Pomi Si Arbusti Fructiferi din Zona Muntilor Apuseni Marisel

=== disertatie_bun ===

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ

CLUJ-NAPOCA

Facultatea

Departamentul

Disciplina

Prenumele NUME absolvent

PROIECT DE DIPLOMĂ

POMI ȘI ARBUȘTI FRUCTIFERI DIN ZONA MUNȚILOR APUSENI – MĂRIȘEL

Îndrumător științific

Conf. dr. Leon MUNTEAN

Cluj-Napoca

2017

POMI ȘI ARBUȘTI FRUCTIFERI DIN ZONA MUNȚILOR APUSENI – MĂRIȘEL

Prenume NUME Autor

Îndrumătorul: Conf. dr. Leon MUNTEAN

Universitatea de Științe Agricole și Medicină

Veterinară, Facultatea, Calea Mănăștur nr. 3-5, 400372, Cluj-Napoca, România

Adresa de email a autorului

REZUMAT

Pomicultura este sectorul principal al horticulturii ce se ocupă cu studierea particularităților biologice și ecologice ale speciilor pomicole, având ca obiectiv principal stabilirea măsurilor tehnologice corespunzătoare, în vederea obținerii de recolte mari, constante și superioare calitativ. Importanța culturilor pomicole reiese și din faptul că fructele reprezintă singura categorie de alimente de origine vegetală ce intră în alimentație așa cum este produsă de către plantă, fără adaosuri sau alte prelucrări.

Pomii fructiferi sunt plante viguroase cu trunchi bine definit și coroană de mari dimensiuni. Au ritm încet de dezvoltare, necesitând mai mulți ani până la intrarea pe rod. Speciile portaltoi se înmulțesc prin semințe urmând ca apoi să fie altoite, sau prin drajoni. Din categoria pomilor fac parte: mărul, părul, prunul, nucul, cireșul, caisul, vișinul.

Arbuștii sunt plante lemnoase cu talie mică, crescând doar până la 2 metri înălțime, care prezintă multe tulpini de grosimi și înălțimi egale, apărute în zona coletului, formând tufe compacte. Au ciclu de dezvoltare scurt, intră pe rod însă în anul al doilea, însă trăiesc maxim 15 ani. Arbuștii se înmulțesc pe cale vegetativă prin drajoni și butași sau semințe.

Evidențierea importanței pomiculturii în zona Munților Apuseni, are ca scop și demonstrarea necesității înființării de noi culturi pomicole, menținându-se astfel tradițiile locului. Totodată lucrarea evidențiază faptul că creșterea și fructificarea culturilor de pomi și arbuști fructiferi se desfășoară sub influența unor factori ereditari, dar și a unor factori ecologici. Urmărirea și îmbunătățirea condițiilor naturale ale zonei este importantă, deoarece se pune în valoare potențialul de producție al culturilor pomicole sau arboricole. CUVINTE CHEIE: Pomicultură, Arbuști fructiferi, Pomi fructiferi, Producție agricolă.

SUMMARY

Fruit growing is the main branch of horticulture, dealing with the study of the organic and ecological peculiarities of fruit trees. The main objective of fruit growing is establishing appropriate technological measures in order to obtain high, constant and superior quality crops.

The importance of high quality fruit crops also arises from the fact that fruits are the only category of food from plant origin that enter into the human diet as produced by the plant, without processing.

Fruit trees are sturdy plants with well defined stump and large crown. They have a slow pace of development, requiring more than a year to produce crops. The wild species are multiplied by seeds, then grafted. Among the fruit tree categories are apple, pear, plum, walnut, cherry, apricot, morello cherry.

Fruit shrubs are small woody plants, growing only up to 2 meters tall, with many stems of equal thickness and height, forming compact bushes. They have a short cycle of development, they produce crops in the second year, but live only for a maximum of 15 years. Fruit shrubs are propagated vegetatively by seedlings and seeds.

The emphasis on the importance of fruit growing in the Apuseni Mountains area is also aimed at demonstrating the necessity of setting up new fruit tree or shred plantations in the area, preserving the traditions of the place.

At the same time, this paper highlights the fact that the growth and fructification of fruit and berry crops is both under the influence of hereditary factors, as well as ecological factors. In that view, tracking and improving the natural conditions of the area is important because the potential of the crops is highlighted.

KEY WORDS: Fruit growing, Arbuști fructiferi, Pomi fructiferi, Producție agricolă.

CUPRINS

Capitolul 1

CAP. 1. INTRODUCERE

Importanța temei

Pomicultura este un sector principal al horticulturii. Pomicultura se ocupă cu studierea particularităților biologice și ecologice ale speciilor pomicole, având ca obiectiv principal stabilirea măsurilor tehnologice corespunzătoare, în vederea obținerii de recolte mari, constante și superioare calitativ.

Anumite specii pomicole (nucul, castanul, mărul și prunul), în condiții tehnologice și ecologice optime pot avea longevitate remarcabilă, având acțiune extrem de benefică asupra mediului înconjurător. Aceste specii pomicole au o importanță deosebită și din punct de vedere economic și social.

Unele specii de arbuști fructiferi (mur, cătină, scoruș și corn) au plasticitate ecologică crescută, cu reale posibilități de valorificare inclusiv pentru cele mai degradate tipuri de soluri. În adiție, majoritatea arbuștilor au o acțiune benefică, sanogenă asupra solului și a mediului înconjurător.

Funcția principală a pomiculturii se referă la crearea echilibrului agro – silvopastoral – ecologic necesar relației om – natură, la popularea și valorificarea zonelor mai puțin accesibile. Prin funcțiile sale, pomicultura răspunde obiectivelor actuale ale omenirii: obținerea de resurse, menținerea cadrului natural nemodificat, valorificarea condițiilor ecologice, atenuarea poluării, ocuparea forței de muncă și creșterea producției pomicole.

Importanța culturilor pomicole reiese și din faptul că fructele reprezintă singura categorie de alimente de origine vegetală ce intră în alimentație așa cum este produsă de către plantă, fără adaosuri sau alte prelucrări.

Fructele au în compoziție proteine, glucide, vitamine, dar și săruri minerale. Fructele sunt recomandate nu numai în alimentația persoanelor sănătoase, ci și în regimurile alimentare ce sunt recomandate unor categorii de boli.

Pomicultura pe teritoriul țării noastre este bine reprezentată prin cultura a diverse specii și soiuri, ce au condiții pedoclimatice favorabile pentru creștere și fructificare, asigurând un consum eșalonat de fructe pe toată durata anului.

Condițiile naturale ale sitului

Subsolul comunei Mărișel, din punct de vedere geologic, are structură similară cu restul zonei Munților Apuseni. Substratul este constituit din granite și roci metamorfice sub forma unor șisturi cristaline care se observă în profilele malurilor tăiate de Someșul Cald în zona Fântânele. Formele cele mai înalte de relief sunt Dealul Fântânele (1341 metri), Dealul Copcei (1289 metri) și Dealul Arsuri (1238 metri).

Someșul Cald și-a făurit o albie cotită, marcată de mici cascade, creând defileul numit Cheile Someșului Cald cu o lungime de 13 kilometri. A fost construit un baraj de arocamente numit Barajul Fântânele, la granița existent între localitățile Mărișel, Râșca și Beliș.

În fața barajului s-a format lacul de acumulare care se întinde în partea stângă și pe suprafața comunei Mărișel, astfel că apa acumulată în barajul Fântânele este dirijată spre Centrala Hidroelectrică Mărișel. În aval, pe o distanță de aproximativ 8 kilometri apa se acumulează ulterior în lacul de acumulare Tarnița, aflat de asemenea tot pe teritoriul comunei Mărișel.

Pe Valea Răcătăului, la graniță cu comuna Măguri-Răcătău, a fost amenajat lacul Răcătău, astfel așezarea montană Mărișel are trei lacuri de acumulare în preajmă, fapt care a dus la modificări importante în geografia și clima localității, precum și în ocupațiile localnicilor. Comuna Mărișel este străbătută de afluenții de dreapta ai Someșului Cald: Gherghel, Dărăbești, Scridei, Bolog, Crișan, Ijar, Leș. Spre sud, Valea Răcătăului adună pârâul de la Fântânele, pârâul Hușchi, pârâul Bisericii, pârâul Bătrânii, pârâul Caselor și pârâul Râpii.

Asezarea geografică

În comuna Mărișel se poate ajunge prin Cheile Someșului Cald sau peste culmea de la Fântânele. Comuna Mărișel este așezată pe un platou înalt al Munților Gilăului, la o distanța de aproximativ 50 de kilometri de orașul Cluj-Napoca și la o altitudine de 1250 de metri. Relieful are suprafețe ondulate și culmi ușor rotunjite și domoale, dar și văi adânci și versanți abrupți.

Mărișelul se învecinează în partea de sud cu comuna Măguri-Răcătău, iar granița între acestea este Defileul Răcătăului. La nord Mărișelul se învecinează cu comuna Râșca, la est cu comuna Gilău, iar în partea de vest cu comuna Beliș. Mărișelul este o așezare rurală, iar gospodăriile sunt răsfirate de-a lungul văilor și drumurilor, dar și pe culmile mai domoale.

Clima

Prima zăpadă la Mărișel se așează de regulă spre sfârșitul lunii noiembrie și ține de cele multe ori până la începutul lunii aprilie. Relieful destul de înalt determină o climă montană, cu temperaturi medii anuale de +4oC. Luna ianuarie este cea mai friguroasă lună din an, cu o temperatură medie de -5oC. Luna iulie este luna cea mai călduroasă, având temperaturi medii cuprinse între 10-16oC.

Circulația maselor de aer este din sector vestic, explicând amplitudinile termice anuale mici față de Carpații Meridionali și Carpații Orientali. Influență vestică a maselo de aer determină și căderea unor cantități mari de precipitații în zona de vest a comunei ( cuprinse între 1000-1200mm anual), dar și pe versanții cu expoziție vestică situați înspre comuna Beliș.

Vegetația

Relieful și clima muntoasă a comunei Mărișel permite etajarea distinctă a vegetației. În etajele joase întâlnim păduri de foioase, făgete, gorun și stejar, apoi un amestec de făgete și de rășinoase, iar peste altitudinea de 1000 de metri domină pădurile de molid.

Sus, pe platourile montane există jnepeni, ienuperi și tufe de afini și merișori, dar și pajiști subalpine primare și secundare cu părușcă și ienupăr pitic. Componenta floristică a zonei cuprinde gențiana, strugurii ursului, sângele voinicului, săpunarița, sânzienele, brândușa de toamna și ghiocelul.

Pădurile comunei se întind pe aproximativ 4034 de hectare, la care se adaugă 1178 de hectae de pășuni împădurite. Aproximativ 60% din suprafața comunei este acoperită de păduri și pășuni împădurite, astfel că aceasta se situează, din acest punct de vedere, în topul comunelor din județ.

Pădurile de pe pantele văilor Someșului Cald și Răcătăului au rol de protecție antierozională, pe lângă rolul de sursă principală de materie primă lemnoasă. Pe rocile cuarțoase ale văilor comunei se dezvoltă ferigile și mușchii, mlaștinile de turbă, dar și molizi piperniciți și scorușii. De asemenea este prezentă și fraga de pădure, arbuștii de păducel, alunul, crinii de pădure, lalelele pestrițe și liliacul sălbatic.

Obiective turistice

Zonele comunei situate de-a lungul drumului județean sunt propice dezvoltării turismului, având atât acces la șosea, cât și utilități necesare confortului turiștilor. Potențialul turistic al comunei a crescut enorm în ultima vreme, deoarece Mărișelul a fost declarat localitate rurală ecologică, datorită existenței în această zonă a numeroase areale protejate.

Comuna Măguri-Răcătău se bucură de șapte zone naturale protejate. Patru dintre acestea sunt zone protejate de interes județean: Defileul Răcătăului, Cheile Dumitresei, Turbăria de la Dameș și Balomireasa (muntele din care izvorăsc Someșul Rece și Răcătăul). Drumurile și potecile care împânzesc zona montană a comunei oferă posibilități de organizare a unor excursii și drumeții.

Someșul Rece formează pe teritoriul comunei un defileu adânc și sălbatic, străbătut de drumul forestier, care urcă abrupt pe sub pereții de stâncă. În amonte se află Gura Dumitresei, unde există loc de parcare și spațiu de camping. La capătul defileului se află barajul Someșul Rece, parte integrantă a amenajării hidrografice Someșul Cald – Someșul Rece. Defileul Someșul Cald – Someșul Rece se află pe teritoriul comunei Măguri-Răcătău, fiind zonă protejată.

Zona Padiș se află în Munții Apuseni, în nordul munților Bihorului. Zona Padiș cuprinde bazinul format de Cetățile Ponorului (S-V), Cheile Someșului Cald – Poiana Vărășoaia – Poiana Cuciulata (N) și Valea Boga (N-V). Cetățile Ponorului sunt un obiectiv de maxim interes situate în zona Padiș. Cetățile Ponorului sunt declarate monument al naturii, fără a exista însă restricții de acces.

Cea mai frumoasă peșteră din zonă este Peștera Ghețarul Focul Viu, alcătuită din două săli, din care prima este ocupată aproape în totalitate de un bloc imens de gheață. Accesul în peștera Ghețarul Focul Viu se face pe o galerie descendentă, însă peștera este ușor accesibilă în sectorul superior, lumina permițând vizitarea fără lămpi sau lanterne. Temperatura în peșteră este scăzută inclusiv pe perioada verii, fiind situată în apropierea valorii de 0ºC.

Un punct de maxim interes turistic îl reprezintă peștera Scărișoara. Drumul spre peștera Scărișoara pornește din comuna Gîrda, pe valea Arieșului Mare. Intrarea în Ghețarul de la Scărișoara se face printr-un impresionant aven. O potecă săpată în stâncă și niște scări metalice ancorate în pereții peșterii înlesnesc mult coborârea celor 48 de metri, cât este adâncimea avenului. Peștera Scărișoara este formată dintr-o încăpere unică cu o suprafață de 700 de metri. În mijlocul încăperii se află un bloc de gheață imens, care dăinuie în această peșteră de mai bine de 4000 de ani. Fața superioară a blocului de gheață formează podeaua Sălii Mari. Cea de-a doua doua sală este denumită Biserica și cuprinde formațiuni stalagmitice de gheață care sclipesc sub razele de lumină reflectate de zăpada de pe fundul avenului la fel ca niște lumânări aprinse.

Bazinul hidrografic al Someșului Mic cuprinde sub-bazinele Someșului Rece și Someșului Cald, alături de afluenții lor și de bazinul superior al Văii Ierii și ai afluenților ei de pe partea stângă, Calul și Șoimul. Someșul Rece și Someșul Cald se unesc în acumularea Gilău, însă mai au și două legături artificiale subterane. Din lacul Beliș-Fântânele, apa este deviată printr-un tunel subteran cu o lungime de 8,5 kilometri, până la turbinele Centralei Hidroelectrice Mărișelu. După încă o deviere subterană, apele ies din nou la suprafață înspre coada lacului Tarnița.

Capitolul 2

Cap. 2. Clasificarea speciilor pomicole

Speciile de pomi și arbuști fructiferi din țara noastră se pot clasifica din punct de vedere al criteriului botanic, din punct de vedere al habitatului și după tipul și gradul de perisabilitate al fructului.

Din punct de vedere botanic speciile pomicole de climat temperat aparțin clasei Magnoliatae (Dicotyledonatae), fiind grupate în 12 familii și 5 subfamilii, 24 de genuri și mai bine de 66 de specii. Atât ca număr, cât și ca importanță economică, majoritatea pomilor și arbuștilor cultivați în țara noastră aparțin familiei Rosaceae cu trei subfamilii: Pomoideae, Prunoideae și Rosoideae.

În funcție de habitat plantele pomicole se împart în: pomi propriu-ziși; arbustoizi; arbuști; semiarbuști; liane; plante fructifere semierboase. Pomii propriu-ziși sunt reprezentați de plante viguroase cu un trunchi bine definit și coroană cu dimensiuni mari, care pot avea înălțimi cuprinse între 5 și 20 de metri și o durată de viață cuprinsă între 15 și 100 de ani.

Pomii propriu-ziși au un ritm mai încet de dezvoltare, necesitând astfel mai mulți ani până la intrarea pe rod. Se înmulțesc prin semințe (speciile sălbatice, portaltoii), altoire, iar unele specii și prin drajoni (prun, vișin). Din grupa pomilor proprii-ziși fac parte: mărul, părul, cireșul, vișinul, prunul, caisul, nucul și castanul.

Clasificarea pomicolă se realizează în conformitate cu particularitățile biologice și tehnologice ale diferitelor specii pomicole, punându-se accentul pe fruct, dar și pe gradul de perisabilitate al acestuia. Din acest punct de vedere se disting 5 mari grupe: pomacee, drupacee, nucifere, bacifere și grupa plantelor subtropicale.

Grupa pomaceelor cuprinde: mărul, părul, gutuiul, moșmonul, scorușul, păducelul, specii din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae și se caracterizează prin următoarele particularități:

fructul este poamă – din punct de vedere morfologic poama este un fruct fals, rezultat din modificarea receptaculului floral

fructul este rezistent la transport și la păstrare

mugurii sunt situați în vârful ramurilor de rod, fiind micști, bifuncționali și solitari

pomii au longevitate mare, intră pe rod târziu și dau producții mari

repausul vegetativ este lung, înflorirea este târzie, iar florile nu sunt prea afectate de brume și înghețuri târzii

sunt foarte rezistente la ger, însă pretențioase la umiditate și nivelul de fertilitate al solului, iar cultura lor reușește îndeosebi în zona deluroasă

suportă ușor tăierile, iar rănile se vindecă repede

se înmulțesc prin altoire pe portaltoi generativi și vegetativi și se cultivă în livezi clasice, intensive și superintensive.

Grupa drupaceelor cuprinde: prunul, cireșul, vișinul, caisul, piersicul, corcodușul, porumbarul și zarzărul (ultimele trei specii fiind folosite ca portaltoi). Toate speciile aparțin familiei Rosaceae, subfamilia Prunoideae și sunt caracterizate prin niște particularități specifice:

fructul este o drupă ușor perisabilă

prezintă mugurii de rod monofuncționali, floriferi, dispuși solitar și axilar pe ramurile de rod, acestea au o evoluție rapidă și longevitate relativ redusă

au ritm intens de creștere și dezvoltare în primii ani

intră mai repede pe rod și trăiesc mai puțin decât pomaceele, 45-50 ani cireșul, și 15-20 ani caisul și piersicul

perioada de repaus este scurtă, înfloresc timpuriu și în unii ani, florile și fructele pot fi distruse de brume și înghețuri târzii

sunt puțin rezistente la temperaturi scăzute, având cerințe mari de căldură și o rezistență la secetă, astfel cultura acestora este cantonată în zona colinară sau de câmpie, exceptând unele soiuri de prun, de cireș sau de vișin, care dau rezultate bune în zona deluroasă.

suportă greu tăierile, rănile se cicatrizează greu, prezentând scurgeri de clei

se înmulțesc prin altoire, pe portaltoi generativi, cei vegetativi fiind mai recent introduși în cultură. La vișin, înmulțirea se face și prin drajoni

se cultivă cu precădere în sistem clasic, intensiv și mai puțin superintensiv.

Grupa nuciferelor include nucul, castanul cu fructe comestibile alunul, specii din familii diferite dar cu fructe uscate, rezistente la transport și la păstrare. Grupa nuciferelor prezintă unele particularități:

fructul este o nucă (la castan și alun), o pseudodrupă (la nuc și migdal)

partea comestibilă este sămânța

cuprinde specii unisexuate monoice, cu creștere sub formă de pomi propru-ziși (la nuc și castan) sau arbustoizi (la alun)

mugurii de rod sunt micști, bifuncționali. Aceltia evoluează în lăstari fertili, ce poartă doar flori femele (la nuc și la alun) sau flori femele și mascule (la castan)

sunt specii cu o oarecare sensibilitate la ger, pretențioase la căldură (castanul și se cultivă în zonele cu climă blândă

suportă greu tăierile, iar la nuc apare plânsul

se înmulțesc prin semințe (la nuc și la castan), prin drajoni (la alun), prin marcote (la castan) sau prin altoire (la castan și la nuc)

unele specii trăiesc destul de mult și intră relativ târziu pe rod (nucul și castanul), iar altele intră pe rod devreme dar au o viață scurtă (alunul și migdalul).

2.1. Ecologia pomilor fructiferi

Creșterea și fructificarea pomilor și arbuștilor fructiferi se desfășoară sub influența a factorilor ereditari și a factorilor ecologici. În conformitate cu însușirile ereditare specific fiecărei specii și fiecărui soi, pomii pretind de la mediul natural anumite condiții particulare corespunzătoare vârstei și fazei de vegetație în care se află. Îndeplinirea riguroasă a acestor condiții este importantă deoarece pune în valoare potențialul lor maxim de producție.

Între elementele componente ale factorilor de mediu există legătură strânsă în sensul că modificarea unuia atrage după sine modificarea altuia. Cantitatea mare de precipitații modifică temperatura și conținutul în apă al solului. Temperaturile ridicate influențează prin creșterea intensității transpirației. Evaporarea apei la suprafața solului conduce la creșterea umidității atmosferice, contribuind la micșorarea intensității transpirației. Factorii ecologici favorabili și limitativi ce inflențează dezvoltarea culturii pomilor în țara noastră sunt: lumina, temperatura, apa, aerul și solul.

Lumina reprezintă principala sursă de energie necesară pentru sintetizarea substanțelor organice și a celorlalte procese vitale, ce determină fotosinteza și nutriția pomilor, fiind condiția de bază necesară pentru obținerea unei producții mari. Expunerea la lumina solară poate să fie expunere directă sau expunere difuză, iar intensitatea luminii solare este infuențată de latitudinea și longitudinea geografică, altitudine, relieful și expoziția terenului, gradul de nebulozitate, direcția în care bate vântul, proprietățile solului, direcția rândurilor de pomi față de punctele cardinale.

Insuficiența luminii are puternică influență negativă în procesul de diferențiere a mugurilor de rod. Lumina solară insuficientă duce la diminuarea conținutului de amidon, întârziind maturarea fructelor și obținându-se fructe de o calitate inferioară.

Excesul de lumină solară are puternice influențe negative asupra pomilor fructiferi, deoarece provoacă arsuri pe trunchi, frunzele rămân mai mici, iar culoarea verde a frunzelor nu este intensă. Prevenirea arsurilor se face prin văruirea trunchiului pomilor, deoarece culoarea albă reflectă lumina și căldura, nepermițând ridicarea temperaturii țesuturilor, peste limita maxima de rezistență, care este de 35-40oC.

Prezența luminii în cantitate suficientă, determină echilibrarea armonioasă a relației creștere-rodire, asigură creșteri viguroase, rodire abundentă și constantă, favorizează longevitatea ramurilor de rod, diferențierea mugurilor floriferi, mărirea rezistenței la ger și a stării fitosanitare a pomilor. În condițiile țării noastre, lumina satisface exigențele celor mai pretențioase specii pomicole.

Căldura este un factor limitativ, astfel că arealul de cultură al pomilor fructiferi, și rezistența la temperaturi minime reprezintă criterii de zonare. Diversitatea condițiilor fizico-geografice de pe teritoriul țării noastre duce la o distribuție relativ neuniformă a valorilor anuale înregistrate de temperaturile medii.

Aspectul limitativ în ceea ce privește răspândirea speciilor și soiurilor de pomi fructiferi se manifestă prin insuficiența căldurii acumulate într-un anumit bazin pomicol, prin temperaturi negative extreme înregistrate în timpul iernii, precum și prin înghețurile și brumele târzii, cât și prin temperaturile ridicate din timpul verii. În funcție de cerințele de temperatură, speciile pomicole cultivate în țara noastră sunt împărțite în 4 grupe:

1. Specii pomicole cu cerințe reduse: mărul, prunul și vișinul. Aceste specii rezistă la gerurile din timpul iernii, sunt puțin afectate de înghețurile târzii și nu suportă căldurile mari. Condițiile favorabile oferă zonele cu izotermele între 7,5-10,5oC, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub -32oC.

2. Specii pomicole cu cerințe medii: cireșul, părul, gutuiul, nucul și castanul. Rezistența acestora la ger este bună, dar sunt afectate de înghețurile și brumele târzii, cu excepția gutuiului. Aceste specii reușesc în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 9-10,5oC, temperatura medie din timpul verii 20 – 21oC, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub –30oC.

3. Specii pomicole cu cerințe mari: caisul și piersicul. Aceste specii sunt puternic afectate de înghețurile și brumele târzii. Condiții optime întâlnesc în zonele cu temperatura medie anuală 10-11,5oC și altitudine de până la 190-200m.

4. Specii pomicole cu cerințe foarte mari: migdalul, smochinul. Aceste specii pot fi cultivate în zone cu un climat apropiat de cel mediteranean, unde temperaturile minime din timpul iernii nu coboară sub -16oC.

Apa constituie un factor fundamental, determinat și limitativ, fără de care viața pomilor fructiferi nu este posibilă. Apa are rolul de a reglarea regimului termic al pomilor fructiferi prin transpirație, de a asigura circulația substanțelor nutritive, de a menține presiunea osmotică a celulelor, de a facilita desfășurarea proceselor biochimice și activitatea enzimelor. Bioelementele pomului fructifer conțin cantități foarte mari de apă: frunzele și lăstarii conțin 75-85% apă, rădăcina conține 60-85% apă, iar fructele conțin 85-95% apă.

Pomii fructiferi își asigură necesarul de apă din sol, prin absorbție radiculară în proporție de 90-95%, și mai puțin de 5-10% din atmosferă. Din atmosferă apa este preluată în principal de frunze. Procesul de absorbție se află în strânsă legătură cu factorii de mediu.

Consumul de apă se exprimă prin coeficientul de transpirație. Acesta se referă la cantitatea de apă utilizată de plantă în scopul producerii unei unități de substanță uscată (rădăcini, ramuri, frunze, muguri, flori și fructe).

Rezistența la secetă a speciilor pomicole este diferită în funcție de specie, soi și portaltoi și pot fi clasificate astfel în 3 grupe:

1. Specii foarte rezistente: migdal/migdal; cais/migdal; cireș/mahaleb; vișin/mahaleb; păr (soiuri de vară-toamnă)/franc.

2. Specii cu rezistență mijlocie: piersic/franc; cireș/franc; vișin/franc; păr (soiuri de iarnă)/franc; prun (soiuri timpurii)/corcoduș sau franc.

3. Specii sensibile la secetă: măr/vegetativ; păr și gutui/gutui; piersic (soiuri târzii)/franc; prun (soiuri târzii)/corcoduș sau franc; arbuștii fructiferi, căpșunul.

Aerul are influență ridicată asupra pomilor fructiferi prin compoziție, temperatură, higroscopicitate și mișcare (vânturile). Prin compoziție, oxigenul și dioxidul de carbon din atmosferă participă în procesele de asimilație clorofiliană și respirație. O importanță deosebită o are oxigenul și în sol, de aceea, trebuie să se execute lucrări ce favorizează circulația aerului în sol, altfel plantele suferă.

Mișcarea slabă și moderată a curenților de aer este favorabilă pomilor, contribuind la îndepărtarea excesului de umezeală din coroana acestora. Vânturile puternice au efecte negative asupra pomilor, deoarece împiedică zborul albinelor și implicit polenizarea, provoacă căderea fructelor și înclină pomii.

Atmosfera, devenită în multe zone una foarte poluată, reprezintă un factor negativ în procesul de creștere și dezvoltare a pomilor fructiferi. Poluarea atmosferei, cu implicații asupra fructelor și asupra sănătății omului, a devenit una dintre problemele principale ale ecologiei actuale.

Însușirile solului au o influență determinantă în ceea ce privește nutriția mineral a pomilor fructiferi, aprovizionarea cu apă a pomului, precum și asigurarea unui loc de desfășurare a tuturor proceselor fiziologice. Pomul fructifer, la rândul său, modifică drastic conținutul sau anumite însușiri ale solului. Fertilitatea unui sol și potențialul agroproductiv de care acesta dispune se află într-o relație de dependent cu însușirile fizico-chimice și cele biologice ale solului.

Este necesar ca structura solului să asigure condițiile optime necesare pentru aprovizionarea sistemului radicular al pomului cu aer, apă și substanțe minerale. Stabilitatea structurală importantă, deoarece imprimă solului însușiri cum ar fi porozitatea și elasticitatea, aspecte cu influență mare asupra fertilității solului.

Factorii de climă și sol se află în strânsă corelație și variază în funcție de relief. Condițiile climatice se află atât sub incidența latitudinii, cât și sub influența altitudinii. Pentru plantațiile pomicole sunt indicați versanți cât mai uniformi cu expoziție favorabilă, cu înclinarea până la 20-25% și fără pericol potențial de alunecare.

O importanță mare pentru pomicultură, o are lungimea versanților și expoziția versanților. Cu cât crește altitudinea terenului, în zona pomicolă propriuzisă, capătă importanță expoziția sudică și sud-vestică.

2.2. Mărul (Malus Domestica)

2.2.1. Caracteristici

Dintre toate speciile pomicole caracteristice climatului temperat din țara noastră, mărul deține primul loc, atât din punct de vedere al suprafeței, cât și din punct de vedere al producției de fructe. Marea sa disponibilitate în consum este determinată de mai mulți factori, dintre care principalul este durata de păstrare îndelungată a fructelor, alături de deosebita zestre biologică a speciei, respectiv a miilor de soiuri și a speciilor de portaltoi, care permit combinații pretabile pe diverse soluri, în sisteme de cultură diferite.

Fig. 1. Mărul (Malus Domestica)

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

Mărul crește și fructifică foarte bine în zonele cu o temperatura medie anuală cuprinsă între 8 și 11°C. Temperaturile orare optime sunt situate între 14 și 27°C, iar temperaturile absolute minime sunt de 8°C și cele maxime de 33°C. În afara temperaturilor absolute, creșterea mărului încetează. Limita acestuia de rezistență la ger este de aproximativ -40°C, iar necesarul său de ore de frig în sezonul de repaus oscilează în funcție de soi, fiind cuprins între 400 și 1200 de ore.

În faza de boboc, florile de măr rezistă la temperaturi minime de până la -5°C, însă dacă sunt deja deschise, florile degeră la -2°C. Fructele de măr abia formate suportă temperaturi de până la -1°C. Cerințele mărului față de umiditate sunt foarte mari, necesitând între 700 și 900mm de precipitații pe an pentru soiurile de iarnă și cel puțin 550mm pentru soiurile de toamnă sau de vară. Mărul nu suportă însă excesul de umiditate, dar nici seceta în sol sau în atmosferă. Cerințele mărului față de lumină sunt semnificativ mai mici față de celelalte specii.

În funcție de portaltoi, mărul crește bine pe diferite tipuri de sol, însă recolte mari și susținute se obțin când este plantat în sol fertil, argilos sau lutos și suficient de umed. Adesea se recomandă efectuarea de analize a volumului edafic activ, această analiză permițând stabilirea combinației optime soi-portaltoi.

Mărul suportă bine calcarul activ în sol, în proporție de 10-12%, totuși calcarul din sol devine un inhibitor al creșterii la ponderi de peste 10% la adâncimea de sub 50 de centimetri. Mărul necesită o reacție moderat spre slab acidă, cu un pH cuprins între 5,0-7,0. Pânza de apă freatică trebuie să se afle la sub 2,5 metri adâncime și în nici o situație pentru portaltoii vegetativi, în perioadele ploioase să nu se ridice la mai mult de 1,5 metri față de suprafața solului.

Există o gamă largă de portaltoi care poate satisface în totalitate cultura mărului în funcție de sisteme de livadă (clasică, intensivă, superintensivă). În trecut, în România, s-au folosit portaltoii generativi de vigoare mare (proveniți din sămânță) în special pentru livezile clasice amplasate pe terenurile în pantă în zona dealurilor înalte, pe soluri argilo-nisipoase și care în prezent se folosesc numai pe suprafețe restrânse în grădinile gospodărești și pe terenuri improprii pomiculturii de performanță.

Fig. 2. Altoirea în T, des utilizată la măr

Sursa: Horticultorul.ro

2.2.2. Înființarea plantației

Materialul săditor destinat înființării livezilor de mere, poate să fie achiziționat numai de la pepiniere autorizate. Materialul săditor poate să fie sub formă de vargă fără lăstari anticipați sau sub formă de vargă cu lăstari anticipați (între 1 și 2 lăstari), sau pomi cu coroana deja formată și cu muguri de rod preformați. În acest caz merii plantați pot să intre pe rod chiar în al doilea an după plantare. O condiție esențială pentru înființarea livezilor este ca materialul săditor să fie supus certificării conform legilor în vigoare de către autoritățile responsabile.

Din punct de vedere fitosanitar, materialul săditor pomicol trebuie să fie liber de boli și dăunători de carantină. Importanța asigurării unui material săditor sănătos din punct de vedere viral derivă din faptul că, bolile virale au caracter infecțios și contagios, ceea ce face ineficientă combaterea lor prin metode curative.

Pentru evitarea răspândirii virusurilor în plantațiile de măr se impun numeroase reguli:

Înființarea plantațiilor comerciale să se facă numai cu material de plantare fructifer certificat

Distrugerea surselor de infecție preexistente la locul plantării (plante cultivate sau din flora spontană infectate)

Aplicarea tratamentelor fitosanitare împotriva bolilor și dăunătorilor, anumite virusuri fiind transmise de acarieni sau insecte

Dezinfecția solului înainte de plantare contra nematozilor și a patogenilor din sol

Aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare care să asigure o stare fiziologică bună pomilor, sporind rezistența acestora

Eliminarea pomilor bolnavi apăruți în plantație prin scoaterea și arderea acestora.

Pichetarea este lucrarea agricolă prin care se materializează prin picheți poziția fiecărui pom în teren. În prealabil se stabilește modul de grupare a pomilor în teren și distanțele de plantare între rânduri și între pomi pe rând. Pentru simplificarea pichetatului terenul se încadrează în figuri geometrice regulate (dreptunghi sau pătrat) și se divide în parcele.

În zonele în care iernile sunt mai ușoare și condițiile permit acest lucru, plantarea mărului se face toamna, la sfârșitul lunii octombrie, începutul lunii noiembrie. Plantarea de toamnă favorizează calusarea rănilor și apariția unor noi rădăcini active până la instalarea iernii.

Pomii plantați pe perioada de toamnă beneficiază de umiditatea ridicată din precipitații și din topirea zăpezii, astfel că se așează mai bine în sol, se realizează un contact mai bun între rădăcinile pomilor și sol, iar principalul beneficiu este dat de faptul că primăvara pornesc devreme în vegetație.

În zonele în care iarna nu cad foarte multe zăpezi și temperaturile sunt relative scăzute este indicat să se planteze în primăvară, pentru a evita degerarea pomilor în timpul iernii. Dacă se face plantarea în primăvară trebuie ca aceasta să fie efectuată după dezghețarea și uscarea solului, însă înainte de dezmugurirea pomilor.

Pomii plantați în perioada de primăvara formează calus și noi rădăcini doar după plantare, astfel că pornirea în vegetație a acestora are loc mult mai târziu, iar creșterea lăstarilor este mai mică decât în cazul pomilor plantați toamna.

Pregătirea pomilor pentru etapa de plantare include fasonarea și mocirlirea rădăcinilor pomilor. Fasonarea cuprinde înlăturarea porțiunii vătămate și scurtarea rădăcinilor ce sunt mai groase de 3 sau 4 milimetri, la 35-40 de centimetri și a rădăcinilor mai subțiri de 3 milimetri la 8-10 centimetri. Mocirlirea constă în introducerea rădăcinilor într-un amestec de pământ, balegă de vacă proaspătă și apă. Acesta asigură menținerea unei umidități ridicate în jurul sistemului radicular al pomilor, realizează o mai bună aderență a rădăcinilor cu particulele solului și stimulează vindecarea rănilor rădăcinii.

Fig. 3. Plantație de meri

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

Ulterior plantării, în jurul pomului se face o copcă în care se toarnă una sau două găleți cu apă. După ce apa s-a infiltrat în sol se va face un mușuroi, care are rolul de a completa pământul din jurul pomului, de a menține umiditatea în jurul rădăcinilor și de a proteja rădăcinile pomilor de îngheț. După etapa de plantare, pomii vor fi protejați împotriva rozătoarelor prin învelirea trunchiului cu anumite plase speciale.

Imediat după plantare se scurtează partea aeriană a pomilor, la o înălțime diferită în funcție de materialul săditor și tipul de coroană ales. Tăierea are rolul de a reface echilibrul dintre partea aeriană a pomilor și sistemul radicular al acestora, echilibru care a suferit la scosul pomilor din pepinieră, când numeroase rădăcini se rup.

Conducerea lăstarilor aleși constă în dirijarea și menținerea viitorului element de schelet în parametrii proiectați corespunzător formei de coroană aleasă (unghi de ramificare, unghi de divergență, lungime, creștere echilibrată față de elementele de aceiași importanță în coroană, etc.). Principalele forme de coroană pentru cultura mărului în România, în funcție de sistemul de cultură, sunt: piramida etajată și mixtă (pentru sistemul de cultură clasic), palmeta cu brațe oblice, palmeta cu brașe orizontale și fusul tufă (pentru sistemul de cultură intensiv), fusul subțire (pentru sistemul de cultură superintensiv).

Piramida etajată este o coroană globuloasă cu ax, întâlnită în plantațiile cu densitate mică, la soiurile viguroase de măr, altoite pe portaltoi viguroși. Prezintă următoarele caracteristici:

un ax puternic pe care se inserează 3 sau 4 etaje distanțate la 80-120 centimetri

fiecare etaj cuprinde 3 sau 4 șarpante dispuse în spirală în jurul axului

fiecare șarpantă are 3 sau 4 subșarpante

după consolidarea ultimului etaj axul se suprimă, limitând înălțimea pomului la 3,5 – 5,0 metri.

Fig. 4. Formarea coroanei de tip piramidă etajată

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

2.3. Părul (Pyrus Comunis)

2.3.1. Caracteristici

În România, o mare parte a producției de pere se obține încă în livezile clasice, cele mai cultivate soiuri fiind: Williams și Red Bartlett, Beurré Bosc, Beurré Hardy, Conference, Curé, Passe Crassane, Comtesse de Paris, dar și soiurile românești Daciana, Haydeea, Monica.

Fig. 5. Părul (Pyrus Comunis)

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

Părul are cerințe ridicate față de căldură, fiind mai mari decât la măr, prun sau vișin, cultura părului reușind cel mai bine în zonele cu temperaturi medii anuale cuprinse între 9,5 și 11°C, cu condiția ca în perioada de vegetație temperatura medie să fie cuprinsă între 16 și 18°C.

Temperaturile orare optime se situează între 20 și 35°C, iar cele absolute minime sunt de 10°C și maximele de 37°C. În zonele cu veri mai răcoroase părul rodește destul de slab, iar rezistența sa la ger este mult mai mică decât a mărului, limita fiind considerată a fi de -28°C, iar necesarul orelor de frig oscilează în funcție de soiul de păr între 600 și 800 de ore.

Mugurii de rod ai părului degeră la temperaturi situate sub -26°C, iar ramurile anuale degerează la temperaturi sub -26°C. Florile părului, în fenofaza de boboc, suportă temperaturi de până la -5,5°C, dar când deja florile sunt deschise acestea degeră la temperaturi de -4.5°C.

Cerințele părului față de umiditate se situează după măr și prun, soiurile de toamnă și de iarnă reușind în zonele ce au între 650 și 900mm precipitații anuale, iar soiurile de vară în localitățile cu precipitații medii anuale cuprinse între 500 și 600mm, cu condiția ca precipitațiile să fie distribuite în mod proporțional cu deficitul pluviometric lunar. Față de lumină, părul are cerințe destul de mari, având nevoie de expoziții însorite.

Cerințele față de sol ale părului sunt mari. Altoit pe franc, părul necesită soluri profunde și calde, cu textură mijlocie, suficient de afânate și revene, cu apă freatică sub adâncimea de 2-2,5 m. Nu suportă solurile grele și reci. Altoit pe gutui, părul reușește și în soluri mai subțiri, dar suficient de fertile, cu apa freatică sub 1-1,5 m adâncime. Altoit pe franc părul suportă până la 10% calciu activ în sol, în timp ce la altoiul pe gutui apare cloroza pe frunze la valori de peste 8% calciu activ. În ceea ce privește reacția solurilor, părul necesită un pH situat în jur de 7.

2.3.2. Înființarea plantației

Pe plan mondial, cei mai utilizați portaltoi pentru păr sunt cei generativi, proveniți din sămânță (franc). În Europa, cel mai răspândit portaltoi vegetativ este gutuiul care prezintă o serie de avantaje față de părul franc.

Altoiul pe gutui este mai puțin sensibil la excesul temporar de umiditate, permite intensivizarea culturii părului, imprimă soiurilor altoite precocitate de rodire, productivitate, dar are și dezavantaje: rezistență scăzută la ger, secetă și conținutul solului in calcar, dar mai ales slabă compatibilitate la altoire pentru unele soiuri valoroase (Willimas, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp).

Tipurile de gutui folosite ca portaltoi vegetativi pentru păr sunt Gutuiul A, Gutuiul EMC, BA29. Adams, Sydi, BN70. Ca portaltoi vegetativi, se folosesc pe scară mai mică cei proveniți din specii de Pyrus, seria OHF, seria OPR, Pyrodwarf. În România se folosesc portaltoi generativi (P.F Harbuzești, P.F. cu miez roșu) și vegetativi (Gutui A, Gutui BN70).

Fig. 6. Altoirea sub scoarță, des utilizată la păr

Sursa: horticultorul.ro

În etapa de dinaintea înființării unei plantații de păr, pentru stabilirea locului plantației se iau în considerare cerințele părului față de factorii de mediu. Cerințele față de sol ale părului sunt destul de mari, astfel că se va evita amplasarea plantației pe soluri cu un conținut ridicat de argilă și cu peste 10% calciu activ la altoirea pe franc sau peste 8% la altoirea pe gutui. Plantațiile de păr vor fi amplasate în zone cu precipitații anuale cuprinse între 650 și 900mm, cu condiția ca precipitațiile să fie distribuite în mod proportional față de deficitul pluviometric lunar.

Plantațiile de peri se vor amplasa în zonele cu temperaturi medii anuale cuprinse între 9.5 și 11oC și în zone unde minima absolută nu coboară niciodată sub -28°C. Deoarece părul are cerințe ridicate față de lumină, plantațiile de păr vor fi amplasate pe expoziții însorite.

În funcție de vigoarea soiurilor de păr și de zona de cultură pot fi înființate:

plantații semiintensive, cu 400-600 de pomi la hectar

plantații intensive, cu 650-1200 de pomi la hectar

plantații superintensive, cu peste 1.200 pomi la hectar.

Perioada optimă pentru înființarea unei plantații de păr este toamna, asigurându-se refacerea sistemului radicular al pomilor și pornirea timpurie în vegetație. Lucrările de întreținere a solului combină cerințe agronomice și cerințe biologice. Astfel se practică înierbarea intervalului cuprins între rânduri și se erbicidează pe rând.

În cadrul plantațiilor comerciale intervalul cuprins între rânduri este fie înierbat, fie lucrat. Se practică înierbarea în zonele în care cantitatea de precipitații este suficientă sau în zonele în care este posibilă irigarea plantației. Solul se mobilizează, după care este mulcit cu iarba de pe interval. Adâncimea de mobilizare depinde în funcție de portaltoi și este de 18-20 de centimetri la altoirea pe franc și 10-15 centimetri la altoirea pe gutui.

2.4. Prunul (Prunus Domestica)

2.4.1. Caracteristici

Prunul este mai exigent decât mărul față de căldură, comportându-se mai bine în zona de câmpie și în zona dealurilor joase. În zona dealurilor înalte, cu excepția soiului Grase românești, prunul dă recolte instabile și de slabă calitate.

Fig. 7. Prulul (Prunus Domestica)

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

Temperaturile orare optime ale speciei se situează între 18 și 33°C, iar temperaturile absolute minime sunt de 8°C și cele maxime de 36°C. Față de ger, prunul are o rezistență mai bună decât părul, dar inferioară mărului, iar necesarul de ore de frig din sezonul de repaus oscilează în funcție de soi între 900 și 900 de ore.

Mugurii florali rezistă până la temperatura de -33°C. Florile prunului sunt sensibile la ploile reci, la ceața persistentă și la brumele târzii din primavera. Florile, în faza de boboc, rezistă până la temperaturi de -5,5°C, când sunt deschise degeră începând de la temperatura de -2,2°C, iar la temperatura de -5,0°C distrugerea florilor se produce în masă (se distrug aproximativ 90% din flori). Fructele de curând formate sunt distruse la temperaturi situate sub -1oC.

Cerințele prunului față de apă sunt destul de mari, fiind satisfăcute în zonele deluroase cu peste 600mm precipitații anual, din care 300-350mm în intervalul lunar mai-iulie. Ploile reci căzute în perioada de înflorire a prunului compromit frecvent recoltele prunului.

În silvostepă numeroase soiuri de prun cu o rezistență bună la secetă reușesc să producă cantități impresionante, dar fructele sunt, din păcate, de calitate inferioară. În stepa uscată se impune irigarea plantațiilor de prun.

Față de lumină cerințele prunului deși nu sunt atât de mari, situându-se după nuc, cireș, cais, piersic și păr, prunul cultivat pe versanți mai puțin însoriți produce fructe de slabă calitate (în substanță uscată, îndeosebi zaharuri).

Prunul este una dintre speciile pomicole cu cerințe foarte mici față de sol, astfel, plantațiile de pruni valorifică bine sau satisfăcător aproape toate tipurile de sol existente în țara noastră. Datorită plasticității sale, cel mai des folosit portaltoi pentru prun este corcodușul.

Cele mai favorabile terenuri pentru cultura prunului sunt cele cu o reacție slab acidă spre neutral, cu un pH cuprins între 5,8-7,4. Prunul nu suportă solurile sărăturoase și nici excesul de calciu (peste 10% calciu activ). Carbonatul de calciu din sol devine un inhibitor asupra creșterii la peste 12% la adâncimea solului de sub 50 de centimetri, sau la peste 15% la adâncimea de sub 70 de centimetri.

Pe plan mondial se cunosc peste 2000 soiuri de prun, care s-au format în trei mari centre genetice, prin participarea numeroaselor specii ale genului. Cu toate acestea, sortimentul cultivat nu este prea dezvoltat. În România, sortimentul a cunoscut o evoluție lentă și s-a bazat preponderent pe soiuri locale, multe înmulțite prin drajoni, cu valoare economică scăzută, folosite preponderent pentru distilare.

De-a lungul timpului îmbunătățirea sortimentului s-a realizat atât prin selecția unor soiuri autohtone foarte valoroase (Tuleu gras, Grase românești, Vinete românești) cât și prin introducerea de peste hotare a unor soiuri la fel de valoroase, (Stanley, Anna Späth, d'Agen, Vinete de Italia).

Ca urmare a progresului înregistrat în domeniul amelorării genetice a sortimentului, asistăm la o masivă înlocuire a soiurilor vechi, datorită productivității și calității superioare a fructelor la noile soiuri de prun. În paralel cu crearea de noi soiuri autohtone de pruni, se are în și vedere introducerea de peste hotare a unor soiuri dovedite.

2.4.2. Înființarea plantației

Alegerea terenului pentru înființarea unei plantații de prun se face ținând cont de cerințele specie față de factorii pedoclimatici, de cei socio-economici și mai ales de certitudinea valorificării fructelor obținute.

Prunul este o specie fructiferă cu o plasticitate ecologică ridicată, putând fi cantonat atât în zona dealurilor cât și în cea de câmpie. În zonele deluroase cu umiditate suficientă (peste 600-650mm) și căldură deficitară, se aleg pantele cu expoziție sudică și sud-vestică, rezultând o calitate ridicată a fructelor și un conținut ridicat de zahăr. Pe versanți se preferă treimea mijlocie, evitându-se treimea superioară cu sol erodat și vânturi puternice, precum și treimea inferioară cu curenți de aer și apă în exces.

În zona dealurilor cu altitudine cuprinsă între 300 și 350 de metri, plantațiile se pot amplasa și pe pante cu expoziție vestică, estică sau chiar nordică, de preferință pe treimea mijlocie și cea inferioară a pantei. În zonele secetoase de stepă și silvostepă sunt preferați versanții cu expoziție nord-vestică și nord-estică, livezile de prun fiind amplasate la baza versanților sau pe firul văilor.

Amenajarea și pregătirea terenului presupune:

evacuarea excesului de umiditate prin canale de coastă de colectare-evacuare, modelarea sau bilonarea terenului prin efectuarea de arături la cormană, înainte sau după plantarea pomilor

nivelarea de suprafață sau de adâncime pentru crearea unei pante care să asigure scurgerea apei de suprafață și circulația ușoară a agregatelor

terasarea versanților pentru reducerea pantei, cu scopul de a evita eroziunea solului și de a ușura efectuarea mecanizată a lucrărilor, fără a mobiliza un volum excesiv de sol

desfundarea terenului la o adâncime de 60-80 de centimetri pentru afânarea solului și pentru încorporarea îngrășămintelor sau pentru scărificarea terenului în două direcții

nivelarea terenului desfundat sau arătura adâncă pe terenurile puternic scărificate

Pentru asigurarea desfășurării procesului tehnico-productiv în condiții de eficiență economică se iau unele măsuri organizatorice cum ar fi parcelarea terenului, asigurarea căilor de circulație și trafic tehnologic, amenajarea surselor de apă, de energie și a căilor de acces; împrejmuirea.

Fig. 8. Altoirea în mugure dormind, des utilizată la prun

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

Irigarea localizată este obligatorie numai în plantațiile superintensive de prun și de dorit, în cât mai multe situații (cu sursă de apă) în cele intensive. Întreținerea solului se face prin înierbare permanentă între rânduri, ogor negru sau erbicidare de-a lungul rândurilor sau sub proiecția coroanei.

Ținându-se cont de particularitățile specifice de creștere și fructificare a soiurilor de prun, de vigoarea combinației dintre soi și portaltoi, precum și de necesitatea dirijării vigorii prunului pe 3 sau chiar 4 direcții de creștere, se recomandă coroanade tip vas întârziat pentru plantațiile în sistem clasic, coroanade tip vas ameliorat pentru plantațiile în sistem intensiv și coroanade tip fus tufă pentru livezile în sistem superintensiv. Coroana de tip vas întârziat se recomandă la speciile sâmburoase și mai rar la măr și păr.

Fig. 9. Coroana de tip vas întârziat

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

Spre deosebire de măr, la care gama de portaltoi vegetativi este foarte numeroasă și permite progrese în tehnologiile de cultură, la prun se folosește aproape în exclusivitate corcodușul, obligând la adoptarea sistemului clasic, cu distanțe între 6 sau 7 metri între rânduri și 5 sau 6 metri între pomi pe rânduri, rezultând astfel între 240 și 330 de pomi la hectar, cu o productivitate ridicată, de aproximativ 8 tone de fructe la hectar.

La sfârșitul anilor `80 s-a declanșat o acțiune de sporire a densității pomilor, care a constat în îndesirea pomilor pe rând sau între rânduri. Tendința de intensivizare a fost chiar oficializată începând cu anul 1976, stabilindu-se distanța standard de 5,0/4,0 metri, acceptabilă pentru livezile de prun amplasate pe terenurile în zona de dealuri, în pantă. Pichetarea, efectuarea gropilor, fertilizarea de bază și plantarea propriu-zisă sunt similare plantațiilor de măr tradiționale (clasice) cu 500 de pomila hectar și în mod asemănător celor intensive de măr cu 1250 de pomi la hectar.

Capitolul 3

CAP. 3. CLASIFICAREA SPECIILOR ARBUSTIVE

3.1. Ecologia speciilor arbustive

După habitus plantele pomicole se împart în: pomi propriu-ziși; arbustoizi; arbuști; semiarbuști; liane; plante fructifere semierboase.

Pomii propriu-ziși sunt de fapt plante viguroase cu trunchi foarte bine definit și coroană de mari dimensiuni. Au un ritm mai încet de dezvoltare, necesitând astfel mai mulți ani până la intrarea pe rod. Se înmulțesc prin semințe (speciile sălbatice utilizate ca portaltoi), prin altoire, iar la unele specii întâlnim înmulțirea prin drajoni (prunul și vișinul). Din categoria pomilor propriu-ziși fac parte: mărul, părul, prunul, nucul, castanul, cireșul, caisul și vișinul.

Arbustoizii au un caracter intermediar, fiind situați între pomii propriu-ziși și arbuști. Arbustoizii nu cresc atât de înalți, având o înălțime de maxim 5 sau 6 metri. Aceștia formează numeroase tulpini, fiecare având grosime diferită. Arbustoizii intră pe rod în primii 3 sau 4 ani și trăiesc între 20 și 30 de ani. Se înmulțesc, în general pe cale vegetativă și doar cu caracter de excepție prin semințe. Din grupa arbustoizilor fac parte alunul, scorușul, cătina albă și unele tipuri de migdal.

Arbuștii sunt plante lemnoase cu talie mica, crescând doar până la 2 metri, care prezintă între 10 și 20 de tulpini de grosimi și înălțimi aproape egale, apărute în zona coletului, formând tufe compacte. Au un ciclu de dezvoltare foarte scurt, deoarece intră pe rod însă din anul al doilea, însă trăiesc doar 10-15 ani. Arbuștii emit rădăcini adventive și se înmulțesc pe cale vegetativă prin drajoni și butași, dar și prin semințe.

Cele mai reprezentative specii din grupa arbuștilor sunt coacăzul negru și cel roșu, agrișul, și afinul. În funcție de cerințele specifice față de apă arbuștii fructiferi sunt specii cu cerințe foarte mari de apă.

Semiarbuștii au numeroase tulpini, de grosimi mici, lungi de 1-3 metri. Tulpinile trăiesc doi ani, în primul an cresc vegetativ, în al doilea an rodesc, iar apoi se usucă. Semiarbuștii se regenerează prin drajoni, fiind principala metodă de înmulțire a acestora. O tufă de semiarbuști trăiește între 10 și 15 ani. Zmeurul și murul sunt cele mai reprezentative specii din această grupă.

3.2. Afinul (Vaccinium Myrtilus)

3.2.1. Caracteristici

Afinul este originar din Nordul Americii, iar soiurile cultivate în prezent provin din specia Vaccinium corymbosum și Vaccinium Myrtilus. Fructele și frunzele afinului au rol nutritiv și proprietăți medicinale, fiind bogate în substanțe nutritive, vitamine și săruri minerale. Afinul este o specie de climă temperată, având cerințe moderate pentru temperatură. Preferă clima răcoroasă și umedă, iar temperaturile orare optime se situează între 18 și 30°C, iar cele absolute minime sunt de 7°C și maximele de 42°C.

Fig. 10. Afinul (Vaccinium Myrtilus)

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

În afara intervalului temperaturilor absolute creșterea încetează. Temperatura reprezintă un factor major de producție, cerințele față de căldură fiind mari, pentru obținerea unor recolte cât mai ridicate. Afinul este foarte afectat de temperaturile ridicate din perioada verii, mai ales dacă temperaturile ridicate sunt asociate cu uscăciunea atmosferică. Temperatura afectează atât plantele cât și fructele. În zonele nordice cu zile lungi și nopți răcoroase în perioada maturării fructele sunt mai aromate și mai gustoase.

Plantele sunt rezistente la ger în perioada de repaus vegetativ, dacă țesuturile tulpinilor și ramurilor sunt bine maturate. Rezistența la ger în perioada de repaus este relativ mare, limita critică fiind situate în jurul valorii de -36°C. Totuși, în zonele prea răcoroase și cu veri foarte umede, ramurile nu își maturează suficient lemnul, astfel că peste iarnă pot degera și la temperaturi relativ mici, de până la – 10°C. Necesarul de ore de frig, cu temperaturi între 0 și 7°C, din sezonul de repaus este cuprins între 900 și 1000 de ore, în funcție de soiul de afin cultivat.

Față de lumină afinul are pretenții moderate și suportă și semiumbra, însă cele mai bune producții le realizează în condiții de lumină deplină, având cerințe maxime în perioada înfloririi și legării fructelor. La semiumbră tulpinile cresc mai scurte și subțiri, rodesc mai slab, iar fructele rămân mai mici și mai slab colorate.

Afinul are cerințe ridicate pentru apă, consumul fiind maxim în perioada creșterii și maturării fructelor. Afinul necesită o umiditate constantă în sol, nesuportând uscăciunea și excesul îndelungat de apă în sol. Din aceste considerente cultura afinului nu poate fi concepută fără asigurarea unei surse de irigare, cu excepția zonelor în care cantitatea de precipitații anuale depășește 800-900 mm și dacă acestea au o distribuție uniformă de-a lungul anului și cu deosebire, în perioada de vegetație.

Solul este cel mai important factor de mediu pentru reușita culturii afinului, atât prin proprietățile fizice (textură), cât și prin cele chimice (reacția solului și conținutul în materie organică). Limitele optime ale reacției solului pentru afin, exprimate în valori ale pH-ului sunt cuprinse între 4,3 și 5,5. Afinul poate să crească și să se dezvolte bine pe o gamă variată de soluri, cu condiția ca acestea să fie soluri acide, bine drenate, bogate în materie organică și bine expuse la lumină. Afinul nu suportă ca apa să stagneze în sol mai multe zile.

3.2.2. Întrebuințare

La afin pentru obținerea de producții ridicate și fructe mari trebuiesc aplicate tăieri în mod regulat. Tufele mature trebuie să conțină până la 50-70% tulpini multianuale de grosimi diferite, până la 15-20% tulpini tinere și până la 15-20% tulpini mature. Începând cu anul 4 al plantației se îndepărtează câte una sau două tulpini în funcție de vigoarea tufei și numărul de tulpini slabe din cele mai bătrâne, nedezvoltate și cu puțini muguri de rod.

În fiecare an se urmărește eliminarea tulpinilor slab productive, degarnisite și îmbătrânite. La tufele prea dense se scot tulpini bătrîne din interiorul tufei, astfel ca acesta să fie degajat. La soiurile cu tufe largi și rare, cum e soiul Bluecrop, se urmărește ca prin tăierea de tulpini tufele să fie menținute cât mai compacte și erecte. La soiurile care emit un număr mare de lăstari anuali de la baza tufei aceștia se răresc lăsând un număr cel puțin egal cu cel al tulpinilor bătrâne care se scot din tufă.

În afară de intervenția asupra tulpinilor bătrîne și tinere, pe fiecare tulpină rămasă se fac tăieri de detaliu prin îndepărtarea rămurelelor subțiri și încâlcite care produc fructe mici, eliminarea vârfurilor uscate și a celor cu rod slab, precum și a tulpinilor rupte. Există numeroase sortimente de soiuri de afin, prezentate în cele ce urmează.

Bluecrop. Este unul dintre cele mai răspândite soiuri de afine, cu o adaptabilitate foarte bună la condițiile din țara noastră. Tufa este viguroasă, relativ densă, largă și înaltă, cu port erect. Soiul are sezon mijlociu de coacere, de la începutul lunii iulie și până la sfârșitul lunii august, cu coacere destul de eșalonată.

Fructele sunt de mărime mijlocie, în funcție de încărcătură și agrotehnica aplicată, de formă sferică ușor turtite, de culoarea albastră deschis, bine acoperite cu pruină persistentă. Acestea sunt prinse în ciorchini răsfirați, de mărime mijlocie. Fructele sunt aromate, ferme și rezistente la transport și păstrare. Este un soi de mare și foarte mare productivitate, atingând în anii de plină rodire între 4 și 6 kilograme pe tufă. Prezintă rezistență bună la atacul ciupercilor de scoarță sau de Frunze, însă are rezistență moderată la ger și la secetă. Necesită soluri acide și bogate în materie organică. De regulă, pentru cultura soiului Bluecrop se vor alege soluri acide, bogate în materie organică.

Dintre zonele favorabile culturii amintim zonele deluroase, care asigură realizarea de producții ridicate. Se recomandă irigarea și fertilizarea solului la un nivel optim, dar și tăieri de formare și de fructificare ale arbustului.

Simultan. Este un soi românesc, cu coacere timpurie, fiind printre puținele soiuri pretabile la recoltare mecanizată. Soiul Simultan formează tufe viguroase, cu coroana largă, dispunere laxă a bacelor, facilitând culesul și maturarea concentrată a afinelor. Este un soi cu maturare foarte timpurie, deschizând sezonul de coacere a afinelor împreună cu alte soiuri timpurii, dar cu un sezon de coacere mai scurt, necesitând două sau chiar 3 recoltări. Fructele sunt de mărime mijlocie, de culoare albastră, cu pruină puternică, ferme, au un gust dulce, slab acidulat, fiind aromate și crocante.

În ceea ce privește conținutul biochimic, afinele din soiul Simultan sunt mai bogate în compuși chimici cu acțiune antioxidantă (antociani, polifenoli, acid citric) comparativ cu afinele din soiul Bluecrop. Prezintă o bună capacitate de păstrare în stare proaspătă, rezistând până la 10 zile la o temperatură cuprinsă între 1 și 4oC. Este un soi cu productivitate mijlocie spre mare, cu precocitate de rodire, și cu o recoltă de aproape 2 kilograme pe tufă în primii ani de fructificare.

Soiul acesta prezintă o bună rezistență la ger și la boli și dăunători. De regulă pentru plantațiile de afin din soiul Simultan se aleg soiurile acide sau slab acide din zona deluroasă. Se recomandă aplicarea de tăieri de normare, asigurarea apei și a materiei organice pentru obținerea unor fructe mari și a unor producții consistente.

Duke. Este un soi de origine americană, cu extindere și în Europa. Acest soi formează tufe viguroase, cu tulpini numeroase, ramificate moderat. Perioada de maturare a fructelor este timpurie. Fructele sunt de calitate bună, mijlocii-mari, ferme, rezistente la transport, au calități gustative bune și culoare albastru deschis. Este un soi de productivitate mijlocie până la mare. Manifestă rezistență la antracnoză și arsura bacteriană și toleranță la arsura ramurilor și septorioză.

De regulă se recomandă amplasarea plantațiilor în zone răcoroase, deoarece acest soi are pretenții mai ridicate față de perioada de frig. Totodată se recomandă alegerea de terenuri acide bogate în materie organică și aplicarea irigarii și fertilizării și a tăierilor de formare și fructificare.

Delicia. Este un soi românesc nou, selecționat pentru calitatea fructelor, aspect comercial și gust acidulat-dulce și intens aromat și precocitate de fructificare. Este de vigoare mijlocie, cu creștere mai înceată în primii ani, tufele fiind largi și scunde pe înălțime. Maturarea fructelor are loc începând cu prima decadă a lunii iulie și durează până la începutul lui august, fiind o coacere eșalonată.

Fructele sunt mari, de formă rotund-aplatizată, de culoarea bleu deschis cu multă pruină, conținut biochimic bogat în compuși cu acțiune antioxidantă. Fructele au capacitate bună de păstrare și destinație mixtă. Soiul are o mare precocitate de fructificare, producând încă din anul al doilea de la plantare până la 1 kilogram pe tufă și între 2 și 3 kilograme pe tufă în următorii ani. Este rezistent la antracnoză și arsura bacteriană și tolerant la arsura ramurilor și septorioză. Prezintă rezistență bună la ger.

În primii doi ani de la înființarea plantației este indicată îndepărtarea ramurilor mici pentru a imprima tufelor creștere înaltă și pentru a evita contactul fructelor cu solul. Totodată se recomandă tăierile de normare, asigurarea materiei organice pentru obținerea unor fructe mari și asigurarea cu apă în perioada dintre înflorit și sfârșitul recoltării.

Declanșarea culesului se face în momentul când bacele au culoare albastră–violacee și au atins parametrii organoleptici pentru a putea fi păstrate și conservate pe o durată mai mare de timp.

Pentru a putea strange toată recolta sunt necesare două sau chiar trei recoltări, în cazul soiurilor cu maturare concentrată, până la opt recoltări la soiurile cu maturare lentă, întinse pe o durată de până la 7 săptămâni.

După recoltare, fructele se pot păstra în spații răcoroase (pivnițe, beciuri) până la 5 zile, iar în spații frigorifice la temperature de până la 2°C păstrarea durează chiar și o lună, fără ca fructele să se deprecieze. Fructele afinului se valorifică atât ca fruct de desert pentru consum în stare proaspătă, cât și prelucrate sub diferite forme: compot, gem, peltea, siropuri, afinată. Producția de fructe este determinată de lucrările de îngrijire aplicate, numărul de plante la unitatea de suprafață, de zona de cultură. Nivelul producției poate varia, fiind cuprins între 4 și 10 tone pe hectar.

În scopuri terapeutice se folosesc atât frunzele de afin cât și fructele. Frunzele se strâng pentru uz începând cu sfârșitul lunii iunie până în luna septembrie, iar fructele se culeg în perioada iulie – august, chiar septembrie în locuri mai umbrite. Fructele de afin au în compoziția lor substanțe antibacteriene și antiseptice și un echivalent vegetal al insulinei. Sărurile de calciu, potasiu, sodiu, magneziu, vitaminele precum A, C, B1, B2 și proteinele conținute în afine chiar și după ce fructele sunt uscate, transformă afinul într-un adevărat medicament natural.

3.2.3. Tehnologia de cultivare

Materialul săditor de afin constă în butași înrădăcinați de 2 sau 3 ani, de regulă la ghivece sau numai cu balul de turbă pe rădăcini, din categoria biologică certificat. Reglementările în vigoare prevăd prin schemele de certificare recomandate pentru a fi folosite pentru producerea materialului săditor Vf (virus free/fără virusuri) testarea pentru 7 virusuri și organisme similare virusurilor (Virusul deformării frunzelor afinului, Phytoplasma opririi creșteri afinului, Phytoplasma mătură de vrăjitoare la afin, Phytoplasma înflorirea falsă la merișor, Mozicul afinului, Virusul pătării inelare roșii a afinului și Pătarea inelară la merișor).

Tehnologii de înființare și întreținere a plantației până la intrarea pe rod

Terenurile pe care vor fi amplasate plantațiile de afin trebuie să aibă însușirile chimice cât mai apropiate de cerințele acestei specii de cultură, astfel ca să nu necesite prea multe lucrări de ameliorare, îndesosebi corectarea și menținerea acidității solului, să aibă pante uniforme și reduse de până la 20% și să existe posibilități de mecanizare.

Pe solurile cu o aciditate mai scăzută se recomandă acidifierea prin folosirea de sulf pulbere aplicat pe sol cu minim 6 luni înainte de plantare. Lucrarea se execută numai cazul când solul are o valoare pH mai mare de 6, sulful aplicându-se odată cu distribuirea rumegușului toamna. În fiecare an se aplică o doză de întreținere de sulf pulbere în cantitate de 100 de kilograme pe solurile nisipoase și de 150 de kilograme pe solurile argiloase.

Distanțele de plantare diferă în funcție de sistema de mașini pentru lucrările de întreținere a solului, combatere a bolilor și dăunătorilor și a recoltării fructelor, astfel:

recoltarea manuală: între 2,5 și 3,0 metri x între 0,7 și 1,0 metri, rezultând între 3333 și 5714 de plante la hectar.

recoltarea mecanizată cu combina: 4,0 metri x 0,7 metri, rezultând 3571 de plante la hectar.

Se utilizează numeroase metode de irigare, cum ar fi irigarea prin aspersiune cu micro și macrojet și irigarea prin picurare, cu picurătoare dispuse de-a lungul furtunelor la cm în funcție de distanța de plantare între plante pe rând. Cantitatea de apă este diferită în funcție de stadiul de dezvoltare a plantelor, situându-se între 150 și 300m3 de apă la hectar.

Plantarea afinului cu tufa înaltă se poate realiza prin plantarea în rânduri obișnuite sau pe biloane înălțate, recomandate mai ales pe terenurile cu un exces temporar de apă în sol. În acest caz plantarea se poate face prin efectuarea de gropi individuale sau șanțuri deschise de-a lungul rândurilor, când se folosesc distanțe mai mici de plantare, între 0,7 și 0,8 metri.

Pentru satisfacerea cerințelor de sol ale se procedează la pregătirea localizată a terenului în vederea plantării. Aceasta constă în adăugarea în gropile sau șanțurile de plantare a turbei acide, apoi a rumegușului descompus sau semidescompus, a gunoiului de grajd putrezit, a compostului și a micorizei comerciale.

Acestea se pot administra fie singure, fie în amestec, atât între ele cât și cu solul din groapa de plantare. Din aceste materiale se obține un substrat îmbunătățit, ușor, cu drenaj acvatic foarte bun, bogat în materie organică.

Dimensiunile gropilor de plantare trebuie să fie de 40 x 40 x 40 de centrimetri, având în vedere faptul că rădăcinile de-a lungul vieții nu depășesc acest spațiu și se pot executa atât manual, cât și mecanizat cu ajutorul burghiului. Pe rând solul se menține prin mulcire cu rumeguș, talaș, scoarță de copac sau agrotextil, iar între rânduri solul se înierbează cu trifoi alb în amestec cu o specie graminee.

Fig. 11. Plantație de afin

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

Tehnologii de întreținere a plantației după intrarea pe rod

Menținerea mulciului de rumeguș de-alungul rândului pe o lățime de 100 sau 120 de centimetri prin refacere anuală a stratului în grosime de 10-15 centimetri. În cazul plantării afinului pe biloane acoperite cu agrotextil îmburuienarea este diminuată foarte mult, exceptând zonele decupate de la baza plantei, unde se dezvoltă buruieni în situația în care nu se folosește un strat de mulci. Solul dintre rânduri se menține înierbat cu cosirea repetată, de până la 4 ori pe sezon, când iarba atinge înălțimea de 15-20 de centimetri.

Când se constată scăderi sub limita normal de zinc și fier se verifică pH-ul solului, iar când cuprul scade sub valorile normale se verifică dozajul materiei organice care se aplică în plantație. Dacă se dă doza de menținere de sulf pulbere, menționată la lucrările de pregătire a plantării, valorile pH ale solului rămân în parametrii favorabili creșterii și dezvoltării plantelor. La cultura afinului fertilizarea se efectuează la sol, foliar și de îngrășăminte se stabilesc în funcție de starea de nutriție a plantelor care se determină prin diagnoză foliară.

Se utilizează numeroase metode de irigare, spre exemplu irigarea prin aspersiune cu micro și macrojet și irigarea prin picurare, cu picurătoare dispuse de-a lungul furtunelor la 70, 100 și 120 de centimetri în funcție de distanța de plantare pe rând. Cantitatea de apă este diferită în funcție de stadiul de dezvoltare a plantelor, fiind cuprinsă între 150 și 300 de m3 de apă la hectar. Odată cu apa de irigat, în momente bine stabilite, se aplică și fertilizarea cu nutrienți în formule de aplicare în funcție de stadiul de dezvoltare și fenofaza de creștere și fructificare a plantei în cursul vegetației.

Fiind o specie originară din zonele submontane, afinul necesită soluri bine aerate, acide și cu umiditate ridicată, preferând pentru cultură zonele mai înalte cu precipitații naturale de peste 700-800mm. Nu suportă seceta prelungită care afectează creșterea și diferențierea mugurilor de rod.

Suplinirea deficitului momentan de apă din sol se poate face prin instalații de irigare prin picurare, cu furtunuri de udare de 16-20 de milimetri, așezate sub rândurile de plante și cu picurătoare de 2-4 litri la hectar, distanțate între ele în funcție de distanțele dintre plante pe rând și de textura solului. Irigarea prin microaspersiune pentru cultura afinului se aplică prin instalații fixe de udare cu furtunuri așezate pe sol, sub rânduri, iar microaspersoarele vor fi montate pe prelungitoare cu trepiede fixate deasupra coroanei plantelor de cultură.

Debitele emițătoarelor de apă și distanța dintre ele se corelează cu distanțele dintre rânduri și cu raza de udare, cu posibilitatea de a uda parțial sau integral suprafața terenului. Adâncimea în sol la care se dezvoltă sistemul radicular al afinului este cuprinsă în medie între 20 și 40 de centimetri, adâncime pentru care se monitorizează tensiunea apei din sol. De remarcat este faptul că în general pH-ul apelor din România fiind ușor alcalin, după câțiva ani cu irigare, apa utilizată poate crește pH-ul solului, fiind necesară amendarea periodică a acestuia.

3.3. Alunul (Corylus Avellana)

3.3.1. Caracteristici

Alunul este o plantă pomicolă al cărei areal este stabilit în funcție de factorii de mediu (temperatura, precipitațiile, lumina, vântul, solul, etc.).

Fig. 12. Alunul (Corylus Avellana)

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

În condițiile din România alunul crește spontan în zona colinară și deluroasă până la altitudini cuprinse între 600 și 800 de metri. Relieful favorabil culturii de alun este cu terenul plan sau ușor în pantă. De regulă alunul se înmulțește și pe terenurile cu pantă de peste 10%, dar se înmulțește mai mult în stare spontană. Relieful frământat devine restrictiv pentru cultura alunului din cauza conținutului ridicat de argilă, al fertilității solului și a imposibilității mecanizării lucrărilor. Solul este un factor complex cu implicații majore în reușita culturii, astfel că stratul de sol destinat plantațiilor intensive de alun trebuie să aibă o grosime minima de 60 de centimetri. Cele mai favorabile soluri sunt cele cu textură lutoasă, lutoaso-argiloasă și cele aluvionare. Alunul solicită terenuri cu pH cuprins între 6,0-7,8, iar în cazul formării de trufe pH-ul trebuie să fie peste 7,0. Nu se recomandă plantarea alunului pe terenurile cu apă freatică la adâncime mai mică de 1,5 metri.

Temperatura este un factor limitativ, care limitează aria de cultură a alunului. Alunul se comportă bine în regiuni cu temperaturi moderate vara, fiind mai puțin pretențios față de climă decât nucul. Temperaturile orare optime ale speciei se situează între 10 și 24°C, iar cele absolute minime sunt de 5°C și maximele de 35°C. Necesarul de ore de frig este cuprins între 0 și 7°C în sezonul de repaus, este foarte scăzut și oscilează în funcție de soi între 100 și 900 de ore. Rezistă în perioada de repaus pană la -30°C, însă gerurile ușoare din perioada umflării mugurilor pot provoca pagube însemnate. Alunul suportă greu oscilațiile mari de temperatură din timpul iernii.

Lumina influențează direct creșterea și fructificarea alunului. Densitatea prea mare a plantelor, expoziția și modul de dirijare a coroanelor poate cauza numeroase efecte negative de umbrir, ducând la slaba fructificare în părțile umbrite.

Umiditatea în sol și aer este un factor indispensabil în reușita culturii de alun. Nevoile alunului față de apă sunt foarte ridicate. Sunt necesare cantități de precipitații în sumă de peste 700mm, cu repartizare echilibrată în timp, iar pentru zonele cu deficit de precipitații se impune compensare deficitului prin irigare.

Mișcările aerului sunt de foarte mare importanță în perioada de înflorire a alunului. Alunul este plantă cu polenizare anemofilă (cu ajutorul vântului), iar lipsa vânturilor sau vânturile foarte puternice pot influența negativ polenizarea florilor.

Cerințele alunului față de factorii de mediu sunt satisfăcute în majoritatea zonelor țării noastre, cu excepția munților. Se impune atenție la folosirea zonelor cu temperaturi minime absolute sub -33°C, precum și a zonelor secetoase, în care este neaparat nevoie de completarea deficitului de apă.

3.3.2. Întrebuințare

Sortimentul de soiuri la alun este relativ redus la nivel mondial și este alcătuit din soiuri cu origine specifică, adaptate anumitor zone. În România sortimentul de soiuri este alcătuit din soiuri autohtone, la care se adaugă și unele străine, cu completare satisfăcătoare la condițiile climatice ale zonelor de cultură.

Soiurile de alun își maturează fructele începând cu sfârșitul lunii august și până la sfârșitul lunii septembrie. Condițiile climatice diferite din regiunile României reușesc să decaleze maturarea fructelor la același soi de alun cu până la 10 zile. Recoltarea se face în verde, adică cu involucru și se distribuie direct la piață în uscat, fără involucru. Recoltarea manuală, prin scurtarea și adunarea de pe sol este dificilă și randamentul este scăzut, obținându-se producții între 30 și 60 de kilograme la hectar, astfel că se folosesc la recoltare utilaje speciale: vibrator, măturător cu pick-up, aspirator cu curățire de involucru. Ulterior recoltării fructele se spală, se usucă și se sortează pentru livrare. Alunele pot fi păstrate între 6 și 12 luni, fără să sufere deprecieri, la o temperature de 21oC și umiditate de 65%.

Alunele sunt bogate în vitamine din complexul B, care ajută la menținerea tonusului muscular, ușurează activitatea tractului gastro-intestinal, precum și buna funcționare a ficatului, ochilor și pielii. Miezul de alune este indicat în alimentația copiilor, a adolescenților, sportivilor, bătrânilor, persoanelor anemice, tuberculoșilor, femeilor cu tulburări de menopauză, precum și în cazuri de neurastenie, impotența, nefrite, colici nefritice, viermi intestinali. Alunele se numără printre fructele cele mai consistente și au un procent crescut de calciu și fosfor, substanțe care cresc puterea de concentrare și receptivitate.

3.3.3. Tehnologia de cultivare

Alunul se înmulțește obișnuit prin marcotaj (prin mușuroire, chinezesc). Marcotele și chiar drajonii se desprind de pe planta mamă și se trec la fortificare pentru unul sau 2 ani. În acest fel plantele își formează un sistem radicular bogat și prezintă o creștere aeriană cuprinsă între 30 și 120 de centimetri.

Deoarece sistemul radicular al soiurilor de alun este foarte sensibil la contactul cu aerul, deshidratându-se rapid, se impune ca la transportarea acestui material săditor plantele să fie introduse în saci de plastic cu turbă sau rumeguș umed. Materialul săditor se scoate din saci abia în momentul în care se plantează.

Tehnologii de înființare și întreținere a plantației până la intrarea pe rod.

Amplasarea și organizarea plantațiilor de alun de peste 5 hectare se va face în microzonele favorabile. Plantațiile intensive se fac pe terenuri plane sau cu pantă de maxim 10%. Plantațiile care au ca scop principal combaterea eroziunii solului și ca scop secundar producția de fructe pot fi amplasate și pe terenurile în pantă, însă în acest caz lucrările tehnologice se vor face manual.

La alegerea locului plantației se ține cont de faptul că solurile sunt bine drenate, cu textură lutoasă sau aluvionare, cu pH cuprins între 6,0 și 7,8 și cu conținut în calcar activ de până la 12%. Apa freatică nu trebuie să fie mai sus de 2,0 metri, dar nici mai jos de 4,5 metri.

Pregătirea anumitor suprafețe de teren cu scopul de a înființa o plantație de alun presupune următoarele tipuri de lucrări agricole:

delimitarea terenului și marcarea aliniamentului gardului de protecție

defrișarea și înlăturarea vegetației lemnoase sau ierboase existente

modelarea unor porțiuni de teren care favorizează acumularea apei sau împiedică lucrările mecanice

mobilizarea solului la adâncimi cuprinse între 50 și 60 de centimetri prin desfundare sau scarificare dublă, în sens perpendicular

aplicarea de pesticide cu rol în combaterea bolilor, insectelor și nematozilor

fertilizarea pe toată suprafața cu gunoi de grajd (între 40 și 60 de tone la hectar), Fosfor (100 de kilograme la hectar) și Potasiu (80 de kilograme la hectar)

arătura la 30 – 35 de centimetri și nivelarea ușoară

discuirea pe două direcții înainte de plantare.

Pichetarea și săparea gropilor se face la 5 x 3 metri. Gropile au dimensiunile de 0,6 x 0,6 x 0,6 metri și la fiecare groapă se administrează aproximativ 20 de kilograme de gunoi de grajd.

Tehnologii de întreținere a plantației după intrarea pe rod

În cultura alunului se practică sistemul de înierbare cu ierburi perene, între rândurile de pomi, iar pe rând un metru deoparte și de alta se lucrează manual de 2 sau 3 ori pe an sau se erbicidează. De altfel, adâncimea de lucru a solului nu trebuie să depășească 22 de centimetri.

Principala problemă a sistemului de întreținere o constituie recoltarea alunelor. Aceasta se poate face modern cu utilajele necesare, dar și manual. Indiferent de metodă se impune ca solul să fie nivelat și curat, pentru a putea aduna alunele cu ușurință de pe sol. Un alt aspect esențial în cultura alunului este prezența drajonilor lângă trunchi. Drajonii se formează în fiecare an și pot fi îndepărtați manual, cu săpăliga și foarfeca de tăiat pomi sau prin erbicidare de contact.

Cultura intensivă a alunului necesită un aport hidric prin irigare, în toate zonele și mai ales cele cu precipitații sub 700mm anual. Sistemele de irigare folosite sunt cele cu irigare localizată prin picătură sau cu microjet. Irigarea prin picurare prezintă avantajul că permite aportul continuu de umiditate, utilizând însă o cantitate redusă de apă și mai puțină mână de lucru.

Prin irigare este necesar ca în sol să se mențină aproximativ 65% din rezerva de apă utilă a solului, pe perioada de timp din iunie până în august. Irigarea se face în cursul lunilor mai, iunie, iulie și august, de cel puțin 3 ori pe lună.

3.4. Murul (Rubus Fructicosus)

3.4.1 Caracteristici

Soiurile de mur fără ghimpi sunt sensibile la temperaturile scăzute din timpul iernii, începând de la temperaturi de -15oC, în funcție de durata perioadei de frig, fiind afectată inclusiv producția de fructe de anul următor. Soiurile de mur cu ghimpi, suportă temperaturi de până la -25 C, ceea ce conferă acestei specii o mai mare adaptare la condițiile țării noastre. Cerințele față de apă sunt mari, ca și la zmeur. Soiurile de mur au cerințe mari față de apă în perioada creșterii și maturării fructelor. În condiții de secetă fructele rămân mici și nu se mai coc. De asemenea nu suportă excesul de umiditate din sol. Murul se poate cultiva pe soluri semi-grele, argilo-nisipoase și are o toleranță scăzută la conținutul de săruri din sol.

Fig. 13. Murul (Rubus Fructicosus)

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

Materialul săditor de mur constă din plante, libere de bolile virotice, vârstă de maxim 2 ani, obținute prin cultură de meristeme in vitro sau din butași înrădăcinați, livrați la ghivece sau cu rădăcină nudă, din categoria biologică certificat.

Plantele trebuie să aibă cel puțin două tulpini de dimensiuni cuprinse între 20 și 40 de centimetri și rădăcini bine dezvoltate, sănătoase și turgescente. Murul este infectat de virusurile și phytoplasma care infectează și zmeurul, astfel că este esențial ca materialul săditor ce urmează a fi plantat să fie obținut prin devirozare.

3.4.2 Întrebuințare

Murul se cultivă pentru fructele care se pot consuma, fie în stare proaspătă, fie în stare prelucrată sub diferite forme: suc, sirop, peltea, dulceață, șerbet, lichior. Murele au conținut biochimic bogat în vitamina C, vitamina A, acizi organici, săruri minerale și pigmenți antocianici. În cultură se folosesc mai multe soiuri de mur, multe de proveniență străină, unele mai rezistente, altele mai puțin rezistente la ger.

Dawson este un soi cu ghimpi, de origine americană, cultivat pentru câteva însușiri principale: rezistența la ger, creșterea tulpinilor rareori depășește 2,5 metri înălțime, astfel că în zonele fără vânturi nu necesită sistem de susținere.

Soiul este preferat și pentru timpurietatea maturării fructelor. Soiul Dawson este viguros, prezintă toleranță la boli, dar se infectează ușor cu virusul îngălbenirii frunzelor. Fructele de mur Dawson au aproximativ 6 grame, fiind rotund-conice, de culoare neagră lucioasă la maturare deplină și mată la supramaturare, cu rezistență mijlocie la transport. Maturarea fructelor are loc la mijlocul lunii iunie, soiul având o productivitate mijlocie.

Thornfree este un soi de mur fără ghimpi, tolerant la bolile specific murului, însă în unii ani favorabili este sensibil la rugina și pătarea purpurie a scoarței. Soiul are un potențial de producție mare, fructele fiind de mărime mijlocie și având în medie cam 6 grame.

Fructele au o formă conic-alungită, de culoare neagră strălucitoare, de fermitate medie, cu gust dulceag acidulat și suc foarte intens colorat. Maturarea începe de la sfârșitul lunii august și durează până la căderea brumelor.

Perioada de recoltare a murelor este cuprinsă între 20 și 50 de zile în funcție de soi și de condițiile climatice. La soiurile cu ghimpi, în cazul unor sezoane excesiv de călduroase, recoltatul se încheie în 20 de zile, iar la soiurile fără ghimpi perioada culesului se poate extinde la 45 de zile.

Fructele sunt perisabile, astfel că este necesar ca acestea să se culeagă pe timp uscat și răcoros. Pentru valorificarea în stare proaspătă, culesul se face direct în casolete de 250 sau 500 de grame, după care acestea se așează în lădițe și se introduc imediat în spațiul frigorific, la temperaturi de 1-2oC, până în momentul valorificării. Depozitarea în spatial frigorific poate dura până la 4 zile, cu condiția ca temperatura să se mențină în parametrii menționați anterior.

Frunzele uscate de mur conțin o cantitate apreciabilă de materii tanate, derivați flavonici, vitamina C, acizi organici (acid malic, acid oxalic, acid tartric, acid lactic), inozitol. Acestea se recoltează în tot cursul verii și se usucă în șoproane, în poduri sau artificial la temperature cuprinse între 40 și 50°C.

Fructele sunt bogate în vitamina A, acid citric, salicilic, pectină, mucilagii. Fructele sunt foarte gustoase și se consumă ca atare când sunt coapte, dar din ele se mai pot prepara diverse gemuri, jeleuri, compoturi, siropuri și băuturi alcoolice. Fructele consumate proaspete au un efect ușor laxativ.

3.4.3. Tehnologia de cultivare

Tehnologii de înființare și întreținere a plantației până la intrarea pe rod

Se aleg terenuri adăpostite natural de dealuri, păduri, perdele de protecție sau terenuri cu o expoziție favorabilă ferite de curenți reci și vânturi puternice, din zone unde temperatura minimă nu scade sub -15 C. Pentru plantațiile mai mari de mur se vor alege terenuri plane sau terenuri cu pante mici, pentru a se putea realiza mecanizat lucrările tehnologice.

Orientarea rândurilor să fie pe direcția nord-sud pentru ca plantele să beneficieze de cât mai multă lumină. Pregătirea terenului se efectuează cu cel puțin 40 de zile înainte de plantare și constă în eliberarea de resturi vegetale, desfundat la adâncimea de 35-50 de centimetri sau un arat adânc la cel puțin 35 de centimetri.

Distanțele de plantare sunt în funcție de vigoarea soiurilor, modul de întreținere a solului dintre rânduri, utilajele folosite la lucrările din plantație, inclusiv mașinile de stropit, astfel: între 2,5-3,0 metri între rânduri și 0,8 metri între plante pe rând la soiurile cu tufa compactă și creștere erectă și între 1,5–2,0 metri la soiurile cu creștere semierectă și târâtoare, cu tulpini lungi și foarte lungi.

Conducerea plantelor este diferențiată în funcție de modul de creștere al soiurilor, de mărimea suprafeței cultivate, sistema de mașini. În plantațiile comerciale cel mai utilizat sistem de susținere este susținerea pe spalier cu 3 sârme, fixate la 0,7, 1,2 și 1,7 metri de la sol, pe care se leagă tulpinile în formă de evantai. Stâlpii pot fi din beton, lemn, țeavă, de 2,2 metri lungime, din care 0,4 metri în sol și 1,8 metri la suprafață, amplasați la distanță unul de altul. Soiurile de mur cu creștere erectă se pot cultiva și fără sistem de susținere prin scurtarea tulpinilor la o înălțime care să nu permită aplecarea lor. Instalarea sistemului de susținere se efectuează înainte de plantare sau imediat după așezarea plantelor în câmp.

Se utilizează în plantațiile de mur irigarea prin aspersiune sau irigarea prin picurare. În primii doi ani de viață ai plantației se aplică udări de câte ori este necesar, astfel ca plantele să nu sufere de lipsa apei. Cantitățile de apă aplicată și datele de irigat sunt în funcție de umiditatea din sol, natura solului. După jumătatea lunii septembrie se recomandă întreruperea irigării, cu scopul de a reduce creșterea vegetativă și a favoriza coacerea lemnului.

Momentul efectuării plantării este în funcție de zona de cultură, de sortiment și de posibilitățile de pregătire a terenului. În general, soiurile fără ghimpi se plantează primăvara devreme într-un teren pregătit dintoamnă, iar în zonele cu un climat cald murul se poate planta și toamna, la sfârșitul lunii octombrie. Speciile de mur cu ghimpi se plantează toamna în luna octombrie, indiferent de zona lor de cultură.

Plantarea puieților se face în gropi cubulare, cu dimensiuni de 40 x 40 x 40 centimetri. Gropile se sapă manual sau mecanic, cu burghiul. În timpul plantării puietilor se aplică și o fertilizare localizată cu aproximativ 5 kilograme de gunoi de grajd descompus pe groapă.

Solul se menține curat de buruieni în primii 3 ani după plantare atât între rânduri, prin arături superficiale, discuiri și frezări repetate, cât și pe rând, prin prașile manuale. Nu se recomandă înierbarea și aplicarea de erbicide pe bază de glyphosate.

Ulterior plantării se scurtează tulpinile la 15-20 de centimetri, pentru a forța apariția de noi tulpini viguroase de la baza tufei. În cursul verii creșterile se conduc și se leagă de sârmele șpalierului. În primăvara celui de-al doilea an, se aleg maxim 3 tulpini viguroase care se scurtează la 1,20 metri și se leagă de sârme, iar ramificațiile acestora se taie la 20 de centimetri și se răresc, oprindu-se maxim 3 ramificații, iar restul creșterilor se taie de la sol.

Fig. 14. Plantație de mur

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

Tehnologii de întreținere a plantației după intrarea pe rod

Solul se menține curat de buruieni prin prășire sau erbicidare. Începând cu anul 4, dacă se asigură irigarea, intervalul dintre rânduri se înierbează cu ierburi perene care se cosesc repetat. Pentru menținerea potențialului productiv al plantației în fiecare an se aplică îngrășăminte chimice complexe la finele lunii februarie-începutul lunii martie, fertilizări faziale cu azot de la dezmugurit până la mijlocul lunii iunie. Pentru o bună nutriție a plantelor se aplică și fertilizări foliare sau fertirigări. În plantațiile de mur pe rod, în funcție de recolta scontată, de conținutul solului în macroelemente și de diagnoza foliară se vor aplica elemente minerale.

Murul, fiind un mare consumator de apă, pe întreaga perioadă de vegetație se aplică între 5 și 7 udări, cu norme de udare cuprinse între 350 și 400 de m3 de apă la hectar. În situația în care irigarea se face prin picurare, volumul de apă pe unitatea de suprafață se reduce cu 20%. Ulterior datei de 20 septembrie plantațiile de mur nu se mai irigă sau se irigă puțin, cu scopul de a favoriza pregătirea pentru iernat, lignificarea tulpinilor și acumularea hidraților de carbon.

3.5. Cornul (Cornus Mas)

3.5.1. Caracteristici

Cornul este un arbust de talie mare cu frunze ovate, cu nervuri paralele. Florile cornului sunt mici, galbene, cu 4 petale, adunate în câte 10-20 inflorescențe ce apar înaintea frunzelor, la începutul lunii martie. Cornul dezvoltă fructe roșii, de tip drupe, ușor alungite de aproximativ 2 centimetri, care conțin un singur sâmbure și sunt cunoscute popular drept coarne.

În ceea ce privește cerințele față de lumină, cornul este iubitor de lumină și de căldura, instalându-se în flora spontană numai pe versanții sudici. Cornul este rezistent la secetele lungi și nu are pretenții mari față de sol, rezistând pe cele mai variate terenuri. Pomul este viguros putând ajunge la o înălțime de 3,2 metri. Mugurii floriferi se diferențiază la mijlocul lunii august. Fructul este mare, de culoare roșu-închis având greutate medie de aproximativ 2,70 grame. Randamentul pulpei este de până la 47%.

Fig. 15. Cornul (Cornus Mas)

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

Cornul crește în zonele de deal și de munte, însă îl întâlnim și în grădini sau parcuri, ca plantă ornamentală, datorită înfloririi sale timpurii și a aspectului deosebit. Cornul valorifică bine o categorie mare de soluri improprii pentru ale specii.

Totuși, pentru înființarea plantațiilor de corn sunt indicate terenurile adăpostite de vânturi, aflate lângă perdele de protectie sau situate la poalele pădurilor. Terenul destinat plantației trebuie să fie plan sau în pantă de maxim 15%, situate pe versanți uniformi cu expoziție sudică, sud-vestică sau sud-estică. În cadrul plantației rândurile se proiectează în așa fel încât lungimea acestora să nu depășească 200 de metri.

3.5.2. Întrebuințare

Coarnele sunt comestibile în stare proapătă, dar necoapte au un gust astringent. La coacere coarna devine roșu închis sau galben intens și are un gust duce-acrișor, între merișoare și vișine. Procesul de coacere continuă după ce fructul este cules sau cade din copac. Fructele conțin zaharuri, substanțe tanoide, cornină, acizi organici, diverse substanțe minerale și vitamina C.

Fructele se maturează în mod eșalonat începând cu luna august și până în luna octombrie, când se recoltează fie cu mâna, fie prin scuturare pe prelate. Fructele se pot recolta și înainte de maturarea deplină, atunci când sunt ferme și se pot depozita în spații frigorifice la temperature de 4oC. Consumul fructelor în stare proaspătă este limitat de gustul lor astringent și acrișor, de aceea de cele mai multe ori fructele se prelucrează sub formă de dulceață, marmeladă, compot sau lichior.

Fructele de corn sunt comestibile, însă în stare proaspătă au gust ușor astringent, astfel că ele se folosesc gătite, având aromă acidă. Fructele de corn sunt folosite la producerea gemului și sosurilor sau se consumă uscate.

În țara noastră fructele de corn se folosesc la fabricarea de cornată, care este o băutură alcoolică în genul vișinatei, preparată din fructe de corn fermentate amestecate cu zahăr și alcool. Coarnele sunt recomandate în cazuri de diabet zaharat deoarece ajută la scăderea nivelului de zahăr din sânge. În plus, aceste fructe sunt un bun remediu pentru indigestie, dureri de cap, normalizează activitatea enzimatică a pancreasului, ajută în tratamentul paraziților intestinali, crampelor, icterului, afecțiunilor de ficat, enteritelor, enterocolitelor, bolilor gastro-intestinale în general.

Cornul este cultivat destul de des și ca plantă ornamental, pentru frumusețea florilor sale, înflorite la sfârșitul iernii. Se utilizează si scoarța de corn, care se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu și frunzele tinere, care se recoltează primavera. Frunzele uscate se prepară sub formă de decoct, de ceai sau de infuzie fiind benefice în caz de diaree.

3.5.3. Tehnologia de cultivare

Tehnologii de înființare și întreținere a plantației până la intrarea pe rod

Pregătirea terenului în vederea înființării plantațiilor constă în:

eliberarea terenului (dacă este cazul) de planta premergătoare culturii de corn

arătura la o adâncime de 20-30 de centimetri, urmată de discuirea arăturii

pichetarea terenului la distanța de 4 metri între rânduri și 3 metri între plante pe rând, astfel densitatea plantației putând ajunge la 1000-1250 de plante la hectar.

Plantarea se realizează fie cu material săditor obținut prin altoire pe portaloi de corn, fie cu material săditor obținut pe cale generativă. Plantarea se face toamna, de regulă la începutul lunii noiembrie sau primăvara devreme, ținându-se însă cont de faptul că cornul pornește timpuriu în vegetație. La fiecare groapă de plantare se administreză 5 kilograme de mraniță, 40 de grame de superfosfat și 30 de grame de sare potasică.

În plantațiile comerciale cornul se poate conduce sub formă de tufă, cu trunchi înalt sau pitic. Conducerea sub formă de tufă aplatizată se practică în plantațiile extensive, pe terenuri în pantă unde cornul are rolul de fixare a solului.

Distanțele de plantare sunt de 4 metri între rânduri și de 3 metri între plante pe rând. Conducerea sub formă de trunchi înalt (0,70 – 0,80 metri) se practică in plantațiile comerciale iar ulterior formării nu mai necesită prea multe intervenții, distanțele de plantare recomandate fiind aceleași. Si conducerea cu trunchi jos (0,30 – 0,40 metri) este o formă de coroană ce răspunde bine cerințelor biologice ale speciei.

Tehnologii de întreținere a plantației după intrarea pe rod

Începând cu anul al patrulea de la plantare, solul se mulcește pe rând cu fân sau paie, menținându-se înierbat între rânduri cu ierburi perene care se cosesc de minim 3 ori în timpul vegetației. La intervale de timp de 3 ani, se aplică fertilizare toamna cu gunoi de grajd în doză de maxim 4 kilograme la plantă, 40 de grame de superfosfat la plantă și 20 de grame de sare potasică la plantă.

Tăierea de rodire se face târziu, când creșterea vegetativă scade in intensitate. Tăierea de rodire este ușor de executat, cornul diferențiind muguri de rod pe toate categoriile de ramuri, în afara celor mai tinere de 1 an. La corn apare fenomenul de periodicitate de rodire, pentru evitarea căruia este necesară repartizarea cât mai uniformă a rodului, prin îndepărtarea anumitor formațiuni fructifere. Când creșterile vegetative sunt din ce în ce mai mici se realizează tăieri de întinerire în lemn.

Fig. 16. Plantație de corn

Sursa: MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

CONCLUZII

Pomicultura este sectorul principal al horticulturii ce se ocupă cu studierea particularităților biologice și ecologice ale speciilor pomicole, având ca obiectiv principal stabilirea măsurilor tehnologice corespunzătoare, în vederea obținerii de recolte mari, constante și superioare calitativ. Importanța culturilor pomicole reiese și din faptul că fructele reprezintă singura categorie de alimente de origine vegetală ce intră în alimentație așa cum este produsă de către plantă, fără adaosuri sau alte prelucrări.

Funcția principală a pomiculturii se referă la crearea echilibrului agro – silvopastoral – ecologic necesar relației om – natură, la popularea și valorificarea zonelor puțin accesibile. Prin funcțiile sale, pomicultura răspunde obiectivelor actuale ale omenirii: obținerea de resurse, menținerea cadrului natural nemodificat, valorificarea condițiilor ecologice, atenuarea poluării, ocuparea forței de muncă și creșterea producției pomicole.

Comuna Mărișel este așezată pe un platou înalt al Munților Gilăului, la o distanța de aproximativ 50 de kilometri de orașul Cluj-Napoca și la o altitudine de 1250 de metri. Relieful are suprafețe ondulate și culmi ușor rotunjite și domoale, dar și văi adânci și versanți abrupți. Pomicultura în zonă este bine reprezentată prin cultura a diverse specii și soiuri, ce au condiții pedoclimatice favorabile pentru creștere și fructificare, asigurând un consum eșalonat de fructe pe toată durata anului.

Speciile de pomi și arbuști fructiferi din țara noastră se pot clasifica din punct de vedere al criteriului botanic, din punct de vedere al habitatului și după tipul și gradul de perisabilitate al fructului.

Din punct de vedere botanic speciile pomicole de climat temperat aparțin clasei Magnoliatae (Dicotyledonatae), fiind grupate în familii, subfamilii, genuri și specii. Atât ca număr, cât și ca importanță economică, majoritatea pomilor și arbuștilor cultivați în țara noastră aparțin familiei Rosaceae cu cele trei subfamilii: Pomoideae, Prunoideae și Rosoideae. În funcție de habitat plantele pomicole se împart în: pomi propriu-ziși; arbustoizi; arbuști; semiarbuști; liane; plante fructifere semierboase.

Pomii propriu-ziși sunt reprezentați de plante viguroase cu un trunchi bine definit și coroană cu dimensiuni mari, care pot avea înălțimi cuprinse între 5 și 20 de metri și o durată de viață cuprinsă între 15 și 100 de ani.

Pomii propriu-ziși au un ritm mai încet de dezvoltare, necesitând astfel mai mulți ani până la intrarea pe rod. Se înmulțesc prin semințe (speciile sălbatice, portaltoii), altoire, iar unele specii și prin drajoni (prun, vișin). Din grupa pomilor proprii-ziși fac parte: mărul, părul, cireșul, vișinul, prunul, caisul, nucul și castanul.

Dintre toate speciile pomicole caracteristice climatului temperat din țara noastră, mărul deține primul loc, atât din punct de vedere al suprafeței, cât și din punct de vedere al producției de fructe. Marea sa disponibilitate în consum este determinată de mai mulți factori, dintre care principalul este durata de păstrare îndelungată a fructelor, alături de deosebita zestre biologică a speciei, respectiv a miilor de soiuri și a speciilor de portaltoi, care permit combinații pretabile pe diverse soluri, în sisteme de cultură diferite.

Arbuștii sunt plante lemnoase cu talie mica, crescând doar până la 2 metri, care prezintă între 10 și 20 de tulpini de grosimi și înălțimi aproape egale, apărute în zona coletului, formând tufe compacte. Au un ciclu de dezvoltare foarte scurt, deoarece intră pe rod însă din anul al doilea, însă trăiesc doar 10-15 ani. Arbuștii emit rădăcini adventive și se înmulțesc pe cale vegetativă prin drajoni și butași, dar și prin semințe.

Cele mai reprezentative specii din grupa arbuștilor sunt coacăzul negru și cel roșu, agrișul, și afinul. În funcție de cerințele specifice față de apă arbuștii fructiferi sunt specii cu cerințe foarte mari de apă. Afinul este o specie de climă temperată, având cerințe moderate pentru temperature și fiind doarte des întâlnit în zona analizată, respectiv cea a comunei Mărișel.

Evidențierea importanței pomiculturii în zona Munților Apuseni, specific comuna Mărișel, are ca scop și demonstrarea necesității înființării de noi culturi pomicole, menținându-se astfel tradițiile locului. Totodată lucrarea evidențiază faptul că creșterea și fructificarea culturilor de pomi și arbuști fructiferi se desfășoară sub influența unor factori ereditari, dar și a unor factori ecologici. Urmărirea și îmbunătățirea condițiilor naturale ale zonei este extrem de importantă, deoarece astfel se pune în valoare potențialul maxim de producție al culturilor pomicole sau arboricole.

BIBLIOGRAFIE

Aurelian Adrian Baciu, Pomicultură generală, Editura Universitaria, Craiova, 2005.

Dorin Sumedrea, Ilarie Isac, Mihail Iancu, Aurelian Olteanu, Mihail Coman, Ion Duțu, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Inlevel Multimedia, Otopeni, 2014.

Eric Dumont, Altoirea pe înțelesul tuturor, Ediția a III-a, Editura Mast, București, 2016.

Floarea Lupescu, Altoirea pomilor, Editura Ceres, București, 2013.

Gică Grădinariu, Mihai Istrate, Pomicultură generală și specială, Editura TipoMoldova, Iași, 2010.

MADR, Pomi, arbuști fructiferi, căpșun. Ghid tehnic și economic, Editura Invel Multimedia, București

Mihai Istrate, Gradinariu Gică, Pomicultură generală și specială, Tipografia Moldova, Iași, 2009.

Nicolae Ghena, Grigore Mihăescu, Marius Popescu, Victor Cireașa, Ion Godeanu, Gheorghe Drobotă, Pomicultură generală și specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.

Nicolae Cepoiu, Pomicultură aplicată, Editura Științelor Agricole, București, 2001.

Nicolae Constantinescu, Aurel Negrilă, Natalia Ghena, Pomicultura, volumul 1, Editura Agro-Silvică , București, 1967.

Horticultorul.ro