Pomicultura Practica

INTRODUCERE

Cultura pomilor este o ocupație străveche care aduce numeroase beneficii alimentare, sociale, economice și de aspect al zonelor rurale.

Pomicultura se definește ca fiind știința care se ocupă cu studiul biologiei, ecologiei și tehnologiei de cultură a pomilor și arbuștilor fructiferi.

Din punct de vedere etimologic, termenul de pomicultură provine din cuvintele latine pomumum (i) – fruct, poamă și cultura (ae) – cultivare îngrijire.

Pomicultura se înrudește cu discipline precum: botanica, agrochimia, fiziologia plantelor, biochimia, pedologia, genetica vegetală, ameliorarea plantelor, agrotehnica, entomogia, fitopatologia, contabilitatea agricolă etc.

Se poate spune despre pomicultură că este o ramură importantă a agriculturii și implicit a horticulturii.

ORGANOGRAFIA POMILOR

Pomii și abuștii fructiferi sunt plante superioare, care se compun din: organe hiopogene (rădăcina) și organe epigene (tulpina).

În practica pomicolă întâlnim pomi proveniți din sămânță unde avem organe hipogene și epigene originare din embrionul seminței. Cel mai dens se întâlnesc pomii altoiți unde rădăcina (hipobiontul) ancorează planta și absoarbe seva brută pe care o transmite altoiului, acesta o transformă în sevă elaborată folosită de cei doi parteneri.

Această conviețuire a celor doi parteneri se numește simbioză, având loc prin procesul de altoire.

2.1. [NUME_REDACTAT] sau partea hipogenă a plantei se poate clasifica astfel:

După origine

După dimensiuni

După originea inițială a rădăcinilor, acestea pot fi:

Rădăcini embrionare – întâlnite la pomii înmulțiti prin semințe dar și la portaltoii obținuți pe cale generativă.

Rădăcini adventive – apar la pomii obținuți pe cale negenerativă.

În funcție de lungime și diametrul pe care îl ating rădăcinile, acestea pot fi:

Rădăcini de schelet

Rădăcini de semischelet

Rădăcini fibroase.

Rădăcinile de schelet și semischelet au dimensiuni mari, au durată mare de viață și sunt reprezentate de pivot, rădăcinile principale împreună cu ramificațiile acestora până la gradul al III lea.

Diametrul pe care pot să-l atingă variază între 3 mm și 20-30 cm sau pot să depășească, iar ca lungime variază între 1- 8 m, în funcție de specie, soi, vârsta pomului, etc.

Principalele funcții pe care le îndeplinesc rădăcinile de schelet și semischelet sunt de ancorare a pomilor și arbuștilor fructiferi în sol, conducerea sevei și depozitarea substanțelor de rezervă.

Rădăcinile se pot deosebi în funcție de culoare, astfel, rădăcinile tinere pot fi:

Galben- murdare (mahaleb, corcoduș)

Galben – cafeniu (măr)

Violacee – (coacăz negru, zarzăr)

Cafenie – negricoasă (păr)

Cenușie – brună (nuc). (BACIU, 2005).

Cu trecerea timpului, culoarea rădăcinilor se modofică, astfel, acestea capătă o culoare brună, cu nuanțe mai deschise sau mai închise, transformare care se datorează suberului îngroșat și exfoliat. (CEPOIU, 2001).

Numărul și tipul rădăcinilor variază în funcție de modul de înmulțire al pomilor, astfel:

la speciile pomicole înmulțite prin sâmburi și semințe (zarzăr, corcoduș, măr și păr franc), rădăcina este formată din pivot, ramificații de ordinul I și II, bine dezvoltate.

pentru pomii înmulțiti prin altoire pe portaltoi vegetativi, rădăcinile de schelet și semischelet sunt mai numeroase dar mai subțiri.

Rădăcinile fibroase sau de garnisire sunt ramificații ale rădăcinilor de schelet de ordinul IV, V, VI, cu durată mică de viațăde până la 1 an. În funcție de gradul de dezvoltare și funcțiile îndeplinite de rădăcinile fibroase, se pot întâlni următoarele tipuri de rădăcini:

axiale;

absorbante;

intermediare;

conducătoare.

Rădăcinile axiale: pot atinge lungimi de până la 20-25 mm, acestea prezintă țesuturi meristematice bine dezvoltate și sunt de culoare albă.

Aceste rădăcini explorează volume mari de sol prin ramificații laterale, cresc repede, se dezvoltă în principal la puieții proaspăt plantați și la pomii adulți, primăvara, unde pot îndeplinii funcția de absorbție de săruri minerale și apă, dar acestea nu prezintă fenomenul de micoriză. ( GHENA și colab., 2010).

Rădăcinile absorbante: au rolul principal de a aproviziona planta cu săruri minerale și apă și în anumite situații de a sintetiza diferiți compuși organici. Dimensiunile pe care le pot avea sunt de 0,1-4 mm lungime și de 0,3-1 mm grosime și sunt de culoare albă.

Datorită funcției de absorbție au o activitate fiziologică foarte activă atingând până la 900 din numărul total în perioada de creștere intensă a pomilor și arbuștilor fructiferi. Durata de viață este foarte mică, de numai 15-25 de zile si foarte rar mai mult, după această perioadă se transformă în rădăcini intermediare. ( GHENA și colab, 2010).

Rădăcinile intermediare: provin din transformarea rădăcinilor absorbante bătrâne, main rar a rădăcinilor axiale. Sunt de culoare brună deschisă, rareori brună violacee. Durata de viață este scurtă de numai 10-15 zile când acestea se atrofiază și dispar.

Rădăcinile conducătoare: asigură trasnportul apei și a sărurilor minerale în plantă, fixează planta în sol. Se formează din rădăcinile axiale care se dezvoltă în fiecare an, transformându-se în rădăcini de semischelet și schelet.

Rădăcinile active alături de cele axiale au următoarele părți componente: piloriză, zonă de creștere, zonă de absorbție, zonă cu perișori atrofiați și zona aspră. ( GHENA și colab, 2010).

La nivelul rădăcinii se poate întâlni fenomenul de micoriză. Micoriza este conviețuirea întro doi indivizi total diferiți, între o ciupercă și pom. Ciupercaq absoarbe apa și sărurile minerale ale plantei gazdîă care la rândul ei aprovizionează ciuperca cu hrană. Principalul factor care influențează această conviețuire este umiditatea, astfel, când umiditatea scade ciuperca dispare, dar când apare aport de umiditate, micoriza reapare.

Micoriza se întâlnește la măr, păr, vișin, prun, alun, nuc și castan.

3.1. [NUME_REDACTAT] este partea aeriană a pomilor, este formată din: trunchi și coroană.

Legătura între rădăcină și tulpină se face prin colet. Coletul poate fi cel natural, în cazul pomilor înmulțiti prin semințe sau poate fi confundat cu punctul de altoire în cazul pomilor altoiti sau cu segment de trunchi în cazul pomilor înmulțiți vegetativ.

Trunchiul – este segmentul de tulpină de la colet până la prima ramură principală (șarpantă) a coroanei. Înălțimea trunchiului variază în funcție de tipul de coroană practicat în cultură.

Coroana pomilor – este compusă din totalitatea elementelor care se formează mai sus de trunchi: șarpante, axul coroanei, săgeată, ramuri anuale, muguri, frunze, flori și fructe.

Ramurile de schelet – sunt șarpantele dezvoltate din axul pomului, pe acestea se formează șarpante de ordin II ș.a.m.d. Datorită dimensiunilor mari pe care le au acestea susțin ramurile roditoare, lăstarii, frunzele, florile și fructele.

Axul coroanei – secțiunea din continuarea trunchiului până la săgeată. La anumite tipuri de coroană, axul poate să lipsească.

Săgeata este lăstarul sau ramura situată în partea terminală a axului coroanei.

Ramurile de schelet pot fi și principale sau de ordinul I în situația când acestea se dezvoltă direct din axul central. Ramurile de schelet datorită poziției acestora sunt bine dezvoltate si poartă numele de brațe sau șarpante.

Șarpantele se dezvoltă, dând naștere de subșarpante. În funcție de specie, soi, portaltoi, agrotehnica aplicată în cultură, se dezvoltă subșarpantele de ordin II, III, IV, etc.. ( KARL PIEBER PETER MODL, 2013).

Ramurile care dau naștere la subșarpante se numesc ramuri mame, iar cele care s-au format se numesc ramuri fiice. (GHENA și colab, 2010)

În funcție de locul de amplasament pe care îl are fiecare subșarpantă în parte, întâlnim:

Ramură terminală sau de prelungire – are originea într-un mugure terminal.

Ramură laterală sau ramuri care au apaărut din muguri laterali.

Ramură concurentă sau de prelungire, aceasta poate fi o a doua ramură de vârf care se dexvoltă dintr-un mugure axilar inferior. Datorită poziției de amplasare mai favorabile, aceasta concurează și slăbește ramura de prelungire,

Ramură precoce sau anticipată sunt acele ramuri fiice care apar dintr-o ramură mamă în anul în care s-a format și ramura mamă.

Ramură lacomă sau flamândă se formează din muguri aflați în stare dormindă de la baza coroanei sau a trunchiului, pe ramurile groase de schelet. Acestea au o creștere verticală și rapidă. Ramurile lacome se caracterizează prin muguri mici și rari, nepurtători de rod.

În funcție de unghiul creat la locul de inserție, ramurile poate fi:

Drepte – când unghiul format este mic 15-250.

oblice – între 25-750, la cele mai multe specii de pomi și arbuști fructiferi.

orizontale – are 900

atârnânde – când depășește 900.

Ramurile de schelet sunt îmbrăcate cu ramuri de rod. Acestea sunt cele din care se formează florile și mai apoi fructele. Se caracterizează prin viață mai scurtă, poziție perpendiculară față de ramurile mamă.

Dimensiunile pe care le pot atinge ramurile de rod sunt de până la 40-60 cm și au un diametru de 0,5-1 cm.

4.1. [NUME_REDACTAT] sunt organe care se formeaza pe ramuri anuale sau pot apărea și chiar pe rădăcini. Ei se pot identifica cu lăastari in miniatură formați din primordii foliare, florale sau ambele categorii. Sunt înveliți de solzi, care sunt frunzulițe (catafile) transformate pentru protecție împotriva variațiilor mari de temperatură și umiditate.

După modul de amplasare pe ramură, întâlnim:

Muguri terminali

Muguri axiali

Muguri stipelari

Muguri dorminzi

Muguri adventivi.

Muguri terminali – se regăsesc în vârful ramurii, având o creștere mai accelerată față de ceilalți muguri.

Mugurii laterali (axilari) – sunt așezați pe toată lungimea ramurii, la baza frunzelor. Aceștia pot fi: floriferi sau vegetativi. În cazul când, mugurele terminal este îndepărtat prin tăiere, un mugure lateral va deveni mugure terminal.

Mugurii stipelari (suplimentari) – se dezvoltă în jurul mugurelui axialar. În funcțoe de specie numărul acestora poate fi diferit: in munăr de 2 la măr și păr și până la 10 la cais. (GHENA și colab, 2010).

Muguri dorminzi – sunt amplasați la baza ramurii și provin din muguri axilari care nu s-au dezvoltat. Aceștia pornesc în vegetație când se fac tăieri de întinerire sau regenerare a ramurilor multianuale sau când ramura este ruptă accidental.

Mugurii adventivi – apar pe internoduri sau rădăcini formându-se din cambiu sin din felogen, dezvoltându-se în cazul pomilor îmbătrâniți sau de agrotehnica aplicată. Această caracteristică se poate utiliza în procesul de înmulțire prin rădăcini la arbuști fructiferi (mur).

După organele apărute, mugurii pot fi:

Muguri vegetativi (de creștere) – formează lăstari sau frunze, sunt mai mici, au vârful ascuțit și baza lărgită, iar din aceștia se formează numai lăstari sau rozete de frunze.

Muguri florali (de rod) – generează flori și inflorescențe. Sunt mai mari, bombați, cu diametrul cel mai mare la mijlocul mugurelui. Din ei apar primăvara flori solitare sau inflorescențe în funcție de specie.

După diferențierea mugurilor vegetativi în muguri florali aceștia sunt compuși din solzi (catafile), primrdiile bracteale, primordiile sepalelor, petalelor, staminelor și pistilului. ( GHENA și colab, 2010).

Muguri micști – dau naștere la lăstari cu flori, întâlnindu-se la măr, păr, gutui, coacăz, agriș și zmeur.

4.3. [NUME_REDACTAT] sunt formațiuni care se formează periodic. Pe aceștia sunt inserate frunze, muguri, flori, inflorescențe și fructe. Lungimea pe care o pot atinge fiind de la câțiva milimetri până la 2 m, rar mai mult.

În funcție de locul de inserare pe ramura mamă din care se formează alături de perioada de creștere, lăstarii, pot fi: terminali laterali, anticipați și lacomii.

Toamna, odată cu căderea frunzelor, după încetarea perioadei de creștere, lăstarii se transformă în ramuri.

Ținând seama de culoarea lăstarilor, structura nodurilor și lungimea internodiilor se pot identifica specia și soiul cultivat.

Sub aspectul pubescenței se întâlnesc:

Lăstari glabri – fără pori (piersic, cais, migdal)

Lăstari glabrescenți – cu peri foarte mici (păr, prun)

Lăstari păroși – acoperăți cu peri (măr, gutui) (GHENA și colab, 2010).

4.4. [NUME_REDACTAT] sunt organe vegetative care se formează pe lăstari crescuți din muguri vegetativi și micști. (Grădinaru și colab, 2004).

Frunzele au rol determinant în fotosinteză, transpirație și respirație. În pomicultură se urmărește ca frunzele (sistemul foliar) să fie dezvoltat, sănătos și bine repartizat în coroană.

Frunzele se clasifică după: formă, mărimea vârfului limbului, baza și marginea limbului.

Frunza este formată din: limb, pețiol și teacă.

Formele pe care le întâlnim la frunzele pomilor sunt:

Ovată – la măr și păr

Eliptică – la soiul de măr Astrahan alb

Lanceolată – la piersic, migdal și părul sălcioară

Subrotundă – la mărul Renet de [NUME_REDACTAT] – la mărul Renet de [NUME_REDACTAT]– la mărul [NUME_REDACTAT]

Cordată – la unele soiuri de păr și alun (Ghena și colab,2010).

La pomii și arbuștii fructiferi se întâlnesc: frunze simple și compuse.

Frunzele simple pot fi:

întregi – cu limbul nesectat (alun, cais, castan, migdal, piersic, vișin, cireș, măr, păr).

lobate – cu limbul sectat în mai mulți lobi delimitați între ei de sinusuri (agriș, coacăz, smochin).

Frunzele compuse se întâlnesc în momentul când sectarea este pronunțată și foliolele prin pețiolul lor se articulează direct pe pețiolul principal al frunzei.

După numărul și locul de inserare al foliolelor se întâlnesc plante pomicole cu frunze compuse:

Trilobate (căpșun și fag)

Penate (nuc).

Mărimea limbului este determinată de raportul dintre lungimea și lățimea frunzei.

Forma limbului poate fi: lanceolată, oblongă, cordiformă, eliptică, rotundă, subrotundă, ovată, obovată.

Vârful limbului poate fi:

acut: când vârful este ascuțit brusc

acuminat: când vârful este ascuțit îmbinând și marginile concave (măr, păr, prun, cireș)

ascuțit: limbul se înregistrează treptat și prelungit lung.

optuz: puțin ascuțit (prun soiul Tuleu gras)

rotund: (prun Agen).

Baza limbului poate avea formă:

îngustă sau atenuată, când marginile limbului formează spre bază un unghi (soiul de măr Jonathan)

cuneată sau prelung îngustă, când baza limbului se prelungește pe axă (la unele soiuri de măr)

rotundă, când baza limbului este mai mult sau mai puțin rotunjită (la unele soiuri de cais)

cordată, când baza prezintă o adâncitură în mijloc sub formă de inimă (coacăz, alun) (BACIU, 2005).

Marginea limbului, poate fi întreagă sau prezintă incizii de forme și mărimi diferite.

În practică se întâlnesc frunze cu margini întregi, dințate, bidentate, serate, biserate și crenate.

4.5. [NUME_REDACTAT] este un grup de organe, adaptate pentru procesul sexual, în urma căruia dezvoltă fructul și semințele.

Floarea evoluează dintr-un mugure florifer care a suferit mai multe modificări succesive. (BOTU, 2004)

Floarea este lăstar scurt, modificat.

În funcție de componentele care formează floarea întâlnim flori complete și reduse (incomplete):

complete sunt compuse din: caliciu, corolă, androceu și gineceu (cais, cireș, piersic, păr, măr, migdal, vișin)

reduse, unde anumite învelișuri lipsesc (alun, nuc).

Caliciul este învelișul exterior al florii și este format din sepale. Modul de îmbinare al sepalelor poate fi tubulos (piersic, migdal) și campanulat la alte specii.

Corola este învelișul intern al florii format din petale. Petalele sunt frunze modificate, acestea fiind colorate de obicei.

Androceul este totalitatea staminelor dintr-o floare. În fucnție de specie, numărul stamine dintr-o floare variază astfel: 5 la coacăz; 8 la alun; 10-12 la nuc și castan; 15-20 la măr; 18-22 la păr; 20-30 la prun, cais, piersic și migdal; 30-40 la cireș.

Floarea poate să fie solitară, când se dezvoltă o singură floare, dintr-un singure mugure florifer sau mai multe flori, formând o inflorescență. Principalele tipuri de inflorescențe întâlnite în cultura pomilor și arbuștilor fructiferi sunt:

racemul, caracterizat printr-un ax central lung și mai multe axe laterale, cu lungimi apropiate, inserate câte una și terminate cu câte o floare (coacăz, agriș)

corimbul, se aseamănă cu racemul dar cu deosebirea că, pedunculii florali au lungimi variabile, pornind de la lungimi diferite de pe ax, florile sunt așezate la același nivel (păducel, măr, păr, scoruș)

umbela este o inflorescență compusă din mai multe flori, caracterizată prin pedunculi cu aceași lungime și inserare radială din același punct, florile sunt grupate la același nivel (cireș, vișin, prun, corn) (BACIU, 2005).

cima unipară (monocaziul) este caracterizată printr-o ramificare unilaterală, astfel încât fiecare peduncul apare ca o prelungire a pedunculului anterior (zmeur)

cima bipară (dicaziul) caracterizată prin terminarea axului principal cu o floare care se deschide prima, iar la primul nod sub ea se află două ramuri opuse cu flori, ce înfloresc mai târziu față de prima floare (căpșun, frag)

amentul (mâțișorul) cu flori unisexuate, sesile sau foarte scurt pedunculate inserate pe un ax lung, comun la subsoara unei bractee. Amentul după înflorire se desprinde și cade (nuc, alun, castan).

glomerula este inflorescența femelă formată din 4-16 muguri micști întâlnindu-se la alun. (BOTU,2004)

4.6. [NUME_REDACTAT] se formează prin dezvoltarea părților ovarului sau prin concreșterea acestora cu țesuturile receptaculului floral.

Țesutul fructului, care protejează sămânța se numește pericarp. Pericarpul este caracteristic fiecărei specii în parte și este format din epicarp, mesocarp și endocarp. (GEORGESCU, 2001)

Epicarpul sau pielița fructului este format dintr-un strat de celule formând scutul protector al fructului. Acesta poate fi neted (cireșe, vișine), neted acoperit cu cuticulă și pruină (mere, pere) sau acoperit cu perișori foarte fini (piersici, gutui).

Mezocarpul, țesut format din celule parenchimatice suculente, conținând zaharuri, acizi organici, tanin, substanțe colorate, aromatice, uleiuri, săruri minerale și vitamine.

Endocarpul, învelișul care protejează sămânța. În funcție de specie poate fi lemnos și tare, numindu-se sâmbure (prun, cireș, vișin, cais, piersic, corn). La alte specii rămâne ca un înveliș subțire și membranos, care protejează și căptușește lojiile în care sunt semințele.(BACIU, 2005)

În funcție de consistența pericarpului, fructele se clasifică astfel:

fructe uscate, caracterizate prin pericarp uscat, care formează o coajă tare (nuci, alune, castane)

fructe cărnoase, indehiscente, cu mezocarp compus din celule suculente și care este partea edibilă (mere, pere, gutui, prune, caise, persici, cireșe, vișine) (BOTU, 2004).

După structura anatomică, fructele plantelor pomicole se pot clasifica astfel:

poama (poamă fabră) pulpa rezultă din concreșterea ovarului și a receptacului floral iar endocarpl este membranos, formând lojiile seminale (măr, păr, gutui, păducel)

drupa este un fruct care provine dintr-o singură floare. Exocarpul este foarte subțire și colorat, mezocarpul este cărnos, suculent și elastic, iar endocarpul este puternic lignifiat (prun, cais, piersic, cireș)

polidrupa este un fruct multiplu, format dintr-o floare cu mai multe ovare. Din fiecare ovar împreuna cu alte componente ale florii se formează drupeolele (zmeur, mur)

soroza este un fruct compus, provenit dintr-o inflorescență cu flori foarte apropiate, la care perigonul devine cărnos și învelește achenele (dud)

baca este un fruct simplu, format dintr-o floare. Exocarpul este subțire și colorat; mezocarpul este elastic si suculent; endocarpul nu poate fi diferențiat, iar semințele sunt răspândite în mezocarp (coacăz, agriș)

resperida este un fruct simplu, cu epicarp moale, mezocarp foarte subțire, alb și uscat și endocarp cu celule foarte mari și suculente (comestibilă). Se întâlneștela portocal, lămâi, mandarin, pomelo, etc.

Polinucula este formată din întroșarea receptaculului floral iar pe suprafața acestuia sunt răspândite numeroase nucule (căpșuni, fragi).

Fructe nucifere fac parte din categoria fructelor uscate. Astfel, la nuc și castan, fructele sunt de tip drupă, alunul prezintă fruct de tip nucă (aluna), având peretele tare și sămânța nelipită de pericarp. Partea comestibilă a nuciferelor este sămânța. (BOTU, 2004).

CAPITOLUL II

Identificarea pe teren a speciilor de pomi șio arbuști fructiferi

În zona temperată sunt cultivate mai multe specii de pomi și arbuști fructiferi. Identificarea acestora pe teren sau în pepiniere, poate conduce la greșeli mari pornind de la confundarea diferitelor specii cultivate, portaltoi sau chiar a soiurilor cumpărate.

Cele mai importante caracteristici urmărite la identificarea pomilor și arbuștilor fructiferi sunt: habitusul (talia pomului), creșterea pomului (drept sau răsucit ), modul de exfoliere a ritidomului (scoarță) la pomii maturi, forma coroanei, caracteristicile de creștere a ramurilor anuale, culoarea scoarței și a lenticelelor, mărimea și forma mugurilor vegetativi și florali, floarea precum și alte caracteristici ale florilor, frunzelor, formațiunilor de rod, fructelor. (CEPOIU, 2001)

Recunoașterea mărului

Mărul altoit pe portaltoi generativ de vigoare mare (franc) atinge înălțimea de 8-10 m, iar pe poraltoi de vigoare slabă atinge 2,5-3m.

Trunchiul la măr este drept, cilindric sau neregulat și poate avea scoarță de culoare galben-roșiatică, cenușiu-argintie cu nuanțe până la cenușiu.

Ramurile de schelet sunt lungi, subțiri sau groase, drepte, arcuite sau pletoase având unghiul de inserție variabil (350-1300).

Coroana este globuloasă, sferic turtită, piramidală sau pletoasă. (CEPOIU, 2001)

Ramurile anuale sunt lungi și subțiri, tomentoase sau tomentoase pubescente în zona de vârf, cu scoarța cenușie, roșiatică sau brun-cenușie.

Ramurile purtătoare de rod sunt reprezentate prin țepușe, nuielușe sau mlădițe care, în urma diferențierii, se formează burse și vetre de rod.

Se întâlnesc de asemenea și ramuri nepurtătoarc de rod: pintenii și smicelele.

Mugurii vegetativi sunt mici, conici sau alungiți, lipiți de ramură.

Mugurii de rod sunt micști, mari, bombați și pubescenți. Primăvara ei formează o rozetă de frunze și o inflorescență cu 5-7 flori.

Frunzele au formă ovală, cu marginea crenată (simplă sau dublu).

Fructul este o poamă.

Recunoașterea părului.

Soiurile de păr altoite pe portaltoi franc realizează o talie mare (habitus), de 10-12 m, iar pe gutui o talie redusă, de numai 2-4 m. La pomii înmulțiți pe rădăcini propri habitusul pomilor este variabil (10-20m)

Trunchiul părului este drept și puternic, ușor răsucit, cu crăpături longitudinale discontinui, adânci și neregulate. Scoarța este cenușie, roșiatică până la brun-cenușie. Ritidomul se exfoliază în plăci poliedrice regulate. (CEPOIU, 2001)

Ramurile de schelet au o grosime mijlocie sau mare, sunt dresate sau arcuite, cu unghiul de inserție de 35-70°.

Coroana este ingust piramidală, sferică sau pletoasă.

Ramurile anuale sunt lungi și subțiri, uneori scurte, groase și noduroase.

Scoarța este netedă, glabră, cenușie, măslinie, brun-violacee, cu lenticele mici și ovale.

Ramurile purtătoare de rod se aseamănă cu cele de la măr și sunt: țepușele, nuielușele și mlădițele, iar cele în devenire, pintenii și smicelele.

Mugurii vegetativi sunt mici, conici, glabri, cu vârful ascuțit și depărtat de ramură.

Mugurii de rod sunt mici, ovoconici, bombați, brun-roșiatici cu nuanțe până la brun închis, din care primăvara se formeză o rozetă de frunze și o inflorescență compusă din 6 -10 flori

Frunzele se caracterizează prin limb glabru și pielos, sunt ovate, obovate sau lanceolate. (CEPOIU, 2001)

Fructul este o poamă.

Recunoașterea gutuiului.

Gutuiul este un pom sau un arbusotid (cu mai multe tulpini) cu talia de 3-5 m.

Trunchiul. În plantații comerciale, gutuiul se conduce cu o singură tulpină, formându-se un trunchi înalt de 0,5-0,8 m. La pomii în vârstă, trunchiul este mijlociu ca grosime, cu scoarța cafeniu-cenușie și fisurată longitudinal. Ritidomul este mai subțire decat la păr și se exfoliază în fâșii longitudinale.

Ramurile de schelet sunt relativ groase, oblice sau arcuite și cu unghiul de inserție variabil (45-85°).(CEPOIU, 2001)

Coroana este sferică, sferic-turtită, răsfirată sau invers piramidală.

Ramurile anuale sunt mijlocii ca mărime, măslinii, brun- cafenii sau cenușii, cu lenticele mici, ruginii și pubescente.

Ramurile purtătoare de rod sunt măciulii scurte, groase sau subțiri, care în urma evoluției dau naștere la formațiuni cunoscute sub numele de coarne de melc. La pomii tineri, primele fructificări se realizează pe ramuri lungi, asemănătoare mlădițelor de la măr și păr.

Mugurii vegetativi sunt mici, mijlocii și mari, conici, turtiți, pubescenți la vârf și lipiți de ramură. (CEPOIU, 2001)

Mugurii de rod sunt micști și se formează pe măciulii. Aceștia sunt mai mariși mai bombați decât cei vegetativi. în timpul evoluției lor, mugurii de rod formează un lăstar scurt (8-10 cm), cu o floare în vârf.

Frunzele sunt mari, ovate sau obovate, cu marginea întreagă, pubescentăpe partea inferioară și glabre pe cea superioară. Nervurile sunt proeminente.

Fructul este o poamă.

Recunoașterea prunului.

Soiurile de prun altoite pe corcoduș formeazăpomi cu talia mare (6-7 m), iar pe prunul local, pomi cu talia mijlocie (3,5-4m).

Trunchiul la prun este mijlociu și gros, drept sau răsucit până la 180°.Scoarța este netedă, brun-roșiatică până la brun- cenușie, fisurată longitudinal-superficial. Ritidomul este brun-cenușiu și se exfoliază în plăci. (CEPOIU, 2001).

Ramurile de schelet sunt lungi și groase, cu unghiul de inserție de 35-80°.

Coroana este invers piramidală, larg piramidală, elipsoidală sau sferic-turtită.

Ramurile anuale sunt scurte și groase, lungi și subțiri, flexibile, de culoare verde-măslinie, castanie și cenușie până la brun-închis. Lenticelele sunt mici,ovale și gălbui.

Ramurile de rod principale sunt buchetele ramificate și ramurile mijlocii ramificate.

Mugurii vegetativi sunt mici sau mijlocii, conici, glabri și cu vârful dezlipit de ramură.

Mugurii de rod sunt floriferi și mai mici decât cei vegetativi. Ei sunt dispuși în grupuri de câte 2-3, însoțind mugurele vegetativ, care este așezat într-o poziție centrală. Sunt ovoconici, bombați și de culoare castaniu închis. În urma diferențierii, rezultă o inflorescență cu 2-4 flori. (CEPOIU, 2001)

Frunzele sunt ovate, obovate, ovale, cu marginile crenate sau serate.

Fructul este o drupă.

Recunoașterea caisului

Soiurile de cais în cultura clasică ating înălțimeade 5-8 m.

Trunchiul caisului este drept și puternic, cu scoarța aspră, brun-maronie, până la brun-cenușie, crăpată adânc sau superficial. Ritidomul (la pomii vârstnici) se exfoliază în plăci.

Ramurile de schelet sunt groase și lungi, cu unghiuri de inserție de 45-65°.

Coroana este sferică și sferic turtită. (CEPOIU, 2001).

Ramurile anuale sunt lungi, geniculate, groase sau subțiri, de culoare violacee sau roșie-brună, cu lenticele gălbui-cenușii. La pomii tineri, ramurile anuale prezintă 2-3 valuri de creștere și 1-2 serii de ramuri anticipate.

Ramurile de rod sunt buchetele ramificate și ramurile mijlocii ramificate.

Mugurii vegetativi sunt mici sau mari, conici sau bombați, situați pe pernițe proeminente.

Mugurii de rod sunt floriferi, mari sau mici, dispuși în grupuri de câte 2-8 (în funcție de vigoarea ramurii). Fiecare formează o singură floare. (CEPOIU, 2001).

Frunza este rotundă sau ovat rotundă, cu marginea dublu serată sau dințată.

Fructul este o drupă.

Pe trunchi și pe ramurile groase apar plăgi și scurgeri gomoase, care conduc la uscarea parțială sau totală a pomului.

Recunoașterea piersicului.

Piersicul formează pomi cu înălțimea de 3-5m. La piersicul dwarf (pitic), talia pomilor este cuprinsă între 0,6 și 1,5 m.

Trunchiul piersicului este scurt și gros, cu scoarța brun-roșiatică, brun-cenușie și cenușiu-negricioasă, cu fisuri longitudinale superficiale sau adânci. Ritidomul se exfoliază parțial, în plăci alungite.

Ramurile de schelet sunt lungi, groase sau subțiri, cu unghiul de inserție de 35-70°.

Coroana este larg globuloasă sau invers piramidală.

Ramurile anuale sunt glabre, lucioase, de culoare roșie-sângerie pe partea însorită și verde-gălbuie pe cea umbrită.

Ramurile de rod sunt buchetul de mai, ramura salbă, ramura mixtă, ramura lungă și ramura anticipată.

Mugurii vegetativi sunt mari sau mici, conici sau ovo-conici, lipiți de ramură și acoperiți spre vârf cu o pubescență grosieră.

Mugurii de rod sunt floriferi, mari, ovoizi, alungiți, dispuși solitar sau îngrupuri de câte trei. Dintr-un mugure se formează o singură floare.

Ramurile anuale sunt glabre, lucioase, de culoare roșie-sângerie pe partea însorită și verde-gălbuie pe cea umbrită. (CEPOIU, 2001).

Ramurile de rod sunt buchetul de mai, ramura salbă, ramura mixtă, ramura lungă și ramura anticipată.

Mugurii vegetativi sunt mari sau mici, conici sau ovo-conici, lipiți de ramură și acoperiți spre vârf cu o pubescență grosieră.

Mugurii de rod sunt floriferi, mari, ovoizi, alungiți, dispuși solitar sau îngrupuri de câte trei. Dintr-un mugure se formează o singură floare.

Frunzele sunt mari, lanceolate și recurbate ca o seceră, cu glande nectarifere pe pețiol.

Fructul este o drupă.

Piersicii tineri formează 2-3 serii de ramuri anticipate, îndesind și umbrind coroana. Când piersicul intră în declin, își fac apariția pe trunchi scurgeri gomoase și plăgi, iar la baza ramurilor de schelet – ramurile lacome. Degarnisirea și uscarea rapidă a ramurilor care fructifică sunt fenomene specifice piersicului. (CEPOIU, 2001).

Recunoașterea cireșului.

În livezile clasice, cireșul (netăiat) poate atinge înălțimea de 10-15 m, iar în luminișurile din pădure, cireșul sălbatic poate depăși ușor 25 m.

Trunchiul la cireș este gros, neted sau ușor răsucit. Are scoarța netedă sau aspră, cenușiu-deschis sau cenușiu-brună, cu lenticelc mari, proeminente. Ritidomul este pielos și se exfoliază în fâșii circulare.

Ramurile de schelet sunt lungi, groase și noduroase, etajate sau neetajate,dresate sau arcuite, cu unghiul de inserție de 45-70°.

Coroana. La pomii tineri, coroana este îngust piramidală, iar la cei maturi-larg piramidală, sferic alungită sau globuloasă.

Ramurile anuale sunt lucioase, de culoare cafeniu-cenușie sau brun-roșcată.

  Ramurile de rod caracteristice sunt buchetele de mai. Pletele și ramurile ijlocii se formează la un număr mic de soiuri și într-o proporție redusă.

Mugurii vegetativi sunt de mărime mijlocie, cilindro-conici sau conici, cu vârful mai apropiat sau mai depărtat de ramură. (CEPOIU, 2001).

Mugurii de rod sunt floriferi și formează o inflorescență cu 2-5 flori. Au forma conică sau sfero-conică.

Frunzele sunt ovate, eliptice sau lanceolate, cu marginile dublu serate.

Fructul este o drupă.

 Majoritatea soiurilor de cireș formează etaje naturale și emit foarte greu lăstari lacomi, necesari regenerării. În multe zone din tară,cireșul este afectat de ger și prezintă pe trunchi arsuri și scurgeri gomoase (primii indicatori ai uscării pomilor). (CEPOIU, 2001).

Recunoașterea vișinului 

Soiurile de vișin sunt arbustoide și arborescente, formând pomi de talie mică (2-3 m) și mare (5-6 m).

Trunchiul este gros, mijlociu sau subțire, cilindric, cu scoarța netedă sau rugoasă, cenușiu-roșiatică sau brun-roșiatică. Ritidomul se exfoliază în plăci mari sau în lașii circulare.

Ramurile de schelet sunt viguroase, cu unghiuri de inserție de 35-70°.

Coroana este invers piramidală, sferică, sferic alungită sau sferic turtită. (CEPOIU, 2001).

Ramurile anuale sunt lucioase, de culoare brun-roșiatică, cu lenticele mici.

Ramurile de rod caracteristice sunt ramurile plete. Sunt puține soiuri care fructifică și pe ramuri mijlocii și buchete de mai.

Mugurii vegetativi sunt mari, conici sau ovoconici, cu vârful rotunjit și depărtat de ramură.

Mugurii de rod sunt mari, ovoizi-alungiți sau bombați și dau naștere la inflorescențe cu 4-6 flori.

Frunzele sunt eliptice sau obovate, cu marginile dublu serate, prevăzute cu două glande nectarifere la baza limbului.

Fructul este o drupă.

Soiurile de vișin care rodesc pe plete se degarnisesc ușor, iar după 15-20 de recolte, se usucă. Pe trunchi și pe ramurile groase de schelet se formează frecvent gome și plăgi cauzate de ger. (CEPOIU, 2001).

Recunoașterea nucului.

Soiurile și populațiile locale de nuc ating înălțimi impresionante (peste 20 m).

Trunchiul nucului este drept și cilindric, cu scoarța alb-cenușie sau brun-cenușie, netedă și cu fisuri longitudinale adânci. Ritidomul se exfoliază în plăci mici, prismatice, cu marginile întoarse.

Ramurile de schelet sunt lungi și groase, cu unghiul de inserție de 60-80°, dispuse etajat sau solitar. Se cunosc populații de nuc cu ramificare bazitonă (lăstărire bazală) și predominant acrotonă (creșteri grupate la vârf). (CEPOIU, 2001).

Coroana este conică, sferică, larg piramidală, rară sau deasă.

Ramurile anuale sunt groase, lucioase, brun-verzui sau verde-măslinii și cu mugurii așezați solitar sau în grup (seriali).

Mugurii vegetativi sunt mici și sferici.

Mugurii de rod sunt muguri miești, așezați pe ramură terminal sau subterminal. Din ei se formează un lăstar fertil, cu 3-6 flori femeiești.

Mugurii de amenți au aspectul solzos, sunt mari, conici și formează numai florile bărbătești.

Frunzele sunt mari, imparipenat compuse cu 7-9 foliole.

Fructul este o drupă falsă.

 La majoritatea soiurilor de nuc înmulțite prin altoire nu există un sincronism între deschiderea florilor femeiești și bărbătești. Se cunosc soiuri protandre, când amenții ajung la maturitate înaintea florilor female. (CEPOIU, 2001).

Recunoașterea castanului comestibil.

Soiurile de castan comestibil formează pomi viguroși, înalți (15-35 m) și foarte longevivi.

Trunchiul castanului comestibil este viguros și drept, cu scoarța netedă, de culoare cenușiu-argintie în tinerețe și brun-negricioasă, cu fisuri longitudinale, lamaturitate.

Ramurile de schelet sunt lungi, viguroase, dispuse aproape orizontal.

Coroana este largă, sferic turtită. (CEPOIU, 2001).

Ramurile anuale sunt slab înclinate, de culoare brun-roșiatică sau brună.

Mugurii vegetativi sunt mici, conici, de culoare cafenie, cu vârful depărtatde ramură.

Mugurii floriferi sunt ovoizi, formează amenți unisexuați sau androgini, cu flori femele și flori bărbătești.

Recunoașterea alunului.

Alunul este un arbustoid cu mai multe tulpini,care crește sub formă de tufă, atingând înălțimea de 3-4 m.

Tulpinile sunt groase și puternic ramificate la bază. Ritidomul prezintă fisuri sau linii longitudinale îngroșate.

Ramurile de schelet sunt lungi, subțiri sau groase, cu ramificații puține, de culoare brun-cafenie, brun-cenușie sau brun-vineție.

Coroana este globulos-turtită, globulos-alungită, cilindrică și neregulată.

Ramurile anuale sunt brun-cenușii sau brun-roșcate, cu lenticele alungite, albicioase, gălbui sau cafenii. La alun se formează muguri vegetativi, muguri micști și muguri de amenți. (CEPOIU, 2001).

Mugurii vegetativi sunt situați la baza ramurilor anuale, pe drajoni și ramuri lacome, sunt ovoid-globuloși, brun-cenușii, verzi sau acoperiți cu 3-5 solzi.

Mugurii micști pentru flori femele sunt situați de regulă în treimea superioară a ramurilor anuale.

Mugurii micști formează în anul următor un lăstar mic cu amenți în vârf și 2-3 muguri pentru flori femeiești.

Mugurii de amenți, din care se formează flori bărbătești.

Frunzele sunt mari sau mijlocii, eliptice, subrotunde sau ovate, de culoare verde sau roșu-grena. (CEPOIU, 2001).

Fructul este o nucă, protejată de un involucru, mic sau mare.

Recunoașterea coacăzului negru

Coacăzul negru este o tufa erectă sau răsfirată, înaltă de 1-1,5 m.

Tulpinile care alcătuiesc tufa sunt de vârste (1-5 ani) și culori diferite. Cele anuale au culoarea cafenie și se exfoliază în fâșii neregulate, iar cele multianuale sunt colorate în cenușiu închis.

Mugurii vegetativi sunt ovoizi sau conic alungiți cu vârful ascuțit și depărtați de ramură și sunt situați pe jumătatea inferioară a tulpinilor anuale. (CEPOIU, 2001).

Mugurii de rod sunt micști și se formează pe jumătatea superioară a tulpinilor și ramurilor anuale, sunt mai voluminoși și dau naștere la 1-2 inflorescențe cu mai multe flori.

Frunzele sunt trilobate, cu marginile dublu serate.

Fructul este o bacă inserată pe un ciorchine scurt.

Mugurii și frunzele strivite în mână emană un mirosgreu, foxat, specific coacăzului negru. (CEPOIU, 2001).

Recunoașterea coacăzului roșu

Coacăzul roșu este o tufă cu tulpini erecte, înaltă de 1-1,5 m.

Tulpinile anuale sunt viguroase de culoare cafeniu-cenușie, cafeniu-roșcat, sau brun deschis, iar cele multi anuale brun-cenușiu.

Mugurii vegetativi sunt mici, plați, ovoizi, ovoid-ascuțiți, cafenii, cu vârful depărtat de ramură.

Mugurii de rod sunt concentrați în punctul de trecere între două vârste aleramurilor. Sunt mici, ovoid-ascuțiți sau ovoizi.

Frunzele sunt mici, pentalobate și gofrate. (CEPOIU, 2001).

Fructul este o bacă.

Recunoașterea agrișului.

Agrișul formează tufe dese, înalte de 0,6-1,30m, alcătuite din tulpini de vârste diferite, în majoritate arcuite. Tulpinile anuale sunt viguroase, acoperite cu ghimpi simpli, bifurcați sau trifurcați, care cad o dată cu exfolierea ritidomului. Au culoarea brun deschisă albicioasă și cafeniu-cenușie. Tulpinile mai bătrâne au scoarța brună, brun-cenușie deschis, crăpată și cu lenticele mari și prezintă exfolieri fine în foițe late și albe.

Mugurii vegetativi sunt mai mici și mai înguști decât mugurii micști.

Mugurii de rod(miești) evoluează într-un lăstar scurt, cu 1-3 flori.

Frunzele sunt simple, de mărime mijlocie sau mare, cu 3-5 lobi. (CEPOIU, 2001).

Fructul este o bacă.

Recunoașterea afinului.

Afinul cultivat, cu tufa înaltă, realizează o talie cuprinsă între 0,6-2,5 m.

Tulpinile anuale ale afinului sunt colorate în verde pal, verde strălucitor sau roșu-maroniu.

Mugurii vegetativisunt mici și triunghiulari acuminați.

Mugurii floriferi se întâlnesc în treimea superioară a ramurilor anuale, sunt mai mari decât cei vegetativi și au forma rotund-ovală.

Frunzele sunt alungite, eliptice sau lanceolate și dispuse în spirală.

Fructul este o bacă, de formă sferică turtită, cu diametrul mare, de 12-20 mm, și culoarea de la albastru deschis până la albastru închis, acoperită cu pruină. (CEPOIU, 2001).

Recunoașterea zmeurului.

Zmeurul este un semiarbust, cu tulpini de 1 și 2 ani, înalt de 1,2-1,6 m.

Tulpinile anuale sunt erecte, cu vârful curbat, cu sau fără țepi. Scoarța este cafeniu deschis cu o ușoară nuanță galben-albicioasă pe partea umbrită și roșcată pe cea însorită, cu un strat foarte subțire de pruină.

Mugurii vegetativi se formează în partea bazală a tulpinilor de un an, sunt mici, triunghiulari și de culoare cafeniu închis.

Mugurii de rod (micști) se formează pe treimea mijlocie și superioară a tulpinilor anuale și au capacitatea de a forma lăstari cu inflorescențe.

Frunzele sunt compuse (cu 3-5 foliole) pețiolate, stipelate, glabre și verzi pe fața superioară, alb-argintii și tomentoase pe cea inferioară. (CEPOIU, 2001).

Fructul este o polidrupă.

Plantele de zmeur se reînnoiesc în fiecare an prin noii drajoni care se formează din mugurii de pe rădăcini.

Recunoașterea murului fără ghimpi.

Soiurile de mur fară ghimpi cultivate în țara noastră prezintă tulpini lungi (4-8 m) și groase (10-30 mm) de culoare verde-violacee.

Mugurii sunt mici, mijlocii și mari, depărtați de tulpini, deschiși la culoare.

Mugurii miești formează lăstari și inflorescențe. (CEPOIU, 2001).

Frunzele sunt compuse, imparipenat, cu 3-5 foliole, de culoare verde, verde-roșiatică pe partea superioară, verde deschis spre argintiu pe cea inferioară.

Fructul este o polidrupă.

 Murul se înmulțește ușor pe cale vegetativă (marcote, butași de rădăcină și tulpină, drajoni). (CEPOIU, 2001).

Recunoașterea căpșunului.

Căpșunul este o plantă perenă, semilemnoasă, care crește sub formă de tufă mică (20-40 cm).

Tulpina (partea aeriană) are înălțimea de 15-20 cm și este formată din multiple ramificații, pedunculi florali, frunze, stoloni și muguri.

Mugurii vegetativi se formează la baza ramificațiilor anuale ale tulpinii. Din ei se dezvoltă stolonii (tulpinile târâtoare).

Mugurii floriferi se formează în vârful creșterilor anuale și lateral din mugurii rozetelor de frunze. (CEPOIU, 2001).

Frunzele au câte 3 foliole.

Fructul este o polidrupă.