
2) Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur ; deci este nevoit să poată conviețui
cu apropiatul pentru împlinirea scopului comun, cetatea ideală în speță .
3) Angajarea. Omul, prin devenirea sa personală și raportarea la celălalt, trebuie să fie
conștient de menirea sa și să o folosească, indiferent de recompense , spre binele
comunității – care nu permite discrepanțe semnificative .

Ideea de drept -dreptate -justiție nu este necesară în The Giver, versiunea cea mai recentă a
Republicii, deoarece nu mai există amintirea celor trecute , limite minime/maxime de patrimonii sau
orice alt tip de inegalități. Vom afirma că acesta este modelul ideal și valabil clipei în care ne aflăm.

1 Platon, Legile , pagina 82, editura IRI, București, 1999.
2 E. Mounier, Introduction aux existentialismes , editura Gallimard, 1962.
3 Pentru citatul integral, a se vedea în Anexă punctul 1/ pagina 14
Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor , pagina 23, editura All, București, 2004.

15
Fiind o fundamentare extrem de vastă, este de la sine înțeles caracterul său invulnerabil și
inexpugnabil , dar cu o adâncime și autenticitate sufletească ce conține vibrația și confesiunea inimă a
întregii ființe.
Absolut remarcabil și profund original, existențialimsul , deși întins și făcut din contraste și
aparente ambiguități, corespunde în substanță unor polarizări ale vieții, ale opțiunilor primordial ale
ordinii, sensului, ierarhiei, care îi sunt proprii, spec ifice.
Pășind pe acest teritoriu inedit, rămâne firească ciocnirea de voluntarisme, agitații interioare,
contradicții, contemplativități, elevații, extaze, dar de drept ?
Contextualizând, deși laconic, pot spune, am încercat sădirea unei no u proiect , căruia i -am „pus
în cârcă” argumente sau chiar aforisme , care, sper eu, sunt pertinente, iar dacă nu am reușit „ înfurie -te
cât poftești pe mine și pe oricare om pretinde că le -ar fi inventat; nu -i nevoie însă ca din cauza asta să
te înfuri și pe idee! ”.1
Pornind din postura, definitiv preferabilă, a egalității necesare dintre om și comunitate, pentru a
evita nulitatea specie i, am realizat un mare pas. Am îmbrățișat, precum Kierkegaard, concluzia că
dialectica abstractă aparținând lui Hegel, îl distrage pe i ndivid de la ce este și îl oprește din
descoperirea propriei sale realități existențiale . Hegel prefera universalizarea dacă nu ireală, complexă ,
considerând individualizarea insignifiantă . La polul complet opus, se situează concepția lui
Kierkegaard, care răstălmăcește teoria lui Hegel, punând individualul pe primul lor, care în raport cu
ceilalți se introduce în lumea colectivă. Kierkegaard considera că această contopire cu universalul,
indiferent dacă este transfigurat în Stat sau gândire, înseamnă a renunța la responsabilitatea personală
și existența autentică .
Vrând, nevrând… Simt nevoia să sesizez o eroare de raționament, nu retoric, nu dialectic, ci
deductiv – sursa nihilismului .
„Împotriva teoriei despre influența mediului și a cauzelor exterioare: forța interioară este
infinit superioară. ”.2

1 Søren Kierkegaard, Fărâme filozofice , pagina 43, editura Amarcord, Timișoara, 1999.
2 Friedrich Nietzsche, Aforisme , pagina 48, editura Humanitas, București, 2012

16
Ori, nihilismul prin excelența sa neagă la nivel absolut, tendințele instinctuale urmate de turmă ,
și deloc stângaci cum menționeză unii, ci cu tact! Neluarea în considerare a acestui curent pornește de
la o mentalitate deloc fericită din punct devedere al mărinimiei ei și anume: negarea unor valori fără
propunerea altora în schimb . Eroarea de raționament se identifică tocmai la acest nivel! Mediu l în sine
este extrem de important, așa cum afirma Kierkegaard , fiecare trebuie să crească în solul de care
aparține, ferice cel ce nu este influențat prea des de mediul înconjurător . Fără acest mediu, nihilismul ar
fi fost de neconceput, un frumos subiect pentru o scriere science -fiction. Continuând, încercarea de a
pleca de la o comunitate a dus la pesimism, nihilism, conflicte civile, iar lista poate continua la
nesfârșit . Conchidem în cele din urmă că deși sunt pe poziție de egalitate, individul trebuie să
pornească călătoria spre cetatea ideală .
Liberul -arbitru adăpostește cunoașterea fiecărei existențe în raport cu celălt , libertatea de a
alege și a se integra, iar în cazul în care această operațiune s -ar dovedi inoperantă, ar interveni soluția
creării unei submulțimi cu aceleași scopuri . Reunite, toate aceste submulțimi, fiecare realizându -și
treaba utilă , ar crea mulțimea numită Comunitate/Republică. Este ca în cazul contractului social,
cedării în fața Leviathan -ului1, mult perfecționat și în favoarea individului .
Educația omului în reperul antic se suprapune cu cel existențial, fericirea individului ar fi
asigurată de conviețuirea în mediul său prielnic – cu cei ce au aceleași concepții asupra vieții,
egalitatea ar fi emancipată, așa cum este și în momentul de față.
Așa cum am afirmat, cu o anterioritate considerabilă, mai este mult până departe , astfel că, o
„concluzie” ar fi o exagerare fără precedent. Însă, ceea ce urmează se poate considera ca un alter -ego al
unui epilog.
Abisul existenței este declanșatorul abisului palpabilității Republicii. Oamenilor le este frică de
ceea ce nu înțeleg, în fuga disperată de un anumit grad de împărtășire cu alții și orbiți de un concept
vag de libertate , oamenii ar accepta tacit o astfel de comunitate , fără să își dea seama, definind
libertatea în sintagma „ pot afirma că 2+2=4 ”2. Umanitatea are nevoie de un supraom care să îi
îndemne spre direcția idealității și totodată are nevoie de oameni extraordinari care să fie temelia
generațiilor viitoare, însă „ va trebui să arzi în propria ta flacără: cum să fii altul, dacă nu te vei

1 Thomas Hobbes, Leviathanul.
2 George Orwell, 1984 , editura Polirom, Iași, 2011.

17
preface în cenușă mai întîi! ”1 Parcă aud c ântecul păsării Phoenix , precum cea mai liniștitoare
claviatură, prevestind renașterea întru idealitate, întru comunitate, dar există posibi litatea să fii fost
doar un ecou… Amor fati.2

1 Friedrich Nietzsche, Așa grăit -a Zarathustra , pagina 112, editura Humanitas, București, 2012.
2 Friedrich Nietzsche ; iubește -ți soarta, care este, în fapt – viața ta.

18
ANEXÃ
PAGINA 7

1. „Da, rezistent mai este omul! Este singura ființă care se poate adapta la orice și aceasta -i fără
doar și poate cea mai bună definiție a lui .”
– Dostoievski, Amintiri din casa morților.

2. „Cum ar fi să ne trezim în visele altor oameni și cum ar fi să avem curajul să îi invităm în ale
noastre? Cum ar fi dacă întreaga lume ar deveni un singur vis în stare de trezie? ”
– Salman Rushdie, Seducătoarea din Florența.

„Visele sunt adevărate atât timp cât durează, și oare noi nu trăim în vise? ”
– Alfred Tennyson, The higher Pantheism, Poems.
PAGINA 9

1. „Omul, și, în genere, orice ființă rațională – există ca scop în sine, nu doar ca mijloc de a fi
folosit de o voință sau alata după b unul său plac; el trebuie privit întotdeauna, în toate
acțiunile sale, atât în acelea care îl privesc, cât și în acelea care privesc alte ființe rationale, de
fiecare dată totodată ca scop.[…] Ac ționează astfel încât să folosești umanitatea, atât din
perso ana ta, cât și din persoana altcuiva, de fiecare dată totodată ca scop, niciodată numai ca
mijloc. ”
– Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor .
PAGINA 10

1. „Tertipul teologic cel mai dubios din câte există, în scopul de a face omenirea să devină
«responsabilă » în sensul ei, adică de a o face dependentă de sine… Pretutindeni unde se caută
responsabilități, instinctul dorinței de a pedepsi și judeca e cel ce obișnuiește să caute. ”
– Friedrich Nietzsche, Amurgul Idolilor .

2. „Nimic nu poate fi mai stupid ca morala .”
– Dostoievski, Jucătorul.

19

„Egalitatea stă mai înainte de toate în demnitatea morală a oamenilor. ”
– Dostoievski, Frații Karamazov.

„[…] nu există nici un fel de fapte morale. Judecata morală are în comun cu cea religioasă în
realități ce nu există. Morala nu -i decât o tălmăcire a anumitor fenomene, mai precis o
răstălmăcire. Judecata morală, ca și cea religioasă, ține de o treaptă a ignoranței de unde mai
lipsește încă până și noțiunea de real, distincția dintre real și imagin ar: astfel încât pe o
asemenea treaptă «adevărul» nu desemnează decât lucruri pe care astăzi le numim
«închipuiri». În acest sens judecata morală nu trebuie niciodată luată literal: ca atare conține
întotdeauna numai nonsens ”
– Friedrich Nietzsche, Amurgu l Idolilor.

„Nu există deloc fenomene morale, ci doar o interpretare morală a fenomenelor .”
– Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și rău.
PAGINA 13

1. „ Adevărul nu este, în aceste condiții, ceva ce există și trebuie găsit, descoperit – ci dimpotrivă,
ceva care trebuie creat și care -și oferă numele pentru un proces, mai mult încă, pentru o voință
de a birui, care, în sine, nu ia niciodată sfârșit: a introduce adevărul ca o desfășurare la infinit,
ca o determinare activă – și nu ca perceperea conștientă a ce va care, în sine, ar fi deja fixat și
determinat. ”
– Friedrich Nietzsche, Aforisme.
PAGINA 14

1. „Asigurarea propriei fericiri este o datorie, întrucât nemulțumirea față de propria situație, sub
presiunea multor griji și în mijlocul unor nevoi nesatifăcute, ar putea deveni ușor o mare
tentație de a încălca datoriile. ”
– Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor .
CERC -SFER Ă

„Faptul că o stare de echilibru nu este niciodată atinsă dovedește că ea nu este nici realizabilă.
Totuși, într -un spațiu determinat acest lucru ar trebui să fie posibil. De asemeni, într -un spațiu sferic. ”
– Friedrich Nietzsche, Aforisme.

20

MUL ȚUMIRI

Depa rte de gândul de a mă considera într -o postură privilegiată, sau chiar consacrată,
mărturisesc că mă aflu în situația în care ar trebui să -mi etalez, negru pe alb, definitiv și irevocabil,
infinita recunoștință, admirație și prețuire față de persoanele care de -a lungul timpului mi -au fost alături
cu o afabilitate ce ar putea răstălmăci înțelesul cuvântului „perfecțiune”, ucigându -i sensul, menirea și
misterul dorit în momentul în care a fost creat, r emodelându -i, ba chiar atribuindu -i, nu un sinonim, ci o
definiție în sine, transformând imperceptibilul în palpabil…
Iar timpul, cât de important este el! În ciuda calităților sale deloc apreciate în realitatea
imediată, și anume insipiditatea, incolo ritatea, inodoritatea, incomprehensibilitatea, instabilitatea, el
conduce lumea, având un număr inapreciabil de indivizi alergând după el, încercând să obțină un
avans, cât și o mulțime colosală de clipe de mult răpuse. Dar măreția sa abstractă sălăsluieșt e tocmai în
faptul că nu poate fi considerat inexistent, oricât și -ar dori rațiunea să afirme, solicitată necontenit de
evidența rânduilelior lumești, și, pe bună dreptate, „dacă (timpul) n -ar fi, nu s -ar mai povesti” .
Așadar, nu am nici cea mai mică reți nere sau fior de ezitare în a îmi incepe elogiul dedicat
ființelor care, prin simpla lor existență , vor reuși să aducă lumea într -o stare de trezie , prin ivirea unui
bine-meritat și îndelung așteptat Răsărit al idolilor și al gândurilor .
Doamnei profesor lector dr. Veronica Rebreanu , un șir nemărginit ce se definește prin
mulțumiri și aprecieri, având în vedere vastul bagaje de cunoștinte și bunăvoința, precum un reflex
instinctiv, de a îl împărtăși cu alții; sfaturile, ironiile, realitățile lumii juridice și, în special, pentru
încurajarea constantă și redarea încrederii în mine în ceea ce privește viitorul profesional în domeniu.
Altfel spus, pentru simplul fapt că este un model de urmat, un cadru didactic care știe că relația
profesor -student ar trebui s ă însemne mult mai mult decât scot în evidență unii.
Unei profesoare de limbă și literatură română din liceu, toată admirația și recunoștința pe
care o pot deține, pentru clarificarea noțiunii de existențialism, pentru timpul acordat ascultării
diverselor mele opinii, sau cine știe, chiar fabulații, pentru toate volumele recomandate, pentru
încrederea în mine, pentru că pot, sper fără a exagera, să o consider ca o amică, pentru tot. Nu îmi pot

21
imagina cum aș fi formulat ideile astăzi dacă nu aș fi avut norocul să asist și să ascult părerile și
comentariile dânsei – 101.
L, A, M – tot ceea ce sunt. Individual, fiecare reprezântând un horcrux1, iar dacă astfel ofer,
fără să vreau, impresia unei prăbușiri într -un miraj al va gului, voi vorbi despre ei ca fiind o „lumină a
vieții mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu.”2.
Cu promisiunea și speranța că în cele din urmă va veni ziua în care voi reuși să posed în
vocabular cuvinte atât de frumoase încât să fiu apt de a-mi exprima gândurile legate de Voi la nivelul
la care simt, pot afirma cu tărie că nu vă voi uita și vă voi f ace mândri.

POP ADRIAN -ALEXANDRU
Iunie 2017, Cluj -Napoca
BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ

1. CAMUS, Albert – Fata și reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara , editura Rao,
București, 2014.
2. DOSTOIEVSKI – Amintiri din casa morților , editura Corint, București, 2004.
3. DOSTOIEVSKI – Crimă și pedeapsă , editura Corint , București, 2014.
4. DOSTOIEVSKI – Frații Karamazov , editura Corint , București, 2014 .
5. DOSTOIEVSKI – Jucătorul , editura Polirom, Iași, 2011.
6. GAARDER, Jostein – Lumea Sofiei , editura Univers, Buc urești, 2013.
7. NIETZSCHE, Friedrich – Aforisme , editura Humanitas , București, 2012.
8. NIETZSCHE, Friedrich – Amurgul Idolilor , editura Humanitas , București, 2012.
9. NIETZSCHE, Friedrich – Așa grăit -a Zarathustra , editura Humanitas , București, 2012.

1 Horcrux = un obiect în care cineva și -a ascuns o parte din suflet; chiar dacă trupul este atacat sau distrus, nu
mai poți muri, pentru că o parte din sufletul tă u rămâne pe pământ, neatinsă.
J.K. Rowling, Harry Potter și Prințul Semipur , pagina 449, editura Egmont, București, 2005.
2 Vladimir Nabokov, Lolita , pagina 9, editura Polirom, Iași, 2011.

22
10. NIETZSCHE, F riedrich – Dincolo de bine și rău , editura Humanitas , București, 2015.
11. NIETZSCHE, Friedrich – Ecce homo , editura Humanitas , București, 2012.
12. NIETZSCHE, Friedrich – Filozofia în epoca tragică a grecilor , editura Humanitas, București, 2012 .
13. NIETZSCHE, Friedrich – Știința voioasă , editura Humanitas , București, 2013.
14. ONFRAY, Michel – Scurt manifest hedonist , editura Humanitas, București, 2013.
15. KAFKA, Franz – Scrisori către tata , editura Humanitas , București, 2016.
16. KANT, Immanuel – Despre pedago gie, editura Paideia, București, 2002.
17. KANT, Immanuel – Întemeierea metafizicii moravurilor , editura All, București, 2014.
18. KIERKEGAARD, Søren – Banchetul , editura Mașina de scris , București, 2000.
19. KIERKEGAARD, Søren – Either/Or , editura Princeton Univeristy Press , Princeton, 1987.
20. KIERKEGAARD, Søren – Fărâme filozofice , editura Amarcord , Timișoara, 1999 .
21. KIERKEGAARD, Søren – Fear and Trembling , editura Penguin books , Londra, 1985.
22. KIERKEGAARD, Søren – Jurnalul Seducătorului , editura Scripta, București, 1992.
23. KIERKEGAARD, Søren – Scrisoare către un tânăr prieten , editura Mașina de scris ,
București, 1997.
24. KIERKEGAARD, Søren – Vinovat? Nevinovat? , editura Mașina de scris , București, 1997.
25. PLATON – Banchetul și alte dialoguri , editura MondoRO, Buc urești, 2013.
26. RUSHDIE, Salman – Seducătoarea din Florența , editura Polirom, Iași, 2011.
27. SARTRE, Jean -Paul – Ființa și neantul , editura Paralela 45, Pitești, 2004.
28. YALOM, Irvin D. – Plânsul lui Nietzsche , editura Humanitas, București, 2015.

23

Caspar David F riedrich, Călător pe marea norilor ( ≈ Søren Aabye Kierkegaard, Conceptul de angoasă )