Ponderea Influentei Slave Asupra Limbii Romane

PONDEREA INFLUENȚEI SLAVE ASUPRA LIMBII ROMÂNE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I ORIGINEA LIMBII ROMANE

CAPITOLUL II EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE

CAPITOLUL III STRUCTURA LEXICALĂ A LIMBII ROMANE

CAPITOLUL IV INFLUENȚA SLAVĂ ASUPRA LIMBII ROMÂNE

CONCLUZII

INTRODUCERE

Influența slavă este cea mai importantă influență exercitată asupra limbii române. Ea a avut loc în condițiile migrării masive a slavilor în teritoriile locuite de români și in jurul acestora, și a unei convietuiri îndelungi, în timpul căreia în teritoriul carpato-danubiano-pontic slavii au fost asimilați, iar în afara acestui teritoriu, i-au asimilat ei pe romani.

Înainte de asimilare, elemente ale populației asimilate au patruns în limba populației asimilatoare. Asimilarea slavilor din nordul Dunării poate fi pusă în legatură cu numărul mare al vorbitorilor românei și cu prestigiul acestei limbi, moștenitoare a latinei, iar ponderea mai mare a populațiilor slave în sudul și vestul Dunării a dus la destrămarea unitații masei de români și împarțirea ei in cele trei subdialecte dunărene : aroman, meglenoroman, istroroman.

Pătrunderea elementelor slave in limba română s-a petrecut după ce formarea românei era încheiată.

Vechimea unor tratamente fonetice ale împrumuturilor nu poate servi drept criteriu privind datarea acestei influențe, întrucât contactul permanent și îndelungat al românei cu slava a determinat primenirea continuă a elementelor slave din româna.

Elementele slave circulă în mare parte în toate dialectele, iar unele dintre ele au intrat chiar în fondul principal lexical. Multe cuvinte de origine greacă sau maghiară au intrat în limba româna prin filieră slavă.

Privit în evolutia lui, aspectul literar al limbii române se relevă cu trăsături care diferă parțial de la o epocă la alta, însă în întreaga lui istorie poate fi observată clar tendința spre unitate, spre stabilirea unor norme unice supradialectale, selectate dintre formele sinonime (la nivelul limbii comune) care cooexista în graiurile de tip diferit.

CAPITOLUL I

ORIGINEA LIMBII ROMÂNE

CUCERIREA ȘI ROMANIZAREA DACIEI

Lingviști romani și străini de prestigiu, istorici, arheologi, au pus in evidență, în decursul timpului, date și documente de limbă care statuează originea limbii romane și caracterul ei.

Luptele dintre romani și daci, incepute din timpul imparatului Domitian ( Tapae, 88, e. n.) sunt continuate de imparatul Traian (101-102 si 105-106) și duc la transformarea Daciei intr-o provincie romană, timp de 165 de aniș adica pana in anul 271 e.n., când împăratul Aurelian retrage garnizoanele romane în sudul Dunarii.

Prin urmare, războaiele de cucerire a Daciei au început încă de pe vremea împăratului Domitianus, în anul 86 a.Chr. când romanii și-au dat seama că statul dac unitar și centralizat de pe vremea lui Decebal ar putea constitui o adevărată amenințare pentru Imperiul Roman . Trebuie amintite aici chiar și intențiile pe care, cu aproape un secol înainte, le manifestase însuși C. I. Caesar, de a ataca și supune primul stat dac centralizat, organizat sub conducerea lui Burebista, stat care începuse să se afirme ca una dintre puterile lumii antice. Dar de la Burebista al Decebal romanii avansaseră foarte mult în Peninsula Balcanică.

Astfel că M. U. Traianus hotărăște începerea războaielor de cucerire a Daciei la începutul secolului al II-lea p. Chr., între anii 101 și 105. Ultimele lupte au început în anul 105 și s-au terminat în vara lui 106, când armatele romane, conduse de împăratul Traianus, au zdrobit statul dac, iar Sarmisegetusa, capitala Daciei, a fost distrusă. Dacia este cucerită de către romani, este transformată în provincie și este înglobată Imperiu. În istoria poporului dac începe o perioadă de mari transformări, datorită declanșării procesului de romanizare, atât lingvistică (latina impunându-se în Dacia ca limbă oficială folosită de toate păturile sociale) dar și materială și spirituală (adoptarea felului de viață specific romanilor, a mentalităților lor ).

Romanizarea lingvistică se poate defini ca acel proces lent de învățare de către băștinași (strămoșii traco-daci) a limbii latine, concomitent cu părăsirea (uitarea) treptată a limbii autohtone. A existat chiar și o fază incipientă de asimilare și totodată de folosire a limbii latine, limba cuceritorilor, concomitentă cu utilizarea de către daci a propriei limbi, traco-dacă, perioadă pe care am putea s-o numim de bilingvism.

Impunerea limbii latine ca limbă oficială în Dacia a fost în esență un act pașnic, în ciuda distrugerilor provocate în timpul războaielor de cucerire. Populațiile supuse din Dacia aveau interes să învețe și să folosească limba latină care devine un mijloc unic de comunicare( lingua franca) cu autoritățile militare romane, cu administrația, cu comercianții veniți din toate colțurile Imperiului; li se oferea astfel șansa de a depăși granițele provinciei nou-contituite și de a se integra lumii civilizate utilizând limba latină, recunoscută pentru prestigiul cultural atât în interiorul cât și în afara granițelor Imperiului Roman.

Învățarea de către provincialii daci a limbii latine a fost, însă, favorizată de o serie de factori, printre care unul extrem de important a fost deplasarea masivă a unor populații romane în provincia Dacia. Amintim aici celebrul pasaj din opera istoriografului latin Eutropius (secolul al IV-lea p.Chr.) „ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas.” ” (Traian) adusese acolo din toată lumea romană nesfârșită mulțime de oameni, spre a lucra ogoarele și a popula orașele”. Să reținem că acest pasaj va determina ulterior o serie de ipoteze și chiar speculații privitoare la depopularea Daciei, după cucerire, în ceea ce privește elementul autohton, baștinașii traco-daci.

În această perioadă, în Dacia sunt aduși coloniștii romani, negustorii, soldații, care, după ce-și îndeplinesc obligatiile stagiului, sunt răsplatiți cu acordarea de privilegii (pământ, drepturi cetățenești etc.). Imparatul Cacacalla dă, în anul 212 e.n., decretul "Constitutio Antoniana", prin care dacii devin cetățeni romani, ca urmare a însușirii limbii latine și a modului de viațî roman. Între anii 101 si 271 e.n., avem o perioada de bilingvism, când limba dacă se încrucișează cu limba latina. Limbile sunt ca niște săbii, ele separa net o comunitate socială, etnica de alta, de aceea limbile nu se amestecă. Limba latină a iesit invingatoare, fiindca era un instrument de comnicare, perfecționat prin activitatea marilor scriitori și oameni de cultură romani.

Prin urmare în Dacia au existat puternice implantații de coloniști, dar și garnizoane romane cu caracter permanent, cu toții vorbitori ai limbii latine.

Dar o condiție, dacă nu determinantă, cel puțin favorizantă, a romanizării strămoșilor noștri, a fost includerea noii provincii Dacia în Imperiul Roman, fapt care presupunea pe lângă deplasările de coloniști și soldați latinfoni și instalarea unei administrații bine organizate, înființarea unor noi așezări romane ( și putem vorbi aici de întemeierea în Dacia de către stăpânirea romană, a peste 40 de orașe), dezvoltarea căilor de comunicație (se construiesc drumuri) menite să lege Dacia de provinciile învecinate, se ridică poduri, apeducte. Se dezvoltă agricultura, exploatarea zăcămintelor, se intensifică mai ales comerțul, factor favorizant al realizării procesului de romanizare, prin impunerea folosirii limbii latine în relațiile schimbului de mărfuri.

Interesul pentru învățarea limbii latine a fost determinat și de întemeierea de școli, de difuzarea credințelor religioase specifice romanilor, și vorbim aici despre adoptarea stilului de viață al cuceritorilor, despre componenta materială și spirituală a procesului de romanizare. Căsătoriile femeilor dace cu veteranii (soldații romani eliberați din serviciul militar obligatoriu), înrolarea în armata romană a adolescenților daci, adoptarea anumitor deprinderi romane în construirea locuințelor, folosirea uneltelor de muncă, a unui anumit tip de vestimentație, a unor noi îndeletniciri mai puțin familiare strămoșilor daci, a constituit un proces de integrare a acestora în lumea romană, care reprezintă tot un proces de romanizare produs paralel cu asimilarea limbii latine (romanizarea lingvistică). În ceea ce privește perioada de desfășurare, de consumare a celor două procese (de romanizare lingvistică și de romanizare spiritualo-materială), chiar dacă în mare măsură ele au fost paralele, considerăm totuși că nu au coincis: romanizarea lingvistică a fost precedată de adoptarea felului de viață roman, dar, și după asimilarea lingvistică, o serie de elemente autohtone, specifice strămoșilor traco- daci, au continuat să subziste; deoarece cuceritorii romani n-au încercat să le impună dacilor cu forța nici felul lor de viață și nici – până la creștinism – suprastructura ideologică a Romei.

Să mai adăugăm și faptul că urbanizarea provinciei Dacia a reprezentat un factor esențial de realizare a procesului de romanizare (la nivelul ambelor componente, lingvistică și material-spirituală) urmele arheologice descoperite în provinciile carpato-dunărene atestând asimilarea la cultura de tip occidental, având ca model Roma și orașele Italiei. În noua provincie Dacia în curs de romanizare, se construiseră foarte multe centre urbane: Apulum (Alba Iulia), Ampelum( Zlatna), Comidava( Râșnov), Drobeta(Turnu Severin), Dierna( Orșova), Daphne( Oltenița), Napoca( Cluj), Potaissa( Turda), Porolissum( Moigrad), Sucidava( Celei), Ulpia Traiana( Sarmisegetusa), și , firește, încă multe altele. În schimb, zonele rurale, din fosta provincie Dacia, s-au arătat destul de refractare, nu atât de permeabile față de influența romană. Așadar, pentru teritoriile carpato-dunărene locuite de strămoșii noștri, dacii, complexul proces de romanizare a fost dominat (ca importanță) de asimilarea lingvistică dar a comportat și trăsături secundare, din domeniile vieții materiale și spirituale, inegal repartizate teritorial și fără coincidență cronologică absolută.

Între anii 271 si secolul al VI-lea, când vin slavii, avem perioada de formare a limbii romane, fiindcă regulile de transformare ale cuvintelor de origine latină nu vor actiona și asupra cuvintelor de origine slavă. Unii lingvisti discută despre o a doua încrucișare între limba romană proaspat constituită și limba slavă, încheiată cu victoria limbii romane. Fiind mai numeroasă în nordul Dunării și mai bine organizată, populația româna i-a asimilat pe slavi sau i-a respins. Limba română s-a format și s-a vorbit in nordul si sudul Dunarii, in provinciile: Dacia, Dardania, Moesia inferioara si superioara. Ea s-a constituit, ca și limbile dalmata, sarda, dialectele italiene din sud, din limba latina populara orientală. Expansiunea romanilor pe teritoriul Daciei s-a realizat la est de raul Prut, fiindca acolo avem urme de castre romane la Barboși, Șendreni, Poiana, aidoma celor din Muntenia de la Piscul Crasanu (Ialomița) si Spantov (Argeș). Au fost remarcate apropierile dintre limba româna si limbile sardă, dalmată, italiana de sud în conservarea consoanelor oclusive p, t, k, în unele cuvine, spre deosebire de spaniolă.

În urma razboaielor dintre daci și romani, Dacia a fost transformată în provincie romană, și va ramane stăpanită timp de 165 de ani (106-271) de romani. Romanizarea populației băștinase s-a desfașurat relativ rapid si usor. Peste 2600 de inscriptii scrise in latinește și descoperite pe teritoriul țării noastre arată limpede acest lucru. În afara măsurilor cu caracter administrativ, printre factorii ce au contribuit la romanizare pot fi enumerați:

a) serviciul militar în care tinerii daci se ănrolau.

b) căsătoriile între soldații veterani romani si femeile cru. În afara măsurilor cu caracter administrativ, printre factorii ce au contribuit la romanizare pot fi enumerați:

a) serviciul militar în care tinerii daci se ănrolau.

b) căsătoriile între soldații veterani romani si femeile dace, copiii născuți beneficiind de avantajele cetățeniei romane.

c) crestinismul răspandit în limba latină; drept dovada stau cuvintele de bază ale credinței creștine, care se regăsesc în română, prin moștenirea directă a unor termeni din latina: Dumnezeu (din domine deus), creștin (din christianus), biserica (din basilica), botez (din baptism), rugăciune (din rogationem), preot (din presbiterius), cruce (din crucem), păcat (din pecatum),îinger (din duiangelus), etc.

Influența pătrunderii de meseriași, agricultori, negustori în Dacia, încă de dinainte de cucerirea de catre Traian, se face simțită și astazi, prin termenii din domeniu, păstrați din latina: sat (fossatum, localitate întărita printr-un șanț), a ara (arare), a semăna (seminare), grâu (granum), secara (secale), orz (hordeum), legume (legumen), cânepa (canepa), in (linum), aur (aurum), argint (argentum), sare (salem), cal (caballus), vaca (vaca), vie (vinea), vita (vitea), poamă (poma), etc.

Se poate vorbi de o perioada de bilingvism, când se folosesc concomitent limbile geto-dacă si latină, până la impunerea definitiva a acesteia din urmă.

În "Dacia felix" se continua procesul de romanizare și după plecarea oficiala a armatei și a administratiei romane în 271, prin intensificarea pătrunderii limbii latine in masele largi rurale.

Limba româna provine din latina populară vorbită sau latina vulgara (în latină, termenul vulgaris are sensul de popular).

Acest aspect al latinei stă și la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana și franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar in secolul al XIX-lea ea a încetat să mai fie folosită.

Procesul de formare a limbii române se încheie în secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: gotii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influențat limba, fără a modifica fondul principal de cuvinte si structura gramaticală de origine latină.

1.2 ASPECTE ALE PROCESULUI DE ROMANIZARE ÎN PROVINCIA DACIA

Romanizarea lingvistică și materială – spirituală a băștinașilor din provincia Dacia s-a realizat într-un răstimp de 165 de ani de stăpânire romană, de la înființarea noii provincii (anul 106) până în anii 271-275, când la ordinul împăratului Aurelianus a început părăsirea oficială a teritoriilor carpato-dunărene.

Intervalul de timp poate părea destul de scurt pentru realizarea unui proces atât de complicat ca cel al romanizării. Prin urmare, el poate primi în ceea ce privește situația provinciei Dacia calificative precum foarte dinamic și rapid, deosebit de intens. Și aceste epitete nu par deloc gratuite ținând cont că altor provincii le-au trebuit sute de ani de stăpânire romană pentru a se realiza (în unele cazuri doar și parțial) dificilul proces de romanizare.

Când vine vorba, însă, de Dacia care a fost unul dintre ultimele teritorii transformate în provincie, trebuie să luăm în considerare experiența dobândită de romani , anterior, în ceea ce privește desfășurarea procesului de romanizare (și avem deja un argument solid în sprijinul consumării acestui proces într-un răstimp atât de scurt) . Mai există , însă, și alte circumstanțe care au contribuit la rapida și intensa romanizare.

Limba latină nu le era complet străină strămoșilor daci, cel puțin la nivelul straturilor suprapuse ale societății (la curtea regelui Decebal și chiar al lui Burebista) deoarece folosirea ei era necesară la nivelul relațiilor diplomatice cu reprezentanții Imperiului Roman, lucru care se pare că avusese loc cu mult timp înainte de războaiele cuceritorilor romani.

Elemente latinofone precum negustorii, constructorii, misionarii, meseriașii, cetățenii din Imperiu persecutați și de multe ori refugiați, veniți în Dacia dinaintea cuceririi sau deja constituită, din celelalte provincii ale Imperiul Roman, începuseră să răspândească un vocabular specific, dar latin, pregătind astfel procesul de romanizare.

Este de asemenea un fapt dovedit că în Dacia începuseră să pătrundă (deja) limba și cultura romană, cu destul de mult timp înainte de cucerire prin influența centrelor foarte intens romanizate din sudul Dunării – provinciile Illyricum și cele două Moesii, unde de multă vreme se impusese un mod de viață specific romană – dar și din Scythia Minor (Dobrogea) unde romanizarea se realizase deja,( teritoriul fiind de aproape nouă zeci de ani sub stăpânire romană) iar centre urbane precum Carsium, Capidava sau Axiopolis erau noduri comerciale frecventate de daci înainte de războaiele de cucerire.

Se poate spune că procesul de romanizare a cunoscut, în ceea ce privește Dacia, o primă fază, prealabilă, începută chiar înaintea cuceririi viitoarei privincii.

Dar romanizarea nu s-a sfârșit odată cu retragerea oficială a armatelor romane, a stăpânirii și administrației de la nordul Dunării, ci a continuat. Procesul de romanizare a avut o durată mult mai lungă, dincolo de limita celor 165 de ani cât s-a menținut stăpânirea romană asupra teritoriilor de la Nordul Dunării.

Oricum, armatele romane și aparatul funcționăresc-administrativ și guvernatorii provinciei Dacia s-au retras la sudul Dunării, pe malul stâng, de unde, dintr-o serie de centre urbane precum Dierna, Drobeta, Sucidava, vor menține controlul asupra graniței naturale oferite de Dunăre, în timp ce legăturile dintre cele două populații de la nordul și de la sudul fluviului nu se vor întrerupe niciodată.

Și cu toate acestea, cei 165 de ani de stăpânire romană permiseseră desăvârșirea procesului de romanizare în provincia Dacia. În teritoriile cucerite de la nordul și sudul Dunării, populația indigenă devenise deja bilingvă, utilizând atât latina cât și limba autohtonă traco-dacă, a cărei întrebuințare se va restrânge treptat (mai întâi doar la cadrul familial) pentru ca în final să fie total părăsită și dispărând.

Un celebru edict roman „Constitutio Antoniniana” emis de împăratul Caracalla în secolul al III –lea p. Chr. (anul 212) atestă faptul că în Dacia, latina devenise mijlocul de comunicare prevalent și că intrase în uzul lingvistic al locuitorilor la nivel de masă, popular, de vreme ce locuitorii liberi ai Daciei sunt considerați (prin edict) cetățeni romani.

În privința teritoriilor unde s-a realizat procesul de romanizare trebuie specificat că acestea nu pot fi limitate ( dacă avem în vedere strict teritoriile situate la nordul Dunării, pe malul stâng) doar la provincia Dacia Romană, păzită de soldați romani, și administrată de statul roman, ne referim aici la: Banat, Oltenia, (la care se adaugă părțile cele mai apropiate de Muntenia) și Transilvania, limita fiind Carpații estici marcată la nord de orașul Porolissum (în județul Sălaj). Se pare că stăpânirea și autoritatea romanilor s-ar fi extins dincolo de teritoriile enumerate mai sus. Muntenia, sud-vestul Moldovei confirmă prin prezența unor certe castre romane (descoperite arheologic) faptul că procesul de romanizare s-a desfășurat și acolo, tot așa cum teritorii foarte apropiate, învecinate provinciei romane propriu-zise, precum Crișana și nordul Transilvaniei și chiar partea de vest a Moldovei au oferit găzduire detașamentelor și legiunilor romane. La aceste teritorii mai trebuie adăugată și Scythia Minor (din ținuturile Dobrogei) colonizată și romanizată intens (așa cum s-a amintit deja) înainte de provincia Dacia, prin care era legată de un mare și intens circulat drum comercial.

Am amintit anterior că formarea limbii și a poporului român nu poate fi limitată exclusiv la provincia Dacia Romană și la teritoriile deja enumerate, tot așa cum ne-am referit la desfășurarea procesului de romanizare în spațiul carpato-dunărean. Al. Rosetti, definind limba română, consideră că „spațiul de formare a acesteia (și evident a poporului care o folosește) se referă la partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioară și inferioară), pe o largă arie romanizate, situată atât la nordul cât și la sudul Dunării.”

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE

2.1. PERIOADELE DE EVOLUȚIE A LIMBII ROMÂNE

Limba română actuală rezultă dintr-o lungă dezvoltare, caracterizată pe de o parte prin continuitate, pe de alta prin ritmuri diferite de evoluție, dependente de nivelul, de orientarea și posibilitățile social-culturale ale comunității lingvistice.

Datorită rezistenței inegale la modificări a părților limbii, schimbările încep cu ceea ce este mai accesibil, în speță cu vocabularul și construirea enunțurilor. Treptat, sunt atinse fonetica, fonologia și structura formelor înseși, morfologia.

Cei doi factori, unul extern — natura activității culturale —, celălalt intern — modificările, de structură —, acționează conjugat.

Din această perspectivă, evoluția limbii române poate fi cuprinsă în următoarele trei mari perioade :

1. Perioada latinei dunărene (din secolul al II-lea și chiar mai înainte, până în secolele VI — VII), pe care o putem împărți în două subperioade : a) până în secolele III — IV-traco-dacoromana( de bilingvism) și b) până în secolele VI — VII, latina dunăreană propriu-zisă.

Perioada românei comune, dintre secolul al Vl-lea (al VII-lea) până în secolele al IX-lea, al X-lea, cel mult al Xll-lea, când se stabilesc noi condiții de dezvoltare pentru ramura numită ulterior dacoromână.

– 3. Limba română după secolul al XII-lea, ca limbă de cultură începînd din secolul al Xll-lea până astăzi, prin:

utilizarea ei în noile condiții ale înființării statelor feudale românești;

depășirea, începînd din secolul al XVII-lea, a slavonismului cultural;

înflorirea variantei literare în secolele XVIII — XX.

2.1.1. Perioada latinei dunărene

Existența unei asemenea perioade se justifică pe de o parte prin aceea că româna este în mod indiscutabil un idion neolatin, pe de alta prin faptul că istoria populațiilor traco-daco-gete explică de ce ele au adoptat latina și au continuat-o prin română. Până în sec. al VI-lea și al VII-lea, aria de răspândire a viitoarei limbii române cuprindea în mod cert nu numai Dacia, ci și toată regiunea romanizată din Peninsula Balcanică, a cărei luare în stăpânire de romani durase aproape trei secole (de la 142 î.e.n., când a fost cucerită Macedonia, până în 106 e.n., când puterea romană s-a instalat în Dacia). În acest timp, populațiile din dreapta Dunării (tracii și ilirii în primul rând) au fost treptat romanizate, încât la începutul sec. al II-lea romanii dispuneau de numearoase așezări și de garnizoane militare puternice latinofone din Pannonia până la gurile Dunării.

La fel ca în toate regiunile în care s-au instalat, romanii nu și-au impus limba cu forța. O asemenea idee nici nu exista de altminteri în antichitate, problema fiind pe atunci ceva cu totul secundar.

Din primele decenii ale stăpânirii romane în Dacia, învățarea latinei a apărut o necesitate pentru daco-geți, fiindcă romanii, după obiceiul lor, puneau inscripții peste tot, de la monumentele funerare până la edificiile publice, unde afișau pe tăblițe cerate sau în alt chip hotărârile locale, eliberau „livrete militare” săpate în plăcuțe de bronz și foloseau în mod intens documentul public.

Populația autohtonă a devenit cu timpul bilingvă. Una din primele dovezi în acest sens o constituie modul de identificare a localnicilor prin nume proprii. Probabil după obiceiul trac, ei purtau numele lor individual și cel al tatălui. Ambele au fost adaptate la sistemul morfologic latinesc, numele tatălui fiind pus de regulă în genitiv. Spre deosebire de cele romane: Caius Iulius Caesar, Marcus Tulius Cicero, cele daco-gete dintr-o anumită perioadă sunt: Dasius Verzonis „Dasius al lui Verzo”. Acest sistem s-a păstrat până astăzi și este popular la dacoromâni și aromâni, dar cu alte nume: Ion al lui Dumitru, Vasile al lui Gheorghe.

După câteva generații, populația băștinașă își schimbase în așa măsură viața materială și spirituală adoptând cultura și civilizația romană, încât își crease un profil spiritual nou. De fapt, ea se transformase într-o unitate social-politică nouă, având caracteristicile fundamentale a ceea ce numim poporul român.

2.1.2. Perioada românei comune Două serii de evenimente mari în cadrul cărora se dezvoltă în limba română caracterizează această perioadă. În primul rând sunt consecințele politice, sociale și culturale ale instalării în Imperiul bizantin și în Dacia, urmați în acesta din urmă de maghiari, pecenegi și cumani. În al doilea rând, intensificarea acțiunilor de unificare a comunităților românești din Dacia în formații statale mai cuprinzătoare mai puternice.

Slavii sunt semnalați în Dacia în sec. al VI-lea, sub numele de sclavus (astăzi: șchiau, pl.șchei). triburile lor, împreună cu cele avare, atacau des Imperiul bizantin declanșând conflicte, care sub forme și intensități diferite, au durat mai bine de 700 ani. În acest răstimp se formează organizații statale slave în însuși Imperiul Bizantin, așa-numitele sclavinii, acceptate și recunoscute de oficialitate, după obiceiul mai vechi al „atribuirii” unor teritorii „invadatorilor”, pe care Imperiul roman și-i asocia adesea de nevoie ca foederati. În teorie și foarte des și în practică, triburile salave de pe teritoriul bizantin sunt vasale ale imperiului, fiind uneori în conflict între ele. Dar chiar în secolul următor, o uniune de triburi slave și protobulgare își constituie primul lor stat propriu-zis, cu tendințe de independență, statul bulgar.

Populația romanică din dreapta Dunării este greu încercată de noua stare de lucruri. La fiecare invazie – căci triburile slave veneau undele după altele, nu dintr-odată – ea este deposedată de bunuri, izgonită din vechile așezări sau masacrată. Războiul și instalatea noilor veniți lovesc nu numai în starea materială, ci și în cultura romanică. Până la creștinarea din sec. al IX-lea a slavilor-bulgari, apropierile pașnice dintre ei și localnici sunt sporadice. Triburile slave nu se dădeau în lături să ia prin forța armelor tot ce se găsea pe locul ales, iar Imperiul Bizantin avea orașe strălucitoare, sate, latifundii și conace bogate.

În Dacia, de la plecarea armatei și administrației romane, populația trăia modest din agricultură și păstorit, cum se vede din terminologia populară românească din aceste două domenii. Viața urbană decăzuse. Termenul latinesc pentru oraș, civitas, devenit cetate, nu denumea o aglomerație orășenească, ci un loc întărit, situat de cele mai multe ori pe o înălțime; cetatea era o fortăreață. Teritoriile rurale cu așezări de agricultori și de păstori erau „țări”, nume rămas cu această semnificație nu numai în Țara Oltului, Țara Bîrsei, Țara Oașului, ci și expresia ca „a trăi, a sta, a se duce etc. la țară”.

Din aceaste cauze, relațiile dintre triburile slave din ramura sudică așezate în Dacia și populația autohtonă nu seamănă nici pe departe cu cele din dreapta Dunării. Ele nu sunt relații războinice.

Absența conflictelor și influența relativ târzie a dialectelor triburilor slave asupra limbii române (cel mai devreme în secolul al VIII) au fost interpretate de unii ca dovadă nu a unor relații de alt tip decât cele dintre slavi și bizantini, ci ca argument al absenței populației autohtone în Dacia.

2.1.3. Limba română după secolul al XII-lea

Perioada care începe cu secolul al XIII-lea și din punctul de vedere al dacoromânei se continuă sub anumite forme până în zilele noastre se subîmparte în mai multe etape, potrivit cu ansamblul evoluției culturale.

Între secolele al XIII-lea și al XV-lea populația românească din stânga Dunării trebuie să facă față unor condiții de viață grele și complicare. După invazia tătarilor, Țara Românească și Moldova lupta pentru asigurarea independenței, întrețin relații politice corespunzătoare cu regatul maghiar și cel polonez, participă la coalițiile creștine împotriva expasiunii otomane sau susțin direct și adesea singure ciocnirile cu trupele turcești care forțează trecerea Dunării. În este, pericolul tătăresc, în sud cel turcesc, adesea coalizate. În vest și nord regate cu dorințe mărturisite de a face din cele două state românești vasali; tensiunea este așadar permanentă.

Cu adeversari numeroși și foarte agresivi ca turcii se impun tactici și strategii abile. În conflictele deschise, când inamicul se află în interiorul țării cu intenția vădită de a se ocupa, se recurge la cea mai eficace, dar și cea mai costisitoare metodă de a-l opri, la tactica pământului ars; distrugând totul în calea lui, desființându-i sursele de aprovizionare și lovindu-l parțial, de obicei în ariergardă, prin atacuri rapide. În felul acesta, el este obligat fie să accepte bătălia în locul cel mai avantajos pentru apărători. Fie să se retragă fără rezultat, cum se și întâmpla uneori. Dezvoltarea economică și culturală a țării suferă însă enorm. Nu e deci de mirare că primele ctitorii culturale, mânăstirile, destinate să fie și depozitare de bunuri prețioase, de documente și, la nevoie, locuri de adăpostire, sunt așezate în ascunzișurile munților. Viața culturală – la rândul ei – se rezumă la rare manifestări, aproape exclusivist la slujbe religioase, care capătă în ocazii solemne sensul și dimensiunile unor spectacole oficiale (slujbe de invocare a puterii divine pentru apărarea țării, ori pentru biruință, înscăunarea voievodului, căsătoria lui sau a rudelor lui, botezul copiilor lui, hramul unor biserici etc.).

Ca act solem, cultura se exprimă în slavonă, dar de vorbit se vorbește în românește în întreaga organizare administrativă, de la divanul domnesc până la dispozițiile date în cursul bătăliilor.

Limba română se dezvoltă prin urmare liber, se îmbogățește și evoluează potrivit regulilor ei. În mod indirect, ea pătrunde și în scrierile slave referitoare la realitățile de la noi, în primul rând în documente și acte particulare, unde se cere să se indice de multe ori cu precizări de amănunt numele persoanelor și ale locurilor dintr-o tranzacție oarecare. Influențați de ceea ce traduc, fiindcă cei care contractează un act expun cazul cel mai adesea în românește, scribii înregistrează în textul slavon și formule calchiate din română. Scrierea cu alfabetul chirilic era în principiu scriere fonetică. Ea a permis așadar și înregistrarea unor fapte de pronunțare a limbii române pe care le descoperim la nume proprii de persoane sau de locuri și, mai rar, în grafia unor cuvinte curente românești introduse accidental în documentele redactate în slavonă.

Primele atestări scrise, în sensul de texte propriu-zie, indiferent de conținutul și dimensiunile lor, datează de la începutul sec. al XVI-lea. În 1495, primăria orașului Sibiu a plătit un florin unui preot român pentru redactarea unei scrisori românești.

Cel dintâi text propriu-zis scris în românește și transmis nouă până astăzi este Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung adresată primarului orașului Brașov, Hanăș Begner (1521).

În secolul al XVI-lea apar primele texte românești tipărite. Este vorba de de tipăriturile diaconului Coresi, toate cu conținut religios și traduse din slavonă la români.

Din secolul al XVI-lea s-au păstrat destul de puține texte românești. Este importantă diferența dintre textele traduse (scrieri religioase, manuscrise sau tipărite) și cele originale (acte, scrisori și documente manuscrise ): traducerile sunt, de obicei, mai greoaie, pentru că sunt influențate de originalul străin, în vreme ce textele originale sunt mai accesibile și se apropie mai mult de limba de astăzi ).

Prin textele scrise, s-a constituit treptat varianta cultă a limbii române: limba literară, mai îngrijită, tinzând să devină unitară. Prin manuscrisele copiate și recopiate, dar mai ales prin tipărituri, anumite structuri lingvistice deveneau modele de exprimare în română. Se consideră că limba română literară, chiar dacă a preluat elemente și din celelalte graiuri, are la bază graiul ( subdialectul ) muntenesc. Prestigiul variantei regionale muntenești a fost asigurat mai ales de cărțile bisericești tipărite – mai întâi de Coresi la Brașov, apoi, în secolul al XVII-lea, de alți tipografi în Țara Românească (la Govora, Câmpulung, Mănăstirea Dealu ).

În sec. al XVII-lea se diversifică domeniile de folosire în scris a limbii române, apărând noi tipuri de texte, în afara celor religioase, a scrisorilor și actelor. Acum sunt tipărite importante coduri de legi, punându-se bazele limbajului juridic românesc ( în Moldova, Carte românească de învățătură sau Pravila lui Vasile Lupu, 1646, în Muntenia – Îndreptarea legii sau Pravila lui Matei Basarab, 1652 ). În aceeași perioadă se plasează începuturile istoriografiei în limba română, prin cronicarul Grigore Ureche și prin continuatorul lui, Miron Costin. Textele cronicarilor, care au circulat în numeroase copii manuscrise, sunt puncte de pornire pentru dezvoltarea ulterioară atât a stilului expunerii și argumentării, cât și a prozei narative. Nevoilor mai largi de lectură ale unui public ( nu foarte numeros ) știutor de carte le răspundeau mai ales cărțile populare.

În secolul al XVII-lea apar, în scrierile istoriografice ( Grigore Ureche, Miron Costin ), primele observații despre latinitatea limbii române, care se combină, de obicei, și cu argumente despre unitatea ei ( aceeași limbă e vorbită în țări diferite ). În prefețele unor traduceri din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea se pune problema modernizării limbii prin împrumuturi. În Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, latinitatea limbii devine argument de afirmare a identității naționale (Școala Ardeleană ).

În secolul al XIX-lea, trecerea oficială la alfabetul latin dă naștere unor dispute aprinse în privința ortografiei, care vor continua, cu intermitențe, mai bine de o sută de ani. Principala confruntare este între adepții ortografiei fonetice ( care cer o corespondență cât mai riguroasă și mai simplă între scriere și pronunțare ) și cei ai ortografiei etimologizante ( impunând ca scrierea să reflecte în primul rând originea cuvintelor ). În aceeași perioadă, au loc dispute asupra modernizării limbii și asupra neologismelor. Se manifestă diverse curente puriste – de la cei care vor să elimine din limbă elementele slave populare, pentru a le înlocui cu termeni latini și romanici, până la cei care nu acceptă împrumuturile moderne, recomandând revalorificarea fondului arhaic și popular.

Disputele dialectale – pentru acceptarea sau respingerea unor forme regionale din limba literară – nu au fost foarte aprinse, ideea dominantă fiind aceea a unității limbii. Literatura dialectală a rămas un fenomen periferic și anecdotic, cazurile celebre ( Ion Creangă ) fiind trecute în categoria exponenților limbii populare.

Scriitorii au supus adesea limba unor evaluări subiective și estetice. În secolul al XIX-lea, la Ion Heliade Rădulescu și Vasile Alecsandri, un criteriu de apreciere a limbii era, de exemplu, adaptarea ei la poezie.

2.1.4 Originea limbii române literare

O problemă extrem de controversată în istoria limbii române literare o constituie epoca de formare. Se admite îndeobste ca primele elemente de limba literară au aparut odata cu cele dintâi texte scrise în limba româna, acestea datând din secolul alXVI-lea. Ion Gheție in „ Istoria limbii române literare. Privire sintetică” elimina din discutie, atunci când e vorba de originea limbii literare, documentele private, adica acte de vânzare-cumparare, catagrafii (inventare, recensăminte), testamente, notițe sau scrisori, considerând ca trebuie facută o deosebire tranșantă între textele literare elaborate pentru savârșirea unui act de cultură și textele neliterare, simple manifestări ale limbii vorbite.

Considerăm însa că și acestea din urmă folosesc o limba îngrijită, cunoscut fiind faptul ca nimeni nu scrie așa cum vorbeste, că, în general, aspectul scris al limbii este mai elaborat. Prin urmare, ele pot fi considerate documente importante pentru studierea limbii literare.

Teoria formulată în 1879 de B.H. Hasdeu situeaza originea limbii literare în secolul al XVI-lea. Aceasta este cea mai veche și a câstigat numeroși adepti: Al. Lambrior, Ov. Densusianu, I. Bianu, N. Iorga, Sextil Puscariu, Al. Rosetti, Jacques Byck, Boris Cazacu, Ion Gheție.

După Hasdeu, începuturile exprimarii culte românesti trebuie căutate în tipariturile lui Coresi.

Cam în acelasi timp cu Hasdeu, lingvistul iesean Al. Lambrior susținea o opinie similară. El considera ca limba textelor lui Coresi s-a constituit în limba literara și a avut rolul de a păstra unitatea limbii, diferențele dintre graiuri aproape anulându-se în fata limbii acestor texte. Poate ca opinia lui Lambrior este exagerată, acordând o prea mare importantă textelor coresiene. Neîndoielnic este ca textele brașovene au condus la formarea unei traditii literare, românesti, fapt subliniat de Ov. Denusianu, care însă priveste cu mai multa circumspecție aceste texte, considerând ca ele reprezintă doar o adaptare la scopuri practice, fără intenționalitate literară și fără preocupare pentru perfecționare literară. Cu sau fără preocupare pentru aceste aspecte, textele lui Coresi – răspândite prin tipar – au contribuit la dezvoltarea ulterioară a limbii literare.

Foarte categorici în recunoasterea rolului pe care l-au jucat carțile lui Coresi se dovedesc Ion Bianu, Alexandru Rosetti si Boris Cazacu. Ei subliniază că aceste texte formează începutul literaturii noastre naționale și pun bazele limbii noastre literare, de aici începând procesul îndelungat și complex al constituirii normei supradialectale unice, proces ce se va desavârsi foarte târziu, aproape în zilele noastre.

Deosebită, în parte, de opiniile prezentate mai sus este cea a lui N. Iorga. Recunoscând însemnatatea tipariturilor lui Coresi în fundamentarea limbii noastre culte, Iorga vede în acestea

doar tipărirea cu schimbări foarte mici a textelor rotacizante. Prin urmare, în acestea din urmă ar trebui cautate începuturile cultivării limbii române. Că Iorga nu contesta rolul lui Coresi ne dovedește urmatorul fragment din Istoria literaturii românesti, „Prin ele, carțile tiparite de Coresi, aceste carțulii urâte, păstrate astazi în putine exemplare ferfenițoase, prin găurile cărora se plimba cariul, s-a întemeiat ceva neprețuit pentru orice popor, căci cuprind în sine ceea ce va da forma gândului si simțirii generațiilor care se vor urma: limba literara”.

Părerii aproape generale ca originea limbii literare trebuie cautată în textele secolului al XVIlea i se opun alte opinii. Acestea fie ca aduc începutul acestui proces prea aproape de zilele noastre, fie că trimit la primele manifestări artistice în limba româna – creațiile populare.

Punctul de vedere al școlii lingvistice ieșene, fără a exagera factorul timp, limiteaza mult sfera în care a putut lua naștere o limba literară. Astfel, I. Nadejde, G. Ibraileanu în cursul de „Istoria literaturii române moderne. Epoca lui Conachi”, G. Ivanescu în „Problemele capitale ale vechii române literare ”si în „Istoria limbii române” considerau ca între limba poporului si cea a claselor de sus existau deosebiri mari. Potrivit acestei conceptii, în textele din secolele al XVI-lea si al XVII-lea se reflecta limba vie a claselor de sus. Concepția aceasta, bazată pe o afirmație a lui Dimitrie Cantemir privind deosebirea dintre limba poporului si cea a claselor de sus, nu a găsit multi susținatori si, prin urmare, este destul de rar adusă în discutie când e vorba despre epoca de formare a limbii române literare.

Foarte îndrazneață este teoria originii folclorice a limbii române literare. Susținuta de Al. Graur, I. Coteanu si Liviu Onu, opinia de mai sus așează începuturile limbii române literare cu mult înainte de secolul al XVI-lea, în timpuri îndepartate când au apărut primele creații folclorice în limba română. În acest fel, literatura populară devine suportul aspectului cultivat al limbii noastre. O astfel de teorie ar trebui să țină seama de un aspect foarte important: creațiile populare sunt rezultatul unor elaborari îndelungate, transmise nouă într-o formă înregistrată târziu. În această situație, este firesc sa ne întrebăm pe cine reprezinta limba Mioritei, spre exemplu. Aparține ea creatorului anonim, colportorului, subiectului anchetat, culegatorului? Miorita aparține, ca elaborare artistic, primelor genuri folclorice în care se afirma geniul poporului român, iar ca limbă, ea se înscrie în perimetrul dialectal al secolului al XIX-lea. Daca-l avem în vedere pe Alecsandri, care o publica initial în 1850 în revista „Bucovina”, modificându-i ulterior textul, această creație artistică aparține limbii literare de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Este de asemenea de neacceptat opinia celor care sustin ca limba româna literara ar fi o creatie a secolului al XIX-lea, când toate normele ei au devenit unitare si obligatorii pentru toti românii.

Adeptii acestei teorii conditionau aparitia limbii literare de aparitia natiunii române. Ideea potrivit careia pâna spre începutul secolului al XIX-lea oamenii de cultura români au scris în graiul lor de acasa si nu într-un aspect literar supradialectal al limbii române – sustinuta de Iorgu Iordan – a fost acceptata initial si de Gavril Istrate. Ulterior, acesta din urma si-a nuantat punctul de vedere de vreme ce în lucrarea Limba româna literara avansa ideea ca specialistul care s-a apropiat cel mai mult de adevar în aceasta privinta a fost Al. Philippide.

Principii de istoria limbii ca procesul fixarii limbii române comune a început cu primele tiparituri si îndeosebi cu cele din secolul al XVII-lea, dar despre o limba comuna literara nu se poate vorbi decât dupa 1859.

Se are în vedere ca numeroase norme ale limbii române literare s-au fixat înca din secolul al XVI-lea, dar normele comune s-au impus abia prin anii 40 ai secolului al XIX-lea.

Acceptând teoria potrivit căreia limba literară are la baza textele tipărite în secolul al XVI-lea, se pune totuși o întrebare privind raporturile dintre limba textelor secolului al XVI-lea si limba vorbită.

Raspunsul la aceasta întrebare trebuie sa aiba în vedere viața culturală desfasurată în veșmânt slavon.

Folosind slavona ca limba de cultură, asemenea latinei în Occident, românii vor fi fost influențați în vorbirea lor de limba slavonă. Ar fi interesant de văzut, însă, ce urme a lasat această limbă în limba română, si cum trebuie privit raportul scris-vorbit în perioada când slavona era, pe teren românesc, limba de cultură.

Iorgu Iordan crede ca „ limba literara vorbita exista numai dupa formarea aspectului scris al limbii literare”. Aspectul scris al limbii literare îl fixeaza Iordan pe la mijlocul secolului al XIX-lea iar aceasta face ca aspectul oral al limbii literare sa fie adus mai târziu, în a doua jumatate a secolului al XIX-lea si chiar în secolul al XX-lea.

Suficient de curioasă este si conceptia lui Ion Gheție. El fixeaza, pe de-o parte, începutul limbii literare în momentul în care, prin limba, se savârșește un act de cultură, deci în secolul al XVI-lea si chiar mai înainte. Astfel, în Baza dialectala a limbii române literare, el afirma: „ socotim drept epocă probabilă de fixare a tradiției literare românesti intervalul 1450-1520. În a doua jumatate a secolului al XVI-lea, de când dateaza textele literare românesti care au ajuns pâna la noi, tradiția literară româneasca putea avea deci (cel puțin în unele regiuni ale țării) o vechime de aproximativ 100 de ani.”

Pe de altă parte el considera însa ca nu avem corespondențe vorbite ale limbii literare decât foarte târziu în secolul al XIX, procesul de formare a limbii literare vorbite fiind plasat de Gheție în urma procesului de fixare a limbii scrise. Concepția lui se baza pe faptul ca nu admitea, înainte de secolul al XIX-lea, existența unor deosebiri relevante între vorbirea populară si cea cultă.

Facând aceasta constatare, Gheție avea probabil în vedere doar aspectul fonetic. Acesta nu este însă relevant în cazul limbii literare vorbite, deoarece ar trebui sa acordăm o importanță egală si celorlalte niveluri ale limbii, nu numai nivelului fonetic. Mai mult, vorbirea unui om cult se deosebeste de vorbirea unei persoane nefamiliarizate cu limba literară, îndeosebi sub aspect lexical. Limba literară vorbită nu este niciodată copia fidelă a limbii literare scrise, unde norma este respectată cu mai multa rigurozitate. Convinși de aceasta distanță, credem ca limba literară are de la început doua aspecte: unul scris, mai îngrădit de reguli, si unul vorbit, mai liber. Aceasta înseamnă că nu trebuie să vorbim de un raport de anterioritate al limbii scrise față de limba vorbită, ci de un raport de simultaneitate între ele.

Începuturile vechii române literare trebuie cautate în textele din secolul al XVI-lea. Apariția acestor texte si implicit, a limbii literare a fost posibilă numai printr-un proces pregătitor îndelungat.

Astfel, în perioada când slavona era limba de cultură, s-a realizat treptat adaptarea alfabetului chirilic la scrierea limbii române si îmbogatirea vocabularului de cultura al românilor.

Fără a putea vorbi de o limbă literară scrisă, e sigur ca în limba românilor știutori de carte si în vorbirea celor cu care ei intrau în contact, la curte, în mediul bisericesc sau aristocratic, se fixaseră înainte de secolul al XVI-lea unele elemente de cultura bizantino-slave în lexic. Nu sunt excluse nici unele diferențieri sintactice si expresive în limba româna vorbită de cititorii de literatură bizantino-slavă de la noi, fată de limba celorlalte pături sociale, a țărănimii în primul rând. Cei care citeau în acea vreme texte celebre, cum ar fi: Panegiricul împaratilor Constantin si Elena de patriarhul Eftimie din Târnovo, conservat în manuscrisul lui Iacov de la Putna 1474 sau Învățaturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Theodosie, puteau prelua o serie de termeni bizantino-slavi, termeni care ulterior vor fi puși în circulație de traducerile românești ale acelorași texte. Astfel de texte de o certă valoare literară nu puteau să nu influențeze vorbirea românilor din anumite medii carturărești înainte de secolul al XVI-lea.

Deci, e aproape sigur ca limba documentelor si a cărții – slavona, influențată de greacă, a exercitat o înrâurire asupra limbii conversației, româna, îmbogațind-o cu termeni culți.

În concluzie, începuturile limbii române literare trebuie căutate în textele secolului al XVI-lea. Nu pot fi acceptate teoriile exclusiviste, fie ca ele plasează începuturile limbii române literare în limba creației populare, fie ca aduc acest proces mult prea târziu, în secolul al XIX-lea, când toate normele ei devin unitare si obligatorii pentru toți românii.

CAPITOLUL III

STRUCTURA LEXICALĂ A LIMBII ROMÂNE

Fondul principal de cuvinte al limbii române este in proporție de 60-66% de origine latină, deci moștenit. Acestora li se adaugă aproximativ 100 de cuvinte izolate (abur, brad, barză, brusture, catun, gălbează, gușă) si 2200 de nume proprii (Arges, Cris, Dunare, Motru, Mures, Olt, Prut, Somes, Timis, Tisa) cuvinte moștenite de la daco-geti. Toate celelalte popoare care au trecut pe aici au lasat influențe si în fondul principal de cuvinte. Astfel, din slavă avem: (aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) clește, boală, milă, cocoș, deal, a iubi, muncă, noroc, vorbă; din maghiară: chip, fel, gând, oraș; din turcă: alai, cișmea, ciulama, ciubuc; din neogreaca: carămidă, a pedepsi, prosop; etc.

Caracterul unei limbi este dat de vocabularul esențial si de structura gramaticală. Nucleul limbii romane este latin, iar structura gramaticală este latină. Cuvintele din fondul principal de cuvinte, care denumesc parți ale corpului omenesc, sunt 90% de origine latină: dinte, gură, ochi, ureche, mână, picior, inima, coapsă, frunte. De asemeni avem termeni religiosi ca: Dumnezeu, creștin, biserică, botez, rugăciune, cruce, înger. S-au păstrat termeni care denumesc noțiuni esentiale ca: sat, a ara, semăna, grâu, secară, cânepa, sare, in, aur, argint, cal, vacă, vie, poamă, ceapă, mamă, fiu, frate, soră, fiica, bărbat, ajutor, adăpost, cântec, împărat, băiat, cuțit, lingură, mire, oaie, placintă, piersic. S-au păstrat si toponime: Dunare, Retezat, Drobeta, Napoca, Sculeni, Cris, Somes, Olt , dar si nume: Liviu, Octavian, Tibetriu, Ovidiu, Agripina, Letitia, Emilian, Traian, Cezar.

Pentru ca un cuvânt să patrundă in vocabularul esențial, adica in nucleul limbii romane, el trebuie sa indeplineasca mai multe conditii: să exprime o notiune fundamentala, să aibă vechime in limbă, sa fie cunoscut de majoritatea vorbitorilor, să intre in expresii si locuțiuni, să aibă putere de derivare si compunere. Acest nucleu al limbii este peste 70 % latin, dar mai are și cuvinte de origine dacă, slavă, greacă, turcă, franceză, etc. El cuprinde in jur de doua mii de cuvinte, ceea ce reprezinta cam 1% din masa vocabularului limbii romane. Nu cantitatea, ci calitatea cuvintelor este esentială pentru a defini trasaturile unei limbi. Aceasta calitate a limbii o modelează, o dezvoltă scriitorii.

Păstrarea elementelor dace a fost discutată pentru prima oară de Bogdan Petriceicu Hasdeu, care a observat ca o serie de cuvinte au o mare putere de derivare si compunere, că îndeplinesc conditiile de a face parte din vocabularul esential, dar a caror origine nu fusese stabilită. Dintre acești termeni amintim: abur, baci, balaur, balega, bar, brad, brau, buza, bucurie etc. La fel si toponimele: Carpati, Buzau, Mures, Ciucas, Caciulata, Bucegi, Barsei, Bucuresti, Tisa.

Substratul dac constituie elementul de originalitate a limbii române față de celelalte limbi romanice: franceza- substratul galic, spaniola- substrat iberic, italiana- substrat latino-etrusc.

Prezența populatiei slave pe teritoriul țării noastre, începand cu secolul al VI-lea, si oficierea cultului religios in limba slavă au determinat o influenta a acestei limbi asupra limbii române.

S-au pastrat termeni de cult religios: liturghie, maslu, iad, rai, staret; termeni din agricultura: plug, ogor, brazda, pogon, snop, stog; termeni de organizare socială: logofat, vornic, paharnic, vistielnic, stolnic, boier, jupan.

Influența slavă in structura gramaticală este exprimata prin vocativul in "o" al substantivelor feminine (Ioano), prin numeralul sută, prin modelul de constituire a numeralelor de la 11 la 19.

Influența greacă s-a exercitat de catre coloniile grecesti din Dobrogea, mai apoi centrul de mare influenta a Bizantului asupra culturii noastre, a prezenței populatiei grecești refugiate după căderea Constantinopolului si a domniilor fanariote. S-au păstrat termeni ca: alfabet, filosofie, geometrie, condei, condica, psihic, dialog, analog, analogie, logica, diac etc.

Infulenta turcă s-a realizat prin prezența turcilor in nordul si sudul Dunării, prin Administratia Turcească si ca urmare a deselor si violentelor incursiuni militare făcute de imperiul otoman in principatele Moldova, Tara Romaneasca,dar și în regiuni ca Basarabia, Banat, Dobrogea. S-au pastrat termeni ca : pașă, vizir, cafea, ibric, musaca etc.

Lnfluența franceză se datorează contactelor culturale, introducerii limbii franceze in școli. S-au impus in limbă mulți termeni ca : republica, administratie, egalitate, librarie, parfumerie, galanterie, constitutie, revolutie, libertate, cavalerie, interferie, artilerie. Această influență continua si în prezent, ca urmare,avem multe neologisme adoptate din limba franceză.

Limba română ocupa un loc aparte între limbile romanice, deoarece este singura limbă orientală. Nu avem un adstrat latin, ca in limbile italiană, franceză, spaniolă, ca urmare a oficierii cultului religios in limba latină. Limba română a conservat termenii din limba latină, care s-au pierdut in celelale limbi romanice. Aceste limbi sunt: italiana, franceza, provensala, spaniola, catalana, portugheza, sarda, retroromana. Limba dalmată a încetat sa mai fie vorbita, pe coasta dalmată, din secolul trecut.

Limba română face parte, ca toate limbile romanice, din familia limbilor indo-europene. Din aceasta familie mai fac parte limbile slave (rusa, polona, ceha, sarba, ucraineana, bulgara), limbile germanice (engleza, germana), limbile nordice (suedeza, norvegia, daneza), greaca, persana, hindi, avesta, albaneza.

Romanistul german Gustav Weigand, care și-a consacrat aproape întreaga activitate științifică limbii române și, în parte, albanezei și bulgarei, a susținut, în ultima perioadă a activității sale, că limba română „s-ar înrudi structural cu albaneza și bulgara, prin substratul tracic, comun celor trei popoare, — românii fiind, după el, traci romanizați, bulgarii — traci slavizați, iar albanezii — urmași direcți ai tracilor".

Teoria „înrudirii" structurale a limbii române cu limbile balcanice a fost conturată, mai sistematic decât de Weigand, de către elevul acestuia, lingvistul danez Kristian Sandfeld, în cunoscuta sa lucrare Linguistique balkanique (1929). După acesta, limbile balcanice, în care include și româna, — care nu se află însă în Peninsula Balcanică (a cărei delimitare geografică de nord o formează, în părțile noastre, Dunărea), ci de o parte și de alta a Carpaților —, deși de origini diferite, ar forma o „unitate" comparabilă cu cea a limbilor romanice, germanice, slave etc. Această teorie n-a fost acceptată, ca atare, de nici unul dintre lingviștii români, iar dintre lingviștii străini, primul care a luat atitudine categorică împotriva ei a fost marele romanist german Wilhelm Meyer-Lubke, care a arătat că, în română, particularitățile de structură, invocate pentru încadrarea ei între limbile balcanice, pot fi explicate ca evoluții specifice ale unor forme existente în latină, idee pe care au dezvoltat-o, pe larg, îndeosebi Al. Graur și Al. Niculescu.

Pe baza unei minuțioase analize de fapte, Al. Niculescu arată că româna nu se diferențiază structural de celelalte limbi romanice printr-o trăsătură nelatină, ci prin restructurarea elementelor latine înseși. „Tot ce în română ar putea fi considerat nelatin ar putea fi descoperit, scrie el, și în alte limbi romanice, dar cu altă pondere în sistem", adăugind, în continuare : „a vorbi de caracterul aberant de la structura general romanică al unui fapt gramtical românesc, fără a lua în considerare posibilitatea existenței sale în latină, înseamnă a simplifica problema specifică a limbii române.

Aceeași este, în esență, și concluzia lui Al. Graur. Particularitățile de structură care individualizează limba română de celelalte limbi romanice sunt explicate de el, în cea mai mare parte, ca rezultate ale unor tendințe ale latinei pe care le-a dezvoltat numai ea, arătând, printr-o bogată exemplificare, că formele nelatine devin, în româna contemporană, din ce în ce mai puțin utilizate. „Totul demonstrează, scrie Al. Graur, că evoluția recentă a apropiat și continuă să apropie de celelalte limbi romanice ; tendințele moștenite din latină nu sunt anulate, în timp ce schimbările intervenite sub influența limbilor neromanice sunt, în, general, superficiale și sunt eliminate de îndată ce se oferă ocazia".

STRUCTURA ETIMOLOGICA A VOCABULARULUI ROMANESC

1. Cuvinte moștenite

Cuvintele latinești reprezintă aproximativ 20% din ansamblul vocabularului, constituind fondul de bază al limbii române, cu o largă circulație (inclusiv prin locuțiuni și expresii), cu multe derivate și compuse, cu structuri semantice variate și bogate. Sunt cuvinte care se referă la realități din cele mai diverse domenii de activitate, care definesc viața socio-economică și spirituală a românilor (omul, viața materială, afectivă și de familie, agricultura, creșterea vitelor etc.). Ex.: arde, auzi, avea, barbă, bea, bate, carne, cap, creier, cot, cânta, cunoaște, crede, dinte, deget, dormi, deschide, duce, ficat, fată, față, face, fi, fugi, fierbe, frige, gură, gusta, genunchi, geană, inimă, intra, ieși, ierta, închina, întreba, însura, înghiți, înțelege, învăța, limbă, lucra, lăuda, lăsa, lua, măsea, mână, mustață, mamă, mărita, minte, mușchi, merge, muri, mânca, nas, naște, nuntă, os, ochi, picior, piele, palmă, piept, plămâni, pumn, păr, plânge, râde, roade, rupe, răsări, sânge, sări, scrie, sparge, spune, sta, suflet, somn, ști, ședea, tăcea, tăia, umbla, uita, vedea, vrea, zice ș.a.; bătrân, bun, deștept, orb, mut, surd, flămând, sătul, tânăr, trist; bărbat, femeie, fată, fecior, fiică, fiu, frate, soră, mamă, tată, noră, nepot, socru, soț, unchi, văr etc.; ac, ață, caș, cârnat, ceapă, casă, cheie, cui, curte, cuțit, făină, friptură, fereastră, fântână, lingură, lână, legumă, masă, miere, oală, ou, piper, pâine, plăcintă, prânz, sare, sapă, scaun, untură, vin, vas, zeamă etc.; aer, apă, albină, arșiță, brumă, berbec, bou, căldură, cald, ceață, cer, capră, cățel, câine, cireș, foc, frig, fulger, fum, furnică, floare, ger, gheță, găină, grâu, iepure, iarbă, întuneric, lemn, lumină, lac, lup, munte, măr, nea, negură, nor, pământ, piatră, ploaie, pădure, pasăre, pește, porc, pui, purice, pom, rază, râu, rândunică, secetă, soare, stea, șarpe, șoarece, tuna, taur, urs, vânt, vacă, vierme, viperă, vițel, varză etc.; an, lună, săptămână, azi, ieri, dimineață, seară, luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, zi, noapte, primăvară, vară, toamnă, iarnă etc.

2. Cuvinte autohtone

Numărul lor nu este stabilit cu precizie în timp de către lingviști. Ultimele cercetări de amploare aparțin prof. Gr. Brâncuș (vezi, Vocabularul autohton al limbii române, București, 1983). Se disting două categorii:

a) cuvinte autohtone existente și în albaneză (cca 70), de ex.: abur, baci, balaur, barză, bucura, bunget, buză, baltă, brâu, brad, copac, copil, dărâma, groapă, grumaz, gușă, măgură, mal, mătură, mazăre, mânz, moș, pârâu, sâmbure, șopârlă, țarc, țap, viezure, vatră, zgâria;

b) cuvinte autohtone inexistente în albaneză, de ex.: aprig, băiat, bordei, burtă, genune, gheară, măceș, melc, mișca, nițel etc. Este o categorie de cuvinte cu interpretări etimologice diferite. Pentru unii lingviști, o parte din aceste cuvinte sunt considerate cu etimologie necunoscută sau sunt asociate cu posibile etimoane latinești neatestate. Autohtone sunt considerate și o serie de toponime, antroponime și hidronime (de ex. Ampoi, Argeș, Jiu, Lotru, Bucur, Moș, Brad etc.).

3.Cuvinte împrumutate.( Principalele influențe).

Influența slavă s-a manifestat diferit și în perioade distincte, fiind evidentă din secolul al IX-lea, în cele mai variate domenii: natură, faună, floră, corpul uman, familie, locuință, hrană, agricultură, religie, armată, timp, toponime, antroponime etc. Influențele din bulgară, ucraineană, polonă sau sârbo-croată sunt mai evidente la nivelul graiurilor (fapt explicabil geografic). Exemple: deal, iaz, izvor, luncă, mlaștină, nisip, omăt, peșteră, cocoș, rață, gâscă, rac, știucă, vrabie, hrean, morcov, gât, gleznă, obraz, stomac, trup, glas, vreme, veac, ceas, babă, nene, maică, nevastă, blid, ciocan, clește, coasă, coș, lopată, topor, zid, cojoc, rufă, colac, hrană, icre, ulei, oțet, brazdă, plug, ogor, război sabie, suliță, sfânt, pomană, groapă, lene, milă, necaz, noroc, poftă, basm, diavol, zmeu; citi, clădi, grăi, hrăni, iubi, munci, odihni, omorî, sfârși, topi, trăi, trebui; bogat, drag, lacom, mândru, prost, sărac, scump, slab, vesel, vinovat ș.a.

Influența maghiară se manifestă începând cu secolul al X-lea și vizează viața orășenească, de curte, comerțul, industria etc. Majoritatea cuvintelor împrumutate din maghiară circulă în zone locuite și de populația maghiară. În limba literară s-au păstrat mai puține, de ex.: dijmă, hotar, oraș, tâlhar, viteaz, ban, cheltui, meșter, lacăt, bănui, chibzui ș.a.

Influența greacă s-a manifestat în perioade diferite, direct sau prin intermediul latinei dunărene (carte, creștin, farmec etc.) și a slavei (busuioc, hârtie, cămilă, corabie, dascăl, catastif, trandafir, zahăr etc.). Din epoca fanariotă au rămas termeni de cancelarie, de afaceri, administrație etc., de ex.: economisi, lefter, magazie, plictisi, cangrenă, silabisi, teatru ș.a.

Influența turcă aparține unor straturi distincte în timp și ca importanță (din perioada protootomană, apoi din secolul al XV-lea și, cu intermitențe, până în secolul al XIX-lea). Cuvintele acoperă o arie foarte diversă (viață materială, faună, floră, comerț, toponime etc.), de ex.: acaret, ciorap, cearșaf, chibrit, chirie, divan, odaie, tavan, cafea, cașcaval, ciulama, ciorbă, chiftea, ghiveci, iahnie, iaurt, sarma, telemea, tutun, basma, maramă, șalvari, dovleac, pătlăgea, zambilă, fildeș, sidef, băcan, cântar, chilipir, ciubuc, bucluc, huzur, maidan ș.a.

Influența germană se manifestă cu evidență mai ales prin dialectul săsesc, prin cel sârbesc și pe cale livrescă (tehnică, sport etc.), de ex.: stofă, cartof, chiflă, parizer, șnițel, șuncă, șut ș.a. Împrumuturi latino-romanice. Primele atestări din secolul al XV-lea și al XVI-lea sunt sporadice și se leagă doar de anumite texte (documente de cancelarie, traduceri de cărți bisericești etc.). Există împrumuturi directe și indirecte (prin limbi europene din care s-au efectuat traduceri: germană, neogreacă, maghiară, rusă ș.a.). Cronicari și alți oameni de cultură din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea au contribuit substanțial prin lucrările lor la introducerea și răspândirea unor termeni latino-romanici din cele mai variate sfere tematice (științe, religie, armată, viață economică și spirituală etc.), de pildă: epistolă, democrație, orator, autoritate, cauză, fabulă, proprietate, bibliotecă, ocazie, situație, formație, maistru, colonel, poștă, flotă ș.a. Împrumutul latino-romanic devine mai numeros după secolul al XVIII-lea, un loc aparte revenind împrumutului lexical din franceză. La început (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), influența franceză este indirectă (prin germană, rusă, poloneză), iar cea directă se manifestă puternic mai ales începând cu secolul al XIX-lea (pe lângă traduceri, un rol însemnat revenind relațiilor socio-economice și culturale cu Franța) și este evidentă practic în toate domeniile, dar în proporții diferite (de pildă, sunt multe neologisme de origine franceză – sau și franceză – în sfera științelor, a noțiunilor abstracte etc.).

Aceleași cuvinte, împrumutate simultan sau în timp din limbi diferite (înrudite sau nu), au determinat o creștere simțitoare a împrumuturilor motivate multiplu, ceea ce justifică și conceptul de etimologie multiplă (în cazul de față de etimologie multiplă externă), alături de etimologia simplă (= unică). Câteva exemple: abces (< fr., lat.), abis (< 4fr., lat., gr.), accident (< fr., it., lat.), campanie (< fr., rus.), carafă (< ngr., fr., it.), compensa (< fr., lat.), disponibil (< fr., lat.) ș.a.m.d.

În general, exceptând etimologiile unice, din franceză (de ex.: dispozitiv, disproporție, embargo ș.a.), o bună parte din împrumuturi se motivează, pe lângă franceză, din latină și apoi din italiană, engleză etc., de ex. acomoda (< fr., lat.), antirezonanță (< fr., engl.), completamente (< fr., it.), emisiune (< fr., lat.), escadron (< rus., fr.) ș.a. Împrumuturi din engleză și americană. Acestea sunt împrumuturi directe și prin alte limbi de cultură (cu precădere limba franceză, germana sau rusa), aparținând științei, tehnicii, vieții economico-financiare, sportului etc.

O bună parte din aceste împrumuturi au o circulație inetrnațională (fiind recunoscute și în alte limbi, cu forme identice sau adaptate sistemului lingvistic respectiv). De pildă: boiler, buldozer, smoching, bridge, outsider, ring, blugi, boss, campus, week-end, marketing, hamburger, supermarket ș.a.

CAPITOLUL IV

INFLUENȚA SLAVĂ ASUPRA LIMBII ROMÂNE

Limba slavă comună, răspândită în primele secole ale erei noastre pe teritotiul Poloniei, al Ucrainei nord-vestice și al Bielorusiei, se învecina cu limba dacilor de pe teritoriul țării noastre. Este de presupus, deci, că între cele două populații, dacii și slavii, au putut exista influențe lingvistice reciproce. Avem multe informații asupra contactelor lingvistice dintre populația romanizată și slavii meridionali pe teritoriul țării noastre și la sudul Dunării, în epoca migrației acestora din urmă în regiunea carpato-dunareana și în Peninsulă Balcanică, începând cu secolul al VI-lea. O parte din ramura răsăriteană a slavilor sudici a rămas pe teritoriul țării noastre (de aceea, în unele lucrări, sunt numiți “ slavi dacici”), dar cei mai mulți s-au stabilit în sec. VI-VII în sudul Dunării, dând naștere, în urma asimilării protobulgarilor, poporului bulgar de astăzi.

Astfel, slavii rămași pe teritoriul țării noastre au fost treptat asimilați, în urma unui îndelung bilingvism. De la ei ne-au rămas cele mai vechi împrumuturi slave, care prezintă trăsăturile idiomului sud-slav răsăritean, denumit limba slavă veche sau bulgara veche și atestat în scris în sec. IX-XI. Dar contactele cu popoarele slave au continuat și în secolele următoare, ceea ce a avut urmări lingvistice bilateral: pe de o parte expansiunea unei părți din populația românească, în special păstori, a avut drept urmare pătrunderea unui număr de cuvinte românești în limbile slave vecine (bulgara, sârbo-croata, slovaca și ceha, polona, ucraineană și chiar rusa și bielorusa). Pe de altă parte, în limba română au pătruns, în continuare , o serie de cuvinte din limbile slave vecine , atât pe cale orală (din bulgara, sârbo-croata, ucraineană, polona, rusă), cât și pe cale scrisă (din slavona mediobulgara, dar și din cea sârbă și ruso-ucraineana, apoi din polona și rusă modernă).

Majoritatea împrumuturilor slave au pătruns în epoca celor mai vechi contacte romano-slave, deci până la asimilarea “slavilor dacici”. Dacă pentru unele cuvinte, puține la număr, se poate presupune o pătrundere relative timpurie în limba populației daco-române( strămoșești sau protoromâne, sec. VI-VII), tot așa cum în limba slavilor așezați în Peninsulă Balcanică au pătruns primele împrumuturi latine, în schimb influențele lingvistice reciproce intense au început să pătrundă cuvinte slave, al căror număr a devenit mai mare în perioada asimilării acestei populații.

În plus, aspectul fonetic al împrumuturilor slave din limba româna veche a putut fi reînnoit până la un anumit punct, ceea ce face că cele mai multe împrumuturi vechi sud-slave răsăritene ale limbii române să prezinte trăsăturile fonetice specific limbii slave vechi( bulgăre vechi), parțial și celei mediobulgare timpurii, adică excat din epoca în care a avut loc asimilarea masivă a slavilor.

4.1 Clasificarea termenilor de origine slavă

După ultima statistică efectuată , s-a constatat că 3959 dintre cuvintele și variantele înregistrate în DEX sunt vechi slave, ceea ce ar reprezenta 7,98% din volumul total al lexicului românesc modern. Din aceeași statistică mai aflăm că, de fapt împrumuturi propriu-zise nu sunt decât 1133, iar 2826 reprezintă derivate pe teren românesc (de la teme slave), calcuri (de tipul lui binecuvânta, format după modelul lui blagosloviți) și variante de felul celor citate mai sus.

De asemenea, la cele aproape 4000 de cuvinte și variante, trebuie să adăugăm și o serie de împrumuturi mai noi , care provin direct din limbile slave vecine (bulgara, sârbo-croata, ucraineană, rusa și polona). Spre deosebire de acestea din urmă care au, de obicei, o circulație regională, împrumuturile din prima categorie( rezultat al celor mai vechi contacte romano-slave), sunt, în majoritatea lor, general românești( drag, bogat, iubi, munci, ect.) și prezintă caracteristicile limbii bulgăre vechi.

O altă distincție care se impune este între împrumuturile vechi slave pătrunse pe cale orală și populară( ca urmare a conviețuirii romanilor cu slavii) și cele intrate în românește pe cale scrisă, culta sau cărturăreasca, datorită faptului că slavona a fost folosită la noi , timp de câteva secole, că limba a administrației, a diplomației și mai ales a cultului religios.

Deși slavona, că limba scrisă , literară sau de cultură se deosebea în mod sensibil de slavona vorbită, împrumuturile populare nu pot fi totuși prea ușor diferențiate de cele savante sau cărturărești.

Pe lângă criteriul fonetic, care este principalul criteriu lingvistic de datare și de atribuire, trebuie să apelăm la criteriul afixelor derivative( prefixul –iz sau sufixul șl. –ica- rom. –ita) și cel semantic (unele cuvinte prezintă un semantism slavo-bulgar, uneori slav sudic).

Strâns legat de criteriul semantic este cel onomasiologic, completat pe plan extra-lingvistic de criteriul cultural-istoric: cuvintele pătrunse în epoca veche aparțin anumitor sfere lexicale, deosebite de cele pătrunse prin scris sau într-o epocă ulterioară.

În sfârșit, toate aceste criterii se completează cu cel geografic: s-a constatat că cele mai vechi împrumuturi sud-slave răsăritene sunt răspândite , de regulă, pe întreg teritoriul limbii române sau pe cea mai mare parte a lui și că adesea se regăsesc în aceeași formă în dialectele aromân, meglenoroman și istroromân.

Astfel, putem observa că, aproximativ în aceeași epocă, multe din cuvintele sud-slave răsăritene (bulgăre) pătrunse în limba română au fost asimilate și de limbile maghiară și albaneză și că ele prezintă, în linii mari, aceleași trăsături fonetice.

Ținând seama de aceste clasificări, putem separa împrumuturile slavo-bulgare de cele sârbești (răspândite în Banat și, parțial, în vestul Olteniei, sudul Crisanei și sud-vestul Transilvaniei), pătrunse începând cu sec. al XV-lea, de cele ucrainiene (răspândite în nord-estul teritoriului daco-roman), intrate în limba românî începând cu sec. al XII-lea, și de cele polone și ruse.

4.2. Influenta limbilor slave meridionale asupra limbii populațiilor romanizate.

Limba română este alcatuită dintr-o serie de elemente de origine diferită: autohtone (traco-ilirice), latine si slave. Dar enumerarea elementelor care intră in compoziția românei nu poate constitui definiția ei.

Astfel A Cihac, in prefața dictionarului sau etimologic al limbii române (publicat in 1879), a arătat, întemeindu-se in materialele pe care le-a cules, că dintr-un total de 5765 de cuvinte, 2361, adica 2/3, sunt slave, fata de 1165 de cuvinte, adica 1/3, de origine latina. B.P. Hasdeu, in 1881, a combatut concluziile lui Cihac, invocand valoarea de circulatie a cuvintelor si arătând ca există fraze românesti care conțin numai cuvinte de origine latina.

Dar caracterul romanic al limbii române nu rezultă numai din luarea în considerare a vocabularului său, caci dacă vocabularul de bază al limbii române e compus din cuvinte latinesti, trebuie spus ca exista un mare numar de elemente slave care fac parte din acest fond ― de exemplu drag, iubi, plati, prieten, primi, scump etc.― de care limba nu se poate lipsi. In schimb, morfologia limbii române este de origine latină.

Intr-adevar , nu este posibil sa formăm o propozitie cu cuvinte de origine slavă (ca, de exemplu, a iubi, prieten, scump, drag) ,fără a folosi si elemente latine. Astfel, in iubesc foarte mult pe prietenii mei dragi , – esc este un sufix verbal de origine latină ( -isc ); foarte e intrebuintat pentru a forma superlativul ( lat. foarte ) , mult (lat. Multum ), pe ( lat. Per ) servește la construcția complementului direct la acuzativ, când complementul este un nume de persoană, un nume comun de ființa sau un pronume neeclitic; prieteni, cu -i, marcă a pluralului si articol (lat. Illi ), mei, adjectiv posesiv (lat. meus ), dragi, cu -i, marcă a pluralului, deci elemente de origina latină.

Contactele intre populatia romanizata si slavi.

Dominatia romana in provinciile dunărene ia sfărșit în a doua jumatete a secolului al IV- lea. Începand cu secolul al V- lea, Imperiul roman de Răsarit se compune din cele doua Moesii, Dardani, diocezele Daciei si Panoniei, Viața romana se menține la nordul si la sudul Dunarii si dupa secolul al III-lea. Slavii, numiti Slověninŭ (pl. Slověne), sunt semnalați la nord si la gurile Dunării in secolul al VI- lea. Ei vin din regiunile situate la nordul Carpatilor si urmeaza doua drumuri: spre pusta ungara si spre vestul Peninsulei Balcanice.

Slavii la sudul Dunarii.

Slavii nu au ramas pe loc: după ce au trecut Dunărea, s-au indreptat apoi spre Adrianopol si si-au continuat drumul spre sud: in secolele VI si VII, Peninsula Balcanică, până in Marea Egee, e ocupata de slavi; dominația bizantină este menținută numai in câteva cetăți de pe coasta dalmata.

Contactul intre slavi si populatia dunăreana romanizată s-a produs la nordul si la sudul Dunarii.

In Grecia, slavii venți in secolul al VI- lea si-au pierdut repede limba, căci teritoriul unde s-a exercitat influența slavă a fost reelenizat, incepand cu secolul al VII-lea. De aceea elementele slave meridionale si neogreaca prezintă tratamente fonetice arhaice, pe când imprumuturile slave din româna sunt mai recente; in provinciile dunărene elementele slave pătrunse încă din primele timpuri au fost reîmprospatate prin noi aporturi, astfel incât pronunțarea cuvintelor a fost readaptată in permanență la pronunțarea curentă. In Grecia, dimpotriva, primul strat de elemente slave nu au fost reînnoite. Elementele slave au pătruns in limba albaneza cu începere din secolul al X- lea.

4.3. Toponimia romaneasca de origine slava.

Toponimia țărilor românesti dovedeste existența unei populații de limba slavă la nordul Dunării. Dar trebuie facută diferența între derivatele românesti și numele slave, de ex. Cernatesti ( v.sl. Črŭnŭ ) sau Pleșeni ( v. sl. Plesi ), care au putut sa fie date de populatia de limba româna, si numele slave, ca de exemplu, Cobia (v. sl. Kobĭ ), Crasna (v. sl. Krasĭna ) etc.date de populatia de limbă slavă .

Românii din sudul Dunarii. Românii sunt semnalați in Serbia si in Thesalia in secolul al XII-lea . Graiul lor aparținea grupului de nord (dacoroman). In schimb, strămoșii aromanilor sunt semnalați in 976 intre lacul Prespa si Kastoria.

Românii nord-dunareni. Primele mentiuni despre populatia nord-dunăreană datează din secolul al IX-lea.

Elementele slave din limba română care dateaza din primele timpuri ale contactului in cele doua limbi au un caracter vadit popular. Cuvintele savante vin mai tarziu, in perioada constituirii societății feudale, influențatî de organizatia statului bulgar.

Plugul poarta un nume slav (dr. Plug) si, de asemenea, terminologia locuinței si hranei comporta un numar de elemente venite din slavă. Ruman denumește naționalitatea si, pe de altă parte, in mediul rural, pe cel care se afla in dependența personală a proprietarului de pământ.

In schimb, limba slavilor mai nou veniti s-a impus la sudul Dunarii: sarbo-croata s-a dezvoltat pe un teritoriu romanizat, pe cand bulgara a evoluat pe un teritoriu de limba greacă.

Limbile slave meridionale.

Unitatea limbilor slave meridionale s-a menținut până înspre secolele VIII – X. După aceasta dată, slava meridională s-a diferențiat in două grupuri: cel de est, format din bulgară si macedoneană, si cel de vest, format din sarbo-croată si slovenă.

Diferențele intre aceste două grupuri sunt marcate printr-o serie de trăsături fonetice si morfo-sintactice.„Când incep să pătrundă elementele slave in română, aceasta era o limbă formată, adică vechile legi fonetice de tip latin încetaseră de a mai actiona.”

Vechea slava. Cele mai vechi elemente slave care au pătruns in limba romănă prezintă caracteristicile graiurilor bulgarești din nord-est. Limba slavă vorbită prezenta diferențe față de limba scrisă (slavona). Slavona sau vechea slava (sau paleoslava, veche slava bisericeasca) e o limba scrisă, având drept baza un dialec tbulgaresc vorbit in secolul al IX- lea, in jurul Salonicului. Slavona este limba redacțiilor in vechea slava, si anume limba textelor canonice din secolele IX – XI, dar care nu ne-a parvenit decât cu o serie de remanieri, in manuscrisele de la sfârșitul secolelor X si XI, provenind din diverse regiuni. Dar „vechea slavă nu e echivalentă cu vechea bulgară, intrucât vechea slavă nu reprezintă decat un singur dialect printre dialectele vechii bulgare”. Vechea slavă e modelată pe greaca literară a carților liturgice.

4. 5. Efectele bilingivismului slavo-roman

Fonetica

Importanța dată, in sistemul fonetic al limbii romaâne, vocalelor prepalatale e cauza palatalizării consoanelor în graiurile românești. (2) În limbile slave, vocalele prepalatale (ě, e, ĭ, i ) comportă o iodizare. Această pronunțare iodizată explică diftongarea lui e inițial — in limba vorbită, de exemplu: el pronuntat iel. (3) Româna nu poseda spiranta velara h: a fost împrumutată in cuvintele slave ca har (v. sl. Harĭ). De asemenea, fricativa prepalatală j a pătruns in sistemul fonetic românesc in cuvinte ca v. sl. Žalĭ ,dr. ar. jale etc. „Împrumuturile românei din slava meridională au păstrat locul accentului din cuvintele slave.”

a neaccentuat e redat prin ă: dr. hrani: v. sl. hraniti ;ceată : bg. četa.

e inițial: e -įe.

ě era pronuntat eà: v. sl. υěĸŭ: dr. υeac.

o neaccentuat e redat prin ă: dr. cisla: v. sl. čislo; dr. υadra: v. sl. υědro; dar si prin o :bogat: v. sl.

bogatŭ; dr. lopata: v. sl. lopata.

y – (1) i: dr. vidra: v. sl. υydra; (2) î: dr. rîs: v. sl. rysu.

ŭ si ĭ. Ierurile neintense au dipărut in romana: dr. beznă: v. sl. bezdŭna; dr. obste: v. sl. obĭštĭ. Finale: dr. bob: v. sl. bobŭ .

Ierurile intense au fost vocalizate in bulgară, după secolul al X- lea. În cuvintele împrumutate in română din slavă meridională, fenomenul de desavarșit.

Deci: ŭ › o: dr. dobitoc: v. sl. dobytŭkŭ;

ĭ › e dr. coteț: v. sl. kotĭcĭ.

ǫ, ę: (1) ǫ › un: dr. cumpana: v. sl. kǫpona.

(2) ǫ › ăn › în: dr. oblîc, v. sl. oblǫkŭ.

Tratamentul u e mai vechi. E asemanător tratamentului suferit de o + n in cuvintele venite din latina: dr. lung ˂ longus. Tratamentul î provine din ăn, caracteristic medio-bulgariei, pentru v. sl. o

Tratamentul v. sl. ę in română depinde de timbrul vocalei din silaba urmatoare:

(1)ę ˃ in inaintea vocale prepalatale (e/i): dr. pinten; v. sl. pelĭno.

ę ˃ în, celelalte cazuri: dr. rînd: v. sl. rędŭ.

or, ol. Diftongii or si ol au suferit metateză in slava meridională, spre sfarșitul secolului al VII- lea: Karl, numele lui Carol cel Mare, redat in slava meridonala prin kraľ ĭ. Acesta e tratamentul normal in română: dr. grajd: v. sl. graždĭ.Numai baltă,gard si dalta provin vechea slavă care nu au suferit metateza. Au fost deci împrumutați între secolele al VII si VIII, ca si câteva cuvinte venite din slava meridională si care au suferit același tratament.

ľ a trecut la i in dacoromana: dr. corabie: v. sl. korablĭ.

rŭ, lŭ, rĭ, lĭ. Româna cunoaște tratamentul aplicat in bulgară acestor grupuri: dr. bîrlog si pîlc: v. sl. brŭlogŭ, plŭkŭ.

dʋ. Grupul dʋ a fost simplificat, prin pierderea lui d: dr. vorba: v. sl. dʋorĭba.

št, žd. Tratamentul bulgarei de est in română: dr. sfeșnic: v.sl. sʋěštĭnikŭ; dr. primejdie: v. sl. prĕmeždije.

Morfologia

Morfologia este in general, neatinsă de influența slavă .Prin urmare, această influență nu participă la procesul de geneză a limbii române. Ca toate influentele vechi, aceasta este considerată adstrat (sau superstrat) al limbii romane, asemănător cu elementul germanic din franceza”

1. Cazurile. Vocativul. Vocativul in -o al substantivelor comune feminine (soro) sau al numelor de persoane (Anico) reproduce vocativul in o al numelor feminine slave, cu tema in -a (sau – ā): glaυo (nom. glaυa), ženo (nom. žena).Acest o nu a trecut la ă ca orice o neaccentuat, din cauza funcției sale de desinență gramaticală.

2. Numeralul. Procedeul numărării de la 11 la 19, prin adaugare (un-spre-zece) reproduce sistemul slav: v. sl. jedinŭ na desēti; treizeci: trĭje desęti etc.; si de asemenea numărarea cu „zeci”; saizeci si trei: v. sl. šesti desętŭ i (ti) trĭje.

Verbul .

1) Infinitivul. Scurtarea formei de infinitiv (cantare)˃canta) ar avea drept model formele scurte ale infinitivului in slavă (fara -li).

2) Aspectul. Limbile slave intrebuinteaza preverbe (particule plasate inaintea verbului ) pentru a exprima aspectul: rus. Pisať „a scrie” (imperfectiv) exprima o stare care durează, fără a fi indeplinită, pe cand napisať e un perfectiv care indică o acțiune desăvârșită, rezultatul final al acțiunii de a scrie.

Întrebuintarea acestui procedeu pentru a reda verbele perfective e restrâns, in româna : po in ponegri; pre in preface, prelucra; răs – in rascumpara ; ză – in zăurdi (regional).

3) Formele reflexive. In formele reflexive, acțiunea comporta o intoarcere a ei asupra subiectului :a se mira, a se gandi. Marea dezvoltare a flexiunii reflexive in română există datorită influenței slave. In acest sens, creația unei forme reflexive a se ruga, din verbul ruga (˂lat. Rogare),calchiată dupa v. sl. molili se, e caracteristică.

Româna cunoaște verbe reflexive împrumutate din slavă: a se cai: v. sl. kajali se; a se griji: v. sl. griža se etc.si altele, imitate dupa slavă: se cade: v. sl. pada se ; a segandi: v. sl. dumam se etc.

Vocabularul

„Influenta slavă acoperă aproape toate sferele semantice ale vocabularului general.”

Cuvintele de origine slavă din limba româna se împart in: (a)cuvinte vechi, intrate in secolul VI-XII. (b) cuvinte intrate in secolul al XII- lea, in momentul organizării statelor românești din nordul Dunarii. (c) cuvinte intrate dupa secolul al XII-lea.

Dupa un alt criteriu, se pot clasifica in: termeni tehnici si cuvinte populare. Exista doua mijloce pentru a separa cuvintele după criteriul cronologic.

(a) Simultaneitatea atestării cuvântului in aromană si dacoromână. „ Se poate admite ca, incepând din secolul a X- lea, româna a trăit separat față de dacoromâna. Cuvintele slave pe care aromâna si dacoromâna le poseda in comun si care prezintă tratamente fonetice comune au deci șanse de a fi fost împrumutate înainte de secolul al X- lea.”

(b) Forma fonetică a cuvântului românesc ne dă indicații asupra limbii slave, din care a provenit cuvântul si asupra epocii in care a avut loc împrumutul. Astfel, dr. borta (Moldova) va fi explicat prin ucr. bvorť „gaură, gaură sapată intr-un arbore , stup”. Termenul a pătruns deci in limbă intr-o epoca recentă, si nu e original din slava meridională.

1.Cuvinte tehnice si cuvinte populare. Materialul trebuie împartit in trei categorii:

(a) cuvintele savante si tehnice, de exemplu termenii întrebuintati in carțile religioase: ad „iad” , alamojna „pomană”, blazna „gresală” etc. si termenii care au pătruns pe cale orală: terminologie crestină, ecleziastică, ierarhia de stat etc.

(b) cuvinte savante devenite populare: blagoslovire, colinda, Hristos, iad, liturghie, utrenie etc.

(c)cuvinte intrate pe cale orală, astfel sfârsi, din limba vorbită, opus lui savarsi: v. sl. sŭυrŭšiti, din limba scrisă. Cuvinte care denumesc realități sociale: bejenie (bajenar, bajanarie, vb. Bajeni). Terminologia familiei: baba, maica, nevasta etc. Terminologia agricolă: brazda, ogor, pogon etc. Terminologia crestină (termenii care denumesc noțiunile fundamentale ale cultului sunt de origine latină: biserica, botez, cislegi, crestin, cruce, cumineca, Dumnezeu, inger, pagan, Pasti, san „sfant” etc. Termenii de origine slavă denumesc si ei noțiuni importante privitoare la organizarea cultului (dupa secolul al IX-lea): blagoslovenie, colinda, Hristos, iad etc. Termenii veniți din slavă îi denumesc pe marii demnitari ai statului, care, la randul lor, produc terminologia Curții din Bizant: logofat, paharnic, postelnic, vistiernic, vornic

2. Calcuri. Vocabularul de origine slavă al limbii romane este foarte bogat. Cuvintele slave figurează in toate categoriile vocabularului, in care pot fi semnalate si calcuri lingvistice, de exemplu:

lume „lumina” + v. sl. sʋětŭ „lumina” si „lume”; deci lume „lumina” si „lume”,

față „figura” + v. sl. obrazŭ „formă, figură, persoană”, deci față „figură” si „persoană”.

Elemente ale vocabularului. Iată o enumerare a câtorva termeni de vocabular slav, existenți in limba română, înșirți după categorii:

1) Substantive. Societate: bejenie (<bězanije); bioer (<boljarinŭ, pl. Boljare) ; ʋoieʋod (ʋojeʋoda).

Familie: baba (<baba); maica (< maĭk); neʋasta (<neʋesta).

Particularități morale: grija (< gryža); jale (<žalĭ);ʋeselie (<ʋeselije).

Parți ale corpului: cîrca (krŭkŭ) ; gleznă (<glezna);
Imbracaminte: cojoc (< kožuhu); izmana (<izměna);

Armata: izbîndă (< izbọdọ) ; război (< razboj);

Comerț: precupeț (< prekupec ) ; tîrg (< trŭgŭ) ;

Locuință, elemente uzuale: bici ( <bičĭ ); ciocan ( <čokan ) ;lopată (<lopata).

Hrană: hrană (<hrana ); lacom (< lakomŭ )

Agricultură: brazdă (< brazda ) ; plug (< plugŭ )

Pescuit: corabie ( < korablĭ ) ; mreajă (< mrěža )

Timp: ceas (< časŭ ); ʋeac (< ʋeakŭ) ; vreme (< ʋremẹ ).

Medicină, boli: boală ( < bolĭ ): ciumă ( < čuma ); rană (< rana ).

Superstiții: basm (< basnĭ ) ; iad (< jadŭ ); rai (< raj ).

Natură: bezna ( < bezdŭna ); crîng ( < krọgŭ )

Faună: biʋol (< byʋolu) ; ogar (< ogarŭ ).

Plante: bob ( < bobŭ ); cocean (< bg. kočan ) ; praz ( < bg. praz ).

Metale: cositor (< kositerŭ ) ; otel ( < očelĭ ).

Minerale: cremene (< kremenĭ ) ; smoală ( < smola ).

Diverse: ceață ( < cěta ); glas ( < glasŭ ) ; stâlp ( < stŭlpŭ )

Terminologia creștină si ecleziastică: blagoslovi (< blagosloʋiti ); chilie ( < kelija ); icoană ( < ikona ).

Adjective: blajin (< blaženŭ ); cîrn ( < krŭnŭ )

Stare sociala: bogat ( < bogatŭ )

Verbe: Clati ( < klatiti) ; grăi ( < grajaii ) ; opri ( < oprěti ); pofti ( < pohotěti ).

Formarea cuvintelor. Derivare. Slava a dat limbii române câteva prefixe si un număr mare de sufixe. Iată o enumerare succinta a lor:

1) Prefixe. ne-: nebun, nelinistit; po- (rar, arhaic) : poneagra ( D.Cantemir); pre- : preda, preface; ras-: razbate, razgandi.

2) Sufixe: -ac: prostanac; -aci (substantive si adjective ): fugaci, stangaci; -alnic (adjective) : zburdalnic; -an (augumentative): juncan, roscovan; -onie (nume de actiune) : afurisanie, patanie; -ar (nume de agent si adjective) : fugar , sugar; -aș (nume de agent si adjective) : codas trufas ; diminutive: fluiaras ; -ean (adjective si substantive): apusean, satean; -ei (adjective): grivei, stirbei; -elnic (adjective) :prielnic, feciorelnic; -enie (nume de actiune) : afurisenie, curatenie; -eț (substantive,nume de agent): cantaret, drumet; -ic (diminutive) patic; -ice (diminutive) : gaurice, padurice; -ici (diminutive, nume de plante si de animale): licirici; -ilă (substantive): rotila, zorila; -ină (substantive) stupina ; -iș (substantive) acoperis, pietris; -iște (substantive): porumbiste; -iță (nume feminin): casierita; -iv (adjective) uscativ ; -nic (adjective) : datornic; -u- (provenit din verbe ca darui formeaza verbe): strejui, capatui (< capata) , jurui (< jura) etc.; -uș, -ușă (diminutive) : barbatus, pescarus, gainusa.

3) Antroponimie. Numele reprezentanților feudalitatii, ale demnitarilor si curtenilor provin din slava meridională. Astfel, Aldea, Baicu, Balota, Bran, Cîrstea, Daicu, Dan, Dragomir, Ghinea, Ioan, Ivan, Manciu, Manu, Mares, Milea, Mircea, Moga, Nan, Neicu, Preda, Radu, Socol, Stan, Vlad, Vlaicu, Voinea.

4) Toponimie. Materiale toponimice de origine slava sunt foarte bogate. Nume de localitati de origine slava sunt raspandite pe ansamblul teritoriului nord-dunarean de limba română.

Iată câteva din aceste nume: Baba, Bahna, Baia, Balgrad, Bela, Belciug, Bila, Bistrita, Cozia, Craiova, Crasna, Crivina, Cernaia, Dîlboca, Dobra, Ialomița, Ilfov, Jijia, Lipova, Lomnic, Mislea, Novac, Ocna, Ohaba, Pociovaliste, Prahova, Predeal, Rîminc, Rodna, Smîrda, Snagov, Stolnici, Telciu, Varnița, Vîrlop, Vidra, Vlașca, Vodița, Zlatna.

CONCLUZII

În final, aș dori să subliniez faptul că vechiul fond de cuvinte de origine slavă continuă să reprezinte o parte integrantă și foarte importantă a vocabularului românesc contemporan, în ciuda amplului proces de reromanizare a limbii române.

Existenta limbii române, în momentul de față, ar fi imposibilă fără slavisme, ar fi de neînchipuit. Deși slavismele funcționează în limba română actuală altfel decât în epocile precedente, chiar dacă folosirea slavismelor se limitează astăzi doar la anumite stiluri și registre ale limbii române contemporane, acestea îi conferă limbii române un specific aparte în cadrul limbilor romanice, dar și inepuizabile resurse și posibilități mari de nuanțare a multor tipuri de discursuri.

Există mai multe cuvinte cu formă identică sau asemănătoare în limbile română și slovenă, diferențele de formă și gramaticale (apartenența la o anumită clasă lexico-gramaticală) fiind motivate de evoluția diferită a unor termeni din limba slavă veche. De asemenea, înlocuirea unor cuvinte sau reducerea frecvenței acestora și funcționarea limitată în anumite registre stilistice se explică prin influențele exercitate de limbile și culturile învecinate. Preferința vorbitorilor pentru o anumită variantă reprezintă o selecție pragmatică și stilistică.

Influenta slavă se simte atât la nivel fonetic cât si lexical. Până la 20% din vocabularul limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totusi, multe cuvinte slave sunt arhaisme si se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne ar trebui considerat că este de origine slavă.

BIBLIOGRAFIE

Brancus, Grigore, Introducere in istoria limbii romane, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2005.

Coteanu, I. , Structura si evolutia limbii romane (de la origini pana la 1860), Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1981.

Coteanu, I, Morfologia numelui, Morfologia numelui in protoromana (romane comune), Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1969.

Denusianu, O. ,Istoria limbii romane, vol. I – II, Ed. Bucuresti, 1961

Franga, Mariana, Istoria Limbii Romane – Partea I, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008.

Getie, Ion, Baza dialectala a limbii romane literare, Ed. Academiei, 1975

Iorga, Nicolae, Istoria limbii romanesti, Ed. a II a, 1925

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii religioase pana in 1688.

Ivanescu, G. , Probleme capitale.

Iordan, Iorgu, Istoria limbii romane (Pe-ntelesul tuturora) , Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983.

Phillipide, Alexandru, Istoria limbii romane, vol. I, Principii de istoria limbii , Iasi, 1894.

Puscariu, Sextil, Limba romana, vol. I, Ed. Bucuresti, 1960, vol al II-lea si al III-lea, Ed. Bucuresti, 1962.

Rosseti, Al. , Schite de istoria limbii romane de la origini si pana in zilele noastre, Ed. Albatros, Bucuresti, 1976.

Toma, Ion, Elemente de Istorie a Limbii Romane si Dialectologie, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008. 

BIBLIOGRAFIE

Brancus, Grigore, Introducere in istoria limbii romane, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2005.

Coteanu, I. , Structura si evolutia limbii romane (de la origini pana la 1860), Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1981.

Coteanu, I, Morfologia numelui, Morfologia numelui in protoromana (romane comune), Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1969.

Denusianu, O. ,Istoria limbii romane, vol. I – II, Ed. Bucuresti, 1961

Franga, Mariana, Istoria Limbii Romane – Partea I, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008.

Getie, Ion, Baza dialectala a limbii romane literare, Ed. Academiei, 1975

Iorga, Nicolae, Istoria limbii romanesti, Ed. a II a, 1925

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii religioase pana in 1688.

Ivanescu, G. , Probleme capitale.

Iordan, Iorgu, Istoria limbii romane (Pe-ntelesul tuturora) , Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983.

Phillipide, Alexandru, Istoria limbii romane, vol. I, Principii de istoria limbii , Iasi, 1894.

Puscariu, Sextil, Limba romana, vol. I, Ed. Bucuresti, 1960, vol al II-lea si al III-lea, Ed. Bucuresti, 1962.

Rosseti, Al. , Schite de istoria limbii romane de la origini si pana in zilele noastre, Ed. Albatros, Bucuresti, 1976.

Toma, Ion, Elemente de Istorie a Limbii Romane si Dialectologie, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008.