Politicul In Presa Locala

=== Politicul in Presa Locala ===

CAPITOLUL I

IMPACTE POLITICE ALE MASS-MEDIA

Care sunt efectele politice ale mass-media și cum se produc?

1.2. Rolul politic al media contemporane

CAPITOLUL II

PRESA, A PATRA PUTERE ÎN STAT

2. 1. Definirea presei

2.2. Evoluția presei în decursul timpului. Clasificare

2.3. Rolul presei

CAPITOLUL III

LIBERTATEA SI RASPUNDEREA IN MASS-MEDIA

3.1.Libertatea presei

3.2.Drepturile si indatoririle presei

3.2.Drepturile si indatoririle presei

CAPITOLUL IV

Mass-media si influenta lor asupra publicului

4.1 Caracteristicile efectului mass-media

4.2 Atentia selectiva si comunicarea in doua trepte

4.3 Normele de grup

4.4. Macroefectele mediatice

CAPITOLUL V

Manipularea si persuasiunea in mass- media

Mass-media si persuasiunea

Mass-media si persuasiunea

CAPITOLUL VI

Fenomene care influenþeazã comunicarea politicã

6.1. Contextul în care trebuie înþeleasã comunicarea politicã

Fenomene care influenþeazã comunicarea politicã

CAPITOLUL VII

Aspecte ale presei romanesti postdecembriste

7.1. Situația presei în perioada 1945-1989

7.2. Situația presei între 1990-1995

7.3. Situația presei după 1996

7.4. Mass-media în prezent

CAPITOLUL VIII

Exista oare ,,sistemul mediatic post-comunist”?

Capitolul IX

Opinia publică și mass-media

9.1. Opinia publică – un despot modern și capricios

9.2. Lumea din afară și imaginile din mințile noastre

9.3.Opinia publică – părerea publicului, a maselor într-o anumită chestiune

Orientarea politică a presei din Argeș – studiu de caz

Definirea obiectivelor și a metodologiei

CAPITOLUL I

IMPACTE POLITICE ALE MASS-MEDIA

Politica constituie cursa pentru obținerea puterii și exercițiul ei, pe când mass media sunt actorii efectivi în ambele procese. În democrație, media opereazã cu un anumit grad de libertate care le permite sã urmãreascã activitãțile zilnice ale guvernãrii.

Davison (1965) puncta cã multe dintre caracteristicile asociate democrației depind de accesul liber al tuturor grupurilor sociale la mijloacele de comunicare, atât ca emițãțor, cât și ca receptor. Acestea include competiția nonviolentã pentru puterea politicã între diferitele grupuri dintr-o țarã, priceperea acestora de a influența dinafara conducerii acțiunile acesteia din urmã și s-o sprijine mai mult prin persuasiune și mai puțin prin forțã, pentru a realiza politica sa internã.

Care sunt efectele politice ale mass-media și cum se produc?

Întrebarea cum poate mass media influența viața politicã poate fi privitã din

douã puncte de vedere.

În primul rând putem pleca de la importanța mass media în procesul politic continuu, în campaniile electorale și evenimentele politice zilnice. Tot aici încercãm sã descoperim prin ce mijloace, media are succes în difuzarea informațiilor politice, în realizarea ordinii de zi în dezbaterile și competițiile politice, formând și modificând imaginea candidaților, schimbând atitudinile și sentimentele electoratului și convingând oamenii sã voteze pentru un candidat în detrimentul altuia.

În al doilea rând vom avea în vedere argumentele și evidența legãturilor despre cum media influențeazã natura și structura sistemului politic însuși.

Din ce în ce mai mult, criticii și observatorii își pun întrebãri dacã mass media are vreun rol în procesul schimbãrii naturii sistemului politic aici sau în oricare altã parte.

Cum mass media s-a transformat într-o instituție puternicã, ele au atras atenția observatorilor care s-au întrebat dacã media este suportul public de subminare a instituțiilor politice, schimbând atitudinile de bazã a acestuia fațã de politicã, modificând relațiile de putere din cadrul electoratului, schimbând natura procesului care consacrã puterea sau trecând cultura politicã generațiilor ulterioare. De exemplu, efectul cumulat al media poate modifica normele și valorile de bazã privitoare la procesul politic.

1.2. Rolul politic al media contemporane

Rolul politic al media contemporanr cunoaște manifestãri mult mai complexe și variate. Ca purtãtoare de cuvânt a diferitelor grupuri de interese ele constituie o sursã de informație pe baza cãreia își definesc opțiunile și iau decizii atât politicienii cât și diversele categorii ale electoratului. Puterea de influențã a mass media rezidã în faptul cã ele sunt percepute ca surse mai atrãgãtoare și mai credibile, fiind totodatã și mai accesibile decât sursele partizane.În plus, acestea au capacitatea de a stabili “calendarul” și “ierarhia” problemelor de actualitate, de a defini consensul asupra problemelor de interes public

D. McQuail enumerã printre consecințele politice ale comunicãrii de masã urmãtoarele: scãderea în importanța a campaniei politice directe (campania “face-to-face”); valorizarea mediaticã a personalitãții liderilor (devine foate importantã “personalitatea telegenicã” în campaniile electorale); delocalizarea campaniei; deplasarea accentului spre forme de competiție între partide care valorizeazã performanța (mediaticã) în defavoarea ideologiei; depolitizarea alegerilor locale și a conducerilor locale; sporirea atenției acordate de politicieni opiniilor electoratului.

Oamenii care voteazã, electoratul, constituie audiența media. Astfel, când vorbim despre efectele media asupra votanților luați individual, ne gândim la modul în care oamenii mediei folosesc influența privind percepția și comportamentul politic. Mass media implicatã în procesul politic zilnic nu se limiteazã la alegeri, ci include o mulțime de activitãți extinse de la reportaje privind acțiunile obișnuite de conducere pânã la programe de televiziune de tip spectacol cu teme și mesaje politice. Oricum, cea mai importantã perioadã în care se pot percepe efectele media este campania electoralã.

Cercetãrile anterioare au dus la substanțiale puncte de vedere privind modul în care campaniile electorale afecteazã oamenii și cum reacționeazã ei în campanie. Mai întâi, cadrul însuși s-a schimbat; acesta a modificat relația dintre media și instituțiile politice.Încã din 1940, am vãzut starea diferitelor stiluri de viațã, diferențele dintre generații, declinul semnificativ al marilor instituții ca religia și familia, apariția puterii noilor grupuri de interese și consecințele provocate de evenimentele internaționale.

Mai mult, acești factori par sã se concentreze deoarece cercetãtorii și-au schimbat modul de a gândi, pe parcurs, de la munca de cercetare începutã în 1940. Foarte important este faptul cã loialitatea fațã de partide și organizații a decãzut drastic deoarece alegãtorii și-au distribuit atenția între mai multe partide. Alegãtorii își bazeazã deciziile lor de vot mai degrabã pe teme și imagini, decât pe afiliația fațã de partide. În același timp, televiziunea și-a sporit dominația scenei politice. Poziția media a suferit multe schimbãri substanțiale care a dus la sporirea într-o mare mãsurã a potențialului efectelor media.

Modul în care media influențeazã alegãtorii în timpul campaniilor este un proces mult mai complex. Nici un factor singur nu apare ca cel mai important. Astfel, descoperim cã media afecteazã oamenii în anumite moduri, în condiții speciale și în timpul etapelor distincte ale campaniilor politice.

Privitor la modul în care media transmite informații politice cãtre public în timpul campaniei electorale, s-a descoperit cã reportajele privind diferiți candidați din 1976 erau relatate cu multǎ convingere pentru ca votanții sǎ cunoascǎ programele lor electorale. Ziarele pǎreau sǎ fie în general superioare știrilor TV în transmiterea informațiilor de campanie, acestea fiind relatate mai în amǎnunt.

S-a descoperit cǎ folosirea cǎ folosirea ziarului în cadrul campaniei electorale prezicea corectitudinea cunoștințelor despre rezultatele campaniei, pe când știrile TV vǎzute nu aveau legǎturǎ cu acestea. Totuși, atât TV cât și ziarele au o influențǎ egalǎ în sporirea conștientizǎrii evenimentelor, cel puțin printre membrii interesați ai electoratului.

Varietatea media poate acționa pentru sporirea cunoștințelor politice, o mare importanțǎ în acest sens având-o și publicitatea politicǎ. Chiar și copii par sǎ învețe despre candidați din reclamele politice. Vizionarea întrunirilor partidelor și dezbaterilor dintre candidații prezidențiali sporesc de asemenea cunoștințelor despre pozițiile candidaților.

Numeroase alte studii confirmǎ succesul media în învǎțarea oamenilor despre candidați și rezultate. Oamenii uitǎ adesea ceea ce vǎd la televizor; printr-un studiu s-a demonstrat ca 5% dintre telespectatori își pot aminti conținutul unui program electoral al unui candidat politic, dar nu mult timp dupǎ ce l-au vǎzut. Totuși aceste informații pot reveni în mintea oamenilor mai târziu prin intermediul unor aluzii potrivite.

Oamenii învațǎ chiar și când interesul este mic. Zukin și Snyder (1984) au avut în vedere douǎ grupuri în timpul alegerilor din 1980 din SUA. Ele aveau în comun faptul cǎ nu prezentau nici un interes fațǎ de alegeri; în timp ce unii trǎiau într-un mediu media bogat, ceilalți erau într-un cadru media sǎrac. Primii au devenit cu 40% mai interesați sǎ capete informații privind alegerile prezidențiale fața de cei din urmǎ. Astfel, chiar și în absența unor motivații active, oamenii învațǎ despre campania electoralǎ.

Media poate produce fie activarea și menținerea interesului politic, fie apatie. Aducând sistematic în atenția oamenilor problemele politice, mass media poate spori interesul oamenilor pentru viața politicǎ. Și, cum aratǎ B. Berelson cu cât media accentueazǎ mai mult asupra unei probleme, cu atât se manifestǎ mai puținǎ indecizie în rândul publicului.

Analizându-se apatia ca efect al comunicǎrii de masǎ, se expliciteazǎ resorturile și sursele mediatice ale apatiei. Accesibilitatea, caracterul deconectant și distractiv al celor mai multe dintre conținuturile comunicǎrilor de masǎ pot diminua interesul politic al unor oameni. Mesajele de naturǎ evazionistǎ cu efectul lor de detensionare psihologicǎ poate slǎbi receptarea problemelor politice, nemaivorbind de faptul cǎ aceste mesaje servesc adeseori ca un mijloc pentru a distrage atenția oamenilor de la problemele politice. Dupǎ cum disconfortul resimțit de receptorii care au complexul incompetenței în fața problemelor complexe – dificil de înțeles de cǎtre omul de rând – are ca rezultat retragerea acestor categorii de indivizi în securitatea relativǎ a problemelor individuale și în confortul psihologic al vieții personale.

Când oamenii preiau informații din mass media în timpul campaniei electorale, ei sunt de asemenea expuși unui set de prioritǎți (agenda – setting). Cu toate cǎ agenda- setting poate interveni în orice moment, campaniile electorale constituie o ocazie idealǎ de a percepe acest proces, deoarece campaniile tradiționale conțin o „agendǎ” cu temele candidaților. În termeni simpli, media selectând unele probleme și ignorând altele realizeazǎ o agendǎ politicǎ care spune oamenilor ce probleme ar trebui sǎ fie în agenda lor personalǎ și în ce ordine.

Pentru a avea un impact de tip „agenda-setting” media trebuie sǎ stabileascǎ legǎturile dintre temele de înaltǎ importanțǎ cu alte simboluri și idei, ca de exemplu credibilitatea generalǎ a unui candidat la președinție.

Agenda-setting pare sǎ aibǎ efect mai ales asupra alegǎtorilor care au nevoie de informații, cu prioritate, pentru a lua o decizie, dar care sunt lipsiți de angajamente și interese în politicǎ, și care ar putea interfera cu cele ale agendei media.

Membrii care aparțin grupurilor de interes politic tind de asemenea sǎ contracareze agenda media pentru ca acestea furnizeazǎ propriile lor agende.

Agenda media nu este o simplǎ imitație a agendelor candidaților. Ea are în vedere și probleme pe care candidații preferǎ sǎ le ignore. Un studiu al lui Patterson (1980), cu privire la alegerile din 1976 din SUA, aratǎ cǎ deși problemele de politicǎ și conducere erau în top pe listele oamenilor înainte de campanie, ele au coborât în timpul campaniei, deoarece modul de a gândi al oamenilor a reflectat interesele presei mai mult decât pe cele ale candidaților. În aceste campanii s-a descoperit cǎ presa joacǎ un rol major în stabilirea ordinii de zi a imaginii candidatului, a calitǎților și atributelor lui.

Kenneth Boulding (1971) vede în media o formatoare de imagine care este cheia în decizia de vot. În aceastǎ epocǎ electoratul a fost influențat mai mult de proiectarea imaginii candidaților decât de programele lor politice.

În timp ce media este cu certitudine un mijloc important de rǎspândire a informației care o transformǎ într-o constructoare de imagine, priceperea ei de a schimba imaginea candidaților este însǎ cu certitudine limitatǎ. Mici schimbǎri ale acestora au rezultat din reclamele TV. Kinder (1978) sugera cǎ alegǎtorii construiesc imaginea candidaților pornind de la propriile lor opinii despre politicǎ. De exemplu, alegǎtorii care admirǎ un candidat îl vǎd ca pe o promisiune pentru realizarea politicii pe care o doresc, în timp ce candidații care nu corespund punctelor lor de vedere sunt „îndepǎrtați”.

Abilitatea media de a modifica imaginea candidaților pare mult mai performantǎ în perioada de început a campaniei sau între alegeri. Mendelsohn și O`Keefe (1976) argumenteazǎ cǎ disputa privind imaginea candidaților și poziția temelor acestora este foarte importantǎ din mai multe puncte de vedere. Ei au considerat cǎ ambele sunt importante pentru deciziile de vot a celor care se hotǎrǎsc la începutul campaniei, în timp ce amândouǎ sunt mai puțin semnificative pentru cei care decid târziu.

Putem spune cǎ atât mass media cât și comunicarea interpersonalǎ sunt importante în dovedirea materialului brut necesar formǎrii imaginii candidaților . Becker și Doolittle (1975) au descoperit cǎ uneori deși existǎ o creștere a frecvenței, iar evaluarile sunt în creștere sǎ urmeze o diminuare a rezultatelor electorale care pot eventual sǎ ducǎ la o cǎdere bruscǎ a convingerilor electoratului fațǎ de unul dintre candidați. Saturația poate surveni când electoratul se plictisește de publicitatea supraabundentǎ. De asemenea, publicitatea politicǎ negativǎ poate avea efect de bumerang și poate duce la adoptarea de cǎtre electorat a unei atitudini negative.

Sunt multe surse de influențǎ care pot împinge alegǎtorii într-o direcție sau alta . Afilierea partidelor, comunicarea interpersonalǎ cu familia și prietenii și valorile personale, toate constituie un complex de factori care afecteazǎ decizia finalǎ de vot, care poate fi o decizie de a nu participa la vot.

CAPITOLUL II

PRESA, A PATRA PUTERE ÎN STAT

Datorită rolurilor sale de formare, influențare și/sau manipulare a opiniei publice este clar că presa reprezintă o putere în stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice au fost influențate de apariția unor informații în presa. Aceasta nu este o situație foarte confortabilã pentru presa, deoarece trebuie să facă față unui număr crescut de condiționări de natură politică, economică și socială care, prin însumare, îi pot anula eficiența acțiunii. Pentru a fi eficientă în acțiunile ei, presa trebuie să fie independentă; acest lucru este relativ atât pe plan național dar și internațional. Nu putem vorbi de o obiectivitate absolută deoarece și presa este reprezentată de oameni, care pot fi mai mult sau mai puțin obiectivi, în funcție de subiectul tratat, situație, implicarea sau neimplicarea în situația prezentată în presa, și nu în ultimul rând în funcție de apartenența sau simpatia pentru un anumit segment politic, în funcție de gradul de cultură și de experiența profesională a ziariștilor. Pe de altă parte independența editorială a presei și profitabilitatea ei nu pot fi păstrate într-o economie de piață. Ziarele, revistele, emisiunile sunt urmărite în funcție de diverși factori: cultură, educație, situație socială. Nu putem pretinde unui șomer sau unui om care are dimpotrivă o situație materială profitabilă dar este lipsit de o educație de nivel mediu să cumpere reviste sau să urmărească emisiuni cu caracter cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de latura relaxanta, de divertisment a presei care de multe ori are un caracter informațional precar chiar degradant în ceea ce privește caracterul formativ. În acest fel, o presa de calitate din punct de vedere educațional, formativ nu poate fi accesat nici de cei interesați – din lipsa de bani – dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-și ridica nivelul educațional, și care au situații materiale bune, datorită lipsei de instrucție a persoanelor respective.

2. 1. Definirea presei

Prin presă se înțelege totalitatea modalităților de comunicare care pot ajunge la un numar foarte mare de oameni. Presa este o forma de exprimare a libertății de gândire care contribuie la formarea opiniei publice. Ea contribuie la schimbul de idei și pluralismul de idei.

2.2. Evoluția presei în decursul timpului. Clasificare

Presa s-a manifestat în decursul timpului în funcție de posibilitățile de comunicare pe care le aveau oamenii la un moment dat. Noțiunile de spațiu și timp sunt noțiuni cheie în analiza istoriei modului de transmitere al informațiilor.

La început, înainte de apariția tiparului informația circula pe cale orală. Reprezentanții puterii politice și administrative transmiteau hotărârile, înștiințările pe cale orală, prin viu grai; oamenii erau chemați în mijlocul cetății, în piețele publice pentru a li se comunica diverse lucruri: hotărâri legislative (taxe, biruri pe care le aveau de plătit etc.), proclamarea unor titluri nobiliare, înștiințări privind victoria sau dimpotrivă înfrângerea în razboi etc. Informația circula în comunități restrânse.

Odată cu apariția tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, comunicarea între oameni începe să se extindă. Exista începând cu acest moment posibilitatea de a stoca informația, de a o multiplica și de a o răspândi.

În țările romane, tiparul apare prima data abia in secolul al XVIII-lea, datorită eforturilor depuse de Mitropolitul Antim Ivireanul în Muntenia. La început noua invenție, tiparul este folosită doar pentru a tipări și răspândi carți din diverse domenii. Problema periodicității apariției unui material informativ (revistă, ziar) apare mult mai târziu dupa 1600.

Ziarele au fost primul mijloc de informare de mare audiență. Acestea au apărut în secolul al XVII-lea, iar în secolul al XIX-lea cele mai respectate, precum The Times în Marea Britanie, exercitau o influență puternică asupra clasei mijlocii educate care forma “opinia publică”.

Mai târziu, datorită unui sistem de învățământ îmbunătățit și datorită progresului economic s-au creat condițiile unei audiențe a presei scrise. Ziarele care să satisfacă cerințele publicului cititor au apărut în SUA în anii 1870 și 20 de ani mai târziu în Marea Britanie. În țările romane primele reviste și ziare apar în secolul al XIX-lea. În secolul al XX-lea, odata cu aparitia radioului si a televiziunii, presa intra intr-o noua etapa de dezvoltare datorita acestor posibilitati de comunicare.

Daca ne referim la ultimii 7-8 ani, datorita dezvoltarii comunicarii prin reteaua Internet, trebuie sa amintim si presa transmisa si receptionata folosind acest ultim mod de comunicare. Prin urmare, tinand cont de aspectele prezentate mai sus, in momentul de fata, presa se poate clasifica in functie de modul de transmitere si receptionare a informatiei in urmatoarele categorii: presa scrisa (difuzata prin intermediul ziarelor si revistelor), presa vorbita (radioul, televiziunea), presa transmisa prin alte mijloace cum ar fi Internetul.

Se mai poate face o clasificare a presei in functie de periodicitatea aparitiei: presa cu aparitie zilnica, cu aparitie saptamanala (hebdomandare), cu aparitie lunara sau trimestriala.

De asemenea, in functie de continutul informational presa poate suferi diverse clasificari (sportiva, politica, economica, literara, teatrala, stiintifica, informationala, academica etc.).

2.3. Rolul presei

Functiile presei sunt urmatoarele: de transmitere a informatiei, de educatie, de formare, influentare si de manipulare a opiniei publice, de educatie, de divertisment.

Functia de educatie: continutul informatiei si modul de prezentare contribuie la educarea publicului. Functia de educatie se realizeaza prin: actiuni de popularizare a stiintei si culturii (de exemplu majoritatea emisiunilor transmise de Radio Romania Cultural, Radio Romania Muzical, diverse emisiuni de pe diverse posturi TV – de exemplu Teleenciclopedia, Atlas, Drumuri europene, Din viata animalelor la TVR1 si TVR2, Infomania – emisiune cu noutati din domeniul informaticii, emisiunile transmise de canalele internationale Discovery – reportaje stiintifice, istorice-, National Geographic, Animal Planet – informatii despre viata animalelor). De asemenea si presa scrisa contine informatii din diverse domenii care contribuie la educarea populatiei (de exemplu revistele culturale ca "Romania literara", "Secolul XX", "Magazin istoric"), revistele cu caracter stiintific "Arborele lumii", "Terra"), reviste si ziare cu informatii economice ("Revista economica", "Ziarul financiar" etc.) Functia de relaxare, divertisment: Aparitia in presa scrisa a unor publicatii care au un astfel de continut (Revista Rebus, diverse ziare si reviste pe teme sportive, reviste si ziare de divertisment, emisiuni de divertisment la Radio sau TV – de exemplu "Surprize, surprize" la TVR1, "Unda vesela" la Radio Romania actualitati etc.).

Functia de formare, influentare si manipulare a opiniei publice: continutul informational relativ la un anume subiect de interes general, de exemplu din domeniul politic, economic sau social transmis in mod asemanator sau identic prin mai multe mijloace de comunicatie (ziar, radio, TV, Internet) poate forma si/sau influenta opinia celor care receptioneaza acea informatie. Daca acea informatie este eronata sau deformata, atunci se poate vorbi de manipularea opiniei publice. De exemplu sa luam o informatie din domeniul economic: pretul gazelor naturale va creste ca urmare a pierderilor inregistrate in transportul si furnizarea acestora in lunile in care temperatura a fost foarte scazuta. Aceasta stire nu poate fi verificata de catre cetateni deoarece ei nu cunosc problema respectiva si nu li se furnizeaza toate datele care au dus la o astfel de decizie de crestere a pretului gazelor naturale. Insa oamenii pot face legatura cu alte informatii pe care le-au primit sau cu experiente traite direct si pot avea in aceasta problema anumite indoieli; in conditiile in care tara noastra are o rezerva de gaze, in conditiile in care numarul consumatorilor industriali a scazut la mai mult de jumatate fata de anul 1990, iar in alte tari fara resurse, pretul gazelor si in general pretul energiei este mai mic, concluzia logica ar fi aceea ca si in Romania pretul energiei si al combustibililor ar trebui sa scada. Datorita nefurnizarii, tainuirii, unor informatii importante relativ la acest subiect, putem vorbi de o "manipulare a opiniei publice" in scopul prevenirii unor manifestatii si actiuni de protest fata de aceste masuri economice.

CAPITOLUL III

LIBERTATEA SI RASPUNDEREA IN MASS-MEDIA

Articolul 30 din Constitutia Romaniei, legea fundamentala a tarii, garanteaza "libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public". Presa este, pe drept cuvant a patra putere in stat, o putere ce nu poate fi, dar nici nu trebuie ingradita caci asta ar insemna privarea de libertate a gandirii pentru un popor intreg.

Gandurile si parerile noastre oricat de mult am dori sa le consideram originale, nu sunt altceva decat rezultatul informatiilor pe care le asimilam in mod constient si pe care mai apoi le prelucram ajungand a considera ca ne apartin in totalitate.Tocmai de aceea puterea presei este imensa, dar si periculoasa.

Intr-un stat democratic, presa trebuie sa fie libera. Libertatea de exprimare nu trebuie insa confundata cu libertinajul. Libertinajul reprezinta exprimarea opiniiilor fara o raportare a acestora la normele civilizate de comunicare, fara raportarea la morala, la etica.

Datorita rolurilor sale de formare, influentare si/sau manipulare a opiniei publice este clar ca presa reprezinta o putere in stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice au fost influentate de aparitia unor informatii in presa. Aceasta nu este o situatie foarte confortabila pentru presa, deoarece trebuie sa faca fata unui numar crescut de conditionari de natura politica, economica si sociala care, prin insumare, ii pot anula eficienta actiunii. Pentru a fi eficienta in actiunile ei, presa trebuie sa fie independenta; acest lucru este relativ atat pe plan national dar si international. Nu putem vorbi de o obiectivitate absoluta deoarece si presa este reprezentata de oameni, care pot fi mai mult sau mai putin obiectivi, in functie de subiectul tratat, situatie, implicarea sau neimplicarea in situatia prezentata in presa, si nu in ultimul rand in functie de apartenenta sau simpatia pentru un anumit segment politic, in functie de gradul de cultura si de experienta profesionala a ziaristilor. Pe de alta parte independenta editoriala a presei si profitabilitatea ei nu pot fi pastrate intr-o economie de piata. Ziarele, revistele, emisiunile sunt urmarite in functie de diversi factori: cultura, educatie, situatie sociala. Nu putem pretinde unui somer sau unui om care are dimpotriva o situatie materiala profitabila dar este lipsit de o educatie de nivel mediu sa cumpere reviste sau sa urmareasca emisiuni cu caracter cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de latura relaxanta, de divertisment a presei care de multe ori are un caracter informational precar chiar degradant in ceea ce priveste caracterul formativ. In acest fel, o presa de calitate din punct de vedere educational, formativ nu poate fi accesat nici de cei interesati – din lipsa de bani – dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-si ridica nivelul educational, si care au situatii materiale bune, datorita lipsei de instructie a persoanelor respective.

3.1.Libertatea presei

Cand abordam relatia deontologie-mass-media, aspectele sunt complicate si cer multa prudenta fiindca prin natural or, mass-media sunt in acelasi timp ,,industrie, serviciu public si institutie politica”.

Industrie, pentru ca azi mijloacele de comunicare in masa au o structura industriala, fiind organizate in puternice trusturi de presa, cunoscute adesea sub numele de concerne.

Acestea dispun de fonduri uriase, difuzeaza informatii pentru intrgul ,,sat planetar” si reprezinta de fapt interesele economice si politice ale actionarilor. Acestia, in functie de propriile interese si profituri, hotarasc ce si cum trebuie relatat.

Specialistii in manipulare stiu foarte bine ce inseamna sintagma ,,ublu teatru de marionete”, atunci cand descriu mecanismele imagologiei (o noua stiinta a comunicarii, care este un nou system de semen, dar in acelasi timp si un sistem de control si stapanire a realitatii).

Dublu teatru de marionette se refera la structura concreta in ierarhia noii comunicari: pe primul nivel se afla politicienii ( marionetele la vedere) care sunt trasi de sfori de catre ziaristii creatori de opinie, care la randul lor fac (constient sau nu) cartile jocului de interese ale actionarilor marilor concerne internationale.

Acestia sunt foarte puternici, decide moda si voga in politica prin instrumentele care le stau la indemana care le stau la indemana: publicitate agresiva, sondaje comandate.

Daca adaugam acestui fapt si intregul arsenal al asa-numitei ,,noua comunicare politica” sau marketingului politic, putem usor corela notiunile de ,,industrie” si ,,institutie politica” atribuite de catre specialistii in comunicare acestor gigantic mass-media.

Cat despre statutul lor de serviciu public, lucrurile sunt interpretabile. Astfel, un patron de ziar american declara fara nici o jena: ,,Un ziar este o intreprindere private care nu datoreaza nimic utilizatorilor, acestia neacordandu-I nici o autorizatie”.

Insa puterea u orice prêt abcolvita de orice responsabilitate intr-un domeniu atat de puternic precum mass-media, a starnit ingrijorare in randurile cercetatorilor din stiintele sociale care au tras un puternic semnal de alarma. Fiindca in majoritatea tarilor dezvoltate i se recunoaste rangul de serviciu public.

Mass-media isi exercita acest drept legal in numele cetatenilor, al opiniei publice. Nu intamplator, chiar in SUA, tara cu cel mai liberal sistem constitutional in perioada interbelica, s-a studiat atent deontologia mediatica, efectele mass-media asupra vietii politice.

A inceput sa se vehiculeze tot mai mult termenul de ,,responsabilitate sociala” a mass-media, ceea ce, liber se traduce prin faptul ca ziaristii dau socoteala pentru ceea ce scriu in fata opiniei publice.

In Occidentul european este folosita o alta sintagma care explica aceeasi reabilitate: se prefera apelativul ,,serviciu public”.

Insa indifernent ca se numeste ,,responsabilitate sociala” sau ,,serviciu public”, numitorul comun este acelasi: libertatea si responsabiliatatea mass-media sunt inseparabile.

Cine are drepturi atat de mari, are in aceeasi masura obligatii si raspunderi. Deontologia incearca sa stabileasca si sa traseze limitele libertatii, precum si obligatiile ce decurg din exercitarea acesteia.

In majoritatea tratatelor care analizeaza modul in care functioneaza deontologia mass-media se regasesc cateva principii fundametale fara de care nu se poate justifica misiunea mass-media, aceea de a fi un serviciu public de maxima responsabilitate sociala:

Accesul liber la informatie;

Libertatea de exprimare si de constiinta;

Buna-credinta;

Egalitate de tratament;

Raspunderea;

Protejarea surselor;

Istoria cuceririi libertatii de informare si de libera exprimare a presei a inceput sa se scrie in perioada dintre Renasterea europeana si Revolutia franceza din 1789.

Intr-o Europa impreganta de valorile Reformei si de cele ale rationalismului secolului al XVIII-lea (al luminilor), nasterea unei prese burgheze revolutionare, incisive si denuntatoare a falimentului lumii medievale a fost o conditie necesara pentru aparitia noilor state burgheze democratice.

De atunci si pana in zilele noastre, presa s-a straduit, spre onoarea ei, sa-si indeplineasca menirea, aceea ,, de a fi serviciu public eficient in slujba societatii civile.”

Binomul libertate raspundere in mass-media regleaza si informatia ofensiva sip e cea defensive.

Ziaristul, prin specificul profesiei sale are o dubla raspundere: morala si juridical. Cea morala se refera la raspunderea in fata societatii, a publicului, la faptul ca ziaristul se afla in ipostaza de exponent al publicului, informandu-se, scriind despre acesta.

In general toate codurile deontologice sunt evocate patru tipuri de responsabilitati morale si juridice:

responsabiliatea contractuala vizavi de institutiile de presa si de structura lor interna;

responsabilitatea sociala comportand obligatii fata de opinia publica si societate in ansamblu;

responsabilitate derivand din respectful fata de lege;

responsabilitate fata de comunitatea internationala nascuta din respectul fata de valorile universale.

Asadar, ziaristul se afla permanent intr-un examen de responsabilitate maximala fata de societatea consumatoare de informatii, de valorile comunitatii internationale, de breasla careia ii apartine sin u in ultimul rand, are obligatii juridice.

Meseria de ziarist, indiferent daca ne referim la presa scrisa sau la audiovizual, are tendinta sa cada sub incidenta conflictelor de interese.

3.2.Drepturile si indatoririle presei

Legitimitatea demersului jurnalistic se bazează pe echilibrul dintre drepturile și îndatoririle presei, în care scop se cuvine a fi amintit unul dintre cele mai temeinice studii privind libertatea presei, realizat de Comisia Regală Britanică a Presei, din care rezultă următoarele:

Drepturi:

-a publica știri și opinii;

-a edita ziare;

-a refuza publicarea unor articole;

-a participa la adunările publice;

-a colecta și sintetiza informații de orice fel;

.a transmite publicului mai multe opinii alternative;

-a transmite informații corecte, complete și obiective.

Îndatoriri:

-a da publicului posibilitatea de a-și exprima opiniile;

-a servi binele public;

-a prezenta puncte de vedere alternative, inclusiv nepopulare;

-a acționa în numele publicului în baza încrederii acestuia.

Din perspectiva rolului lor într-o societate democratică, jurnaliștii se află în raporturi de responsabilitate individuală – în sensul că libertatea personalului media este parte integrantă a libertății presei – și colectivă (la nivelul grupului și în sens mai larg, al comunității profesionale), contractuală (față de proprietar) si socială (față de public și lege).

Ignorarea responsabilităților amintite de către jurnaliști nu se traduce doar în erodarea credibilității presei, ci și în limitarea libertății lor profesionale. Altfel spus, între gradul de maturitate, de profesionalism și gradul de libertate există o determinare directă.

Așa se face că în societățile democratice, preocupările în sensul liberalizării sistemului mass-media se îmbină cu "conducerea de la distanță" a media de către autoritățile centrale, respectul pentru autonomia presei neexcluzând ajustări negociate ale exercitării profesiei, limitări la care comunitatea jurnaliștilor aderă. Pe de altă parte, conștienți de rolul lor social, jurnaliștii înșiși manifestă un interes constant pentru consolidarea statutului lor, pentru legitimarea demersurilor lor.

În aceste direcții se înscriu și evoluțiile recente din România, unde, deși raporturile presă-stat au fost și sunt tensionate, cei doi par să fi înțeles ideea responsabilității și transparenței.

Amintim aici embargourile instituite de presă față de activitățile celor două camere ale Parlamentului României (martie 1998) asupra cărora s-a revenit ulterior și documentul de autoreglementare care este cadrul deontologic adoptat de Clubul Român de Presă.

Totuși cel mai solid garant al libertății presei îl constituie legea, alături de instrumentul de protecție fundamental, Constituția.

Din păcate în România, profesia de ziarist nu are statut reglementat legal, și cum nu este reglementat dreptul la replică; acesta din urmă fiind prevăzut doar de Consiliul Național al Audiovizualului.

Deși există un Proiect de cod deontologic al Societății Române de Radiodifuziune sau statute ale unor organizații profesionale (U.Z.P., A.Z.R.), acestea nu au putere de lege. În consecință, în exercitarea profesiei sale, ziaristul se confruntă cu prevederile Codului Penal.

Or, de exercitarea dreptului de exprimare și informare este strâns legată dezvoltarea, menținerea și protejarea democrației.

3.3 Libertatea de expresie și libertatea presei

Constitutia garanteaza libertatea de expresie si pe cea a presei, iar guvernul, in general, respecta aceste drepturi in practica; totusi, unele restrictii legale impotriva "defaimarii tarii" si "ofensa la adresa autoritatii" au facut posibila limitarea acestor drepturi. In timp ce nu exista limitari legale asupra exercitarii libertatii presei, plangerile frecvente din partea oficialilor partidului aflat la conducere sugereaza ca autoritatile ar putea folosi in mod abuziv pedepse, cum ar fi amenzi usturatoare, pentru a restrictiona aceste drepturi.

In general, jurnalistii si cetatenii particulari pot critica guvernul si alte autoritati, inclusiv la nivel superior, dar a existat un numar de cazuri in care autoritatile mai degraba au ridiculizat sau respins criticile decat sa raspunda in mod serios la problemele grave. In plus, multe organizatii media – electronica sau scrisa, au avut arierate substantiale la impozite. Teama de verificari fiscale guvernamentale sau actiuni fiscale punitive pentru a strange aceste arierate au redus relatarile negative privind personalitati guvernamentale de marca.

Mass-media independenta a continuat sa se dezvolte pe o piata tot mai competitiva. S-au publicat mai multe sute de cotidiane si ziare saptamanale. Publicatiile straine de stiri pot fi importate si distribuite gratuit, dar costurile mari impiedica circulatia acestora. Mai multe posturi de televiziune particulare emit pe plan national, si exista nenumarate alte posturi de televiziune si radio locale particulare. Aproximativ 4 milioane de gospodarii au televiziune prin cablu, ceea ce confera proportii semnificative accesului populatiei la programe particulare si straine. Televiziunea de stat (TVR), Radio Romania si postul de radio Europa FM au ramas singurele posturi nationale care pot fi receptionate de majoritatea populatiei rurale. Posturile independente au continuat sa isi exinda aria de acoperire prin transmisiuni aeriene, prin cablu si prin satelit.

Televiziunea a ramas cea mai extinsa sursa de informatii disponibila, cu aproape 80 la suta din populatie care isi obtine informatiile dorite din cadrul programelor de stiri televizate. Un studiu recent efectuat de Consiliul National Audiovizual (CNA) releva ca peste 85 la suta din gospodarii au cel putin un televizor.

Articolele din presa scrisa si emisiunile presei electronice au reflectat, in general, opiniile politice ale patronilor si au acoperit o gama larga din esichierul politic. Aceasta tendinta a fost mai vizibila in orasele mici si zonele rurale. Posturile particulare de televiziune au avut tendinta sa evite criticile directe la adresa guvernului si partidului aflat la guvernare, in special in privinta coruptiei si altor subiecte controversate. Rapoartele de monitorizare a presei au sugerat ca aceasta retinere in a critica este cauzata de temerile patronilor ca guvernul ar putea sa se razbune cerandu-le impozitele neplatite sau facand verificari fiscale la posturile respective. Posturile de televiziune si de radio de stat au alocat in mod clar mai mult timp de emisie guvernului si partidului aflat la conducere decat opozitiei. ONG-urile media, ca Media Monitoring Agency si Centrul pentru Jurnalism Independent, au indicat ca transmisiile din prime time ale celor mai mari patru retele de televiziune (TVR, ProTV, Antena 1 si Prima TV) au fost in general partinitoare in favoarea guvernului.

Legile prin care se restrictioneaza libertatea de expresie au continuat sa provoace ingrijorare in randul mass-media si al ONG-urilor. Camera Deputatilor a votat in anul 2002 ca inchisoarea sa nu mai fie luata in consideratie ca pedeapsa legala pentru insulta la adresa autoritatilor, dar aceasta ofensa poate fi pedepsita in continuare cu amenda. In plus, guvernul s-a pronuntat pentru pastrarea pedepsei cu inchisoarea (2 pana la 24 de luni) pentru calomnie, care poate creste la 3 pana la 36 de luni, daca oficialii publici sunt tinta calomniei. Articolul 168 din Codul Penal prevede pedepse penale pentru raspandirea de informatii false cu scopul de a periclita securitatea nationala.

Au existat acuzatii ca in interiorul postului de radio de stat Radio Romania exista o politica de partinire pro-guvernamentala si autocenzura. Intr-unul dintre cazuri, o angajata l-a acuzat pe directorul general ca ii cenzureaza materialele, ordonand eliminarea oricaror relatari critice la adresa guvernului sau a PSD si a pretins ca a silit-o sa se pensioneze. Directorul general a sustinut ca angajata era o veche activista a regimului communist si se opunea reformarii programelor prin care se urmarea ca postul de radio sa devina mai competitiv si receptiv la dorintele ascultatorilor sai. El a sustinut de asemenea ca angajata atinsese varsta obligatorie de pensionare si a negat acuzatia de cenzura. La postul de radio particular Europa FM, trei membri vechi ai departamentului de stiri au demisionat in aprilie dupa ce l-au acuzat pe proprietar de manipulare politica a programelor de stiri.

CAPITOLUL IV

Mass-media si influenta lor asupra publicului

Toate eforturile unui creator de imagine se concentreaza asupra efectelor pe care acesta incearca sa le produca in procesul de comunicare. Evident, este vorba despre “urmarile voite” la receptarea mesajului, despre efectul comunicarii.

Exista insa un singur efect? Evident ca nu. Unele efecte sunt legate in special de capacitatile fizice ale unui consumator de media. In alte situatii este vorba de timpul in care un anumit efect persista.

Intr-o varianta mai larg acceptata, efectul comunicarii cuprinde ansamblul de procese si de consecinte pe care le presupune receptarea mesajelor, procese si consecinte care nu pot fi atribuite decat actului de comunicare.

O alta definitie propusa de cercetatorul Maletzke: efectul mass-media reprezinta toate modificarile la nivel individual sau social pe care le produc mass-media prin tipul lor de mesaje.

4.1 Caracteristicile efectului mass-media

Carcatristicile efectului mass-media sunt:

1. Persoana asupra careia se exercita efectul (tinta),

2. Natura efectului,

3. Durata efectului,

4. Intentionalitatea efectului.

Cercetarile privind efectele mass-media pot urmari persoanele care suporta efectul (studii statistice).

Efectele pot fi urmarite la nivel individual, la nivel de grup sau la nivelul intregii societati.

Exemple: se poate studia care a fost impactul asupra cetatenilor al momentelor de indecizie a politiei in relatie cu lumea interlopa;studiul asupra vanzarilor de autoturisme Daewoo dupa o campanie publicitara de o luna.Alte studii referitoare la efectele comunicarii se refera la natura acestora: daca mesajul a fost receptionat sau daca nu, daca efectul a fost de natura cognitiva sau de ordin comportamental, care a fost intervalul de timp care a trecut intre emisia mesajului si momentul in care se poate inregistra un anumit effect.

Au fost relevate trei tipuri de efecte:

1. efecte pe termen scurt (pana la 6 zile),

2. efecte pe termen mediu (7-30 de zile),

3. efecte pe termen lung (peste o luna).

Mesajul are unele efecte pe care emitentul nu le-a prevazut sau nu le-a dorit.

Alaturi de efectele intentionale exista si efecte nonintentionale.

Cercetarea privind receptarea mesajelor se imparte in doua directii:

a) cercetarea actiunii mediatice,

b) cercetarea publicului receptor.

Prima categorie priveste in special raza de actiune mediatica, adica ce procent din totalul publicului reprezinta grupul vizat de un anumit mesaj.

Cercetarea razei de actiune mediatica ofera informatii decisive pentru sectorul publicitar, indicand solutii adecvate unei campanii publicitare.

Studiile de acest tip incearca sa gaseasca raspunsuri la urmatoarele intrebari: cine sunt cititorii unui ziar? Care sunt interesele lor specifice? Cum apreciaza ei calitatea articolelor? Aceste studii sunt importante pentru ca ziarele si revistele vand spatii publicitare si clientul agentiei de publicitate vrea sa stie unde este mai bine sa difuzeze reclama pentru produsele sale. Aceste informatii sunt necesare proiectarii unei campanii de publicitate. Cercetarile statistice au evidentiat doi parametri:

a) eficacitatea medie a publicatiei, care se refera la numarul de persoane care declara ca au cumparat si citit, intr-un interval de timp, unul sau mai multe numere ale publicatiei studiate,

b) eficacitatea medie momentana, care se bazeaza pe numarul mediu de cititori care au citit un anumit numar al publicatiei. Acest parametru tine cont de faptul ca un ziar este citit nu doar de cumparatorul sau, ci si de familie, colegi, apropiati.

Eficacitatea mediatica este diferita de tirajul unei publicatii. Eficacitatea mediatica se stabileste in functie de numarul real de cititori ai unui ziar, dar si de potentialul economic al acestora.

Eficacitatea mediatica determina stabilirea preturilor de publicitate. Pe dumneavoastra, in calitate de client al unei agentii de publicitate, nu va intereseaza numarul de exemplare publicate, ci numarul real de cititori si posibilitatile economice ale acestora de a cumpara produsul caruia ii faceti reclama.

Exemplu: reclama pentru masini de lux este mai eficienta in publicatiile care se adreseaza persoanelor cu un anumit venit decat intr-o publicatie “populara”.Informatii primare despre o publicatie puteti afla de la BRAT-Biroul roman de audit al tirajelor.

Eficacitatea mediatica este studiata nu numai pentru presa, ci si pentru radio si televiziune.

In aceste studii se urmaresc doi indicatori:

a) densitatea publicului,

b) evaluarea publica.

Densitatea publicului este data de numarul de persoane in varsta de peste 6 ani care au receptat acasa o anume emisiune de televiziune.

Evaluarea publica reprezinta nota (de la 1 la 10) acordata de public unei emisiuni, conform criteriilor proprii.

Dumneavoastra doriti sa obtineti efecte maxime in cazul unui anumit eveniment pe care il organizati.

Pentru aceasta trebuie sa aflati care sunt factorii care influenteaza actiunea mediatica asupra publicului.

4.2 Atentia selectiva si comunicarea in doua trepte

Fiecare persoana are o limita biologica proprie de prelucrare a informatiei.

In studiile facute in 1948 privind alegerile din Ohio, SUA, cercetatorii Lazarsfeld, Berelson si Gaudet au evidentiat faptul ca receptarea emisiunilor politice depinde de orientarea sau predispozitia alegatorilor.

Oamenii selecteaza, de cele mai multe ori la nivelul subconstientului, acele mesaje care le confirma orientarea politica sau, altfel spus, oamenii prefera sa auda ceea ce le place.

Lazarsfeld, Berelson si Gaudet au aratat ca oamenii selecteaza acele mesaje care le confirma orientarea politica.In cazul mesajelor publicitare comerciale, atragerea potentialilor clienti se face dupa alte criterii.

In acest caz, trebuie foarte bine stabilite care sunt orientarile publicului, si apoi mesajele trebuie adaptate acestor asteptari.

Studiile ulterioare, dupa cele facute de Lazarsfeld, Berelson si Gaudet, au demonstarat ca exista totusi doua tipuri de selectivitate: selectivitatea de facto si selectivitatea motivata.

Doar selectivitatea de factori ilustreaza tendinta publicului de a selecta informatia conform predispozitiilor. Selectivitatea motivata este o selectie constienta bazata pe niste criterii proprii, suficient de bine orientate.

Comunicarea in doua trepte

Numarul persoanelor care iau cunostinta de un eveniment este mai mare decat numarul persoanelor care au urmarit o emisiune sau au citit un articol. De ce? Pentru ca in contactele personale informatia este data mai departe prin relatari ulterioare. Exemplu: intr-un birou, cei care au urmarit stirile de la ora 18 au difuzat imediat informatia privind atentatul din parlamentul Armeniei. Avem de-a face cu o prelungire a comunicarii mediatice in diverse varinate ale comunicarii interpersonale. Fenomenul a fost denumit “two step flow of communication” (comunicarea in doua trepte).

In 1940 unul dintre cei mai cunoscuti sociologi americani, Lazarsfeld, a studiat alegerile prezidentiale americane din acel an. El a vrut sa afle in ce masura campania electorala la radio si in presa a influentat comportamentul alegatorilor. Lazarsfeld a ajuns la concluzia ca mass-media nu au jucat un rol major. Din contra, contactele si relatiile interpersonale s-au dovedit hotaratoare pentru decizia de a vota pe unul sau pe altul dintre candidati. Este adevarat, din peisajul mass-media de atunci a lipsit televiziunea. Un astfel de studiu lipseste inca in Romania.

Ideea comunicarii in doua trepte este specifica anilor ‘50. Ipoteza a fost criticata in anii ‘70. Totusi, in privinta comunicarii in mai multe trepte s-au cristalizat urmatoarele idei:

-Mass-media sunt foarte eficiente pentru transmiterea informatiei si pentru cunoasterea prima, dar discutiile interpersonale sunt cele care contribuie cel mai mult la schimbarile de opinii si de comportament.

-Deosebirea dintre cele doua curente;

-fluxul informatiei si fluxul influentei-nu poate fi in nici un caz ignorata.

4.3 Normele de grup

Comunicarea mediatica are loc intr-un context social, receptia mesajelor nefiind privita ca un fenomen individual.

Opiniile, conceptiile, atitudinile indivizilor au in mare masura un caracter social, sugerand o anumita cultura de grup. Comunicarea intr-un grup a unui mesaj care este potrivnic normelor grupului, nu poate duce la o modificare de esenta a opiniilor, atitudinilor. Mai repede se va inregistra o schimbare de atitudine fata de emitent.

4.4. Macroefectele mediatice

In decursul anilor s-au cristalizat trei teorii care domina cercetarea macroefectelor mediatice:

1. Teoria agendarii,

2. Teoria spiralei tacerii,

3. Teoria prapastiei cognitive (cunoasterea diferentiala).

Teoria agendarii

Publicul este supus unui flux mediatic permanent. Pana in anii ‘70 cercetatorii au studiat efectele atitudinale si comportamentale, care sunt efectele pe termen scurt. In prezent se studiaza efectele la nivel social, pe termen lung.

Comunicarea mediatica aseaza in centrul atentiei publice probleme sociale, persoane pur si simplu. Multe aspecte sunt lasate in umbra, ignorate.

Mass-media fixeaza agenda publica. Mass-media “ridica” sau “coboara” oameni si institutii.Ca urmare a sistemului de selectie, mass-media desemneaza prioritatea subiectelor in discutie de pe ordinea de zi.

Exemple: au fost demonstratii organizate doar pentru ca se stia ca se filmeaza; au fost si demonstratii care nu au mai avut loc pentru ca nu se filma.

Efectele la nivelul atitudinilor sau la cel al comportamentului pot fi relativ reduse, ceea ce nu inseamna ca nu ar exista un efect in planul cunoasterii.

Chiar daca nu ne obliga sa gandim intr-un anumit fel, mass-media ne impune subiectele asupra carora avem de reflectat.

In functie de raporturile dintre mass-media si public apar doua variante de agendare: prin “agenda mediatica” si prin “agenda publica”. Ambele variante sunt luate in considerare in cazul ipotezei pe care se bazeaza teoria agendarii: publicul da importanta exact acelor subiecte care se bucura de atentia mediatica.

 Exemplu: informatiile vehiculate in presa despre anumite banci au dus la aglomeratii in fata sediilor din intreaga tara pentru retragerea banilor depusi de persoanele fizice. Relatia media-public este de ordin cauzal: media selecteaza anumite aspecte si le noteaza pe propria lor agenda, iar publicul ajunge mai devreme sau mai tarziu sa faca acelasi lucru.

Agenda mediatica precizeaza evenimentele si stabileste o ierarhie a interesului public.

In privinta agendei publice, lucrurile sunt mai complicate decat in cazul agendei mediatice. De ce? Pentru ca publicul nu are o agenda unica. In plus, nu poate fi vorba de un singur tip de agenda.

Dupa teoria agendarii descoperita in anii ‘70, studiile ulterioare ale sociologilor si psihologilor au reliefat ca, de fapt, este vorba de trei agende:

1. Agenda personala sau intrapersonala, care contine subiecte, obiective exclusiv personale;

2. Agenda interpersonala contine obiective importante pentru contactele sociale;

3. Agenda comunitatii; subiectele sunt de interes general.

Cei doi cercetatori americani Mc Combs si Shaw, care au studiat alegerile prezidentiale americane din anul 1968, au fost criticati pentru empirismul lor in cercetarile dedicate stabilirii corelatiei intre agenda mediatica si agenda alegatorilor.

Principala obiectie a fost faptul ca rezultatele cercetarilor sunt verificabile numai in preajma campaniilor electorale.

Teoria spiralei tacerii

In anii ‘70 Noelle Neumann, o cercetatoare germana, a elaborat teoria spiralei tacerii.

Ea a plecat de la faptul ca influenta mediatica este foarte greu de dovedit, pentru ca opinia publica obliga individul sa se retina, sa nu-si dezvaluie optiunile proprii. In viziunea cercetatoarei, individul are un astfel de comportament pentru ca el considera mai importante opiniile majoritatii. Fundamentul teoriei cercetatoarei germane este faptul ca ea considera televiziunea un canal de comunicare care nu permite selectia individuala: oamenii se uita la televizor fara sa se intrebe ce imagini vad. Ea considera ca mecanismul individului de autoaparare, selectivitatea lui actioneaza foarte slab in cazul in care acesta urmareste o emisiune tv. Nu de putine ori ati auzit explicatia: este adevarat pentru ca am vazut la televizor.

La nivelul psihologiei individuale este foarte greu sa pui la indoiala ceea ce ai vazut cu propriii ochi. De aceea, manipularea prin televiziune are cel mai puternic impact.

In cazul consumului mediatic din zona presei, selectivitatea-zidul de aparare impotriva consumului mediatic-actioneaza din plin.

Este foarte usor sa treci cu privirea la un alt articol sau sa urmaresti alta publicatie. Selectivitatea este la indemana consumatorului.

Oamenii au tendinta sa se alinieze la un curent de opinie, sa faca parte dintr-un grup, sa fie recunoscuti de grup. Din acest motiv, cel care are o opinie despre care crede ca este impartasita de grup isi exprima opinia mai apasat, si o sustine cu mai mult curaj decat cel care “simte” ca opinia lui este in “minoritate”. Psihologii numesc acest fenomen “conformism de grup”.

Si teoria denumita “spirala tacerii” a fost supusa unor critici substantiale, dar nuantate. Teoria a reusit sa contribuie la studierea unor aspecte esentiale pe care le are comunicarea prin media asupra publicului:

a) Teama de izolare poate contribui la trecerea sub tacere a opiniilor minoritare.

b) Mesajele mediatice care acorda atentie acelorasi subiecte produc o anumita uniformizare a preocuparilor publicului.

c) Influenta mediatica este mai mare decat se crede in general. Aceasta afirmatie este valabila in special in tarile cu o democratie exersata in timp.

d) Izolarea opiniilor minoritare favorizeaza procesul integrarii sociale.

Teoria prapastiei cognitive si a cresterii diferentei de cunoastere

Efectele mediatice actioneaza si asupra cresterii gradului de cunoastere a persoanelor.

Aceste aspecte sunt mai putin cunoscute pentru ca efectul expunerii mediatice intereseaza mai putin companiile comerciale.

Ca efect mediatic, cresterea gradului de cunoastere reprezinta un aspect pozitiv. Mass-media contribuie esential la diseminarea informatiei. Totusi la nivel general s-a observat si un efect negativ. Ca urmare a consumului mediatic, distanta dintre “cei care stiu” si “cei care nu stiu” se mareste. Din studiile facute, s-a constatat ca “cei care stiu” sunt oamenii cu educatie superioara. Ei se tin la curent cu fenomenele sociale, mai ales prin ;ectura presei. “Cei care nu stiu” se informeaza mai ales prin intermediul televiziunii.

Evident ca “cei care stiu” au mai multe sanse sa fie bine informati decat “cei care nu stiu”.

Cercetatorul american Robinson arata ca consumul mediatic depinde de nivelul de educatie, de diferenta intre “autocunoscatori” si “ignoranti”.

Prin consumul mediatic, persoanele cu un statut social-economic inalt (venituri ridicate si educatie superioara) acumuleaza mult mai rapid mai multe cunostinte decat persoanele cu un statut social inferior.

Studii ulterioare au dus la nuantarea concluziilor despre prapastia cognitiva:

1. Daca este vorba despre un subiect de interes general, nivelul de educatie este mult mai putin important decat in cazul unor subiecte de interes general redus.

2. Daca subiectul priveste un conflict social, se poate vorbi de o distributie egala a informatiei.

CAPITOLUL V

Manipularea si persuasiunea in mass- media

Prin manipulare înțelegem acțiunea dea influenta prin mijloace specifice opinia publica, astfel incit persoanele manipulate sa aibă impresia ca acționează conform ideilor si intereselor proprii. In realitate insa ele preiau o părere (argumentare, idee, evaluare) care nu le aparține,ci le-a fost indusa prin diferite mijloace.Iata câteva exemple:

a)Ziaristul care face un comentariu este foarte cunoscut.I se preia punctul de vedere pentru ca este faimos,sau este de la un ziar sau de la o revista de prestigiu. Este la moda. Aceasta situație poarta numele de efect de prestigiu al mass-mediei.

b)Ni se spune ca majoritatea oamenilor cred lucrul respectiv. Noi nu vrem sa fim mai prejos;nu avem tăria unei opinii separate. Este vorba de forța opiniei majoritare.

c)Ni se spune ca părinți au idei învechite. Tinerii știu ce vor. Noi suntem tineri si nu putem fi de acord cu cei bătrâni. Este vorba de folosirea unor mecanisme sau trasaturi psihologice pentru a obține efectul dorit (de cele mai multe ori alegerea unor produse).

Manipularea mai poarta si numele de ‚,violenta simbolica” .Nu suntem bătuți, bruscați, forțați sa credem sau sa facem ceva. Cunoscându-ni-se felul de a fi,specificul vârstei sau alte particularitati, putem fi determinați sa credem ceea ce o persoana sau un grup de persoane si-a propus sa ne facă sa credem. Daca am fi întrebați cine ne-a influențat, am răspunde cu mândrie ca nimeni. Pe asta mizează si cei care ne manipulează. Pe hotatarea noastră de a nu ne lăsa ‚,duși de nas”, de a crede ceea ce vrem noi sa credem. Din nefericire insa, in manipulare suntem aduși in situația de a vrea ceea ce au hotărât alții ca trebuie, astfel incit ei sa-si atingă scopurile.

Voi începe cu manipularea prin mass-media pentru ca are o pondere extrem de mare si în plus are si un impact urias asupra publicului. Spuneti-mi, va rog, când ati vazut ultima data în mass-media, o emisiune, un articol, un film, etc. care sa îndemne omul la o creatie adevarata, care sa clarifice adevaruri istorice (ma refer la istoria adevarata si nu la cea masluita în scopul manipularii), care sa aiba un caracter "militant", de îndemn la cunoastere sau la descatusarea energiilor enorme ce zac nefolosite în fiecare din noi? În schimb, ce putem vedea pe ecranele televizoarelor sau prin ziarele noastre? Stiri fara nici o noima, care în mod firesc nu ar trebui sa intereseze pe nimeni ("Nea Ion din satul X, a batut-o pe baba Floarea si a violat-o"), îndemnuri la violenta, la abuzuri, la consumul de droguri si bauturi alcoolice, pornografie, telenovele ("forma fara fond" – parca astazi este mai de actualitate ca niciodata articolul lui Titu Maiorescu), scandaluri, vedete "de carton", etc. Mi se va replica, ca acesta nu este decât un simplu mecanism economic, legat de cerere si oferta. Mi-as dori sa nu cadeti în aceasta capcana. Pentru o astfel de afirmatie, eu am doua argumente: primul este legat de faptul ca asa-zisa "cerere" este o creatie artificiala a mass-mediei (un produs al manipularii perverse) prin publicitate agresiva, iar cel de-al doilea – folosind exact armele lor – este acela ca si eu, si multi altii alaturi de mine, avem anumite nevoi spirituale (legate în principal de cunoastere), iar ele nu-mi sunt deloc satisfacute de aceasta mass-medie, care "respecta legile economice ale cererii si ofertei". O sa mi se aduca în plus, argumentele democratiei, ca majoritatea dicteaza. Eu nu doresc, însa, decât sa se respecte proportia corecta, pentru ca nu pot crede ca toti oamenii doresc sa vada, sa auda si sa citeasca, exact ceea ce mass-media prolifereaza la ora actuala în societatea contemporana.
Un alt aspect al manipularii, mult mai subtil de aceasta data, este acela al exercitarii puterii în general. Ma refer aici în primul rând la stat si la marile companii multinationale, a caror putere economica a ajuns, în mod paradoxal, sa o depaseasca pe a multor state. Nu se poate sa nu observati cum în societatea contemporana, omul tinde din ce în ce mai mult sa fie aruncat în anonimat, sa-si piarda individualitatea si identitatea. Puterea în general, a reusit sa creeze niste "roboti" extrem de bine dresati. O sa va dau un exemplu din societatea occidentala, care nu va întârzia sa apara si la noi. Aici, oamenii sunt extrem de bine platiti (as spune mai degraba, corect platiti), dar credeti-ma, ca viata lor nu este chiar roz. Exista un echilibru extrem de precar, care se poate deranja imediat ce individul a iesit de "pe culoarul de alergare" ce i-a fost impus. Salariile mari încurajeaza achizitionarea de bunuri extrem de scumpe (masini si case în special), care nu se pot cumpara decât prin împrumuturi. Aceste împrumuturi nu se pot plati decât din salarii extrem de bune, salarii care nu pot fi decât rezultatul unei munci sustinute. Si iata, cum am creat "robotelul"! Daca nu munceste îi luam casa! Când a terminat de platit casa? sau pur si simplu, doar i-a crescut salariul, îl încurajam sa-si cumpere o masina mai scumpa ("cea veche de trei ani nu mai este buna!") prin reclama si prejudecati ("Cum? Ai salariul de … $ si nu-ti cumperi Porsche???"). Întelegeti cum functioneaza mecanismul? Omul trebuie din rasputeri sa munceasca pentru salariu, pentru ca daca n-are salariu, n-are nici asistenta medicala si nici pensie la batrânete. Oamenii liberi din punct de vedere financiar, nu sunt foarte bine vazuti. Impozitele pentru acestia sunt enorme (de exemplu în Germania, la primirea unei mosteniri, deci a unor bani sau bunuri, pentru care s-a mai platit o data impozit, statul ia pur si simplu 40%), pretul locuintelor atinge cifre astronomice (pentru ca un om care are o casa are ceva, un bun material, care îl poate lasa mostenire si care îi ofera un grad de libertate în plus).
Alt aspect al manipularii: prin idei "destabilizatoare". Totul în jurul nostru încurajeaza lenea (vezi emisiunea Teleshoping, prezenta într-o forma sau alta la mai toate televiziunile din lume, si nu numai), mita (ai sa auzi pe toata lumea de la noi spunându-ti ca fara un ciubuc nu faci cutare sau cutare lucru), parvenirea (marile atractii ale societatii au devenit miliardarii de "carton" care "au reusit"), etc. Ce influenta poate avea asupra unei personalitati neformate sau în formare (cum sunt copiii si adolescentii) urmatorul fenomen, pe care îl vedem reflectat în mass-media sau îl auzim pur si simplu? Ni se prezinta o "vedeta", i se aduc laude, e prezentat ca un personaj de invidiat (astfel încât sa ne dorim sa fim în locul lui) si… la sfârsit, sau asa… "din greseala", ni se ofera si informatia ca n-are terminat liceul, ca în adolescenta a fugit de-acasa, ca a consumat droguri, ca a fost alcoolic sau mai stiu eu altceva. Ce influenta are asta asupra personalitatilor d
e care vorbeam? Si ne mai întrebam de ce ne auzim copiii sau adolescentii spunând fraze de genul: "Lasa ca se poate si fara munca (sau scoala)!… Uite… X a reusit… si acum are mai multi bani decât unul cu facultate!". Prin aceasta puterea exemplului a fost deturnata de la scopul ei initial.
Dar dintre toate aspectele manipularii, exista unul extrem de pervers si periculos, pe lânga care întreaga societate româneasca trece cu o indolenta fantastica… indolenta pentru care personal n-am nici o explicatie. Acest aspect se refera la distrugerea valorilor morale, materiale si spirituale ale acestui popor. Valorile morale prin încurajarea lenei, lipsei de creatie, prin îngustarea orizontului general uman (droguri, pornografie, alcoolism) si mai ales prin slabirea fortei educatiei nationale (dupa cum stiti probabil, dupa revolutie, întregul popor a asistat cu nepasare la distrugerea scolii românesti, iar acum rezultatele se vad prin calitatea adolescentilor nostri). Valorile materiale – într-un cuvânt, bogatiile si resursele acestei tari – au fost distruse de asemenea cu buna stiinta. Cu totii stim de devalizarea bancilor, vinderea combinatelor ca fier vechi, taierea cu bestialitate a padurilor, distrugerea sistemelor de irigatii, deteriorarea pâna la distrugere a constructiilor începute înainte de decembrie 1989, falimentarea cu buna stiinta a vârfurilor de lance ale industriei românesti, slabirea monedei nationale prin încurajarea importurilor concomitent cu reducerea drastica a productiei interne si implicit a exporturilor, încurajarea exportului de materie prima în detrimentul produselor finite, etc. Va mai aduceti aminte de rechizitoriul cuplului Ceausescu? Unul din punctele pentru care au fost executati a fost: subminarea economiei nationale. Daca ceea ce a facut Ceausescu se cheama astfel, atunci cum poate fi numita aceasta crima împotriva României, efectuata de… si cu ajutorul tradatorilor de tara.

Prin persuasiune înțelegem acțiunea de a convinge intr-un mod sau altul pe cineva sa facă sau sa aleagă un lucru.

Persona care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte,fiind convinsa de „necesitatea” sau „importanta” aparenta a acțiuni sau lucrului respectiv.

In acest sens putem spune ca reclamele sunt persuasive. Ni se spune zilnic,in fel si chip,ca ne trebuie un telefon mobil,un anume detergent ,un anume medicament,produs cosmetic,o caseta s.a.,dar nu ni se demonstrează cu argumente acest fapt.

Ce ne spun reclamele?Intr-o forma simpla,directa,făcând apel cel mai adesea la trebuințele si la sensibilitatea noastră,ni se recomanda sa consumam ceva. Uneori insa reclamele nu argumentează ideea de a consuma acel produs;se întâmpla ca ele sa contina si greșeli logice regretabile.

De exemplu,ni se spune ca:

XXX protejează împotriva cariilor pentru ca gustul sau durează foarte mult.(Este evident ca nu gustul ne protejează dantura.)

YYY oferă un salariu pe viata timp de 25 de ani.(De ce 25 de ani este totuna cu viata?Daca trăim mai mult?)

Trebuie sa bem ZZZ pentru ca un hot a furat originalul si noi îl putem găsi consumând mai multa băutura răcoritoare.(Daca fost furat originalul,oare ce suntem invitați sa bem?)

Alteori ni se dau îndemnuri nepoliticoase de tipul:

Nu privi aici casca ochi când cumperi!

Indemnul este lansat din partea unor organisme de protejare a consumatorilor. Este drept,greșeala lor nu este de argumentare,ci de adresare,denotând lipsa de respect pentru consumator. Reclama are insa efecte persuasive.

Se spune ca trăim intr-o perioada de explozie informaționala,ca informația ne asaltează,fie ca vrem,fie ca nu vrem. A înțelege caracterul persuasiv al reclamelor face parte dintre instrumentele noastre de protecție împotriva comunismului,a proastei calitati,a modei cu orice preț,a subjugări noastre de către producătorii de bunuri (alimente,de vestimentație,de divertisment in general).

Mass-media si persuasiunea

Traim intr-o epoca in care mai multe mii de inteligente dintre cele mai bine pregatite si-au ales drept obiect de activitate patrunderea in spiritul public colectiv. Scopul: sa manipuleze, sa exploateze, sa controleze. Efectul: mentinerea tuturor intr-o stare de neputinta generata de deprinderi mentale perpetuate la nesfarsit. De vreme ce atatia specialisti sunt angajati in reducerea oamenilor la aceasta conditie de neajutorati, pare justificata incercarea de a gasi metode pentru a inversa procesul.

Dupa ce a facut lumea medievala una cu pamantul, tehnologia Gutenberg a extins capacitatea de recuperare a omului prin viteza. Caligraful Evului Mediu nu avea nici un sprijin in parcurgerea textelor din Antichitate; in schimb, presa inventata de Gutenberg i-a pus la dispozitia renascentistilor pe toti clasicii antici.

In 1831, Lamartine i-a spus redactorului sef al revistei Revue Europeenne: „Inainte de sfarsitul acestui secol, jurnalismul va insemna o forta imensa, ingloband intreaga gandire omeneasca. (…) Singura carte posibila de acum inainte este ziarul.” Afirmatia lui pare sa fie contrara ideilor lui Platon, care pleda pentru traditia orala, considerand scrierea ca fiind o revolutie in primul rand distructiva.

Fenomenul atat de complex al comunicarii de masa a cunoscut numeroase tipuri de definire si numeroase perspective de clasificare. Dupa Christian Wright, „comunicarea de masa este orientata catre audiente largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de catre comunicator; mesajele sunt transmise in mod public si sunt calculate astfel incat sa ajunga repede la public”. Termenul de mass-media s-a format pe teren anglofon, prin sinteza dintre un cuvant englezesc, „mass”, care trimite la masa de consumatori ai acestor forme culturale si un cuvant latin „media”, in forma sa de plural, care se referea la suportul pe care sunt fixate aceste mesaje.

„Prima datoriei a presei este sa obtina cele mai noi si mai corecte informatii despre evenimentele vremii si, dezvaluindu-le de indata, sa le impartaseasca intregii natiuni”, spunea, in 1852, editorul celebrului ziar „The Times”.

Intrebati niste oameni pe strada daca presa din Romania este un libera. Cele mai multe raspunsuri vor fi afirmative. Oamenii va vor spune ca, in urma Revolutiei din 1989, in Romania se poate vorbi despre o presa libera. Si, potrivit sondajelor de opinie, alaturi de Biserica si Armata, presa se afla pe locul al treilea intr-un clasament al increderii populatiei. Dar, ca orice oameni, si jurnalistii au limite. Fiecare cotidian, de pilda, ar trebui sa publice zilnic o precizare care sa sune cam asa:

Acest ziar, cu sutele de mii de cuvinte pe care le contine, a fost produs in circa 15 ore de un grup de oameni supusi greselii, care lucreaza in birouri aglomerate si incearca ca afle ce se intampla in lume de la persoane care uneori ezita sa le furnizeze informatii, iar alteori ii obstructioneaza pur si simplu.

De cele mai multe ori, timpul scurt si lipsa frecventa a accesibilitatii informatiilor sunt doua limite endemice ale profesie. Desi majoritatea institutiilor doresc sa afiseze un ton de omnipotenta, redactorii sunt de multe ori supusi greselii, mai ales atunci cand lucreaza sub presiune. Alteori, controlul exercitat de directorii publicatiilor impun o cosmetizare a informatiei.

Institutiile mass-media sunt, la urma urmei, firme, care, daca doresc sa supravietuiasca, trebuie sa faca bani. Posturile comerciale obtin profit din publicitate, se spune. De multe ori insa, sa fac compromisuri. Si asta pentru ca valorile celor ce au control asupra ziarelor sunt cu totul diferite de cele ale jurnalistilor. Desi pretind ca respecta concepte ca adevarul, onestitatea sau virtutea, acestia urmaresc, de fapt, sa se imbogateasca, sa faca propaganda sau ambele. Fie ca e vorba de stat, administratie locala, partide politice, companii multinationale, firme mixte, intreprinderi independente, banci, companii petroliere sau oameni cu bani, se urmaresc aceleasi scopuri.

Un singur exemplu este suficient. Este vorba despre William Randolph Hearst, magnatul american de presa. Nimic nu ilustreaza mai bine atitudinea lui fata de jurnalism decat un schimb de telegrame din 1898. Hearst dorea, din ratiuni care tineau de tiraj si de propriile sale optiuni politice, izbucnirea unui razboi hispano-american in Cuba. Principalul sau ziar, The New York Journal, publica articole belicoase, care distorsionau realitatea, cu titluri senzationaliste si aberante: Prizonieri dati la rechini, Razboi cu Spania pentru americanii asasinati, Cea mai mare insulta la adresa SUA din intreaga lor istorie. Redactorii care nu s-au conforma „stilului” impus de magnatul american au avut de suferit. Cei care s-au conformat, si-au folosit imaginatia. Unul dintre redactori, Frederic Remington, nu a gasit nici o varsare de sange in Cuba. A trimis o telegrama la ziar in care spunea: „Totul este linistit. Nu va fi razboi. Intentionez sa ma intorc.”. Hearst a raspuns: „Te rog ramai. Tu furnizeaza imagini. Eu voi furniza razboi.”.

Dar, sa nu mergem atat de departe in timp si spatiu, si sa ramanem in Romania anului 1989. Sa ne amintim ca, Revolutia de la noi a fost influentata de televiziune, de discursurile unor viitori politicieni. Dupa decembrie 1989, s-a simtit necesitatea dezvoltarii unei prese care sa serveasca intereselor poporului, presa care, pentru a exista, avea nevoie de bani. Dar, cum de la teorie la practica e cale lunga, nu s-a intamplat intocmai. In rolul lui Hearst: redactia Evenimentul Zilei, care a mizat pe acelasi sablon, ce consta in crearea de stiri senzationale, practic din nimic. Un jurnalist roman, intors in tara la cativa ani de la Revolutie, remarca in ziarele romanesti titluri ca: Asalt la Cotroceni, Razboi in Parlament sau Lupta sangeroasa in Palatul Victoria. Evenimentele minore era transformate in senzational.

Vrem sa recunoaste sau nu, televiziunea manipuleaza prin imagine. Unul dintre celebrele cazuri de manipulare o are ca protagonista pe Margaret Teacher. O greva de proportii: sute de muncitor protesteaza in fata biroului "Doamnei de fier". In acest caz nu era posibila satisfacerea pretentiilor muncitorilor, si deci s-a cautat o alta solutie: manipularea multimii prin televiziune:

Cadru cu multimea nemultumita

"Doamna de fier", pe un fotoliu, relaxata, cu o ceasca de cafea in fata, tine un discurs in care ii linisteste pe muncitori, spunand ca va face tot ceea ce este omeneste posibil pentru a-i ajuta, deoarece ii intelege.

Cadru cu un grup de oameni care ies din multime

Evident, comentariul acestui reportaj a sustinut imaginile. De fapt, in televiziune, imaginile slabe, nesugestive, se compenseaza cu un comentariu puternic. La final, avand ca imagine-suport un mic grup de oameni plecand nimeni nu stie unde, se spunea ca greva a fost sparta si ca muncitorii se indreapta spre casele lor. Iata cum, una dintre cele mai mari greve din istorie a fost "sparta", prin manipularea oamenilor cu ajutorul mass-media.

Manipulare exista in toate ramurile mass-media. De multe ori, acesta este involuntara. Este cazul redactorului american Orson Wells, intamplare ce a avut loc in primele decenii ale existentei radioul, atunci cand acesta era considerat mediu de informare, in proportie de suta la suta. Tot ceea ce spunea se considera corect, real. Redactorul american a creat o piesa de teatru-radiofonic despre un grup de extraterestri care voiau sa atace Pamantul. Desi isi dorea sa amuze populatia, nicidecum sa o faca sa creada intamplarile povestite, Orson Wells a avut o surpriza de proportii. Panica a cuprins America. Toata lumea urmarea emisiunea, deoarece se credea ca, intr-adevar, extraterestrii vor ataca planeta noastra. Oamenii isi faceau provizii, se vizitau mai des, iar singurul subiect de discutie la serviciu era aceasta presupusa invazie.

De ce atata violenta la televizor, in ziare, la radio? Este o intrebare care si-o pun multi oameni care s-au saturat sa tot afle despre crime, violuri, sinucideri. Raspunsul: pentru ca asta se vinde cel mai bine, iar o productie mass-media trebuie, intr-un fel sau altul, vanduta. Exista o regula nescrisa: „it bleads, it leads”, adica, daca stirea e cu sange, atunci musai e prima in jurnal, si deci e cea mai importanta. Daca priviti cu atentie un jurnal de stiri al oricarei televiziuni, veti observa ca stirile negative reprezinta intre 60 si 80 la suta din total. Multi se ascund dupa lozinca: „Prezentam realitatea asa cum este”. De fapt, si in acest caz, dicteaza ratiunile economice.

Publicitatea este si ea o forma de manipulare. Ziarele, radiourile, televiziunile, au nevoie de bani pentru a supravietui, bani care, se zice, provin din reclame. Firmele, la randul lor, au observat impactul pe care il are mass-media in promovarea unui produs sau serviciu. Marshall McLuhan spunea intr-a dintre cartile sale, The medium is the message, urmatoarele: "Copiii sunt mai snobi decat adultii, mai dispusi sa se formeze gusturilor comunitatii in ceea ce priveste utilizarea unor marci comerciale bine cunoscute.". A. T. Poffenberg, enumera in lucrarea Rolul psihologiei in publicitate 44 de tipuri de "forte de captare a atentiei". In fruntea listei apar: Foamea, Iubirea pentru odrasla si Sanatatea. La celalalt capat al listei, psihologul situeaza: Amuzamentul, Precautia si Sacaiala.

Recent, s-a descoperit insa ca enervarea are o mare "forta de captare a atentiei" si ca persoanele enervate prin intermediul reclamei, devin clienti de baza ai societatii comerciale respective. Agentiile de publicitate utilizeaza diferite strategii, unele chiar ciudate la prima vedere, caci „scopul scuza mijloacele”. Mass-media este o unealta cu doua taisuri. Pe de o parte, formeaza, pe de alta parte deformeaza. Politicienii de la noi se pare ca inteleg din ce in ce mai bine acest lucru si se folosesc de presa pentru a castiga alegatori. Dar, asta nu se intampla numai la noi si numai acum. Mari conducatori din toate timpurile au folosit tehnici de manipulare, unii pentru a ramane la putere (liderii comunisti), altii pentru a controla populatia. Pana si Napoleon acordase atentie mijloacelor de informare din acea vreme, care i-au oferit avantaje in fata inamicilor sai. A ramas celebra afirmatia sa: "Trei ziare ostile sunt mai de temut decat o mie de baionete".

Comunicare si persuasiune

Nu stim daca a existat o epoca a incomunicabilitatii – desi se zice ca ar fi existat chiar una ,,de glorie”- dar cu siguranta ,,a venit alta care vrea si chiar reuseste sa demonstreze ca, nu se poate sa nu comunici”. Tema comunicarii a devenit cea mai prezenta in atentia tuturor cercetatorilor din domeniul stiintelor umane: psihologie, pedagogie, sociologie, filozofie, management. Ideea subordonarii comunicarii epocilor in care aceasta se desfasoara a fost recunoscuta de retorica in toate etapele ei de manifestare. Este cunoscut faptul ca la inceputurile sale, mai intai in Grecia, apoi in Roma Antica retorica a fost definita ca ,,arta a comunicarii” avand ca scop convingerea unui auditoriu pentru a face (sau nu) ceea ce doreste oratorul. Astazi subordonarea aceasta este mult mai ampla si mai diversa. Tehnica si tehnologiile de pilda pun in slujba comunicarii mijloace noi care o influenteaza atat in eficiente cat si in continut. Putem decela astazi doua forme de comunicare: comunicare om-om si comunicare om-masina. Unele cercetari indica faptul ca prima forma de comunicare pierde teren in fata celei de-a doua. Alte cercetari insa dovedesc faptul complementaritatii si unitatii celor doua forme. Extensia faptului si cuprinderea comunicarii in ambele planuri permite formularea ca ,,totul este comunicare” – ,,pentru ca ea se afla in inima vietii umane sociale”. Ea, comunicarea îndeplinește nu numai o nevoie persuală ci și una socială. În consecință ea treuie învățată. Luăm la cunoștință mai întâi cu diferite situații de comunicare:

relevantă este pentru ambele discipline ,,comunicarea prin coprezență”. Coprezența păsterează contactul vizual al partenerilor și într-un caz și în celălalt.

b) Comunicarea cooperantă și egală între neegali este destinată unirii eforturilor spre atingerea unui obiectiv comun. Ea presupune acceptarea egalității între neegali și întovărășirea ,,până la trecerea punții” adică cooperarea în muncă

Comunicarea cooperantă între asemănători, ca o cooperare imediată din care partenerii extrag îndemnuri, sfaturi sau află modalități de a reacționa, de a accepta ori evita angajarea în vederea succesului unuei acțiuni

Comunicarea cooperantă dar neegală se rezumă la o cooperare minimă sau la diagnosticarea unei situații.

Cooperarea normativă, de ierarhizare este o prelungire a comunicării între neegali; ea este specifică organizațiilor puternic structurate, ierarhizate în care subordonarea este acceptată și recunosctă ca o disponibilitate de prelungire a ei, dincolo de momentul interrelaționării.

Teoria actuală a comunicării se articulează inevitabil cu toeria competențelor. Competențele de comunicare cuprind ansamblul de abilități personale structurate pe cele trei structuri verbative: a ști, a ști să faci, a ști să fii și să devii. O împărțire a lor ar putea fi în: competențe directe (lingvistice, discursive, situaționale, paraverbale) și competențe indirecte, imediate (psiholingvistice, intelectuale, sociale, culturale, informaționale). Competențele de comunicare propriu-zisă sunt însă componentele din domeniul limbajului, cuprinzând toate felurile de limbaje utilizate în școală și apoi, în societate. Ele vizează: exprimarea orală, expresivitatea frazei, ritmul, tonul, accentul cuvintelor, pauzele în vorbire, respirația; exprimarea neverbală: proximitatea, mimica, gestica. Există diferite niveluri și sfere ale competiției de comunicare. Dacă persoana care posedă aptitudinea de bun vorbitor poate fi ușor recunoscută, apoi este destul de dificil a enumera calitățile reale care o ajută să se prezinte astfel. Această mică dilemă o găsim incă în antichitate. Este cunoscut că în Grecia și în Roma Antică retorică a fost considerată fie ca o știință a întocmirii și rostirii unui discurs, fie ca o artă. Știința sau arta, arta și știința, cert este ca ambele îl ajută pe orator să creeze publicului starea necesară impunerii dorinței proprii de a comunica gandul, trăirea, îndemnul la a face sau a nu face ceea ce dorește oratorul.

Privită ca realitate, prin comunicare se exprimă fapte, sentimente și relații între acestea. Faptele sunt alcătuite din: ce se vede; ce se aude; ce se spune; ce se face.

Rezultatul comunicării trebuie să fie starea pe care o induce vorbitorul auditorului.

Persuasiunea care conduce la apropierea unei credințe poate fi ruptă de ceea ce spunde și face vorbitorul în sensul că poate face ca eroarea să fie dreaptă, incorectitudinea justă, falsitatea verosimilă. În acest scop ea utilizează o suită de mijloace posibile: educația, intimidarea, constângerea, șantajul etc.

Instrumentul principal al persuasiunii este argumentul care este definit ca

,, un mijolc de dovedire trăgând o concluzie din alta și confirmând ceea ce este incert prin ceea ce nu este incert”. Atât persuasiunea, cât și argumentarea se concretizează printr-un efort conștient al vorbitorului de a influența auditorul prin intermediul stimulilor folosiți, într-un mesaj. Caracteristic argumentării este faptul ca în încercarea de convingere se pune accentul pe premisele logice, luând însă în considerație și premisele afective, pe sentimente și emoțiile auditorului. În persuasiune accentul este pus pe premisele afective, pe sentimente și emoțiile auditorului. Forța persuasiunii este dependentă între altele de capacitatea empatica a oratorului.

CAPITOLUL VI

Fenomene care influenþeazã comunicarea politicã

6.1. Contextul în care trebuie înþeleasã comunicarea politicã

A devenit aproape un truism faptul cã omenirea a intrat începând cu sfârºitul acestui secol într-o nouã epocã de dezvoltare, ºi anume, epoca informaþionalã, epocã în care mass-media joacã un deosebit rol, epocã în care principala resursã este informaþia, materia primã a comunicãrii.

Privind procesul de comunicare ca o interacþiune, cunoscându-i elementele, analizând ºi înþelegând tipurile de comunicare vom înþelege mai bine sintagma, tot mai des utilizatã în ultima vreme, de “comunicare politicã”. Înþelegerea acestei sintagme necesitã însã, pe lângã cunoaºterea elementelor specifice oricãrui tip de comunicare, ºi analiza altor elemente cum ar fi:

a)Opinia publică

b)Unele fenomene: publicitate, propagandã, persuasiune, dezinformare, manipulare

c)Canalul ºi codul de transmitere a mesajului

Opinia publicã reprezintã un concept greu de definit datoritã complexitãþii sale. De-a lungul timpului au fost emise numeroase definiþii: “O teorie a opiniilor, care, normal, trebuie sã ia naºtere în acelaºi timp în psihologie ºi sociologie, va trebui sã porneascã de la trei puncte de plecare: opiniile în individ, în societate ºi în corpul social. Se va vedea cã acestã convergenþã se stabileºte prin dualitatea cu adevãrat indestructibilã a persoanei ºi a societãþii, a cãrei esenþã este constituitã tocmai din valoarea vizatã de opinii”.

Pentru Angelusz Robert opinia publicã reprezintã “un sistem de fenomene obiectivate, cu o structurã complicatã, care, el însuºi se încadreazã ca parte, ca substructurã în totalitatea socialã ºi, ca urmare a locului ce-l ocupã, precum ºi a funcþiilor sale, este un fenomen constituit de cãtre reþeaua deosebit de complicatã a comunicaþiilor”.

Sociologii francezi Jean Cazeneuve ºi David Victoroff înþeleg prin opinie publicã judecata colectivã exprimatã asupra unui fapt sau a unei probleme de cãtre o societate, judecatã bazatã pe interacþiunea dintre indivizi ºi diferite grupuri, judecatã care nu se bazeazã pe o cunoaºtere ºtiinþificã a lucrurilor ci, pur ºi simplu pe un sentiment vag pe care unii oameni îl au asupra realitãþii. Opinia publicã se dezvoltã ca o forþã particularã.

Acolo interesele sunt puternice, situaþiile complexe, oamenii direct afectaþi de consecinþele anumitor mesaje care atrag diverse acþiuni.

Înþelegerea opiniei publice este direct legatã ºi de rãspândirea unor pãreri, aprecieri ale unor persoane sau grupuri sociale. Analizând din acest unghi fenomenul putem afirma cã existã patru forme:

opinia clar exprimatã, cãreia i se face uneori o largã publicitate;

pãrerea verbalã exprimatã uneori în ºoaptã, pãrere într-o formã pe care o imprimã zvonurile;

aprobarea generalã sau referendumul;

d) referendumul cu vot obligatoriu;

Înþeleasã astfel opinia publicã se deosebeºte de asentimentul poporului, raportându-se la grupuri restrânse sau chiar la indivizi care dispun de purtãtori de cuvânt individuali sau instituþionalizaþi: ziarele, radioul, televiziunea.

Formarea opiniei publice se realizeazã prin oferirea simultanã a aceloraºi ºtiri unui public larg, prin oferirea acelui public a unor interese comune care sã le motiveze gândirea ºi acþiunea.

În calitate de fenomen colectiv poate avea distribuþii sau structuri diferite: o structurã omogenã (opinie unanimã, consens), o structurã polarizatã (curente opuse numai într-un anumit moment), o structurã în care se disting o opinie majoritarã ºi o alta minoritarã.

Fiind un proces izvorât nu numai din relaþiile dintre indivizi ºi grupuri de indivizi, ci mai ales un rezultat al vieþii sociale în ansamblu ºi al condiþiilor obiective în care aceasta se dezvoltã, opinia publicã are câteva trãsãturi principale:

caracter public;

b) caracter activ (fiind un factor al schimbãrii ºI dezvoltãrii sociale);

c) caracter calitativ complex (prin cuprinderea tuturor domeniilor sociale);

caracter sistematic deschis (prin mecanismele de formare);

caracter plurivalent (prin formele de manifestare);

caracter nemijlocit (în raport cu nevoia socialã care a generat-o).

Funcþiile opiniei publice sunt legate direct de formele ei, de conþinutul opiniei exprimate ºi de caracterul interacþiunii dintre opinie ºi unele instituþii sociale sau persoane individuale, în special de caracterul influenþei opiniei asupra instituþiilor sau persoanelor.

Þinând cont de forma de exprimare a opiniei publice pot apãrea douã funcþii: pozitivã ºi negativã.

Funcþia pozitivã rezultã din faptul cã opinia publicã deþine rolul subiectului care programeazã procesele sociale, iar funcþia negativã reiese din faptul cã opinia publicã joacã rolul de subiect care manifestã prin declaraþii negative ºi care în schimb nu propune nici un fel de program propriu.

În raport cu conþinutul pãrerilor exprimate, în activitatea opiniei publice pot fi deosebite urmãtoarele funcþii:

de apreciere

analiticã

constructivã

de reglementare

Prin funcþia de apreciere sunt exprimate atitudinile faþã de o problemã, atitudinile vis-à-vis de un eveniment. De cele mai multe ori în spatele acestor exprimãri nu se aflã altceva decât o atitudine pur emoþionalã, fãrã un fundament raþional privitor la raporturile omului faþã de faptul apreciat.

Funcþia analiticã semnificã rolul subiectului care analizeazã raporturile ºi faptele realitãþii. Propunerea unui proiect de rezoluþie presupune studierea prealabilã a tuturor datelor problemei. Dupã cunoaºterea ºi analiza oricãrei probleme apare funcþia constructivã care presupune prezentarea unor soluþii, a unor propuneri constructive. Funcþia analiticã ºi funcþia constructivã au numeroase trãsãturi în comun, în unele puncte chiar intersectânde-se. Astfel orice propunere, orice soluþie presupune un act de cunoaºtere, o anumitã înþelegere a relaþiilor reale ºi un sistem determinat de argumente care fundamenteazã o anumitã poziþie.

Funcþia de reglementare semnificã o funcþie de educare, prin elaborarea ºi introducerea unor norme precise în relaþiile sociale. Deci, aceastã funcþie poate afecta ºi activitatea unor grupuri sau colective, dar direcþia ei principalã este reglementarea comportamentului individual, atât pe planul relaþiilor reciproce dintre individ ºi coIectiv, cât ºi pe planul raporturilor reciproce dintre indivizi.

În toate societãþile opinia publicã a jucat rol de sursã ºi regulator al acþiunilor omeneºti. Având în vedere influenþa pe care o are opinia publicã asupra instituþiilor sociale se pot observa urmãtoarele funcþii:

funcþia expresivã

funcþia consultativã

funcþia de directivã

Funcþia expresivã reliefeazã faptul cã întotdeauna opinia publicã ia poziþie faþã de anumite evenimente sociale, faþã de acþiunile întreprinse de stat prin instituþiile sale, acceptându-le, susþinându-le sau din contrã respingându-le. Prin aceastã funcþie opinia publicã se remarcã ca fiind o putere care se situeazã deasupra instituþiilor statului. Expresivitatea opiniei publice atinge cea mai mare dezvoltare în condiþiile în care mecanismele democratice ºi statul de drept se manifestã plenar.

Funcþia consultativã rezultã din activitatea opiniei publice de a oferi sugestii în legãturã cu modurile de soluþionare a unor probleme economice, politice, sociale. În societãþile democratice apare ºi se dezvoltã un mare numãr de forþe politice ºi organizatorice, care stimuleazã activitatea consultativã a opiniei publice, creând un climat corespunzãtor pentru o astfel de activitate ºi asigurând eficienþa ei.

Opinia publicã se caracterizeazã printr-o dinamicã în timp, putând sã aibã anumite orientãri în stadiul iniþial ºi cu totul altele în anumite perioade de timp, fiind de obicei destul de fluctuantã. Ea poate fi influenþatã, formatã sau schimbatã prin oferirea unor mesaje selecþionate ºi direcþionate spre orientarea doritã dar ºi prin multiplicarea canalelor de difuzare a mesajului. O altã caracteristicã a opiniei publice o reprezintã coordonatele specifice ale terenului socialmente fertil care o activeazã: relaþiile sociale, consensul, gradul uniform de cunoaºtere ºi înþelegere a fenomenului apreciat, gradul de necesitate ce o determinã, semnificaþia pe care formarea ºi exprimarea opiniei publice o capãtã pentru mase.

Privitã din perspectiva comunicãrii, opinia publicã este importantã nu atât în calitatea ei de opinie, cât în calitatea ei de public, de receptor al mesajelor. Publicitatea este un atribut “sine qua non” al societãþii. Aprobarea sau dezaprobarea publicã reprezintã o forþã uriaºã ºi, deºi nu mereu edificatã, ea acþioneazã asupra celor care exercitã puterea în societate.

Pe lângã menirea de receptor, de consumator al unor mesaje, opinia publicã reprezintã ºi un canal de transmisie a mesajelor. Prin intermediul opiniei publice, care este sinonimã cu un segment de public, cu publicul þintã, mesajele sunt transferate ºi altor indivizi, ºi altor grupuri, chiar unor instituþii.

Fenomene care influenþeazã comunicarea politicã

Publicitatea reprezintã acþiunea prin care se urmãreºte promovarea unor produse comerciale persoanelor sau unor servicii utilizându-se diferite strategii. Publicitatea nu îºi ascunde nici originea ºi nici scopurile. Se poate întâmpla, ca, iniþial sã se ascundã sub un anumit anonimat, exact timpul necesar suscitãrii curiozitãþii, dar foarte repede va beneficia de efectul revelaþiei, care este, de altfel, principalul motiv al acþiunii sale. Aceastã activitate de promovare reprezintã unul dintre instrumentele competiþiei comerciale, iar concureþa îi justificã întrebuinþarea. Rivalii vor depune toate eforturile pentru a rãpi întâietatea ºi totodatã pentru a oferi elemente de comparaþie, ceea ce determinã o participare personalã la apreciere ºi alegere. În plus, existã un mijloc de a mãsura foarte simplu eficacitatea unei campanii publicitare comparând preþul ei cu profiturile înregistrate. Din perspectiva comunicãrii primul pas pe care trebuie sã-l facã publicitatea spre concretizarea mesajului publicitar este de a evoca în imaginaþia receptorului o satisfacþie, într-o manierã specificã, credibilã, cât mai concretã ºi mai eficientã.

Comunicarea verbalã în sine reprezintã elementul secund al transmiterii mesajului publicitar. Elementele verbale trebuie alese pornind de la mecanismele percepþiei publicitare, care aratã cã imaginea atestã privirea conferind sensul principal al mesajului, iar textul informativ nu face decât sã precizeze, sã clarifice sau sã concluzioneze ceea ce se transmite pe cale vizualã. Rolul esenþial al mesajului verbal este de a semnala mesajul vizual. De cele mai multe ori transmiterea pe cale vizualã a unui mesaj nu este totalã, imaginea nu este univocã, ceea ce face necesarã explicarea ei, fapt ce se realizeazã printr-o linie – comentariu ºi un text. Linia -comentariu trebuie sã imprime imaginii un caracter univoc, sã întãreascã punctele slabe ale comunicãrii vizuale, sã creeze o formulã ce poate fi memoratã. Ea trebuie sã se subordoneze memoriei vizuale, sã urmãreascã o sintetizare a mesajului ºi sã foloseascã expresii ºi cuvinte uºor de înþeles ºi de reþinut.

Textul trebuie sã fie direct legat de linia – comentariu prin intermediul primei sale fraze ºi trebuie sã fie astfel alcãtuit încât sã poatã fi înþeles fãrã a citi în întregime, rând cu rând, el fiind cel care semneazã ºi totodatã explicã mesajul vizual.

Putem afirma cã publicitatea cuprinde toate acþiunile care au drept scop prezentarea oralã sau vizualã a unui mesaj în legãturã cu un produs, serviciu, fenomen sau în legãturã cu o persoanã accentuându-se anumite calitãþi pentru a se obþine o atitudine pozitivã din partea receptorului.

În timp ce publicitatea se situeazã la nivelul opþiunii, în societate este la fel de cunoscut un alt fenomen, care se situeazã la nivelul modificãrii culturale: propaganda.

Propaganda rãmâne ºi în prezent o noþiune ambivalentã: unele persoane fac o distincþie clarã între propaganda ideologicã ºi politicã ºi prozeletismul religios. Distincþia este justificatã doar de stãrile de spirit deosebite ce le presupun.

Fenomenului de propagandã i se subscriu: acþiunea psihologicã îndreptatã în special asupra cetãþenilor într-un scop educativ, rãzboiul psihologic dus împotriva inamicului exterior pentru a-l face sã se îndoiascã în privinþa valorilor pe care le susþine, reeducarea, pe scurt, toate acþiunile desfãºurate în scopul conformizãrii þintei.

Recunoscutã este distincþia ce se face între propaganda deschisã ºi aºa-zisa propagandã neagrã. Propaganda deschisã este aceea care se vrea explicitã, neascunzându-ºi nici obiectivele, dar nici originea, în timp ce propaganda neagrã îºi disimuleazã sursa, înºealã în privinþa intenþiilor ºi la nevoie face negoþ ilicit cu mesajele sale. Aceasta din urmã nu este altceva decât dezinformarea în acþiune. În timp ce propaganda deschisã cautã sã convingã, sã-ºi ralieze convingerile, chiar dacã uneori modul sãu de exprimare este la limita licitului, propaganda neagrã îºi propune destructurarea grupãrilor de idei, dezorganizarea gândirii ºi manipularea indivizilor. Ambele îºi selecþioneazã receptorii: propaganda deschisã se adreseazã unor subiecþi pregãtiþi într-un fel sã o primeascã, dispuºi sã înþeleagã un mesaj a cãrui sursã le este cunoscutã ºi de sub a cãrui influenþã au posibilitatea, cel puþin teoretic, sã se sustragã; propaganda neagrã atacã indivizii neavizaþi de la care se aºteaptã o anumitã reacþie.

În principiu, propaganda se adreseazã opiniilor, ea încearcã sã valorifice anumite idei în detrimentul altora, sã înfrumuseþeze evenimentele fãcându-le o prezentare favorabilã. Aceastã intenþie a dus la formulãri sumare ºi frapante, sloganuri agresive, fabricarea miturilor colective, repetarea la nesfârºit a temelor, antrenarea indivizilor la manifestaþii colective însoþite de un ceremonial spectaculos. Pot fi distinse mai ales trei forme de propagandã:

propaganda exercitatã cu ocazia întrunirilor de masã, a mitingurilor ºi a marilor acþiuni audio – vizuale. În acest caz mulþimea este tratatã ca un tot unitar, ceea ce permite antrenarea tuturor, inclusiv a ezitanþilor.

propaganda evanghelicã, vehiculatã de cãtre preoþi ºi misionari sau de cãtre colpotorii de zvonuri tendenþioase. Aceastã formã de propagandã înregistreazã un oarecare succes prin intermediul tehnicilor “mailing”, transmiterii orale sau prin telefon.

propaganda denumitã autopropagandã, mult mai deosebitã, ºi pe care o datorãm în cea mai mare parte lui Mao Zedong, acþioneazã în plan politic. Se practicã în grupuri restrânse în care fiecare participant este invitat sã se exprime spontan. În realitate, în cadrul grupului respectiv sunt prezentaþi observatorii discreþi care dirijeazã dezbaterea cãtre o temã niciodatã piedutã din vedere. Concluziile ce se degajã în final sunt cu atât mai ferme cu cât par a fi elaborate în deplinã libertate de gândire.

Stabilind cu exactitate dacã acþiunea de propagandã se exercitã asupra individului, asupra unui grup sau asupra întregii societãþi, putem face o clasificare a acesteia în: propagandã individualã, propagandã de grup sau propagandã sociologicã. O clasificare asemãnãtoare este fãcutã de Jacques Ellul care deosebeºte propaganda politicã – la nivelul grupãrilor politice de propaganda sociologicã – la nivelul unei întregi societãþi.

Privitã din sfera comunicãrii, propaganda are un receptor bine stabilit, iar mesajul, deºi pare transparent, este cu foarte mare atenþie elaborat ºi dirijat.

Când se are în vedere comunicarea politicã, legile ºi tehnicile propagandei, enumerate de Jean – Marie Domenach, sunt valabile ºi trebuie urmãrite cu deosebitã grijã. Aceste legi sunt: legea orchestraþiei, legea simplificãrii, legea unanimitãþii ºi contagiunii, legea transfuziei.

Legea orchestraþiei impune repetare sub forme variate a temelor ce fac obiectul unei acþiuni propagandiste, într-un program sistematic determinat de planul campaniei de propagandã.

Legea simplificãrii presupune prelucrarea mesajelor în funcþie de specificul fiecãrui grup ce trebuie convins, altfel spus, o “muncã de vulgarizare, în acelaºi timp indispensabilã ºi periculoasã.”

Legea unanimitãþii ºi a contagiunii se bazeazã pe constatarea cã o parte dintre opiniile fiecãrui individ s-au format ºi consolidat sub presiunea grupului din care face parte ºi ale cãrui valori au fost însuºite ºi ulterior împãrtãºite.

Legea transfuziei încearcã eludarea mecanismelor de rezistenþã ale publicului vizat (de complexul de mituri, prejudecãþi, credinþe), demonstrându-i cã ideile care îi sunt inoculate derivã, de fapt, din propriile-i pãreri preconcepute.

Propaganda politicã are un suport ideologic ºi caracterizeazã de regulã miºcãrile, grupãrile în care existã ambiþii totalitare, miºcãri care încearcã sã ascensioneze într-o societate încã liberã ºi pluralistã. Pentru realizarea scopurilor propuse se urmeazã, de cele mai multe ori urmãtoarele trepte:

identificarea ºi stabilirea ideologiei;

contextul în care trebuie aplicatã propaganda;

stabilirea propagandiºtilor;

stabilirea structurilor organizaþiei propagandistice;

stabilirea segmentului de public, a publicului þintã;

tehnicile utilizãrii mass-media;

tehnicile speciale pentru amplificarea efectului;

studierea reacþiilor publicului la diferite tehnici;

efectele ºi evaluarea propagandei.

Propaganda ºi persuasiunea se delimiteazã cu greutate. Propaganda se serveºte indiscutabil de tehnicile persuasiunii de masã, dar nu orice persuasiune de masã este neapãrat propagandã. În ceea ce priveºte persuasiunea, aceasta a primit de-a lungul timpului numeroase definiþii:

“Persuasiunea este o comunicare intenþionatã sau nu, care determinã o schimbare în atitudinea receptorului.”

“Persuasiunea este un proces care schimbã atitudini, credinþe, opinii sau comportamente.”

“Persuasiunea este un proces prin care emiþãtorul cautã sã obþinã un anume rãspuns de la receptor.( Andersen, 1971)

Persuasiunea este activitatea în care vorbitorul ºi ascultãtorul sunt legaþi ºi în care vorbitorul încearcã în mod conºtient sã influenþeze comportamentul ascultãtorului prin transmiterea de chei simbolice ºi auditive.( Schneidel, 1967)

Persuasiunea este tentativa conºtientã a unui individ de a schimba atitudinile, credinþele sau comportamentul unui alt individ sau grup de indivizi prin transmiterea unui mesaj.(Bettinghaus ºi Cody, 1987)

Persuasiunea este activitatea simbolicã al cãrei scop este realizarea acceptãrii voluntare de noi stãri cognitive sau modele de comportament printr-un schimb de mesaje.(Smith, 1982)

“Persuasiunea este efortul încununat de succes de a înfluenþa starea mentalã a altuia, pe calea comunicãrii, în circumstanþa în care receptorul are un oarecare grad de libertate.”

“Persuasiunea este comportamentul comunicativ care are drept scop schimbarea, modificarea sau alcãtuirea rãspunsurilor.”

În scopul persuasiunii, spre deosebire de propagandã se considerã cã apare un fenomen tranzacþional, cu alte cuvinte ambele pãrþi îºi satisfac interesele în cadrul procesului de schimb de informaþie. Existã mai multe moduri de rãspunsuri posibile la demersul persuasiv:

crearea rãspunsului: similar cu procesul învãþãrii obiºnuite, în care emiþãtorul este profesorul, iar publicul reprezintã elevul. Persuasiunea se realizeazã arãtându-i publicului cum trebuie sã se comporte prin oferta de întãrire pozitivã. Dacã rãspunsurile pozitive sunt întãrite printr-o recompensã, se vor dezvolta atitudini pozitive faþã de ceea ce este de învãþat.

Schimbarea rãspunsului: este tipul cel mai dificil de persuasiune deoarece cere oamenilor sã se deplaseze de la o atitudine la alta, sã evolueze de la o poziþie neutrã la o atitudine pozitivã sau negativã, sã-ºi schimbe comportamentul sau sã adopte un comportament nou. Întrucât oamenii se schimbã cu dificultate trebuie sã lege schimbarea cerutã de ceva deja existent în care receptorul crede. Aceasta se numeºte “o ancorã” deoarece este deja acceptatã de receptor ºi va servi la a alege noile atitudini sau comportamente. Ancorele constau în valori, credinþe, atitudini, comportamente ºi norme de grup.

Întãrirea rãspunsului: dacã oamenii din public au deja atitudini pozitive faþã de subiect, emiþãtorul le reaminteºte de existenþa lor ºi îi stimuleazã sã le simtã chiar mai puternic prin manifestarea lor într-o formã specificã de comportament. Indiferent de definiþia pe care am aminti-o, indiferent de strategiile utilizate este cert cã persuasiunea se delimiteazã destul de greu de propagandã ºi chiar de manipulare.

Un alt fenomen de care trebuie sã se þinã seama în realizarea analizei comunicãrii politice este dezinformarea.

Dezinformarea este consideratã ca fiind un fel de mesaj, mai mult sau mai puþin explicit, un fel de comunicare de tip special între dezinformator ºi þinta sa. Ea poate îmbrãca forma unei declaraþii, a unui gest semnificativ sau a adoptãrii unei anumite atitudini. Pentru ca un fenomen sã poarte numele de dezinformare trebuie sã existe intenþia de a manipula sau de a exercita o influenþã. Mesajul falsificat nu reprezintã decât unealta cu care se cautã ca un subiect selecþionat sã acþionaze în sensul dorit. Se dezinformeazã mai puþin pentru a convinge ºi mai mult pentru a conduce cãtre un þel, care, de regulã, este ascuns. Se acþioneazã pentru a forþa alegerea unei anumite direcþii de cãtre o persoanã, fãrã însã a i se permite libera alegere, libera apreciere. Dezinformarea reprezintã forma psihologicã a subversiunii care vizeazã derutarea unui individ, unui grup, a unei societãþi sau chiar a unui stat. Alãturi de celelalte fenomene prezentate anterior dezinformarea, deºi foarte veche, este o problemã a epocii noastre. G. Veraldi, în prefaþa lucrãrii lui Pierre Nord “Intoxicarea” încearcã sã defineascã noþiunea de dezinformare considerând-o puterea de creare a unei realitãþi false, dar atât de convingãtoare încât adversarul sã o considere justã. Henri – Pierre Cathala în lucrarea sa “Epoca dezinformãrii” propune urmãtoarea definiþie: “dezinformarea reprezintã ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenþionat pentru a reuºi manipularea perfidã a persoanelor, grupurilor sau unei întregi societãþi, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga. Presupune disimularea surselor ºi scopurilor reale, precum ºi intenþia de a face rãu, printr-o reprezentare deformatã sau printr-o interpretare tendenþioasã a realitãþii. Este o formã de agresiune care cautã sã treacã neobservatã. Se înscriu în rândul acþiunilor subversive”. (Cathala Henri – Pierre, Epoca dezinformãrii, Bucureºti, 1991)

Precizarea strictã a circumstanþelor în care apare dezinformarea este extrem de dificilã: uneori este vorba de luarea unei decizii îndelung analizate, în alte situaþii acþiunile de dezinformare sunt declanºate pe neaºteptate. Chiar ºi atunci când acþiunea dezinformantã a fost cu mult timp înainte planificatã, se constatã, pe de o parte, tendinþa de modificare a planului iniþial pe timpul derulãrii acþiunii, iar, pe de altã parte, sunt frecvente cazurile în care apare un al treilea ce cautã sã profite de operaþia lansatã ºi sã o deturneze în profitul sãu. Specificã dezinformãrii este tendinþa naturalã a oricãrei puteri de a-ºi ascunde greºelile, de a-ºi masca intenþiile ºi posibilitãþile reale.

În situaþia unei confruntãri între formaþiuni politice aparþinând aceleiaºi colectivitãþi umane, pot fi acceptate unele nuanþe, fãrã a scuza însã minciuna. Cu ocazia campaniilor electorale, partidele rivale cautã sã-ºi mascheze eºecurile ºi înfrângerile prezentându-ºi platformele electorale într-o luminã favorabilã, contestând totodatã imaginea adversarului. Deºi existã numeroase tertipuri, vis-à-vis de dezinformarea în politicã pot fi fãcute douã sublinieri: a) substratul manevrei nu este cu adevãrat disimulat, chiar ºi atunci când autorii afirmã cã îºi bazeazã spusele pe analize obiective; b) scopul este de a gãsi scuze, de a convinge, a ademeni ºi a ralia electoratul, fãrã însã a se pune problema individualizãrii þintei.

Dezinformarea poate îmbrãca diferite forme:

ascunderea unei acþiuni;

discreditarea unei personalitãþi, unei organizaþii sau a unui grup opozant;

crearea neînþelegerilor dintre opozanþi;

captarea încrederii unui factor de decizie;

utilizarea dezinformãrii ca mijloc de apãrare.

Ascunderea unei acþiuni (politice, diplomatice, militare, economice) este situaþia cea mai comunã prin care se încearcã pãstrarea secretului vis-à-vis de un proiect care este pe cale de a fi realizat. Când acest lucru pare dificil se cautã deturnarea atenþiei cãtre o acþiune falsã sau se încearcã derutarea rivalului fãcându-l sã tragã concluzii greºite privind scopul proiectului sau domeniul de aplicare.

Discreditarea unei personalitãþi, organizaþii sau a unui grup opozant se bazeazã pe lansarea unor zvonuri, insinuãri, chiar pe o campanie de denigrare care are ca suport interpretãri tendenþioase sau documente compromiþãtoare. Crearea neînþelegerilor dintre opozanþi are drept scop împiedicarea unei apropieri, a unei posibile alianþe, iar în unele cazuri chiar dizolvarea unei grupãri.

Captarea încrederii unui factor de decizie presupune existenþa a cel puþin douã modalitãþi de a acþiona asupra unei personalitãþi sau grup decizional prin intermediul liderului sãu. Uneori în anturajul unui factor de decizie este introdusã o persoanã care trebuie sã câºtige prietenia ºi încrederea grupului, iar în alte situaþii este promovatã o persoanã într-un post ce incubã o mare responsabilitate pentru ca apoi influenþa acestuia sã serveascã la orientarea deciziilor.

În alte situaþii, dezinformarea este utilizatã ca mijloc de apãrare. Acest lucru se poate observa la toþi conducãtorii sau liderii care, neavând nici un mod de a se apãra sau nedorind sã fie responsabili de actele sale, se aratã foarte intrigaþi, atunci când li se cer explicaþii, culpabilizându-se chiar de faptul cã nu au ºtiut de acea problemã ºi lãsând sã se înþeleagã cã dacã ar fi cunoscut-o lucrurile, evenimentele ar fi avut un alt mers ºi desigur un alt final.

Un alt fenomen, din aceeaºi serie cu publicitatea, persuasiunea, propaganda, dezinformarea este manipularea, acþiunea în urma cãreia se obþine comportamentul dorit.

Manipulãrile pot fi clasificate dupã diverse criterii. În funcþie de amplitudinea modificãrilor efectuate într-o anumitã situaþie sunt:

manipulãri mici;

manipulãri medii;

manipulãri mari.

Manipulãrile mici sunt cele care au drept urmare modificãri minore ale situaþiei sociale. Totuºi în unele cazuri pot avea efecte surprinzãtor de ample: donaþiile pot creºte simþitor atunci când cererea este însoþitã de un mic serviciu aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cereascã sau chiar numai de înfãþiºarea celui care formeazã cererea.

Manipulãrile medii au ca efect modificãri importante ale situaþiilor sociale, care uneori depãºesc în mod dramatic aºteptãrile, tocmai pentru cã enorma putere de influenþã a situaþiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluatã în cele mai multe cazuri.

Manipulãrile mari sunt reprezentate de influenþa întregii culturi în mijlocul cãreia trãieºte individul. Comportamentul, sistemul de valori, modul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de cutumele, de normele scrise ale societãþii din care face parte, de subculturile cu care intrã în contact. Neglijând aceastã permanentã ºi uriaºã influenþã, individul poate sã interpreteze mult mai uºor greºit lucrurile sau poate fi manipulat cu uºurinþã. Manipulãrile majore stau la baza rãspândirii diferitelor curente de opinii, formeazã tradiþii ºi obiceiuri, contureazã mentalitãþi, determinã curente la modã sau chiar ample manifestãri protestatere. Datoritã acþiunii continue a manipulãrilor asupra societãþii, prezenþa ei a devenit ceva obiºnuit, fiind destul de dificil de identificat. Pentru majoritatea oamenilor este uºor de remarcat o manipulare micã de tipul “trucurilor” electorale decât de sesizat o manipulare majorã în care masele sunt mobilizate, sunt dirijate din umbrã dându-le impresia cã ele au fost cele care au decis ºi acþionat.

Metodele de manipulare sunt numeroase ºi trebuie adaptate în funcþie de nivelul de instruire, de religie, de vârstã, de sex, de gradul de culturã ºi bineînþeles de mentalitatea societãþii. Þinând cont de aceste criterii se pot urma cãile:

controlul comunicaþiilor umane;

manipularea misticã;

cerinþa de puritate;

cultul confesiunii;

ºtiinþa sacrã;

remodelarea limbajului;

delimitarea socialã.

Controlul comunicaþiilor umane se bazeazã pe idea cã cine controleazã prezentul, controleazã trecutul, iar cine controleazã trecutul va controla ºi viitorul. Mergând pe aceastã premisã bibliografia este rescrisã iar istoria modificatã. De fapt nu este modificatã ci faptele sunt prezentate într-o altã luminã, dintr-un alt unghi, este altfel interpretatã. Trecutul este adaptat pentru a motiva acþiunile din realitatea imediatã, dar ºi pentru a justifica acþiunile ce vor urma. Mijloacele de comunicare în masã sunt þinute sub un strict control, sunt obligate sã prezinte într-un mod hiperbolic numai realizãrile.

Manipularea misticã se bazeazã pe crearea unei aure aproape mistice în jurul grupului conducãtor, al acþiunilor ºi concepþiilor lui. Acest lucru duce la adoptarea, de cãtre mase, a unui anumit model de comportare, crearea unor reflexe obiºnuite în sensul dorit de lideri. În dezvoltarea acestei cãi de manipulare îºi are rãdãcina cultul personalitãþii care în timp poate depãºi limitele normalului.

Cerinþa de puritate presupune cultivarea unei ideologii care sã delimiteze cu mare stricteþe binele de rãu, purul de impur. Aceastã cerinþã de puritate este specificã societãþilor închise, societãþilor în care apare totalitarismul, unde nu existã cale de mijloc ºi nu se acceptã o dublã viziune asupra aceluiaºi fenomen sau lucru. În astfel de societãþi lege este concepþia “cine nu este cu noi, este împotriva noastrã”. Desigur “binele”, “purul” sunt reprezentate de politica totalitarã. Acestã puritate, imposibil de atins, creazã în rândul maselor teama de vinovãþie ºi determinã indivizii sã se zbatã pentru a nu greºi, lãsându-se manipulaþi.

În strânsã legãturã cu propãvãduirea cerinþei de puritate se aflã cultul confesiunii. Confesiunea este încurajatã pe motiv cã ea înlesneºte uniunea spiritualã cu divinitatea veneratã, face posibilã cunoaºterea de sine, în ultimã instanþã aduce puritatea sufleteascã. Exacerbarea conflictului interior aduce indivizii în situaþia de a nu mai fi în stare sã menþinã echilibrul între demnitate ºi umilinþã. Pentru a îndepãrta acest conflict interior indivizii împrumutã psihologia celor care îi conduc, îi controleazã fãrã a-ºi da seama cã s-au lãsat manipulaþi.

ªtiinþa sacrã se manifestã prin crearea unei aure de sacralitate în jurul dogmelor de bazã ale unei ideologii. Acea ideologie este prezentatã drept unica cale în mãsurã sã asigure dezvoltarea fiinþei umane în cadrul unei societãþi perfecte, guvernate de o moralitate absolutã. Sancralitatea se manifestã prin interdicþia de a ridica un semn de întrebare sau de a pune în discuþie fundamentele ideologiei respective. Ideologia reprezintã adevãrul absolut, binele absolut. Mai mult, acest adevãr absolut este prezentat maselor drept rodul celor mai evoluate studii ºi cercetãri. Deci ºtiinþa sacrã are ca obiectiv sacralizarea doctrinei, ridicarea acesteia la rangul de filosofie umanã. Amestecul permanent între adevãrul suprem, ºtiinþific ºi misticism, mai presus de orice îndoialã face sã disparã graniþa dintre logicã ºi credinþã ducând la apariþia sentimentului de totalã încredere în superioritatea sistemului.

Remodelarea limbajului (planificarea lingvisticã) se bazeazã pe o exprimare prin cliºee verbale, uºor de rostit ºi de memorat ce vor fi repetate la infinit pânã ce vor pãtrunde în mintea individului drept concepte ale filosofiei sacre. Urmarea acestei repetãri duce la anihilarea gândirii individuale ºi la încercarea de a memora anumiþi termeni, anumite perifraze.

Limba de lemn devine mijlocul oficial de comunicare. Ambiguitatea vocabularului, deformarea unor sensuri, abundenþa jargonului într-un alt context decât cel specific, impunerea unor stereotipuri verbale, mulþimea adjectivelor calificative la superlativ absolut sunt numai câteva caracteristici ale limbajului remodelat.

Delimitarea socialã se bazeazã pe recunoaºterea a douã categorii de indivizi: categoria celor care au dreptul la existenþã ºi al cãror drept trebuie recunoscut precum ºi categoria celor care nu au nici un drept. Deoarece cerinþa de puritate nu acceptã nuanþele, calea de mijloc este din nou sloganul “cine nu este cu noi, este împotriva noastrã”, ºi astfel de o parte se aflã adepþii, iar de cealaltã parte “oile rãtãcite”, indivizii care nu au nici un drept.

Manipularea unui grup sau a întregii societãþi se va face destul de uºor dacã aceastã acþiune începe de la cel mai jos nivel, adicã de la individ. Controlul total al individului presupune controlul asupra modului sãu de gândire, asupra comportamentului sãu ºi asupra sentimentelor sale. Controlul comportamentului este determinat de controlul realitãþii fizice în care trãieºte individul: tipul de locuinþã, modul în care se îmbracã, numãrul mediu al orelor de somn, alimentaþia, felul muncii pe care o presteazã, ritualurile ºi obiceiurile sale.

Controlul gândirii se bazeazã pe îndoctrinarea indivizilor, îndoctrinare atât de puternicã încât ei sã accepte în mod necondiþionat un nou limbaj, anumite ritualuri, ideologia grupului.

Crearea reflexelor mentale are ca scop aducerea indivizilor în situaþia de a respinge din start orice idee ce vine în contradicþie cu doctrina sistemului, orice criticã la adresa conducãtorilor sau a grupului. Rigiditatea gândirii le va anihila capacitatea unor raþionalmente logice, creându-le impresia cã ei sunt posesorii adevãrului absolut.

Controlul sentimentelor se bazeazã pe vinovãþie ºi fricã. Este restrâns spectrul sentimental al individului, iar emoþiile sale sunt manipulate. Sentimentul de fricã, vinovãþie, devotament, loialitate precum ºi controlul relaþiilor sexuale sunt exploatate pentru a controla fiecare individ. În cele mai multe cazuri pentru controlul individului, manipularea lui ºi în final pentru manipularea unei societãþi se acþioneazã simultan cu controlul comportamentului, gândirii ºi sentimentelor.

Studierea ºi cunoaºterea metodelor de publicitate, de propagandã, de persuasiune, de dezinformare, de manipulare sunt extrem de importante pentru comunicarea politicã, pentru pregãtirea discursurilor politice, pentru câºtigarea electoratului.

CAPITOLUL VII

Aspecte ale presei romanesti postdecembriste

O statistica ad-hoc arata ca intre 22 decembrie 1989 si 31 decembrie 1990 au aparut 130 de titluri de ziare si reviste. Intre 1 ianuarie 1991 si 31 decembrie 2005 au aparut 120. Asadar, intr-un singur an au aparut mai multe titluri decat in 14 ani. Anul exploziei de titluri e 1990, primul an de dupa caderea comunismului. Acest ciclon al aparitiilor isi are radacinile intr-o realitate social-politica si economica aparte:

a) lunga perioada anterioara de reducere dramatica a publicatiilor literar-artistice, dar si de blocare a oricarei noi aparitii.

Principalul motiv al micsorarii numarului de publicatii in ultimii ani ai lui Ceausescu trebuie cautat in efectele crizei economice grave, cu debutul in anul 1982. Literatii si gazetarii de dupa decembrie 1989 trec cu vederea acest motiv. Voit sau nu, ei pun reducerea numarului de titluri, restrangerea activitatii literar-artistice, in general, pe seama antipatiei Ceausestilor fata de intelighentia rebela. Invocand sau poate chiar crezand asta, tinatorii de condei se grabesc sa scoata noi titluri pe banda rulanta sau sa retipareasca titluri care-si incetasera aparitia in ultimii ani ai lui Nicolae Ceausescu.

Viata le va dovedi ca se inselasera. Treptat, treptat, avantul lor se loveste de criza economica a anilor 1991-1992, provocata de reformele pe cat de dure, pe atat de haotice. Sunt liberi sa scoata orice publicatie vor si s-o publice asa cum ii taie capul. Pentru asta insa e nevoie de bani. Or, bani incep sa nu mai fie.

Si astfel, ei se vad obligati sa renunte de bunavoie la numarul urias de publicatii.

Fara sa le-o impuna Ceausescu! Care oricum murise impuscat la Targoviste!

b) in noile conditii, a scoate o revista, un ziar e cum nu se poate mai usor.

Inainte vreme, aparitia unei noi publicatii cerea un proces indelungat si dificil, supus atotputernicei birocratii comuniste. Acum e suficient sa-ti faci o fundatie sau un SRL.

Numarul casatoriilor e urias la Las Vegas si pentru ca e foarte usor sa te casatoresti. Dar si numarul divorturilor.

Pe cat de lesne se infiinteaza publicatii, se alcatuiesc redactii, pe atat de usor se desfiinteaza publicatii si se destrama redactii.

c) prin caderea comunismului se creeaza premisele nu numai ale libertatii de a scrie, dar si ale libertatii de a face capitalism.

E drept, regimul FSN-ist din primele luni ale lui 1990 nu e categoric unul al economiei de piata. Pare a inclina mai degraba spre perestroikism.

Capitalismul e ca pirul. Razbate oricum pe ruinele economiei socialiste.

Iesirea de sub regimul cenzurii duce automat la atacarea unor teme, subiecte si domenii pana atunci strict interzise. Ziarele, transformate peste noapte din oficioase ale institutiilor comuniste in oficioase ale institutiilor capitaliste, se desfata cu dezvaluiri din culisele dictaturii, din cele ale Ceausestilor, indeosebi. Interesul publicului pentru astfel de dezvaluiri e uriesesc. La chioscurile de ziare apar cozi nesfarsite, concurandu-le pe cele de la carnea de pui, din anii anteriori. Adevarul, Romania libera, Tineretul liber, Libertatea aduc castiguri fabuloase.

De asteptat, in atari conditii, ca primele mladite ale capitalismului sa se indrepte rapid spre investitia in presa. Destinul primelor publicatii private va fi asemanator cu cel al buticurilor, la vremea respectiva concurente ale ziarelor in materie de ritm al aparitiilor peste noapte. Patronii n-au stiinta si nici prudenta folosirii profiturilor fabuloase pentru reinvestirea in cladiri, tipografii, birotica moderna.

Banii castigati usor se duc la fel de usor. Patronul inchide redactia. Pastrandu-si titlul! Ceea ce va conduce la un fapt hazliu din prezent: imposibilitatea de a gasi un titlu liber pentru o noua gazeta!

Pe masura ce noi si noi publicatii apar pe tejghele, iar interesul cititorilor scade, aceste prime publicatii nu mai fac fata concurentei tot mai inversunate de pe piata media. Dispar pe rand.

Diferenta dintre numarul de aparitii in 1990 si cel al aparitiilor intre 1991 si 2005 isi are explicatia in actiunea economiei de piata.

Cresterea numarului de publicatii duce la o impartire continua a numarului de cumparatori de ziare si reviste. Se reduce si interesul cititorilor pentru presa.

7.1. Situația presei în perioada 1945-1989

După alegerile din 1946, falsificate grosolan de către comuniști și scoaterea în afara legii, în 1947, a partidelor istorice, PCR devine partid unic, iar în Romania se instaureaza dictatura comunistă.

În perioada respectivă, dreptul la opinie este inexistent, presa este aservită puterii, iar cenzura are un rol politic și ideologic. După venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și apariția unicei legi a presei din perioada comunistă (1947), situția devine și mai aspră, intrarea în țară a publicațiilor străine fiind interzisă, iar accesul la informație aproape imposibil.

Situația durează până în decembrie 1989, când, pe fundalul politc internațional care a dus la prăbușirea cortinei de fier și la înscrierea treptată a fostelor țări socialiste pe traictoria democrației de tip occidentl, au loc ample mișcări de stradă anticeaușiste transformate rapid în revoluție anticomunistă.

7.2. Situația presei între 1990-1995

Presa scrisă

La sfârșitul lui decembrie 1989, căderea dictaturii comuniste este transmisă, în direct, timp de două săptămâni, la unicul post de televiziune romanesc: TVR, devenită liberă peste noapte. Cenzura opresivă și bariera doctrinală cad dela sine, toată presa își schimbă orientarea politică (,,Scânteia devine Adevărul”), prezentând populației primele produse necenzurate, după 55 de ani, și devenind sursa de informare, sprijinul psihologic și emoțional al societății, alternativa indigenă a Vocii americii, Europei libere.

Pe fondul efervescenței timpurilor, apare o ,,inflație” de publicații (peste 1000 numai până în luna mai 1990, de la cele satirice –Cațavencu- la cele de partid- Azi România Mare și la independente-Expres). Spusele lui Heliade Rădulescu ,,Scriți, băieți, numai scriți!” sunt direcția gazetăriei naționale, percepută mai mult ca o îndeletnicire decât ca o profesiune. Predomină experineța directă, ,,calificarea la locul de muncă”, în redacții fiind prea putține persoane cu studii jurnalistice, chiar dacă, în genere, gazetarul avea studii superioare. Limbajul de lemn deprins în numeroșii ani de ,,tăcere” comunistă, mentalitatea vechilor gazetari încep să fie imedimente majore în comunicare, iar polemica politică nu poate servi funcției de informare a publicului și nici nu este o modalitate de educație.Publicațiile deja sunt polarizate pro sau contra FSN, iar intenția gazetarilor este de a convinge, nu de a informa.

La sfârșitul anului 1990, expansiunea presei scrise înregistrează o diminuare vizibilă datorită faptului ca cititorii devin mai selectivi. Se constată o tendință vizibilă datorază faptului ca citiorii devin mai selectivi. Se constată o tendință de intelectualizare a jurnalismului romanesc, în general, de informare.

Daca inițial presa scirsă era plină de zvonuri, informații neverificate sau verificate doar parțial, de interviuri cu tăcuți oponenți ai fostuui regim, trepat se constată o dorință de formare/reformare în meserie a jurnaliștilor, regula ,,eu îți spun ce și cum să gândești, pentru ca eu știu adevărul” fiind lasată de-o parte.

7.3. Situația presei după 1996

La începutul anului 1996 se constată schimbări de mentalitate în societate. Există deja manifestări de nesupunere față de lideri, sunt prezentate insatisfacții profunde privind evoluția societății, a guvernării, se acuză tranziția interminabilă, corupția la nivel înalt, infracționalitatea crescută. Populația se confruntă cu șomajul și inflația, clasa de mijloc aproape a despărut, corupția este conștientizată de marea masă. Problemele sociale presante sunt reflectate de mass-media, parte a societății civile și oglindă a ei.

Libertatea de comunicare și accesul la informație sunt incontestabile și sunt principii ale unei societăți deschise. Ziarele demască abuzurile mai-marilor poltici ai zilei, publică opinii pertinente, luptă pentru drepturile societății. Dar jurnalismul rămâne, încă, mai mult un instrument politic decât informațional, o unelată de control, nu una de educare.

7.4. Mass-media în prezent

Mass-media din România înregistrează în prezent o apropiere semnificativă de modelul de presă european. Se remarcă profesionalizarea echipelor redacționale-și ca efect al școlii jurnalistice românești deja specializate -, aspectul modern al publicațiilor, atenția în creștere ce i se acordă publicului-țintă, el fiind, în mare parte, cel care hotărăște conținutul ziarului/emisiunii.

Mass-media prezintă astăzi în România o diversificare importantă, spectaculoasă față de perioada de dinainte de 1990, când informația era cenzurată, drămuită și dirijată. După 1990, pe lângă Agenția Națională de Presă ROMPRES au apărut și agenții de presă particulare, cum ar fi Mediafax, AR Press și AM Press.
În domeniul presei, după 1989, s-a produs o adevărată explozie, atât în Capitală, cât și în provincie. Un important număr de publicații – cotidiene și periodice – apar în limbi ale minorităților naționale.
Constant, din anul 1992, din cele peste 40 de reviste și alte periodice editate sub egida Ministerului Culturii într-un tiraj total de aproxiamtiv 125.000 de exemplare, un număr de cca 20 titluri au fost tipărite în limbi ale minorităților, într-un tiraj de peste 43.000 de exxemplare, bucurându-se de subvenționare de la buget. Totodată, se subvenționează apariția a peste 30 de publicații editate de organizații ale minorităților naționale din România.
Revistele culturale s-au îmbogățit cu apariții noi cu profil filosofico-religios și istorie. Prezentarea țării în străinătate în limbi de circulație se realizează – în afara posturilor specializate ale radiodifuziunii – prin Grupul de Presă pentru Străinătate, care editează în 5 limbi de circulație internațională (engleză, franceză, germană, spaniolă și rusă) revista lunară Panorama românească, lunarul de cultură și civilizație Revista Română și alte lucrări consacrate cunoașterii pe multiple planuri a României

CAPITOLUL VIII

Exista oare ,,sistemul mediatic post-comunist”?

Care este starea mass-media, in Europa Centrala si de Est, la aproape un deceniu de la rasturnarea conducerii comuniste si de la initierea transformarii spre o economie de piata? Este posibil sa tragem concluzii generale si sa incepem sa analizam felul in care arata "sistemul mediatic post-comunist" si motivul pentru care ia forma pe care o ia?

Este tentant sa raspundem la aceasta intrebare, spunind ca lucrurile sint diferite in tari diferite. Acest lucru este, desigur, adevarat. Mass-media fostei Germanii de Est a fost integral transformata in copie a modelului vest german (Boyle, 1994). Republica Ceha are un post comercial de televiziune dezvoltat, Nova TV, care a inregistrat succese majore in cresterea audientei, pe seama postului de stat, áST, dar, de curind, cel din urma a inceput sa recistige din cota de audienta. Pe de alta parte, exista citeva tari, Belarus de exemplu, in care ritmul schimbarii a fost mult mai lent. Daca lucrurile stau asa de diferit, s-ar putea argumenta, atunci nu exista nici o posibilitate de a gasi acel model general care ar putea oferi raspunsul la intrebarea referitoare la regiune ca intreg.

Din pacate, acest argument nu rezista. Adevarul este ca, inainte de 1989, existau mari diferente intre sistemele mediatice ale tarilor din Est. Ungaria, de exemplu, avea un sistem mediatic foarte bine dezvoltat si, intr-un fel, comercial, care permitea, intr-o anumita masura, exprimarea unor opinii diverse (Kováts si Tolgyesi, 1990). Relativa libertate de opinie era chiar mai limpede prezenta in ceea ce este acum statul independent Slovenia (Novak, 1996). La celalalt capat al spectrului, se pare ca sistemul mediatic rominesc era relativ primitiv si nu lasa loc nici macar pentru exprimarea nuantata a liniei oficiale: ceea ce era tiparit si transmis era linia lui Ceausescu si nimic altceva (Gross, 1996). Totusi, in ciuda acestor diferente, aproape toti observatorii erau de acord ca existau trasaturi comune care faceau ca discutia despre un tip general de "mass-media comunista" sa aiba sens. Modelul general nu explica, nici pe departe, fiecare trasatura a fiecarui sistem mediatic in parte, dar era un concept util in intelegerea naturii si limitelor lor comune. Subliniem ca se putea discuta foarte mult despre care erau, de fapt, trasaturile definitorii ale "mass-mediei comuniste" ca, model abstract, dar opinia generala era ca astfel de dezbateri ajutau la intelegerea acelei lumi.

Deci, gasim in continuare folositor sa cercetam daca putem gasi trasaturi generale ale sistemelor mediatice actuale din regiune: am putea identifica un model general de "sistem mediatic post-comunist". Desigur, ne dam seama ca un astfel de model nu va explica totul despre mass-media dintr-o anumita tara si acceptam ca nu exista unanimitate in legatura cu identitatea acestui model, dar proiectul merita efortul. Acest articol este o incercare de a incepe o astfel de discutie. Afirmatiile continute sint mai degraba provizorii, decit conclusive. Oferim aici citeva idei, drept contributii la o dezbatere necesara, mai degraba decit drept declaratii referitoare la adevar. Speram ca vor fi suficient de interesante pentru a provoca o replica, oricit de critica.

Una din modalitatile traditionale de a incepe procesul definirii intr-un domeniu in care exista putine principii bine stabilite este de a spune despre ceva ce nu este. In cazul mass-mediei post-comuniste, este foarte clar ca nu exista acele ziare si emisiuni pe care orice persoana cu inclinatii democratice le-ar considera a fi idealuri in domeniu. Ele nu sint exemple de informari detasate si obiective de comentarii bine masurate si pline de discernamint. Ele nu folosesc forme populare de teatru si distractie pentru a explora, intr-o maniera inovatoare, conditia umana contemporana. Ele nu sint, cu siguranta, ceea ce multi dintre "misionarii" din Occident, care au roit in regiune, incepind cu 1989, incercau sa convinga politicieni, jurnalisti, intreprinzatori si diverse organisme cu putere de decizie ca trebuie pus in locul vechiului si discreditatului sistem.

Daca insistam si intrebam ce fel de sistem mediatic aveau in minte acele legiuni de "misionari", si standardul subinteles fata de care mass-media post-comunista este judecata, cel mai bun fel de a o descrie este o combinatie intre The New York Times si British Broadcasting Corporation: cu alte cuvinte, o mass-media serioasa, obiectiva, care informeaza; relatari impartiale ale evenimentelor zilnice; si incercari inteligente de a sustine o viata culturala nationala in toate formele ei – de la cele mai populare la cele mai elevate. Sa lasam deoparte dificila intrebare daca aceste doua modele a ceea ce ar trebui sa fie mass-media corespund realmente situatiei din New York sau Londra. Sa le consideram, mai curind ca aspiratii si sa admitem ca, desi s-ar putea sa nu fie intruchiparea perfectiunii, ele reprezinta aspiratii destul de laudabile.

Cele doua componente ale acestui sistem mediatic ideal sint, totusi, rezultate a doua medii foarte diferite. Daca intrebam ce le face sa fie asa cum sint, vedem ca ele depind de circumstante radical diferite. New York Times este asa ca rezultat al actiunilor pietei. El este fructul culturii anti-stat a Statelor Unite care, la extrema, devine acel anarhism militant care arunca in aer cladiri guvernamentale. British Broadcasting Corporation este rezultatul izolarii de piata, este rezultatul culturii pro-stat a Europei, care, la extrema, devine acea forma de statolatrie represiva care a inflorit in Rominia cu un deceniu in urma. Virtutile uneia provin din ceea ce apare in circumstante ce sint exact inversul celor ce prevaleaza in celalalt caz. Este foarte greu sa vedem intrunite conditiile politice care ar permite acestor doua tipuri de mass-media sa coexiste in aceeasi societate.

Totusi, cind privim lucrurile mai amanuntit, aceasta aparenta contradictie releva similitudini foarte surprinzatoare. La fel ca majoritatea covirsitoare a presei americane, New York Times exista intr-o situatie de monopol efectiv. Este adevarat ca, spre deosebire de cele cam 1500 de ziare americane, New York Times se tipareste in acelasi oras cu un alt cotidian, The New York Post. Totusi, acesta nu este un concurent direct in ceea ce priveste aspiratiile jurnalistice sau profilul cititorului obisnuit. Consecintele unei asemenea situatii de monopol sint binecunoscute, dar merita sa enumeram doua dintre ele. In primul rind, din cauza ca cititorii educati si avuti valoreaza mult mai mult in termeni de venit din publicitate, care, in general, inseamna peste trei patrimi din venitul unui ziar american, decit cititorii needucati si saraci, ziarele aflate in asemenea situatii tind sa satisfaca in exces grupurile de elita. Aceste ziare contin acele tipuri de materiale, in special jurnalism specializat pe afacerile publice, care sint atractive pentru elita. Cu alte cuvinte, larga arie si adincime a acoperirii stirilor intr-un ziar ca NYT este raspunsul rational, din punct de vedere economic, la pozitia lui de monopol.

A doua consecinta importanta este ca, deoarece aceste ziare au pozitii de monopol, ele tind sa isi maximizeze numarul cititorilor din rindurile grupului-tinta al elitei. Evident, daca un ziar este devotat informarii serioase a publicului, el va fi obligat sa acopere si sa comenteze chestiuni publice foarte controversate. E rezonabil sa presupunem ca, cel putin asupra chestiunilor interne, cititorii vor avea opinii diferite. In cazul ziarului New York Times, unii cititori vor fi democrati, iar altii republicani. De aceea, o buna politica comerciala cere sa nu fie ofensat nici unul din aceste grupuri de potentiali cititori, comentind subiecte controversate intr-o maniera partizana: a face acest lucru ar insemna asumarea riscului de a instraina de ziar un grup sau altul. Bineinteles ca exista domenii in care poate exista o unanimitate de vederi in rindurile grupurilor cu venituri ridicate, de exemplu politica externa sau penalizarile legate de taxe, acestea putind fi comentate de o maniera partinitoare, dar pentru cea mai mare parte a subiectelor, comentariul obiectiv si impartial constituie un raspuns economic si rational la o pozitie de monopol.

BBC este un caz foarte diferit, dar exista o importanta parte paralela. BBC este un post de stat si administratia in functiune are, in principiu, puteri mai mult sau mai putin nelimitate asupra lui. Dar in ciuda existentei acestor determinari, presiunile nu se fac si BBC are o reputatie de invidiat, atit in Marea Britanie, cit si in strainatate, pentru emisiuni obiective si impartiale. Pentru a ilustra acest lucru cu un celebru si autentic exemplu, amintim ca BBC cintareste la secunda timpul dedicat primului-ministru si liderului opozitiei. Motivele pentru care se procedeaza astfel nu constau in faptul ca politicienii britanici sint figuri sacre sau ca realizatorii de emisiuni sint intruchipari ale virtutilor jurnalistice. Regretabil, poate, nici unul dintre aceste lucruri nu este adevarat. Motivul rezida atit in raspunsurile politicienilor, cit si ale oamenilor de presa, la un tip particular de situatie politica. Din perspectiva politicienilor, aceasta abilitate a politicienilor de a ramine la o distanta rezonabila de interventia in activitatile realizatorilor de emisiuni din audio-vizual, este un raspuns rational la o situatie sociala in care exista un consens, intre principalele partide politice, privind principiile fundamentale, si in care exista o omogenitate sociala substantiala intre diferitele sectiuni ale elitei aflate la putere. Oricit de mult polemizau ele in public, ele au frecventat aceleasi scoli si universitati si credeau ca impartasesc aceleasi raspunsuri fundamentale. Din perspectiva realizatorilor de radio si televiziune, pe linga faptul ca ei impartaseau aceste atribute sociale intangibile, ei manifestau si interes in pastrarea echilibrului intre grupurile de influenta. Conditia pentru a continua sa se bucure de autonomie este ca ei sa exercite aceasta autonomie in mod responsabil – dupa cum spun oamenii politici importanti. Ei sint, prin urmare, foarte atenti cind transmit informatii in legatura cu activitatile liderilor politici ai partidelor politice importante. Din nou, si aici exista limite – politica externa si actiunile partidelor mici sint exceptii importante – dar echilibrul, in cazul disputelor interne, este de inteles pentru BBC. Cu alte cuvinte, tipul de situatie protejata de care se bucura BBC duce la concluzii jurnalistice similare cu cele din cazul New York Times.

Pare destul de clar ca nici unul dintre aceste tipuri de conditii nu exista in Europa post-comunista. In general, presa se gaseste intr-o situatie competitiva si, in aceste circumstante, diferentierea politica este sau poate fi folosita inteligent, ca un important instrument de marketing. Poate fi unul din modurile in care un produs dezvolta o marca puternica cu care publicul tinta se poate identifica. In multe tari foste comuniste, de exemplu, cercetarile arata ca este mult mai posibil ca persoanele mai tinere sa aiba vederi mai favorabile pietei decit cele mai in virsta, asa ca un produs informational care vizeaza aceste categorii demografice ar putea sa contina in mod semnificativ materiale care au articulat aceasta perspectiva.

De asemenea, audio-vizualul nu este o arena neutra, in care o elita isi discuta divergentele secundare. Din contra, in tara dupa tara, controlul posturilor de stat si dreptul de a acorda privilegii prietenilor politici sint privite ca doua dintre principalele beneficii ale puterii politice. In societatile cu elite accentuat divizate sau in cele in care elitele sint puse in fata unei aparitii substantiale din exterior, organizatiile din audio-vizual tind sa fie fie miza luptelor politice, fie spatiul in care acestea au loc.

Este exact ce s-a intimplat in fostele tari comuniste. In comparatie cu modelele care s-au transmis ca dezirabile si, intr-adevar, in comparatie cu sistemele mediatice existente in trecutul imediat, caracteristica definitorie a sistemului mediatic post-comunist este gradul inalt de politizare. Exista aici un paradox important. In definitiv, s-a considerat ca situatia in care sistemul mediatic comunist era diferit de cel din tarile capitaliste are la baza faptul ca primul era foarte politizat. In realitate, cu cit societatile in discutie s-au distantat de comunism, cu atit sistemul mediatic comunist a devenit din ce in ce mai politizat.

Acesta nu este un accident. Interventiile politicienilor in mass-media nu sint rezultatul propriilor lor nerealizari sau lipsei de experienta profesionala. Fara indoiala ca acestea nu lipsesc, dar nu ele sint cele ce cauzeaza problemele. Ele nu sint nici rezultatul lipsei de experienta a jurnalistilor si a altor producatori culturali. Din nou, probabil ca si aceasta exista din plin, dar nu este factorul care genereaza problemele.

Adevarata cauza a gradului inalt de politizare a mass-media in toata regiunea sta in insasi natura procesului de tranzitie. In vechea orinduire, exista o clasa conducatoare foarte coerenta, identificata mai mult sau mai putin cu nomenclatura. Ea controla mecanismul etatic in toate aspectele sale, toate organizatiile sociale, mass-media, viata economica, viata sociala, educatia si asa mai departe. Ea detinea aceasta putere sociala ca rezultat al formei sale birocratice, colective. Tranzitia spre capitalism implica tranzitia spre un tip diferit de putere sociala, a carui forma principala este caracterul privat al proprietatii. In forma sa cea mai bruta, puterea intr-o societate capitalista se gaseste in miinile celor care au cei mai multi bani. Noua clasa conducatoare va fi fragmentata, atomizata, reajustindu-se constant ea insasi si relatiile sale interne, cu fiecare membru ostil unul fata de altul. Ea impartaseste cu vechea ordine faptul ca are putere sociala, insa sub aproape fiecare alt aspect este opusul sau. Stratagema transformarii este cum sa treci de la o orinduire la alta.

Singura posibilitate de a realiza aceasta schimbare este prin actiune politica. Decizia asupra modului de a Decizia asupra modului in care se poate rupe monopolul statului asupra puterii sociale este, in mod necesar, una politica. Decizia privind persoanele care vor avea acces la anumite segmente ale noii proprietati private, si la care anume, este, in mod necesar, una politica. Pur si simplu, nu exista o alta cale de a sfarima vechea orinduire, decit prin exercitarea puterii politice.

Aceste lucruri ar fi in totalitate adevarate, chiar daca transformarea ar implica un proces de distribuire dezinteresata a bunurilor sociale catre intreaga populatie. Dupa cum este bine cunoscut, distributia actuala este una in care cei care au avut putere si privilegii in vechiul sistem, sau, cel putin, prietenii si cunostintele acestora, au avut grija sa primeasca o cantitate disproportionata din bunurile sociale impartite in noua orinduire. In afacerea sordida de a avea grija ca tranzitia de la comunism la capitalism sa insemne si ca slujitorii loiali ai vechiului sistem vor fi les nouveau riche in noua ordine, conflictele politice sint impregnate cu veninul suplimentar al terorii existentiale a excluderii personale de la bogatiile oferite.

In vechiul sistem, clasa conducatoare vorbea, cel putin in public, pe o singura voce. Ea spunea masei populatiei ca felul in care stateau lucrurile era atit cel mai bun, cit si singurul posibil. Mass-media era, in mod normal, unul din instrumentele lor cele mai importante, insa unul in mod eficace non-politc. Nu exista nici o lupta publica in legatura cu cine sa controleze mass-media si in legatura cu ce ar trebui sa contina aceasta. In noul sistem, clasa conducatoare vorbeste pe multe voci. Aceste voci disputa, in mod viguros, cine ar trebui sa primeasca ce anume rasplata si vor sa transmita masei populatiei ca propria lor avansare este cea mai buna cale pentru propasirea tarii. Din motive evidente, mass-media reprezinta o modalitate importanta prin care pot fi desfasurate aceste activitati si este, astfel, foarte politica. Exista o lupta politica enorma in legatura cu cine ar trebui sa controleze mass-media si ce fel de mesaje ar trebui ea sa contina.

Ce fel de sistem mediatic?

Daca sistemul mediatic post-comunist este definit prin faptul ca este mult politizat, noi trebuie sa stabilim daca el constituie o forma istorica unica, mass-media fiind echivalenta cu unica "stare a post-comunismului", pe care unii scriitori au identificat-o ca fiind generala in regiune (Schöpflin, 1995).

Dovezile sugereaza ca nu este cazul pentru asa ceva. Modelul NYT/BBC nu este unul care poate exista undeva, in realitate. Nici componentele lui nu sint obisnuite in lume. Din contra, exista motive puternice de a considera acest model drept aberant, in sensul ca ele nu sint deloc larg difuzate pe plan international. Chiar daca restringem studiul nostru la Europa, este neobisnuit sa gasim o presa care mentine acelasi grad de distanta fata de conflictele sociale interne, ca cel care se presupune ca este mentinut de NYT, si este la fel de neobisnuit sa gasim un post national care sa aiba, in realitate, aceleasi caracteristici de "serviciu public" ca ale BBC-ului. Normele europene sint sistemele mediatice mult mai politizate. Profesorul Splichal a argumentat, mai mult sau mai putin corect, ca mass-media post-comunista este "italiana", in sensul ca este foarte politizata si partizana (Splichal, 1994).

Daca aceasta perspectiva este in mod substantial adevarata, atunci mass-media post-comunista nu este aberanta, ci este o manifestare a unei forme istorice obisnuite. In mod regretabil, nu exista nici o cheie magica, care, odata rasucita, sa transforme ziarele si organizatiile de presa din audio-vizual in organizatii cu reporteri responsabili, obiectivi, impartiali si cu comentatori ai vietii sociale si politice seriosi si informati. Este posibil ca o combinatie fericita de circumstante sa reduca, in timp, sau poate chiar sa inlature, caracterul politic intens partizan al mass-media. Pentru ca aceasta sa se intimple – experienta istorica ne arata – va trebui sa mai treaca un timp. In definitiv, mass-media italiana a luat o forma politizata cu mai mult de 50 de ani in urma. In Spania si Grecia, au trecut mai mult de doua decade de cind mass-media a luat o forma moderna. In nici unul din aceste cazuri, nu ar fi responsabil sa spunem ca mass-media s-a distantat de caracterul sau politizat.

Tabloul pe care l-am conturat este unul sumbru, in care, atita timp cit procesul mai general al transformarii continua pe drumul pe care a pornit, exista mai putine sanse pentru stabilirea unei relatii de tip "arms length", intre politica si mass-media; majoritatea comentatorilor politici doresc ca aceasta relatie sa se stabileasca de la sine. Este un tablou sumbru, dar exact.

Capitolul IX

Opinia publică și mass-media

9.1. Opinia publică – un despot modern și capricios

,,Cel mai talentat și influent contemporan politic american din secolul al

XX-lea”, cum îl numea Michael Curtis (,,Introduction” la W.Lippmann, Public Opinion),

,,Pontiful presei”, cum îl aprecia Herbert Altschull (From Milton to McJuhan. The Ideas Behind American Journalism, .307), Lipppmann a fost în primul rând politolog. Preocupările sale în domeniul comunicării par sporadice, prijeluite mai curând de puseuri alimentate de situații favorabile. O privire atentă asupra operei, precum și asupra a ceea ce timpul a reținut din creația sa, este de natură să releve că Walter Lippmann este un autor de referință în domeniul opinei publice și, prin extensie, în cel al comunicării sociale. El a înțeles câteva lucruri foarte importante din perspectiva comunicării. În primul rând, că faptele pot fi ,,distorsionate”. Distorsionate nu pentru că cineva dorește să le prezinte, ci pentru că parcurg un traseu mai complicat, de-a lungul căruia înțelesul lor se modifică.

Lippmann își dă seama, în același timp, că oamenii acționează nu în funcție de realitate, ci pe baza ,,modului cum își reprezintă ei această realitate”, a imaginilor pe care le poartă în minte.

O altă întâmplare de la sfârșitul conflagrației ilustrează influența presei în formarea opinei publice și declanșarea atitudinilor. Perioada imediat de după război prijeluiește un proces de gestație ideatică, atestat de unele mărturisiri făcute în corespondență.

9.2. Lumea din afară și imaginile din mințile noastre

Există totuși o similitudine, o trăsătură de unire care nu poate fi subestimată, reprezentată de ideea că ,,oamenii construiesc imaginile cu care operează”. Aceste imagini sunt elaborări mentale, care pornesc de la o realitate subiectivă a unei situații date.

Răspunsul omului reprezintă o reacție la acest mediu de ficțiuni, și nu la realitatea propriu-zisă. Consecința comportamentului apare, însă, în realitatea efectivă. Ia naștere, în felul acesta, o relație ,,trinunghiulară” între ,,scena acțiunii, imaginea omului despre această scenă și reacția determinată de această imagine, dar care are loc în realitatea propriu-zisă.”(W.Lippmann, Public Opinion, p.17).

Ca să traversezi lumea, trebuie sa dispui de hărțile globului; ca să înțelegi mediul în care trăiești, trebuie să porți în minte o ,,hartă” a sa. Fiecare om dispune de un ,,atlas mental”. Ființa umană va acționa în funcție de princialii vectori ai propriei hărți mentale. Numai că imaginile din capul oamenilor nu corespund automat cu lumea exterioară. Această ,,diferență” rezultă mai întâi din modul cum iau naștere imaginile: prin rapoarte la situații, fapte, evenimente pe care le cunoaștem într-o manieră parțială și, în cele mai multe dintre cazuri, indirectă. De aceea ele pot conduce oamenii într-o direcție greșită.

Există un temei suplimentar ca omul să creadă mai mult în imaginile din mintea sa decât în realitatea propriu-zisă. Ființa uamnă consideră aceste imagini ca fiind ,,ale sale”, manifestă un atașament afectiv și psihologic față de ele; în plus intervine un element de natură psihologică, ceva ce ține de comoditate. Omul este mai mult atașat de ceea ce construiește și elaborează el, fie pentru că recunoaște și operează mai ușor cu ceea ce îi ,,aparține”. Toate acestea îl indeamnă ă se sprijin mai ales pe ,,imaginile din propria sa minte”.

9.3.Opinia publică – părerea publicului, a maselor într-o anumită chestiune

Factori de influență

Opinia publică este influențată în același timp de unele condiții permanente dar și de circumstanțele temporare. Pe lângă cele menționate anterior mai sunt și ideile care caracterizează cultura populară într-o anumită regiune, la un anumit moment.

Alte circumstanțe relativ permanente pot fi rasa, religia, amplasarea geografică, statutul economic și nivelul educațional. Acestea pot influența opinia unui individ sau a unui anumit grup în legătură cu multe subiecte. Pe lângă acestea mai poate interveni impactul unui eveniment curent, opinia unor persoane influente sau autoritare ca și efectul mass-mediei .

Începuturi

Procesul serios de monitorizare sistematică a atitudinii publice începe din secolul XX. Dar, ocazional, sondaje de opinie s-au făcut încă înainte de anii 1930. Acestea nu au fost, în general realizate sistematic sau științific. Au fost realizate pe eșantioane nereprezentative sau cu metode care nu includeau subiecții cu exactitate într-o categorie. Au existat și sondaje “voluntare” la care nu au participat decât persoanele care se ofereau pentru asta, fără să corespundă unui anumit eșantion.

Sondajele de opinie s-au dezvoltat remarcabil în anii 1930 când organizațiile educaționale sau politice au început să dezvolte metode care să permită o selecție riguroasă a subiecților și o sistematizare eficientă a datelor acumulate dintr-o mare arie a subiecților. După standardele actuale, acele sondaje erau primitive dar erau oarecum folositoare. Printre pionierii sondării publice, în America au fost Humbert Gallup, Elmo Roper și Archibald M. Crossley.

Orientarea politică a presei din Argeș – studiu de caz

Definirea obiectivelor și a metodologiei

Pornind de la premise că ,, politica e mai prezentă și mai agresivă ca în anii ′ 90, dar în forme infinit mai subtile, cu afilieri nefaste, dar evidente în publicitate și în propagandă mascată, în informații trunchiate etc. Între Putere și publicații s-a instalat un concubinaj penibil, bazat pe câștig și interese, în timp ce prăpastia dintre grupul de șefi și masa largă a ziariștilor crește de la zi la zi”, ideea că ar putea exista, încă, presă partizană numai este străină nimănui ( Coman, M., ,, Dintr-o necesitate, jurnalismul s-a trnsformat într-o modă sau, mai rău, într-o afacere”, în ,,Formula AS”, XI, nr.480).

Reflectarea acestei idei teoretice în practică, prin studierea propriu-zisă a cotidianelor, ocupă un loc important în agenda de proiecte întrprinse de diverse organisme de monitorizare a presei. La nivel local, acest partizanat al presei este, de multe ori, mai vizibil decât la nivel național, cercul intereselor și al persoanelor de pe scena politică fiind restrâns. Presa locală interacționează mai des și în mod semnificativ cu principalii lideri politici și cu formațiunile din care aceștia fac parte.

Metodologie

Cotidianele Argeșul, Curierul zilei, Societatea argeșeană, Observator argeșean, Top au fost monitorizate timp de 6 luni (1 septembrie 2005-1 februarie 2006). Pe parcursul acestei perioade s-au urmărit articolele dedicate principalilor lideri locali de partid, dar și formațiunilor politice din care aceștia fac parte, informații preluate din rubrica ,,Politic” a fiecărui cotidian studiat. S-a urmărit selectarea unor cuvinte-cheie cu care sunt asociați constant anumiți lideri politici, dar și formațiunile din care aceștia fac parte.

Grila de monitorizare

Categorii de acțiuni cu care sunt asociați actorii politici în publicațiile monitorizate: pozitive, neutre și negative.

Acțiunile pozitive au fost definite ca acțiuni percepute ca fiind agregate de majoritatea opiniei publice. Ex: lupta anticorupție, parteneriate, succese politice, fonduri, infrastructură.

Actiunile negative au fost definite ca acțiuni percepute ca fiind neagregate de majoritatea opiniei publice. Ex: corupție, insuccese, scandaluri.

Acțiunile neutre au fost definite ca acțiuni despre care nu se poate spune că au fost agregate sau neagregate de de majoritatea opiniei publice.

Atitudine părtinitoare vs. neutralitae

Atitudinea jurnalistului: pozitivă/negativă/neutră.

Orientarea atitudinii a fost identificată din analiza conținutului materialului de presă.

Exemple:

– atitudine pozitivă: ,, partidul X este apărătorul justiției”;

atitudine negativă: ,, partidul X nu este în stare să rezolve problema Y”;

– atitudine pozitivă: textul unei știri, cu un conținut neutru despre un politician sau partid plitic, este însoțit de pezentarea unei poze care îl pune într-o situație favorabilă, de exemplu dând mâna cu oameni obișnuiți;

– atitudine negativă: textul unei știri, cu un conținut neutru despre un politician sau partid poltic, este însoțit de o fotografie care îl pune într-o situație nefavorabilă, de exemplu, gunoaie pe stradă.

Grila de analiză

1. Liderii politici

Au fost cuantificate toate aparițiile actorilor politici atât cele în calitate de membri ai unor instituții publice, cât și cele în calitate de lideri de partid.

2. Politicenii

Au fost cuantificate aparițiile reprezentanților fiecărui partid.

Prezentarea datelor

1.Liderii politici analizati sunt: Constantin Nicolescu, Cristian Boureanu, Adrian Miutescu si Tudor Pendiuc.

În perioada monitorizată cel mai vizibil lider politc local a fost Constantin Nicolescu, liderul Argeș și președintele Consiliului Județean Argeș, reprezentând Opoziția.

Constantin Nicolescu s-a bucurat de aproximativ 446 de apariții pozitive si 134 negative, fiind cel mai mediatizat lider din peisajul politic local.

Acțiunea cu care au fost asociați liderii poltici

Constantin Nicolescu a fost asociat cu cel mai mare număr de acțiuni pozitive, majoritatea fiind prezentate în cotidianele ,, Observator argeșean” , ,, Curierul” si ,,Top”, prin asocierea numelui acestuia cu mari realizări ale Consiliului Județean Argeș, printer care reușirea atragerii de noi fonduri, modernizarea unor instituții de învățământ din zonele limitrofe etc. Cotidianele ,,Argesul” și ,,Societatea argeșeană” îl asociază cu un număr de 120, respectiv 110 acțiuni pozitive din totalul acestora. Numele său a fost asociat cu un număr de 5 actiuni neutre.

,,Observator argeșen” , ,,Argeșul” si ,,Top” nu îl asociază pe liderul politic în discuție cu nici o acțiune negativă, iar ,,Curierul zilei” și ,,Societatea argeșeană” ăi atrubuie câte 60, respectiv 74 acțiuni negative fiecare. Ultimele două publicații enunțate aduc în discuție promisiunile electorale din anii trecuți care nu s-au materializat nici până la momentul respectiv, dar sunt făcute din nou de liderul politic.

Adrian Miuțescu a avut un total de 8 acțiuni pozitive și de 15 negative, cele mai multe din categoria ultimelor fiind asociate cu opziția sa de la diversele decizii și propuneri ale președintelui Consiliului Județean Argeș, invocând o serie de nereguli mușamalizate de membri puterii din acea vreme din Argeș sau de boicotarea ședințelor Consiliului Județean Argeș etc. Liderul politic, reprezentant al opoziției în perioada monitorizată, a fost asociat u întârzierea aplicării unor decizii luate de putere, prin diversele proiecte propuse de aceasta sau prin ,,detaliile și dovezile” cerute în plus de ceea ce se prezenta în ședințele instituției. Acțiunile pozitive au fost împărțite între ,,Curierul zilei” și ,,Societatea argeșeană”, iar cele negative au figurat în ,,Observator argeșean” și ,,Argeșul”. Numele său a fost asociat și cu 2 acțiuni neutre.

Atitudine părtinitoare

Atitudine părtinitoare în sens negativ/neutralitate

Cel mai criticat dintre cei oi lideri politici a fost Adrian Miuțescu, fața de care s-a înregistrat o atitudine negativă în majoritatea materialului, cu precădere în ,,Observator argeșean”, 10 apariții și ,,Argeșul”, 5 apariții. În cele două publicații monitorizate, președintele PNL Argeș a fost prezentat printr-o atitdine neutră, 5 astfel de apariții.

Despre președintele Consiliului Județean Argeș s-a relatat printr-o atitudine părtinitoare în sens negativ doar în cotidianele ,,Curierul zilei” și ,,Societatea argeșeană”, în 2, respectiv 1 material. În 7 articole s-a relatat într-o manieră neutră despre liderul PSD. Prin acest tip de atitudine s-au prezentat materialele de presă referitoare la neregulile sesizate în cadrul programul de distribuire a laptelui la instituțiile de învățământ primar. Conducerea era presupusă a fi vinovată de distribuirea de lapte alterat în școli.

Atitudine părtinitoare în sens pozitiv

Despre Constantin Nicolescu s-a relatat printr-o atitudine părtinitoare în sens pozitiv în cotidianele ,,Observator argeșean”, 14 de apariții, și ,,Argeșul”, 8 apariții. ,,Curierul zilei” și ,,Societatea argeșeană” au avut asemenea atitudine într-un număr de aproximativ 5, respectiv 3 materiale.

Dintr-un total de 5 astfel de apariții, Adrian Miuțescu a apărut prezentat printr-o atitudine părtinitoare în sens pozitiv în cotidianele ,,Curierul zilei”, 1 apriție, și ,,Societatea argeșeană”, 4 apariții.

2. Politicienii

În perioada monitorizată, scena politică locală a fost împărțită între cele două formațiuni politice din partea cărora, la nivel național, au făcut parte și primii doi favoriți ai luptei pentru președinție, adică Uniunea PSD+PUR și Alianța D.A. Celelalte partide politice, precum PNG, PRM au beneficiat de o prezență minimă în cotidianele locale luate în discuție.

Acțiunea cu care au fost asociați politicienii

La nivel local, Uniunea PSD+PUR s-a bucurat de asocierea sa cu cel mai mare număr de acțiuni pozitive, toate fiind legate de activitatea celor două partide în ceea ce privește administrarea fondurilor de la bugetul local destinate modernizării orașului și a unor instituții comunale. Liderii politici, în calitate de membrii ai celor două partide, au fost prezentați în mijlocul oamenilor nevoiași, preocupați de cât de bine sunt investiți în regiunile limitrofe municipiului banii de la bugetul local, dar și ca organizatori de diverse evenimente mondene pentru delecatrea locuitorilor municipiuli. Politicienii au fost prezentați, prin fotografii adecvate, în mijlocul oamenilor simpli, dând mâna cu aceștia, dialogând etc. ,,Observator argeșean” a asociat Uniunea PSD+PUR cu un număr de 14 acțiuni pozitive, pe când celelalte 3 cotidiane și-au împărțit un număr de 10 acțiuni pozitive, astfel: ,,Argeșul”, 5, ,,Curierul zilei”, 3, iar ,,Societatea argeșeană” și-a adjudecat un număr de 2 asemenea acțiuni.

În ceea ce privește asocierea cu acțiuni negative, Uniunea PSD+PUR și-a ajudecat câte o astfel de prezeneță din partea fiecărui cotidian monitorizat. În acest sens, s-au adus în discuție unele promisiuni electorale din campaniile anterioare care s-au materializat, dar și unele eșecuri în rezolvarea unor probleme, de exemplu condițiile inumane în care trebuie să învețe într-o instituție de învățământ niște copii din localitățile limitrofe. Numele Uniunii a fost asociat și cu un număr de 6 acțiuni neutre.

Alianța D.A. beneficiat de asocierea acesteia cu un număr de 8 acțiuni pozitive, prezentate în paginile cotidianelor ,,Argeșul”, 1, ,,Societatea argeșeană”, 5, ,,Curierul zilei”, 2. Acest lucru s-a întâmplat în momentul în care Alianța a propus un proiect care viza creșterea salariilor pentru toți cei încadrați în câmpul munii. Acțiunile negative au fost cele care au deținut supremația, membrii Alianței fiind prezentați în opoziție cu membrii Uniunii, apărând ca denigratori ai imaginii celor in urmă, prin ,,încercarea de a le pune bețe în roate” mai ales în ceea ce privește modul ,,impecabil” în care banii publici au fost folosiți în alte scopuri decât în cele menționate în ședințele Consiliului Județean Argeș. Alianța D.A. a fost catalogată de publicațiile monitrizate ca apelând la șantaj politic în acțiunile întreprinse. În conturarea acțiunilor negative asociate Alianței D.A, un rol important l-au jucat fotografiile aferente materialelor, cele mai multe prezentând ,,marile” realizări ale puterii locale. Numărula cțiunilor negative cu care a fost asociată Alianța D.A. a fost de 15, cele mai multe fiind adjudecate de cotidianul ,,Observator argeșean”, 8.

Atitudine părtinitoare

Atitudine părtinitoare în sens negativ/neutralitate

Uniunea PSD+PUR a fost prezentată printr-o atitudine părtinitoare în sens negativ într-un număr de 6 apariții, astfel: ,,Societatea argeșeană”, 3 apariții, ,,Curierul zilei”, 1, ,,Argeșul”, 2. În doar 8 apariții a fost prezentată într-un mod neutru, apariții distribuite astfel: ,,Societatea argeșeană”, 2, ,,Argeșul”, 2, ,,Observator argeșean”, 1, ,,Curierul zilei”, 3. Alianța D.A. a privilegiat de 10 apariții în care s-a relatat printr-o atitudine părtinitoare în sens negativ despre aceasta. 6 de astfel de relatări au fost prezentate în paginile cotidianului ,,Observator argeșean”, iar restul de 4 a fost adjudecat de ,,Argeșul”, 2, iar ,,Curierul zilei” și ,,Societatea argeșeană” s-au ,,ales” cu câte o asemenea apariție.

În doar 5 apariții s-au relatat intr-un mod neutru despre Alianță, acestea dintâi figurând în paginile publicațiilor ,,Societatea argeșeană”, 2, ,,Curierul zilei”, 1, ,,Argeșul”, 2.

Într-o manieră neutră s-a relatat și despre PRM și PNG, astfel PRM a apărut în ,,Curierul zilei”, 2, iar PNG în cotidianul ,,Societatea argeșeană”, 1.

Atitudine părtinitoare în sens pozitiv

Într-un număr de 20 de apariții s-au relatat într-o manieră părtinitoare în sens pozitiv despre Uniunea PSD+PUR. Cele mai multe astfel de apariții au fost ,,găzduite” de paginile cotidianului ,,Observator argeșean”, 10. Restul de 10 astfel de apariții a fost împărțit între celelalte trei publicații: ,,Argeșul”, 6, ,,Curierul zilei”, 3, ,,Societatea argeșeană”, 1. Cele mai multe astfel de materiale prezentau Uninea ca o forță de mobilizare a madelor, dar și realizările acesteia, cu precădere a PSD-ului, în actualul mandat de guvernare, la vremea respectivă. Fiind în perioada electorală, s-a pus accent pe ceea ce actuala conducere din acel moment a reușit sa realizeze în ultimii patru ani, spre exemplu, reabilitarea școlilor din regiunile limitrofe municipiului, spiritul de echipă și unitatea de care au dat dovadă, rezolvaea problemelor deosebite ale județului, inițiative lăudabile în domeniul administrației locale privind modernizarea municipiului etc.

PNG a fost prezentat într-o manieră părtinitoare în sens pozitiv în ,,Curirul zilei”, 1 apariție și în ,,Observator argeșean”, 1 apariție. Ambele apariți au tratat aceeași problemă-lauda adusă acestui partid pentru inițiativa de a construi în fiecare județ locuințe pentru tinerii cu posibilități financiare reduse.

Despre Alianța D.A. s-a relatat printr-o atitudine părtinitoare în sens pozitiv într-un număr total de 8 asemenea materiale, astfel: 3 apariții în ,,Societatea argeșeană”, 1 apariție în ,,Observator argeșean”, 2 apariții în ,,Argeșul” și 2 apariții în ,,Curierul zilei”.

Grafice de sinteză

Liderii politici

Numărul aparițiilor liderilor politici local, total publicații

Apariția cu care sunt asociați liderii politici locali, număr de publicații

Politicienii

Numărul aparițiilor politicienilor locali, total publicații

Atenția cu care au fost asociați politicienii locali, total publicații

Rezultatele studiului

În urma monitorizării celor patru cotidiane locale s-a ajuns la următoarele concluzii:

Cel mai mediatizat, în presa scrisă, personaj politic, la nivel local, a fost Constantin Nicolescu, vicepreședintele PSD Argeș și președintele Consiliului Județean Argeș, prezența sa fiind asociată cu cele mai multe acțiuni pozitive din totalul publicatiilor;

Cotidianele ,,Observator argeșean” și ,,Argeșul” au fost cele care au avut o atitudine pozitivă evidentă față de Constantin Nicolescu, orice ,,mișcare” a sa fiind detaliat prezentată în cele două publicații, materialele au fost însoțite și de poze corespunzătoare. Liderul politic a privilegiat, înainte de perioada monitorizată și pe toată perioada ei, de prezneță pe prima pagină, aproape săptămânal, la rubrica ,,Audiențele Argeșului”, exceptând aniversarea zilei de naștere, 1 septembrie 2004, ocazie cu care a fost poziționat din nou pe prima pagină. Începând cu 1 ianuarie 2005, rubrica sătămânală ,,Audiențele Argeșului” nu a mai apărut;

Liderul politic, Adrian Miuțescu, a fost cel mai aspru criticat în presa scrisă, mai ales de către cotidianul ,,Observator argeșean”;

La nivel local, în perioada monitorizată, membrii Uniunii PSD+PUR au fost cei mai puțin criticați, spre deosebire de membrii Alianței D.A., care s-au detașat vizibil de cei dintâi la capitolul aprecieri negative din partea cotidianelor studiate, mai ales de către ,,Argeșul” și ,,Observator argeșean”;

Publicațiile ,,curierul zilei” și ,,Societatea argeșeană” au incercat să se mențină pe linia de plutire, prin abordarea unei atitudini neutre față de cele două formațiuni politce, Uniunea PSD+PUR și alianța D.A., chiar dacă, în anumite momente, au înclinat spre susținerea uneia dintre ele;

Membrii celorlalte partide, dar și formațiunile politice în sine, spre exemplu PNG, nu și-au prea găsit loc în presa locală decât prin apariții sporadice, fiind tratate, în majoritatea cazurilor, cu neutralitate;

Pe parcursul lunii ianuarie 2005, cotidianele monitorizate au prezentat formțiunile politice, care și-au disputat locul fruntaș în conducerea județului, cu neutraliate, a fost o perioadă de liniște, de așezare a unei noi ordini;

În luna februarie, toate cele patru cotidiane monitorizate aproape că și-au organizat o rubrică cvasi-permanentă ( o dată pe săptămână sau mai des) în care se urmăreau acțiunile întreprinse de noul prefect de Argeș, Ion Cîrstoiu, cu privire la demiterea unor directori la diverse instituții ale municipiului ( Direcția Finanțelor Publice, DJTS, Vama Pitești etc.);

În ceea ce privește selectarea unor cuvinte-cheie preznte constant în prezentarea liderilor politici și a organizațiilor politice din care fac parte, cotidianele nu apelează la acestea, neputându-se delimita un anumit set de cuvinte care să fie prezentat de mai multe ori același lider politic sau aceeași formațiune politică. Au predominat adjectivele calificative, fie cele cu încărcătură pozitivă, fie negativă, folosirea lor depinyând de acțiunea care dorea a fi scoasă în evidență. Nu s-au putut extrage din context cuvinte cheie, care să ducă la formarea unui anumit vocabular utilizat de fiecare dată când se prezintă un lider politic sau o formațiune politică.

CONCLUZII

Sintagma ,,Presa-între libertate și constângere” ar fi suficientă pentru a da naștere la o multitudine de interpretări despre ceea ce înseamnă presă, despre drepturile pe care acesta le are, despre obligațiile care-i revin în urma exercitării unor privilegii, despre constrângerile la care este supusă. Și oricât de mult s-ar teoretiza nu s-ar putea ajunge la un rezultat concret și unanim acceptat, căci acest ,,copil capricios”, presa, pare a se adpata după cum suflă vântul mai tare. Are sau nu o autonomie a sa, are sau nu un domeniu concret de activitate, în esență, are atât de multe, dar nu are nimic. Multitudinea definițiilor pe care le încorporează termenul de ,,jurnalist” nu spun nimic decât niște idealuri transpuse în cuvinte frumos înșiruite spre deliciul ochiului, iar lipsa normării, evidentă chiar din aceste definiții, acestui câmp profesional își lasă amprenta prin ,,imensa lipsă de non-profesionalism” de care dau dovadă cei mai mulți care se autonumesc jurnaliști. Complăcându-se în poziția (postura) de victimă, instiuția de presă se mulțumește cu situația în care toți se fac vinovați de necazurile ei, în afară de acesta, bineînteles, dar, mai ales, puterea, în primul rând, politică, dar și financiară.

Pornind de la premisa conform căreia mass media s-au afirmat pe scena lumii prin lupta cu politicul, acționând ca o contraputere a celorlalte puteri în Stat și a puterii executive, îndeosebi, reprezentanții Puterii au încercat, în decursul evoluției instrumentelor de informare, să le îngrădească și să le limiteze sfera de acțiune. Asumându-și o libertate de exprimare a vag formulată explicit, mass media ,,au profitat” de prevederile Constituției privind libertatea de exprimare a cetățeanului și s-au trezit peste noapte atotputernice, uitând complet de datoria lor fundamentală: simțul civic. Tragedia apare în momentul în care jurnaliștii vor fi ,,obligați” să pună în aceeași ecuație libertatea de exprimare și responsabilitatea morală față de publicul-cititor, echilibrând astfel balanța. Dacă libertatea de exprimare au dobandit-o și le este recunoscută, mass media se vor confrunta cu ceea ce se numește asumarea sau nu a responsabilității, iar responsabilitate înseamnă profesionalism. Una fără celelalte nu se poate: ,,Avem presă, avem și libertatea presei. Mai avem încă de învățat să le folosim împreună și cum trebuie. Eventual să întelegem că libertatea fără responsabilitate nu înseamnă mare lucru” (Munteanu, N.C., ,,Între libertate și responsabilitate”, în ,,Curentul”, nr. 247, 1999). Dacă problema libertății presei rămâne una deschisă și fără o soluție care să împace și spiritul novator al jurnalistului și datoria socială pe care acesta o are față de cetățeanul-cititor, șirul evenimentelor neplăcute nu se încheie aici.

Cunoscând o istorie zbuciumată, în lupta pentru afirmare, mijloacele de informare au supraviețuit și s-au dezvoltat, dar, o dată cu economia de piață și cu instaurarea comercialului, lucrurile au luat o întorsătură nefavorabilă în ceea ce privește modulîn care presa, în general, se achită de obligațiile sale morelae. În lipsa unor surse de finanțare, instituția de presă a devenit vulnerabilă la capriciile Puterii, îndeosebi, dar și la dolenațele diverselor grupuri sociale. În acest caz, punctul terminal al lanțului Putere-Presă-Public, Publicul pare să fie ignorat. Uitând că trăiește prin și pentru Public, Presa a început să vadă produsul mediatic ca pe o afacere. Ceea ce la nivel teoretic și ideatic sună atât de frumos în termeni de ,,jurnalism civic”, ,,responsabilitatea socială”, ,,loialitatea”, în practică ia forma profitului și nimic mai mult. În lipsa unei autoreglementări, dar și a unei reglementări legale, noii jurnaliști, mulți neavând habar de ceea ce înseamnă și ceea ce presupune acest domeniu, par a fi vocea societății de mâine, căci ei urmăresc obținerea de profit. Fără o pregătire de specialitate, ca o condiție minimă de acceptare în această profesie, astăzi, cel puțin, în România, oricine se poate autoproclama jurnalist, căci unul în plus sau în minus oricum n-ar mai conta. În ciuda tuturor deficiențelor, sistemul comunist care a dominat societatea românească ani de-a rândul, avea o lege a presei. Este adevărat că în această perioadă ziarul era un instrument de partid prin care se făcea educație ideologică, dar articolul 39 al Legii Presei din 28 martie 1974 prevedea că: ,,(…) Poate fi încadrat ca ziarist persoana care (…) este absolventă a unei instituții de învățământ superior sau a unei instituții de învățământ de specialitate, are aptitudini dovedite în activitatea practică pentru profesiunea de ziarist, cunoaște celpuțin o limbă străină, are cunoștințe și deprinderi practice necesare exercitării în bune condiții a profesiunii de ziarist…” Probabil că aceste condiții pe care ar trebui sa le îndeplinească o persoană care dorește a exercita profesia de jurnalist îi sperie pe cei care activează astăzi în presa românească și ți fac să refuze cu vehemență adoptarea unei asemenea legi sau, chia, inserarea unui asemenea articol în vreunul din multele coduri deontologiceadoptate până acum, dar nerespectate decât parțial sau deloc. Reprezentanții mass media consideră o astfel de lege ca pe un obstacol în profesarea acestei meserii în deplină libertate de exprimare și mișcare, în deplină ,,libertate de a trage cu pușca”, cum afirma Geo Dumitrescu, și nicidecum ca pe o limpezire a întregului și pestrițiului sistem mass media. Chiar și astfel, adică în cazul refuzului acceptării unei normări exterioare, rămâne normarea venită din interiorul breslei, dar când fiecare trage încotro îl mână interesul nu se poate sincroniza nimeni și cu atât mai puțin sutele de jurnaliști și publicații.

În condițiile în care fisura este în interiorul sistemului nu se poate da vina pe ceilalți, chiar dacă se prea poate să aibă și ei partea lor de vină. Aflate și mulțumite în situația în care ,,aleargă” după Putere sau preaslăvind-o, depinde de circumstanțe, mass media par a fi și acum, în democrație, în stare de entuziasm și naivitate ca la începuturile apariției lor. Garantele democrației par a omite că Publicul reprezintă esența întregului proces gazetăresc, iar respectarea lui în condițiile unei bune și corecte informări este responsabilitatea lor fundamentală. Triunghiul Putere-Presă-Public pare a se restrânge tot mai mult, iar sub pălăria independenței se adună din ce în ce mai multe publicații de o anumită orientare politică. Puterea are nevoie de Presă pentru a ajunge la Public, Presa are nevoie de Putere și de Public pentru a putea supraviețui, iar Publicul are nevoie de Presă pentru a se informa despre Putere. Acest cerc pare a se inchide tot mai mult, iar jocurile par a fi făcute ,,în familie”. Cel puțin aceasta este situația presei la nivel local. Rezultatele microcercetării aferente proiectului teoretic reliefează o puternică relație de ,,concubinaj” între anumite publicații și unele formațiuni politice. Și astăzi presa traversează o perioadă grea, iar ,,politica e mai prezentă și mai agresivă ca în ′90, dar în forme infinit mai subtile, cu afilieri nefaste, dar evidente în publicitate și în propaganda mascată, în informații trunchiate etc. Între Putere și unele publicații s-a instalat un concubinaj penibil, bazat pe câștig și interese, în timp ce prăpastia dintre grupul de șefi și masa largă a ziariștilor crește de la zi la zi” ( Coman, M., ,,Dintr-o necesitate, jurnalismul s-a transformat într-o modă sau, mai rău, într-o afacere”, în ,,Formula AS”, XI, nr. 480, 2001). Instituția de presă pare să facă față cu greu constrângerilor venite din partea unor formațiuni politice sau a unor lideri politici. Tabloul situației presei locale pare a contribui la cristalizarea ideii conform căreia mijloacele de informare nu au fost și nu sunt nici astăzi complet libere. Constrângerile externe, de la cele economice la cele politice, și cele de natură internă lasă o amprentă evidentă asupra modului în care funcționează o întreprindere de presă ( de la sursele de finanțare necesare înființării și menținerii pe piață a unei publicații și până la modul în care sunt selectate, ierarhizate și redactate textele propriu-zise).

Statutul jurnalistului ca profesionist și cel al jurnalistului ca profesie sunt greu de definit în condițiile în care nici chiar jurnaliștii nu se sincronizează și organizează din interiorul breslei spre exterior luptând pentru încadrarea acestei meserii ca oricare alta cu legile ei specifice și cu acte de autoreglementare după care să se ghideze toți cei care o practică. Nu este necesară doar existența unor asemenea acte, ci si respectarea lor. Trasarea unei linii de demarcație între ceea ce înseamnă presă la nivel ideatic și ceea ce înseamnă presă la nivel cotidian se consideră o acțiune necesară. Dacă ,,obiectivitatea este un ideal.Îi onorăm pe aceia care îl ating”, și noi îi putem onora pe aceia care vor reuși să pună în mișcare acest gigant de forțe care formează ,,a patra putere în stat” în lupta pentru recunoaștere și integrarea jurnalismului și a jurnaliștilor într-un câmp profesional ca oricare altul cu o autonomie și cu legi apecifice.”