Poluarea Si Protectia Mediului

POLUAREA SI PROTECTIA MEDIULUI

CUPRINSUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

POLUAREA MEDIULUI

[NUME_REDACTAT] temporală și spațială a elementelor de mediu este o realitate. Apariția componentei socio – umane a mediului înconjurător a introdus o noua dimensiune în cadrul acestuia, dimensiune care se dezvoltă pe măsura cresterii populației și a amplificării procesului industrial. Intervențiile asupra geosistemelor au generat efecte uneori cunoscute și previzibile, alteori nici măcar bănuite.

Indicatorii de mediu demonstrează că majoritatea condițiilor fizice ale Terrei se degradează permanent. Cel mai important indicator al sănătății planetei – scaderea numărului de specii de plante și animale – este în regres. În continentul [NUME_REDACTAT] au dispărut 37,5 % din numărul de specii de pești de apă dulce, fenomen care are la bază o dublă cauză: necesarul sporit de apă dulce preluată din râuri și poluarea acestora.

În ansamblul său starea planetei s-a degradat alarmant, iar procesul continuă. Cei mai mulți dintre factorii care determinat această stare sunt cunoscuți, în timp ce procesele complexe care o generează sunt doar în parte elucidate. Începând de la la jumătatea secolului trecut s-au intensificat exponențial trei tendințe distincte care au contribuit direct la intensificarea presiuniilor exercitate asupra mediilor naturale:

cresterea populației;

cresterea explosivă a producției economice mondiale;

distribuția veniturilor.

Nici una dintre cauzele enumerate nu a avut o tendință constantă de evoluție, deoarece nici una dintre ele nu poate evolua independent. Fiecare este nemijlocit legată de celelalte și în primul rând de limitele naturii. Fiecare generează poluare, iar poluarea determină ieșirea factorilor de mediu din starea de echilibru dinamic și stabilirea altor echilibre, cu efecte dăunătoare asupra vieții.

Din punct de vedere termodinamic, starea unui sistem poate fi descrisă de către o sumă de parametri fizico-chimici, variabili în timp și spațiu. Cu cât sistemul este mai complex, cu atât este nevoie de mai mulți parametri pentru a-l putea defini. Mediul natural poate fi caracterizat cu ajutorul principiilor termodinamicii.

Proprietățile termodinamice ale unui sistem natural, care depind numai de starea lui la un moment dat, nu și de drumul parcurs pentru atingerea acelei stări, poartă denumirea de funcții de stare. Fiecare dintre geosfere este rezultatul unor procese complexe petrecute pe durata câtorva miliarde de ani. Proprietățile termodinamice ale geosferelor pot fi intensive sau extensive.

Proprietățile extensive sunt proporționale cu cantitățile de substanțe din sistem, iar aceasta înseamnă că sunt aditive, adică proprietățile extensive totale ale sistemului se obțin prin însumarea proprietăților extensive ale constituenților individuali. Rezultă că proprietățile extensive ale planetei sunt date de mărimile tipice ale fiecărei geosfere (masă, energie, volum).

Pe de altă parte proprietățile intensive precum temperatura sau presiunea, nu depind de cantitatea de substanță din sistem. Într-un moment dat, proprietățile intensive și extensive ale unui sistem se află într-un echilibru care poate fi considerat stabil.

Dacă starea sistemului se schimbă, se poate spune că a avut loc un proces termodinamic ca de exemplu producerea precipitațiilor atmosferice, declanșarea unei alunecări de teren, un incendiu devastator, etc. Fiecare proces termodinamic se desfăsoară până la starea în care nu mai este posibilă nici o transformare, când toate mărimile termodinamice rămân constante. Această stare poartă denumirea de echilibru termodinamic. Un echilibru perfect poate fi atins numai în sistemele izolate.

Într-un sistem deschis, aflat în echilibru termodinamic, o schimbare minoră a uneia dintre funcțiile de stare declanșează un proces termodinamic care se poate produce cu sens diferit.

De ex., într-un sistem noros în care există un amestec de vapori de apă și gheață, o creștere a temperaturii aerului va determina transformarea gheții în apă, iar o scădere a temperaturii va produce creșterea cantității de gheață.

Starea de echilibru dinamic a factorilor de mediu este precară. Sensibilitatea factorilor de mediu la impulsuri naturale sau datorate activității antropice face ca starea de dezechilibru să se instaleze rapid. Omul sustrage permanent din natura cantitati tot mai mari de substanta și energie pe care le transforma și le utilizeaza în beneficiu propriu. Acest proces este lent, constant. și se desvolta exponential. Reziduurile proceselor de prelucrare a substantelor sustrase din natura, sau chiar o parte din aceste produse sunt returnate sub diferite forme în mediu, poluîndu-l. Emisiile de poluanți, indiferent de natura lor, acționează ca impulsuri în mediu și declanșează procese termodinamice în urma cărora sunt necesare noi echilibrări, care conduc la o altă stare de mediu, diferită de cea anterioară. Un exemplu elocvent la scara sistemului planetei îl constituie creșterea concentrației gazelor cu efect de seră resimțită în mediu prin tendința de creștere a temperaturii globale.

Ignorarea acestor procese agravează și mai mult dezechilibrele din natură. In absența unor măsuri de ordin legislativ și educațional și a conștientizării populației referitor la situația actuală a mediului înconjurător, starea acestuia se va deteriora în continuare. Cunoașterea proceselor complexe generatoare de dezechilibre reprezintă premisa necesară pentru limitarea lor și pentru proiectarea măsurilor de conservare și protecție a mediului.

POLUAREA MEDIULUI

1. GENERALITAȚI (etimologie, termeni, definiție)

Etimologic, termenul poluare provine din latinescul polluere = a murdări a pângări, a polua și s-a folosit inițial pentru a defini numai rezultatul unei acțiuni umane a cărei consecință a fost degradarea propriului mediu de viață. Ulterior sensul a fost extins și asupra unor procese naturale al căror efect este identic. Prin urmare, poaluarea poate fi naturală și artificială, ultima deținând cea mai mare pondere.

O primă definiție a poluării a fost dată la [NUME_REDACTAT] ONU asupra mediului (1972), definiție ce consideră poluarea drept „modificarea componentelor naturale sau prezența unor componente străine, ca urmare a activității omului și care provoacă prin natura lor, prin concentrația în care se găsesc și prin timpul cât acționează, efecte nocive asupra sănătății, crează disconfort sau împietează asupra diferitelor utilizări ale mediului la care acesta putea servi în forma sa anterioară". Prin această definiție se recunoaște oficial faptul că cea mai intensă poluare este consecința activității antropice.

La modul general, poluarea poate fi definita ca "totalitatea proceselor prin care se introduc în mediu, direct sau indirect, materie sau energie cu efecte dăunatoare sau nocive care alterează ecosistemele, diminuează resursele biologice și pun în pericol sănătatea omulu. în sensul definit mai sus, prin poluant se înțelege un factor (materie sau energie) care introdus în mediu într – o cantitate care depășește o limită care poate fi suportată de una sau mai multe specii de viețuitoare, sau de către om, împiedică dezvoltarea normală a acestora. Activitatea umană produce poluare, indiferent de domeniul în care se desfășoară. În perioada anterioară revoluției industriale, aproape toate produsele care produceau poluare erau de natură organică și relativ reduse cantitativ, deci puteau fi ușor transformate prin procesul de biodegradare. Numeroasele procese industriale actuale, tehnicile de cultură agricolă, zootehnia, cercetarea stiințifică, aglomerările urbane, toate sunt surse de poluare. Fără îndoială, procesele de fabricație, care sunt sisteme deschise, prin varietata materialelor prelucrate, dar și prin complexitate, sunt cele mai importante surse de poluare; acestora le sunt comune următoarele caracteristici:

sunt disipative de resurse în sensul că raportul de utilizare al acestora este totdeauna

subunitar (materie primă/ materie rezultată < 1);

sunt ireversibile termodinamic (cu rare excepții);

sunt consumatoare de resurse naturale neregenerabile sau neregenerabile la scara

timpului uman;

sunt generatoare de subproduse sau deșeuri, datorită randamentului scăzut de

transformare;

produc poluare.

Consecința este introducerea în mediu, pe diferite căi, a unor substanțe cu stabilitate temporală mare, nedegradabile prin procese biologice naturale (numeroasele produse de sinteză, masele plastice, deșeurile radioactive sau radionuclizii artificiali, etc).

Absența conștiinței ecologice a populației, neglijența și ignoranța, dar mai ales preocuparea redusă sau inexistentă a factorilor de decizie pentru problemele mediului ambiant au fost și sunt suportul ideii potrivit căreia ecosfera are capacități nelimitate de a absorbi și de a neutraliza agenții poluanți. Oamenii de știință au demonstrat că adevărul este cu totul altul și că sunt tot mai frecvente cazurile în care cantitatea de poluanți depășește capacitatea naturală de anihilare a acestora, iar ecosistemele se degradează puternic, modificările intervenite putând determina însăși distrugerea ecosistemelor.

Fig 1 Schema generală a poluării geosferelor

Procesele legate de poluare au o varietate și complexitate deosebită, tuturor fiindu-le comune următoarele trăsături:

1 Poluarea crește exponențial cu creșterea populației globului, cu dezvoltarea industriei și a agriculturii intensive, și cu frecvența conflictelor armate. Explozia demografică a determinat exploatarea tot mai intensă a resurselor naturale și creșterea producției industriale și agricole pentru a se putea asigura hrana și bunurile de consum ale populației. Se estimează ca până în anul 2050, populatia globului va crește cu 50 %, (de la 6,5 miliarde în prezent, la 9,3 miliarde). Este cunoscut faptul că poluarea este mai intensă în țările în curs de dezvoltare, țări în care preocuparea pentru protecția mediului este redusă, iar fondurile destinate acestui scop sunt aproape inexistente. Ori, tocmai în aceste țări sporul este mai acceleret. Se estimează că în anul 2050 planeta va fi locuită de 8,2 miliarde, față de peste 5 miliarde în prezent. Aceasta presupune că în absența unor măsuri eficiente de reducere a proceselor de poluare, starea mediului se va deteriora în continuare.

Diversificarea și perfecționarea tehnologiilor de producție a diversificat sursele de poluare și poluanții, chiar dacă, în egală măsură, au perfectat și procese de reducere a cantității și toxicității acestora.

Între procesul poluant considerat cauză și efectul asupra mediului există un decalaj spațial și altul temporal. Consecințele pe termen scurt pot fi percepute și măsurateși înregistrate, dar cele pe termen lung sunt greu previzibile datorită, pe de o parte, complexității relațiilor dintre factorii de mediu și ecossisteme, iar pe de alta, tocmai apariției tardive a efectelor.

Deoarece nu se cunoaște decât în parte capacitatea de suport a ecosistemelor este dificil să se precizeze care sunt limitele admisibile ale poluării.

1.1 Tipuri de [NUME_REDACTAT] diversitate a substanțelor introduse în mediu, precum și terminologia utilizată neuniform pentru aceeași categorie de substanțe poluante, face dificilă o sistematizare exactă a poluanților. Vom prezenta în continuare cele mai importante criterii care permit o sistematizare a poluanților.

În funcție de origine

Poluanți naturali, cei care sunt rezultatul unuor fenomene și procese naturale, dintre care menționăm:

radiații cosmice și telurice, în special prin radionuclizi (226Ra, 10Be, 36Cl, 14C, etc);

vulcanismul (lapilii, cenușă, vapori de apă, SOx și compuși ai sulfului, NOx, COx, alte gaze);

tornade și taifune, prin praf și aerosoli;

meteorizarea și eroziunea solurilor, prin praf, bacterii și viruși;

ape termale și mineralizate, prin emanații de gaze și energie calorică;

procesele naturale de descompunere a materiei organice, prin

Poluanți artificiali care sunt exclusiv rezultatul unei activități antropice (industrie, agricultură, zootehnie, etc).

În funcție de starea de agregare a poluantului

Emisii gazoase, care provin în proporție de peste 90% din arderea combustibililor solizi și din emisiile de gaze de eșapament și în secundar din industria chimică sau din alte industrii din zootehnie, conflicte armate, la care se adaugă vaporii de apă și aerosolii

Ape uzate care provin din mediul urban, agricultură +zootehnie și din ape industriale;

Poluanți solizi, foarte variați ca origine și care sunt cuprinși în categoria deșeurilor solide (prafuri, pulberi, zgure, subproduse, gunoaie, etc).

Principalelel categorii de substanțe poluante, clasificate după starea de agregare și sursa de emisie sunt prezentate în tabelul 2 (după F.Ramade, 1974, modificat).

În funcție de natura poluantului

Se pot distinge următoarele tipuri de poluare:

Poluare fizică. Este foarte diversificată, are surse similare cu cele ale poluării chimice și s-a extins în paralel cu aceasta; poate fi de natură sonoră (zgomote și vibrații industriale, transporturi, urbane), termică (energie termică degajată în atmosferă sau introdusă în râuri ori pe sol prin lichide cu temperaturi ridicate), radioactivă, ca o consecință a industriei nucleare (deșeuri radioactive, accidente nucleare, lichide de refrigerare) sau a unor cauze naturale și energie electromagnetică.

Poluarea chimică. Este o consecință directă a activitătii industriale, transporturilor,

urbanizării și a dezvoltării intensive a agriculturii și este produsă de efluenții industriali gazoși, ionii unor metale grele, substanțe chimice naturale sau de sinteză (produse petroliere, mase plastice, pesticide, detergenți etc.

Poluare microbiologică. Este o consecință a diseminării în mediul abiotic a unor agenți patogeni sau care pot deveni patogeni sau a unor materii infestate de catre oameni sau animale bolnave sau purtătoare. Consecința acestui proces este apariția zoonozelor a bolilor telurice, hidrice sau aerogene, care au un grad ridicat de producere în special în țările în curs de dezvoltare.

Poluare psihică și informațională. Este de dată recentă, caracterizează în special a doua jumatate a secolului XX și este datorată dezvoltării fară precedent a mijloacelor mass – media și a tehnicii de calcul (virușii creați special pentru „poluarea" computerelor).

Poluarea estetică. Este datorată – în principal – urbanizării și amplasării unor obiective industriale în zone naturale puțin influențate, dar și deschiderii de căi de comunicație, cariere și exploatări la suprafață, defrișări, procese actuale accelerate de activitatea antropică, etc.

In funcție de caracteristicile și dimensiunile sursei

poluare punctuală, la care emisia de poluant este concentrată și staționară (coșul unei fabrici, gura de evacuare a unei canalizări, radiația emisă de un deșeu radioactiv, bancul de testare a motoarelor unei uzine, etc);

poluare difuză, produsă de una sau mai multe surse punctuale care se deplasează (mijloacele auto, aeriene sau navale de transport, pesticidele împrăstiate de aviația utilitară, etc). Dacă sursele staționare pot să fie monitorizate, cele mobile, tot mai numeroase pe măsura creșterii veniturilor populației (mijloacele auto), scapă controlului.

După durata de emisie a poluantului

permanentă (sursele industriale, unele activităti din mediul urban);

temporară sau periodică (mijloacele de transport, agricultura);

accidentală (determinată în principal de accidentele tehnologice, de fenomenele naturale extreme,etc).

În funcție de înălțimea sursei raportată la suprafața topografică (după Rojanschi et. Al, 1997):

surse la sol (gropi de gunoi, guri de evacuare a apelor uzate, suprafețe de teren degradate, etc), care pot polua atmosfera, hidrosfera și solurile; următoarele trei categorii produc numai poluarea atmosferei;

surse joase (h < 50 m);

surse medii 50 m < h <150 m;

surse înalte h > 150 m.

După mediile în care acționează preponderent

Orice materie poluantă poate afecta una sau mai multe geosfere. Din aceast[ perspectivă se diferențiază poluarea atmosferei, hidrosferei și poluare edafică (a solului), în fiecare dintre aceste sfere putându-se produce oricare din tipurile anterior menționate. În mod obișnuit în aer ajung însă substanțele volatile, în apă cele solubile, iar în sol cele insolubile și solide. Datorită interrelațiilor dintre geosfere poluarea uneia dintre acestea se va răsfrânge în toate celelalte, dar cu viteze și intensități diferite Cea mai mare mobilitate o are atmosfera în cadul căreia transportul poluanților este foarte rapid, iar dispersia acestora puternică, având uneori caracter regional sau planetar. Atmosfera va contribui indirect la poluarea celorlalte sfere, urmată de hidrosferă, prin râuri și curenții marini și pedosfera, imobilă din acest punct de vedere. Marea mobilitate a atmosferei și, în oarecare măsură a hidrosferei ridică problema poluării transfrontaliere prin care un poluant emis pe teritoriul national este transportat și are efecte negative pe un alt teritoriu național unde poate fi decelat ca atare sau face parte dintr-un grup de poluanti a caror contribuție individuala nu poate fi decelată.

Trebuie să menționăm că pentru atmosferă poluarea poate fi de fond și de impact.

Poluare de fond reprezintă poluarea existentă în zonele în care influenta surselor de poluare nu se manifestă direct.Nu trebuie să înțelegem că în acele zone atmosfera nu are un anume grad de poluare, dar acesta este foarte redus. Stațiile de supraveghere a poluării de fond se amplasează în zone considerate (convențional) "curate", situate la altitudini cuprinse intre 1000 – 1500 m și la distanțe de minim 20 km de centre populate, căi de comunicație, obiective industriale etc. Concentrațiile poluanților din aer și precipitații măsurate în aceste zone constituie indicatori de referință pentru evaluarea poluării la nivel regional și global.

Poluarea de impact este poluarea produsă în zonele supuse impactului direct al surselor de poluare.

Starea atmosferei este caracterizată prin starea următoarelor aspecte: poluarea de impact cu noxe, calitatea precipitațiilor atmosferice, concentrația ozonului atmosferic și dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră. In rețeaua de supraveghere a poluării de impact se determină concentrațiile pentru dioxidul de sulf, dioxidul de azot, amoniacul, pulberile în suspensie, pulberile sedimentabile și o serie de poluanți specifici, stabilindu-se:

concentrațiile maxime și minime pe 24 ore;

frecvența de depășire a concentrației maxime admisibile (CMA) în 24 ore;

concentrațiile medii anuale.

După efectele pe care le produc anumiți poluanți asupra mediului și omului

Efectele poluării sunt diverse, iar sfera de acțiune a uni poluant complexă. Același poluant poate avea un efect direct asupra unuia sau mai multor componente ale geosistemelor sau a societății, ori efecte indirecte. Acestea depind de natura, cantitatea, toxicitatea și durata de acțiune a poluantului și se pot grupa în următoarele categorii:

efecte meteorologice și climatice, prin perturbarea evoluției normale a factorilor meteorologici și a climei;

efecte ecologice, prin deteriorarea calității ecosistemelor;

efecte toxicologice, prin conținutul de substanțe toxice cu acțiune directă sau indirectă asupra lumii vii, inclusiv a organismului uman;

efecte epidemiologice, prin agenții patogeni sau condiționat patogeni care pot provoca epidemii;

efecte economice

efecte sociale, ca o consecință a deteriorării mediului de viață și a perturbării mecanismelor economice și sociale.

Praguri de diferențiere a poluanților și unități de măsură

In mod curent în activitatea de monitorizare a factorilor de mediu se operează cu termeni care definesc concentrația poluantului într-un anumit element al mediului (aer, apă, sol). Concentrația totală a poluanților în atmosferă într-un anumit moment este dată de suma concentrațiilor tuturor poluanților aflați în atmosferă în acel moment. În mod curent se folosesc următorii termeni:

Limita de detectare – nivelul sub care un poluant nu poate fi decelat în mediu.

Limita de concentrare la care se resimte efectul poluant dar care se situează sub concentrația maximă admisibilă.

Concentrația maximă admisibilă (CMA) – nivelul superior de concentrație reglementat prin acte normative care se stabilește sub limita la care efectele sunt dăunătoare pentru organismele vii. CMA are valori diferite pentru interval de 30 minute, 24 ore, sau valoarea medie anuală și, în egală este stabilit pentru fiecare poluant în parte. Această diferențiere este necesară deoarece accidental, unele emisii pot atinge concentrații de zeci de ori mai mari decât valorile medii anuale, iar în asemenea cazuri pot avea efect letal. Din acest motiv în unele state se utilizează concentratia maxima admisibilă excepțional, al cărei nivel de concentrație este peste CMA, dar sub limita la care este dăunător sau nociv.

Gradul de persistență a poluantului reprezintă durata în care o substanță exercită efect poluant; diferă în funcție de natura poluantului, durata și concentrația emisiei, condițiile de relief și climatice locale.

Concentrațiile poluanților se exprimă în:

unități de greutate: pg/kg, mg/kg, mg/tonă;

unități de volum: pg/l, mg/l, mg/m3;

unități relative: ppm – părți pe milion 1ppm ~ 1cm3/m3 ~ 1g/tonă~1mg/l;

ppb = părți pe bilion; 1 ppb ~ 1 pg /l ~ 1mg / m3.

exprimare procetuală %.

Praguri de toxicitate a poluanților

Pentru a putea proteja sănătatea oamenilor s-au stabilit, prin acte normative, concentrațiile maxime admisibile (CMA), de asemenea manieră încât să poată fi tolerate de către organismul uman. Impurificarea mediului comportă trei categorii de riscuri determinate de toxicitatea poluanților și de efectul acestora (Ionel, 1996):

toxicitatea imediată care se manifestă ca urmare a expunerii la concentrații mari ale poluanților, dar care are o frecvență redusă, determinată în special de accidente tehnice;

reduse, dar repetate la aceste substanțe pot determina atingerea pragului de concentrație toxică. în această categorie sunt incluse intoxicațiile cu Pb, Hg, Cd, Cl, Fl, etc); c) inducția proliferărilor maligne, care rezultă ca urmare a expunerii organismului la substanțe cancerigene sau la radiații penetrante (substan-e aromatice, derivații arsenului, yincului, plumbului, etc).

Organismul va reacționa diferențiat la diferitele tipuri de expunere în funcție de particularitățile individuale sau de acțiunea sinergetică a poluanților.

Tabelul 2 Efectele unor poluanți asupra omului (Ionel, 1996)

1.4 Concentrarea poluanților în organismele vii și la om

Plantele pot prelua direct poluantul din aer, apă sau sol, iar animalele și omul le preiau din plante, aer și apă. Unii poluanți nu sunt metabolizați și nici eliminați din organismele vegetale sau animale, ci se acumulează în acestea.

Fig. 2 Scăderea biomasei organismelor și creșterea procentuală a poluantului de la producători spre consumatorii de vârf (Schiopu, 1997)

Pe traseul unui lanț trofic are loc procesul de amplificare biologică a poluanților, determinat de următoarele procese (Schiopu,1997):

scăderea biomasei organismelor, de la producător la consumatorul de vârf;

raportat la biomasă, conținutul în substanță poluantă crește procentual spre consumatorul de vârf (fig. 2).

Fig. 3 Concentrarea progresivă a poluanților pe diferitele niveluri ale lanțurilor trofice

Consumând produsele vegetale și animale omul preia substanțele toxice existente în acestea și, prin consum repetat, la rândul lui, le acumulează total sau parțial în diferite organe interne. De exemplu, insecticidul DDT are un nivel de 0,04 ppm în plancton, de 0,42 ppm în moluște și poate ajunge la 3,25 – 75,5 ppm la om (Ghinea, 1978).

2. POLUAREA ATMOSFEREI

Poluarea atmosferei s-a accentuat odată cu procesul de industrializare și a crescut exponențial pe parcursul secolului XX. Este gresit să credem că poluarea atmosferei este produsă exclusiv de activitățile industriale. O pondere importantă revine unor factori poluatori caracteristici pentru civilizația modernă, factori care se alătură efectelor activitătii industriale și anume, circulația rutieră și aeriană, incinerarea deșeurilor produse în marile aglomerări urbane, încălzirea locuințelor, precum și alte surse neindustriale.

Atmosfera terestră este un amestec de zeci de gaze dintre care, trei dețin 99,9%: N2 (78,09%), O2(21 %) și Ar (0,9 %), alături de care participă alte gaze în proporții infime (în total doar 0.1%, din care 0,03 revine dioxidului de carbon). Rolul acestora este însă deosebit de important în asigurarea echilibrului dinamic al atmosferei. Unele gaze există în mod natural în atmosferă iar cantitatea acestora poate crește sau poate fi diminuată de activitatea antropică. Altele, inexistente în atmosfera nepoluată, sunt introduse ca rezultat al proceselor industriale. Modificarea aparent nesemnificativă a concentrației acestora determină modificări importante în structura ecosistemelor și a conditiilor climatice ale planetei. Depășirea unor concentrații poate avea însă și efecte doar în parte cunoscute asupra sănătății populației sau a unor factori de mediu, motiv pentru care acestea trebuie considerate substanțe poluante. Pe de altă parte, timpul de rezidență al gazelor în aerul atmosferic, deci timpul necesar pentru ca întreaga cantitate introdusă în atmosferă să fie anihilată, variază în limite foarte largi, de la ore sau zile, până la sute de ani. De exemplu freonii, gaze produse și utilizate pe scară largă după 1950 și care determină deteriorarea ozonului stratosferic persistă între 50-150 ani, iar dioxidul de carbon, unul dintre gazele care amplifică efectul de seră, persistă până la 200 ani (tabel 1). La polul opus se situează amoniacul, dioxidul de sulf și oxizii de azot, cu timp mediu de rezidență de numai trei zile. în Europ;s pg. 29. În decursul unui an în urma activității omului ajung în atmosferă cca 1012 tone substanțe poluante (Negrea), iar cantitatea crește pe măsura creșterii populației.

Se consideră că atmosfera este poluată „…atunci când o mărime care, adăugată la sau scăzută din constituenții normali ai atmosferei, poate determina alterarea proprietăților sale fizice sau chimice în mod sesizabil de către om sau mediu" (Rujanschi et al., 1997).

Atmosfera poluată în special cu gaze și pulberi are cel mai mare potențial toxic asupra omului pe termen scurt și mediu, deoarece, cu prea puține excepții putem respira alt aer decât cel din preajma noastră. Dacă putem evita consumul alimentelor sau a apei poluate, nu putem evita să respirăm. Pe de altă parte, valorile accidentale ale unor poluări cu mult peste concentrațiile maxime admisibile au efecte mult mai grave decât atmosfera cu nivel mediu de poluare pe durata unui an. Cele mai multe noxe se înregistrează în mediile industriale și urbane, medii care concentrează cea mai mare parte a populației și în care îmbolnăvirile provocate de poluare sunt cele mai frecvente.

2.1 Poluarea fizică a atmosferei

Are la bază cedarea dinspre diferite surse spre atmosferă a unor categorii și cantităti diferite de energie și anume:

energie mecanică, prin intermediul căreia se realizează poluarea sonoră și poluarea cu trepidații;

energie calorică, prin intermediul căreia se realizează poluarea termică;

energie radiantă, prin intermediul căreia se realizează poluarea cu diferite tipuri de radiații penetrante.

2.1.1 Poluarea sonoră.

Are ca domeniu de manifestare în special mediul urban în ansamblul său, cu o concentrare maximă în preajma zonelor cu funcții industriale și de transport (zonele industriale, artere și noduri rutiere, proximitatea aeroporturilor și a capetelor de culoare aeriene).

Poluarea sonoră este produsă de ondulații mecanice cu propagare longitudinală în medii

solide lichide sau gazoase și care produc vibrații. Vibrațiile (undele) din atmosferă sunt percepute de ureche sub formă de sunete (ondulații armonice) sau zgomote (ondulații nearmonice). Ondulațiile armonice din surse diferite, dar care acționează simultan, crează senzația auditivă de zgomot. Vibrațiile se propagă cu viteze diferite în medii solide, lichide sau gazoase. Vibrațiile din mediile solid și lichid sunt percepute direct de corpul uman sub formă de trepidații. Sunetele și zgomotele se caracterizează prin intensitate, frecvență și tărie

Intensitatea sunetului, este dată de presiunea exercitată de unda sonoră și se masoară cu sono-fonometrul. Unitatea de măsură a intensității sunetelor este decibelul (dB = 1/10 B), care are drept bază logaritmul raportului dintre I – intensitatea sunetului și Io – intensitatea unui sunet de referință. Deoarece intervalul de audibilitate al urechii umane este foarte larg, se utilizează o expresie logaritmică de forma:

1 B = log10 I / Io,

care corespunde sunetului cu cea mai mică intensitate care poate fi auzit. La partea opusă se găsește pragul de durere, adică un sunet sau zgomot cu intensitate maximă de 1 W/m2, echivalent cu 120 dB.

Convențional, zgomotul este considerat a fi orice sunet a cărui intensitate este mai mare de 35-40 dB; sunetele cu valori mai mari provoacă efecte psihice și fiziologice negative.

Frecvența sunetului, este dată de numărul de oscilații complete produse într-o secundă și se măsoară în Hertz (1 Hz = 1 oscilație/secundă). Intensitatea sunetelor este percepută proportional cu frecvența lor.

Tăria sunetului, este dată de intensitatea senzației auditive a acestuia. Se măsoară în foni (1 fon = 1 dB la frecvența de 1000 Hz). Limita inferioară (pragul inferior de audibilitate) este considerată limita inferioară a sunetelor audibile de către om și este dată de un sunet cu frecvența de 1000 Hz și intensitate de 10 – 6 W/cm2. Limita superioară (pragul superior de audibilitate) este dată de un sunet cu frecvența de 1000 Hz și intensitate de 10 " 4 W/cm2. Spațiul sonor situat între aceste două limite poartă denumirea de interval de audibilitate. Practic, valoarea de 65 dB este considerată limita superioară de audibilitate.

Există însă și domenii ale vibrațiilor care nu pot fi auzite de catre om, infra- și ultrasunetele:

Infrasunete sunt sunetele cu o frecvență cuprinsă între 0 – 20 Hz, deci sub pragul inferior de audibilitate. Sunt generate de explozii naturale sau artificiale, cutremure și furtuni și pot fi percepute doar de către animale.

Ultrasunete, adică sunete cu frecvență de peste 20 000 Hz, deci peste pragul superior de audibilitate, generate artificial de diferite aparate utilizate în activitatea menajeră și industrială. Nu se cunosc decât parțial efectele lor și nu sunt auzite de către om.

Limita superioară a nivelului acustic echivalent continuu este stabilită la 50 dB pe timp de zi și 40 dB pe timp de noapte (O.M.S. nr536/1997).

Efectele poluării sonore.

Sunetele și zgomotele au efecte diferite asupra omului. În mediul urban poluarea sonoră înregistrează cele mai mari valori. Omul contemporan este însoțit permanent de zgomote cu proveniență și intensitate diferită, nivelul maxim al acestora fiind atins în timpul zilei. Pe primul loc se situează transportul rutier și feroviar, urmat de activitățile industriale, comerciale și de șantierele de construcții. Zgomotul produs de numărul mare de mijloace auto de transport, tot mai numeroase, crează treptat o stare continuă de stress. Se consideră că majoritatea sunetelor cu o frecvență situată între 2000 și 3000 Hz (5-6 dB), crează un disconfort redus. Chiar și infrasunetele pot produce efecte negative asupra organismului, mai ales când se produc simultan cu zgomote de intensitate ridicată.

Fig 4. Efectele sunetelor asupra organismului uman

Sursele de zgomot și efectul acestora asupra organismului uman sunt prezentate în figura … (după Rujanschi et al, 1997). Efectele provocate organismului uman se traduc prin disconfort psihic, tulburări psihice și fiziologice, leziuni ale organului auditiv, boli gastro-intestinale și chiar ale aparatului cardio-vascular. Pentru persoanele care activează în mediu industrial cu surse continue și intense de zgomot, după 4-5 ani poate să apară surzenia permanentă. Efecte psihice și fiziologice similare cu cele de mai sus pot fi determinate și de trepidațiile provocate de sirculația auto, liniile de tramvai sau metrou sau de unele activități industriale. Nivelurile admisibile pentzru vibrații și zgomote sunt stabilite prin acte normative.

2.1.2 Poluarea termică.

Are doua modalități distincte de manifestare: directă (naturală și artificială) și indusă sau indirectă, care este rezultatul efectelor poluanților asupra climei

Poluarea termică directă determinată de cauze naturale este de natură catastrofică și este generată de erupții vulcanice, intensificarea activitătii solare sau de procese de fuziune naturală, cauze care s-au succedat în timp și spațiu în trecutul planetei.

Poluarea termică directă determinată de cauze antropice este de dată mai recentă și este produsă prin degajarea unor cantităti mari de energie termică în atmosferă ca urmare a unor activităti industriale, de transport, agricole, menajere sau ca o consecință a diferitelor conflagrații existente pe suprafața globului.

0 20 40 60 80 100 120 140

Senzație de durere Avioane militare Avioane cu reacție (>100 t) la 100m Intercity, 200 km/h Discoteci (în interior) Tren de marf ă, 100 km/h Motocicletă 50 km/h Autoturism, 50 km/h Autobuz, 50 km/h Autobuz stationar Conversație normală în interior Calm urban (între 2-4 am) Foșnetul frunzelor Perceput ca liniște relativă Sub pragul de audibilitate

Intensitatea poluării directe este maximă în spațiul urban și în zonele industriale adiacente. Media termică în acestea este superiară cu până la 10° C celei a teritoriilor învecinate. În ultimele doua decenii s-a conturat termenul de insulă urbană de căldură determinată de următorii factori: * concentrarea pe suprafețe reduse a unor importante surse de energie termică (industriala și

casnică, diferitele categorii de mijloace de transport). Energia degajată de acestea poate să depășească în marile concentrări urbane într-o zi de iarnă de 2 ori energia termică provenită de la Soare;

intensificarea efectului de seră local datorită concentrării substanțelor generatoare (gaze, prafuri, aerosoli) într-un spațiu relativ redus;

proprietățile termice ale materialelor de construcție (conductivitate termică superioară). Clădirile amplifică suprafața care acumulează energie termică în timpul zilei. Pe timp de noapte radiația termică spre atmosferă este suplimentată de plusul de energie acumulat de construcții;

efectul de adăpost realizat de construcțiile înalte care diminuează și disipează tăria vântului. În zona centrală se dezvoltă curenți convectivi care antrenează ascensional masele de aer, acestea fiind înlocuite de cele de la periferie. Cum zonele periferice ale orașelor au dezvoltată preponderent funcția industrială, în care emisiile de poluanți și căldură sunt puternice, rezultă că în perioadele cu calm atmosferic acestea vor fi antrenate spre zonele centrale.

Poluarea termică indusă se referă la consecințele poluării atmosferei cu gaze care amplifică efectul de seră, determinând o creștere constantă a temeperaturii medii anuale a aerului la nivelul planetei (vezi Cap.).

2.1.3 Poluarea cu radiații

In categoria radiațiilor sunt incluse procesele de emisie și propagare în spațiu a unor unde electromagnetice sau particule cu mare putere de penetrare, însoțite de transport de energie. Ele se numesc și radiații penetrante și determină modificări importante de natură fizică chimică și biologică în țesuturile vi. Proveniența acestora poate fi naturală (radiația cosmică provenită de la corpurile cerești sau radiația naturală produsă de unele componente ale litosferei) și artificială.

6 În prezent numărul radioizotopilor a trecut de 1200

Tabel 3

Pământul a moștenit o zestre importantă de radioactivitate provenită din faza incipiantă de formare, zestre din care s-a păstrat numai o parte, generată de elemente și izotopi radioactivi cu perioadă

238 235

de înjumătățire foarte mare: U, U, 232Th și din descendenți ai acestora prezenți în formă dispersă în litosferă, hidrosferă și atmosferă. Prin procesele de meteorizare, mineralele radioactive din litosferă sunt parțial alterate sau solubilizate, putând fi antrenate apoi de către precipitații în apele curgătoare, iar de către vânturi, în atmosferă. Tot în atmosferă ajunge radiația cosmică ( 10Be, 36Cl, 14C, 22Na, etc), dar și radioizotopi ai unor elemente naturale produși pe cale artificială6.

O serie de radioizotopi se formează permanent în atmosferă datorită bombardării azotului cu neutroni de origine cosmică. Astfel, în troposferă, tritiul (3H) se formează cu o viteză de 60

atomi/cm2 pe minut, iar 14C cu viteză de 150 atomi/cm2 pe minut (Marcu & Marcu, 1996). În natură concentrația de 3H și 14C se menține relativ aceeași datorită unui echilibru în procesul de formare sau de distrugere a acestor radioizotopi. Tritiul din atmosferă intră în echilibru cu apa de ploaie fiind antrenat în apele de suprafață și sol, iar din acesta este preluat de plante, ajungând în final la animale și om. Carbonu 14 din atmosferă este oxidat la 14CO2 și participă împreună cu CO2 la circuitul biogeochimic al carbonului. Este preluat de plante prin fotosinteză, iar prin intermediul lor ajunge, de asemenea la animale și la om. În troposfera inferioară se găsește, de asemenea, radon (222Rn cu timp de înjumătățire de numai 3,8 zile). Acesta se formează continuu din elementele radioactive prezente în sol de unde trece aerul de deasupra solului.

Procesul de dezintegrare nucleară se produce cu emitere de radiații, dintre acestea cele mai frecvente fiind radiațiile a, radiațiile ( și radiațiile y.

Radiațiile a sunt alcatuite din emisii de nuclee de heliu; au putere riudicată de ionizare a mediului și putere de penetrație foarte redusă, deci capacitate redusă de modificare a țesuturilor vi.

Radiatiile ( sunt fascicule de electroni (e-) sau pozitroni (e+) emise de către nucleele atomicecu viteză apropiată de cea a luminii. Au capacite ionizantă mai redusă decât radiațiile a, dar o putere de penetrație mai mare, putând străbate în aer 10-16 m, iar în țesuturile vii până la câțiva cm adâncime (după Marcu & Marcu, 1996).

Radiațiile y sunt radiații de natură electromagnetică asemănătoare cu razele X, se reflectă și difractă și au putere de penetrație foarte mare.

Din punct de vedere al efectelor ecologice cei mai nocivi sunt derivații radioactivi ai elementelor simple, fundamentale, care alcătuiesc lumea vie: 14C, 32 P, 45Ca, 35S, 131I. Aceștia sunt încorporați rapid de țesuturile vii și constituie o sursă continuă și permanentă de iradiere. Unele dintre aceste elemente au proprietăți chimice analoge cu cele ale compușilor naturali ai lumii vii: 90Sr este analog cu Ca, iar 137Cs cu K, ori aceștia sunt radionuclizii de natura antropică eliberați în atmosferă de experiențele sau accidentele nucleare. Din totalul emisiilor de radiații cele mai periculoase sunt cele spre atmosferă care afectează lumea vie direct (prin respirație sau iradiere directă) dar și indirect, prin intermediul lanțurilor trofice, pe urmatorul traseu: aer, depunere pe sol, vegetație, ovine – bovine, om (prin consum de lapte și carne).

Dintre efectele radiațiilor asupra biosferei menționăm:

produc efecte fiziologice complexe și deosebit de grave care pot determina moartea indivizilor afectați;

determină modificări de natură genetică afectând inițial cromozomii și apoi codul genetic al viețuitoarelor;

reduc potențialul biotic al speciilor afectate, cu alte cuvinte determină diminuarea productivității biologice a ecosistemelor, fapt care se răsfrânge direct asupra resurselor biologice (hrană, materii prime);

reduc potențialul germinativ și regenerativ al speciilor, deci provoacă diminuarea coeficientului de creștere naturală;

reduc longevitatea organismelor afectate, deci scade durata medie de viață, direct proporțional cu doza și durata iradierii.

In general, toate radiațiile ionizante prezintă un grad ridicat de risc deoarece determină procese de cancerizare și mutageneză a unei fracțiuni semnificative din populațiile afectate.

Radiosensibilitatea organismelor este foarte diferită, cele mai rezistente par să fie bacteriile, iar cele mai vulnerabile mamiferele superioare și omul, țn special embrionii și indivizii imaturi.

Nivelul acțiunii radiațiilor ionizante în atmosfera se determină prin măsurarea ionizării totale pe unitate de volum, iar nivelul acțiunii radiațiilor ionizante asupra organismelor, prin măsurarea aceluiași parametru (ionizarea totală) pe unitatea de masă de țesut viu.

42 8 14 3

fundamentali ai lumii vii menționăm : K (potasiu, 13*10 ani), C (carbon, 5568 ani), H

32 239

(tritiu, 12,4 ani), 32P (fosfor, 14,5 ani), iar dintre radioizotopii produselor de fisiune: Pu (plutoniu, 24.000 ani), 90Sr (stronțiu, 27,7 ani), 137Cs (cesiu, 23 ani). Dintre izotopii gazelor rare, cel mai nociv este 222Rn (radon, 3,8 zile) iar cel mai stabil, 85Kr (kripton, 10 ani).

Riscul maxim de iradiere pentru om îl reprezintă pulberile din atmosferă preluate prin procesul respirator. Pentru pulberile în suspensie limita de avertizare admisă în România este de 185 mBq/m3 (mili becqurel)7, iar cea de alarm, de 333 mBq/m3. Sursele artificiale de poluare radioactivă a atmosferei sunt:

extragerea și prelucrarea minereurilor radioactive (uraninit, pehblendă, carnotită, torit, etc)

combustibilii nucleari folosiți în centralele nuclearoelectrice, reactoare și acceleratoarele de particule

aparatura de cercetare izotopică

experimentele militare și conflagrațiile armate

accidentele nucleare.

2.2. Poluarea chimică a atmosferei.

Se produce ca urmare a depășirii nivelurilor normale ale unor substanțe prezente în atmosferă (CO2, ozon, etc) sau a introducerii unor substanțe inexistente în mod natural. Cea mai intensă poluare a atmosferei este produsă de gaze, considerate poluanți primari în forma inițială și poluanți secundari, cei care rezultă în urma unor reacții chimice. Are la origine surse naturale sau artificiale.

Figura 5

— 600

500

a

a 400

a 300

200

100

1950 1970 1985 1993 2000

0

Evoluția numărului de autoturisme pe plan mondial în periada 1950-2000 (după Cogalniceanu et al, 1998, completat)

2.2.1 Surse naturale de poluare chimica.

Cele mai importante surse naturale cu emisii de gaze în atmosferă sunt erupțiile vulcanice, incendiile și descompunerea substanțelor organice.

Erupțiile vulcanice. Expulzează în atmosferă bombe, lapilii, gaze, vapori de apă și pulberi, cantitatea și calitatea acestora variind în funcție de tipul vulcanului și al modului de erupție. Cele mai frecvente gaze sunt SO2 și CO, CO2, dar și H2S, CH4, fluor sau fluoruri. Gazele și cenușa pot fi transportate la sute sau mii de kilometri de către curenții din troposferă sau de cei de la partea inferioară a stratosferei (curenții rapizi a căror viteză poate depăși 400 km/oră). Ca exemplu menționăm erupția vulcanului Pinatubo (Filipine, iunie 1991) care a expulzat peste 20 milioane tone de cenușe și gaze până la înălțimea de 40 km, care au afectat tot spațiul geografic situat între latitudinile de 40°N și 60OS (WMO-AR nr.774/1991, citat de Fărcaș&Croitoru, 2003).

oxizi de azot, monoxid de carbon și cenușe.

Descompunerea substanțelor organice proces însoțit de eliberarea unor gaze (CO2, H2S, NH4);

Cauze cosmice (traversarea de către Pământ a unor nori de praf cosmic, a cozii cometelor și produsele rezultate din dezintegrarea meteoriților ăn atmosferă).

2.2.2 Surse artificiale de poluare chimică.

Sunt mult mai numeroase și mai puternice decât cele naturale și se amplifică exponențial cu creșterea populației și dezvoltarea economică. Aproape oricare activitate antropică are ca rezultat introducerea în atmosferă a unor substanțe care se găsesc în aceasta în mod natural sau nu. Poluarea antropică a atmosferei este produsă de surse staționare sau mobile. ■ Surse staționare: Arderea combustibililor fosili pentru producerea de energie electrică, în procesele tehnologice ale diferitelor industrii și în special în metalurgia feroasă în toatele fazele de producție, în activitatea urbană și menajeră, pentru asigurarea energiei termice. Procesele de ardere ale combustibililor fosili în scopuri industriale sau urbane eliberează în atmosfera gaze și particule solide:

cărbunele elibereaza suspensii (C, Si, Al, FeOx, Zn, Cd, Ni, Sl etc) și gaze (NOx, CO, acid fluorhidric, aldehide etc);

produsele din petrol din arderea cărora rezultă în principal NOx, CO, SO2, hidrocarburi policiclice și cenușe bogată în sulfați, Sl, Pb, Vn);

gaze naturale au cel mai redus potențial poluant, arderea lor eliberând totuși cantităti reduse de oxizi de azot oxizi de carbon și unele hidrocarburi.

Gradul de utilizare a acestora ca surse de energie a variat în decursul istoriei, lemnul fiind înlocuit treptat cu alte resurse (cărbune, petrol, gaze naturale, energie eoliană, solară sau nucleară) ale căror produse de ardere sau de transformare au grade diferite de poluare a mediului. Efectul poluant maxim îl au cărbunii și produsele petroliere, murmate de gazele naturale și energia nucleară, iar energia eoliană' și cea solară sunt nepoluante.

Metalurgia feroasă utilizează cea mai mare cantitate de combustibili fosili în toate fazele sale de producție (coxificare, aglomerarea minereurilor, producerea de metal în furnale, în oțelării), iar metalurgia neferoasă adaugă la produsele de ardere numeroși oxizi (Zn, S, Cu, Cd, și fluoruri). Sursele staționare cu activitate permanenta sunt cele care determina maxime de concentrații, deci cele mai periculoase.

Tabelul 4

■ Sursele mobile: sunt mijloacele de transport rutier, fluvial și aerian, cele mai poluante fiind cele rutiere, a căror creștere numerică este continuă. În decurs de 15 ani numărul de autoturisme din România s-a dublat, în anul 2004 fiind înregistrate peste trei milioane unități, a căror vechime medie este de 12,8 ani. Sursele mobile au, de regulă, emisii temporare și generează concentrații ridicate de gaze în centrele urbane la ore de vârf și în nodurile rutiere, dar mai ales pe autostrăzile cu trafic intens, determinând o poluare cu caracter regional.

Emisii totale ale unor gaze în Europa și procentajul din totalul mondial în anul 1994 (din Europs

2.2.3 Principalele substanțe poluante ale atmosferei

Poluanții chimici ai atmosferei au proveniențe diferite: procese naturale și emisii ale unor activități antropice, recombinări ale unor substanțe naturale sau artificiale, inofensive sau toxice. în continuare vom prezenta principalel categorii de poluanti chimici.

Compuși organici volatili (COV) sau hidrocarburile (benzină, eteri de petrol, benzen, acetonă, cloroform, esteri, fenoli, sulfură de carbon, etc) rezultă din prelucrarea țițeiului și a produselor petroliere, din composturile menajere, agricole sau industriale și din emisiile vehicolelor care folosesc motoare cu explozie. Pot fi și rezultatul unor procese naturale. Procesele incomplete de ardere generează hidrocarburi policiclice cancerigene (benzoantracen, clorantren). Vegetația este o sursă naturala de hidrocarburi terpenice cu o producție estimata la 109 t/an (Neacșu, 1986). Unii dintre COV stau la baza formării ozonului. Cele mai ridicate concentrații se înregistrează în spațiile de producție și în centrele urbane cu trafic auto ridicat. Au efect mutagen și cancerigen asupra omului.

Oxizii de carbon.

Monoxidul de carbon (CO), gaz incolor, inodor și insipid, este cel mai important poluant al atmosferei. Fiind mai greu decăt aerul, are concentrații maxime la partea inferioară a troposferei. Se acumulează cu ușurință în formele negative de teren, dar și în spațiile închise. Concentrația naturală în troposfera nepoluată este de 0,1 – 0,2 ppm și este produsă de erupții vulcanice, incendii, descărcări electrice și fermentațiile anaerobe din mlaștini și bentos Concentrațiile naturale sunt de numai 0,06 ppm în emisfera sudică și de 0,2 ppm în cea nordică; concentrațiile maxime pe verticală se înregistrează în partea inferioară a troposferei.

Cele mai importante activități cu emisii poluante sunt arderile incomplete ale carburanților în motoarele cu explozie și arderea combustibililor fosili; ambele generează cantități mai mari decât suma celorlalte emisii poluante. Indicii de emisie CO (IeCO) deduși din raportul CO rezultat / Combustibil consumat sunt prezentați în tab. 16. Rezultă că valorile maxime de poluare cu carbon sunt localizate în zonele industriale, centrele urbane în ansamblu sau nodurile rutiere, unde nivelul de CO variază între 2 – 140 ppm, maximele fiind suprapuse peste orele cu activitate și trafic maxime.

O sursă importantă o constituie gazele de eșapament. Catalizatorul catalitic montat la vehicole poate reduce emisia de CO și NOx cu pâna la 90%. Normele actuale prevăd o emisie maximă a acestor gaze de 2 – 4% din volumul total al carburantului. Cele mai mari valori medii zilnice admise sunt de 2 mg/m3 (6 mg/m3 în 30 minute). Pentru comparație menționăm că la inhalarea fumului unei țigări se introduc în plămâni între 42000 – 45000 ppm, deci echivalentul a … mg/m3. [NUME_REDACTAT], emisiile de CO au scazut de la 143 kg/an/locuitor în 1989, la 104,9 kg/an/locuitor în 1993 (Platon,1997).

care formeaza un compus

Monoxidul de carbon are o mare afinitate la hemoglobină cu stabil, carboxihemoglobina care împiedică transportul de oxigen la plămâni și țesuturi. Determină efecte diverse dintre care menționăm afecțiuni cerebrale, dereglări de sarcină, malformatii, iar la niveluri de cca 80% de fixare a hemoglobinei chiar decesul.

Dioxidul de carbon (CO2) intră normal în componența atmosferei în proporție de 325 ppm. Este gazul principal care determină "efectul de seră" (după Roberts sunt vaporii de apă). Pe parcursul secolului XX, cantitatea totala de CO2 din atmosferă a crescut cu o rată medie anuală de aproape 1 ppm, mult depășită însă în ulimele trei decenii (1,29 ppm între 1965 – 1985 și 1,50 ppm între 1985 – 1995). Motoarele cu explozie Pentru lumea vie CO2 este un compus primordial care însă devine toxic pentru om în concentrații de peste 2 – 3%, și nociv la concentrații de peste 25 – 30%. Concentrațiile maxime admise sunt de 0.3 mg/mc de aer. Cantitatea de CO2 a scăzut în

România de la 8,6 tone/an/locuitor în 1989 la 5,3 tone/an/locuitor în 1993.

Folosirea combustibililor fosili încarcă atmosferă cu 25 de miliarde de tone de dioxid de carbon pe an. Altfel spus, 70 de milioane de tone pe zi, sau 800 de tone pe secundă (www.world- nuclear.org).

40 000' 15 000 –

(N

s

■g 30 000 –

I

25 000 ■ 20 000 "

Fig. 6 – Emisiile mondiale anuale de CO2potrivit cu trei scenarii: de referință (SR), alternativ (SA) și cu sechestrarea CO2 la producerea electicității în marile centrale energetice (SS), apreciate la nivelul anului 2030 (www.iea.org) Stabilizarea acumulărilor de gaze cu efect de seră presupune reducerea emisiilor la nivel mondial cu 50%.(www.world-nuclear.org)

Tabel 6 Câteva tipuri de emisii poluantea ale atmosferei. Indicatori mondiali

* numai din arderea combustibililor fosili

Compușii sulfului (Oxizii de sulf și acidul sulfhidric) Sunt generați în proporție de 67% de procese naturale și de 33% prin activități antropice astfel: 96% dintre ele provin din surse staționare care utilizează arderea combustibililor fosili și numai 4% sunt emanate de mijloacele de transport, deci de surse mobile.

Dioxidul de sulf , gaz incolor, cu miros sufocant, se găsește în concentrație de cca 0.2 ppm în troposfera nepoluata, erupțiile vulcanice fiind singura sursa naturala mai importantă. Poluarea artificiala este determinata în cea mai mare parte de arderea combustibililor fosili și de unele procese metalurgice (prelucrarea a 1000 t de pirită produce 600 t SO2. Deoarece are o mare afinitate la particule de praf, la care aderă cu mare ușurință, poate fi transportat la distanțe foarte mari. Emisiile anuale totale de SO2 sunt estimate la 330 milioane tone.

Este unul dintre poluanții majori ai atmosferei cu efect toxic asupra plantelor animalelor și omului; dintre cele mai importante consecințe ale poluării cu acest gaz sunt demne de reținut, în ordinea gravități, în legătură directă cu concentrațiile, următoarele:

peste 35 ppb determină moartea lichenilor și mușchilor;

în concentrații mai mari de 1 ppm determină moartea tuturor plantelor (Neacșu, 1986), iar la

om provoacă iritații ale aparatului respirator, iar peste 5 – 10 ppm provoacă spasm bronșic;

în concentrții de 4 – 5 mg/m3 provoacă intocxicații grave și chiar decese la mamifere și om.

Concentrațiile maxime admise sunt de 0,75 mg/m3 pentru 30 minute, 0,25 mg/m3 pentru 24 h

și 0,01 mg/m3 medie anuală.

Sub acțiunea razelor UV, SO2 se transformă în SO3:

SO2 + 1/2 O2 ^ SO3 + 22 kcal

Are un grad ridicat de solubilitate; în contact cu vaporii de apă atmosferici se transformă în acid sulfuros:

SO2 + H2O ^ H2SO3 + 18 kcal,

care ulterior trece în H2SO4, acesta fiind unul dintre aciii care particiopă la acidifierea atmosferei (vezi cap).

Trioxidul de sulf este mult mai toxic decât dioxidul de sulf la aceleași concentrații, dar prezența lui în atmosferă este foarte redusă.

Acidul sulfhidric sau hidrogenul sulfurat. Este un gaz incolor cu miros caracteristic și efect olfactiv – paralizant, mai greu decât aerul și solubil în apă, prezent în stare naturala în atmosferă datorita următoarelor procese: emisiile de gaze vulcanice, trecerea în atmosferă din apele sulfuroase și din diferite fermentații anaerobe produse de sulfobacteriile din mediul terestru sau acvatic. Producția naturală de H2S este estimată la 280 milioane tone/an din care 80 milioane tone în mediile terestre și 200 milioane tone în cele acvatice. Concentrațiile naturale în atmosferă sunt situate la nivelul de 0,4 mg/m3, adica sub limita de detecție olfactivă (plasată sub nivelul de 0,13 ppm).

Sursele artificiale pentru acest gaz sunt industria (petrolieră, petrochimică, chimică, metalurgică, alimentară, etc), agricultura, zootehnia și apele uzate menajere sau cele din zootehnie. Are o acțiune toxică mai puternică asupra animalelor și omului (sistemul nervos, aparatul respirator și sângele) decât asupra plantelor, și acțiune corosivă asupra vopselelor și a metalelor (inclusiv asupra Al, Cu, Zn).

CMA pentru România sunt de 0,015 mg/l la 30 minute, 0,008 la 24 ore.

Compușii azotului

Oxizii de azot sunt componenți naturali ai atmosferei. Cel mai important și cu efectele poluante cele mai puternice este NO2, un gaz de culoare galbenă, stabil chimic, care rezultă în mod natural din combinarea oxidului de azot cu aerul. Cele mai importante surse artificiale de poluare sunt arderea combustibililor fosili și emisiile motoarelor cu explozie, care introduc anual în atmosferă 5 x 107 tone monoxid de azot.

Contribuie la formarea smog – ului un produs complex al poluării compus în principal din gaze rezultate din activitatea motoarelor cu explozie, suspensii lichide, coloizi și particule fine de praf. Oxizii de azot au o capacitate ridicată de dispersie și absorbție a razelor de lumină, prezența lor determinând reduceri importante ale vizibilității. În concentrații reduse provoacă iritații ale aparatului respirator, arsuri și senzații de sufocare, iar în concentrații ridicate, simptome de asfixiere, convulsii și blocarea respirației. Concentrațiile maxime admise sunt de 0,3 mg/m3 pentru 30 minute, 0,1 mg/m3 pentru 24 ore și 0,01 mg/m3 valoare medie anuală.

Peroxi – Acetil – Nitrații (PAN) Iau nastere sub influența radiației solare după următoarea reacție generală (Neacșu, 1986):

R – C – C – O – + NO2 ^ R – C – O – O – NO2

în care R este un compus alifatic (?) (CH3, CH3 CH2 sau CH3 CH2 CH2 ), aromatic sau heterociclic. În același timp NO2, sub acțiunea radiației UV generează oxid de azot și oxigen atomic. O parte din acesta din urmă se recombină cu NO și formeaza NO2, contribuind astfel la persistența gazului în atmosferă. Altă parte a oxigenului atomic se combină cu O2 și formează ozon care, la rândul său, reacționează cu resturile de hidrocarburi și cu NO2 și formează PAN. Chiar în concentrații foarte mici, de numai 15 ppm, determină leziuni foliare la plante (deci dereglarea fotosintezei), iar la om provoacă iritații oculare și dereglări respiratorii. Accelerarea procesului de formare a ozonului în troposferă este deosebit de dăunătoare atât la plante cât și la animale. La om, în funcție de concentrație, determină scaderea activitătii enzimelor, modificări cromozomiale, precum și tulburări ale procesului de formare a țesuturilor atât la embrioni cât și la adulți (despre O3 în cap. #).

Derivații halogenilor (Cl, Br, F, I, HCl, HF)

Au provenieță exclusiv industrială. Au efecte care depind de natura și concentrația compusului.

Clorul. Are ca principale surse de emisie procesele de electroliză a clorurilor alcaline, cele de lichefiere a clorului, producția de celuloză, hârtie și solvenți organici și a pesticidelor organoclorurate. Este mai greu decât aerul și solubil în apă, deci se concentreaza cu ușurința în apropierea solului în zone puțin ventilate (fundul depresiunilor, culoare de vale) și în apă.

Are efecte corozive asupra majorității metalelor. La concentrații de 15 – 20 ppm și expuneri mai mari de 30 minute determină disfuncții ale aparatului respirator și iritații severe ale mucoasei globului ocular, iar la expuneri de numai 1 minut dar cu concentrații de 100 ppm, este foarte toxic, timpii mai îndelungați de inhalare ducând la declanșrea de enfizem sau edem pulmonar, bronsite și deces.Limitele concentrațiilor maxime admise cu valoare medie sunt de 0,1 mg/m3 pentru 30 minute și numai 0,03 mg/m3 pentru 24 de ore.

Fluorul. Este produs în principal de industria aluminiului ( cine?). Chiar în concentrații reduse de numai 0,1 ppb determină modificări morfologice și fiziologice (necroze foliare), defoliere, iar în concentrații de 60 – 100 ppb, moartea plantelor. Fluorul poate fi concentrat în țesutul vegetal pâna la 2000 mg/kg masă uscată. Furajele cu conținut ridicat de fluor determină intoxicarea cronica a animalelor, producând leziuni ale tubului digestiv, precum și necroze ale rinichilor și glandelor suprarenale. Albinele sunt deosebit de sensibile la acest poluant.

Substanțe toxice aeropurtate Se apreciaza ca produsele de sinteza realizate de către om pe cale chimica în decursul secolului XX sunt în număr de câteva milioane, substanțe care sunt utilizate direct în procese industriale sau reprezinta materie prima pentru realizarea unor produse utile. Cele mai numeroase sunt substanțe organice sau anorganice (acrilamide, aldehide, bifenolii policlorurați, clorofluorocarbonii, arsen, azbest, benzen, etc) cu efect poluant și cu toxicitate ridicată pentru mediul viu. Sunt transportate la mare distanță de catre curenți și sunt foarte persistente și stabile. Pot fi antrenate la sol și în apa prin intermediul precipitațiilor.

Particule lichide și solide

În afară de gaze și vapori de apă, atmosfera poate conține cantități variabile de particole solide cu dimensiuni variabile și cu proveniență diferită. Având ca surse cauze naturale (erupții vulcanice, eroziunea eoliană și furtunile de nisip) sau artificiale (arderea incompleta a combustibililor, industria extractivă în cariere, siderurgia, metalurgia, industria materialelor de construcție (mai ales ciment și negru de fum), alte industrii.

Pot fi distinse doua categorii de substanțe poluante solide:

pulberi sedimentabile sau praf, cu granule suficient de mari pentru a putea fi antrenate gravitațional spre sol și depuse (CMA=17 g/m2/lună,conform STAS 12574/1984).

pulberi în suspensie, reprezentate din particule fine, foarte ușoare, cu diametru mai mic de 20 p,m care rămân mult timp în aer (ceață, fum, prafuri industriale ultraușoare). CMA în România sunt de 0,150 ^g/m3 (STAS 12574/1987).

Efect poluant, deci dăunător peste anumite concentrații, îl au pulberile sedimentabile și aerosolii toxici din atmosferă, care conțin unele metale (Pb, Hg, Cu) și SiO2.

Plumbul are ca sursa industria metalurgica, crematoarele de gunoaie dar mai ales gazele de

eșapament ale autovehiculelor (tetraetil de Pb). Benzinele cu plumb conțin particule mari în care predomină plumbul, respectiv 60-65% săruri de plumb, 30-35% oxizi de fier și 2-3% carbon (Dartwell&Campbell, citați de Negrea, 2000). În medie, un vehicul eliberează 1kg/Pb pe an sub formă de particule foarte fine ale unor săruri halogenate de Pb. După apariția motoarelor cu explozie, dar mai ales în acum, când acestea sunt omniprezente, sărurile de plumb se găsesc permanenn în atmosferă, depășind cu mult concentrațiile naturale. Este sugestivă creșterea concentrației acestora în gheața din Groenlanda: 0,04 ppb în 800 e.n., 0,5 ppb în 1950 și peste 30 ppb în 1995. În atmosfera slab poluată concentrațiile de Pb sunt de cca 0,001 /g/m3 aer (Pacificul central), de 0,1/g/m3 în mediul rural și de peste 5 – 10 mg/m3 în cel urban. Particulele foarte fine de Pb (^ < 5 /) se pot menține în aer câteva săptămâni, putând fi astfel transportate la distanțe foarte mari față de zona de emisie. În zonele urbane apa de ploaie poate atinge concentrații de 40 /g/l sau mai mult. în plantele situate în apropierea autostrăzilor s-au determinat acunmulări de 1 mg/1g de țesut vegetal proaspăt. La om, inhalarea permanentă a aerului cu concentrații chiar reduse de Pb din mediul urban produce intoxicație cronică, iar a unor cantități mai mari, intoxicație acută. Iată de ce este necesară înlocuirea treptată a benzinei cu plum cu cea fără plumb, precum și dotarea mijloacelor auto cu convertori catalitici care diminueayă cu până la 30% emisiile de noxe.

[NUME_REDACTAT], CMA ca valoare medie pentru 24 ore este de 0,0007 mg/m3 de aer din atmosfera exterioară.

[NUME_REDACTAT] de Hg sunt legate de industria clorului, de cea a aparatelor de măsură și de unitățile industriale în care se utilizeaza Hg în procesul tehnologic, precum și în centrele urbane sau industriale în care se ard cantităti mari de cărbune sau se incinerează deșeuri. În zonele lipsite de surse de poluare, concentrațiile de Hg se situează sub 0,20 /g/m3, față de centrele urbane în care se depășesc frecvent valori de 0,1 mg/m3. Deoarece mercurul intră în compoziția unor fungicide, plantele îl preiau din sol odată cu apa. Cantități crescute de Hg se regăsesc astfel în semințele culturilor tratate cu fungicide pe baza de Hg (grâu, orez), fiind ingerate astfel de către om odată cu produsele specifice.

Cuprul. Este semnalat în concentrații de maxim 50 /g/m3 în preajma centrelor de metalurgie neferoasă sau a uzinelor prelucratoare, dar concentrațiile scad exponențial la distanțe de 2 – 3 km. Nu sunt descrise până în prezent efectele poluării cu Cu.

Siliciu. Cel mai important constituent al litosferei, este prezent în atmosferă sub formă de pulberi naturale de SiO2 (erupții vulcanice, eroziunea eoliană) sau generate artificial (cariere, mori de cuarț, industria materialelor de construcție, alte industrii). Este inhalat prin procesul respirator producând, în funcție de cantitate și durată, fibroze, sau silicoză, boală profesională caracteristică mineritului și activității îndelungate în morile de cuarț sau prin inhalarea prafurilor atmosferice din zonele urbane intens poluate.

2.3 Poluarea biologică a aerului

Spre deosebire de apă și sol, atmosfera nu dispune de o microfloră proprie, deci de specii al căror suport de înmulțire și dezvoltare sa fie aerul. Cu toate acestea, mai eles în partea inferioară a troposferei există în permanență microorganisme de origine umană, animală sau naturală (viruși, bacterii și fungi). Cele provenite de la animale și om pot fi, la rândul lor, saprofite (nepatogene), condiționat patogene și patogene, ultimele două putând determina îmbolnăviri, transportul la distanță mare față de sursa care le emite fiind efectuat de masele de aer.

Microorganismele sunt prezente în atmosferă înglobate sau aderente la particule de praf, fum sau vapori de apă sub trei forme (Teușdea, 1998):

picături de secreție, dispersate în aer prin tuse, strănut, vorbire care au diametre mai mari de 100 / și care se depun rapid:

nuclei de picături, cu aceeași proveniență dar de dimensiuni mai reduse, deci cu o persistență mai mare în aer;

praf bacterian, alcătuit din particule de praf la care aderă microorganismele și care provine, de regulă, din deshidratarea primelor două.

Persistența germenilor în atmosferă este de scurtă durată deoarese aceștia sedimentează adată su particolele în care sunt înglobați sau se deshidratează. Cu toate acestea pericolul transmiterii unor boli prin intermediul aerului, boli aerogene este real.

Pericolul deteriorării stării de sănătate a omenirii este real.În 1993 [NUME_REDACTAT] a Sănătații a declanșat o stare de urgență la nivel mondial, datorită frecvenței cazurilor de tuberculoză, boală care se transmite prin intermediul picăturilor de secreție sau prin contact direct și despre care se credea că este sub control. În 1994, 8,8 milioane de indivizi au contractat această boală și se apreciază că deceniul actual va înregistra 30 miloane decese datorită TBC. Se poate afirma că astăzi omenirea se confruntă cu o epidemie de epidemii la declanșarea cărora participă și poluarea bacteriologică a atmosferei, insuficient controlată. În materie de boli infecțioase, pe plan mondial tuberculoza se situează pe locul trei ca nivel de mortalitate, cu 2,7 milioane decese pe an.

Poluarea aerului din interiorul construcțiilor

Sunt tot mai numeroase cazurile în care nivelul de poluare a atmosferei interioare este mai ridicat decât cel al atmosferei din afara clădirilor, fără a ne referi la atmosfera spațiilor industriale. Dintre cele mai importante surse de poluare internă menționăm arderea combustibililor, fumatul, agenții de spălare, unele echipamente electrice, la care se adaugă poluarea cu unde electromagnetice și sonore (televizoare, radio, cuptoare cu microunde, etc). În general acest tip de poluare este necunoscut de populație, deci neglijat.

• Fumatul tutunului. Deși la scara ansamblului atmosferei terestre fumatul reprezintă o sursă infimă de poluare, atmosfera interioară, cea din clădiri, este intens afectată. Fumul de țigară conține peste 4.000 de substante chimice diferite, din care peste 300 sunt toxice pentru om (nicotina, arsenic, radon, cianuri, fenol, DDT, azbest, benzen, monoxid de carbon, formaldehida, etc.) și alte 43 sunt cancerigene (http://sanatate.org). Cei mai toxici compuși sunt nicotina, gudroanele și monoxidul de carbon.

Nicotina stimulează inima prin eliberarea de catecolamine care cresc tensiunea arterială, frecvența cardiacă și nevoia de oxigen a inimii. De asemenea, nicotina stimulează sistemul nervos, legându-se de receptorii colinergici centrali după numai 7 secunde de la inhalare. Aceasta activează căile neuro-umorale și duce la eliberarea de hormoni și neurotransmițători. Așa se explică efectele euforice și instalarea dependenței de nicotină. Gudroanele din fumul de tigară sunt cancerigene, iar monoxidul de carbon scade capacitatea de transport a oxigenului și favorizează apariția aterosclerozei.

O persoană care fumează oprește în plămâni doar 15% din cantitatea totală de fum, restul de 85% fiind eliberat în atmosferă. O persoană nefumătoare care respiră aerul dintr-o încăpere în care se fumează este expusă la aceleași riscuri ca și cel care fumează, deci „fumează pasiv".

crește riscul de deces prin boli cardiace cu 30%;

crește riscul de cancer pulmonar;

agravează astmul alergic și alergiile respiratorii.

S-a estimat ca fumarea unei singure tigări scurtează viața cu 7 minute, iar fumarea unui pachet de țigări pe zi scurtează viata cu 140 minute/zi, 51.100 minute/an sau 35,5 zile/an. Aceasta înseamnă că anii fumătorilor au mai puțin de 11 luni !

[NUME_REDACTAT], în decurs de 10 ani (1984-1994), numărul fumătorilor a crescut de la 11% la 15 % la femei și de la 42% la 47 % la bărbați, mai ales în grupa de vârstă sub 30 ani. La nivelul anului 2004, 64% dintre tinerii sub 16 ani s-au declarat fumători (http://www.fumat.ro/statistici). În anul 2004 39% dintre femei și 54 % dintre bărbați erau fumători.

România a depus instrumentele de ratificare a [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], la sediul [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT], secția [NUME_REDACTAT], în data de 27 ianuarie 2006, fiind cea de a 120-a țară care a finalizat acest proces.

Procese naturale de epurare a atmosferei

Atmosfera dispune de mecanisme proprii de epurare care acționează însă numai asupra unor poluanți. Totodată, atmosfera, cel mai mobil mediu natural al planetei, poate asigura transportul oricărui poluant la distanțe foarte mari, prin intermediul curenților de aer determinînd scăderea concentrației noxelor. Poluanții emiși în atmosferă sunt supuși unor procese de epurare de natură fizică, chimică sau biologică.

1 Procesele fizice de epurare a atmosferei

Se realizează prin dispersie (gazele) și sedimentare (pulberile sedimentabile și praful microbian).

Dispersia propriu-zisă este cauzată, în principal, de curenții de aer. Cei ascensionali determină o dispersie verticală. Cu cât antrenarea ascensională este mai amplă, dispersia pe verticală devine mai puternică. În aceste condiții există posibilitatea ca poluantul să nu mai ajungă la sol, mai ales dacă înălțimea la care este eliberat (H) este mare. În acest sens, concentrația poluantului la nivelul solului este invers proporțională cu H2 (Rojanschi).

Masele de aer cu deplasare predominant orizontală, determină o dispersie zonală sau regională, proces complex care depinde nu numai de parametrii meteorologici, ci și de caracteristicile sursei și ale formelor de relief.

Calmul atmosferic favorizează concentrarea gazelor într-o anumită zonă, dar favorizează sedimentarea pulberilor, iar ceața favorizează formarea de aerosoli care ramîn în atmosferă. Relieful poate diminua procesul de dispersie astfel:

culoarele de vale canalizează curenții de aer, reduc viteza dispersiei longitudinale și împiedică dispersia laterală ;

formele depresionare favorizează acumularea noxelor (mai ales a gazelor mai grele decât aerul) în situațiile de calm atmosferic și de inversiune termică;

barierele orografice opresc, direcționează și/sau diminuează deplasarea maselor de aer poluat.

Sedimentarea determină depunerea pe sol, apă sau vegetație a particulelor cu diametrul mai mare de 20 pm, dar viteza de sedimentare este dependentă de factorii meteorologici. Prin acest proces atmosfera se curăță, dar poluează mediile menționate.

Procese chimice

Unele dintre gazele eliberate în atmosferă nu sunt supuse unor procese chimice de transformare, rămânând ca atare în aer. Acestea sunt considerate poluanți pasivi. Altele, se combină între (oxidare, reducere, ionizare, etc) ele sau sunt transformate sub influența radiațiilor . Acestea sunt considerate poluanți activi. Ambele categorii pot fi înglobate în coloizi și, antrenațe descendent de către precipitații, poluează apa ori solul. Și aceste procese sunt în legătură directă cu starea de moment a atmosferei și în special cu turbulența și stratificația aerului.

Procese biologice

Doar două procese naturale asigură reducere cantității de CO și anume, respirația plantelor verzi și transformarea CO în CO2 și (sau) metan de către unele bacterii din sol (Bacillus oligocarbophilus și Clostridium welchi în CO2, iar Methanosorcina barkerii și Bacterium formicum, în CH4 sau CO2) (Neacșu, 1986) Un rol aparte în procesul de epurare a atmosferei revine pădurilor. Un stejar consumă aproape 60 kg dioxid de carbon în 24 ore, iar o fâșie de pădure de numai câțiva metri lățime, dispusă în lungul marilor șosele, determină scăderea zgomotului cu până la 15%. Aparatul foliar al arborilor și arbuștilor fixează pulberile atmosferice Un hectar de pădure de fag fixează cca 68 tone de pulberi și poate neutraliza complet bioxidul de sulf aflat în concentrație de 0,1 mg/m3 prin fixare și metabolizare (Bobic, 1971, citat de Toader, 2004) Același aparat foliar elimină substanțe cu acțiune bactericidă asupra microbilor care produc tuberculoză, febră tifoidă și holeră.

2.6 Prevenirea poluării atmosferei

În problemele complexe ale poluării atmosferei, ca și ale poluării în general, se consideră că prevenirea acesteia este mai bună și mai rentabilă decât tratarea efectelor. În cazul atmosferei, de altfel, tratarea aerului poluat este posibilă doar în spațiile închise, care pot fi controlate. Singura modalitate de reducere a poluării rămâne, deci, reducerea sau chiar înlăturarea surselor de poluare și controlul acestora. Reducerea emisiilor se realizează prinprocedee tehnice, iar monitoringul prin supraveghere permanentă.

Atmosfera înregistrează niveluri maxime de poluare în medii urbane și industriale și este produsă în principal de arderea combustibililor fosili (centrale termoelectrice, încalzire, etc), activitățile industriale și mijloacelor auto de transport, deci măsurile de prevenire au în vedere reducerea emisiilor acestora sub formă de particole solide și gaze, cele mai importante.

Dintre măsurile de prevenire enumerăm:

Înlocuirea unor combustibili cu potențial toxic ridicat cu combustibili mai puțin toxici și punerea în valoare a unor resurse alternative de energie. Aceasta presupune înlocuirea centralelor termoelectrice cu cele alimentate cu gaze naturale, cu centrale nucleare, iar în viitor utilizarea preponderentă a surselor neconvenționale de energie (solară, eoliană, mareică,etc).

Controlul surselor de poluare mobile prin scăderea consumului de carburant, folosirea filtrelor catalizatoare și înlocuirea combustibililor tradiționali (benzina și motorina) cu compuși organici oxigenați (metanol, etanol, butanol, etc) care pot reduce emisiile de CO, HC și NOx,, cu 4-46% (Negrea, ).

Folosirea tehnologiilor de proces „curate" prin care să se asigure reducerea substanțelor periculoase.

Utilizarea unor metode și utilaje care să rețină suspensiile solide (filtre, cicloane, camere de liniștire) și să asigure desulfurarea gazelor de ardere înainte de eliberarea acestora în atmosferă.

2.7 Poluarea aerului în [NUME_REDACTAT] ansamblu, România este o țara cu nivel mediu sau submediu de poluare a aerului. Sursele principale sunt arderea combustibililor fosili, industria chimică, petrochimia, siderurgia și metalurgia, materialele de construcție și traficul rutier.

Poluarea industrială este amplificată de utilizarea unor tehnologii depășite, absența sau nefuncționarea instalațiilor de filtrare sau a celor de epurare a gazelor, la care se adaugă absența catalizatorului la autovehicule și starea tehnică necorespunzătoare a acestora. Pe teritoriul României au fost identificate următoarele zone critice sub aspectul poluării atmosferei (Starea mediului în România 2000 www.mmediu.ro):

[NUME_REDACTAT], Zlatna, [NUME_REDACTAT], zone poluate în special cu metale grele (cupru, plumb, cadmiu), dioxid de sulf și pulberi în suspensie provenite din industria metalurgică neferoasă;

Hunedoara, Călan, Galați, zone poluate în special cu oxizi de fier, metale feroase și pulberi sedimentabile provenie din siderurgie;

Rm. Vâlcea, Oneăti, Savinești, Stolnicei, Ploiești, zone poluate în special cu acid clorhidric, clor și compuși organici volatili proveniți din industria chimică și petrochimică;

Tg. Mureș, zonă poluată în special cu amoniac și oxizi de azot proveniți din industria de ingrășăminte chimice; Brăila, Suceava, Dej, Săvinești, Borzești, zone poluate în special cu dioxid de sulf, sulfura de carbon, hidrogen sulfurat, mercaptani, substanțe provenite din industria de celuloză, hârtie și fibre sintetice.

(0,188 mg/m3) și Brasov (0,156 mg/m3).

Cantitățile maxime lunare pentru pulberile sedimentabile au depășit CMA lunară (17 g/m2/luna) în majoritatea zonelor din țară. Cele mai mari cantități s-au masurat în zonele Chiscadaga – 389,87 mg/m2/luna (frecvența de depasire a CMA 41,3%), Galati – 254,78 mg/m2/luna (frecvența de depășire a CMA 29,53%); Tg. [NUME_REDACTAT] – 214,46 g/m2/luna (frecvența de depășire a CMA 45,07%); Constanta – 189,5 g/m2/luna (frecvența de depășire a CMA 74,07%); Arad – 150,8 g/m2/luna (frecvența de depășire a CMA 22,22%); Brasov – 80,86 g/m2/luna (frecvența de depășire a CMA 40,85%).

Metalurgia neferoasa cu trei centre care determină o poluare foarte importantă, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Zlatna și cu alte trei mai puțin poluante. Primele trei determină nivele ridicate de poluare cu:

pulberi cu un conținut ridicat de metale grele (As, Pb, Cd, Zn, Cu, Sn) care depășesc de 10 – 200 ori normele admise (în special la Pb și Cd);

pulberi totale în suspensie (depășiri ale CMA în 20 – 50% din numărul de zile) sau pulberi sedimentabile.

gaze cu conținut ridicat de CO2 care au concentrații maxime de pâna la 20 de ori mai mari decât CMA în 24 ore.

Industria chimica și petrochimia impurifica atmosfera cu produse foarte diverse. în funcție de cantitatea și varietatea emisiilor marile centre de producție pot fi grupate în trei categorii.

cu emisii complexe de poluanți anorganici (SO2, Nox, HCl, Cl2, H2SO4, NH3) și organici: fenoli, aldehide organo – clorurate (Făgăraș, Borzești, Săvinești și Dej);

cu emisii de hidrocarburi, fluor, fenoli, SO2, NO2 și funingini ( [NUME_REDACTAT] și Pitești);

cu emisii de SO2 și H2 (industria celulozei, hârtiei și fibrelor artificiale din [NUME_REDACTAT] Suceava) și NH3 (uzinele de îngrășaminte chimice din Arad, Ișalnița, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT])

Siderurgia din Galați, Hunedoara, Călan, Reșița și Călărași are emisii masive de pulberi cu concentrații ridicate de Pb, Zn, Cu, Cr, și Zr.

Trebuie menționate marile termocentrale ale țării, în special cele care utilizeaza cărbune și păcura (Rovinari, Turceni, Mintia, [NUME_REDACTAT]) și care elimina în atmosfera pulberi cu As, Cd, Pb, Mg, Mn și, numai în mica măsură SO2, CO, CO2 și NO2.

Bucureștiul, cea mai mare aglomerare urbană a țării cu industrie variată, 5 centrale termoelectrice și numeroase centrale termice, zone de locuințe în care încălzirea se face cu cărbune, păcura sau lemne și cu un trafic rutier intens prezinta totuși un nivel moderat de poluare cu SO2, un nivel mai ridicat de poluare cu oxizi de azot (în 10 – 18 % din zile este depășită norma sanitară/24h) și un nivel crescut de poluare cu NH3 (valori maxime de peste 10 ori CMA). în timpul săptămânii, concentrațiile medii zilnice ale Pb sunt de 2 – 3,5 pg/mc adica de 2 – 3 ori peste norma sanitară. În apropierea marilor platforme industriale ale capitalei aciditatea totala a atmosferei depășete 1000 pg/mc în 24 ore.

Trebuie amintite și furtunile de praf caracteristice lunii aprilie (lună vântoasa), atunci când, în plus, solul este uscat și dezgolit de vegetatie. Mentionam furtunile de praf din 23 aprilie 1960 și 18 aprilie 1965 purtatoare a unui praf galben din loessuri asiatice și furtuna de praf și nisip de culoare roșie de origine nord africană din 24 aprilie 1973 care a afectat toată partea de sud, sud-vest și sud-est a României.

3. POLUAREA SOLULUI

, Ploiești, Brazi,

Pedosfera este un sistem dinamic deschis, polifazic și polifuncțional, alcătuit din compuși

organici și anorganici care rezultă în urma interacțiunii dintre litosferă, hidrosferă, atmosferă și biosferă. Solul este suportul natural al fitocenozelor cărora le asigură necesarul de apă și nutrienți. Calitatea solului împreună cu potențialul biologic al plantelor verzi determină capacitatea de producție a ecosistemelor (fitomasa totală), asigurând cea mai mare parte din necesarul de hrană pentru oameni și animale. Din totalul suprafeței de uscat neacoperit de ghețuri de 13.069 milioane ha, 33,15 milioane ha (0,24%) revine terenurilor neproductive, deci lipsite de sol (Tab. Modul de utilizare a uscatului neacoperit de ghețuri (după Cogălniceanu, 1998).

Vulnerabilitatea pedosferei este determinată de complexitatea schimburilor de materie energie și informație cu celelalte geosisteme. Locul solului în cadrul ecosistemelor terestre este redat în fig. (după Borza). Procesele de pedogeneză sunt, în primul rând, procese naturale lente, spre deosebire de cele de degradare naturală sau cele datorate unor activităti antropice a căror efecte distructive sunt rapide. Degradarea solului este consecința a două categorii de procese

deplasarea componentelor solului datorită acțiunii apei, vântului sau omului

transformarea internă a solului sub influența unor procese fizice, chimice sau biologice.

Activitățile umane poluante se încadrează în cea de a doua categorie.

Poluarea solului este determinată de „ … orice acțiune care produce dereglarea funcționării normale a solului ca suport și mediu de viață în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau antropice" (Răuță). Aceasta înseamnă că poluarea solului include nu numai procesele fizico- chimice determinate de noxele care ajung pe sol sau în sol, ci și procesele naturale (eroziune, alunecări de teren, aluvionare, etc) și activitățile umane care determină degradarea solului (cariere, halde, depozite, construcții, etc).

Poluarea solului are caracter permanent și numeroase surse naturale sau antropice, cele mai importante fiind însă industria, agro-zootehnia și activitatea menajeră. Se realizeaza direct, prin depunerea de deșeuri solide, administrarea de pesticide sau îngrășăminte inglobate în sol, sau indirect, din atmosferă (sub forma de gaze, pulberi sedimentate, soluții sau suspensii apoase) sau din apă (precipitații, ape industriale, menajere). Atmosfera sau apele pot fi supuse unor procedee de înlaturare a poluanților, recăpătându-și astfel în mare măsură calitățile anterioare.

Poluarea solului prezintă un grad de risc foarte ridicat deoarece nu exista procedee de depoluare, iar anihilarea naturală a poluanților este un proces cu mult mai lent decât cel de poluare. Dacă prin poluare se dereglează echilibrul complex dintre componenții solului, vor fi afectate toate funcțiile sale, respectiv cele fizice, fizico-chimice, chimice, biologice și biochimice, iar în acest caz se va reduce productivitatea. În plus, poluanții din sol sunt înglobați în masa vegetală, iar din aceasta, prin intermediul lanțurilor trofice, ajung la animale și la om. Aceste aspecte necesită o abordare aparte a protecției solului prin activități de prevenire a poluării, concomitent cu cele de îmbunătățiri funciare.

În continuare vom prezenta cele mai importante surse de poluare a solului.

3.1 Poluarea cu pesticide

Pesticidele sunt substanțe chimice de sinteză folosite pentru distrugerea dăunătorilor animali și a paraziților vegetali care ataca plantele de cultură. Spre deosebire de alte substanțe poluante, acestea sunt răspândite voluntar de către om pentru a obține un efect biologic de combatere a dăunătorilor și a unor sporuri de recoltă mult superioare costurilor lor. În funcție de grupul de organisme asupra căruia acționează, pesticidele se subîmpart în nematocide, ascaricide, insecticide, fungicide, erbicide etc (Neacșu,)

1986). Plantele de cultură sunt atacate de cca 500 specii de ciuperci, 2000 specii de buruieni și peste 10000 specii de insecte, acestea putând compromite total sau parțial recoltele. Se cunosc astăzi peste 600 de substanțe de bază cu efect pesticid din care s-au realizat peste

120.000 de produse comerciale. Cele mai răspândite sunt pesticidele organoclorurate și cele organofosforice. Deși au o acțiune selectivă, acestea afectează direct sau indirect și alte organisme decât organismele țintă.

Un insecticid foarte eficient – DDT – ul (diclor-difenil-triclor- etan) – utilizat pe scară largă după al doilea [NUME_REDACTAT], a determinat o scadere radicală a deceselor provocate de malarie (în India, de la 1.000.000 în 1935, la 280.000 în 1969; în Italia, de la 411.000 în 1945 la 40 în 1968; în România, de la 330.000 în 1948, la 5 în 1969). Acest insecticid, precum și alții din aceeași gamă (aldrin, clordan, heptaclor,toxofen, lindan) au o mare stabilitate la ageniții fizico-chimici și nu sunt biodegradabile, deci au o remanență foarte mare în sol (între 15 și 40 ani). Sunt puțin solubile în apă dar sunt liposolubile, deci se concentrează cu ușurință în grăsimile vegetale și animale. Tratamentele repetate cu aceste substanțe determina acumularea lor progresivă în sol; acesta devine treptat un rezervor de toxicitate în care concentrațiile variaza între 0,1 – 5,0 ppm (Neacșu). Utilizarea continuă a pesticidelor a determinat cresterea rezistenței daunătorilor. Peste 600 de specii au dobândit astăzi o imunitate relativa la unele pesticide, fapt care a determinat diversificarea producției sau creșterea cantităților utilizate. În 1990 în SUA se foloseau de 10 ori mai multe pesticide decât în anul 1965. Cu toate acestea recoltele distruse de insecte s-au dublat (de la 7% la 13% din totalul recoltelor). Toxicitatea substanțelor crește și ea: cu mai puțin de 100 g de pesticid modern se obțin efecte echivalente cu 2 kg DDT. Plantele absorb pesticidele împreuna cu apa și cu nutrienții și le acumulează în masa vegetală cu o rată anuală de acumulare ce variază în cazul a hepatoclorului de la 0,005 ppm în porumb, la 0,14 la morcov sau la 0,67 la arahide.

Pesticidele au un spectru larg de toxicitate care afecteaza atât vegetația cât și animalele și omul. Utilizarea pesticidelor produce efecte directe și indirecte asupra ecosistemelor, solului, apelor subterane și organismului uman.

Efecte directe asupra ecosistemelor:

distrugerea temporară a unor importante părți din unele populații animale sau vegetale de pe teritorii întinse și, prin aceasta, favorizarea speciilor concurente care se dezvoltă anormal;

distrugerea unor dușmani naturali ai dăunătorilor vegetali și animali și prin aceasta favorizarea dezvoltării acestora

Efecte indirecte asupra ecosistemelor, determinate de acumularea pesticidelor în organismele vi (vegetale și animale), în diferitele verigi ale lanțurilor trofice pâna la un nivel critic în care toxicitatea devine cronică. Determină reducerea potențialului biotic al speciilor intoxicate, reducerea diversitătii ecosistemelor. Efectele asupra organismului uman sun complexe (iar la animale și om reduce rata natalitătii și are importante efecte mutagene.

Efecte indirecte asupra solului produse de unele erbicide și insecticide organoclorurate care încetinesc sau blocheaza activitatea de fotosinteza a algelor din sol și prin aceasta se blocheaza aprovizionarea microflorei cu energie. Ca urmare, activitatea microbiană este încetinită deci se diminueaza procesele de humificare și de fixare a azotului.

Utilizarea pesticidelor este un rău necesar în agricultura contemporană, acceptat ca atare de către societate. Protecția chimică a plantelor de cultură a determinat o creștere importantă a productivității la hectar (peste 20% la cereale și 60 – 90% la pomii fructiferi și vița de vie). Cantitatea totală de pesticide produse la nivelul anului 1997 a avut o valoare de 30,2 miliarde

dolari, din care 58% a fost consumată în cele două Americi (Berca). In sol pesticidele pot suporta un proces de degradare prin procese diferite:

-degradare biologică, sub actiunea microorganismelor, insectelor, viermilor, și a plantelor:

-degradare chimica,

-degradare fotochimica, sub acțiunea luminii. În prezent se urmărește respectarea unor principii ecologice de utilizare a pesticidelor, respectiv:

pentru obținerea aceluiași efect biologic, o cantitate cât mai redusă de substanță;

limitarea produselor greu degradabile prin procese naturale, deci cu remanență îndelungată în sol;

evitarea produselor cu solubilitate ridicată în apă și a celor care afectează și alte specii în afara celor „țintă", mai ales a dușmanilor naturali;

limitarea produselor care pătrund cu ușurință în lanțul trofic plantă – animal – om;

extinderea folosirii biopesticidelor.

Biopesticidele reprezintă o alternativă moderna, ecologică a agriculturii performante. De exemplu, pentru combaterea nematodelor din sol, în locul substanțelor chimice care se folosesc astăzi, să se folosească toxine sintetizate de către microorganismele care sunt dușmani naturali ai nematodelor (un filtrat din mediul de cultură al unui miceliu).

În prezent se încearcă introducerea unui control al utilizării pesticidelor prin acorduri internaționale (interziceri la import pentru 18 substanțe).

Poluarea cu îngrașaminte chimice

Agricultura intensivă practicată pe scară largă în toate țările lumii, presupune administrarea de îngrășăminte chimice în scopul măririi productivitătii plantelor de cultură. Prin acest procedeu se urmărește restituirea în sol a echivalentului cantităților de elementele nutritive extrase di acesta de catre plante. Cele mai importante și mai utilizate sunt îngrășămintele pe baza de azot (azotații de amoniu, de calciu și de potasiu), de sulf (sulfatul de amoniu și superfosfatul) și de potasiu. Efectul poluant este determinat în principal de cantitățile excesive utilizate, cu mult peste cele necesare și, în secundar, de introducerea în sol a unor impurități toxice conținute de îngrășăminte(tab.) Producția mondiala de îngrășăminte chimice a crescut exploziv timp de 30 de ani de la 25 milioane de tone în 1958, la cca 148 mil tone în 1988, fiind în ușur regres dupa aceasta dată (126 (?) mil tone în 1993).

Folosirea abuzivă a îngrășămintelor chimice are următoarele efecte negative:

modifică circuitul biogeochimic al azotului și fosforului;

inhibă sau blochează reciclarea substanțelor organice și a humusului; procesul determină scăderea acestora, iar faptul se manifestă prin declinul complexului absorbant argilo – humic;

produce poluarea apelor subterane și de suprafață și prin aceasta induce scăderea biodiversității ecosistemelor acvatice și productivitatea lor biologică

Din cantitatea totală de îngrășăminte aplicată pe o suprafață agricolă, în masa vegetala se regăsesc maxim 50%; restul rămâne în sol sau este antrenat în apele subterane și de suprafață. Prin intermediul unor verigi ale lanțurilor trofice azotații din masa vegetală sunt preluați de animale și om. Prin procese metabolice azotații sunt transformați în azotiți care au o mare afinitate la hemoglobină, împreună cu care formează methemoglobina, produs stabil care reduce drastic capacitatea de oxigenare a țesuturilor, generând la om anemii severe.

Poluarea cu metale grele și ape reziduale

Unele dintre metale provin din îngrășămintele chimice; aria lor de răspândire se suprapune peste cea de utilizare a acestora, iar nivelul de poluare este determinat de cantitățile și substanța folosite. Industria, transporturile rutiere și diferitele categorii de deșeuri solide sau lichide (industriale, agro – zootehnice, stradale, menajere) constituie alte surse de poluare a solului.

Deșeurile industriale solide (halde de steril, cenuși, zgură, etc) sunt depozitate în apropierea unităților metalurgice, a exploatărilor miniere a termocentralelor, a altor unități industriale. Substanțe solubile sau particule solide sunt antrenate în sol în apele de suprafață sau în cele subterane. Creșterea concentrațiilor de metale determină modificarea calității solului și perturbarea proceselor pedogenetice:

inhibarea proceselor de formare a solului fertil (?) – fierul

diminuarea proceselor de fermentație din sol (Pb)

frânarea sau blocarea proceselor de denitrificare și de sinteză a azotului (Cd)

[NUME_REDACTAT] deșeurile industriale solide care constituie sursa principala de poluare a solului cu metale grele ocupa o suprafață de 300 000 ha. În apropierea zonelor de depozitare, CMA sunt depăsite de pâna la 15 ori (tab. Val. med. în ppm, din Platon).

Tab. 9

Poluarea radioactivă

Are un caracter mai limitat decât poluarea radioactiva a aerului sau apei și este determinată de depunerile de pulberi radioactive din atmosferă sau de depozitarea pe sol a unor minereuri sau reziduuri.

O parte din radionuclizii din sol sunt adsorbiți de plante și intră astfel în circuitul trofic. În numeroase cazuri, la extremitatea unui lanț trofic se găsește omul care va fi cel mai afectat deoarece rata de concentrare crește în verigile superioare (tab. după Ramada, 1974, citat de Neacșu)

Poluarea biologică

Microflora solului se compune din virusuri, bacterii, actinomicete, micete și alge, iar cantitatea lor, dependentă de temperatură și umiditate poate ajunge la 2,5 – 10 t/ha. Virusurile au o viață limitată în sol. Poluarea solului se produce în principal cu bacterii patogene sau condiționat patogene care provin mai ales din apele reziduale fecal oid menajere și zootehnice incomplet epurate sau neepurate. Solul este un mediu de reintegrare a apelor reziduale deoarece reține în masa lui substanțele poluante, dar acest proces esteuna dintre sursele principale de poluare. Microfauna solului este reprezentată prin protozoare; acestea constituie un factor limitativ pentru bacterii, inclusiv pentru cele patogene, deci participă la epurarea naturală a solului. Adaosul de substanțe poluante în sol, inclusiv de microorganisme, determină unele modificări fizico – chimice ale acestuia

Modalitati de evaluare a poluării solului

Dacă metodele de determinare a nivelului de poluare atmosferei și hidrosferei sunt multiple și exacte, pentru sol acestea sunt ramase în urmă. Pentru determinarea tipului și nivelului de poluare a solului exisă unii indicatori direcți sau indirecți, dintre care menționăm:

utilizarea plantelor test : morcovul și cartoful pentru pesticide, și arborii fructiferi tineri pentru substanțele chimice solubile;

raportul dintre azotul organic teluric și azotul organic total, care are valoare subunitară,; cu cât

valoarea este mai apropiata de 1, cu atât solul este mai puțin poluat (0,95 = nepoluat; 0,85 – 0,95=slab poluat; 0,70 – 0,85= mediu poluat; sub 0,70= puternic poluat);

• numărul total de germeni la 37 oC (NTG), care indică nivelul de poluare biologică cu agenți patogeni; în tabelul 21 prezentăm indicatorii poluării biologice a solului (după Teușdea).

Solurile poluate au tendința naturala de autopurificare prin intermediul microorganismelor pe care le conține. Pentru aceasta este necesar ca nivelul de poluare sa fie inferior capacitătii de autoepurare. În condiții normale, un sol mediu poluat cu poluanți organici se autoepureaza în 5 zile pe timp de vară și în 10 zile toamna și primăvara. Solul, principalul suport al vieții, are cel mai ridicat grad de vulnerabilitate la acțiunea factorilor narturali și antropici deci protejării lui trebuie să i se acorde maximum de atenție.

[NUME_REDACTAT] solurile poluate sunt clasificate în clase, tipuri și grupe (Răuță, et al. 1983). Solurile poluate pot fi definite prin mai multe simboluri precum PCq4 = sol poluat chimic, cu pesticide, gradul 4.

La nivelul anului 1993 suprafața totală a solurilor degradate în România a fost de 7,67 milioane hectare, dintre care doar 241.107 hectare erau poluate din punct de vedere chimic (Rujanschi). Date mai recente relevă faptul că suprafața totală a solurilor poluate chimic este de 900.000 ha –

Poluarea chimică a solului afecteaza circa 0,9 milioane ha, din care poluarea excesiva circa 0,2 milioane ha; efecte agresive deosebit de puternice asupra solului produce poluarea cu metale grele (mai ales Cu, Pb, Zn, Cd) si dioxid de sulf, identificata in special in zonele [NUME_REDACTAT], Zlatna, [NUME_REDACTAT].

Desi, in ultimii ani, o serie de unitati industriale au fost inchise (ROMFOSFOCHIM-[NUME_REDACTAT]), iar altele si-au redus activitatea, poluarea solului se mentine ridicata si in alte zone ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Tulcea, Slatina s.a.).

Poluarea cu petrol si apa sarata de la exploatarile petroliere si transport este prezenta pe circa 50 mii ha.

Distrugerea solului prin diverse lucrari de excavare afecteaza circa 15 mii ha, aceasta constituind forma cea mai grava de deteriorare a solului, intalnita in cazul exploatarilor miniere la zi, ca de exemplu, in bazinul minier al Olteniei. Pretabilitatea terenurilor afectate de acest tip de poluare a scazut cu 1-3 clase, astfel ca unele din aceste suprafete au devenit practic neproductive.

Acoperirea solului cu deseuri si reziduuri solide a determinat scoaterea din circuitul agricol a circa 18 mii ha terenuri agricole și lunci.

Tabel 11 Diferite categorii de soluri poluate în România (din Raport asupra starii mediului 2000)

4. POLUAREA APELOR

Apa este o resursă naturală neregenerabilă, leagăn și suport al materiei vii pe Terra, al cărei volum total (mări, oceane, ghețari, lacuri, râuri, ape subterane, etc) este apreciat la 1,386 mld. km3 (Gâstescu, 1998). Raportată la acest volum, apa dulce reprezintă doar 2,53 % (35 029 240 km3), iar numai apa subterană, împreună cu cea din lacuri și râuri, 0,76% (10 623 120 km3) din apa totală de pe planetă. Aproape 2/3 din apa subterană este acumulată în structuri acvifere situate sub 700 m adâncime, deci exploatarea lor este costisitoare, iar apele freatice sunt foarte vulnerabile. Este tot mai evident faptul că astăzi societatea umană se confruntă cu o criză acută de apă dulce și că aceasta se va accentua pe măsura creșterii populației și a necesităților acestora.

Conform cu recomandările [NUME_REDACTAT] a Sănătății, necesarul zilnic de apă calculat pentru a acoperi toate necesitățile unui adult este de 100 l (Mănescu). La aceasta se adaugă însă volumele importante de apă cu mult mai mari, necesare în industrie, agricultură și în utilități urbanistice. Cantitatea de apă folosită în procesele tehnologice pentru realizarea unor produse este prezentat în figura 7.

Fig. 7 Necesarul de apă în m3 (valori minime și maxime) pentru obținerea unei tone de produs

(după Mănescu 1996)

În condițiile în care consumul mediu zilnic pe locuitor este estimat la 1 m3/24 ore (inclusiv cel industrial, agricol, etc), cantitatea de apă disponibilă a planetei ar asigura necesarul unei populații de maxim 20 miliarde locuitori, preconizată pentru anul 2100, iar aceasta numai cu condiția diminuării progresive a proceselor de poluare a apelor și a unei gospodăriri raționale (Robescu, et al, 1988).

Proprietățile naturale ale apei dulci pot fi modificate datorită unor cauze naturale sau artificiale.

Poluarea naturală

Exista procese naturale accidentale sau permanente care determină poluarea unor resurse acvatice dar influența lor este, în mod normal, scazută. Dintre acestea menționăm izvoarele termale și mineralizate care pot conține și gaze, procesele biochimice din mlaștini și turbării, șiroirea pe versanți, curgerile noroioase, inundațiile, alunecările de teren, etc. Pulberile din atmosferă rezultate în urma unor procese naturale (erupții vulcanice, vânt puternic, furtuni de praf) sedimentează pe suprafețele acvatice sau sunt antrenate de precipitațiile meteorice în trei faze distincte:

condensarea vaporilor din atmosfera pe "nucleii de condensare";

spălarea atmosferei prin intermediul precipitațiilor în cădere;

înglobarea unor particule solide sau dizolvarea unor compuși din rocă și sol după căderea pe suprafața topografică și antrenarea acestora în apele de suprafață sau subterane.

Modificarea echilibrului fizico – chimic și a calităților organoleptice ale apei ca o consecință a acestor procese este o stare de moment, împotriva căreia acționează mecanisme naturale de depoluare.

Poluarea artificială

Este mult mai intensă și a apărut concomitent cu habitatele umane de locuire, dar a devenit o problemă globală numai după dezvoltarea tehnologiilior moderne industriale, agrozootehnice și a marilor aglomerări urbane. Poluarea resurselor de apă este cu atât mai gravă cu cât procesul este convergent cu cel al insuficienței rezervelor, cu alte cuvinte apă tot mai poluată, cerințe mereu în creștere. Sursele de poluare pot acționa permanent, temporar sau accidental, emisiile având caracter punctual (canalizarea, care include sau nu rețeaua de tratare a apei, sursele industriale, deversări accidentale, industria minieră) sau areal (activitatea agricolă, activitatea forestiera,

activitatea de construcții, transporturile navale fluviatile sau maritime, etc).

Strandberg (1971) propune următoarea clasificare a cauzelor și formelor de poluare a apelor ca urmare a activităților antropice:

ape de canalizare și deșeuri consumatoare de oxige;

substanțe chimice organic;

alte substanțe chimice și minerale;

agenți infecțioși;

sedimente (turbiditate);

substanțe radioactive și căldura (poluare termică).

Toate aceste surse se regasesc în cele trei mari categorii de poluare, respectiv poluare fizică, poluare chimică și poluarte biologică.

4.2.1 Poluarea fizică

Cei mai importanți agenți fizici cu rol în poluarea apei sunt substanțele radioactive și diferitele tipuri de ape reziduale cu temperaturi peste cele naturale. Poluarea radioactivă

O formă mai puțin frecventă de poluare a apelor se realizează prin intermediul unor deșeuri provenite din industria nucleară sau din depozitele de roci radioactive și are trei surse:

depuneri radioactive antrenate din atmosferă prin sedimentare sau prin intermediul precipitațiilor;

apa folosita pentru refrigerarea reactoarelor;

deșeurile propriu – zise ale activităților nucleare (industrie, cercetare, medicină, scopuri militare).

Caracterul nociv al apelor contaminate este dat de radiațiile ionizante (a, P, y) emise de pulberile radioactive care ajung în apă. Măsurile foarte stricte de control și de reducere prin metode tehnice a radiațiilor tuturor tipurilor de deșeuri nucleare, diminuează riscul de poluare, desigur în absența unor accidente.

Iradierile acute distrug măduva spinării la mamifere și om, determină o diminuare fatală a numărului de hematii și produc muții genetice. Planctonul din apă are capacitatea de a concentra radiațiile de 2 până la 10.000 ori, iar peștii, de 500-800 ori. J. Dorst,1970, citat de Neacșu, a stabilit că în râul Columbia (SUA), P32 s-a concentrat succesiv de la valoarea 1 în apă, la 35 în nevertebratele acvatice, 7500 în carnea de rață și 200 000 în ouăle acestora.

Evaluarea toxicității se face în funcție de timpul de înjumătățire fizic (dezintegrarea a ^ din cantitatea inițială) și de cel biologic, adica eliminarea prin excreții a 1/2 din cantitatea inițială. În practica se utilizeaza timpul de înjumătășire efectiv. Unul dintre cele mai nocive elemente este 90Sr, produs de centralele nucleare, este interschimbabil cu Ca din tesutul osos și poate fi ingerat prin consumul de lapte sau carne provenite de la animale ierbivore contaminate.

Sursele de apă potabilă nu trebuie sa depășească 3 picoCurie 226Ra/l sau 10 picoCurie/l 90Sr. (1 picoCurie = 3,7* 1010 dezintegrări /sec). Poluarea termică

Se produce sub influența deversării în apele naturale a unor lichide calde utilizate ca refrigeratoare în diferite industrii (nucleară, metalurgie, siderurgie, centrale termice) sau a apelor menajere. Mai mult de 25% din debitul apelor curgatoare de pe glob este afectat de acest proces. În unele cazuri apele deversate au temperaturi foarte ridicate (pâna la 90 – 95 0C). Dintre consecințele acestui proces menționăm:

moartea majorității organismelor acvatice la temperaturi de 30 0C sau mai mari care se mențin peste 1 – 2 ore;

reducerea cantitătii de oxigen dizolvat cu o rată net superioară celei naturale determinată de temperatură (oxigenul dizolvat descreste proporțional cu creșterea temperaturii);

accelerarea proceselor de degradare biologica a substanței organice din apă, fapt care favorizeaza dezvoltarea microorganismelor aerobe care reduc și mai mult conținutul de

oxigen;

• modificarea structurii biotopului și a componenței biocenozei, fapt care va dezechilibra întregul ecosistem dar și legăturile acestuia cu ecosistemele vecine. Poluarea termică este mai riscantă în zonele cu climă caldă în care temperatura apei este deja ridicată.

4.2.2 Poluarea chimică

Constituie forma cea mai frecventă și mai intensa de poluare a apelor și se produce cu o mare varietate de substanțe, unele biodegradabile, altele cu grad ridicat de persistență și nivel ridicat de toxicitate.

Poluarea cu îngrășăminte chimice Cum este de asteptat, utilizarea șn agricultura intensivă a îngrășămintelor minerale produce o poluare intensă nu numai în sol ci și în apele de suprafață.

Poluarea cu compuși ai azotului. Se realizeaza prin intermediul nitraților, nitrițilorși amoniacului. Poluarea cu nitrați s-a accentuat în ultimele decenii datorita utilizării îngrășămintelor cu azot în agricultura intensivă. Sursele de poluare sunt însa mult mai numeroase.

Azotați. Cantitatea de azotați care ajunge în apă a crescut într – un ritm alarmant: cei rezultați din deversări urbane s-au triplat, iar cei proveniți din agricultură au crescut de peste 20 de ori. în zonele cu agricultură intensiva concentrațiile depășesc frecvent 100 mg/l. Exista o relație directa între suprafața agricolă și nivelul de poluare cu nitrați. Astfel, în Danemarca unde 65% din teritoriu este ocupat cu ferme agricole, cca 80% din cantitatea totala de nitrați deversată în apele de suprafață este datorată fertilizatorilor pe baza de azot (fig ), în timp ce în Suedia, agricultura participă cu 28,5 %, industria cu 13,7 %, restul de 57,8 % revenind altor surse.

[NUME_REDACTAT], CMA pentru apa potabilă este de 45 mg/l, iar pentru apele de suprafață variaza între 10 mg/l la cele din categoria I – a și 30 mg/l la cele din categoria II – a. Fața de aceste norme, unele surse punctuale au, la zona de emisie în râuri, concentrații de 300 – 500 mg/l sau mai mari.

Azotiții au proveniență industriala și menajeră (?). Concentrațiile maxime admise în apa potabilă sunt de 0,3 mg/l în apa potabilă și de 1 mg/l în apele de suprafață.

Amoniacul din apa poate avea o geneza naturală (descompunera incompleta a substanțelor organice care conțin azot) sau poate proveni din sol. CMA atât pentru apa potabila cât și pentru apele de suprafață este de 0,1 mg/l. Prezența amoniacului în apa este un indicator al unei poluări recente, în timp ce prezență azotiților semnifica o poluare de lunga durată

Poluarea cu compuși ai fosforului Fosforul și derivații acestuia sunt greu solubili în apă, deci odata ajunși în mediul acvatic persistă timp îndelungat. Cantitatea de derivați ai P introdusă artificial în natură este în creștere continuă datorită mai ales fertilizatorilor utilizați în agricultura și detergenților. Efluenții urbani pot conține pâna la 9 mg/l, iar epurarea apelor în stațiile de tratare nu poate neutraliza decât 80 % din fosforul dizolvat. În mod frecvent concentrația fosfaților în apele menajere urbane variaza între 20 – 150 mg/l iar cantitatea totală a fost apreciata la nivelul anului 1970 la 0,75 – 2 kg/an/locuitor (Hasler, 1970 citat de Neacșu). Alături de N și K, fosforul este unul dintre elementele care determina eutrofizarea apelor lacustre (vezi cap. #). Normativele prevăd CMA la fosfați de 0,5 mg/l de apa potabila, iar la P de numai 0,1 mg/l.

Poluarea cu pesticide

Hidrosfera reprezinta un mediu deosebit de favorabil pentru transportul și acumularea pesticidelor, acestea fiind antrenate în scurgerea de suprafata de prin procese de siroire, prin irigații, sau prin intermediul apelor subterane, deci, mai întâi le polueaza pe acestea. Ele pot să ajunga direct pe suprafetele acvatice, dar accidental, ca urmare a raspândirii a lor prin aviatia utilitara, sau, șn cazul unor insecticide sunt destinate chiar suprafețelor acvatice (țânțari). Toxicitatea lor se manifestă nu numai asupra organismelor țintă ci și asupra unora dintre cele care alcătuiesc biocenozele acvatice. Efectele pot fi immediate sau tardive, aparând în urma concentrării lor țn țesuturile vii, până se depășește nivelul de toleranță. Peștii sunt cei mai vulnerabili datorita respirației prin branhii.

Nivelul de toxicitate a pesticidelor este foarte diferit și depinde atât de natura substanței cât și de factorii de mediu (temperatura, pH-ul apei, duritatea, cantitatea de radiație solară). Toxicicatea pesticidelor se apreciază prin cantitatea necesară pentru a produce moartea a 50% din organoismele țintă (LD50). Există pesticide cu toxicitate scăzută: benzoil fenil ureea cu LD50 = 5 g/kg corp pesticide cu toxicitate scăzută, precum metilparation cu LD50 = 5 mg/kg. Gradul cel mai mare de toxicitate revine pesticidelor din categ hidrocarburilor clorurate și compușii organofosforici. Primele reduc permeabilitatea membranelor neuronale la ionii de Ca +, Na+, Mg 2+, iar urmatoarele impiedică formarea unor enzime, șn ambele cazuri efectul constând din reducerea vitezei de transmitere a impulsului nervos.

CMA admise în apa potabilă pentru pesticidele dintr+o singură clasă este de 0,5 mg/l, iar din apele de suprafață trebuie să lipsească cele organofosforice și nitroderivații. Pentru cele organoclorurate CMA este de 0,001 mg/l.

Poluarea cu produse petroliere

Supremația energetica a petrolului și produselor derivate este un fapt de necontestat. Producția este într-o creștere continuă, iar distanțele dintre țările producătoare și cele consumatoare sunt, de regulă, foarte mari. Peste 60 % din transporturile maritime sunt efectuate cu astfel de produse, riscul de poluare fiind determinat de posibilitatea unui accident, scurgeri, avarii sau chiar deversări intenționate. Alte surse de poluare sunt, schelele de foraj continental și marin, industria prelucrătoare, transporturile și unele activități urbane. Dintre produsele care ajung în ape mentionăm:

•hidrocarburi ușoare (kerosen, benzine, solvenți folosiți în procese de degresare sau curătire); •hidrocarburi grele (asfalt, bitum, motorină, diverse categorii de uleiuri); •lubrefianți •agenți de curățire.

Se apreciaza la 10-15 milioane tone, cantitatea ajunsa în hidrosferă, ori o singură tonă poate acoperii cu o peliculă moleculară fina pâna la 12 kmp. Din cantitatea totală de petrol și prod petr ajunse în apă 40% sedimentează, 40% se mențin ca emulsii, iar 20% se constituie într-o peliculă pe interfața aer-apă.

Efectele dăunătoare ale petrolului și derivaților acestuia asupra lumii vii sunt rezultatul interacțiunii unor procese fizice și chimice; cel mai adesea acestea acționeaza însa combinat. Cele mai toxice sunt componentele aromatice ale hidrocarburilor, acestea având pct de fierbere foarte scăzut.

Primele victime ale acestui gen de poluare sunt păsărileafectate în două moduri distincte:

îmbâcsirea penajului (pierderea proprietăților calorifuge și hidrofuge) care determină dereglarea proceselor de termoreglare;

ingerarea involuntară de produse în timpul scufundării.

Datele existente pentru anul 1970 în Atlanticul de N estimau la 500000 de victime dintre păsări. Peștii – blocarea branhiilor și consumul de noduli. După evaporarea compușilor volatili, petrolul răspândit pe suprafața apelor este supus procesului natural de biodegradare sub acțiunea unor bacterii aerobe și ciuperci care-l transformă în compuși a căror toxicitate nu este suficient cunoscută. Produsele reziduale combinate cu cele inițiale se aglomerează sub formă de noduli (0,1 – 10 cm) care plutesc și, în final se acumuleaza în golfuri, mări închise, apoi sedimentează sau sunt aruncate pe plaje. Consumul de oxigen pentru aceste transfer este de 12,5 mm3/oră/cm3 de bitum Horn & al citat de Neacșu). Cantitatea medie de noduli din Atlantic este de 1mg/mp, iar în Mediterana de 20 mg/mp. Printre cele mai poluate sunt [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Baltica, ultima având tristul renume de cel m mare colector de ape reziduale din lume.

Poluarea cu substanțe tensioactive (detergenți)

Utilizarea maximă a acestor substanțe are loc după anul 1950. Dintre calitățile detergenților menționăm proprietățile ridicate de spălare slab modificate de temp sau pH și faptul că nu ataca fibra textilă sau pigmenții. După natura grupării polare hidrofile se disting detergenți ionici și detergenți anionici, ultimii fiind cei mai utilizați. În pofida unei varietăți extrem de mari de produse, efectul lor general este scăderea tensiunii superficiale a lichidelor în care sunt dizolvați. Conțin 10-15 % agent tensioactiv. Ca surse de provenieință menționăm:

intreprinderi industriale care prepară sau folosesc detergenți (textilă, pielărie, vopsitorii );

activitățile menajere și utilitare;

insecticidele și fungic care conțin detergenți. Dintre efectele negative ale detergenților menționăm

produc spume care limitează schimbul de oxigen, deci reduc activitatea descompunătoare a substanțelor organice, exercitată de bacteriile aerobe;

la concentrații de 100 ppm dispar cele mai multe animale (viermi, moluște, crustacei, pești) din zona litorală;

dificultăți în procesul de tratare-epurare a apelor reziduale, deoarece tensiunea superficială determină apariția unor floculi în suspensie, care nu sedimentează.

Conținutul de tenside (săpunuri și deterggenți) în apele uzate urbane se situeaza între 10-20 mg/l.

Poluarea cu substanțe cu grad ridicat de toxicitate

Poluarea cu plumb a devenit tot mai intensă pe măsura dezvoltării industriei, dar mai ales a transporturilor rutiere și a utilizării fungicidelor pe baza de Pb. Concentrațiile naturale ale plumbului se situează între 0,003 – 0,2 mg/l în apa de mare și între 0,003 – 0,2 mg/l în apele continentale, iar standardele internaționale limitează la 0,1 mg/l concentrațiile maxime în apa potabilă. Sursele cele mai importante sunt procesele tehnologice care includ acest metal și care se desfășoara în mediu lichid (prelucrarea galenei în flotații, procese de galvanizare, refrigerări) sau cele care eliberează pulberi sedimentabile care ulterior sunt antrenate în hidrosferă de precipitații. În ultima categorie cele mai importante cantități sunt datorate gazelor de eșapament care pot determina acumulări anuale estimate la 25.000 t numai pentru Atlanticul de Nord.

Plumbul se acumulează în sedimente și în organismele acvatice, în special în pești (între 20 pg – 1 mg/kg în speciile oceanice, în funcție de specie și de zonă și între 0,2 – 2,5 mg/kg la speciile de apă dulce). Plumbul este absorbit în organismul uman prin consumul de pește sau apă contaminată și este acumulat cu predilecție în ficat și rinichi, dar și în oase sub formă de fosfați insolubili, în plămâni, inimă și creer. Intoxicațiile ușoare produc anemii iar cele severe, boala numită saturnism

Poluarea cu mercur. Prezența mercurului în hidrosferă necesită o atenție aparte datorita toxicitătii sale deosebite. Producția mondiala de Hg este în creștere continuă (14.000 t/an), iar la aceasta se adaugă mercurul degajat în atmosferă prin arderea combustibililor solizi. Emisiile totale de Hg sunt evaluate la 3 625 t/an din care 32 % provin din arderea diferitelor categorii de deșeuri. Cea mai mare parte din această cantitate ajunge pe sol, iar de aici în apele subterane și de suprafață. [NUME_REDACTAT] de exemplu, media de Hg în apele subterane este de 0,4 pg/l, iar valorile maxime ajung la 53 pg/l. Concentrațiile naturale în apa de mare sunt de ordinul a 0,3 pg/l. Procesul de transformare a mercurului anorganic în mercur organic este accelerat de către unele bacterii anaerobe, agentul de metilare fiind metilcobalamina, un analog al vitaminei B12. HgCl2 metilcobalamina Ch3HgCl (clorură monometilmercurica)

Mercurul și derivații acestuia (compușii metilmercurici) sunt slab biodegradabili, iar procesul de concentrare pe diferitele niveluri ale lanțurilor trofice este intens. Mercurul ajuns în apă este transformat în metilmercur, o forma stabilă pe care algele o pot concentra de 100 de ori, iar procesul se amplifica pe nivelurile superioare prin peștii fitofagi și răpitori, astfel încât ajunși la om plasat în vârful piramidei trofice, consumarea peștelui contaminat poate determina intoxicații mortale. Primul exemplu citat este cel al localităților situate în golful Minamata din Japonia în care în intervalul 1953 – 1960 s-au înregistrat câteva sute de intoxicații grave și peste 100 de decese. Cauza? Deversările în mare a reziduurilor cu mercur rezultate în procesul de sinteză a unor fungicide organomercurice, concentrate în fito – și zoooplancton, apoi în pește și ajunse astfel la localnici, peștele reprezentând 60 – 70 % din alimantația populației.

Compușii mercurului afecteaza în principal creerul, produce paralizii, orbire, modificări cromozomiale, malformații, sterilitate, etc. Poluarea cu mercur dovedește că unele dintre procesele naturale de biodegradare au efecte dăunatoare asupra ecosistemelor și omului: mercurul și derivații acestuia sunt transformați de către bacterii în substanțe extrem de toxice precum metilmercur.

Arsenul elementar nu este toxic, în schimb compușii săi, trioxidul de arsen, arseniții și arseniații, da. Aceștia provine din ape reziduale industriale și din pesticidele cu arsen (arsenitul de Cu sau verde de Paris). Se acumuleaza mai ales în păr, unghii și piele. Efectele toxice sunt determinate de blocarea acțiunii unor enzime (cele care conțin gruparea SH – hidrolaze) și determină paralizii, sufocări, cancer pulmonar și cutanat. CMA este de 0,05 mg/l în apa potabilă și de 0,01 în apele de suprafață.

Cadmiul, are numeroase surse: industriale (minieră, metalurgică, chimica termoenergetica, acumulatoare și baterii) de agricultură (îngrășăminte și pesticide) și de tot ceea ce este zincat, cadmiat, emailat, sau realizat din policlorură de vinilin sau polietilenă. Are efecte toxice cumulative pentru rinichi și ficat și se presupune ca produce cresterea tensiunii arteriale. CMA este de 0,01 mg/l în apa potabilă. Acțiunea fiziologică a Cd se datorează marii sale asemănari cu zincul pe care îl substituie în unele enzime, afectând astfel efectul de catalizator al acestora în metabolismul fierului și cupului

Cobaltul, generat numai de emisiile industriale având arii reduse de poluare și CMA de 1 mg/l în aple de suprafață.

Poluarea cu substanțe chimice indezirabile

Aceste substanțe au un grad redus de toxicitate sau nu sunt toxice, dar produc modificarea proprietăților fizice și organoleptice ale apei, făcând – o improprie pentru consum. Unele dintre substanțele indezirabile se găsesc în mod natural în apă (Al, Fe, Mn), iar altele sunt introduse numai prin poluare (Cu, Zn) Cele din ultima categorie devin toxice în concentrații ridicate, dar modificarea în acest mod a caracteristicilor organoleptice este atât de puternică încât apa nu poate fi băută nici de animale nici de om. Dintre efectele pe care le determină aceste substanțe le menționăm pe cele mai importante:

Cu – modifică gustul (amar), culoarea (albăstruie) și turbiditatea; CMA este de 0,1mg/l pentru apa potabilă și 0,05 mg/l în apele de suprafață. Participa la numeroase procese de oxido- reducere enzimatica din organismdar concentrațiile de 8 mg/l în sânge provoacă icter și afecțiuni renaler severe.

Fe (sub forma de sulfați, fosfați, silicați) – modifica gustul (astringent), și culoarea (Galben – portocaliu sau roșiatic în concentrații ridicate). Favorizeaza dezvoltarea ferobacteriilor care au efect coroziv asupra obiectelor metalice. CMA pentru apa potabilă și în apele naturale din categoria I – a este de 0,3 mg/l.

Mn – însoțește poluarea cu Fe și determină modificarea gustului (sălciu) și culorii (cenușie); CMA prevăd 0,3 mg/l în apa potabila și numai 0,1 în cele din categoria I – a.

Poluarea cu substanțe chimice indicatoare ale poluarii

Sunt substanțe care se pot găsi în mod obișnuit în apă și care nu sunt toxice, nocive și nu modifică proprietățile acesteia sau domeniul de utilizare. Punerea în evidență a unor creșteri a concentrațiilor acestora indică prezența altor elemente, chimice sau bacteriologice cu efecte negative asupra sănătății organismelor. Sursele cele mai importante de asemenea substanțe sunt reziduurile agricole și cele urbane.

Eutrofizarea. Este procesul de poluare organica a apelor (în special a celor continentale), prin introducerea unor cantităti excesive de nutrienți, ca o consecință a activității umane. Există și un proces natrural de eutrofizare dar acesta se desfășoara la scara timpului geologic. Activitatea umană îl dinamizează și îl amplifică. Procesul de eutrofizare se desfășoară în patru etape (Fig. # după Ramad, 1981 citat de Neacșu).

I. acumularea în apa a unor cantităti ridicate de nutrienți minerali;

dezvoltarea puternica a algelor în epilimnion, diminuarea transparenței apei, diminuarea fotosintezei spre adâncime și, ca o consecință, scăderea cantității de oxigen dizolvat;

moartea și descompunerea algelor și scăderea în continuare a oxigenului în profunzime; se accelereaza procesul de depunere a mâlurilor sapropelice; dispar speciile de pești specifici apelor oxigenate (salmonidele)

dispariția totala a oxigenului, instalarea fermentațiilor anaerobe cu degajare de SO2 și NH3 și instalarea fazei azoice.

4.2.3 Poluarea biologică a apelor

Poluarea biologică primară a apelor este consecința introducerii în acestea a unor microorganisme patogene de origine umană sau animală (bacterii, viruși) sau a unor substanțe organice care pot fermenta. Sursele cele mai importante sunt efluențele urbane și cele zootehnice și în mod secundar cele industriale sau din transporturi. Utilizarea cursurilor de apă drept mijloc de diluare a unor efluențe pune probleme deosebit de grave de igienă publică, determinând creșterea frecvenței unor afecțiuni precum hepatita virală, colibaciloza, holera, dezinterie, antrax, variolă, diverse forme de micoze ale epidermei etc. Datorită rezistenței microorganismelor patogene (de la 2 luni la câțiva ani) riscul de infecție este foarte mare. Cele mai vulnerabile sunt zonele de mal și de țărm ale lacurilor și mărilor utilizate pentru plajă și râurile care traversează aglomerări urbane sau zone cu ferme zootehnice. Exista și posibilitatea unei poluări indirecte, determinată de dezvoltarea anormala a unor microorganisme care există în mod natural în ape, ca urmare a eutrofizării (consecință a poluării).

4.2.4 Poluarea apelor subterane

Procesul de poluare a apelor subterane are surse multiple, oricare dintre mediile naturale (atmosfera, solurile sau râurile de suprafață) sau activitățile umane (intenționată, accidentală, neglijență) prezentate anterior putând contribui direct sau indirect la acest proces. În diferitele faze ale circuitului hidrologic al apei în natură aceasta sufera numeroase transformări sub influența mediului cu care vine în contact și a activităților umane. Numai unele dintre aceste transformări pot fi controlate. Datorită spațiilor largi de dezvoltare a mediului subteran, care poate fi cunoscut numai prin metode indirecte de investigare, separarea surselor de poluare în naturale și antropice este dificilă. Proprietaățile fizico-chimice și biologice ale apelor subterane sunt foarte variate. Câteva precizări sunt necesare:

Acviferele de mica adâncime au o variabilitate ridicată a parematrilor fizico-chimici;

Acviferele de mare adâncime manifesta o constanță la scara locală a parematrilor fizico-

chimici;

cantitatea de substanțe dizolvate crește cu adâncimea, cu durata și lungimea traseului

O clasificare laborioasă a surselor de poluare a apelor subterane a fost realizata de către Oficiul de Evaluări tehnologice a [NUME_REDACTAT], care distinge 33 de surse grupate în șase categorii distincte:

Surse de poluare legate de lucrări destinate evacuării unor substanțe în mediul subteran

-percolarea din rezervoare septice, exfiltrații din puțurile de injecție folosite pentru

descărcarea apelor uzate sau încărcate cu diferirte substanțe, exfiltrații din rețeaua de

irigații.

Surse de poluare datorate pierderi ol or accidentale din lucrări executate pentru stocarea, depozitarea și/sau tratarea unor substanțe cu potențial poluant. (depozite de deșeuri,

depozitele ilegale sau rezidențiale care nu sunt prevăzute cu instalații de colectare a precipitațiilor, rezervoare subterane sau supraterane de stocare, descărcarea necontrolată în cariere de piatră, substanțe utile sau excavații naturale a deșeurilor, gunoaielor și apelor uzate.

Surse de poluare datorate unor lucrări realizate pentru transportul substanțelor, precum conducte industriale (petrol, derivați, gaze naturale), conducte de transport a apelor uzate (industriale sau menajere) și transportul unor produși chimici în stare solidă, prin deteriorarea ambalajelor.

Surse indirecte. Cele mai importante sunt irigațiile, pesticidele, erbicidele și îngrășămintele minerale (antrenate în subteran de către precipitații sau irigații), depozitele de deșeuri animaliere, precipitațiile care spală atmosfera, șoselele și marile aglomerări urbane.

Surse de poluare datorate unor lucrări care favorizează intrarea poluanților în subteran. Pierderi din și pe lângă instalațiile de foraj executate în diverse scopuri (petrol, gaze, ape geotermale, studii, etc). Tot aici trebuie incluse toate lucrările de excavare (fundații, terasamente, nivelări, etc) care deterioreaza sau înlătură stratele impermeabile care au rol de protecție a acviferelor.

Surse naturale de poluare activate antropic.

Schimbarea raportului de interacțiune între apele de suprafață și subteran (acumulări

artificiale, limitarea drenaelor subterane -Suseava,Brăila- injectări de adâncime);

Poluarea prin intermediul apelor de suprafață care alimenteaza acviferele;

Lucrări de pompare care creaza denivelări ce antreneaza apele sărate marine, ape

geotermale și/sau minerale

Mecanismele prin care se produce poluare apei subterane sunt:

Infiltrarea care depinde de porozitatea solului și rocii și de cantitatea de apa disponibilă; procesul se produce cu o scădere a concentrației poluantului prin dizolvvare și diluție

Migrarea directă, adica intrarea în acvifer făra aportul apelor de infiltrațiii; este cazul poluanților care se găsesc în faza lichidă, deci care au cel mai ridicat potențial poluant (scurgerile din conducte;

Schimburi între acvifere aflate în comunicare hidraulică (comunicare laterală sau verticală în acviferele multistrat)

Mecanismele de transport a poluanților în subteran sunt: advecția (la viteza naturală a curentului subteran), difuzia, datorata diferențelor de concentrație intre poluant și apa acviferelor statice și dispersia, adică amestecul poluantului cu apa nepoluată și diluarea concentrației poluantului

Tipul și intensitatea poluării sunt dependente de proprietățile filtrante ale solului și rocii traversate. Cele mai vulnerabile sunt rocile cu permeabilitate mare în care autoepurarea apelor ce le străbat este foarte redusă. Terenurile carstice în care legătura dintre infiltrații și izvoare este de regulă directă și rapidă sunt cele mai vulnerabile. Cităm aici doua cazuri diferite.

Sanatoriul TBC de la Dobrița (în apropiere de Tg.Jiu) sau cel de la Marila (în apropiere de Oravița) sunt amplasate pe calcare, la altitudini relative de 250 m față de rețeaua din apropiere. Gunoaiele și apele uzate sunt introduse în dolinele din preajmă; „spălate" de precipitații se infiltrează în calcar și afectează calitatea apei izvoarelor situate în zonă.

[NUME_REDACTAT] s-a aprovizionat din fântâni până în anul 1972 când s-a realizat o rețea orășeneasca, alimentată prin foraje care exploatează un acvifer carstic de mare amploare situat în calcare jurasice. Unii localnici folosesc vechile fântâni, devenite incomode, ca loc de deversare a rețelei proprii de canalizare.

Determinarea gradului de poluare și al dinamicii poluarii

Calitatea apei este dată de raportul dintre poluare și autoepurare, procese care se produc simultan dar cu intensități diferite. Pentru determinarea dinamicii poluării apelor se utilizeaza metode organoleptice (gust, miros), fizice (culoare, turbiditate, radioactivitate, temperatură), chimice, biologice și bacteriologice.

Analiza fizico-chimică pune în evidență suspensiile totale, suspensiile decantabile, substanțele dizolvate și substanțele organice.

Determinarea substanțelor organice se face indirect, cu ajutorul următorilor indicatori;

Consumul chimic de oxigen (CCO), cantitatea totala de substanțe organice exprimata prin consumul de oxigen (mg/l) necesar descompunerii totale a acestora;

Consumul biochimic de oxigen (CBO), care da informații asupra conținutului aproximativ de substanțe organice degradabile pe cale biologică;

Consumul biochimic de oxigen în 5 zile (CBO5), care exprima cantitatea de oxigen necesara pentru oxidarea biochimică a substanței organice în 5 zile;

Pentru determinarea poluării biologice se utilizează indicele biologic de poluare (IBP):

IBP = -B-100,

A + B

în care A este numărul organismelor cu clorofilă, iar B numărul organismelor fără clorofilă. În funcție de acesta s-au stabilit patru clase de poluare biologică:

apa curată 0 < IBP < 8

apă ușor poluată 8 < IBP < 20;

apa poluată 20 < IBP < 60;

apa puternic poluata 60 < IBP < 100

Capacitatea de autoepurare a apelor naturale poate fi determinata printr-un coeficient de autoepurare care are următoarea expresie:

C = = Q(Co – Cu) moli -1 ^autoepurare invjn g

G t (g 'xP X v + g "xQ

în care:

Sm = rata de descompunere în moli -1;

Q = debitul de apă în m3/s;

Co și Cu = concentrațiile în substanțe organice la punctul de emisie și la sfârșitul proceselor de

autoepurare;

t = timpul total de desfășurare a procesului;

G = biomasa totală;

g' = biomasa bentica în g/m3;

g'' = biomasa în suspensie în g/m3

P = lungimea secțiunii transversale la albie în m;

v = viteza curentului în m/s

Clasificarea apelor dupa gradul de poluare și capacitatea de autoepurare

Sunt separate patru categorii, notate cu cifre romane

C IV -puternic poluata cu substanțe organice, cu turbiditate ridicata și deficit de oxigen pâna la absent; predomina procesele anaerobe și se face simțita prezența NH3 și H2S; acumulare de nămoluri negre, cantitate de bacterii de peste 1 milion/ml.

C III- cantitatea maxima de oxigen < 50% față de pragul de saturare, se fac simțite procesele de oxidare, cantitatea de nămol scade iar biocenozele acvatice sunt mai diversificate, Numărul total de bacterii scade sub 100 000/ml;

C II – substanțele organice sunt mineralizate cvasitotal, turbiditate redusă, mâluri putinede culoare gri-maronie, oxigen peste 50% din cel total dizolvabil, pondere mai mare de plante cu clorofila și pești și sub 10 000 bacterii /ml;

C I- apă nepoluată sau apa în care autoepurarea s-a consumat, calități organoleptice, mineraligarea totală a substanței organice, prezența fosfaților și nitraților, sedimente

reduse de culoare cenușie. Spesii animale variate și bacterii sub 100/ml. Clasele IV și III nu pot fi utilizate nici după prelucrarea în stațiile de tratare, cea de a doua poate fi folosită ca sursa de apă în procese productive sau urbane numai după prelucrare, iar clasa I chiar și ca apa potabilă după tratare.

Generalizând efectele negative produse prin poluarea apelor reținem:

efecte ecologice imediate sau tardive care determina scăderea capacitătii de autoepurare;

scăderea capacității de producție a ecosistemelor răsfrânta mai ales asupra producției de pește;

creșterea CMA ale unor compuși prezenți în mod natural în apă ([NUME_REDACTAT], Cl, SO4 …) și introducerea altora noi (metale grele, particule radioactive, pesticide, detergenți, etc)

creșterea turbiditătii datorită unor suspensii și particule solide;

efecte negative asupra agriculturii ca urmare a irigațiilor

pierderea calităților fizico – chimice și organoleptice, cu efect limitativ asupra categoriilor de utilizare, fapt care determina aspecte economice și sociale multiple.

Autoepurarea apelor

Prin autoepurare se înțelege un ansamblu de procese fizice, chimice, biochimice sau biologice prin care unele compartimente ale hidrosferei mențin calitatea apei și starea de sănătate a ecosistemelor neutralizând (pâna la un punct) efectele unor substanțe poluante.

Autoepurarea fizica se realizează prin intermediul a trei procese care pot acționa simultan asupra poluanților în stare de suspensie; este caracteristică mai ales râurilor de suprafață și are eficiență maximă vara și aproape nulă iarna.

diluția (cu cât raportul diluant /diluat este mai mare, efectul este mai puternic iar sursa naturală se păstrează sub pragul de infectare);

sedimentarea, dependenta de dimensiunile și greutatea particulelor, de viteza de curgere, densitatea și temperatura apelor naturale; acest proces se realizeaza și asupra unor microorganisme adsorbite pe particule organice sau minerale sau sub efectul greutătii proprii;

efectul bactericid al radiației solare.

Autoepurarea chimică are o importanță secundară și este rezultatul unor procese de oxidare reducere sau precipitare a unor poluanți anorganici în soluție.

Autoepurarea biochimică și biologică. Se realizează sub acțiunea organismelor acvatice (bacterii, protozoare, plante verzi), cel mai important rol revenind bacteriilor. Astfel, bacteriile autotrofe specializate încorporează în organismul propriu elemente chimice și derivați ai acestora, în timp ce substanțele organice sunt neutralizate de bacteriile heterotrofe dar și de cele autotrofe. Procesul se produce pe cinci trepte distincte care coexistă în masa de apă.

Timpul necesar pentru autoepurarea unui râu în care s-a introdus o singura tranșă de poluant este de minim 10 zile, dar depinde de un complex de factori (cantitatea de poluant, indicele de diluție, calitățile anterioare ale apei, anotimp etc). În majoritatea cazurilor apele poluate necesită o prelucrarea artificială în stații specializate.

Tehnici de depoluare a apelor

In ultimele decenii, cercetarea în domeniul depoluării apelor, mai ales a celor subterane, a cunoscut o amploare deosebită fiind elaborate metode capabile sa limiteze extinderea poluării și sa reduca efectele acesteia în zonele deja afectate. Poluarea apelor poate fi redusa prin acțiuni cu caracter preventiv (tehnice, administrative și politice), limitativ și reparativ (de depoluare). Depoluarea apelor de suprafață:

Limitarea răspândirii și recuperarea poluanților flotanți:

Tratarea "in situ" a poluanților flotanți

Stații de decantare-sedimentare, concentrare a poluanților;

Stații de tratare chimică sau biologică a apelor uzate menajere sau industriale.

Tratarea poluanților anorganici prin precipitare, prin schimb ionic (de ex. azotații)

osmoză și electrodializă;

Tratarea poluanților organici volatili prin barbotare cu aer și a celor nevolatili prin

adsorbție pe cărbune activ (procedeu foarte costisitor). Depoluarea apelor subterane

In cazul apelor subterane exista metode specifice, cele mai multe determinate de caracteristicile stratului acvifer și de adâncimea acestuia. Izolarea acviferului poluat se poate face hidraulic (executarea unui puț în fața zonei poluate, pe direcția de curgere subterană și pomparea-tratarea la suprafață), sau prin instalarea unor bariere impermeabile.

Restabilirea calității se poate face prin pomparea și tratarea apei la suprafață sau "in situ".

4.2.7 Poluarea apelor în [NUME_REDACTAT] apelor uzate care sunt deversate anual în râurile României este de peste 10 miliarde m3 din care 4,5 md m3/an reprezintă ape de răcire, iar diferența este apă poluată chimic, radioactiv, biologic sau bacteriologic, atc. Din acest total, 10 % este tratată integral înainte de a fi descărcată în râuri, 60% parțial și 30% fara nici o prelucrare. Debitul mediu de apă uzată deversată în râuri este de 90 m3/s, din care se epurează numai 42 m3/s. Împreuna cu apa sunt evacuate următoarele cantități de substanțe: 21 000 t/an azotiți, 5 900 t/an fosfor și 190 000 t/an alte substanțe.

[NUME_REDACTAT] STAS 4706/1988 stabilește 3 categorii de calitate:

Ape care pot fi utiluizate dupa tratare ca ape potabile, în ferme zootehnice sau păstrăvării (54 % din lungimea de referință a râurilor noastre);

Ape care pot fi folosite în piscicultură, urbanistică, agrement (20.500 km (28 % din lungimea totală)

Ape care pot fi folosite la irigarea unor culturi agricole, producerea de energie, instalații de răcire, alte utilități industriale (11% din lungimea totală). Restul de 8%sunt ape neutilizabile. Dintre cele mai poluate râuri menționăm: Oltul (280 km ind celulozei și hârtiei, chimică, zootehnie), Ialomița (200 km ind. chimica petrochimica și extractivă), Siretul (135 ind. chimica, celuloză și hârtie, ind.minieră), Prahova (120 km ind. petrochimica și extractiva a petrolului), Vedea și Neajlovul fiecare pe câte 100 km (extracția petrolului, petrochimia) [NUME_REDACTAT] (6o km ind. chimica și metalurgia neferoasă)

[NUME_REDACTAT] cca 47 % din populație își procură apa potabilă din fântâni. Poluare intensă a apelor subterane a fost pusă în evidență de faptul ca 36% dintre forajele executate în acviferele freatice în anul 1988 aveau azotiți și nitrați peste norma admisă care în România este dublă față de țările occidentale.

O analiza efectuată în anul 1989 la sursele de apa din 2474 de localități rurale au evidențiat faptul ca 7% conțineau peste 200 mg/l nitrați, 10 % între 100-200 mg/l nitrați și 19 % între 45-200 mg/l nitrați. În 14 județe, printre care Mehedinți, Dolj, Olt, Teleorman, Calărași, Constanța, Ilfov, Tulcea, Brăila, Galați, Vaslui, mai mult de jumătate dintre surse aveau depășiri ale CMA la azotiți (45 mg/l), iar în aceste județe 13 % dintre copii în vârstă de sub 1 an sufereau de methemoglobinomie (inhibarea de către nitrați a capacității sângelui de a transporta oxigen).

5. POLUAREA CU DEȘEURI

Deșeu, o noțiune prin care se înțelege rest dintr-un material prelucrat, folosit sau consumat, ceea ce rămâne în urma unui proces de aceasta natură, impropriu numite uneori gunoi, deși acesta este, de asemenea, deșeu.

Problema gospodăririi deșeurilor este veche, dar confruntarea societătii umane cu deșeurile este recentă și este consecința dezvoltarii economice din ultimul secol care a determinat cresterea explozivă a producției de bunuri și consumul acestora, deci creșterea producției de deșeuri. În 1990, în țările membre ale OECD volumul total al deșeurilor a atins

cifra fantastica de 9 miliarde de tone, din care 420 milioane tone erau deșeuri urbane, 1,5 milioane tone deșeuri industriale în care sunt incluse 300 milioane tone deșeuri toxice și aproape 7 miilioane tone erau reziduuri din producția de energie, agricultură, minerit, și demolări.

IEȘIRI

Activitățile de fabricație pot fi analizate pe patru trepte distincte (fig 8):

INTRĂRI

PRODUS FINIT

Materii prime Procese chimice. [NUME_REDACTAT] umana

[NUME_REDACTAT] defecte Deșeuri solide si lichide [NUME_REDACTAT]. 8 Schema de principiu a producerii deșeurilor

Creșterea volumului si toxicității deșeurilor în special în ultimele două decenii are, uneori, consecințe dramatice asupra mediului, producând frecvent poluarea atmosferei, hidrosferei și pedosferei și expunând populația la riscuri majore. Chiar cu riscul unor repețiții, acest capitol are drept scop analiza tendințelor actuale ale producției și managementului deșeurilor.

5.1 Producerea deșeurilor.

Toate activitătile umane sunt surse potențiale de deșeuri. Producția de deșeuri variaza de la țara la țară și este determinata în principal de structura economică și de numărul și densitatea populației. Nu putem compara o țară supraindustrializată precum Germania, cu Albania, și nici teritoriul raportat la locuitor al Canadei cu cel al Luxemburgului.

Exista mai multe sisteme de clasificare a deșeurilor. In funcție de natura lor deșeurile pot fi grupate în:

deșeuri substanțiale (substanțe chimice, particule elementare, prafuri, pulberi)

deșeuri energetice care, la rândul lor se prezintă sub formă ordonată (radiații a,P,y, UV, electromagnetice) și dezordonată (radiație termică, zgomote, vibrații).

deșeuri informaționale, (informații false, viruși, modele eronate)

deșeuri comportamentale care, la rândul lor pot fi de atitudine, educaționale și de stress, ultimele putând avea cauze diverse precum condițiile de muncă, nivelul de trai, zgomote, vibrații, etc. Intre deșeurile comportamentale și cele din alte categorii există o relație deterministă de tip feed-back.

Exista unele diferențieri în clasificarea deșeurilor în diferite țări sau grupuri de țări, diferențieri determinate de specificul economiei.

Din punct de vedere al impactului asupra mediului și al managementului, deșeurile pot fi grupate în doua mari categorii:

biodegradabile, adica cele care sub influența bacrteriilor aerobe sau anaerobe pot fi descompuse și reintegrate circuitului materiei;

nebiodegradabile, adică cele care se caracterizează prin stabilitate în timp.

În cele mai multe țări datele statistice referitoare la deșeuri sunt incomplete sau inadecvate, iar aceasta face dificila o apreciere realista a situației actuale.

Estimările pentru Europa la nivelul anului 1990 indica o producție totala de 250 milioane tone/an, cu o medie anuala de creștere de 3%, ceea ce presupune ca în prezent se produc anual cca. 310 milioane tone.

În anul 1991, în România s-au produs 8,2 mil.tone/an adică o medie de aproape 2 kg/zi/locuitor din mediul urban; acestea au fost depozitate în halde a căror suprafață totala a fost de 1 130 ha, cu o capacitate de peste 33.000.000 m3.

Un indicator foarte sugestiv este cantitatea de deșeuri raportată la teritoriu. Pe primul loc, cu peste 100 t/km2 se situează cea mai mare parte a teritoriului Germaniei, partea centrală și sudica a Angliei, și cca 30% din Italia, Portugalia, Grecia și Ungaria. Pentru celelalte teritorii valorile sunt mai scăzute, sau nu există elemente de calcul.

[NUME_REDACTAT] cea mai mare valoare se realizeaza în județul Galați (> 200 t/km2).

5.1.1 Deșeuri industriale.

Este dificil de estimat aceasta categorie de deșeuri, majoritatea nebiodegradabile, datorita modului de încadrare care difera de la țară la țară. Se apreciaza că rata anuală de creștere a acestora este de 3-4% pe an în țările industrializate. [NUME_REDACTAT], la nivelul anului 1990 s-au evacuat și depozitat 240 milioane de tone din care:

industria minieră, 90 mil.t/an sub formă de steril; obținerea unei tone de cupru duce la producerea a 500 tone de reziduuri;

industria petrochimică 38,5 mil.t/an;

industria energetică 16,9 mil.t/an;

industria siderurgică 3,26 mil.t/an (zgură, țunder, gudron acid);

industria metalurgică 3,16 mil.t/an (deșeuri de metal, zgura, cenuși, nisip, nămol);

ind constructoare de mașini 0,468 mil.t/an;

ind de prelucrare a lemnului 0,360 mil.t/an

ind. materialelor de construcții 0,35 mil.t/an

Deșeuri toxice.

Definirea acestor deșeuri nebiodegradabile variază, de asemenea, de la țara la țara, motiv pentru care o analiza generalizata a producțiilor este dificilă. Pot fi incluse la acesata categorie metale sau compuși metalici, solvenți halogenați, acizi, compuși organohalogenați sau organofosfatați, cianide, fenoli, etc. Se apreciaza ca acestia dețin cca16 % din totalul deșeurilor industriale, iar cantitatea produsa anual numai în țările OCED este de cca 45 mil.t/an, iar în fosta URSS, 25 mil.tone/an.

O mare parte din această categorie de deșeuri ies peste granițele țărilor în care sunt produse prin procesul de import-export. Exemple:

Germania importă 62000 tone/an produse care genereaza deșeuri sub diverse forme, dar exportă în același mod 522.000 t/an;

Elveția importă 12.000 t/an și exportă 132.000 t/an.

în Franța raportul este invers: importă 458.000 și exporta doar 16.000 t/an.

Sunt numeroase cazurile în care mari concerne exportă asemenea deșeuri în alte țări sub denumiri falsificate pentru a scapa de problema depozitării ecologice a acestora. In noiembrie 1989, 470 t de produse toxice (solvenți, acizi, metale) au fost exportate de Germania în Anglia și Polonia cu acte false, fiind depozitate în gropi de gunoi, iar în august 1990, dupa descoperirea falsului, firma producatoare a fost obligată sa le reimporte. [NUME_REDACTAT] a exportat în 1991 în Albania 500 tone de pesticide cu conținut ridicat de lindan și substanțe organoclorurate care au fost depozitate în 6 localități diferite. Faptul a fost descoperit în 1994 de Greenpeace, iar firma germana a plătit Albaniei 9,6 milioane DM pentru remedierea daunelor . Depozitarea în Germania în condiții sigure ar fi costat numai 4 milioane (8.000 DM/tona).

5.1.2 Deșeuri agricole.

Sunt alcatuite din dejecțiile animalelor (îngrășămintele naturale) și resturile animale, resturi de recolta, subproduse agricole și reziduuri agrochimice. Cantitatea acestora depinde de importanța acordata agriculturii în fiecare țară și de tipul de agricultură. Cea mai mare parte a acestora sunt reziduuri organice, deci biodegradabile și pot fi reconvertite prin procese biologice, fizice sau chimice în furaje diverse sau îngrășăminte. Cantitatea totală este apreciată la cca 2 miliarde tone/an, rata lor de producere fiind de cca 6-7 ori mai mare decât a deșeurilor urbane și industriale la un loc.

5.2. Managementul deșeurilor

Atitudinea față de producția și managementul deșeurilor este foarte diferită de la țara la țară sau chiar în interiorul aceluiași stat, în funcție de poziția instituției sau a persoanei. Guvernul, producătorii, consumatorii și formațiiile ecologiste se situeaza adesea pe poziții foarte diferite, interesele lor fiind de cele mai multe ori contradictorii. Investițiile ecologice reduc profitul, deci reduc și posibilitatea de a susține concurența pe o piată foarte aglomerată.

După 1976 țările europene au instituit sisteme variate de control și management a deșeurilor, elaborând și unele strategii menite să reduca producția acestora. [NUME_REDACTAT] Britanie, Legea pentru protecția mediului din 1990 prevede ca producătorul de deșeuri sa știe exact ce se întâmplă cu acestea, urmărindu-le pe tot parcursul până la anihilarea sau depozitarea lor. Abaterea de la această regulă determină aplicarea unor amenzi al căror cuantum este nelimitat și se stabilește în funcție de prejudiciul provocat naturii sau omului. Cu toate acestea cca 1/3 dintre fabricanți nu au cunoștință de ce se întâmplă cu deșeurile produse după ieșirea acestora pe porțile uzinei.

În unele țări a fost elaborată și adoptată o ierarhizare a opțiunilor preferențiale de gestionare a deșeurilor pe patru niveluri distincte.

prevenirea producției de deșeuri este preferabilă reciclării;

reciclarea este preferabilă incinerării;

incinerarea este preferabilă depozitării în interiorul sau exteriorul teritoriilor naționale;

depozitarea în interiorul sau exteriorul teritoriilor naționale și controlul evoluției depozitelor este preferabilă emisiilor necontrolate.

Dintre cele mai utilizate metode de rezolvare parțiala sau totală a problemei deșeurilor menționăm: diferitele moduri de depozitare, tratare, incinerare, reciclare.

5.2.1. Depozitarea în gropi ecologice

O parte a deșeurilor urbane și a celor periculoase sau toxice sunt depozitate în spații mai mult sau mai puțin adecvate. Din totdeauna gunoaiele au fost tratate cu neglijența, iar în multe țări, printre care și România, această atitudine se menține și astăzi. Fundul curților, terenurile neconstruite din intravilan, marginea localitătilor, malurile apelor și lacurilor, unele țărmuri sau chiar apele sunt înca folosite pentru a scapa de deseuri. Peste 90 % din deșeuri sunt impropriu depozitate chiar și astăzi .

Gropile ecologice au aparut abia în momentul în care s-a realizat faptul ca depozitarea neadecvată a deșeurilor în gropi de gunoi obișnuite crează o sursa permanentă de poluare a hidrosferei și solurilor, iar costurile remedierii acestor efecte ar fi mult mai mare decăt cele necesare construirii unor spații ecologice de depozitare. Numărul și calitatea gropilor ecologice

diferă de la țară la țară. Amplasamentele sunt stabilite de regulă în foste cariere de materiale sau în forme negative de teren, iar dacă acestea nu există sunt amenajate în alte locuri dupa reguli stricte. Gropile ecologice trebuie să nu permită antrenarea deșeurilor de către precipitații sau vînt și nici infiltrații în apele subterane și să reducă emisiile de gaze datorate proceselor de descompunere. Cele mai numeroase gropi ecologice se găsesc în Polonia (13.300), Germania (10.400), Slovacia (7.200) și Anglia (4.200).

In medie, în Europa sunt depozitate în gropi ecologice 60 % din deșeurile urbane și 70 % din cele periculoase și toxice, dar valorile diferă de la țară la țară. Astfel, [NUME_REDACTAT] sunt depozitate 75% din deseuri, iar în Suedia și Elveția doar 30% și 10%.

5.2.2. Incinerarea deșeurilor.

In 1969 compania engleza 3M a decis să oprească îngroparea deșeurilor și să le incinereze. Avantajele au fost spectaculoase. Metoda a fost preluată de numeroase țări, dar aplicarea ei este încă în faza de pionierat. Incinerarea deșeurilor prezintă următoarele avantaje:

reduce volumul total a deseurilor periculoase cu 95%;

reduce toxicitatea deșeurilor cu 99%;

asigură recuperarea și reutilizarea unei părți din energia consumata la producție. Prin arderea a 470 milioane tone deșeuri urbane ar purtea rezulta energia degajata de 160 milioane tone cărbune.

Tabel 13 Capacitatea de incinerare a deșeurilor în unele șări europene.

Tab. 14 Potențial în % care poate fi obținut prin

Uneori costurile cerute de incinerarea deșeurilor le depășesc pe cele de depozitare, dar procedeul este utilizat din motive ecologice și de siguranță. [NUME_REDACTAT] Gaigy incinerează cca 8000 tone de deșeuri organice toxice, desi costul este de cca 50 ori mai mare decât în cazul în care le-ar depozita în gropi ecologice Deșeurile urbane sunt incinerate cu o medie de 19% la nivel European, iar cele toxice sau periculoase în proporție de numai 8%. Capacitatea de incinerare difera de la țara la țară. Posibilitățile unor țări la nivelul anului 1990 sunt prezentate în tabelul 13 (pentru Germania datele sunt din 1993). Prin incinerare se reduce volumul reziduurilor, se recupereaza unele materii utile și se reduce riscul de contaminare cu agenți patogeni transportați de rozătoarele mici din gropile de depozitare. Incinerarea este mai costisitoare decât depozitarea, necesitând instalații speciale care să elimine riscul poluării atmosferei.

Incinerarea nu este totuși o soluție universală deoarece dacă arderea nu se face la temperaturi foarte înalte, se produce o poluare intensa a aerului. Greenpeace numește incineratoarele "gropi de gunoi în cer". Un studiu efectuat pe cele 36 instalații de incineratoare

utilizate de unităti medicale din [NUME_REDACTAT] a relevat faptul ca numai două erau utilate cu echipamente de purificare a aerului și 10 asigurau temperatura corespunzătoare de ardere.

Injectări în litosferă

Este un procedeu costisitor de înlaturare a deșeurilor lichide prin injectarea lor în vederea depozitării în structuri poroase sau fisurate situate la adâncimi mari din scoarta terestră (peste 3-400 m), separate de acviferele mai de suprafață prin formațiuni impermeabile care opresc posibilitatea de poluare a apelor subterane. In SUA exista 220 de foraje prin care sunt injectați zilnic sute de mii de m3 de deșeuri lichide.

Depozitarea în ocean. Procedeul se aplica în special pentru diferitele

categorii de mâluri și nămoluri rezultate din dragări, canalizări, procese industriale, dar si pentru unele categorii de substanțe cu grad ridicat de toxicitate sau radioactivitate, introduse în containere speciale. Tările avansate practica transportul deșeurilor prin conducte, sau incinerarea acestora în nave speciale care sunt scufundate intenționat.

5.2.5. Reutilizarea sau reciclarea deșeurilor

Reciclarea deșeurilor răspunde la două imperative ale momentului: prezervarea resurselor naturale și reducerea poluării. Numeroase categorii de deșeuri conțin materiale sau o cantitate de energie care pot fi reutilizate în procese de producție sau au alte aplicații. Reutilizarea și/sau reciclarea deșeurilor prezintă avantajul reducerii consumurilor de materiale și energie și diminueaza presiunea asupra mediului.

Unele deșeuri pot fi refolosite ca atare, în aceasta categorie intrând ambalajele din plastic pentru lichide (PET) și alte tipuri de ambalaje din categoria containere. Altele sunt reintroduse în industria prelucrătoare după un proces prealabil de sortare.

In majoritatea țărilor avansate colectarea deșeurilor menajere se face pe categorii, în containere cu destinație precisă (metal, hârtie, 2-3 sortimente de sticlă, mase plastice, alte gunoaie). Prin procese de refolosire-reciclare a unor deșeuri se pot salva importante consumuri de energie, se reduce efectul de poluare a aerului și apei și scade semnificativ producția de deseuri miniere (tabel 14).

Masele plastice furnizează o categorie aparte de deșeuri. Producția și consumul de mase plastice a crescut spectaculos în ultimele patru decenii, diferitele tipuri înlocuind materiale tradiționale precum metalul, lemnul, sticla, fibrele naturale, etc. Din mase plastice se realizează o gamă largă de produse care au proprietăți deosebite (rezistență, greutate redusă, culoare, ușurință de prelucrare). Modul de utilizare în țările vest europene este următorul: ambalaje 39%, construcția de locuințe 19%, transport 7%, industria de produse electrice 7%, restul de 28% revenind produselor gospodărești, furnituri industriale, etc. Deoarece doar termoplastele flexibile se pot retopi și reutiliza industrial, cea mai mare parte a deșeurilor din mase plastice trebuie gestionate. Impactul asupra mediului produs de aceasta categorie de deșeuri este determinat de trei aspecte: nu sunt degradabile, necesită spații mari de depozitare, iar arderea lor, în special a polimerilor clorinați (PVC), se face cu emisii de energie calorică și gaze parțial reutilizabile dar și cu emisii toxice.

Metalele. Deșeurile din metalel sunt primele care au intrat în procesul de reciclare, acest proces având următoarele avantaje: protejarea rezervelor, reducerea deșeurilor miniere a costurilor de energie și a poluării. Atenția acordată metalelor a crescut proporțional cu procesul de reducere a rezervelor de minereuri cu concentrații mari. S-au elaborat tehnologii cu randament ridicat de recuperarea metalului din minereu s-au chiar din vechile halde de steril. Cea mai mare cantitate de Fe este furnizată de procesul de reînoire a autovehiculelor și a diferitelor categorii de utilaje industriale. Producția cuptoarelor Siemens-Martin s-a redus de aproape trei ori în ultimii 25 ani, în timp ce producția de oțel în cuptoare electrice a crescut cu aproape 30%. Se estimeaza că în deceniul actual 10% din producția de oțel se va obține din fier vechi.

Plumbul. Anual sunt scoase din uz cca 80 milioane de acumulatoare din care se recupereaza Pb și acid sulfuric (prin reconcentare). Alte cantități de Pb sunt recuperate din rețelele de alimentare cu apa și canalizări, acesta fiind tot mai mult înlocuit cu mase plastice.

Metale prețioase. Exista deja întreprinderi care recuperează metalele prețioase (Au, Pl, Ag, Wf, Cd, etc) nu numai din haldele vechi de steril ci și din echipamentele electronice cu care sunt dotate cele mai multe dintre instalațiile și masinile care ne asigură existența.

Dimensiunile procesului de reciclare a deșeurilor sunt cunoscute doar la nivelul a câtorva țări. Se estimeaza ca în Europa centrală și de Vest sunt reciclate între 30- 40% din deșeurile urbane. Astfel, hârtia este reciclată între 22-58% (pe primele locuri fiind [NUME_REDACTAT] și Norvegia), iar sticla între 22-70% (cu Elveția, Olanda, Germania, Austria,Belgia și Italia, >50%)..

[NUME_REDACTAT], deșeurile au ieșit din circuitul normal al reciclării și, în consecință, poluează suplimentar mediul și accentueaza declinul activitătii industriale. Renunțarea la reciclarea deșeurilor de hârtie mărește presiunea asupra exploatării pădurilor, fapt care menține rata de tăiere peste rata de regenerare a pădurilor.

Bioconversia deșeurilor organice. Este un proces prin care deșeurile organice sunt transformate prin procese bacteriologice aerobe sau anaerobe în produse care pot fi utilizate ca îngrășăminte agricole.

5.3 Deseuri radioactive

Dezvoltarea industriei nucleare a determinat cresterea continuă producției de deșeuri radioactive. Producția de energie în CEN este cea mai ieftină în prezent, motiv pentru care aceasta a determinat creștera constantă a numărului reactoarelor nucleare civile și a [NUME_REDACTAT] Nucleare.

In 1994 funcționau pe glob 430 CEN cu o producție totală de 2000 miliarde kWh. [NUME_REDACTAT] peste 80% din energie se obține în acest mod, producția electro-nucleara a acestei țări reprezentând 1/8 din cea mondială.

Primul recator nuclear a început sa funcționeze în România la 31 iulie 1957, cu o putere de 2000 kw la Institutul de [NUME_REDACTAT] București-Măgurele, pentru producția de izotopi și

238 235

activități de cercetare care funcționeaza cu U îmbogățit cu 10% ZJJU. Din aprilie 1996 funcționeaza la Cernavodă un recator de mare putere (700 MW) care utilizează o încărcătură de 500 t apa grea și 92 t uraniu sub formă de pastile de UO2 șiu asigură 8% din producția internă. Obținerea uraniului generează deșeuri radioactive care trebuie gestionate, iar pentru aceasta se preconizează construirea unui depozit de deșeuri slab și mediu radioactive în apropierea centralei.

5.3.1. Surse de deșeuri radioactive.

Cele mai mari cantități de deșeuri radioactive rezultă din următoarele procese; -extracția minereului de uraniu, concentrarea și rafinarea acestuia;

-concentrarea minereului, transformarea concentratelor în săruri de uranil și obținerea uraniului metalic;

-fabricarea barelor combustibile de uraniu metalic sau oxizi de uraniu;

-procesul de exploatare a CEN (schimbarea combustibililor nucleari uzați, golirea si curățirea circuitelor de răcire, materiale de la schimbătoarele de ioni, nămoluri de decantare etc)

– retratarea combustibilului nuclear uzat (depozitarea timp de un an în bazine acvatice strict controlate, interval în care radioactivitatea scade la 2-5% din cea inițială și recuperarea în proporție de 96-97% din uraniul și plutoniul existent. Un reactor nuclear cu o putere de 1000 Mw care funcționeaza timp de 1 an produce o cantitate de deșeui radioactive cu o activitate de 13,52 x 109Ci printre care și 90Sr și 137Cs.

5.3.2. Tratarea și reciclarea deșeurilor radioactive.

Modalitatea de gospodărire a deșeurilor radioactive este dictata în principal de nivelul de activitate și numai subordonat de tipul de radiație (cele mai dăunătoare fiind cele penetrante), de timpul de înjumătățire și de starea de agregare. În funcție de activitate deșeurile radioactive sunt clasificate în;

cu activitate scăzută (hârtie, îmbrăcăminte și echipamente de protecție, molozul)

cu activitate medie (schimbătorii de ioni de la filtre, mâluri, alte substanțe contaminate cu plutoniu;

cu activitate ridicată (lichidele rezultate din reprocesarea combustibilului nuclear uzat).

41 85 131 3 131

Deșeurile gazoase cu conținut scăzut de Ar, Kr, Xe, H și cele volatile I, rezultate la fisiunea 235U, se eliberează direct în atmosferă fiind diluate de acesta. Dacă concentrațiile sunt ridicate, gazele menționate sunt reținute în filtre speciale, acestea generând deseuri solide. Deșeurile lichide cu activitate redusa rezultate în principal din tratarea combustibililor nucleari uzați pot fi stocate pentru reducerea activității, după care sunt deversate în apele naturale, sau pot fi supuse unuia din următoarele procese:

Evaporare sau distilare prin care volumele mari de lichide cu activitate redusa sunt aduse la volume lichide reduse sau la pulberi cu activitate foarte ridicata dar cu volum redus.

Tratarea soluțiilor cu substanțe chimice (sulfati de aluminiu ori fier sau hidroxid de fier) care determină precipitare, co-precipitarea sau flocularea, procese care antreneaza și radionuclizii din soluții.

Decontaminarea soluțiilor cu adsorbanți naturali (zeoliți, montmorilornit, bentonitaargile sau roci argiloase) sau sintetici.

Pentru deșeurile lichide sau solide cu activitate medie sau ridicată este folosita una din următoarele metode:

încorporarea în materiale inerte (beton, mase plasticce,bitum) si depozitarea perpetuă prin imersie în mări și oceane, sau temporar;

injectare la 1500 m în roci poroase;

depozitare în vechi exploatări miniere, peșteri sau în saline abandonate;

îngroparea la adâncimi mari în roci argiloase în zone nelocuite.

ambalarea în containere sferice confecționate din materiale inoxidabil și mase plastice și imersia în ocean;

Deșeurile solide combustibile sunt arse în cuptoare speciale prevăzute cu instalații de filtrare și epurare a gazelor și aerosolilor radioactivi, iar pentru cenușa rezultată se folosește una dintre metodele prezentate mai sus.

În perspectiva se are în vedere și depozitarea deșeurilor puternic radioactive în Antarctica sau Groenlanda. În prezent, costul ridicat face imposibilă aplicarea metodei, deși prezinta cel mai ridicat grad de siguranță.

6 POLUAREA PRIN CATASTROFE NATURALE SAU ACCIDENTE TEHNOLOGICE

Dezastrele naturale și accidentele tehnologice sunt două surse independente de poluare.

Dacă la modul general dezastrele naturale nu pot fi prevăzute și/sau controlate, o planificare adecvată, completata cu menegement și control de rutina pot diminua sau chiar înlătura accidentele tehnologice. 6.1. Dezastrele naturale.

Pagubele provocate de dezastrele naturale sunt uneori uriașe. Pe lânga pierderile de vieți omeneșți și pagubele materiale directe, acestea produc asupra mediului efecte greu de estimat. De cele mai multe ori dezastrele determina modificari brutale ale factorilor de mediu, modificări care se resimt la nivelul tuturor geosferelor. Reamintim, fară a intra în detalii, cele trei mari categorii de dezastre naturale care produc modificari dramatice în ecosisteme si sunt însoțite de efecte poluante.:

furtuni și inundații;

valuri de căldură, incendii și secete;

cutremure și eruptii vulcanice

Toate acestea sunt surse naturale de poluare și generează cantități importante de deșeuri prin distrugerile materiale pe care le provoacă.

6.2 Dezastrele tehnologice.

Apar ca urmare a producerii unor anomalii sau accidente în procesele tehnologice propriu-zise, de transport sau nucleare și produc efecte poluante sau pot determina modificări fizice ale mediului. Potențialul distructiv al acestui tip de accidente este dat de toxicitate, inflamabilitate (caracterul exploziv) și persistență. Putem adăuga la acestea și volumul și rata emisiilor situate cu mult peste cele ale activității normale. Efectele pe care le determina asupra mediului sunt directe (sau imediate) și indirecte. Pot fi distinse 4 categorii de accidente tehnologice.

Accidente ale instalațiilor industriale. Sunt datorate unor defecțiuni în sistemele de producție care determina emisii catastrofale de substanțe toxice, inflamabile sau explozive. Cele 121 de accidente majore înregistrate în [NUME_REDACTAT] s-au produs în rafinării și industria prelucratoare a petrolului, industria chimica și a meterialelor de construcție. Exemplu: În 1986 uzinele Sandoz situate lânga Basel (Elveție) evacuează în Rin 30 t substanțe diverse (Rhodamină B, 2 pesticide organofosforice, 150 kg Hg și substanțe fungicide, iar Baselul este afectat de emisii importante de mercaptane). Consecințe: 500.000 pești și 150.000 păsări acvatice ucise și toate organismele bentonice din Rin pe cca 400 km lungime.

Accidente în activitatea de transport intern și de distributie a substanțelor cu grad ridicat de toxicitate. Comparativ cu activitatea de transport maritim, cel interior este modest având volume de 20 m3 în unități individuale de transport rutier, 50-100 m3 pe CF și de mii de m3 în barje fluviatile. Gradul de risc este sensibil diminuat în cazul instalațiilor fixe de transport, cel prin conducte dar accidente se produc sistematic. Exemplu: Explozia conductei principale de transport a gazului lichid din Siberia în 1989, lânga Celiabinsk în urma căreia au murit 645 de persoane și câteva mii au fost rănite, plus efecte ecologice .

Accidente produse în procese de explorare pe platformele continentale și de transport maritim. Efectele produse de acest tip de accidente sunt mult mai grave datorită cantităților implicate și a posibilității rapide de împrăștiere prin valuri și curenți. Tipurile de accidente și frecvența de producere sunt: Tancuri petroliere 84 %, conducte de transport 4,5 %, explozii în procese de explorare și alte explozii 4,7 %, alte cauze 6,8%. Exemple: în 1988 explodează platforma marină care exploata gaze în [NUME_REDACTAT] la 190 km nord de Aberdeen. [NUME_REDACTAT] Cadiz deversează accidental pe coasta vestica a Angliei 220.000 t petrol în 1978, iar în ianuarie 1993 tancul petrolier Braer sub pavilion Liberian pierde 80.000 t în apropierea coastelor [NUME_REDACTAT], producând pierderi de peste 35 mil. lire numai asupra pescuitului.

• Accidente nucleare. Se detaliaza accidentul din 1986 de la Cernobâl – Ucraina

POLUAREA REGIONALĂ, TRANSFRONTALIERA SI GLOBALĂ

Aerul, râurile și curenții marini sunt vectori importanți ai unor emisii naturale sau antropice de agenți poluanți care determină transportul acestora la distanțe de ordinul sutelor sau miilor de km, afectând zonele adiacente punctelor de emisie situate în teritoriile naționale sau în alte țări. Aceste procese fac ca poluarea să capete dimensiuni regionale continentale sau globale care determina măsuri speciale de ordin politic sau stiințific. Problema poluarii este transferata astfel din sfera naționalului în cea a internaționalului, din cea a problemelor la scară locală în cea a problemelor la scara globală.

Partea inferioară a troposferei, în care se concentrează cea mai mare parte a emisiilor poluante, este si cea mai mobilă. Gazele, aerosolii și pulberile pot fi transportate la mii de km de locul de emisie. Acest fapt determină transportul "ilicit" al poluanților pestre frontierele naționale. Țări cu industrii nepoluante pot sa fie chiar mai afectate decât țările care produc poluanți.

Timpul de rezidență a acestora diferă de la câteva zile, la sute de ani (vezi tabelul 2).

Depunerile acide din partea de NV a teritoriului României (2-3 keq/ha/an) sunt cauzate de industria Europei centrale (peste 3 keq/ha/an)

Numeroase fluvii ale lumii au bazinul hidrografic dezvoltat pe tritoriul mai multor țări. Aproape 85% din apele teritoriale ale Olandei provin din afara teritoriului acestei țări. Olanda este prima țară care pune problema managementului apelor continentale: în 1932 guvernul olandez protesteaza oficial ca urmare a deversării în partea franceză a Rinului a unor poluanți care s-au regăsit apoi în concentrații ridicate în Olanda.

In 1950 și 1963 țarile riverane adoptă convenții internaționale referitoare la poluarea Rinului. In 1985 se semnează la București de către țările riverane, un program de monitorizare a Dunării. Numeroase acte normative îl vor succede pe acesta.

In data de 2 noiembrie 1999, combinatul Chimic de la [NUME_REDACTAT] emite noxe șub forma unui nor care afecteaza grav Nicopole, localitate bulgara de pe malul opus al Dunării. CMA la NH4 este depășita de peste 20 de ori, iar cea la H2S de aproaper trei ori. In ultimul deceniu au axistat alte 18 situații similare.

Numeroase accidente tehnologice produse în România în anii 2000 și 2001 au au determinat poluarea teritoriului unor țări vecine. Două dintre ele, în care cianurile au fost substanța poluantă, produse de Aurul- [NUME_REDACTAT] (societate româno-australiană) și de Uzina de detergenți din Focșani, au avut concsecințe internaționale deosebit de grave.

FENOMENE METEOROLOGICE PROVOCATE DE POLUARE

Poluarea atmosferei are consecințe a căror evaluare este, de cele mai multe ori, dificilă. Emisiile punctuale de mare intensitate sunt detectate cu usurință (ex.), iar efectul lor este de cele mai multe ori ușor de stabilit. Există însă poluanți care produc modificări ale echilibrelor fizico- chimice din atmosferă, modificări ce afectează teritorii cu întindere spațială și/sau temporală diferită (de la regiune, continent, emisferă sau chiar glob). Consecințele acestora pot fi percepute și, eventual remediate, pe termen scurt, iar altele, în momentul în care au fost percepute sunt rezultatul unor cauze cumulate în timp îndelungat.

Dintre efectele pe termen lung ale poluării atmosferei enumerăm deteriorarea stratului de ozon, efectul de seră și ploile acide. Primele dintre acestea au o implicare directă în schimbarea climei la nivel global.

8.1. Deteriorarea stratului de ozon

8.1.1 Repartiția și rolul ozonului.

Ozonul este un gaz cu o distribuție și concentrație neuniforma în atmosferă. Cea mai mare cantitate (90%), apreciată la 5 x 10-5 din volumul total al atmosferei se găsește în stratosferă, între 10 și 50 km, aceasta fiind numită și ozonosfera. Rolul ecologic al ozonului stratosferic este unanim recunoscut astăzi .

Restul de 10%, adică echivalentul a 10-6 -10-5 din volum se găsește în troposferă cu un maxim de concentrație între 0-3 km; influența acestuia asupra lumii vii este negativă. Cea mai importantă sursă de energie a planetei este cea solara. Aproape toată energia utilizată de biosferă pentru producerea de biomasă provine de la soare, iar condițiile termice necesare menținerii vieții se realizează tot prin aportul de energie solară.

Radiația solară are o compoziție heterogenă. Aproape 99% din total are lungimea de undă situată în domeniul 0,2 – 4 mm. 42 %. Din aceasta, 42 % este energie radiantă cu lung. de undă în vizibil, 48% este energie radiantă în domeniul infraroși (IR) și 9% este radiație UV. Jumătate din 48% este utilizată de plante în procesul de fotosinteză. Radiația IR are un rol fundamental în menținerea vieții: sunt absorbite de apă, aer și sol si prin aceasta determină ridicarea temperaturii acestora, produce evaporarea, asigură circuitul hidrologic, dinamica atmosferei Radiația UV, are un efect dăunător asupra lumii vii datorită energiei mari pe care o conține. Radiația UV acționează direct- prin alterarea structurii celulelor sau indirect prin faptul că generează în atmosferă radicali liberi cu toxicitate ridicată. Există trei tipuri de radiație UV:

UV-A, cu ^=320-400 nm, are energie scăzută și ajunge in cea mai mare proporție la suprafața solului (5,6% din total);

UV-B, cu ^=280-315 nm, absorbită de stratul de ozon și de nebulozitatea atmosferică; doar 0,5-0,6% din total ajunge la sol; acestea au cel mai important efect asupra organismelor vii.

UV-C, cu ^=100-280 nm, care are cea mai mare energie, dar care este absorbită în totalitate de O3 și oxigenul atmosferic astfel încât nu mai ajunge la sol.

Procesul de absorbție a UV din atmosferă este foarte important deoarece eliberează atomi de oxigen:

O3 radlațle uv O* + o2.

Oxigenul atomic astfel rezultat participă la realizarea a două procese distincte:

contribuie la descompunerea azotului atmosferic (cca 20 milioane t/an)

se combină cu n moleculele de apă formând radicalul hidroxil (HO)

O* + H2O = 2 HO

Radicalul hidroxil are un rol major în menținerea calității aerului deoarece oxidează cea mai mare parte a emisiilor de gaze din troposfera

8.1.2. Deteriorarea stratulzui de ozon.

Semnalul de alarmă este tras în 1970 și apoi în 1974 când s-a constatat că CFC (CluoroFluoroCarburile) și BFC (BromoFluoroCarburile) distrug stratul de ozon. Acestia sunt produși de sinteză care conțin halogeni, neinflamabili deci cu o mare stabilitate chimică. Producția lor începe în anul 1930 și timp îndelungat s-a considerat că sunt inifensivi. Unele dintre „calitățile" lor s-au dovedit a fi dăunătoare. Astfel, s-a descoperit că stabilitatea chimică ridicată le asigură o persistență îndelungată în atmosferă, fapt care permite antrenarea lor pe verticală, spre păturile superioare ale acesteia. În mezosferă și la partea superioară a stratosferei, deci dincolo de stratul de ozon, radiația UV rupe legturile chimice și eliberează atomii de halogen care sunt foarte reactivi și se combină cu un atom de oxigen din molecula de ozon,

formând un oxid de halogen. Deoarece acesta este foarte instabil, va reacționa rapid cu un atom liber de oxigen, dar în acest fel se eliberează atomul de halogen care reacționează cu o nouă moleculă de ozon. Un singur atom de clor poate distruge până la 100 000 de molecule de ozon.

Procesul este accelerat în prezebnța cristalelor de gheață din norii stratosferici fapt care explică scăderea concentrațiilor de ozon deasupra ținuturilor polare.

Majoritatea compușilor chimici implicați în distrugerea stratului de ozon acționează și ca gaze de seră, fiind, deci, implicati în modificările recente ale climatului. Astfel, moleculele de CFC sunt de cca 10.000 de ori mai eficiente în procesul de captare a a energiei termice decât cele ale dioxidului de carbon, iar pe seama lor este pusă creșterea temperaturii globale.

După o creștere exponențială a CFC și BCF de la cca 30 mii tone-an în 1950 la 1.000.000 t/an în 1973, urmează o usoară descreștere la 840 mii tone care se mențină până în 1982.

Maximul de producție se inregistrează în 1987-88 la Fig 16 Scăderea concentrațiilor de O3 nivelul de 1,26 mil tone, urmat de o scădere continuă

până la 260 mii tone în 1995. S-au încheiat numeroase acorduri internaționale pentru reducerea producției de CFC. Dacă acestea vor fi respectate, concentrația de CFC în atmosferă va crește în continuare până în 2000-2002 când va ajunge la un nivel probabil de 4,12 ppb, iar apoi va scădea treptat. Se apreciază că nivelul de concentrație de 2 ppb, identic cu cel din 1970 (anul în care s-a sesizat gaura de ozon deasupra Antarcticii), va fi atins abia în anul 2066.

Concentrația stratului de ozon este măsurată pe toată grosimea atmosferei, pornind chiar de la nivelul solului Sa stabilit că există o variabilitate temporală și alta spațiala a concentrațiilor de ozon:

• Temporal deasupra Antarcticii concentrația a scăzut cu 50% într+un interval de 30 de ani (1960-1989) deasupra unei suprafețe de aproape 15 milioane de kmp. Tot temporal variază și pe anotimpuri (vezi tab. 16).

• spațial: pe verticală -în stratosfera inferioară (13-25 km) concentrațiile au scăzut cu aproape 95 %. Scăderea exceptează zona tropicală

-pe orizontală variație in sens latitudinal diferiit în cele două emisfere (tab# ) Cea mai importantă zonă de distrugere a ozonului o reprezintă Antarctica, datorită existenței unor condiții meteorologice particulare și anume:

instalarea pe durata iernii a unui vortex polar în care aerul este antrenat într-o mișcare circulară și ascensională pe toată durata nopții polare; acesta acționează asemeni unui vas de amestec a poluanților atmosferici

prezența unor nori stratosferici polari în care se produce o multiplicare cu 500 a concentrației compușilor clorurați activi și o diminuare de 10 ori a compușilor cu azot care, în mod obișnuit se combină cu compușii clorurați pe care-i neutralizează, deci care nu mai pot distruge ozonul. In vortex sunt generați radicali liberi cu Cl, iar cristalele de gheață oferă suprafața de reacție pentru distrugerea ozonului. Diversele tipuri de reacții cărora le sunt asociate distrugerea ozonului necesită prezența radiației solare, deci în timpul nopții polare procesul este absent. Debutul zilei polare coincide aproximativ cu cel al primăverii când energia termică asociată radiației solare determină destrămarea vortexului, procesul acesta determinând accentuarea circulației atmosferice și accelerarea procesului de distrugere a ozonului. Primăvara târziu, pe măsura încălzirii atmosferei, norii se destramă, nucleele de gheață se diminuează sau dispar, iar procesul de distrugere încetinește sau stopează.

Ozonul troposferic. Am arătat că 10% din cantitatea totală de ozon se găsește în troposferă

și că acesta, contrar celui stratosferic, are efecte negative asupra lumii vii. Sursele de ozon troposferic sunt stratosfera (cca 20%) și poluarea antropică (80%). Rata anuală de creștere a concentrației ca urmare a poluării este de 1-2 %-an. Concentrația ozonului troposferic variază în limite foarte mari; valorile ridicate sunt asociate cu poluarea, deoarece sursa principală o constituie reacția dintre oxizii de azot și compușii organici volatili din gazele de eșapament sub acțiunea radiației solare. Prezeța poluanților atmosferici accelerează procesul de distrugere a ozonului prin reacții în care sunt implicate direct moleculele poluanților sau radicalii liberi generați de reacțiile fotochimice în care sunt implicați poluanții. Dintre cele mai importante menționăm:

O3 + NO ^ NO2 + O2

O3 + HO ^ O2 + HOO

O3 + O ^ O2 + O2

Rata de disociere a ozonului troposferic este de 0.32 % /an în emisfera nordică și de 0,4 %/an în cea sudică.

Există astăzi o rețea mondială de supraveghere a evoluției concentrațiilor de ozon alcătuită din 140 de stații una dintre acestea fiind la București (de trei ori pe zi). Informațiile sunt stocate in [NUME_REDACTAT] de Date despre Ozon, de la Ontario – Canada. [NUME_REDACTAT] s-a evidențiat o descreștere anuală a ozonului de 7.7 %, mai puternică iarna (8,8%) și mai redusă vara (6,9 %)

8.1.3. Efectele degradării stratului de ozon

Cele mai importante consecințe sunt:

modificarea stratificării termice a atmosferei, fapt care determină modificări climatice,

creșterea intensității radiației UV-B la nivelul solului cu efectele asupra lumii vii care decurg din acest lucru;

scăderea efectului de seră

favorizarea procesului de formare a smogului fotochimic în troposfera joasă din zonele industriale:

reducerea producției de biomasă deci reducerea productivității la ha, a producției de pește, etc. O scădere cu 16 % a concentrației de ozon atmosferic ar determina o scădere cu 5% a producției primare de fitoplancton oceanic, echivalentă cu cca 7 milioane tone pește pe an ;

efecte dăunătoare asupra organismului uman, concretizată prin slăbirea sistemului imunitar la infecții și creșterea frecvenței cancerului de piele. – 1% ozon ^ +2 % canc piele.

Concluziile formulate de comunitatrea științifică internațională referitoare la gravitatea consecințelor degradării stratului de ozon asupra sănătății umane și a productivității

ecosistemelor au conturat necesitatea adoptării unor măsuri concertate

internațional în vederea protejării stratului de ozon. Acestea au fost concretizate în doua acte:

22.03.1985, Convenția de la Viena privind protecția stratului de ozon;

16.03. 1987, Protocolul de la Montreal, privind substanțele care epuizeazș stratul de ozon. Protocolul reglementează producția, consumul și comerțul cu substanțe din această

categorie, dintre care fluoroclorocarburile sunt cele mai incriminate datorită persistenței ridicate (60+140 aniCompletări importante s-au făcut acestui protocol în 1990 la Londra, în 1991 la Nairobi și în 1992 la Copenhaga.). Se preconizează ca la nivelul anului 2000 producția unor CFC-uri să înceteze.

România a aderat în 1993 la convențiile internaționale care prevăd reducerea ODS (ozon depletion substance) și promovarea unor alternative tehnologice de recuperare, regenerare, reciclare și înlocuire a ODS-urilor.

8.2 Smogul fotochimic

Unul dintre fenomenele cele mai neplăcute care se produc în urma poluării atmosferei marilor aglomerări urbane este instalarea smogului cu consecințele immediate care decurg din acesta; scăderea vizibilității, iritarea căilor respiratorii, modificări fiziologice la organismele vii . Inițial prin smog s-a desenat un amestec de fum, ceață, și SO2, care se forma in condițiile climatului londonez cald și umed. Astăzi acest tip este cunoscut sub denumirea de smog reducător sau smog sulfuros.

Un alt tip de smog este semnalat la inceputul anilor 40 la [NUME_REDACTAT], oraș intracolinar cu climat cald și relativ uscat. Este determinat de un amestec de hidrocarburi și oxizi de azot rezultați din poluare care, în prezența radiației solare, au efect oxidant și care a fost denumit smog fotochimic sau smog oxidant

In linii mari, procesul de formare a smogului fotochimic se desfășoară prin reacții succesive, reacția fotochimică primară fiind cea de producere a oxigenului atomic prin descompunerea dioxidului de azot;

NO2 + hv ^ NO + O, apoi oxigenul atomic se combină cu cel molecular,

O + O2 ^O3, și

O3 + NO ^ NO2 + O2

Ciudad de Mexico, peste 20 milioane, 2 300 m altitudine, cu un parc auto vechi de 8-10 ani este cel mai afectat de acest tip de smog. Efectele sunt cele iritante asupra ochilor și căilor respiratorii, de incetinire a fotosintezei și de distrugere a unor țesuturi la plante și de imbătrânire a maselor plastice si a cauciucului sintetic

8.3. Ploile acide

Una dintre cele mai grave consecințe ale poluării atmosferei o constituie ploile acide, un important factor de stress chimic asupra mediului.

O ploaie dintr-un mediu nepoluat, pe care o putem numi ploaie pură, este slab acidă, având o valoare medie a pH-ului de 5,66. In anumite situații pH-ul ploilor poate avea valori foarte scăzute,

Fig. 9 Sinteza aciyilor azotic și sulfuric în atmosferă șub influența gazelor poluatoare

caracterul lor fiind puternic acid. Prin ploi acide sunt nominalizate precipitațiile lichide al căror pH este mai mic de 5,7 (5 ?). Compoziția ploii nu este omogenă pe toată dutrata de producere și diferă de la zonă la zonă. Cele mai acide sunt cele care cad pe timp de furtună și care au o durată redusă

Ploile acide se formează în troposferă și sunt consecința reacției dintre apa atmosferică sub formă de radical hidroxil si oxizii de azot și de sulf prezenți în atmosferă. Cantitatea acestora variază în funcție de intensitatea proceselor de poluare.

Acești oxizi sunt antrenați de dinamica atmosferică pe orizontală la sute de km distanță iar pe verticală cel puțin până la partea inferioară a tropopauzei (11+15 km). Un rol important în formarea pl-acide revine radiacalului hidroxil care, deși aflat în concentrație foarte mică în atmosferă (sub 1/trilion) este foarte activ chimic și se regenerează rapid. Geneza propriu zisă a ploilor acide parcurge următoarele faze:

radicalul hidroxil (OH*) transformă dioxidul de azot în acid azotic:

HO* + NO2 ^ HNO3

hidroxilul se combină cu dioxidul de sulf (SO2) și cu o moleculă de oxigen formând trioxidul

de sulf (SO3) și hidroperoxilul (HO2):

HO* + SO2 + O2 ^ SO3 + HO2

trioxidul de sulf împreună cu apa formează acidul sulfuric (H2SO4)

H2O + SO3 ^ H2SO4

Hidroperoxilul împreună cu o moleculă de apă formează peroxilul de hidrogen (H2O2 ) și eliberează un hidroxil;

H2O + HO2 ^ H2O2 + HO ,

Peroxilul de hidrogen se combină apoi cu dioxidul de sulf formând acid sulfuric:

H2O2 + SO2 ^ H2SO4

Cei doi acizi formați se comportă diferit: HNO3 este mai volatil și există în proporție mare în stare gazoasă, în timp ce H2SO4 este prezent în stare lichidă. Ambii sunt asimilați de formațiunile noroase. Modul de formare a acizilor în atmosferă este prezentat schematic în figura alăturată.

Ploile acide pot afecta zone aflate la sute de km de locul de poluare. Dintre efectele acestora menționăm:

Modifică compoziția chimică a apei și solului. Dacă ajung pe soluri bazice (rendzine) sau ușor acide (de pădure) aciditatea lor este neutralizată sau redusă. Unele ape care au capacitate naturală de neutralizare datorită prezenței unor ioni neutralizanți, pot inlătura temporar efectul aportului de acizi. Apele si mai ales lacurile de munte sunt foarte expuse datorită mineralizațtiei scăzute, deci a capacității reduse de neutralizare; vor fi afectate în acestea animalele acvatice. Pe termen lung, ploile acide determină modificarea calitășii ecosistemelor

Au efect distructiv asupra vegetației pădurile fiind cele mai afectate datorită unor mecanisme foarte complexe precum încetinirea fotosintezei, sărăcirea solului în calciu, descompunerea directă a materiei organice, etc. Padurile din zonele înalte sunt cele mai vulnerabile deoarece ele pot fi incluse perioade indelungate de timp in masa noroasă unde vin in contact cu coloizii sau suspensiile acide. [NUME_REDACTAT] are cele mai afectate păduri: peste 57% din suprafața acestora, urmată de Polonia, Cehia și Slovacia. [NUME_REDACTAT], 77% din suprafața de conifere.

Compromiterea unor culturi fie direct fie prin modificarea calității solului

Atacarea unor materiale de construcție (țiglă, tablă) a monumentelor de artă, afectarea lacurilor, a suprafețelor de acoperire cu lacuri, a celor zincate , cromate sau nichelate, etc.

Efecte directe sau indirecte asupra populației, în principal prin modificarea pH-ului surselor de apă subterane sau de suprafață.

[NUME_REDACTAT] se formează frecvent ploi acide în zona Ploiești-[NUME_REDACTAT], datorită importantelor emisii de SO2 de la rafinării. Ploile acide sunt monitorizate în România în peste 90 de stații din care se prelevează și analizează probe la fiecare precipitație.

Concentratiile ridicate de sulfati si cloruri determina acidifierea apelor de precipitatii, cele de amoniu determina alcalinizarea acestora, ambele procese avand efecte negative asupra vegetatiei, apelor, solurilor si constructiilorFig. 10 Zone cu precipitații

predominant acide

(stânga) și

predominant bazice

7

6

5

4

3

(dreapta) (date ICIM)

8.4. Efectul de seră

Problema unei posibile schimbări a climatului global ca o consecință a intensificării efectului de seră sub influența intensificării activităților antropice constituie la ora actuală unul

dintre cele mai importante aspecte ale politicii de mediu.

Efectul de seră a apărut odată cu constituirea atmosferei terestre și acționează ca un mecanism esențial pentru dezvoltarea vieții deoarece reține pe timp de noapte, la partea inferioară a troposferei, energia calorică primită de la radiașia solară pe timp de zi. Prin aceasta reduce considerabil amplitudinea termică ce ar avea consecințe dezastruoase. Efectul de seră este provocat de Gazele de seră unele naturale, altele artificiale, dintre care enumerăm CO2, NOx, CH4, și substanțele CFC, la care se adaugă ozonul și vaporii de apă. Gazele de seră permit trecerea radiației solare de unde scurte, dar rețin radiația infraroșie emisă in sens invers de către Pământ. Intre concentrația gazelor de seră și reținerea radiației IR există o legătrură directă. Unele dintre aceste gaze au o a a emisiilor de gaze de seră ar determina o reducere cu

Structura gazelor de seră este ilustrată de fig. # din care se observă că cel mai important este CO2. Fiecare dintre aceste gaze are alt potențial de încălzire globală (GWP ). Acest potențial raportat la cel al CO2 ca efect echivalent este prezentat în tabelul alăturat (după Mirosh,E., 1998, citat de Negrea)

care 3 miliarde nu pot fi anihilate de păduri și oceane, deci se adaugă anual celor peste 170 miliarde tone carbon acumulate în atmosferă de la începutul revoluției industriale. Pădurile tropicale care ocupă astăzi 12 % din suprafața uscatului, au un rol esențial în echilibrarea concentra-iei de CO2, dar acestea sunt tăiate într-un ritm foarte rapid, cu mult peste capacitatea naturală de regenerare. Nivelul emisiilor de dioxid de carbon variază de la țară la țară: sunt mari și în creștere în țările în curs de dezvoltare și în curs de diminuare în cele industrializate. Nivelul pe cap de locuitor este, deasemenea foarte diferit, variind de la 5,26 t în SUA, la 2,39 t în Japonia și la 0,24 t/cap de locuitor în India. Valorile diferă însă chiar în țările cu același grad de dezvoltare economică, iar în acest caz diferențele semnifică structura diferită a industriei energetice, a industriei în general. Toate aceste neconcordanțe afectează serios orice strategie globală de stabilizare a emisiilor de carbon. Germania, al cincilea mare emițător de carbon în atmosferă, a redus emisiile de carbon cu 10% între 1990-1994, în timp ce în SUA au crescut cu 4,4 % iar în Canada cu 5,3% în același interval (Braun, 1996). Menținerea ritmului actual al emisiilor de gaze de seră ar determina o creștere a temperaturii globale la nivelul anului 2030 cu 1,5 – 4,5 00.

Amplificarea efectului de seră in ultimele decenii determină modificarea climatului. Intre 1880 și 1995 temperatuira globală medie a crescut cu 0, 6 – 0,7 0C. Cea mai pronunțată creștere s-a produs după 1980 (cca 0,3 0C) Aceste modificări termice atrag după ele modificarea altor parametrii climatici si intensificarea sau încetinirea unor procese naturale, precum si schimbări în structura ecosistemelor.

Evaluarea schimbărilor climatice se face luând ca element de referință dublarea concentrației gazelor de seră față de perioada preindustrială. Prognozele sunt mai optimiste (dublarea se va atinge în 2060) sau mai pesimiste (2025). Temperatura se va ridica în medie cu 2,5 0C, fiind mai crescută la latitudini mari și vara, față de iarnă și de zona intertropicală. Precipitațiile vor crește cu până la 10% iarna și cu 5-10% vara. Efectele preconizate au în vedere topirea ghețarilor montani groenlandezi și antarctici . În ultimul Secolul XX nivelul oceanului planetar a crescut cu 10 – 15 cm, iar în Secolul XXI (până în 2100) va mai crește cu 15 cm sau 90 cm. Consecințele acestui proces vor fi numeroase:

inundarea permanentă a zonelor joase, sporirea inundațiilor temporare provocate de maree și furtuni , modificarea configurației și morfologiei țărmurilor, etc

modificarea ciclului hidrologic, deci modificarea structurilor ecosistemelor naturale

modificarea caracteristicilor agricole ale unor zone, deplasarea limtelor zonelor de cultură, reorientarea culturilor, modificări de productivitate și de tehnici de cultură

Combaterea efectului de seră este dificilă deoarece nu există tehnologii care să stopeze emisiile de CO2 iar renunțarea la energie este imposibilă. Pentru trecerea de la termoenergie la energie nucleară la nivelul actual de producție ar trebuii ca la fiecare 6 zile, timp de 30 de ani să intre în funcțiune o centrală electronucleară. Cele mai avansate țări din punct de vedere al aplicării unor măsuri menite să stopeze efectele poluării asupra climei sunt Danemarca, Olanda și Elveția. De exemplu, planul Energia-2 000 lansat de Danemarca are ca obiectiv major reducerea emisiilor de carbon cu 20% față de nivelul anului 1988.

Omul este elementul care suportă impactul propriilor sale activități cu efect negativ asupra mediului. El este în același timp și sursa principală a degradării mediului și principalul receptor al efectelor negative. Impactul acestor efecte se manifestă pe planuri multiple:

plan fiziologic ^ poluanții determină inconveniente senzoriale dar și modificări funcționale și patologice.

Psihice ^ acțiune directă asupra sistemului nervos fapt care poate determina modificări comportamentale, sau acțiune indirectă prin creerea condițiilor de producere și prin cumularea efectelor factorilor de stress

Morale ^ deoarece determină alterarea unor concepte și valori ca o consecință a ăndeărtării de realitățile naturii

Sociale ^ modificări în structura populațiilor, a grupurilor, modificarea calitativă și cantitativă a hranei, schimbări ale structurii economice și ale condițiilor dezvoltării sociale.

Pornindu-se de la faptul că:

resursele naturale sunt limitate,

că posibilitățile de exploatare a resurselor de materii prime are caracter restricțional,

că mediul nu poate suporta efectele poluării care depășește un anumit prag

și că necesitățile umane sunt într-o creștere continuă,

rezultă că trebuie găsită o cale de armnonizare a dezvoltării tehnologice moderne și de asigurare a sustenabilității acesteia prin aplicarea unor măsuri de supraveghere a mediului și de găsire a unor soluții de protejare a acestuia. La baza acestui proces trebuie să stea o informare căt mai completă și complexă care să permită o analiză și o gândire globală, care să asigure însă acțiuni imediate cu caracter local.

9. SISTEME DE SUPRAVEGHERE A POLUĂRII MEDIULUI

In cadrul [NUME_REDACTAT] Unite pentru Mediu (UNEP) s-a elaborat un program complex de supraveghere, în vederea uniformizării rezultatelor și a elaborării unor metode corecte de control a poluării. Programul de supraveghere are trei compartimente distincte.

[NUME_REDACTAT] de Monitoring de Mediu (GEMS), este aplicat în 144 de state ale lumii, având 25 de rețele majore în care activează peste 30 000 de oameni de știință , tehnicieni și auxiliari. Programul este definit drept activitate de măsurare repetată a variabilelor sau indicatorilor mediului înconjurător a componentelor în viață sau fără, ale mediului și identificarea transferului de substanță sau energie, de la o componentă a medioului la alta, cu scopul evaluării șiprognozării stării mediului. GEMS este organizat pe 5 mari domenii: climă, ([NUME_REDACTAT], Serviciul de monitorizare a ghețarilor din lume, Poluarea atmosferică) poluare transfrontalieră, (Programul de monitorizare a poluării transfrontaliere în Europa ) refacerea resurselor naturale terestre (Programe satelitare la 1000 km alt., zboruri de joasă altitudine, teledetecție) refacerea resurselor oceanice ([NUME_REDACTAT] și Zone de coastă), poluarea mediului, supravegheată de rețele care funcționează în cadrul [NUME_REDACTAT] Internaționale (50 de state supraveghează calitatea aerului urban, 341 de stații amplasate în 41 de țări supraveghează calitatea apei, rețea de contaminare a hranei).

Monitoringul de fond global integrat ([NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] – IGBM). Presupune monitoringul integrat de mediu și are drept scop obținerea unei imagini de ansamblu a mediului la un moment dat si a tendinței de evoluție a calității acestuia. Cele două componente ale mediului, biotic și abiotic, trebuie studiate în intercorelație și interacțiune cu societatea umană. Acest program a fost promovat începând cu anuul 1985, iar în România în 1990. Obiectivele urmărite sunt:

să înregistreze starea actuală a mediului și a factorilor care îl pot afecta;

să evalueze factorii de impact;

să programeze și să evalueze starea viitoare a mediului;

să identifice tendințele curente și de viitor ale poluanților ;

să înregistreze datele de bază obținute din măsurători;

să determine fluxurile de poluanți și deplasarea acestora în ecosisteme;

evaluarea tuturor poluanților și determinarea zonelor critice .

Infotera. O activitate eficace de mediu nu poate fi concepută în afara unui sistem de informații national și internașional. Infotera este parte integrată a [NUME_REDACTAT] Unite pentru Mediu și reprezintă un sistem organizat de referință și informare.

Infotera funcționează la nivel național prin [NUME_REDACTAT] Naționale (PFN-Infotera), este funcțional în 140 de țări cărora le furnizează informații prin 6.500 de instituții și 600 de bănci de date. Informațiile furnizate de Infotera pot fi de impact (de referință) și de fond. Actionează ca o verigă între expertiză și informație

În 1975 a fost lansat [NUME_REDACTAT] de Educație asupra Mediului care include 150 de țări și editează în 6 limbi revista Connect.

[NUME_REDACTAT] funcționează ambele sisteme, cu extensia Ro.

4. Supravegherea poluării mediului în România.

GEMS-Ro și IGBM-Ro, include trei rețele de monitoring: apă, aer sol și este în curs de organizare cea biologică.

Activitatea de urmărire pentru apă este organizată pentru râuri, lacuri, [NUME_REDACTAT] și ape subterane în cadrul Institutului de Cercetări și [NUME_REDACTAT] și de Direcțiile hidrologice teritoriale subordonate [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Monitoringul poluării radioactive se realizează de către trei instituții diferite: [NUME_REDACTAT] de Supraveghere a [NUME_REDACTAT] -RNSMI (prin intermediul a 24 de stații diseminate relativ uniform în teritoriul țării), [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] (Constanța) și Laboratorul de cercetări a radioactivității mediului înconjurător din cadrul [NUME_REDACTAT] de Meteorologie, Hidrologie.

Activitatea de urmărire pentru aer este asigurată de două rețele: una organizată în cadrul [NUME_REDACTAT] de Meteorologie, Hidrologie din subordinea [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (50 de stații în care se determină CO2, NO2, NH3, H2S, pulberi sedimentabile și radionuclizi) și o rețea pentru poluarea de impact în cadrul Institutului de Sănătate și [NUME_REDACTAT] din subordinea [NUME_REDACTAT]. Ploile acide sunt supravegheate prin intermediul a 100 de stații, iar radioactivitatea se măsoară în instituțiile nominalizate la pct. a.

Calitatea solului este controlată de către Institutul de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie și de către [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] și Agrochimice care fac determinări de pH, P, K, N, Na, nitriți metale grele, pesticide, etc, iar radioactivitatea este monitorizată de [NUME_REDACTAT] de Supraveghere a [NUME_REDACTAT] Înconjurător.

Orice proces tehnologic presupune aport de materie primă și energie și determină apariția unor surse de poluare. Pentru diminuarea proceselor de poluare, procesele productive necesita evaluarea impactului ante- și post-activitate productivă asupra mediului.

10. IGIENA MEDIULUI

[NUME_REDACTAT] este, în egală măsură, o ramură de activitate a medicinii deoarece studiază efectul factorilor de mediu (factori externi) asupra organismului uman dar și a geoecologiei, având drept scop cunoașterea influențelor mediului asupra ecosistemelor în ansamblul lor. Nivelul alarmant al poluării din ultimele decenii au determinat intensificarea monitorizării complexe a factorilor principali de mediu. Activitatea de cercetare de mediu din punctul de vedere al igienei mediului este orientată în două direcții distincte:

cercetarea calitativă și cantitativă a factorilor de mediu cu ajutorul metodelor fizice (termometrie, radiometrie, etc), chimice, fizico-chimice și biologice

cercetarea efectelor poluării asupra sănătății ecosistemelor și a organismului uman.

In această acțiune complexă este necesară respectarea unor principii si uniformizarea metodologiei de lucru care să asigure interpretarea corectă a rezultatelor obținute. Dintre acestea menționăm:

precizarea unor obiective de acțiune pe termen mediu și lung;

stabilirea unui număr de parametri semnificativi capabili să asigure acoperirea unui spectru complet de consecințe în funcție de specificul poluării, tipul de emisie și caracteristicile zonei;

stabilirea intervalului de eșantionare și a tehnicilor de analiză astfel încât să se

asigure depistarea elementului poluant și monitorizarea acestuia pe toată durata de rezidență în mediu

11. IMPACTUL TURISMULUI ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Activitatea turistică poate produce modificări semnificative ale mediului înconjurător. În

condițiile în care oferta turistică se dezvoltă chiar mai rapid decât cererea, pe fondul unei creșteri

exponențiale a populației globului, presiunea turismului asupra mediului este tot mai mare.

[NUME_REDACTAT] echilibrului ecologic al ariilor protejate în care se practică turismul (fie acesta și ecologic), prin: trasarea de poteci sau alei de circulație, abaterea de la căile de circulație, reducerea biodiversității prin recoltarea de specii protejate sau distrugerea neintenționată a acestora, camparea și focurile de tabără practicate în afara spațiilor destinate acestor activități, tăierea arborilor, depozitarea gunoaielor, etc.

Deteriorarea gravă a unor ecosisteme prin realizarea, în zona din vecinătatea unor arii protejate, de construcții turistice (baze de cazare, comerț, alimentație) sau pentru sport și divertisment (pârtii pentru schi, terenuri sportive) și deschiderea de căi de acces la acestea.

Deprecierea proprietăților fizico-chimice ale substanțelor minerale balneare (ape minerale, ape termale, ape termominerale, nămoluri terapeutice, prin nerespectarea normativelor de exploatare și protecție;

Deteriorarea habitatelor subterane prin practicarea necontrolată a speoturismului (surse de lumină poluante, număr necontrolat de vizitatori, recoltarea de suveniruri, practicarea de săpături, omorârea liliecilor, culegere de faună, etc) sau prin realizarea uor amenajări turistice neadecvate în subteran (iluminat cu surse incandescente, absența căilor unice de circulație, hiperventilarea galeriilor) și neracordarea numărului de vizitatori la capacitatea de regenerare a ecosistemelor subterane.

Deteriorarea estetică a peisajului mai ales prin executarea de construcții neadecvate care dau un aspect de "urbanizare", dar și prin dotările tehnice ale acestora (transformatoare, alimentare cu energie electrică, rețea de telecomunicații, etc).

12. PROTECTIA MEDIULUI

Protecția mediului este definită ca un ansamblul mijloacelor și măsurilor întreprinse pentru păstrarea echilibrului ecologic, ameliorarea și menținerii calității factorilor naturali, prevenirea și combatera poluării, dezvoltarea valorilor naturale

Activitatea umană produce inevitabil degradarea mediului, iar consecințele acestui process complex sunt doar parțial cunoscute. Capacitatea de support a ecosistemelor este depășită frecvent, iar mecanismele naturale spontane de refacere a echilibrului dinamic al acestora nu sunt depășite.

Scurt istoric

Preocuparea pentru protecției mediului dateaza înca din [NUME_REDACTAT], dar în acea perioadă se avea în vedere numai protecția unor animale rare, ocrotite mai ales pentru a fi vânate. Bourul, ca specie cinegetică apreciată de nobilime, cu populații în scadere continua, a făcut obiectul unor măsuri de protecție încă din Sec. XII. Zimbrul este si el protejat în secolele XVI și XVII, în Polonia și Rusia. Tot speciile cinegetice sunt cele care se bucură de primele legi prin care vânarea lor este limitată sau chiar interzisă, iar habitatele ocupate de acestea, protejate.

Ideea necesitatății creării unor rezervații în care speciile valoroase sau pe cale de dispariție să fie protejate se contureaza abia la jumatatea secolului XIX. Se pare ca prima rezervație naturala a aparut în Franța: [NUME_REDACTAT] dobândește un statut aparte în timpul celui de al II-lea imperiu, iar demersurile întreprinse de un grup de pictori de la "Scoala de la Barbizon" se finalizeaza prin punerea sub ocrotire a unei suprafețe de 624 ha, prin decretul din

13 august 1691 (Neacșu, 1986).

Primele acțiuni concertate în scopul protej ării unor suprafețe mari, puțin modificate de activitatea umană și în care existau specii de floră faună rare, dar și elemente deosebite de peisaj au apărut în SUA. În 1832 un teritoriu din statul Arkansas în care existau multe izvoare termale și mineralizate cu importanță pentru tratament balnear, [NUME_REDACTAT], este protejat printr-o lege de către [NUME_REDACTAT] În 1855 se înființează [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], în administrația [NUME_REDACTAT], iar în 1872 ia ființă [NUME_REDACTAT] Yellowstone, primul din lume. Până la sfârșitul secolului XIX, în S.U.A. mai sunt declarate alte 3 parcuri naționale.

Revoluția industrială în plină desfășurare în Europa, continent suprapopulat și cu dimensiuni reduse, a determinat acutizarea problemelor de mediu. Într-un timp relativ scurt, dezvoltarea economică a modificat fundamental structura si functionalitatea a numeroase ecosisteme naturale. Influența activității antropice asupra geosferelor a devenit tot mai "vizibilă". Accelerarea ritmului de creștere demografica și, ca o consecința directă, a cresterii producției, a extracției și utilizării resurselor de mediu a determinat modificarea radicala a concepției economiste, potrivit căreia, sfera economicului se dezvolta independent, pe baza unor legi proprii care nu aveau nici o legătura cu mediul natural și în nici un caz cu cel biologic.

Demersurile oamenilor de știință din domenii variate de activitate (cei mai numeroși fiind însă ecologiștii), sensibilizează publicul și structurile legislative naționale. Aceștia atrag atenția asupra faptului ca societatea își fundamentează deciziile economice pe perioade relativ scurte de timp, în vreme ce mediul, supus unor presiuni tot mai mari, răspunde într-un tim cu mult mai îndelungat, dfe cele mai multe ori într-un mod imprevizibil.

Într-o primă etapă sunt relevate aspectele legate de poluarea apei, aerului și solului, ca urmare a activitătii industriale. Treptat sunt reliefate consecințele degradării mediului asupra florei, faunei, a sănătății și bunăstării umane, a habitatelor de locuire, asupra monumentelor istorice, etc. Se contureaza tot mai clar ideea unor interrelații de o mare complexitate între toate geosferele, poluarea uneia reflectându-se în toate celelalte.

Necesitatea protecției naturii se impune în majoritatea țărilor lumii și, ca urmare, sunt elaborate și promulgate legi în acest sens. Ariile protejate devin tot mai numeroase: în 1974 existau pe glob 928 parcuri naționale și rezervații naturale nationale care totalizau o suprafață de 144 196 316 ha. În prezent suprafața acestora aproape s-a dublat. Aproape făra excepție, criteriile de selactare a ariilor protejate sunt, într-o prima fază, de natură ecologistă și peisagistică și au asigurat, de regulă, aspecte legate de conservare a naturii.

Conceptul de protecție a mediului capată dimensiuni noi în deceniul al optu-lea al secolului XX și ulterior, prin transferul preocupărilor față de arii mai mult sau mai puțin extinse spre mediul înconjurator în ansamblul său. Se conturează o nouă dimensiune a Ecologiei, Ecologia politică ce are în vedere consecințele economico-sociale și chiar politice ale problemelor de mediu. Chiar dacă primele convenții internaționale apar în deceniile șase și șapte (Convention n the high seas, 29 aprilie 1958, Geneva și [NUME_REDACTAT] on [NUME_REDACTAT] for [NUME_REDACTAT] Damage, 29 noiembrie 1969, Brusseles), este meritul Clubului de la Roma în organizarea unei ample dezbateri și colaborări internationale și multidisciplinare pentru abordarea sistematică și globală a problemelor de mediu.

Prima reuniune internatională cu o asemenea problematica a avut loc în 1968 și ea precede Conferința de la Stocholm din 1972, organizata sub auspiciile ONU, la care participa reprezentanti din 113 țări. Tema: Omul și Mediul înconjurător. Cu acest prilej sunt abordate urmatoarele aspecte majore:

Crestera alarmantă a poluării factorilor de mediu; evaluarea acestora;

Creșterea demografica explosivă în contrast cu reducerea resurselor naturale;

Necesitatea supravegherii factorilor poluanți ai mediului;

Necesitatea schimbului de informații pe probleme de mediu dintre țări.

Documentele conferinței proclama dreptul oamenilor de a trăi într-un mediu protejat și declanșează elaborarea [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Mediul înconjurător (UNEP). Deși importanța Conferinței de la Stocholm este mai mult simbolică, ea sensibilizeaza guvernanții din unele state, iar rezultatele încep sa apara sub forma unor reglementari naționale și internaționale menite să diminueze sau să remedieze efectele poluării geosferelor. Dintre acestea amintim;

[NUME_REDACTAT] Unite penrtu Mediu (PUNE)

[NUME_REDACTAT] de Supraveghere a [NUME_REDACTAT] (GEMS);

[NUME_REDACTAT] de Referințe de Mediu (INFOTERA)

[NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] Toxice (IRPTC).

[NUME_REDACTAT] apar succesiv numeroase convenții multilaterale dintre care mentionăm:

[NUME_REDACTAT] adopta [NUME_REDACTAT] Programme;

[NUME_REDACTAT] on the Protection of the Environment;

1977, Geneva, Convenția privind interzicerea utilizarii tehnicilor militare si de alta natura daunatoare mediului;

1979, Bonn, Convenția europeana pentru conservarea faunei salbatice și a habitatelor naturale.

Tot după Conferința de la Stokholm, [NUME_REDACTAT] asupra Mediului și Dezvoltării de pe lângă ONU a introdus un nou concept, cel al dezvoltării durabile potrivit caruia satisfacerea necesităților prezentului nu trebuie sa compromită capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Aceasta înseamnă că trebuie sa se asigure un echilibru optim al interacțiunii dintre sociogeosferă și sistemele naturale ale mediului.

Cerințele minime pentru o dezvoltare durabilă a omenirii au fost definite astfel:

Redimensionarea creșterii economice;

Introducerea de tehnologii nepoluante;

Reorientarea spre noi surse de materie și energie;

Economisirea resurselor naturale;

Creșterea calitătii și siguranței proceselor industriale;

Asigurarea creșterii controlate a populației;

Eliminarea sarăciei;

Participarea mai multor state la luarea deciziilor.

Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv strategic pentru umanitate, în cadrul căreia conservarea resurselor naturale ale planetei, pastrarea calității factorilor de mediu și menținerea diversității ecosistemelor, ocupa un loc primordial.

Toate acestea au determinat trecerea problematicii tot mai vaste a protecției mediului de la o abordare parțială, pe un plan conceptual superior, cel al abordării la scara regionala și globală, conexata la evoluția socio-economică.

În 1985 la Viena se semneaza Convenția pentru protecția stratului de ozon, iar în 1987 la Montreal, Protocolul privind limitarea folosirii substanțelor care distrug stratul de ozon.

In 1987 apar doua documente importante referitoare la starea mediului și la necesitatea protecției acestuia:

[NUME_REDACTAT] Mondiale privind Mediul și Dezvoltarea;

[NUME_REDACTAT] Inconjurator în anul 2000 și dupa aceasta.

Un punct crucial al soluționării problemelor de mediu îl reprezintă Conferința de la Rio de Janeiro din 1992, in urma careia au fost adoptate 5 acte normative oriantative necesare înțelegerii complexității problemelor de mediu. Declarația de la Rio definește 26 de principii despre drepturile și responsabilitățile națiunilor pentru o dezvoltare durabila.

Un alt document important este Programul de [NUME_REDACTAT] pentru Dezvoltare în Secolul XXI (Agenda 21), structurat în patru capitole care se refera la:

Cap. I Combaterea sărăciei, schimbarea modelelor de consum, creșterea demografică, protecția mediului,

problema habitatelor urbane aglomerate; Cap. II Consumul și gospodarirea resurselor, protecția aerului, protecția solului, protecția și gospodărirea apelor, combaterea despăduririi, desertificării și secetei, dezvoltarea spațiilor montane, securizarea exploatării substanțelor chimice toxice, gospodărirea deșeurilor. Cap.III Rolul grupurilor sociale (guvernamentale și neguvernamentale) în problematica

ecologica internațională; Cap. IV. Implementarea progresului tehnic și economic, transferul de tehnologie, educația publică, competența unor organizații în probleme de mediu, legislație internaționala în probleme de protecție a mediului.

Un deziderat al conferinței de la Rio a fost accesul neîngrădit și participarea tuturor țărilor la acțiunile de protecție a mediului. Ulterior, legislația din numeroase țări a fost acordata cu documentele Conferinței.

Demersurile menite sa asigure protecția mediului au un grad mare de complexitate și sunt structurate pe patru domenii.

Domeniul legislativ. Presupune elaborarea unor legi cadru și a unor legi specifice direcțiilor principale de activitate cu potențial poluant. Fiecare dintre acestea trebuie sa fie completata cu normative și instrucțiuni precise de aplicare și standare de aplicare.

[NUME_REDACTAT], Legea cadru este Legea pentru [NUME_REDACTAT] (Legea 137/1995) si ea subliniaza orientarea politicii întreprinderilor spre realizarea în perspectiva a stării de durabilitate, de păstrare a echilibrului biologic. Aceasta lege promoveaza urmatoarele orientări:

integrarea problemei protecției mediului în preocuparile managerilor unităților economice;

asigurarea prin masuri manageriale a calității mediului pâna la limita care afectează profitabilitatea proceselor de fabricație;

promovarea biotehnologiilor ca parte a dezvoltării durabile;

crearea si dezvoltarea unei piețe proprii pentru produse curate ecologic;

transparența datelor care privesc mediul înconjurător;

implicarea publicului în controlul fabricației, privit prin impactul acesteia asupra mediului.

Un exemplu de lege specifica îl constituie Legea ariilor Protejate, în care sunt structurate categoriile de arii puse sub protecție (Rezervații ale ecosferei, [NUME_REDACTAT], Geoparcuri, Monumente ale naturii, Rezervații științifice, etc) și tipurile de activități care se pot desfăsura în acestea.

Normele și standardele precizeaza limitele admisibile pentru menținerea calitătii unor factori de mediu. De exemplu, STAS 1342/91, precizeaza condițiile de calitate pentru apele potabile.

Domeniul administrativ-instituțion al trebuie sa asigure o structură guvernamentală ([NUME_REDACTAT]) și agenții teritoriale (Agențiile județene de mediu). Aceasta componenta, deficitara în România, presupune însa și existența în cadrul unor instituții de stat sau particulare a unor direcții, servicii sau responsabili de mediu, precum și un sistem de supraveghere subordonat autorității centrale, sau locale (Poliția ecologică sau Poliția de mediu).

Domeniul economico-tehnologic, prin care trebuie sa se promoveze acțiunile pragmatice cu efect imediat. Misiunea acestuia este cea de a descuraja industriile si tehnologiile poluante printr-un sistem de taxe și penalități si de a încuraja dezvoltarea tehnologiilor "curate". Micimea amenzilor aplicate în prezent în România are, din păcate, un efect aproape stimulativ pentru conservarea tehnologiilor poluante.

Domeniul informativ-educativ a carui importanță este primordială. Fara informații reale despre starea mediului, dar mai ales fara schimbarea mentalității populației refereritoare la necesitatea protecției factorilor de mediu, celelalte acțiuni au un efect puternic diminuat. Între aceste domenii aparent distincte de abordare a problemelor legate de protecția mediului trebuie sa existe o armonizare perfectă.

Protecția mediului nu mai este doar o problema naționala. Colaborarea internaționala este obligatorie. Aderarea la tratatele și convențiile internaționale trebuie sa constituie o strategie a structurilor guvernamentale și legislative din România.

Prin strategia de protecție a mediului se înțelege un complex de măsuri destinate sa asigure conservarea resurselor naturale si menținerea calitătii factorilor de mediu, ceea ce presupune ca menținerea echilibrului ecologic al planetei trebuie sa primeze intereselor de

politică social- economică.

Realizarea obiectivelor strategiei de mediu se obține prin intermediul următoarelor categorii de reglementari:

Reglementări globale (legi cadru, normative, standarde, studii de impact de mediu);

Reglementări specifice (responsabilităti civile sau penale pentru emisiile de produse periculoase, responsabilitatea riscului de accident, dreptul de informare reală și la timp);

Politica de convingere (utilizarea tehnologiilor curate, stimularea cercetării de mediu, activităti de conștientizare și educație);

Transferul de informație (mass-media, educație, informare curenta);

Utilizarea stimulenților financiari si economici (scutiri de impozite, subsidii) Ingineria mediului

Este o direcție de activitate mai recenta a cărei scop este găsirea modalităților optime de intervenție în relația complexa dintre activitatea umana și factorii de mediu. Direcțiile principale de activitate în cadrul ingineriei mediului sunt:

Evaluarea impactului ecologic al unei activităti umane;

Monitoringul de mediu;

Elaborarea de soluții tehnice pivind calitatea factorilor de mediu;

Ameliorarea și protecția calității factorilor de mediu;

Criteriile de elaborare a unor tehnologii curate

BIBLIOGRAFIE

GEOGRAFIA MEDIULUI

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Berca, M. 2000 Ecologie generală și protecția mediului. Ed. Ceres, București.

Botez & Celac M. (1980) – Sistemul spațiului amenajat, Ed. Stiinț . Encicl., [NUME_REDACTAT], M. (2004) Arca lui Noe în secolul XXI. Ariile protejate și protecția naturii. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], I. Poluarea solului. Prevenirea și combaterea ei. În: Șchiopu, D., Vântu, V. (coord.) (2002). Ecologie și protecția mediului. Ed. [NUME_REDACTAT] de la Brad, [NUME_REDACTAT] L 1995.- Probleme globale ale omenirii – Starea lumii 1995, Ed. tehnica, București.

Brown L 1996 -Probleme globale ale omenirii – Starea lumii 1996, Ed. tehnica, București.

Brown L 1999 -Probleme globale ale omenirii – Starea lumii 1999, Ed. tehnica, [NUME_REDACTAT] L 2000 -Probleme globale ale omenirii – Starea lumii 2000, Ed. tehnica, București.

Brown L -1997 Opțiuni dificile – Confruntarea cu perspectivele crizei alimentare, Ed. Tehnică, [NUME_REDACTAT] L, Flavin C., Kane H. -Tendințe care ne modeleaza viitorul, Ed. tehnica, București.

[NUME_REDACTAT]. & Cogalniceanu D. (1998)- Energie, economie, ecologie, Ed. Tehnică, București.

Ghinea, L. (1978) -Apărarea naturii. Ed. Șt. Encicl., București.

Ielenicz, M. (1995)- Reflecții la teoria peisajului, Academica, 6, București.

Ionel, Ioana., Ungureanu, C. (1996) Termoenergetica și mediul. Ed. Tehnică, București.

Fărcaș, I. Croitoru, Adina-Eliza (2003) Poluarea atmosferei și schimbările climatice. Cauze, efecte, măsuri de protecție. Casa cărții de știință, Cluj-Napoca.

Goudie, A. (1994) The human impact, Blackwell, Oxford UK & Cambridge USA.

Lăzărescu, I. (1983) Protecția mediului înconjurător și industria minieră. Ed. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], M., Ionescu, Cristina,. (1998) Dezvoltarea durabilă și protecția mediului. Ed. H*G*A*, București.

[NUME_REDACTAT]., [NUME_REDACTAT] (1996) – Elemente radioactive. Poluarea mediului și riscurile iradierii. [NUME_REDACTAT], București.

Mănescu S. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] (1997) – Practica igienei mediului. Ed. [NUME_REDACTAT] de Mâine, București.

Negrea, V., D., [NUME_REDACTAT] (2000) Combaterea poluării mediului în transporturile rutiere. Ed. Tehnică, București.

Negrei C. (1999) Instrumente și metode în managementul mediului. Ed. Economică, București.

Ozun, A. (2000) Elementede hazard și risc în industrii poluante. Ed. Accent.

Pârvu, C. (2001) Ecologie generală. Ed. Tehnică, București.

Platon, V.(1997) Protecția mediului și dezvoltarea economică. Ed. Did. pedag, R.A, București.

[NUME_REDACTAT]. Vulcanismul și relieful vulcanic (2001). Ed. [NUME_REDACTAT] de Mâine, București.

[NUME_REDACTAT] (1998) Studiul mediului înconjurător. Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iași.

Ramade, F., (1978) Elements d'ecologie appliquee. MacGraw-Hill, Paris.

Răuță, C., Cârstea, Șt. (1983) Prevenirea și combaterea poluării solului, Ed. Ceres, București.

Roberts, N. (2002) Schimbările majore ale mediului. Ed. ALL Educațional, București.

[NUME_REDACTAT]., [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] (1997) Protectia și ingineria mediului, Ed. Economică, București.

Schiopu, D. (1997) Ecologie și protecția mediului. Ed. Did. Pedag., București.

Sorokovschi, V. (ed.) (2002) Riscuri și catastrofe. Casa cărții de știință, [NUME_REDACTAT].

Staners, D., Bordeau, Ph., Eds. (1994) Europe's Environment, [NUME_REDACTAT] Agency.

Teușdea, V. (1998) [NUME_REDACTAT], Ed. [NUME_REDACTAT] de Mâine, București.

Toader, T., Dumitru, I, Ed. (2004) [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] a Pădurilor, București.

Trufaș, Constanța (2003) Calitatea aerului. Ed. Agora, Călărași.

[NUME_REDACTAT] 1984 -Analizaprotecției mediului înconjurator. Centr. Multipl. [NUME_REDACTAT].I. [NUME_REDACTAT].

Vespremeanu, E. (1986 ) Mediul înconjurător – ocrotirea și conservarea lui. Ed. Șt. [NUME_REDACTAT]., București.

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] (2000) – Mediul înconjuător. Poluare și protecție. Ed. Economică, București.

Vântu, V. Introducere în tematica protecției mediului. În: Șchiopu, D., Vântu, V. (coord.) (2002). Ecologie și protecția mediului. Ed. [NUME_REDACTAT] de la Brad, Iași.

**** Revista MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

**** Revista REMEDIU

**** DOCUMENTELE CONFERINȚEI DE LA RIO DE JANEIRO 1992 **** Raport privind [NUME_REDACTAT] in Romania in anul 20001 becquerel este egal cu o dezintegrare radioactivă pe secundă.