Politicul Si Politica

Viața politică este un aspect al oricărei forme de viață socială. Putem oferi acestei aserțiuni un sens “tare” sau maximal, admițând caracterul sintetic al fenomenelor politice, adică faptul că ele se confundă cu organizarea societății globale. Dar putem interpreta aceeași aserțiune și într-un sens minimal: viața politică este doar un domeniu, un subsistem al vieții sociale, unitatea politică neavând proprietatea de “maximă includere” a unității sociale. Cele două alternative de atribuire de sensuri nu reprezintă doar o problemă de “intensitate” cum ar putea părea la prima vedere, ci una mai profundă, vizând relația dintre politic și social. De aici rezultă dificultățile de delimitare a sferei politicului și ambiguitățile ce marchează definirea conceptelor în sociologia și antropologia politicii.

Definiția cea mai cunoscută a politicii, aceea de „știință sau artă de a guverna” este extrem de controversată, situând astfel conceptul în categoria „concepte esențialmente contestate”. Există un considerabil dezacord în privința sectoarelor vieții sociale care trebuie considerate „politice”. La o extremă, mulți (mai ales din cadrul mișcărilor feministe) afirmă că sfera personală este politică, înțelegând prin aceasta că trăsăturile caracteristice esențiale ale vieții politice pot fi găsite în orice relație, inclusiv în aceea dintre un bărbat și o femeie. Uzajul comun al termenului sugerează însă un domeniu mult mai restrâns pentru politică, și anume acela al guvernului și statului, incluzând însă și competiția între partide. În sensul dezvoltat de Bernard Crick în Defence of Politics, fenomenul politicii este foarte limitat în timp și spațiu la anumite categorii de societăți relativ liberale, pluraliste, care permit o dezbatere relativ deschisă.(apud McLean, op. cit., p. 339) Pentru alți teoreticieni, a spune că un domeniu de activitate cum ar fi sportul, artele sau viața de familie, nu este parte a politicii sau că nu are nimic de-a face cu politica, înseamnă a avea un anumit punct de vedere politic în această chestiune, și anume că este ceva ce nu trebuie discutat în cadrul a ceea ce în mod curent se consideră o agendă politică. A ține problemele departe de agenda politică poate fi, desigur, un mod foarte eficient de a te ocupa de ele în propriul interes. Definiția tradițională a politici, menționată mai sus, nu impune chiar atâtea limite câte apar la prima vedere: din moment ce nu există un consens asupra a ceea ce înseamnă guvernare, ea pare a se referi în egală măsură la stat, la biserică, breaslă, moșie sau familie.

„Există două întrebări – test esențiale pe care le putem aplica conceptului de <<politică>>. Prima : au politică creaturile non-umane ? A doua: pot exista societăți fără politică ? Din timpurile clasice încoace au existat unii autori care au gândit că și celelalte creaturi au politică : la mijlocul secolului al XVII – lea, Purchas se referea la albine ca la niște <<insecte zburătoare politice>>. De asemenea, au existat încercări – înainte de Thomas Morus și după ce el a făurit termenul – de a propune societăți <<utopice>>, fără nici un fel de politică. Implicația este de obicei că o asemenea societate este conceptibilă, însă practic imposibilă.”  (idem)

Concepția dominantă astăzi pare fi aceea că termenul „politică”  se aplică numai ființelor umane sau cel puțin acelor ființe care pot comunica simbolic și pot astfel să facă afirmații, să invoce principii, să argumenteze, să nu fie de acord. Politica intervine, în această viziune, acolo unde oamenii sunt în dezacord cu privire la evaluarea motivelor și dispun de anumite procedee de a rezolva asemenea dezacorduri. În consecință, politica nu este prezentă în „starea de natură”, unde oamenii se războiesc între ei pentru propriile interese și nici acolo unde există un acord monolitic și total asupra drepturilor și îndatoririlor ce le revin în societate. Acest mod de a înțelege politica este specific orientării post-moderne, deoarece prezența sau absența politicii este dependentă de o trăsătură contingentă de conștiință și anume de acceptarea sau neacceptarea normelor existente. Dacă se va accepta însă noțiunea de „dezacord latent”, sfera conceptului devine iarăși nelimitată. (idem)

Deși unii autori consideră că sensul termenului de „politică” este atât de variat încât se poate alege, potrivit propriei decizii un anumit sens dintre cele mai multe posibile, Raymond Aron analizează și el diversele accepțiuni ale termenului, dar în scopul de a găsi un fir comun, care să mai reducă din variabilitatea utilizărilor sale. Un sens echivoc pe care îl identifică Aron, provine din faptul că cele mai multe limbi nu au doi termeni diferiți, așa cum există în limba engleză policy și polity.

„Numim policy o concepție sau o acțiune în sine a unui individ, a unui grup sau a unui guvern. Atunci când cineva se referă la politica alcoolului, vizează ansamblu programului de acțiune aplicat în cazul unei probleme date, aceea a excedentului sau deficitului producției. Atunci când cineva evocă politica lui Richelieu, se gândește la concepția pe care Richelieu o avea despre interesele țării, la obiectivele pe care voia să le realizeze și la metodele pe care le folosea.”

Un prim sens desemnează deci programul, metoda de acțiune sau chiar acțiunea în sine a unui individ sau a unui grup, program, metodă sau acțiune referitoare la problemele de interes colectiv. Politics, care se traduce tot prin politică, se aplică numai domeniului în care rivalizează indivizi sau grupuri care au fiecare, și vor să-și impună, propria lor policy, adică obiectivul, interesul sau ideologia, de exemplu. Cele două concepte, deși cu referențiali diferiți sunt totuși legate: pe de o parte, politicile definite ca programe de acțiune riscă întotdeauna să se confrunte cu alte politici, iar pe de altă parte, programele de acțiune nu sunt în mod necesar consensuale. În acest sens, „politica – domeniu” comportă un element de conflict, dar și unul de înțelegere: dacă politicile, adică obiectivele vizate de indivizi sau grupuri în interiorul unei colectivități globale, ar fi în mod riguros contradictorii, ar avea loc o luptă fără nici o posibilitate de cooperare, iar colectivitatea nu ar mai putea exista; dar, spune Aron „colectivitatea se definește prin alcătuirea planurilor de acțiune parțial contradictorii și parțial compatibile.”

Un alt echivoc, și cel mai important, rezultă din faptul că denumim prin același termen – politică – pe de o parte, un sector particular din ansamblul social și, pe de altă parte, ansamblul social însuși.

„Sociologia politicii se referă la anumite instituții, ca de pildă, în societățile moderne, partidele, Parlamentul, administrația. Aceste instituții constituie poate un sistem, dar un sistem parțial în opoziție cu familia, religia, munca. Acest sector din ansamblul social, are o particularitate, el determină alegerea celor care guvernează colectivitatea în întregime și modul de exercitare a autorității. Altfel spus, este vorba despre un sector parțial, ale cărui repercusiuni asupra ansamblului sunt vizibile imediat.”

Există desigur posibilitatea de a argumenta că și alte sectoare, cum ar fi cel economic de exemplu, exercită o influență asupra celorlalte sectoare ale realității sociale dar, deosebirea constă în faptul că guvernanții unei societăți nu guvernează partidele sau parlamentele, ci viața socială în ansamblul ei – inclusiv deci viața economică – și au dreptul să ia decizii referitoare la toate sectoarele ansamblului social. Orice cooperare între grupuri mai mari de oameni, sau în cadrul unui grup mai mare, presupune existența unei autorități. Ori, chiar modul de exercitare a autorității și modul de investire a guvernanților, constituie esența politicii. Politica, spune Aron, este ceea ce grecii numeau „regimul cetății”, adică politeia. Așadar, dacă politica este în esență regimul colectivității în ansamblul ei, sau, cu alte cuvinte, modul ei de organizare, echivocul sensului limitativ al conceptului cât și echivocul sensului cuprinzător, este pus din nou în lumină: sensul limitativ se aplică sistemului care determină modul de exercitare a autorității și deci îi „determină” și pe guvernanți, dar simultan, conceptul se poate aplica modului de cooperare a indivizilor în interiorul fiecărei colectivități. Al doilea echivoc decurge din cel dintâi: fiecare societate are un regim și nu poate fi conștientă de sine fără să descopere diversitatea regimurilor și problema pe care o pune această diversitate. Acum devine mai inteligibil și echivocul născut de relația dintre programele de acțiune și domeniul lor de aplicare: politica, în sensul programului de acțiune comportă modalități multiple cum ar fi politica celor care dețin autoritatea și o exercită într-un anumit mod, politica celor care nu dețin autoritatea dar vor să o obțină, politica indivizilor sau grupurilor care au obiective proprii și chiar politica celor care urmăresc să modifice însuși modul de exercitare a politicii, adică regimul. Toate aceste „moduri politice” reprezintă programe de acțiune parțiale sau globale, în funcție de obiectivele internă regimului, impuse de logica sa, sau de obiectivele externe regimului, care privesc regimul însuși.

Politica, în sens limitativ, adică sectorul particular în care sunt aleși și în care funcționează guvernanții, determină mai multe din trăsăturile sistemului economic, din trăsăturile celorlalte forme de puteri, determină stilul vieții în comun și calitatea însăși a acestei existențe comune. Nu este vorba aici, ne avertizează Aron, de a înlocui un determinism – economic, de exemplu – cu un altul – politic – la fel de incapabil să explice viața socială în ansamblul ei, ca orice reducție deterministă. În fond, organizarea autorității în sectorul particular pe care îl numim „politic”, nu determină toate relațiile dintre indivizi (de exemplu relațiile din cadrul familiei, din cadrul bisericilor, în procesul muncii, etc). Nu este vorba deci de vreun primat cauzal. Dar, chiar dacă nu vom fi de acord cu aserțiunea filosofilor greci că viața esențialmente umană este viața politică, nu putem nici să negăm că modul de exercitare a autorității și modul de desemnare a conducătorilor cetății, contribuie mai mult decât orice altă instituție la modelarea relațiilor dintre indivizi:

„ Filosofii din trecut, atunci când își puneau întrebări despre politică, erau convinși efectiv că organizarea autorității se confundă cu esența colectivității. Această convingere era fondată ea însăși pe două aserțiuni: nu există viață socială fără o autoritate organizată, stilul autorității este caracteristic umanității relațiilor sociale. Oamenii nu sunt umani decât dacă se supun și comandă în mod uman. (…) Legătura între legitimitatea autorității și fundamentul colectivității era caracteristica majorității filosofiilor politice ale trecutului. Ideea ar putea fi reluată astăzi.”

Așadar, până aici am inventariat o parte din problemele pe care le pune încercarea de a defini termeni abstracți precum politicul și politica. O schemă conceptuală mai clară, ne propun Bernard Denni și Patrick Lecomte în cartea Sociologia politicului (2004). Mai întâi, cei doi autori ne propun o scurtă trecere în revistă a sensurilor derivate din grecescul polis:

Polis : unitate socială cu organizare specifică;

Politeia: sistemul politic instituționalizat al polisului (comunitatea cetățenilor care au dreptul să delibereze asupra treburilor publice);

Politika : guvernarea în scopul binelui public (binele public = politike).

Noțiunea cea mai generală, mai abstractă și mai complexă este cea de politic. Asta înseamnă că va fi și cel mai greu de definit, dar demersul celor doi autori clarifică lucrurile în bună măsură: ei pornesc de la realitatea socială care constă din mulțimea interacțiunilor care au loc între elementele sale constitutive: indivizi, grupuri, instituții. Aceste interacțiuni sunt de tip cooperant cu unele unități și conflictual cu altele. Dacă nu ar exista mecanisme de reglare a conflictelor, coeziunea socială s-ar destrăma și societățile s-ar scinda sau chiar dezmembra.

Din punct de vedere al gradului de integrare socială, E. Durkheim ne vorbește despre două tipuri de societate:

Societăți puternic integrate: solidaritate mecanică (prin asemănare), control social puternic, conflicte rare;

Societăți mai slab integrate: solidaritate organică (prin diferențiere), control social mai slab, conflicte frecvente.

Fie că avem de-a face cu conflicte rare sau frecvente, exită două căi principale de rezolvare a lor, și anume: a) prin integrare: atunci când părțile aflate în dispută restabilesc armonia prin dialog sau forță; b) prin mediere sau arbitraj, atunci când se identifică un interes superior, valabil pentru toate părțile implicate în conflict.

Așadar, cu aceste precizări , ne putem întorce la definirea conceptelor cheie:

Politicul: reprezintă un sistem de reglare aconflictelor indispensabil în viața unei societăți care altfel s-ar dezintegra. Acest sistem se manifestă într-un teritoriu determinat, dispune de organizare administrativă și de putere de coerciție legitimă (recunoscută și acceptată). Legitimitatea, născută din reprezentări și interacțiuni sociale, se află în inima politicului.

Politica: reprezintă procesul prin care un grup uman cu opinii și interese diferite ajunge la decizii și acțiuni colective, prin mecanisme democratice sau de forță.

Politicile: reprezintă punerea în practică a politicii, în toate sectoarele vieții sociale.

1.1 Politicul raportat la putere

Tentativa cea mai veche, foarte prezentă printre științele sociale americane și continentale, constă în a identifica politicul cu conceptul de putere. Investigarea metodică a relațiilor de putere este obiectul preferat al sociologiei politice. Există societăți fără stat, dar nu există societăți care să nu fie traversate de fenomene de dominație sau de influență legate de repartiția inegală a resurselor politice, economice sau simbolice.

Max Weber stabilește de exemplu, o primă distincție între dominație (Herrschaft) și putere (Macht). Puterea este după părerea lui, “șansa de a face să triumfe în interiorul unei relații sociale propria voință, chiar în pofida unor rezistențe”. Dominația însă, desemnează “șansa de a găsi persoane ce pot fi convinse, gata să asculte un ordin cu un conținut concret”. Dacă în prima ipostază, cel care-și impune voința nu este în mod necesar legitim iar supunerea poate fi impusă, în cea de-a doua ipostază, supunerea e fondată pe recunoașterea caracterului legitim al ordinelor date. Chiar dacă frontierele dintre putere și dominație nu sunt clar delimitate, în ultimă instanță legitimitatea e arbitrul care ne permite să le distingem.

Dialectica ordinului și cea a supunerii, a dominației și a legitimității nu este specifică puterii politice ci poate fi regăsită în toate straturile sociale. Acest lucru permite, în esență, două moduri de abordare: cel care consideră dominația politică ca pe un raport social printre altele, dispunând doar de mijloace specifice pe care le pune în mișcare și cel care presupune delimitarea dominației politice de alte forme de dominație și identificarea specificului său ireductibil (acesta este, după Weber, teritorialitatea politicului, continuitatea în spațiu și în timp, capacitatea de a constrânge, care își găsește forma cea mai exemplară în statul modern).

Am văzut că puterea este asociată în mod frecvent cu ideile de autoritate, de forță și de violență (fizică/simbolică) care presupun relația socială de comandă – supunere. Însă o asemenea asociere poate produce multă confuzie și ambivalență în logica interpretării dominației ca manifestare a suveranității și, implicit, a libertății ca drept de a impune o voință arbitrară.

Aproape întotdeauna, când este vorba de putere, și în mod deosebit când este vorba de puterea politică, imprecizia termenilor folosiți a constituit mai mult o virtute decât o slăbiciune. În schimb, pentru sociologi și politologi, precizia și rigoarea terminologică sunt condiții și premise ale înțelegerii sistemelor de guvernare, a procedurilor și mecanismelor de maximizare a controlului social al resurselor de care se folosesc cei care ne conduc

Puterea, în sensul de „putere politică” nu este apanajul unui individ, ci aparține grupului manifestându-se ca atare numai atât timp cât acesta se menține. Prin comparație, puterea ca putință trimite la ceva singular, la individ și, indiferent că se exteriorizează sau nu ca raport interpersonal, ea rămâne în mod esențial o realitate independentă și autonomă. În ce privește utilizarea cuvântului forță, el desemnează doar o expresie particulară și un atribut al puterii. În vorbirea curentă ea este un sinonim al violenței, mai ales când violența tinde să devină mijloc de constrângere. Cu acest înțeles, ea se prezintă în ipostaza unei energii (energeea) capabilă să întrețină activismul mișcărilor sociale („forță a lucrurilor”, „forță a împrejurărilor”, „forță a naturii”). Puterea rezidă în capacitatea sa de a menține laolaltă indivizii, și nu în calitatea sa de putință concret măsurabilă. Asemenea cupluri binare ca putere pasivă (potestas) și putere activă (potentia) stau și la originea distincțiilor Macht și Herrschaft (Max Weber) sau pouvoir și puissance (Raymond Aron), fiind luate ca premise epistemice fundamentale în orice analiză a puterii în general, și a puterii politice în special.

Un mare număr de autori ne-au oferit definiții mai mult sau mai puțin complexe despre putere sau paradigme privind relațiile de putere. Esența acestora în ceea ce privește expresia „A are putere asupra lui B” este:

1) A are efecte asupra acțiunilor și opțiunilor lui B.

2) A are capacitatea de a schimba acțiunile și opțiunile lui B, în modul în care A vrea să o facă.

3) A are capacitatea de a nesocoti opoziția lui B.

4) Relația dintre A și B descrisă de propozițiile 1, 2 și 3 este parte a structurii sociale și are tendința de a persista.

Oricare ar fi definiția dată puterii, ea include următoarele probleme:

1. Intenționalitatea

Dacă în definiția „puterii” nu este inclusă și noțiunea de „intenționalitate”, avem atunci de-a face cu un concept paradoxal și inutil: de exemplu, „victima are putere asupra agresorului pentru că slăbiciunea și vulnerabilitatea acesteia stimulează acțiunea agresorului”. Pe de altă parte însă, există exemple intuitive de putere fără intenție: să comparăm de exemplu „juristconsultul de cazarmă care pare să asculte de ordine cazone, dar care este în general capabil și să manipuleze structuri și relații, și autoritatea formală de care juristul pare să asculte dar care nu are nici un control strict asupra relațiilor sale.” Soluția acestui paradox este să admitem că posesia puterii poate avea consecințe neintenționate, dar a stabili dacă o persoană are sau nu are putere înseamnă a stabili practic capacitățile ei de control și pe acelea de a-și realiza intențiile. Dacă o persoană are putere, consecințele acelei puteri trebuie să poată fi atribuite persoanei care este responsabilă de acele consecințe.

2. Comparabilitate și cuantificabilitate

Dacă vrem să folosim „puterea” ca un concept central pentru înțelegerea anumitor categorii de politică, utilizarea sa trebuie să meargă dincolo de remarci izolate și să se extindă și la analize comparative, de tipul „A are mai multă putere decât B în contextul C”. Acest lucru însă, ridică probleme de mare complexitate, din cauza șirului considerabil de variabile care ar putea fi utilizate pentru compararea puterii a doi oameni. Diverși autori au dat nume diferite acestor variabile, dar o reprezentare mulțumitoare a puterii trebuie să ia în considerație atât orizontul geografic și demografic asupra căruia puterea se extinde, cât și orizontul problematicilor pe care ea le influențează.

3) Timp și cauzalitate

„Dacă A are puterea de a realiza x la timpul t și ea dorește x, înseamnă aceasta că x va avea loc în mod necesar?” Răspunsul la această întrebare este în mod cert nu, deoarece se poate ca A să dispună de puterea respectivă dar să nu reușească s-o utilizeze. Aceasta ridică un serios semn de întrebare cu privire la natura puterii: cum am putea știi ce putere a avut o persoană la un moment dat? Utilizarea puterii poate fi autodiminuatoare, în special acolo unde se „cheltuiesc” resursele, cum ar fi banii sau credibilitatea, pe care ea se bazează. De asemenea, puterea poate și să sporească de la sine, ca în cazul celor care stabilesc un control total asupra domeniului lor. Problema fundamentală aici este aceea că „puterea” concepută într-un mod static, nu poate fi folosită pentru a face afirmații legate de o realitate dinamică, pentru a putea înțelege sau prevedea evenimentele reale.

Nici modurile de manifestare ele puterii nu sunt mai puțin disputate în plan teoretic. Deși sunt recunoscute cinci forme principale, doar constrângerea și manipularea sunt singurele forme de putere necontestate:

1) Forța, în sensul îngust al termenului, implică mai degrabă controlul corpului decât al persoanei: o persoană poate fi amenințată fizic, fără ca prin aceasta să poată fi convinsă să acționeze într-un anumit fel; numai dacă persoana respectivă se conformează din cauza amenințării cu forța, relația poate fi numită „de putere” devenind, în sens strict, constrângere.

2) Persuasiunea este o modalitate prin care „sclavul îl poate convinge pe împărat”, adică cel lipsit de putere îl poate convinge pe cel puternic; oferta de idei se transformă în control atunci când creează dependență și deci posibilitatea de manipulare.

3) Autoritatea este uneori definită ca „putere legitimă” dar poate fi înțeleasă, și ca „existență – în diferite sensuri – a dreptului de a comanda și a datoriei corespunzătoare de asculta”. Autoritatea este de aceea separată de putere, deși constituie o resursă pentru putere în același fel ca banii sau capacitatea de persuasiune.

4) Constrângerea reprezintă forma paradigmatică de putere și constă în a-i controla pe oameni prin amenințări explicite sau implicite. Este totuși destul de dificil uneori să se distingă „amenințarea” de alte forme de manifestare a relațiilor sociale: de exemplu, relațiile de muncă se încadrează într-o zonă situată între amenințări și oferte, pentru care Steiner sugerează termenul „throffer” (threat + offer).

5) Manipularea implică exercitarea controlului fără amenințări, făcând de obicei uz de idei și informație. În acest sens, puterea pare a se infiltra în toate relațiile sociale, după cum consideră Michel Foucault.

Indiferent că o abordăm la modul substanțialist – puterea rămânând limitată la o instanță fixă și determinată – fie că o abordăm la modul interacționist – și atunci puterea este un raport de forțe instabil și reversibil între doi sau mai mulți actori –, ea constituie, după cum demonstrează și istoria, un fel de invariabilă a societăților umane.

1.2 Politicul ca sistem

David Easton, în lucrarea intitulată Analiza sistemului politic, îl definește pe acesta ca fiind “ansamblul interacțiunilor prin care obiectele de valoare sunt repartizate într-o societate prin intermediul autorității”. Autorul a ignorat cu bună știință structura internă a autorității centrale, fiind interesat doar de tranzacțiile pe care aceasta le încheie cu mediul său social. La nivel superior, sistemul este supus unor exigențe, adică unor cereri adresate deținătorilor autorității politice, cereri care vizează satisfacerea unor revendicări și sunt formulate atât de susținători, cât și de contestatari. Pentru a evita situația de suprasolicitare, sistemul dispune de regulatori instituționali: instituții, partide, grupuri de presiune, adunări reprezentative, având ca sarcină să stăvilească fluxul cererilor, în vederea reechilibrării sistemului; regulatorii culturali desemnează toate instanțele de socializare care au rolul de a difuza normele și valorile menite să încadreze și să legitimeze conduitele sociale. La nivelul inferior, sistemul convertește cerințele în decizii, acțiuni și programe care afectează situația materială și morală a indivizilor și grupurilor, având ca scop principal dezamorsarea tensiunilor interne.

Indiferent din ce perspectivă vom aborda sfera politicului, iată câteva din constatările pe care numeroși autori le-au făcut:

politicul reprezintă indicatorul unei diviziuni originare a societății;

politicul este însărcinat să administreze tensiunea ce se instalează între imperativul de “a trăi împreună” și cel al dorințelor și intereselor individuale;

deși a fost și este identificabil mai ales cu statul, politicul se pare că supraviețuiește “golirii” progresive a acestei forme administrative (Uniunea Europeană este deja un spațiu politic deși nu are încă atributele unui stat suveran);

politicul este simultan reprezentare și acțiune; el precede socialul, fiind chiar “întruchiparea coexistenței sociale”: politicul se transformă în instituții, norme, reguli care au capacitatea de a administra pluralitatea socială și de a asigura coeziunea relativă a grupurilor. Așadar : “Atât sursa cât și obiectul politicului este conflictul. Pe de o parte, esența politicului (…) constă în capacitatea sa de a deosebi prietenul de dușman. Pe de altă parte, conform unei interpretări majoritare, principala trăsătură a politicului ar fi recunoașterea și apoi instituționalizarea conflictului.”

Structura acțiunii politice

Cconcepțiile potrivit cărora studiul acțiunii sociale reprezintă punctul de pornire al oricărei cercetări sociologice, poartă denumirea de acționalism și țin seama în analizele pe care le fac, de următoarele elemente: actorul social (individ, grup, colectivitate sau chiar societate); situația acțională (cadrul fizic, social, cultural, ce oferă posibilitatea alegerii între diferite alternative); mecanismele acțiunii (mijloace, scopuri, nevoi, valori, motive); sensul acțiunii (modificarea și transformarea elementelor ei în raport cu acțiunea celorlalți actori). Orice acțiune este deci determinată cultural, prin sistemul de valori ce o structurează, social, deoarece se desfășoară într-un anumit cadru de organizare socială, într-un anumit „câmp de forțe” și are o natură conștient-spontană. Sociologul francez Alain Touraine afirmă că acțiunea socială este înainte de toate, un act de creație, de inovație, o atribuire de sens, adică, așa cum spune și Weber, ea este „semnificativ orientată către celălalt”. Pentru ca o acțiune să fie socială, spune el, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: să fie orientată către anumite scopuri, orientare care nu trebuie neapărat definită în termeni de intenții individuale conștiente; actorul să fie plasat în sisteme de relații sociale; interacțiunea să devină comunicare datorită folosirii unor sisteme simbolice, dintre care cel mai evident este limbajul. Acțiunea politică este o specie a acțiunii sociale definită astfel:

„Acțiunea politică constă din ansamblul interacțiunilor induse între politic și social, respectiv din ansamblul deciziilor față de cerințele societății și al răspunsurilor acesteia față de deciziile luate. Acțiunea politică se prezintă sub forma unui sistem compus din unități (agenți politici, acte politice) în interacțiune, în virtutea unei structuri (modele, roluri), fiecare agent îndeplinindu-și rolul în raport de așteptările celorlalți, iar fiecare act succedând altor acte, în funcție de așteptările nou create.” (Virgil Măgureanu)

Fiind un tip special de acțiune socială, acțiunea politică presupune o serie de condiționări prealabile: un anumit grad de conștientizare de către agenții politici a obiectivelor și direcțiilor de evoluție a respectivei societăți, o instituționalizare a vieții politice pentru a i se imprima coerență și stabilitate, o valorizare a agenților politici existenți, în funcție de posibilitățile lor reale de a-și asuma conducerea, guvernarea și administrarea societății în ansamblu. Mobilurile acțiunii politice pot fi cucerirea, exercitarea sau influențarea puterii iar formele pe care le poate lua sunt pașnice sau violente, legale sau ilegale, instituționalizate sau nu și se concretizează în: alegerea conducătorilor politici (votul), participarea la campaniile electorale sau la activitățile politice (demonstrații, mitinguri, marșuri, greve, acțiuni de propagandă), adeziunea sau angajarea în partide politice sau grupuri de presiune, desfășurarea activităților specifice în instituțiile politice.

Plecând de la cele două tipuri de definiții menționate anterior, definiția mai largă a acțiunii sociale și cea a acțiunii politice, voi enumera și voi descrie pe scurt elementele structurale (cu excepția celor instituționale, în sensul restrâns al termenului) ale acestui tip de acțiune.

1. Actorii politici

Oamenii politici, ne spune Weber, pot fi politicieni ca ocupație secundară (toți oamenii de încredere sau membrii conducerii unor partide politice care își exercită aceste funcții numai în caz de nevoie, adică nu trăiesc în primul rând de pe urma acestei ocupații) sau politicieni profesioniști. Aceștia din urmă fie că trăiesc „din politică” (cei care caută să facă din aceasta o sursă permanentă de venituri), fie trăiesc „pentru politică” (sunt independenți de veniturile pe care politica le-ar putea aduce). Politicienii profesioniști trebuie să se ghideze după o etică a responsabilității, abandonând, în cazurile în care îndeplinirea scopului politic o cere, etica convingerii:

„Tocmai funcționarii de cea mai înaltă ținută morală, sunt cei mai proști politicieni, ei fiind lipsiți – în sensul politic al cuvântului – de simțul responsabilității și deci, în acest sens, având o moralitate precară. (…) <<Demagogul>> este – de când există statul constituțional, și, până la urmă, de când există democrația – tipul conducătorului politic din Occident. Conotația peiorativă a termenului nu trebuie să ne facă să uităm faptul că nu Cleon, ci Pericle a fost primul care a purtat acest nume. Neavând nici o funcție sau având singura funcție conferită în urma unor alegeri, cea de strateg suprem – celelalte funcții fiind repartizate, pe atunci, prin tragere la sorți – el conducea adunarea poporului, suverană în Atena. Demagogia modernă se bazează, desigur, și pe discursuri, într-o enorm de mare măsură chiar, dacă ne gândim la toate discursurile electorale pe care un candidat modern trebuie să le țină. Dar se servește de un instrument mai puțin perisabil: de cuvântul tipărit. Publicistul politic și înainte de toate ziaristul este principalul reprezentant actual al genului.” (Max Weber)

Electoratul joacă un rol esențial, deși în mod discontinuu. Rolul său este specific sau general, după cum participarea sa se impune pentru a da un verdict asupra unui subiect limitat sau pentru a rezolva problemele dintre oameni și dintre partide. El se exprimă de asemenea în cursul alegerilor într-o manieră mai mult sau mai puțin directă sau confuză, după cum sistemul electoral combinat cu sistemul partidelor, conferă o importanță mai mult sau mai puțin hotărâtoare buletinului de vot.

Grupurile de presiune reprezintă cetățenii care își fac cunoscute opțiunile sau preferințele, din ce în ce mai organizat. În timp ce formula electorală privilegiază cetățeanul ca actor, iar verdictul electoral ca mijloc de cucerire a puterii, formula grupurilor de presiune face loc intereselor organizate în căutarea căii spre compromis. Aceste două procese nu sunt incompatibile, chiar dacă predilecția pentru unul sau altul dintre ele generează diferențe semnificative între sistemele politice. Din momentul în care instanțele politice se manifestă ca puteri mediatoare sau conciliatoare, se conturează modelul unei democrații reprezentative. Trebuie să mai menționăm că grupurile care ocupă scena publică pot să difere sensibil de la o țară la alta sau de la o etapă la alta (acest lucru este cel mai clar mai ales la nivelul intereselor economice).

Oamenii politici se deosebesc de reprezentanții grupurilor de presiune prin caracterul specific al vocației lor: în timp ce grupurile de presiune aparțin în mod esențial arenei sociale, guvernele, parlamentele sau partidele aparțin de drept arenei politice. Tocmai de aceea majoritatea covârșitoare a hotărârilor care interesează Cetatea îi implică în calitate de actori.

Sindicatele sunt organizații puternice, investite cu importante drepturi, asociate instituțional la gestiunea întreprinderii și chiar a statului. Ele constituie încă, deși mulți cercetători anticipează o slăbire din ce în ce mai pronunțată a acestei forme de asociere, o piesă importantă pe eșichierul deținătorilor puterii, cu atât mai mult cu cât numărul salariaților sindicalizați îl depășește deocamdată semnificativ pe cel al membrilor partidelor politice .

Înalții funcționari sunt activi pretutindeni, deși profilul și funcțiile lor diferă de la o țară la alta. Îndeosebi atunci când se destramă rețeaua partidelor, crește puterea „mandarinilor”. Compararea diferitelor situații din Europa a permis evidențierea faptului că rolul politic al funcționarilor este invers proporțional cu politizarea lor în spirit partizan. S-a constatat pe baze empirice faptul că influența partidelor asupra administrației publice variază adesea, în paralel cu gradul de divizare a forțelor politice.

2. Situația acțională

Situația acțională, ca și spațiul „posibililor acționali” de altfel, este profund influențată de mutațiile sociale și culturale. Faptul că societățile occidentale avansate au intrat în era post-materialismului a făcut să crească aria competenței politice. Aceasta, consideră unii autori, nu mai este monopolizată de o elită. Ea tinde, dimpotrivă, să se propage în toate păturile sociale, să restrângă distanțarea care ar putea exista între politicienii profesioniști aureolați de experiență și populațiile profane, resemnate cu inferioritatea lor. Bernard Manin consideră că: “faptul decisiv este acela că în democrația publicului, canalele prin care se formează opinia publică politică sunt relativ neutre în raport cu clivajele dintre partidele aflate în cursa pentru putere”.

Un prim simptom în acest sens, îl constituie declinul presei de opinie și, mai mult chiar, al presei de partid, în favoarea unei prese de informație. Marile cotidiene vehiculează din ce în ce mai rar poziții orientate politic și ideologic. Evoluția televiziunii a suferit și ea transformări convergente: aproape peste tot monopolul a cedat locul concurenței și multiplicării canalelor iar cordonul ce leagă puterea politică și redacțiile tinde să se rupă. Au fost puse în funcțiune dispozitive variate pentru a face să fie respectat pluralismul și pentru limitarea presiunilor din partea partidelor. Neutralitatea relativă a principalelor canale de informare nu elimină bine-nțeles preferințele de partid sau ideologice, dar favorizează totuși o percepție din ce în ce mai omogenă a problemelor publice, participând la construcția unei lumi a faptelor și a semnificațiilor împărtășite, cu mai multă onestitate.

Democrația de opinie pusă din ce în ce mai mult în evidență de către sondajele de opinie (ca instrumente de acțiune continuă a societății asupra ei însăși), este acel regim care nu încetează să contribuie la dizlocarea politicului. Dacă nu mai există un loc în care acesta să se manifeste și să se lase văzut în toată plenitudinea, există, în schimb interrelații din ce în ce mai bogate și mai subtile, tot mai greu de canalizat și de codificat, între cercurile de putere și sferele multiple ale opiniei publice.

Nu este o întâmplare că în toate democrațiile moderne judecătorul, și mai ales judecătorul constituțional, ocupă un loc proeminent. El rămâne una din puținele instanțe care are măcar provizoriu puterea de a decide, de a numi și de a renegocia în permanență o identitate politică și culturală supusă fluctuațiilor și nehotărârii. Numeroși autori atrag însă atenția că o asemenea „juridificare” progresivă a societăților democratice poate antrena, sub eticheta “societății de drept”, un anumit număr de efecte perverse: riscul unui guvern de judecători, cel de a vedea dominația majorității cedând în fața tiraniei minorităților și, în sfârșit, riscul de a vedea că dreptul încetează să mai fie un regulator al vieții sociale, pentru a deveni un simplu business prin multiplicarea recursurilor. Din acest punct de vedere, critica „judiciarizării” societății americane se articulează tot mai mult cu critica „comunitară” a individualismului modern.

3. Discursul politic

„Limba este – indiferent de regimul politic în care se folosește – forma cea mai expresivă a relațiilor de putere și instrumentul ideal de control al opiniei.” (Gheorghe Teodorescu) Dincolo de cuvinte, dar evocate de ele, sunt și imaginile care închid semnificații consacrate cultural. Miturile, metaforele, expresiile cu tâlc sunt formule lingvistice care impun receptorilor un mod specific de a gândi și de a judeca situațiile. Complexitatea actelor și situațiilor politice favorizează manifestarea conduitelor ambivalente, datorate în general ambiguității și echivocului celor mai multe discursuri politice. În opinia lui Edelman, politico – semantica abundă în metafore și mituri care tind să denatureze evenimentele și procesele de ordin politic. Când este vorba de putere, miturile nu sunt simple ficțiuni, ci credințe larg acceptate care dau un înțeles realității și faptelor de natură politică, indiferent dacă ele sunt sau nu verificabile. Faptul ce are relevanță în cazul mitului politic este acela că el mizează întotdeauna pe afecte și rareori pe aspectele cognitiv – raționale. Ca structură a vorbirii politice, mitul înglobează un sens, exercitând o formă de sugestionare extrem de eficace a publicului. Limbajul mitului are numeroși referenți axiologici și privilegiază judecățile de valoare, în detrimentul celor factuale. Însușirea unui anumit mod de a comunica, presupune internalizarea unor structuri lingvistice stabile, care reflectă modurile de existență ale unei comunități și implicit, sistemul său de valori. Pentru limbajul politic, abundența figurilor de stil este simptomatică atunci când relatează situații sociale de criză sau instabilitate economică. Funcția lui dominantă în asemenea circumstanțe este de a liniști, a calma și a detensiona conduitele confuze sau panicate de stimulii sociali contradictorii.

Discursul politic ca principal vehicul al semnificațiilor, apare atunci când, în cadrul activității politice, se rostesc sau se scriu, se aud sau se citesc anumite cuvinte. Cele spuse pot alcătui un discurs, sau pot fi doar o contribuție la dezbatere sau la o convorbire; pot fi concepute pentru a servi scopuri diferite, pot fi potrivite unor auditorii diferite și pot avea diverse structuri logice .

Dacă cel care vorbește are și autoritatea de a acționa, atunci cele spuse de el pot fi menite să stimuleze curajul, să genereze asentimentul auditoriului, sau pot fi formulări argumentative. În acest din urmă caz ele sunt menite să justifice o acțiune care s-a desfășurat, sau să convingă auditoriul să aprobe o acțiune ce se va desfășura. Argumentul, la rândul său, poate fi conceput pentru a dezvălui procesul de deliberare prin care acțiunea a fost aleasă dintr-un anumit spațiu de posibilități, sau poate fi conceput tocmai pentru a ascunde acest proces. Alți vorbitori din spațiul politic sunt cei care se adresează actorilor ce dețin autoritatea sau care pot fi în stare să o influențeze. Obiectivul lor poate fi să încurajeze sau să sprijine, să critice și să pună sub semnul întrebării, în fine, să îi convingă pe cei ce dețin autoritatea să examineze alte propuneri sau să ia alte decizii, să alcătuiască un raport asupra a ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut.

Discursul politic include o mare diversitate de tipuri distincte de enunțuri, folosind idei generale abstracte. Ar fi cu neputință să dai un diagnostic unei situații politice, să formulezi un răspuns adecvat ei sau să examinezi consecințele probabile ale acestui răspuns, fără a recurge la anumite idei generale privind comportamentul omenesc. Indiferent de unde provin, acestea alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi vocabularul general al discursului politic. Din timp în timp, unele cuvinte se adaugă la acest vocabular, iar altele încetează de a mai fi folosite. Cuvintele susceptibile de a apărea în orice discurs politic, sunt spre exemplu:

“Necesar, cauză, efect, consecință, natural, rațional, tradițional, organic, contingent, util, dezirabil; scop, funcție, dezvoltare, ocazie, intenție; drept, datorie, drepturi, dreptate, nedreptate; public, privat, obștesc, social, civil, constituțional, legal; autoritate, putere, privilegiu, regulă, violență; conducător, agent, reprezentant, responsabil, voluntar, acord, libertate, independență; adult, individ, grup, biserică, asociație, clasă, popor, națiune; alianță, loialitate, interes, partid, presiune, luptă, stagnare; revoluționar, democratic, reacționar, liberal, progresist, subdezvoltat, bunăstare; imperial, colonial, neocolonial; lider, elite, birocrație, tiranie, parlamentar, fascist, tribal; război, pace, unitate, diversitate, etc.” (M. Oackeshott)

Fiecare discurs politic reprezintă recunoașterea unei situații politice, precum și apărarea sau recomandarea unui răspuns la ea, în termenii unui vocabular special, înțeles ca fiind unul legat de activitatea politică și numit ideologie. O ideologie politică este, în acest sens, o invitație de a interpreta situațiile politice și de a reflecta asupra a ceea ce este dezirabil sub un anumit aspect, precum și o invitație de a considera anumite consecințe ale deciziilor și acțiunilor politice mai importante decât altele. Ca vocabular al ideilor în termenii cărora trebuie dirijat discursul politic, o ideologie poate conține tensiuni și discrepanțe interne; ea poate fi alcătuită din idei simple și puține sau din idei numeroase și complexe, dar acest vocabular al ideilor generale rămâne doar un auxiliar al gândirii politice; el nu este decât un mijloc de a transmite o anumită semnificație și de a da un anumit sens situațiilor politice.

Cu toate acestea, nu puțini sunt cei care contestă existența unui limbaj politic propriu-zis, susținând că mai corect ar fi să ne referim la jargoane , stiluri de vorbire sau idiomuri politice. Pentru că, în fond, toate categoriile de actori implicați în discursul politic al unei societăți apelează la moduri particulare pentru a exprima aceiași realitate. Există, cu alte cuvinte, un limbaj al celor aflați la guvernare și altul al opoziției; un limbaj al elitei politice și altul al jurnalisticii; un limbaj al intelectualilor și unul al „simplului cetățean”, și așa mai departe. În esență, concluzionează Teodorescu, „ țelul limbajului ori al stilului de vorbire politic este acela de a inspira adeziune la programul unui partid, în sensul organizării societății potrivit sistemului de valori promovat de acesta.”

3. Teoria inegalității tolerabile: „vălul ignoranței” și alegerea socială

Supoziția fundamentală a liberalismului este aceea că guvernele acționează în interesul public, interes care nu poate fi însă definit independent de interesele indivizilor care îl investesc cu autoritate. Dar există situații inevitabile în care alegerea unui anumit curs al acțiunii implică apariția unui conflict între interesele unui individ sau grup și ale altui individ sau grup. Ce principiu trebuie să dicteze alegerea în acest caz? Care sunt criteriile după care se va decidea le cui interese să fie favorizate și ale cui să fie neglijate?

Prima abordare modernă a acestei probleme indică apelul la „urnă” (ballot box) și constituie extensia teoriei alegerii raționale formulată pentru prima oară în economie. Se presupune că indivizii au anumite preferințe în legătură cu rezultatele posibile ale acțiunii lor (uneori, acestea pot fi preferințe pur etice, atunci când se referă la rezultate ce vizează colectivitatea). Aceste preferințe individuale sunt agregate, via mecanismele de vot, producându-se astfel o ordonare socială a lor. Deci, așa cum consumatorii acționează pe piață pe baza preferințelor pentru un anumit produs, producând o ierarhizare socială a diferitelor bunuri în forma unui set de prețuri relative, tot așa ei votează în acord cu anumite preferințe, iar „urna” va produce o ordonare socială a rezultatelor și, odată cu această ordonare, hotărăște ale cui interese vor fi favorizate.

În 1940 însă, Arrow a generalizat faimosul paradox al lui Condorcet, arătând că, dacă preferințele individuale satisfac axiomele standard ale teoriei alegerii raționale (rational choice), atunci nici un sistem de agregare a preferințelor nu poate garanta producerea unei ordonări sociale care să satisfacă un set de condiții minime, evitând inconsistența ce rezultă din: „x este preferat lui y”, „y este preferat lui z” dar „z este preferat lui x”. Așadar, raționalitatea la nivel individual nu asigură automat raționalitatea acțiunilor la nivel societal.

Și Anthony Downs a popularizat ideea tratării agenților politici ca agenți economici în cunoscuta lucrare An Economic Theory of Democracy (1957), analizând acțiunile lor cu instrumentele economiștilor. Astfel, alegătorul rațional ar vota pentru partidul său favorit dacă și numai dacă valoarea, pentru acel votant, a unui guvern condus de partidul favorizat de el, înmulțită cu probabilitatea ca votul său să ducă la aceasta, ar depăși costul votului. Dar probabilitatea ca votul său să fie decisiv în acest sens este infinitezimal de mică în cazul unor alegeri normale: așadar, de ce votează indivizii? S-a dat acestui fapt denumirea de „paradox al abținerii raționale”, argumentându-se că pare rațional să te abții de la vot; însă, în mod surprinzător, puțini oameni o fac.

Al doilea tip de abordare este cel contractualist și îl are ca reprezentant de marcă pe John Rawls. În cartea sa O teorie a justiției (1971), Rawls propune ca poziție originară de pe care să se facă derivarea principiilor justiției, acea caracterizată de „vălul de ignoranță” (veil of ignorance). Astfel, un individ care trebuie să aleagă o anumită constituție, fără să știe ce poziție anume va ocupa în societate, va acționa rațional dacă va vota pentru o constituție care să-i favorizeze pe cei mai dezavantajați. Formal, individul trebuie să decidă în condiții de incertitudine, ca regulă de decizie în astfel de condiții indicându-se „maximim”, odată ce egalitatea libertăților de bază a fost asigurată. Aceasta înseamnă că alegerea constituției va ține seama de bunăstarea celei mai sărace persoane, permițându-i obținerea unor avantaje importante . Teoria inegalității tolerabile are la bază două principii ale dreptății distributive(fairness): cel dintâi consfințește dreptul egal la libertate; al doilea privește regula maximin, ca exprimare a principiului diferenței. În primul caz este vorba de egalitatea șanselor pe care trebuie să le aibă actorii într-o competiție loială și deschisă pentru ocuparea unor statusuri sociale cât mai avantajoase. În al doilea caz, Rawls are în vedere acceptabilitatea inegalității sociale numai cu condiția existenței unei structuri distributive a avantajelor sociale care să-i favorizeze pe cei mai puțini înzestrați. Raportul dintre morala distributivității echitabile și inegalitatea socială constituie un efect emergent, deci neintenționat al teoriei lui Rawls, deoarece el sfidează concepțiile moral – abstracte privind dreptatea ca însușire fundamentală a acțiunii instituțiilor care reglează interacțiunea socială.

Filosoful american amintește că instituțiile morale diferă de la o etapă la alta a istoriei și de la o societate la alta, în cadrul aceleiași epoci istorice. Prin urmare, constatând că utilitarismul economic este principial imoral, el susține că principiul maximin aflat la baza teoriei sale privind dreptatea distributivă, ar permite atât manifestarea libertății individuale, cât și maximizarea acelor trebuințe pe care le exprimă cei mai mulți actori ai vieții sociale. Dar maximizarea avantajelor pentru unii, conduce inevitabil la aservirea altora, ca mijloc al satisfacerii unor scopuri și aspirații sectoriale. Altfel spus, este cât se poate de moral ca unii actori să fie sacrificați, dacă în acest fel se obține o cantitate mai mare din aspirațiile și scopurile urmărite de cei mai mulți. Bunăstarea majorității, ar fi astfel construită pe sacrificiul minorității. Moralitatea la care se referă Rawls constă în supoziția că foarte mulți s-ar afla în categoria celor cărora ar urma să le fie maximizate avantajele, minimizând însă circumstanțele care i-ar putea pune într-o situație dezavantajoasă.

Inconvenientul nu este numai de natură etică, ci în mod paradoxal chiar de natură logică, așa cum demonstrează Robert Nozick în Anarhie, Stat și Utopie (1974/1997). De fapt Rawls propune ca tocmai cei favorizați să fie tratați ca mijloc pentru ameliorarea condiției celor dezavantajați. Acestora li se cere, grație poziției lor de avantajați, să renunțe la o parte din favorurile obținute prin intermediul celor sacrificați ipotetic în numele principiului maximin, respectiv să accepte la rândul lor, să devină instrumente ale corectării dezechilibrelor sociale. În felul acesta, inegalitatea economică nu numai că-și va afla o justificare morală, ci se consacră și motivația spiritului competițional al actorilor sociali prin recunoașterea dreptului celor mai abili de a-și maximiza avantajele. Logica bunului – simț urmează să guverneze paritatea șanselor de care dispun membrii societății la un moment dat, dar numai în condițiile garantării faptului că aplicarea principiului maximin nu va conduce în mod sistematic la avantajarea unui singur segment al societății, care în datele deja prezentate este chiar al celor mai puțini înzestrați. Realizarea cooperării dintre categoriile sociale cu înzestrare inegală în domeniul educațional, cultural, economic, nu trebuie evaluată din perspectiva celor mai favorizați, devreme ce aceștia nu au nici un interes să coopereze într-o lume guvernată de principiul maximin.

Dimpotrivă, o societatea dominată de logica utilitaristă li se pare acestora mult mai atrăgătoare, pentru că motivația aflată la baza dreptății distributive este una de tip rațional. Utilitarismul tratează egal interesul fiecărui actor social, în timp ce regula maximin are relevanță doar în măsura în care avantajele dobândite de cei favorizați servesc actelor compensatorii orientate spre cei defavorizați. O asemenea fundătură teoretică la care a ajuns teoria drepății distributive ca imparțialitate, este contracarată de teoria dreptății ca îndreptățire, susținută de Nozick. Această teorie nu este întemeiată pe un singur principiu universal și absolut, ci pe corelarea a trei principii structurale derivate din postulatul: „O distribuire (…) este dreaptă, dacă provine dintr-o altă distribuire dreaptă, prin mijloace legitime.” Este vorba, în teoria lui Nozick, de corelarea principiului dreptății în achiziție, cu principiul dreptății în transfer și cu principiul dreptății prin rectificare. Consecința aplicării acestora conduce la ideea că „ceea ce rezultă dintr-o situație dreaptă prin procedee drepte este el însuși drept. Mijloacele de schimb specificate de principiul dreptății în transfer conservă dreptatea.”

Și alți critici ai acestei poziții susțin că, pe de o parte, nu există nici un motiv să credem că „maximin” e o regulă de decizie potrivită pentru condiții de incertitudine, iar pe de altă parte, ideea de justiție din teoria lui Rawls implică intervenția statului, existența unor programe concrete de acțiune, care să aducă membrii grupurilor dezavantajate „în prima linie”, fapt care intră în contradicție cu principiul statului minimal. Tensiunea internă a liberalismului se naște între polul libertății și cel al egalității. Cei care pun accentul pe libertate și pe statul minimal, în directă descendență utilitaristă, cer doar șanse egale pentru toată lumea.

La nivelul dezbaterilor academice însă, se consideră că accentul pus pe libertate poate fi un „acid” care dizolvă legăturile sociale pe care se bazează ordinea în societate, la sfârșitul drumului liberal aflându-se doar nihilismul. Daniel Bell a subliniat și următorul paradox: societățile capitaliste moderne promovează o etică protestantă severă în zona producției și o atitudine hedonistă în zona consumului, fiecare propensiune tinzând să o distrugă pe cealaltă.

Pe de altă parte, cei care pun accentul pe egalitate, cum este John Rawls, cer ca asupra inegalităților sociale și economice să se acționeze astfel încât, cel mai mare beneficiu să fie obținut de către cei mai dezavantajați, iar accesul indivizilor la diferite poziții sociale să se facă în condițiile egalității de șanse. Deci asigurarea libertăților egale are prioritate asupra șanselor egale. Înăuntrul fiecărei categorii rămâne însă ideea că „o inegalitate este permisă doar dacă de ea beneficiază cea mai defavorizată categorie”.

Controversele în această privință nu pornesc numai de la principiile de bază dar și de la pretenția ca oamenii să se plaseze sub „vălul ignoranței”. Or, astfel, se ignoră și modelul neoraționalist al raționalității limitate. Dacă oamenii operează în condițiile acestui model, tinzând mai degrabă spre satisfăcător decât spre maximin, nu ne putem aștepta ca ei să judece global și abstract, ce tip de constituție să aleagă. Principiul „satisfăcătorului” spune că oamenii acceptă orice aranjament propus, atâta timp cât el va răspunde unui nivel minim de acceptabilitate, concentrându-se doar asupra câte unui lucru la un moment dat; ei nu construiesc mari sisteme filosofice din nimic, ci operează modificări treptate asupra condițiilor existente, pentru a face față celor mai presante probleme. Pentru neoraționaliști, niciodată nu ne întoarcem la zero pentru a face schimbări fundamentale ci, trebuie făcute schimbări locale pentru a răspunde urgențelor ivite, în speranța că lucrurile vor reveni la un nivel normal al satisfăcătorului. În acest sens, Rawls descrie o raționalitate ideală care nu se potrivește modului în care oamenii acționează de fapt. Unii indivizi favorizează politica liberală, egalitaristă, în timp ce alții i se opun, astfel că explicațiile bazate pe o raționalitate umană universală nu reușesc să ne lămurească de ce oamenii își aleg poziții diferite, favorizând unele mișcări sociale și opunându-se altora.

4. Teoria economică a politicii

Așa cum am văzut mai înainte, această teorie, care este de fapt o aplicație a modelului alegerii raționale în domeniul politicii, asertează că, indiferent dacă acționează pe „piața liberă”, în birouri politice sau în serviciul civil, indivizii se comportă în același fel, adică urmărindu-și propriul interes.

Cel mai adesea, politica se bazează pe rutină, interacțiunea dintre interesul politicianului și cel al cetățeanului ducând de obicei la favorizarea unei părți a populației, în dauna alteia. Politicienii, spune teoria, sunt ca afaceriștii: ei investesc promisiuni de acțiune politică pentru a atrage voturi și a fi aleși. De aici, pare să rezulte că majoritatea populației care votează pentru „câștigător” ar beneficia de promisiunile sale. Numai că, este rațional pentru politician ca majoritatea ce-i permite să câștige alegerile să fie cât mai mică posibil, pentru a împărți beneficiile între cât mai puține persoane – teoria „minimei coaliții câștigătoare”. De exemplu, dacă un partid ar câștiga alegerile cu 80%, ar fi mult mai dezavantajat decât dacă le-ar câștiga cu 51%. De aceea, teoria susține că nu este bine să se „demoleze” opoziția și că, oricum, după victorie câștigătorii se vor împărți în mai multe tabere și se vor lupta între ei până ce o coaliție mai mică se va putea forma. În felul acesta, interesul rațional al politicianului va menține scăzut nivelul armoniei sociale, chiar dacă un nivel mai ridicat ar fi posibil.

James Buchanan, laureat Nobel pentru economie în 1986, a formulat teoria „alegerii publice” (public choice) care ataca perspectiva utilitaristă clasică. El arată că politicienii, pentru a fi aleși, vor cheltui bani de la buget pentru lucruri pe care alegătorii le apreciază cel mai mult: securitate socială, sănătate, educație, etc. Pentru același motiv, ei vor încerca în același timp să mențină cât mai scăzut și nivelul impozitelor, astfel că vor face împrumuturi interne și externe, mărind astfel deficitul bugetar. Acest lucru însă, este rațional numai pe termen scurt, deoarece, în viitor, cu cât persistă mai mult deficitul bugetar, cu atât mai mult el se va mării, afectând interesele generațiilor următoare. Astfel, omul politic – ca individ rațional – nu poate rezolva această problemă; singurul mod de a ține seama de interesele generațiilor viitoare este acela de a schimba regulile jocului, iar Buchanan propune în acest sens adoptarea unui amendament constituțional care să interzică mărirea deficitului și să impună echilibrarea bugetului.

Există însă, numeroase controverse asupra efectelor abordării unei asemenea strategii: se atrage atenția asupra reducerii drastice a flexibilității acțiunii guvernamentale pe termen scurt, în cazul apariției unor urgențe; alți economiști precum G. Becker susțin că bunurile publice finanțate de un guvern nu sunt numai în folosul unei generații, ci servesc și generațiilor viitoare. Cert este că J. Buchanan pornește de la utilitarism, dar trece apoi pe un alt nivel: tradițional, utilitariștii au privit guvernământul ca pe un „arbitru neutru” ce veghează la respectarea regulilor jocului pe piața economică, dar acum avem o teorie care înfățișează guvernământul însuși ca pe o piață economică competițională. Rezultă de aici că trebuie să ne ridicăm la un metanivel, deasupra politicii, pentru a formula un amendament care să stabilească regulile jocului politic.

Propunerea lui J. Buchanan se lovește însă și de vechea problemă: în ce condiții indivizii pot produce solidaritatea socială sau normele ce vor servi interesului colectiv? Ce va mobiliza oamenii să voteze un asemenea amendament care pare mai degrabă a-i motiva să adopte un comportament de tip „free rider”? Astfel, ca și Rawls, Buchanan dorește ca indivizii să-și părăsească poziția raționalist – utilitaristă și să se plaseze la metanivelul raționalității sociale. Teoria, deși pornește de la nivelul individului rațional și preocupat doar de propriul interes, nu ne spune dacă există vreo posibilitate de calcul rațional care să permită compararea interesului individului singular, cu cel al individului ca membru al unei colectivități. Soluția ar implica de fapt transcenderea cadrului de referință strict utilitarist și apelul la resursele emoționale și altruiste ale oamenilor.

Virtuțile individuale se formează însă sub influența directă a celor sociale: onestitatea, credibilitatea, predispoziția spre asociere și cooperare, sentimentul datoriei față de ceilalți, etc. Dacă, la fel ca Francis Fukuyama, vom înțelege prin cultură “un obicei etic moștenit”, atunci, o categorie explicativă precum “capitalul social” ne poate ajuta să înțelegem cum, în același cadru ideologic de factură liberalistă pot apărea două logici și stiluri economice profund diferite: se află în plină desfășurare un nou război între două sisteme de valori opuse în ceea ce privește locul pieței în societate, locul persoanei umane în întreprindere, rolul ordinii legale în economia internațională.

În cartea sa Capitalism contra Capitalism, Michel Albert (1994) pune față în față așa numitul model neoamerican (începând cu perioada Reagan) și modelul renan (caracteristic zonei alpine și Japoniei). În orice societate, spune autorul, există și bunuri care, prin natura lor nu pot aparține pieței, adică nu pot fi vândute sau cumpărate: onoarea, prietenia, dragostea, generozitatea; alte bunuri sunt prin natura lor colective: democrația, justiția, libertățile publice, drepturile omului. Ei bine, tocmai atitudinea indivizilor față de aceste bunuri diferențiază cele două forme de capitalism: cel neoamerican tinde să transforme toate bunurile în bunuri de piață, în timp ce modelul renan consideră că bunurile mixte, care depind atât de piață cât și de inițiativa publică sunt mai importante. Iată cum descrie Albert principalele caracteristici ale fiecărui tip:

capitalismul american e unul hollywoodian în cel mai propriu sens al termenului: viață aventuroasă, stresantă, pasionantă pentru cei puternici; creează suspans, dă fiorul pericolului, permite aclamarea la scenă deschisă a câștigătorului și blamarea învinșilor; e populat de o faună exotică: rechini, șoimi, tigri,dragoni.

capitalismul renan sau ordoliberalismul este mai onest, cu tendințe egalitare mai accentuate, prudent, discret, bazat pe tendința de a economisi, valorizează îmbogățirea prin muncă și merit chiar dacă este lentă și nu pe cea rapidă, de tip speculativ.

Deși net superior sub aspectul eficienței economice, dar mai ales sub aspectul eficienței sociale modelului american, ordoliberalismul a pierdut se pare războiul psihologic și mediatic, astfel încât tot mai multe persoane se lasă atrase de mirajul creditului, speculației și îmbogățirii rapide în dauna unei atitudini sobre, înclinată spre economisire, spre valorile muncii, cooperării și integrării sociale.

Am încercat să demonstrăm până acum că raționalitatea socială nu rezultă prin simpla însumare a raționalităților individuale, ci depinde de structurile sociale, care, la rândul lor, exprimă logica proprie societății, background-ul său cultural.

5. Idee, ideal, ideologie

Se impune credem, o sumară definire a conceptelor mai sus enumerate, deși Karl Popper ne atrage atenția că, uneori, bunul simț e un ghid demn de mai multă încredere decât definițiile de orice tip. Ce rost ar avea, ca în loc de “om” să spunem “animal biped fără pene”, când în primul caz, tabloul mental este mult mai complet?. Observația sa este desigur pertinentă, mai ales dacă avem în vedere termenii cu referențial concret. În cazul celor cu referențial abstract, este necesară totuși o minimă delimitare a sferelor lor, cu atât mai mult cu cât acestea se contractă sau se dilată în cursul propriei lor istorii culturale. Mai mult, denotațiilor specifice, li se adaugă conotații ce le conferă coloraturi afective, cum s-a întâmplat de altfel cu conceptul de “ideologie”. Demersul meu în acest sens nu este unul creator, ci unul opțional: am ales din mulțimea definițiilor existente pe cea cu care voi opera în continuare, pentru a evita confuzia și “incomunicabilitatea”.

Ideea, ca mărime culturală, reprezintă o descărcare a atitudinii creatoare a omului. De-a lungul timpului, așa cum demonstrează L. Blaga, ea poate îndeplini o infinitate de funcțiuni dar tinde spre funcțiunea ce îi asigură o finalitate de valoare maximă. Aceasta nu înseamnă că orice trece prin mintea unui om reprezintă o idee, chiar și sub beneficiul ineditului, ci conținutul mental pe care îl denumim astfel, trebuie să îmbrace forma unui raționament valid, consistent din punct de vedere logic.

Idealul, reprezintă un standard valoric, în sensul moral al cuvântului. El se naște din nemulțumirea față de ceea ce există și este expresia unei anumite stări dorite, dar care „prin definiție, nu va coincide niciodată cu realitatea. A distinge între idealuri și idei, nu înseamnă că cele două sfere nu comunică: „idealurile nu ne vin din senin, ele fac parte și constituie elementele unei culturi”, astfel încât ideile se reflectă în idealuri iar ideile eronate determină o criză a idealurilor.

Ideologia, reprezintă un sistem de idei și de idealuri transformate în credințe:

“Eu când spun idee, chiar înțeleg idee; ideal, când înțeleg ideal; filosofie când înțeleg filosofie; astfel încât pot folosi termenul ideologie cu un înțeles aparte și, precizez, înțeleg prin el un sistem de idei și de idealuri transformate în credințe. Această transformare presupune ca ideile să nu mai fie gândite, ci “crezute”; ceea ce înseamnă că devin foste idei, idei goale, idei congelate, exprimate pe negândite și trecând pe lângă ureche fără ca să le mai gândească cineva încă o dată. În sfârșit, ideile transformate în credințe sunt idei fixe, obiecte de cult și nu de reflecție. Ceea ce explică de ce ideologiile (și nu ideile) sunt cele care au putere mobilizatoare. Viceversa, dacă un sistem de idei etico – politic nu capătă forță mobilizatoare, atunci nu reușește să devină ideologie.”

Putem lesne observa reacția de respingere a lui Giovanni Sartori față de utilizarea excesivă a termenului „ideologie”, ca un fel de cuvânt passe – partout, mai ales de către cei ce se consideră demistificatori, etichetând ca atare orice sistem de gândire; ori, tocmai preluarea automată, necritică, ne – gândirea, o apropie pe aceasta mai de grabă de stereotip decât de cugetare. Faptul că ideologiile au putere mobilizatoare, fiind deci generatoare de acțiune și intrinsec legate de aceasta, a fost subliniat de numeroși autori:

Carl Friedrich (1963, p. 89): “ideologiile sunt sisteme de idei action – related”;

Daniel Bell (1962, p. 400): “ideologiile reprezintă transformarea ideilor în pârghii sociale”;

Antonio Gramsci (1975, p. 2): “ideologiile sunt forme de popularizare filosofică care duc masele la acțiune concretă, la transformarea realității”.

5.1 Ideologii de stânga și ideologii de dreapta

În ultimele decenii au apărut diverse voci care au afirmat că vechea dihotomie dreapta – stânga a devenit irelevantă în societatea contemporană, datorită apariției unor noi factori politici, economici și culturali. Astfel, în anii ’60 și ’70, Sartre a fost unul dintre numele proeminente care au afirmat că dreapta și stânga și-au pierdut relevanța de odinioară, datorită faptului că lumea sfârșitului de secol XX are un profil total diferit de cea în care s-a născut polaritatea stânga – dreapta. Lui Sartre i s-au alăturat toți care au scris despre „criza” sau „sfârșitul” ideologiilor, precum și cei care au afirmat că vechea distincție a devenit inoperantă în condițiile societății contemporane, în care marile corporații transnaționale, alături de grupurile de presiune, au ajuns să exercite o influență tot mai mare asupra vieții politice. Istoricul Christopher Lash (1991) afirma și el că viața politică americană contemporană, cu toate problemele și dilemele ei, nu mai poate fi redusă la vechiul conflict dintre dreapta și stânga: „Trebuie să ne întrebăm dacă dreapta și stânga nu au ajuns să împărtășească multe convingeri asemănătoare, inclusiv credința în dezirabilitatea și inevitabilitatea dezvoltării tehnice și economice, dacă nu cumva conflictul dintre ele, ascuțit și aspru cum este, nu mai este de actualitate în raport cu problemele esențiale ale politicii americane”. În opinia sa, în spațiu politic american, diferențele dintre dreapta și stânga nu mai pot da naștere decât unor dezacorduri și conflicte temporare sau punctuale asupra unor politici care urmăresc în fond, să atingă scopuri mai mult sau mai puțin similare. În sfârșit, atenția tot mai mare acordată revendicărilor politice ale diverselor grupuri minoritare pare de asemenea a arunca în umbră vechea distincție dreapta – stânga, înlocuită treptat de noua polaritate inclus – exclus. Căderea comunismului, care a împins la extrem principiile și valorile stângii, precum și triumful capitalismului liberal la acest sfârșit de secol, au repus și ele în mod acut în discuție legitimitatea principiilor și valorilor clasice ale stângii. Profeții liberali ai „sfârșitului istoriei” susțin și ei că vechea distincție dintre dreapta și stânga și-a pierdut din importanță, și curând, va dispărea complet. S-a remarcat de asemenea că vechile noțiuni „dreapta” și „stânga” își pierd înțelesul dacă sunt aplicate în accepțiunea lor clasică lumii postcomuniste, unde confuzia ideologică domnește în arena politică:

„În opinia lui Isaiah Berlin, de exemplu, prăbușirea Uniunii Sovietice a contribuit la crearea unei confuzii terminologice cronice în vocabularul nostru politic. Foști staliniști sunt trecuți astăzi în rândurile dreptei, în timp ce foști suporteri ai lui Andei Saharov, înfierați ca spirite reacționare, capitaliste, sau de dreapta, cu doar un deceniu în urmă, sunt considerați astăzi a fi spirite de stânga, atașate valorilor social-democrației occidentale.”

Și în occident, de altfel, faptul că partide care s-au reclamat în mod tradițional de la principiile și valorile stângii au ajuns să pună în practică politici de centru sau chiar de dreapta, mult timp criticate de stânga tradițională, pare a face din vechile noțiuni „dreapta” și „stânga” concepte depășite ale vocabularului politic. Norberto Bobbio analizează diferitele criterii propuse de cercetători ai fenomenului politic, criterii menite să instituie o demarcație mai clară între cele două concepte:

1. Primul exemplu analizat de Bobbio, este cartea lui Laponce, Left and Right. The topography of Political Perceptions (1981). Autorul acestei cărți face observații generale și sugestive despre metaforele spațiale existente în limbajul politic și distinge în principal așezarea spațială verticală înalt – jos de cea spațială orizontală dreapta – stânga. Laponce consideră că așezarea pe verticală constituie o „divizare puternică” iar cea pe orizontală este o „divizare slabă”, născută o dată cu revoluția franceză care a substituit raportul pe verticală cu cel pe orizontală. A doua observație a lui Laponce, după compararea limbajului religios tradițional cu cel politic, constă în faptul că împărțirea între dreapta și stânga se reduce în ultimă instanță la împărțirea între sacru și profan, înăuntrul căreia își găsesc loc alte diferețieri, ca cea dintre structura ierarhică și cea egalitară, între o atitudine favorabilă în mod tradițional continuității și una îndreptată spre noutate și progres, înclinată spre ruptură și discontinuitate.

2. A doua lucrare analizată îi aparține cercetătorului italian Dino Cofrancesco (1990). Autorul se numără printre cei care consideră că, prin devalorizarea marxism – leninismului, înțelesul maniheist al opoziției dreapta – stânga a luat sfârșit, fără însă a-și pierde complet sensul. În viziunea sa, stânga, în calitate de „categorie a politicului” are ca punct forte „eliberarea omului de sub puterea nedreaptă și opresoare” (acest lucru îi permite să reziste oricărei încercări de demitizare), în timp ce dreapta, în calitate de „modalitate a umanului” exprimă „ înrădăcinarea pe terenul naturii și al istoriei”, „apărarea trecutului, a tradiției și a moștenirii”. În această nouă interpretare, nu sacrul ci tradiția capătă o funcție importantă în definirea dreptei, în timp ce pentru stânga valoarea pozitivă și definitorie este „emanciparea”. Diferitele modalități de existență ale dreptei se datorează, afirmă Cofrancesco, modului în care este interpretat conceptul de tradiție: ca arhetip, ca preluare la modul ideal a unei epoci de răscruce în istoria omenirii, ca devotament față de națiune, ca memorie istorică, ca o comunitate de destin sau, în fine, ca înțelegere conștientă a complexității realului. Din acest punct de vedere, astfel precizat, „o persoană de dreapta este cea care se preocupă, înainte de toate, de apărarea tradiției; iar o persoană de stânga înțelege, mai presus de orice, să-și elibereze semenii din lanțurile impuse prin privilegiile de rasă, de pătură socială, de clasă, etc.” „Tradiție” și „emancipare” pot fi interpretate și ca scopuri finale sau fundamentale, la care nu va putea renunța nici una dintre părți: ele pot fi realizate cu mijloace diferite, în funcție de vremuri și de situații. Deoarece stânga și dreapta pot adopta pe rând mijloace asemănătoare, se poate produce o întâlnire sau o schimbare de roluri între ele, fără însă ca prin aceasta „să înceteze a mai fi ceea ce sunt”. Tocmai din această suprapunere în folosirea unor mijloace, afirmă Cofrancesco, se nasc confuziile ce stau la baza contestării dualismului. O propunere recentă a aceluiași autor vizează un alt criteriu de diferențiere între dreapta și stânga, și anume puterea, considerată când ca principiu de coeziune, când ca izvor al discriminării. Dreapta îl înțelege în primul sens, iar stânga în cel de-al doilea: „Cei de stânga sunt obsedați de abuzul de putere, cei de dreapta de nerespectarea legilor; primii se tem de oligarhie, generatoare de samavolnicii, ceilalți de anarhia care duce la sfârșitul unei conviețuiri civile.”

3. Al treilea autor luat în discuție de Bobbio este Elisabetta Galeotti, cu lucrarea sa Opoziția dreapta – stânga. Reflecții anlitice (1984). Autoarea reia în parte concluziile lui Laponce și propune ca termeni definitorii ierarhia, pentru dreapta, și egalitatea, pentru stânga. După cum se observă, Galeotti nu a contrapus egalității – inegalitatea, ci ierarhia, deoarece, consideră ea, termenul de „inegalitate” este mai „slab” decât cel de „ierarhie” și ar muta, pe nedrept, la dreapta, ideologia liberală. Deși liberalismul nu cuprinde toate ideile egalitare ce aparțin în mod obișnuit stângii, el nu trebuie confundat cu ideologiile pentru care inegalitatea între oameni este un dat natural , intrinsec, de neeliminat, ideologii ce pot fi denumite mai degrabă „ierarhice” decât „inegalitare”.

4. Studiile lui Marco Revelli, scot în evidență două aspecte foarte interesante. Primul aspect este legat de limbaj: cele două concepte „dreapta” și „stânga” nu sunt concepte absolute, ci relative. Ele nu sunt nici concepte „substanțialiste”, nici ontologice, și nici calități intrinseci ale universului politic, ci reprezintă o „topologie” politică determinată. Cu alte cuvinte, „dreapta” și „stânga” nu sunt termeni cu un conținut fixat pentru totdeauna, ci desemnează conținuturi diferite în funcție de epocă și de situații: de exemplu, în secolul XIX, stânga „se mută” dinspre mișcarea liberală, spre cea democrată și apoi spre cea socialistă. Relativitatea conceptelor iese la iveală dacă observăm că imprecizia conținuturilor, face ca:

„prin apropierea de centru, o anumită stângă să fie mai de dreapta față de stânga rămasă nemișcată, și, tot așa, o dreaptă care tinde spre centru să fie mai de stânga față de dreapta rămasă pe loc. În știința politică este cunoscut fenomenul denumit <<stângism>>, simetric celui intitulat <<dreptism>>, prin care tendința alunecării spre extremele pozițiilor are ca efect, în împrejurări tensionate social, formarea unei stângi radicale și a unei drepte radicale, față de cele oficiale: extremismul de stânga împinge stânga spre dreapta, iar extremismul de dreapta împinge dreapta mai spre stânga.”

Revelli propune acum cinci criterii de diferențiere a dreptei de stânga: conform timpului, diferența dintre dreapta și stânga provine din contradicția între stabilitate și schimbare; conform criteriului spațial, diferența se regăsește între principiile ierarhie vs. egalitate; după criteriul deciziei, autonomia se contrapune heteronomiei; după criteriul sociologic, avem contrapunerea elite aflate la putere vs. clase subalterne; în fine, ultimul criteriu, cel al cunoașterii, contrapune Logos-ul și Mythos-ul. Ca principiu fondator, observă Bobbio, egalitatea este singurul criteriu care rezistă, în timp ce celelalte duc la punerea sub semnul întrebării a înseși diferenței dintre stânga și dreapta, pierzându-și consistența de-a lungul timpului.

Totuși, democrația pluralistă se întemeiază pe cuplul dreapta – stânga, adică este un oximoron: dacă sânga are ca valoare centrală ”egalitatea”, lăsând în planul doi ”libertatea” și dreapta are ca valoare centrală ”libertatea”, lăsând în planul doi ”egalitatea”, tocmai această diferență își pune amprenta pe politica concretă a fiecărei diviziuni ideologice, menținând dinamismul sistemului democratic și posibilitățile de autoreglare.

Dacă admitem această concluzie, atunci pare să capete substanță afirmația potrivit căreia nu mai există ideologii de stânga și ideologii de dreapta, ci cuplul dreapta – stânga se regăsește în interiorul aceleiași ideologii: liberalismul. Voi exemplifica această afirmație printr-o scurtă prezentare a neoliberalismului și neoconservatorismului.

5.2 Neoideologiile

Neoliberalismul politico – social reprezintă, în esență, rezultatul unei suite de adaptări ale principiilor fundamentale ale liberalismului tradițional la noile realități istorice, la noul “spirit al timpului”, concretizat în particularitățile și cerințele societății industriale. Construcțiile teoretice cu privire la statul liberal și democrație, elaborate în secolele VIII-XIX, trebuiau revizuite, astfel încât, prin depășirea câtorva tabuuri clasice, să se poată adopta soluții mai realiste pentru noile probleme ce se cereau rezolvate:

Întărirea sistemului clasic al democrației, a cărui fragilitate a fost pusă în evidență de ascensiunea ideologiilor și partidelor politice extremiste, care au speculat cu succes și în mod legitim (prin intermediul votului) nemulțumirile sociale.

Elaborarea unui suport doctrinar care să motiveze diferite grade de intervenționism statal, minimizându-se de această dată “statul neutral”. Rezolvarea carențelor teoriei despre reprezentativitate și despre instituțiile consacrate ale reprezentării democratice, ca bază a unei conduite politice satisfăcătoare pentru întreaga comunitate națională.

Reabilitarea tuturor instituțiilor de bază ale statului (armată, universitate, biserică, etc.), instituții considerate slabe mai ales în planul autorității, datorită destrămării consensului politico – social din jurul valorilor liberale și confruntării lor cu o adevărată criză morală.

Identificarea unor căi și mijloace de autoapărare a statului liberal și a democrației parlamentare în fața atacurilor unor adversari din ce în ce mai redutabili.

Teoria politico – socială neoliberală are ca trăsătură distinctivă preocuparea de a concepe și de a impune reconcilierea dintre drepturile individuale și libertățile politice, cu intervenția masivă a statului în economie și în viața socială, în scopul atenuării contrastelor sociale, a preîntâmpinării crizelor economice, a inflației și a suprapunerii fenomenelor de supraproducție cu cele de subconsum. În plan politic, se urmărește ajustarea reciprocă între instituțiile statului și interesul individual, întărindu-se funcțiile economice și sociale ale statului fără a înăbuși însă inițiativa și spiritul antreprenorial.

Teoriile politice neoliberale care au debutat în anii 40, s-au constituit de-a lungul unor linii de gândire care privilegiau gândirea politologică elitistă (necesitatea constituirii unei clase guvernante, indispensabilă funcționării sistemului democratic), abordările sociologice de tip weberian a legăturilor dintre tehnicile de guvernare, mecanismele pieței libere și raționalitatea conducerii; orientarea normativist – juridică care a dus la perfecționarea concepției procedurale despre tehnicile democratice. Suprimarea vechilor polemici a cunoscut un moment de cotitură când Joseph Schumpeter a publicat, în 1942, lucrarea Capitalism, Socialism and Democracy, considerată și astăzi un fel de biblie a neoliberalismului politic. În acest volum, democrația liberală contemporană este fundamental redefinită: “Democrația este o metodă politică de guvernare sau, altfel spus, un anumit tip de organizare instituțională, ce urmărește să adopte decizii politice – legislative și administrative – , adică decizii ce nu sunt în măsură să facă abstracție de trebuințele umane și să devină un scop în sine, o metodă care să se detașeze de hotărârile pe care le impune în condiții istorice date. Deci, acesta trebuie să fie punctul de plecare al oricăror tentative ce vizează definirea democrației.” În această viziune, democrația și viața politică în ansamblul ei, se reduc la guvernarea de către “omul politic”, deoarece poporul nu poate decât să-și aleagă conducătorii, iar aceștia au ca unică sarcină decizia corectă.

Deteriorarea relației “originare” dintre aleși și alegători, motivată în noua viziune prin faptul că gestiunea politică presupunea din ce în ce mai multe aptitudini și cunoștințe “tehnice”, îi determină pe neoliberali să teoretizeze rolul imperativ al specialiștilor cu înaltă calificare (așa-zișii tehnocrați), rol comparabil cu acela al medicilor, singurii capabili să prevină sau să vindece maladiile bolnavilor.

Neoliberalismul se distinge prin tendința de a inversa practic relația dintre popor și reprezentanții săi: rolul poporului este limitat la sarcina de a desemna periodic membrii adunărilor reprezentative și, parțial, a furniza personal ministerial; în timp ce poporul este chemat doar să voteze, oamenii politici, pe baza legitimității electorale, își vor rezerva dreptul de a lua decizii. Mai ales hotărârile cu profunde implicații vor fi opera reprezentanților și a experților, iar poporul va putea acționa nemijlocit doar în situațiile în care se vor lua decizii de rutină. Prin urmare, democrațiile neoliberale contemporane sunt definite ca forme de guvernare a societății, ce se întemeiază pe atașamentul grupărilor sociale majoritare față de procedurile de reprezentare și de consultare periodică și pe asimilarea unor roluri tot mai importante de către experți în conducerea politică și economică.

Libertatea politică poate deveni efectivă în măsura în care drepturile și libertățile cetățenești, sunt dublate de o acoperire materială decentă, realizată nu de către instituțiile de caritate, ci prin grija expresă a statului. Această schimbare de optică prin care individualismul liberal tradițional urma să fie corectat și ponderat, a fost asociată cu recunoașterea necesității intervenției statului în economie pentru a asigura creșterea, în special în sectoarele de importanță strategică și în cele care nu atrăgeau inițiativa particularilor, pentru a preîntâmpina practicile de monopol și a evita falimentele. Statul cu funcții pozitive sau statul puternic era înțeles și ca agent de solidaritate. El va acorda un anumit sprijin sau va impune unele măsuri coercitive ori de câte ori libertățile cetățenești sau libertățile intrinseci ființei umane au nevoie de un asemenea sprijin pentru a se manifesta și pentru a fi protejate. În consecință, indiferent de extinderea competențelor sale, statul liberal se distinge de celelalte tipuri de stat deoarece întărirea puterii este călăuzită de ideea consacrării libertăților, nu de preocuparea de a impune, deghizat sau fățiș, anumite discriminări și privilegii.

Statul neoliberal sau “Welfare state” își asumă funcții economice de conducere a ramurilor strategice, indiferent de titularul proprietății, de încurajarea producției prin mijloace financiare, de ocuparea forței de muncă, de impozitare riguroasă a veniturilor și de asigurarea accesului tuturor cetățenilor la anumite tipuri de servicii. Două sunt formele utilizate de stat pentru controlul dezechilibrelor: intervenția directă și cea indirectă. Prin intervenția directă, statul, folosindu-se de mijloacele autorității, acționează pe calea constrângerii și a reglementării, impunând, autorizând și modelând activitățile economice, inclusiv condițiile de distribuire și de consum, obligând întreprinderile particulare să se conformeze hotărârilor guvernamentale. Pe această cale statul nu-și propune să exercite activități economice sau să se substituie inițiativei particulare ci doar să orienteze economia într-un anumit sens. Prin intervenționismul direct, când statul se substituie individului ori i se asociază, puterile publice exercită ele însele activități economice fie prin crearea unui puternic sector de stat, fie prin investiții sau participări cu acțiuni la capitalul întreprinderilor private.

Extinderea funcțiilor de protecție și de regularizare socială ale statului s-a tradus în ultimele decenii mai ales printr-o creștere a cheltuielilor publice și a celor administrate de autorități (îndeosebi a cheltuielilor cu destinație socială), într-un ritm superior aceluia al produsului intern brut. Această tendință, accentuată mai ales în anii ‘80, a fost însoțită de fenomene negative precum șomajul și de declinul prestațiior sociale. Problema finanțării politicilor sociale s-a agravat atât datorită rezistenței unor categorii de contribuabili față de creșterea fiscalității, cât și datorită tolerării activităților specifice economiei subterane. Aceste manifestări constituie expresia unei crize de legitimitate ce ține de performanțele în descreștere ale intervențiilor publice, de dezvoltarea efectelor lor perverse, de dificultățile de folosire a forței de muncă, de întârzierea sau blocarea inovațiilor, etc. Această criză își are originea atât în modurile de intervenție anonime, masive și centralizate ale statului cât și în renașterea valorilor specifice autonomiei și libertăților individuale. Neoconservatorismul: Ample dezbateri, purtate mai ales în deceniile opt și nouă, au pus în discuție unele dintre categoriile de bază ale neoliberalismului, care datau din anii ‘30-’40. Astfel, preocupările de a aduce la zi neoliberalismul politic și de a depista căi și modalități de revitalizare a gândirii politicii liberale au fost axate mai ales pe următoarele teme: reevaluarea relațiilor dintre liberalism și stat; reevaluarea relațiilor dintre liberalism și democrație, implicații posibile ale noilor structuri sociale de factură postindustrială și informațională asupra culturii liberale și a politicii de tip liberal în perspectiva secolului al XXI-lea.

Pe acest fond problematic și ideologic, neoconservatorismul a reactualizat prin unii dintre exponenții săi (Robert Nozick, David Friedman, Friedrich Hayek, Francis Fukuyama, etc.) mitul clasei de mijloc. Totodată, a fost plasată în orbita criticii teoria despre vechile clase și a fost elaborat proiectul despre “noua clasă intelectuală”, categorie socială ce reunește oameni care, deținând capital cultural, sunt în măsură să devanseze, prin importanță și poziții în sistemul de decizii politic și economic, pe cei mai mulți dintre marii posesori de avuții materiale. Dezbaterile asupra rolului statului se structurează în principal pe două poziții teoretice. Pe de o parte, este propusă o viziune fundamentalistă de către adepți și promotori ai statului minimal: eliminarea social – etatismului prin încurajarea pieței deplin libere, prin politica de privatizare și de stimulare a concurenței în economie, prin soluționarea problemelor de muncă, de sănătate și de educație ale oamenilor prin mijloace apolitice, deci fără a mai implica autoritățile în chestiuni de securitate socială.

“Principala noastră concluzie se rezumă la aceasta: un stat minimal care se limitează la funcții restrânse de protecție contra forței, furtului, fraudei, la aplicarea contractelor și așa mai departe, este justificat; orice stat, indiferent cât de puțin și-ar extinde competențele, va încălca drepturi ale anumitor persoane, libere să refuze efectuarea unor sarcini și, prin aceasta, statul își anulează orice legitimitate; în sfârșit, statul minimal este cu atât mai puțin fragil cu cât este mai legitim”

Proprietatea individuală împreună cu piața și libertatea formează un triunghi ce nu poate fi disociat. Proprietatea privată, naturală și veșnică, constituie temelia ordinii sociale, condiția esențială a prosperității fiecăruia și unica garanție a libertății individuale. Pe de altă parte era propusă o viziune a statului moderat, conform căreia salturile civilizației din perioada societății de consum au fost posibile tocmai datorită implicării manifeste a statului. De acea, principalele experiențe sociale și economice din anii marii creșteri nu pot fi nici abandonate, nici ocultate ci, pe baza lor, urmează a fi concepută o nouă alianță între societate și stat, care să contribuie la deblocarea economică și la diminuarea tensiunilor sociale. Statul minimal nu va rezolva prin exacerbarea individualismului problemele prezente și de perspectivă a civilizației. Această linie de gândire este identificată sub denumiri precum stat moderat, stat civilizat, stat al ajutorării selective, stat limitat, etc. Reprezentanții săi sunt preocupați să valorifice în noile condiții experiența pozitivă acumulată de „Welfare State”, să țină seama de succesele și eșecurile acestuia. De asemenea, evaluând evoluțiile economice și sociale pe care le-au cunoscut țările occidentale în intervalul ultimului sfert de secol se formulează tot mai des avertismente cu privire la faptul că societățile dezvoltate acumulează mai ales tensiuni și contradicții, și se apropie, inevitabil, de un moment de saturație, de un punct critic, de limita de toleranță pe care o pot suporta națiunile libere.

Teoria statului moderat este argumentată din perspectiva principalelor științe socio-umane, economice, politice, sociologice. Strădaniile de a contura o altă identitate neoliberalismului s-au concretizat în anii ‘80 într-un model de politică de tip liberal, apreciat ca adecvat și aplicabil la frontiera dintre secolul XX și cel următor. Structurarea acestui model se bazează pe evidente și insistente reîntoarceri la tradițiile și matricea liberalismului clasic. Este deosebit de elocventă abandonarea unor noțiuni și sintagme acreditate de neoliberali după al doilea război mondial: redistribuire a veniturilor, justiție socială, stat al bunăstării generale. Concomitent se înregistrează revirimentul ideilor despre suveranitatea inițiativei private, despre rolul neîngrădit al pieței libere, care sunt repuse în circulație și utilizate frecvent prin raportare directă la repere tradiționale: familie, comunitate, responsabilitate personală, proprietate individuală, ordine naturală, etc. Complementaritatea dintre inovare și restaurare în dinamica liberalismului dezvălui unitatea intrinsecă a două tendințe contrarii care definesc devenirea ideologiilor moderne, expresii ale conștiinței societăților contemporane. Sfidarea lansată de grupările neoconservatoare odată cu mijlocul deceniului al optulea se prezintă atât ca o reîntoarcere la trecut cât și ca o tentativă de a oferi, din perspectiva dreptei democratice, un răspuns derivei politice și morale, dificultăților întâmpinate de statul social și întreprinzător, ca o strădanie de a specula lipsa de idei – forță ale stângii și incapacitatea acesteia de a privi cu atenție, inteligență și spirit critic marile provocări ale timpului nostru.

Direcțiile fundamentale de dezvoltare a lumii, solicită intervenții politice și programatice incisive, care să propună sinteze corespunzătoare de eficacitate socială și politică, să conceapă componente instituționale ale democrației și statului mai strâns corelate cu atitudinile și opțiunile societății civile, capabile să ofere cetățenilor cât mai multe garanții în legătură cu libertățile și drepturile ce le sunt acordate prin documentele juridice și politice fundamentale. Asemenea coordonate ale principalelor teorii sociale sunt cu atât mai necesare cu cât revoluția neoconservatoare dezvăluie preferința de a disloca sediile consacrate ale puterii politice și raporturile dintre acestea și de a configura noi centre de decizie și influență politică.