Politicile Uniunii Europene DE LA Pesc LA Pesa
POLITICILE UNIUNII EUROPENE- DE LA PESC LA PESA
CUPRINS
Argument
Cap. 1 Competențele Uniunii Europene în materie de securitate și apărare
UE- actor important pe scena internațională
Dimensiunea de securitate și apărare europenă
Cap. 2 De la PESC la PESA
Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare
Necesitatea unei politici de securitate si apărare
Tratatele constitutive ale PESC, respectiv PESA
2.4 Obiectivele și cadrul instituțional
2.5 Uniunea Europeană și organizațiile internaționale cu rol în asigurarea securității
2.6 Noi amenințări la adresa securității internaționale
Cap. 3 Studiu de caz: România raportată la politica externă de securitate și apărare europeană
3.1 Interesele și prioritățile României în cadrul politicii externe de securitate și apărare
3.2 România are sau nu un aport în cadrul PESA?
3.3 Contribuția ONG-urilor din România la edificarea PESA
3.4 România și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)
3.5 Securitatea națională în era globalizării
3.6 Securitatea cibernetică a României
Concluzii
Bibliografie
Argument
Cap. 1 Competențele Uniunii Europene în materie de securitate și apărare
UE- actor important pe scena internațională
Pentru a înțelege mai bine rolul jucat de către spațiul european pe scena internațională, trebuie să specificăm cum de a devenit un actor mic, atât de important pe întreg mapamondul.
Cezar Bîrzea afirma despre Europa că, deși nu este decât un mic teritoriu amplasat ca peninsula a marelui continent asiatic, a produs dorința întregii lumi de a-i prelua valorile. Astfel, putem spune că mondializarea a însemnat de fapt o europenizare a întregii lumi. Datorită acestor condiții, este destul de dificil să determinăm ceea ce asigură identitatea europeană, având în vedere faptul că nu este legată strict de un teritoriu și nu este limitată de spațiul bătrânului continent. Altfel definit, acest spațiu ce însumează Europa, nu a fost altceva decât un fel de proiecție mintală care s-a dezvoltat continuu și a dat naștere unei civilizații, unor valori și unor instituții proprii.
Una din marile povocări ale secolului XX a constituit-o construcția europeană. Europa a fost vatra marilor civilizații și cadrul în care s-au desfășurat războaie devastatoare. Datorită acestor factori, europenii au înțeles necesitatea unei organizări supranaționale care să asigure securitatea colectivă.
În cadrul acestui context tensionat apar două noi fenomene esențiale: statele națiune, care conștientizează limitele lor în asumarea destinului European și fenomenul reprezentat de cel de-al Doilea Război Mondial, care scosese în evidență relativitatea cuceririlor și vulnerabilitatea conceptului de stat suveran. Drept urmare, se caută noi forme de securitate bazate pe coordonare globală și dialog. Chiar dacă după primul Război Mondial se instalase pesimismul care deschisese drumul comunismului ca soluție alternativă, relansarea conceptului de securitate colectivă și mai ales relansarea proiectului european au fost obîrșia optimismului anilor 1950.
Odată cu eșecul Ligii Națiunilor (prima organizație internațională creată pentru meținerea păcii în 1919), în anul 1945 se creează o serie de organizații cu vocație modială, precum Organizația Națiunilor Unite (ONU). În anul 1947, în Europa se instituie Planul Marshall prin intermediul căruia Statele Unite ale Americii impun europenilor condiția de a participa la elaborarea unui program de reconstrucție, primind un ajutor in valoare de 13 miliarde de dolari pentru 16 țări occidentale. Tot în cadrul acestui context este creată și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în 1949, care are rolul militar de a menține și apăra statele membre. După încheierea războiului sunt inițiate două tipuri de proiecte care cuprind abordarea interguvernamentală și abordarea comunitară.
În ceea ce privește abordarea interguvernamentală, aceasta a fost prima în cadrul căreia au apărut organizațiile europene cu scopul reunirii statelor suverane în vederea cooperării. Uniunea Occidentală este prima organizație cu caracter militar interguvernamental, creată prin coordonarea statelor majore ale Marii Britanii, Franței și țărilor Beneluxlui în anul 1948. Consiliul Europei este cea de-a doua organizație, însă de cooperare parlamentă, creată în 1949, cu sediul la Strasbourg, specializată în apărarea drepturilor omului.
Următoarea abordare este cea comunitară. Aceasta presupune renunțarea parțială și de bună voie la suveranitate, pentru a putea beneficia de avantajul comun dat de organizarea comunitară. Interesul comun primează față de privilegiile suveranității absolute. Cei care au pus bazele acestei abordări au fost, Jean Monnet (consilier al inistrului de Externe al Franței), Robert Schuman (ministrul francez al Afacerilor Externe), Konrad Adenauer (cancelat al Germaniei Federale) și Alcide De Gasperi (premier al Italiei). Activitatea părinților fondatori ai Europei susținuți de alte instituții și personalități, au dus la crearea unor comunități care să fie în folosul statelor ce doreau o unitatea și cooperare în domeniul ecomonic, social, politic și în cel al securității și apărării.
Soluția simplă prin intermediul căreia se vor înființa autorități independente și care va lega statele între ele fără ca vreuna dintre acestea să aibă controlul absolut asupra deciziilor, iar solidaritatea pragmatică va înlocui suveranitatea absolută, a fost înfăptuită prin Planului Schuman în 1950. Astfel, prin Tratatul de la Paris din 1951 s-a înființat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, primul instrument de integrare europeană, pe baza căruia statele semnatare (Franța, RFG, Italia, țările Benelux) instituiau o supranaționalitate limitată. Au fost create cinci instituții supranaționale printre care Înalta Autoritate, un consiliu consultativ, Consiliul de Miniștri, Adunarea Generală și Curtea de Justiție cu rolul de a funcționa exclusiv în rezolvarea problemelor de producție și oțel.
Comunitatea Europeană de Apărare (CEA), a fost proiectul prin intermediul căruia, s-a încercat organizarea unei armate europene unice cunoscută sub numele de Planul Pleven, ca o alternativă la o armată germană unită, însă care nu a întrunit consimțământul formațiunilor politice, îndeosebi cele franceze. Apoi, reprezentanții Franței, RFG, Italiei, Belgiei, Olandei și Luxemburgului au pus bazele Tratatului de constituire a Comunitatea Economică Europeană (CEE) care viza politici precum uniunea vamală, politica agricolă comună, politica comercială comună și politica concurenței.
Conform art.A al Tratatului Uniunii Europene (TUE), statele membre ale Comunităților Europene sunt cele care au constituit între ele o Uniune Europeană. Acesta este de fapt un proiect care s-a dezvoltat simultan cu proiectul integrator al Comunităților. Trebuie precizat faptul că se poate vorbi de crearea unei Uniuni doar începând cu anii ’70, din cauză că între anii 1951-1957 obiectivul principal a fost transformarea calitativă a relațiilor instituite între state.
Cel mai important document al epocii a fost Raportul Tindemans asupra Uniuni Europene, solicitat de către Consiliu și prezentat în 1975. Acest document prevedea construirea progresivă a unei Uniuni prin consolidarea și dezvoltarea Comunităților Europene, dar și prin extinderea acestora spre noi politici. De asemenea, scopul tuturor era acela de a reflecta în comun asupra realizării unei Uniuni Europene.
„ Spre deosebire de proiectele utopice anterioare, construcția europeană este o experiență istorică inedită: se pleacă de la state naționale preexistente și se construiește o entitate supranațională, fără a fi impusă cu forța, ci prin renunțarea de bună voie la unele din prerogativele statelor respective.
Din punct de vedere juridic și politic, integrarea europeană se realizează printr-o construcție comunitară, care duce la o nouă entitate, de tip comunitar și supranațional. Spre deosebire de organizațiile de cooperare internațională (OCDE, ONU, NATO, UNESCO, Consiliul Europei, OSCE), care rămân asociații ale unor state suverane, Comunitatea Europeană este o organizație de integrare. În această perspectivă, statutul său juridic și politic este extrem de interesant pentru că este vorba de prima tentativă istorică de integrare benevolă a unor state suverane.”
Așadar, Uniunea Europeană nu este nici confederație și nici federație propriu-zisă, ci este un model de integrare aparte, care se bazează pe subsidialitate și proporționalitate. Apare însă, o distincție între UE și federații sau confederații. Aceasta constă în faptul că ultimele două au fost concepute ca state unitare sau state-națiune ( spre exemplu Germania), pe când Uniunea a apărut încă de la început ca entitate supranațională. Datorită acestui fapt, UE este o construcție hibridă, inedită chiar. Astfel, unele sectoare precum moneda unică, agricultura s.a., sunt puternic integrate, pe când altele nu implică un transfer de suveranitate către centru ( spre exemplu PESC).
Art. F al Tratatului de la Maastricht preciza clar că Uniunea Europeană trebuie să respecte identitatea națională a statelor membre. Mai mult decât atât, prin Proiectul lui Delors era susținută supraviețuirea națiunilor și erau preconizate „federații de state-naționale”, iar Maurice Croisat și Jean-Louis Quermonne aduceau în prim-plan așa numitul „federalism cooperativ sau interguvernamental”.
Astăzi, cele 28 state membre ale Uniunii Europene ocupă o parte însemnată a Europei, deținând o populație de 500 de milioane de locuitori, adică mai mult decât Rusia și SUA la un loc. Acesta este unul dintre motivele pentru care Europa constituie o forță demnă de luat în calcul. Ca organizație interguvernamentală internațională, Uniunea vizează clădirea unei societăți echitabile, care să joace un rol activ și responsabil pe scara mondială. Aceste aspirații i-au permis să atingă, începând cu anii 1990 un anumit nivel de integritate și să dezvolte relații comerciale puternice cu numeroase state în termeni de cooperare și dezvoltare, de asistență umanitară și de ajutor de reconstrucție. Acum, comunitatea europeană furnizează mai mult de jumătate din fonduri pentru asistență internațională în dezvoltare și mai multe de 50% din ajutorul umanitar mondial.
Uniunea Europeană este un gigant economic care dispune de o economie competitivă și prosperă. În ceea ce privește parteneriatul cu vecinii săi, aceasta acționează sistematic pentru a răspândi prosperitate și democrație dincolo de frontierele sale. Totodată, în statele membre este organizată o protecție socială pe care UE le-o oferă indiferent de gradul lor de diversitate și bogăție. Acestea sunt unite printr-un angajament comun în favoarea păcii, democrației, al primordialității dreptului și respesctului drepturilor omului. Statele acționează în direcția răspândirii acestor valori pretutindeni. Uniunea Europenă a creat condiții necesare și suficiente aparteneței la comunitatea europeană.
Reprezentând atât o forță economică, cât și una demografică, UE tinde spre dezvoltarea componentei militare, care să permită sporirea rolului activ în arena internațională, prin asigurarea păcii și secutității, prevenirea crizelor și conflictelor pe întreg continentul, nu doar pe tărâm propriu.
Uniunii îi rămâne să își lărgească numeroase paliere, printre care adoptarea unei Constituții, clarificarea relației cu Statele Uniute, întărirea Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC), abandonarea definitivă a neutralității unor state membre, amelioararea sistemului instituțional, întărirea capacității militare și cea a voinței politice fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Altfel spus, Uniunea Europenă se află în plin progres de punere la punct a politicilor de securitate și apărare. Nevoile ce vizează acest domeniu s-au schimbat, iar de aceea, ca actor internațional, Uniunea, a decis să își asume rolul activ în materie de apărare și securitate.
Ajungem astfel la procesul de int și suficiente aparteneței la comunitatea europeană.
Reprezentând atât o forță economică, cât și una demografică, UE tinde spre dezvoltarea componentei militare, care să permită sporirea rolului activ în arena internațională, prin asigurarea păcii și secutității, prevenirea crizelor și conflictelor pe întreg continentul, nu doar pe tărâm propriu.
Uniunii îi rămâne să își lărgească numeroase paliere, printre care adoptarea unei Constituții, clarificarea relației cu Statele Uniute, întărirea Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC), abandonarea definitivă a neutralității unor state membre, amelioararea sistemului instituțional, întărirea capacității militare și cea a voinței politice fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Altfel spus, Uniunea Europenă se află în plin progres de punere la punct a politicilor de securitate și apărare. Nevoile ce vizează acest domeniu s-au schimbat, iar de aceea, ca actor internațional, Uniunea, a decis să își asume rolul activ în materie de apărare și securitate.
Ajungem astfel la procesul de integrare europeană, care se realizează inegal de la un sector la altul. Astfel, există domenii în care Uniunea Europeană are împuterniciri extinse, pe când în alte sectoare, competențele comunitare sunt limitate. Ceea ce ne interesează sunt sectoarele politicii externe și de securitate. Acestea funcționează conform modelului interguvernamental, politicile comune constituind primul pilon al Uniunii Europene, politica externă și de securitate comună reprezentând pilonul al II-lea, iar politica internă și de justiție, pilonul al III-lea.
Altfel reformulat, spunem că există politici puternic integrate, realizate prin transferul masiv de competențe la nivel comunitar, aici intrând pilonul I, și politici realizate în mod special la nivelul statelor membre, așa cum este cazul politicilor ce cuprind pilornii II și III.
Nu trebuie să ne surprindă faptul că Uniunea s-a transformat într-un actor deosebit de important pe scena politică internațională. UE este foarte importantă nu doar pentru cetățenii săi, ci și pentru cetățenii statelor candidate la aderare. Acest factor determină buna conviețuire cu statele vecine și relații din ce în ce mai strânse care au ca scop asigurarea stabilității în regiune.
Continentul european deține una dintre cele mai de succes politici externe din istorie, care a reușit într-un timp relativ scurt să facă de neconceput războiul între puterile europene, militând pașnic pentru schimbări de regim și democratizare. Datorită faptului că deciziile sunt luate la nivel prim de competență și nu există un singur centru de putere, cooperarea Europei pe plan extern este sporită, la fel cum și dorința celorlalte state de a i se alătura va deveni mai puternică.
1.2 Dimensiunea de securitate și apărare europenă
Pentru a putea continua cu această temă trebuie să înțelegem ce anume reprezintă mai exact termenii de securitate și apărare. În Complexitatea și dinamismul mediului de securitate, de către Cristian Brăhnăreanu și Mirela Atanasiu, ne este oferită o părere de ansamblu asupra termenului de securitate. Astfel, ni se spune că dispune de conotații pozitive, cât și negative. Spunem că are un sens negativ în momentul în care este definită în opoziție cu insecuritatea, or pozitiv atunci când este văzută ca fiind un mijloc prin intermediul căreia este menținută integritatea teritoriului național și instituțional. De asemenea, poate avea legătură cu amenințările asupra individului și instituțiilor. Toate acestea oferă o perspectivă obiectivă. Dacă privim în amănunt acest termen, observăm că deține și o perspectivă subiectivă care tratează securitatea ca fiind absența fricii atunci când anumite valori pot fi amenințate, astfel se elimină insecuritatea.
„Termenul de securitate europeană comună presupune o concertare a statelor Uniunii în orice problemă care privește securitatea globală, formularea unei doctrine comune de apărare, definirea și analizarea pericolelor la adresa intereselor europene, incluzând acele amenințări care apar din cauza proceselor destabilizatoare de dincolo de granițele Europei.”
Cel de-al doilea termen, de apărare, dispune de două ipostaze cu referire la nivelul strategic, și anume: apărare națională și apărare colectivă, asociate stării de securitate.
„ Conform Tratatului de Instituire a unei Constituții pentru Europa, apărarea națională a statelor membre ale Uniunii este parte a apărării comune a Uniunii, aceasta obligându-se ca, « În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu Articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite », precizându-se că « Acest lucru nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre » în același context operând și aplicarea clauzei de solidaritate, potrivit căreia « Dacă un stat membru face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale sau provocate de om, celelalte state membre îi oferă asistență la cererea autorităților politice din statul în cauz㻓.
Ajungem la perioada cuprinsă între anii 1945-1990 și spunem că fost una distinctă în istorie datorită confruntării la scară mondială a cele două blocuri polotico-militare. Războiul Rece a fost teroarea care a determinat securitatea să îmbrace tunica militară. În acest context, putem firma că am asistat la o excesivă competiție în ceea ce privește competența militară.
După 1945, războiul total însuma conceptul de distrugere totală. Odată cu lansarea primei bombe nucleare, armata de masă și războiul total intră în declin, la fel întâmplându-se și cu instrumentele gândirii militare ale acestuia. Funcțiile armatelor se schimbă, cea mai importantă fiind cea de prevenire a războiului. Odată cu sfârșitul anilor ’60 apar armatele de profesie compuse din voluntari și se lansează conceptul de război limitat. În concluzie, securitatea nu mai poate fi obținută prin război, mai ales prin război total, ci prin evitarea și limitarea acestuia.
Pentru a putea înțelege ceea ce se petrece în cadrul dimensiunii de securitate trebuie clarificată diferența între înțelegerea realistă și cea idealistă. Această distincție este prezentată explicit în cadrul aceluiași text, Complexitatea și dinamismul mediului de securitate.
Primul tip de înțelegere este cea realistă centrată pe stat. După cum bine se observă, obiectivul central vizat de securitate este statul și problemele sale ce țin de protecție și apărare. Prin urmare, securitatea este concepută ca un răspuns la amenințările deja existente, la care statul are obligația să răspundă. Legat de înțelegerea realistă este cea geostrategică și geopolitică. Aceastea studiază legăturile ce țin de asigurarea controlului spațiului pe plan intern și extern, dar și raporturile de forță. În cadrul acestui concept, securitatea este considerată a fi derivată din puterea statului, dar și un indicator al succesului strategic al statelor aflate în competiție economică și militară. Dar datorită faptului că trăim într-o lume în se nasc tot ma multe comunități virtuale extinse, puterea tinde să devină una pluridimensională, iar factori care odată erau decisivi, precum forța armată, își pierd din importanță.
Al doilea tip de înțelegere a securității este cea centrată pe individ, dezvoltată după cel de-al Doilea Război Mondial. Aceasta acordă primordialitate individului, drepturilor și libertăților sale. Aici, nevoia de securitate este data de natura conflictuală de care dispune fiecare individ. Cei care susțin acest demers sunt convinși de posibilul progres al unei cooperări internaționale între state și instituțiile internaționale care se ocupă de securitatea indivizilor.
În ceea ce privește dimensiunea arhitecturală a securității europene, aceasta se axează pe stabilirea componentelor securități și pe complementaritatea acestora. După cum bine știm, Uniunea Europeană este o uniune de state și nu de persoane. Este o organizație internațională, dar și supranațională și interguvernamentală, care și-a primit denumirea curentă prin Tratatul de la Maastricht din 1993. Aceasta completează și cuprinde Comunitatea Europeană, denumită anterior Comunitatea Economică Europeană, cunoscută de asemenea și ca Piața Comună.
„ Uniunea Europeană este o construcție fără precedent în timp și spațiu care a început în anii `50 ai secolului XX și nu a încetat să evolueze în virtutea tratatelor adoptate. De la origini, două procese de fond – unul de adâncire (sporirea competențelor Uniunii Europene) și altul de extindere în sensul sporirii numărului de membrii au marcat-o. Statele fondatoare și cele care li s-au alăturat de-a lungul proiectului european (începând cu anul 2007, Uniunea Europeană numără 27 de membri, punând în discuție problema asigurării securității într-un spațiu lărgit) au consimțit să înlocuiască în parte tradiționala cooperare interguvernamentală, în cadrul căreia fiecare stat este suveran în decizii, cu organizarea unor instituții supranaționale cu propriile lor reguli juridice, construcția europeană rămânând totuși o structură politică bazată pe interese național- statale.”
Barry Buzan afirma despre securitatea internațională că este determinată de securitatea internă și externă a diferitelor sisteme sociale și de măsura în care identitatea sistemului depinde de circumstanțele externe. Experții definesc securitatea socială ca pe cea internă, care are funcția de a asigura puterea politică și economică a clasei conducătoare date sau supraviețuirea sistemului social. Astăzi, întreaga lume este în curs de globalizare, iar siguranța este furnizată de existența stării de securitate, la fel cum și lipsa acesteia afectează starea de stabilitate la nivel global.
Starea de securitatea a colectivității umane depinde de anumiți factori care se manifestă în cadrul dimensiunilor majore ale acesteia, precum cea politică, militară, culturală, economică etc.
„ Pentru ca parametrii să corespundă unei stări de securitate solide, factorii aflați la nivelul fiecărei dimensiuni a securității trebuie să îndeplinească o condiție de bază, și anume, să se manifeste în direcția realizării unei stabilități organizaționale la nivel statal sau guvernamental – stabilitate politică; unei stabilități economice prin realizarea accesului la resurse și piețe de desfacere pentru a susține un nivel adecvat de bunăstare și putere a statului; crearea condițiilor necesare evoluției culturale (limbă, tradiții, religie) care să nu favorizeze apariția de stări conflictuale ce ar genera instabilitate având la origine surse etnice sau religioase. Securitatea mediului este importantă, referindu-se la menținerea mediului înconjurător local, regional și global, fiind cadrul de manifestare a tuturor acțiunilor umane. ”
În ultima jumătate a secolului XX și începutul secolului XXI, mediul de securitate și apărare europeană a cunoscut trei stări. Prima este cea caracterizată în mod special de confruntarea dintre Est și Vest, adică perioada Războiului Rece, în care principala amenințare erau atacurile masive declanșate de cele două părți cu arme nucleare și nonconvenționale. După încheierea Războiului Rece, dimensiunea de securitate și apărare europeană a fost modelată de conflictele din spațiul fostei Iugoslavii și de măsurile adoptate pentru rezolvarea acestora prin cooperarea actorilor europeni cu NATO.
Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2011 de pe teritoriul Statelor Unite, și apoi atentatele de pe continentul european de la Madrid și Londra, au constituit principalii factori care au determinat apariția unor noi tipuri de amenințări. Așadar, răspunsurile din partea factorilor decizionali a devenit o necesitate prioritară.
În ceea ce privește noul context global, politica de securitate a Uniunii Europene ar trebui construită pe ideea de securitate a populației, mai degrabă decât pe aceea a statului. Genocidul, tratamentele inumane, scalvia, dispariția de persoane și crimele împotriva umanității, însă și gravele încălcări ale legislației războiului definite în Statutul Tribunalului Penal Internațional, sunt câteva forme de nesiguranță care amenință populația.
Acest concept al securității populației este susținut de trei piloni. Primul are în vedere moralitatea și face referire la ființele umane din perspectiva dreptului de a trăi în siguranță, cu demnitate, însă cu obligația de i se oferi ajutor atunci când această siguranță îi este amenințată. Aceste norme morale sunt universale. Al doilea pilon este cel legal, iar aici este inclusă siguranța populației, fapt ce determină atitudinea firească ca statele sau instituții internaționale să aibă nu doar dreptul, ci și obligația de a se preocupa de securitatea populației la nivel global. Ultimul pilon, este cel ce ține de problema “interesului personal iluminat” și pornește de la premiza conform căreia europenii nu se pot afla în siguranța, în timp ce în alte zone ale lumii alte vieți omenești sunt amenințate de conflictele armate.
„ Astăzi, problemele demografice ale lumii contemporane, impunerea și menținerea păcii, răspândirea inegală a resurselor, dezvoltarea și proliferarea tehnologiei și armelor ce dispun de o mare capacitate de distrugere, crima organizată, terorismul și, nu în ultimul rând, problemele de mediu sunt provocări ce le considerăm majore pentru actuala stare a mediului de securitate, cu atât mai mult cu cât acestea pot constitui factori favorizanți ai conflictelor regionale. ”
Unele dintre cauzele luptei pentru accesul, controlul resurselor și piețelor mondiale au fost cele care au generat frecvent tensiuni și conflicte. Pe lângă această competiție, manifestările de intoleranță în ceea ce privește aspectele religioase sau entice, constituie o altă sursă de instabilitate, însă de această data la nivel regional. Acestă instabilitate este produsă de globalizare, care determină formarea unor medii multiculturale. Astfel, datorită creșterii influenței unei anumite culturi, pot apărea o serie de resentimente.
Drumul care duce spre conflict este unul ușor de parcurs mai ales atunci când sunt implicate aspecte identitare, sensibile la orice tip de influență externă percepută ca fiind una agresivă. În unele cazuri, drepturile fundamentale ale omului sunt afectate în mod direct, în special acolo unde ideologiile totalitare încă persistă. Așadar, nu întârzie să apară tensiuni între diferite segmente minoritare și majore de populație, determinând astfel creșterea riscului apariției unor conflicte care pot afecta stabilitatea construcției europene și securitatea.
Una dintre amenințările cele mai importante asupra securității Europei este crima organizată și terorismul. Pentru a lupta eficient împotriva celor doi factori, trebuie extinsă cooperarea dintre guvernele democratice. Mihai-Ștefan Dinu oferă o soluție, afirmând că pentru o eficiență ridicată și pentru ca succesul să fie asigurat în această luptă, este indicat accesul comun la informațiile privind activitățile criminale sau teroriste, la fel cum ar trebui să existe o cooperarea între organele judiciare și forțele de poliție, o monitorizare a comunicațiilor și a tranzacțiilor monetare.
O parte a răspunsului Uniunii în ceea ce privesc provocările contemporane, ar fi procesul de extindere. Prin intermediul său se consolidează stabilitatea politică și securitatea economică. O soluție la dezechilibrele deja existente ar putea fi cea prin care se furnizează un nivel înalt de securitate, stabilitate și prosperitate, în așa fel încât terorismul sau crimele organizate să fie rarefiate sau deloc prezente. Deși, pe scena internațională actorul principal este statul-națiune, majoritatea provocărilor acționează la nivel supranațional. Așadar, problemele se mută de la nivelul instituțiilor și organizațiilor de securitate statală, la cele cu specific internațional (UE, ONU, NATO).
Uniunea Europeană a dovedit până la momentul actual, că este un bun model de organizare cu formă supranațională de guvernare, în ciuda unor manifestări deficitare la nivelul cetățeanului. Datorită acestor procese de extindere în paralel a organizațiilor, s-a ajuns la lărgirea spațiului european, în așa fel încât la frontiere se află Ucraina, Republica Moldova, țările fostului stat iugoslav, regiunea Mării Caspice, a Caucazului, și un segment important al Orientului Mijlociu Extins. Tot acest spațiu este însă departe de a fi unul stabil și care să contribuie la o securitate și stabilitate europeană. Aceasta este o realitate, iar de aceea s-a ajuns la nevoia stabilirii unei agende de securitate cu elemente comune ale organizațiilor.
După anul 1998, UE a oferit un nou impuls eforturilor de întărire și definire a domeniului de securitate și apărare la nivel european. Așadar, dezvoltarea unei politici externe și de securitate comună a inclus definirea unei politici comune de apărare, menționată în cadrul Tratatului de la Amsterdam. Totodată, Uniunea s-a preocupat tot mai mult de finalizarea propriilor reforme instituționale, precum cea de finalizare a dezbaterilor pe tema construcției politice ce va putea defini viitorul Europei.
Cap.2 Politica Externă și de Securitate Comună a Uniunii Europene,
la Politica Externă de Securitate și Apărare Comună
2.1 Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare
Prima etapă care a stat la baza proiectului unei „ Europe a apărării” a fost semnarea Tratatului de apărare colectivă de la Bruxelles, la 17 martie 1948. Tratatul a fost semnat de cinci țări vest-europene, și anume : Marea Britanie, Franța, Olanda și Luxemburg. Evoluția proiectului a fost influențată în mare parte de inființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord
( NATO) la 4 aprilie 1949.
Statele Unite au elaborat planul reînarmării RFG-ului la începutul anilor ’50, fapt ce a stârnit opoziția vehementă a Franței. În octombrie 1950, Franța a venit cu un contra-proiect, Planul Pleven, prin intermediul căruia s-a construit Comunitatea Europenă de Apărare (CEA).
În septembrie 1952, au fost inițiate negocieri care au fost menite să implementeze articolul 38 al tratatului CEA , în care se prevedea necesitatea instituirii unui control democratic consolidat asupra noii comunități. Acest nou proiect trebuia să ia forma unei Comunități Politice Europene, creată pe un baza unui sistem de organisme comune de luare a deciziilor. Dacă ar fi fost pusă în practică, rezultatul ar fi fost cel al unui grad de integrare europeană apropiat celui al unei confederații. La 30 august 1954 însă, Parlamentul francez a refuzat ratificarea tratatul ce instituia Comunitatea Europeană de Apărare. Drept urmare, în aceste condiții, atât proiectul Comunitatea Europeană de Apărare, cât și cel al unei Comunități Politice Europene ies din vigoare.
La 23 octombrie 1954, prin semnarea Acordurilor de la Paris, este modificat Tratatul de la Bruxelles pentru a i se permite Germaniei Federale să participe la Alianța Nord-Atlantică în condiții acceptabile pentru vecinii săi. În urma acestor decizii, cele cinci țări semnatare ale Tratatului de la Bruxelles li s-au adăugat două state vest-europene foste inamice, Italia și Germania Federală. Noua organizație a primit denumirea de Uniunea Europei Occidentale (UEO) .
Cristalizarea conceptului de identitate europeană de securitate și apărare se produce pe fondul preocupărilor Europei de a-și dezvolta o politică externă și de securitate comună, și al cerinței de realizare a unui parteneriat echilibrat între cei doi poli ai Alianței, respectiv cel american și cel European. Procesul presupus de acest nou concept, ține atât de adaptarea structurilor politico-militare ale NATO, cât și de dezvoltarea Uniunii Europene. Acesta trebuie să vizeze consolidarea pilonului European al Alianței, fără a contrapune efortul euro-atlantic de apărare, pentru a ajuta totalitatea intereselor statelor continentului, însă și pentru a întări eficacitatea și integritatea NATO.
Conform lui J. Bryan Collester, conceptul de identitate europeană de securitate și apărare a apărut în a doua jumătate a anilor 1980 și s-a dezvoltat în cadrul NATO în urma Declarației summitului UEO (Uniunea Europei Occidentale) de la Roma, care confirma dorința membrilor UEO de a coopera în interiorul organizației pentru soluționarea problemelor legate de securitatea europeană. Actul Unic European a impulsionat Uniunea Europeană Occidentală.
Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare apare inițial formulat în cadrul Actului, care dorea dezvoltarea sferei securității și apărării, idea de identitate europeană fiind scrisă în paragraful 14 al „ Documentul asupra identității europene”, dat publicității pe data de 14 decembrie 1973, la Copenhaga.
Tratatul Actului Unic European a fost semnat în două etape, pe 17 februarie 1986 de către nouă state, iar pe 28 februarie1986 la Haga, de către Italia, Danemarca și Grecia. A intrat însă în vigoare abia pe 1 iulie 1987 datorită faptului că, ratificarea Actului Unic s-a facut pe parcursul anului 1986 de unsprezece țări, printre care și Irlanda care considera că trebuie să își modifice Constituția din cauza unor aspecte ce țineau de securitate în cadrul politicii externe a Comunităților.
Actul Unic European este considerat a fi cel mai important document, datorită faptului că însumează reforma instituțiilor europene, conține reglementări cu privire la cooperarea în domeniul politicii externe și în cel al protecției mediului, și extinde domeniul de competență comunitară. De asemenea, reprezintă un important moment de relansare instituțională a Uniunii Europene în anul 1992. Înlătură barierele pieței unice, lărgind câmpul de acțiune comunitar în domeniu social, sprijinind protecția mediului înconjurător, cercetarea și dezvoltarea tehnologiei. În ceea ce privește planul instituțional, Actul recunoaște în mod oficial Consiliul European și extinde domeniul în cadrul căruia Consiliul miniștrilor votează cu majoritate calificată. De altfel, este consacrată denumirea Parlamentului European, care devine asociat Consiliului și Comisiei Europene în procesul legislativ, se creează Tribunalul de Primă Instanță, iar Curtea de Justiție își extinde competențele. Tot în cadrul acestuia, Comisia își extinde și întărește competențele în domeniul executiv.
Pentru a prinde forma, identitate europeană de securitate și apărare trebuie să includă o viziune și o acțiune comună a statelor membre în domeniul industriei de apărare. În acest sens, pe 11 mai 2000, Comisia Europeană a autorizat crearea EADS, adică European Aeronautic Defence and Space Company, în cadrul căreia cele mai puterice companii europene din industria militară au participat. Domeniile de activitate ale acestei companii sunt idustria spațială și de apărare, aeronautica și telecomunicații. În ceea ce privește competențele, acestea vor acoperi sectoarele ce țin de culegere de informații ,transport strategic, comandă și control. Prin intermediul celor prezentate anterior, EADS dorește să asigure independența de mișcare a noilor structuri militare europene.
Formarea propriu-zisă a IESA este un proces ireversibil, care dorește să dezvolte relația deja existentă dintre NATO și UE în domeniul competențelor militare în așa fel încât să nu se ajungă la discrepanța dintre statele membre NATO care nu fac parte din Uniune. A existat însă temerea că, pentru promovarea politicii externe și de securitate comună a Uniunii Europene s-ar putea ajunge la crearea unei alinațe pur europene.
2.2 Necesitatea unei politici de securitate și apărare
Una dintre cele mai sensibile probleme ce țin de integrarea europeană o reprezintă politica de apărare comună. În ceea ce privește această problemă, statele membre UE sunt dispuse cel mai puțin să transfere suveranitatea statelor naționale către Uniune. Dezvoltarea acestei dimensiuni este una vitală pentru evoluția PESC, din cauză că doar în acest fel se poate acorda substanță acțiunilor politice.
În lumea realismului politic, cele mai importante atribute pentru ca un actor să fie unul major pe scena internațională, sunt forța, care constă în capabilitatea militară a unui actor, și proiectarea la distanță. În acest caz, o politică europeană de securitate și apărare este indispensabilă ambițiilor Uniunii Europene. Pentru a putea avansa pe planul construcției europene, trebuie să se realizeze un transfer de suveranitate dinspre statele membre către Uniune. Mai exact, este nevoie de un a arbitru al suveranității statelor, considerat a fi esențial pentru existența acestora. Statele membre ale Uniunii sunt puse în dificultatea alegerii între păstrarea intactă a atribuțiilor de suveranitate și dotarea acesteia cu capacitate militară. Acest fapt a generat în rândul statelor comunitare o împărțire în două tabere în funcție de partea în care se înclina mai mult. Ca rezultat al acestei dispute, s-a ajuns la o serie de compromisuri ce au dus la un lent avans în această direcție.
Pe parcursul anilor s-a tot încercat, însă fără succes, realizarea unei politici externe și de securitate comună la nivelul Europei. Drept cauză, pe 11 august 1950, în cadrul cadrul celei de-a cincea sesiuni a Adunării Consultative a Consiliului Europei, Winston Churchill a propus sub controlul democratic European, crearea unei Armate Europene Unite, care să colaboreze pe deplin cu Statele Unite și Canada. Totodată, Germania era asigurată că va primi independență și siguranță.
Pe 24 octombrie a aceluiași an, președintele Consiliului de la acea dată, primul-ministru francez René Pléven, lansa Planul pentru CEA. Are loc și implicarea Franței și Marii Britanii, datorită faptului că aceste două puteri erau dețineau și un avantaj nuclear. De altfel, se prevederea crearea unei armate europene care trebuia compusă din unități furnizate de statele membre ale Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (CECO), condusă de un ministru european al apărării, sub controlul Adunării Parlamentare Europene și cu un buget comun.
Tratatele constitutive ale CEA și protocoalele de cooperare ale acesteia cu NATO, au fost semnate la Paris pe 25 mai 1952, de către statele membre CECO. Odată cu iulie 1953, prin intermediul Actului de Securitate Reciprocă, se stipula că jumătate din ajutoarele militare americane destinate Europei erau alocate viitoarei CEA. De asemenea, în tratat erau incluse cerințe referitoare la o Adunare, care urma să devină o Comunitate Politică Europeană (CPE). Ultimul pas spre integrarea politică și crearea unei armate europene destinate apărării comune, reprezentau un ultim pas.
Până în luna august a anului 1954, Tratatul CEA a fost aprobat de Italia, Germania, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos, care erau deja state membre. Din nefericire însă, a avut loc un eșec al întregului proces european de cooperare în momentul în care Adunarea Națională a Franței printr-un vot prealabil a respins tratatul. Acestă decizie a reprezentat sfârșitul CPE și începutul adaptării comunității la problemele interne ale statelor, în special la cele cu caracter politic și internațional. Datorită celor întâmplate, Europa a fost marcată de conflicte și de crize care au dus la divizarea sa în două sfere de influență, socialistă și capitalistă.
Acestă necesitate a politicii externe și de securitate comună la nivel european s-a conturat în momentul în care Franța s-a desprins de domeniul militar al NATO, pe data de 7 martie 1976 în urma constatării lui Gaulle că „repartiția lumii în două blocuri militare răspunde din ce în ce mai puțin situației reale”. În ceea ce privește securitatea militară, Europa Occidentală a rămas atașată Americii. Cu toate acestea, britanicii au dorit conturarea „unui grup european în Alianță", Eurogroup, care să nu aibă personalitate juridical și care să provoveze cooperarea europenilor în unele sectoare militare precum telecomunicații, logistică, instructive militară.
Apărarea europeană era văzută ca un lucru ce se dorea reînnoit tot timpul în funcție de prioritățile și de problemele ce apăreau. În cadrul Raportului Tindemans din anul 1975, s-a ajuns la concluzia că Uniunea Europeană rămânea incompletă în cazul în care nu va avea o politică de apărare comună.
„În acel moment, erau considerate drept obstacole în calea realizării unei apărări comune europene, o serie de cauze printre care: imposibilitatea creării unei forțe nucleare europene datorită pozițiilor diferite în această problemă a Franței și Marii Britanii; interzicerea transferurilor de tehnologie nucleară militară; existența unor constrângeri economice și psihologice, în special pentru mărirea cheltuielilor militare anuale și necesitatea convingerii opiniei publice în această privință, etc.
Însă speranțele pentru realizarea unei politici europene de apărare comună au apărut relativ repede din perspectiva anumitor conjuncturi precum: garanția nucleară americană oferită pe termen mediu; instalarea unui sistem european de apărare convențională, prin utilizarea noilor « arme ghidate cu precizie »; avantajul tehnologic al forțelor europene occidentale față de cele ale Pactului de la Varșovia și transformarea industriilor europene de armament într-un element constitutive al apărării comune. În privința problemelor de securitate și cooperare, capacitatea comunității europene a fost mai întâi testată pe timpul fazelor elaborării Actului final de la Helsinki. Securitatea continentului european a devenit fondul cooperării politice între statele membre ale comunității europene și subiect al diverselor sesiuni ale Consiliului European, care a sesizat importanța relațiilor est – vest.”
Pe data de 4 decembrie 1984 are loc Declarația de la Dublin, în cadrul căreia se stipula că statele membre ale Uniunii au responsabilități privind pacea și stabilitatea în Europa, în mod special securitatea populațiilor lor. Se declarau a fi pe deplin decise să își intensifice constribuția în ameliorarea raporturilor dintre est și vest.
În ceea ce privește starea actuală a politicii de securitate și cooperare comună europenă, se bazează pe doi piloni, politic și militar. Scopul politicii de securitate este acela de a promova cooperarea și de a preveni conflictele ce pot interveni în sfera politică și cea militară, armată. Nu în ultimul rând, politica de securitate pune accent pe promovarea transparenței.
2.3 Tratatele constitutive ale PESC, respectiv PESA
Conform unei definiții standard, un tratat reprezintă o înțelegere scrisă încheiată între state, cu scopul determinării, în cazul de față, a unor acorduri în domeniul politicilor de securitate, apărare și cooperare europeană.
În continuarea lucrării voi menționa tratatele care au conturat Politica Externă și de Securitate Comună, iar mai apoi Politica de Securitate și Apărare Comună. Primul dintre acestea este Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) sau Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992 data semnării, 1 noiembrie 1993 data intrării în vigoare), care stabilește o nouă organizare europeană bazată pe trei piloni. PESC este cel de-al doilea, care are ca obiective esențiale:
„prezervarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, indepenței și integrității Uniunii;
întărirea păcii și întărirea securității Uniunii în toate modurile posibile;
prezervarea păcii și întărirea securității internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației, domnia legii,
precum și respectul față de drepturile omului și a libertăților fundamentale.”
În consecință, PESC a fost creată cu scopul de a coferi Uniunii Europene o identitate internațională care să includă securitatea. Premisele dezvoltării PESC și respectiv PESA, au fost statuate de TUE în articolul J.4 al Titlului V, atfel aceste politici de securitate și apărare „ înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune.”
Tratatul de la Maastricht este cel prin intermediul căruia a fost posibilă adoptarea de noi instrumente diplomatice la nivelul european, a fost primul care a stabilit o legătură între politica externă și cea de dezvoltare. În ceea ce privește instituționalizarea PESC, John Peterson spune că a suferit o serie de inconveniențe datorită faptului că „nu are un scop clar și bine definit, criterii spre a-l obține, un program care trebuie respectat punctual, sancțiuni pentru statele care nu respectă prevederile, sau o instituție centrală care să impună măsuri obligatorii pentru toate statele membre UE”.
Zielonka afirmă că PESC se confruntă cu dezavantaje instituționale tocmai din cauza organizării europeane pe piloni, deoarece separă într-un mod artificial „politica internă și cea externă și creează conflicte instituționale între Consiliu, Comisie și Parlament în fața unor situații concrete”. La scurt timp după acest tratat, a devenit din ce în ce mai clar că, deși mecanismele PESC nu sunt suficiente, această cauza nu va abandonată, însă modificările ce vor veni vor fi mai degrabă de fond și atât. De remarcat este faptul că acest tratat prevestea crearea unuia nou, Tratatul de la Amsterdam.
După cum am menționat mai sus, cel care a urmat Tratatului de la Maastricht a fost cel de la Amsterdam semnat pe 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la data de 1 mai 1999. Scopul creării sale a fost acela de a lua măsuri împotriva problemelor „coordonării, ce afecta colaborarea și adoptarea unor măsuri ce implicau rrelațiile dintre piloni; […] vizibilității, care afecta capacitatea UE de a se face remarcată ca un actor unitar pe scena internațională.”
Bretherton și Vogler afrimau despre acest tratat că „spre deosebire de Tratatul de la Maastricht, care prevedea unanimitate, noul Tratat permite implementarea acțiunilor comune în baza unui vot de majoritate calificată, […] este primul care face o legătură explicită între problemele economice și cele de politică externă.”
De asemenea, s-a stabilit crearea Politicii Externe de Securitate și Apărare Comună (PESA/PESAC) și includerea acesteaia în cadrul PESC. Conform Declarației de la Laeken, în 2001 s-a adoptata o declarație referitoare la capacitățile operaționale ale politicii de securitate ți apărare comună, recunoscându-se că acum Uniunea Europeană este pregătită să conducă operațiuni în condiții de criză. Referitor la PESA, spunem că presupune o dezvoltare a capacității de decizie autonomă, de lansare și coordonare a unor acțiuni militare care se află sub autoritatea Uniunii Europene. Această politică este un proces interguvernamental, asupra căruia în domeniul politic își exercită controlul șefii de stat și de gurern a statelor membre, iar parlamentele naționale în domeniul financiar.
„Tratatul de la Amsterdam prezintă cinci obiective fundamentale pentru PESC:
apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, independenței și integrării Uniunii în conformitate cu Carta Națiunilor Unite;
întărirea securității în interiorul Uniunii, prin toate mijloacele;
menținerea păcii și întărirea securității internaționale;
promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și respectarea legilor, a drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Tratatul de la Amsterdam a evaluat PESC și a introdus noi instrumente politice, structuri și reguli.”
În continuare voi vorbi despre Tratatul de la Nisa semnat pe 26 februarie 2001, intrat în vigoare pe 1 februarie 2003, dar și despre evoluțiile Politicii Externe și de Securitate Comună. Conform celor scrie de Gyula Fábián, tratatul a produs o bună imagine în ceea ce privește funcțiile organismelor ce se ocupau cu problemele din domeniul securității și implicit apărării. Astfel, PESC se rezuma la cooperarea în domenii precum:
cele umanitare și de evacuare,
de armament,
de menținere a păcii,
de combatere/gestionare a crizelor,
de cooperarea statelor în misiunile de restabilire a păcii.
De altfel, în cadrul acestui tratat s-au stabilit arhitectura instituțională și obiectivele de capacitate militară, pentru soluționarea problemelor din domeniul apărării și securității. În ceea ce privește PESA, acesteia i s-a conturat obiectivul principal și anume acela de a realiza o Forță de Reacție Rapidă (FRR) creată din statele membre ale Uniunii( 100.000 de oameni) până în anul 2003. FRR avea ca misiuni restabilirea/menținerea păcii și salvarea/ evacuarea oamenilor în situații de criză.
Un alt document esențial pentru PESC este Constituția Uniunii Europene, datorită faptului că face referire atât la PESC, cât și la PESA/PESAC. Constituția a fost semnată la Roma în anul 2004, pe 29 octombrie, de către șefii și de guvernele statelor membre sau chiar canditate, în vederea înlocuirii vechiului concept PESA/PESAC cu unul nou PSAC. Acest lucru reprezintă unul dintre cei mai importanți pași pentru politica externă de securitate și apărare, proces ce variază în funcție de stat și de tradiția democratică a fiecăruia.
Proiectul Constituției UE prevedea câteva politici precum:
politica externă comună,
politica comercială comună,
politica comună de securitate și apărare,
o cooperare cu statele terțe și relații cu alte organizații internaționale în afară de cele ale Uniunii.
Astfel, PSAC are obligația să respecte cele impuse de statele membre NATO, să asigure o compatibilitate între politicile sale și cele ale NATO și nu trebuie să afecteze în vreun fel particularitățile de apărare și de securitate a statelor.
Referitor la PESC, proiectul aducea unele noutăți precum înființarea EDA (EUROPEAN Defence Agency), extinderea misiunilor Petergberg (mișcare strategică înfăptuită de Uniune pentru a-și asuma unele sarcini militare, spre exemplu operațiuni de dezarmare) , o cooperare mai strânsă în sfera apărării reciproce, aplicarea cooperării structurate și solidaritatea față de statele care se confruntă cu atacuri teroriste sau dezastre naturale/ produse om.
Ultimul tratat este cel de la Lisabona intrat în vigoare pe 1 decembrie 2009, semnat pe 13 decembrie 2007, întâlnit și sub denumirea de Tratatul de Reformă. Acesta inovează domeniul PESA, având ca obiectiv principal întărirea dimensiunii de securitate a Uniunii. Tratatul extinde:
numărul misiunilor de apărare, evacuare, gestionare a crizelor desfășurate în cadrul statelor membre europene;
activitatea Înaltului Reprezentant va fi asistata de SEAE (Serviciul European de Acțiune Externă- care va fi alcătuit din funcționari ai Secretariatului General al Consiliului și Comisie și din diplomați naționali aleși de statele membre);
acțiuni comune de dezarmare, consiliere, asistență în cadrul domeniului militar; combaterea, lupta împotriva terorismului și spijinirea statelor terțe.
Introduce, însă, în premieră clauza de apărare reciprocă, astfel statele membre fiind obligate ca în situații de agresiune armată să intervină și să acorde asistență și ajutor prin toate mijloacele de care dispun și include cooperarea structurată permanentă .
„Tratatul de la Lisabona consolidează Europol și Eurojust, pentru a putea răspunde într-un mod mai operativ și eficient actelor de criminalitate organizată, rețelelor de trafic de persoane sau infracțiunilor de spălare de bani, care aduc atingere unui interes comun care face obiectul unei politici a Uniunii.[…] Prevede posibilitatea stabilirii progresive a unui sistem integrat de gestiune a frontierelor externe ale Uniunii, precum și a dezvoltării unei politici comune în domeniul dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunzător oricărui resortisant dintr-o țară terță care are nevoie de protecție internațională și de a asigura respectarea principiului nereturnării. Un asemenea obiectiv este stabilit și în ceea ce privește o politică comună de imigrare o politică comună de imigrare, al cărei scop este de a asigura, în toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de migrare, tratamentul echitabil al resortisanșilor țărilor terțe aflați în situație de ședere legală în statele membre, precum și prevenirea imigrării ilegale și a traficului de persoane și combaterea susținută a acestora. ”
Prin intermediul Tratatul de la Lisabona este posibilă intervenția forțelor multinaționale în aplicarea Politicii Externe de Securitate și Apărare Comun, ca rezultat al alianței militare între statele component care și-au acordat reciproc echipamentele și capacitățile. Așa-numitele „Euroforțe”, reunesc forțele terestre sunt următoarele: Eurofor (European Rapid Operational Force, 1995, format din Franța, Italia, Portugalia și Spania) ; EuroCOP (European Confederațion pf Police, 2002, alcătuit din Belgia, Franța, Germania, Luxemburgi și Spania) ; Euromarfor ( European Maritine Force/ EMF, 1995, format dinFranța, Italia, Portugalia și Spania) și Grupul Aerian European (Belgia, Franța, Germania, Italia, Regatul Unit, Spania și Țările de Jos).
Tratatul în cauză, descrie de altfel și extinde totodată, competențele Agenției Europene de Apărare ( actul său intră în vigoare pe 12 iulie 2004 și este modificat pe 7 aprilie 2008). Agenția are ca rol îmbunătățirea capacităților militare ale statelor membre. Aceasta trebuie să:
„stabilească obiective comune pentru statele membre în materie de capacitate militară;
instituie programe și să asigure gestionarea acestora în vederea realizării obiectivelor fixate;
armonizeze exigențele operaționale ale statelor membre și să îmbunătățească metodele de achiziționare a echipamentelor militare;
gestioneze activitățile de cercetare în materie de tehnologie de apărare;
contribuie la consolidarea bazei industriale și tehnologice a sectorului de apărare și la îmbunătățirea eficienței cheltuielilor militare.”
2.4 Obiectivele și cadrul instituțional
Politica Europeană de Securitate și Apărare reprezintă un important concept de natură politico-militară în cadrul Uniunii Europeneare, care permite dezvoltarea capacităților de gestionare a crizelor și de prevenire a conflictelor la nivel internațional. Prin urmare, mulțumită contribuției sale la menținerea păcii și securității internaționale, ar putea spori considerabil forța economică și demografică a statelor membre ale Uniunii. Este imperios necesar de reținut faptul că această politică nu implică crearea unei armate europene.
Odată cu lansarea Politicii Europene de Securitate și Apărare, în urma Summit-ului franco-britanic de la Saint-Malo din 1998, Uniunii Europene i s-a impus adaptarea cadrului instituțional pentru a putea fi create structuri care să gestioneze această problemă.
La Salonic, Înaltul Reprezentant al PESC, Javier Solana, a prezentat pe 20 iunie 2003, documentul intitulat „O Europă mai sigură intr-o lume mai bună” care a constituit „prima schiță a unui concept strategic al viitoarei Uniuni Europene extinse.”
„Obiectivele strategice pe care le propune Uniunea Europeană sunt în număr de trei: « contribuția la stabilitatea și buna guvernare în vecinătatea noastră imediată »; edificarea « unei ordini internaționale bazate pe multilateralism eficace »; și un răspuns adecvat vechilor și noilor amenințări.
Față de noile provocări la adresa securității, Europa poate aduce, atât direct, cât și indirect, un plus de stabilitate, deoarece riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ.”
Acest lucru se datorează faptului că obiectivele și interesele de sesecurității de astăzi favorizează cooperarea și solidaritatea, dar mai ales pentru că mediul în cauză este influențat pozitiv prin bunele relații stabilite între procesele de integrare europeană și euroatlantică, care determină la rândul lor promovarea democrației, a economiei de piață și a colaborării pe plan regional. Un bun exemplu îl reprezintă misiunile de gestionare a crizelor, care au o contribuție semnificantă în sprijinirea Uniunii Europene. Prima misiune civilă în domeniul poliției a avut loc în 2002. Odată cu lansarea acesteia, EUPM Bosnia și Herțegovina, au mai lansat în jur de 30 de misiuni cu caracter civil și militarâ.
Odată cu trecerea timpului, Uniunea a încercat să își construiască o reputație de actor capabil în materie de gestionare a crizelor, care este în măsură să recurgă la instrumente din sfera civilă și militară, pentru a-și îndeplini misiunile de acest gen. Potrivit Ministerului Afacerilor Externe, în cadrul politicii de securitate și apărare, statele membre ale Uniunii trebuie să depună eforturi constante pentru a răspunde adecvat unor posibile provocări ce pot apărea în cadrul acestui mediul complex și totodată imprevizibil.
Conform lui Yves Boyer, PESA poate însemna o specializare pe funcții militare datorită faptului că au fost necesari patruzeci de ani de integrare pentru a da o dublă identitate Uniunii (europeană și națională), dar care și-a găsit expresii în mod special în cadrul apărării.
Uniunea Europeană a lansat în luna noiembrie a anului 2001, ECAP (Planul European de Acțiune în Domeniul Capabilităților) cu rol în îndeplinirea obiectivelor precizate anterior.
“Rolul-cheie în structura instituțională a PESA este deținut de Comitetul Politic și de Securitate (în continuare PSC). La nivel politico-strategic, PSC gestionează toate aspectele referitoare la PESC/PESA și are o poziție central în elaborarea răspunsurilor de securitate, de definirea politicilor UE li se monitorizarea implementării acestora, precum și de direcționarea politică în domeniul dezvoltării capabilităților militare. În situația apariției unei crize, PSC este structura Consiliului UE care examinează opțiunile viabile pentru elaborarea răspunsului Uniunii, cu respectarea cadrului institutional unic și fără a aduce prejudicii procesului decisional specific fiecărui pilon. Consiliul UE și Comisia Europeană sunt singurele structure ale Uniunii cu atribuții decizionale și executive în propriile domenii de competență, conform prevederilor din tratate (Decizia Consiliului constituind PSC, Art. 2 din Anexă). Sub autoritatea Consiliului UE, PSC exercită controlul poltic și direcționarea strategică a răspunsului militar al UE la criză (cf. TEU Art. 25).”
Referitor la modul în care sunt luate deciziile în domeniul PESC, statele membre și Comisia Europeană dețin dreptul la inițative. Deciziile sunt luate în unanimitate de către unul dintre organelle executive (Consiliul Uniunii Europene) și nu se supun controlului Curții de Justiție. După cum spuneam, acestă politică deține două organe executive : Comisia Europeană ( încredințează unui membru component responsabilitatea relațiilor externe ale Uniunii) și Consiliul Uniunii Europene ( își desemnează Secretarul General drept Înalt Reprezentan).
Odată cu luarea deciziilor necesare punerii în practică a politicilor externe de securitate de către Consiliul European, de obicei, prin vot unanim, acesta recomandă strategiile comune ce urmează a fi puse în aplicare.
Politica Externă și de Securitate Comună are ca elemente principale , următoarele:
„Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency – EDA);
Forța de Reacție Rapidă Europeană (European Rapid Reaction Force – ERRF);
Forța de Jandarmerie Europeană (European Gendarmerie Force – EGF);
Grupurile de luptă ale UE (European Union battle groups);
Institutul UE pentru Studii de Securitate (European Union Institute for Security Studies – EUISS).”
Ca organe politice și militare permanente, în cadrul PESA au fost stabilite:
„Comitetul Politic și de Securitate – compus din reprezentanți permanenți cu rang de ambasadori, ce are competența de a trata ansamblul problemelor PESA. În cazul unor operații militare de gestionare a crizelor, sub autoritatea Consiliului, Comitetul va exercita controlul politic și va stabili direcțiile strategice ale acestora;
Comitetul Militar al UE – alcătuit din șefii de state majore ale armatelor, reprezentați prin delegații lor permanenți. Atribuțiile principale ale acestuia vizează: acordarea avizului militar și formularea de recomandări destinate COPS (Comitetul Politic și de Securitate), furnizarea de instrucțiuni militare pentru Statul Major al UE. Președintele Comitetului va asista la sesiunile Consiliului, atunci când se iau decizii cu implicații în domeniul apărării;
Statul Major Militar al UE – cu competențe militare în sprijinul PESA, îndeosebi în ceea ce privește conducerea operațiilor militare de gestionare a crizelor, conduse de UE. Acesta este însărcinat cu analiza situațiilor și planificarea strategică pentru misiuni de tip “Petersberg”, inclusiv cu identificarea forțelor europene naționale și multinaționale.”
Din momentul creării Politicii Externe de Securitate și Apărare în anul 1999, aceasta s-a impus ca fiind o realitate incontestabilă a procesului de integrare europeană, însă parcursul său nu a fost unul tocmai ușor, ci dimpotrivă, sinuos și lung.
„Astăzi, dezbaterea privind dezvoltarea viitoare a PESA comportă numeroase mize, printre care se pot cita: problema coerenței între mijloacele civile și mijloacele militare, relația dintre PESA și NATO, problema controlului democratic din partea Parlamentului european, chestiunea finanțării PESA, problema capacităților militare a UE și bugetele naționale pentru apărare. În realitate, aceste mize revin la o chestiune de fond care este, în sine, destul de simplă și care privește calitatea integrării europene în domeniul apărării și al politicii externe.”
O relație semnificativă pentru redefinirea fizionomiei viitoare a Uniunii, este cea dintre PESA și NATO. Odată cu crearea politicii externe de securitate și apărare, problema dintre cele două s-au acutizat. Printre motivele care au dus la această divergență, aș putea spune, se numără: „definirea clară a cadrului intervenției statelor europene și anume sub egida NATO sau în afara Alianței Nord-Atlantice; stabilirea riguroasă a valorii adăugate de PESA în raport cu NATO.„
Tot în cadrul acestui context, odată cu crearea funcțiilor duble, Uniunea Europeană și NATO au fost împinse spre a concepe un acord în luna decembrie a anului 2003, numit „Berlin plus”. Scopul său a fost acela de a clarifica relația dintre cele două organizații. Acordul a definit maniera în care UE va putea folosi capacitățile de planificare și comandament NATO, în propriile misiuni.
Ca orice alt domeniu și securitatea trebuie să fie finanțată. În acest sens, europenii trebuie să investească în politica externă de securitate și apărare comună, dacă doresc securitate. Astfel, component militară poate fi finanțată prin realocarea unor resurse destinate echipamentelor tradiționale (tancuri, artilerie, tehnologie nucleară etc.). Toate aceste resurse nu sunt însă suficiente, fiind necesare și cele pentru a facilita un training comun, pentru a crește forțele operative militare și civile concentrate la Bruxelles.
2.5 Uniunea Europeană și organizațiile internaționale cu rol în asigurarea securității
Conform analiștilor europeni, s-a constatat o creștere în ultima vreme, a rolului pe care îl joacă UE în promovarea securității globale. Astfel, Uniunea are obiective comune cu unele dintre cele mai importante organizații la nivel mondial: ONU, NATO și OSCE.
Relația UE-ONU este una materializată prin multilateralismul eficace, realizat în cadrul Cartei. Uniunea Europeană este un partener privilegiat al ONU în ceea ce privește gestionare crizelor, aceasta având obligația să contribuie la construirea și susținerea unei păci credibile.
„ Într-o « Vedere de ansamblu a relației dintre UE și ONU », publicată de Uniunea Europeană sub titlul « Uniunea Europeană lărgită la Națiunile Unite: Opțiunea multilateralismului », se consideră că UE este atașată garantării păcii și stabilității Europei, afirmându-și locul său pe scena international pentru a contribui mai bine la pacea și dezvoltarea în lume.”
De asemenea, relația celor două organizații este una aprofundată, care pornește de la faptul că există similitudini ale obiectivelor, dar mai ales din cauză că ONU „promit valorile democrației, solidarității, durabilității, economiei de piață, diversității culturale și respectului dreptului, fundamentale pentru UE.” Un alt aspect important este acela că, statele membre ale Uniunii sunt primele care contribuie cu fonduri la sistemul ONU cu aproximativ jumătate.
„UE și-a continuat eforturile de susținere a procesului de reformă a ONU, printre altele, prin adoptarea, la 15 iunie, a Concluziilor Consiliului privind reforma Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), și a consolidării noilor organisme create ca urmare a reuniunii mondiale la nivel înalt din 2005 (Comisia pentru Consolidarea Păcii, Consiliul pentru Drepturile Omului).”
Înaintând cu acest subiect, ajungem la relația UE-NATO. Conform Alexandrei Sarcinschi, la momentul actual, cele două organizații sunt printre circa 60.000 de organizații internaționale existente la nivel global, însă fac parte dintre cele mai importante deoarece dețin printer altele și un caracter bazat pe securitate.
Prin Conceptul strategic al Alianței din 1999, NATO, cooperează destul de strâns cu UE și UEO, oferindu-și mijloacele și capacitățile pentru operațiuni de menținere a păcii. În urma acestui concept, s-a ajuns la acordurile „Berlin +”, Uniunea devenind un actor global pregătit pentru responsabilitățile sale internaționale.
„Analiștii constată că noul concept al UE se diferențiază de cel al Alianței, prin voința asigurării securității și prosperității pe baza unui sistem multilateral eficace. În acest cadru, NATO vine cu rezultatele propriului proces de transformare.[…] De notat, apoi, faptul că, în caz de criză, între Consiliul Nord-Atlantic și Comitetul Politic și de Securitate al UE este prevăzut să se instituie un dispozitiv de consultare, care să permită luarea unor decizii corecte și eficiente. Prin Acordurile „Berlin +“, s-a stipulat garantarea accesului UE la capacitățile de planificare ale NATO pentru operații de gestiune a crizelor duse de Uniune, dar și folosirea mijloacelor și capacităților de comandament și de transmisiuni, a avioanelor fără pilot și a serviciului diverselor agenții ale Alianței.”
Fără îndoială, cooperarea și colaborarea cele două organizații este una indispensabilă, mai ales dacă vorbim despre amplele amenințări teroriste, de insecuritate și de instabilitate și de crizele economice.
Astfel am ajuns la ultima dintre organizațiile precizate anterior, și anume, OSCE. Relația acesteia cu UE, este una bazată în mod special pe asigurarea securității mondiale. Uniunea a acordat o foarte mare importanță cooperării practice și eficace cu OSCE, „pe baza Platformei securității cooperative, anexate la Charta securității europene.” De altfel, UE consideră OSCE a fi indispensabil din peisajul european de securitate, astfel exprimându-și atașamentul față de valorile, princiile și normele în cadrul acestei dimensiuni, pe care OSCE le însuma.
„Cooperarea între Comisie și OSCE a fost consolidată, atât la nivelul sediilor centrale, cât și în teren, pentru ca resursele umane și financiare să fie utilizate în mod optim și să contribuie la îmbunătățirea sinergiei și complementarității dintre cele două organizații. În acest sens, un acord financiar privind contribuțiile Uniunii la bugetul OSCE a fost semnat la 11 iulie între Comunitatea Europeană și OSCE.”
Uniunea Europeană, afirmă David Levitte, reprezentant permanent al Franței la ONU, contribuie cu 67% la bugetul OSCE, și o privește jucând un rol essential, fiind singura organizație care integrează toate aspectele politicii securității globale pe scena europeană.
„Totodată, trebuie arătat că eficiența activității OSCE poate căpăta noi dimensiuni calitative doar în perimetrul acțional al unui sistem multilateral de structuri de securitate (incluzând ONU, NATO, UE, OSCE), cu funcționalități înnoite, și într-un cadru normativ adecvat, care cunoaște o optimizare și o corelare continuă a cooperării.”
2.6 Noi amenințări la adresa securității internaționale
În urma evenimentelor din SUA pe 11 septebrie 2001 și cele din Spania pe 11 martie 2004, riscurile la adresa mediului internațional de securitate repezentate de terorism și de armeel de distrugere în masă, cer să fie combătute. Așadar, factorii de decizie civili și militari, sunt chemați să răspundă noilor provocări. Uniunea nu se confruntă cu conflicte clasice, ci cu o serie de amenințări greu de prezis, fapt ce le face greu de contracarat. Astfel, se remarcă în mod special terorismul internațional (amenințare strategică, legat de mișcări religioase fundamentaliste, amenință societățile democratice), proliferarea armelor de distrugere în masă (amenințare la adresa păcii și securității țărilor, provoacă pierderi care în trecut erau rar întâlnite), existența structurilor slabe și amplificarea scrimei organizate ( traficul de droguri sau de ființe umane), conflicte regionale (creează precondiții pentru terorism și crimă organizată, arme de distrugere în masă) și crima organizată ( trafic de droguri, ființe umane, imigrație, trafic ilegal de erme).
„În decembrie 2013, după mai mulți ani în care domeniul securității și apărării a figurat mai puțin pregnant pe agenda Consiliilor Europene, în mare măsură din cauza crizei financiare, a avut loc o reuniune în contextul căreia au fost adoptate decizii în vedere revigorării sectorului apărării. Astfel, șefii de stat și de guvern au decis că se impune dezvoltarea în continuare a unei Politici de Securitate și Apărare credibile și eficiente. ”
Consiliului European din decembrie 2013 a identificat, trei domenii prioritare în care acțiunea Uniunii trebuie să se concentreze în perspectivă și anume:
„creșterea eficacității, vizibilității și impactului PSAC (UE trebuie să îmbunătățească trimiterea rapidă în teatru a misiunilor civile și propriile capacități de răspuns rapid;
vor fi avute în vedere și domenii precum apărarea cibernetică, securitatea maritimă și managementul frontierelor);
dezvoltarea capacităților prin aprofundarea cooperării în procesul de dezvoltare a capacităților militare.
Sub egida Agenției Europene de Apărare/EDA vor fi dezvoltate în comun proiecte dedicate sistemelor aeriene pilotate de la distanță, ameliorării capacităților de realimentare a aeronavelor în zbor, comunicațiilor guvernamentale prin satelit, apărării cibernetice; întărirea industriei europene de apărare, urmărindu-se ca aceasta să fie integrată, sustenabilă, inovativă și competitivă. Statele membre vor depune eforturi pentru ajutorarea întreprinderilor mici și mijlocii, pentru edificarea de standarde comune în planul industriei de apărare, recunoașterea reciprocă a certificărilor militare și aprofundarea cooperării între cercetarea civilă și cea militară.”
Față de secolele trecute, perioada secolului XXI este una în care domină stabilitatea și pacea datorită existenței Uniunii Europene și soluționării problemelor apărute prin intermediul cooperării internaționale.
Cap. 3 Studiu de caz: România raportată la politica externă
de securitate și apărare europeană
Ca studiu de caz, am ales să prezint România raportată la PESA, înainte și după aderarea în spațiul euroatlantic. De asemenea, mi-am propus să prezint modul în care țara noastră s-a raportat la acest domeniu, contribuțiile, interesele și prioritățile României, dacă ONG-urile din cadrul statului român au avut vreun rol la edificare PESA, strategia de securitate națională și securitatea cibernetică – o nouă amenințare. La sfârșitul acestui studiue de caz, voi redacta și explica rezultatele adunate în baza unui sondaj de opinie despre România și PESAC. Prin intermediul acestui capitol, doresc să fac cunoscut rolul unei țări mici în cadrul politicii de securitate și apărare a organizației internaționale interguvernamentale UE. De asemenea, vreau să evidențiez că domeniul securității trebuie studiat nu doar de cei interesați, deoarece consider că este cheia dezvoltării unei societăți și a relațiilor sale cu alte state.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, aceasta a urmărit nu doar implicarea în acest proces, ci și în tot ceea ce ține de politicile externe, în cazul de față politica externă de securitate și apărare comună. În acest sens, România este un actor activ care ajută la dezvoltarea acestei politici. Deși Uniunea este într-o continuă și amplă dezvoltare, implicit și domeniul PESA, România a ales să adere și să ajute la formarea acesteia.
Primul angajament pe care România l-a făcut în cadrul acestei politici a fost cel din noiembrie 2000, când a fost pusă la dispoziția Uniunii Europene oferta de capacități și forțe militare. Oferta României de a-și oferi forța armată a fost inclusă în Suplimentul Catalogului de Forțe al Uniunii, fiind integrată în Catalogul de Forțe 2007 atunci când România și-a dobândit statutul de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. De asemenea, aceasta a contribuit la dezvoltarea dimensiunii civile a PESA, prin punerea la dispoziție a unui număr semnificant de experți în mai multe domenii ( administrație, poliție, statul de drept, protecția civilă). Implicarea României nu se oprește aici, astfel în acest sens menționăm și implicarea succesivă în cadrul operațiunilor derulate de UE în regiunea Balcanilor de Vest ( de exemplu, misiunea EUFOR Althea), misiunilor civile și militare, fie ele actuale sau actuale precum cea din Bosnia și Herțegovina, din fosta Iugoslavie etc.
Odată cu data de 1 ianuarie 2007, României nu îi revine doar statutul de stat membru al Uniunii, ci și oprotunitate de a-și valorifica propriile interese, care la rândul lor determină anumite provocări. Acest mediul, al politicii externe de securitate și apărare, implică fără îndoială riscuri și amenințări, însă și oportunitatea de a dezvolta strategia unei țări, în cazul de față cea a României, care la rândul său impue asumarea unui rol dublu, statul membrul în cauză fiind parte integrantă atât Uniunii, cât și Alianței Nord-Atlantice.
România a depus un efort pentru a putea aduce un aport politicii externe de securitate și apărare, efort bazat pe trei direcții importante. Așadar, prima direcție este cea legată de dezvoltarea dimensiunii politico-strategice și instituționale, a doua este reprezentată de capacitatea de apărare a Uniunii Europene, iar ultima este cea a dimensiunii operaționale în cadrul misiunilor și operațiunilor conduse tot ce Uniune, la nivel global și regional.
Fapte concrete au plasat România ca participând și contribuit la structurarea PESA, mai exact:
„dezbaterile din cadrul Convenției pentru Viitorul Europei privind Tratatul instituind o Constituție pentru Europa și cele pentru elaborarea Strategiei Europene de Securitate;
dezvoltarea conceptelor referitoare la Coordonarea Civil-Militară și Viziunea pe Termen Lung privind capacitățile europene.”
Prin participarea României în cadrul diverselor activități, a fost reflectatată dorința de a juca un rol pe măsura, sprijinind de asemenea afirmarea Uniunii ca actor responsabil și global în cadrul sistemului internațional. România a primit statutul de observator active, fapt ce a determinat implicarea țării în planul politico-militar. Acest lucru a fost posibil datorită participării României la reuniunile structurilor politice și militare ale:
Consiliului Uniunii (Comitetul Reprezentanților Permanenți -COREPER;
Comitetul Politic și de Securitate -COPS; Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe -GAERC;
Grupuri de lucru permanente sau ad-hoc, precum care constituie elaborarea Catalogului Cerințelor 2005 și Comitetul Militar -EUMC).
România este de asemenea și membră ONU, a Consiliului Europei și a unui număr relativ mare de alte organizații cu caracter internațional. Ca și promotor activ al cooperării regionale, datorită participării la o serie de grupări sau organizații regionale, România a ajuns într-un stadiu avansat în ceea ce privește aspectul rezolvării aspectelor de relaționare cu vecinii, menite să asigure stabilitatea și pacea în zona Europei de Sud-Est și Centrale. Dat fiind acest context, între România și Ucraina s-a semnat un tratat în 2003, prin care cei doi actori continuau negocierile pentru a găsi cea mai bună soluție pentru delimitarea platoului continental. Un alt exemplu îl constituie relația România-Federația Rusă în privința semnării unui tratat bilateral de prietenie și cooperare, în iulie 2003. Prin „Parteneriat pentru Europa”, țara noastră a dezvoltat relații cu Republica Moldova și relații economice cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Croația, Bosnia și Herțegovina.
Data de 1 ianuarie 2007 este una dintre cele mai importante pentru țara noastră, deoarece UE a fost liantul care a făcut ca România să se conecteze la valorile democrației europene. Odată ce și-a îndeplinit criteriile de aderare la Uniunea Europeană, a generat noi oportunități și pentru dezvoltarea domeniului nostru de securitate și apărare. Faptul că este membră NATO și UE, face din aceasta un pilon important și un actor activ.
3.1 Interese, priorități, obiective și strategie de securitate
În esență, politica externă și de securitate comună prinde contur datorită țărilor membre europene, printre care și România, și pune în comun relaționarea acestora cu ceilalți actori din sistemul internațional.
Datorită faptului că România este membră a comunității euroatlantice, se bazează pe un set unitar de principii care o determină să realizeze următoarele obiective ce țin de strategia de securitate națională. În genere, aceasta însumează totodată interesele și prioritățile naționale ale României, astfel că dorește integritate și independența teritorială, siguranță și dezvoltarea durabilă a societății.
Referitor la interesele naționale ale statului nostru, printre acestea se numără, conform Hotărârii nr.36 din cadrul Strategiei de securitate națională a României adoptată de Parlamentul României:
„menținerea integrității, unității, suveranității și independenței statului român;
garantarea drepturilor și libertaților democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranței și protecției cetățenilor României;
dezvoltarea economică și socială a țării, în pas cu dezvoltarea contemporană. Reducerea susținută a marilor decalaje care despart România de țările dezvoltate europene;
realizarea condițiilor pentru integrarea României ca membru al NATO și UE. România trebuie să devină componentă, cu obligații și drepturi depline, a celor doua organizații, singurele în masura să-i garanteze un statut de independență și suveranitate și să-i permita o dezvoltare economică, politică și socială similară țărilor democratice;
afirmarea identității naționale și promovarea acesteia ca parte a comunității de valori democratice;
valorificarea și dezvoltarea patrimoniului cultural național și a capacitatii de creație a poporului român;
protectia mediului înconjurator, a resurselor naturale, a calității factorilor de mediu, la nivelul standardelor internaționale.”
Mijloacele prin intermediul cărora România va acționa în vederea atingerii acestor interese țin de numeroare domenii care au condus la același scop, de a avea asigurată siguranța. România a știut încă de la început că fără a deține o relație buna cu statele vecine și membre ale mediului euroatlantic, nimic din cele prezentate anterior sar fi putut fi realizabil. De aceea, s-a asigurat că indiferent de eforturi va fi capabilă să ofere ajutor atunci când un stat se va afla într-o situație critică.
Ajungem însă, la factorii de risc. Deși astăzi apariția unei confruntări militare s-a diminuat considerabil față de trecut, unele forme de instabilitate persistă. România nu consideră la acest moment ca având vreun inamic. Aici intervine politica de securitate, care face posibilă promovarea măsurilor împotriva factorilor de risc. Iată câțiva dintre aceștia care pot apărea la adresa securității României:
„posibile evoluții negative în plan subregional, în domeniul democratizării, al respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice, ce ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare;
proliferarea armelor de distrugere în masa, a tehnologiilor și a materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale;
expansiunea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniții, tehnologii sensibile, materiale radioactive și strategice;
creșterea fluxurilor de emigranți ilegali din țările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare;
acțiuni care pot afecta statul român și promovarea valorilor democratice, prin incitarea la intoleranță, separatism sau xenofobie;
decalaje în asigurarea securității și stabilității statelor din spațiul de interes pentru România;
diminuarea accesului statului român la unele resurse vitale pentru realizarea intereselor naționale;
acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informaționale, de dezinformare și manipulare a informațiilor;
riscuri generate de producerea unor dezastre ecologice în regiune, precum și de efectele potențiale ale unor procese naturale la nivel global.”
Ajungem la întrebare, ce înseamnă de fapt un sistem de securitate națională? Pentru a putea răspunde vom face referire la România și spunem că reunește „« ansamblul mijloacelor, reglementărilor și instituțiilor statului roman, care au rolul de a realiza, a proteja și a afirma interesele fundamentale ale României.»”
Unul dintre cele mai importante aspecte ale securității naționale a României, este cel legat de poziția geostrategică, pe care încearcă să o valorifice. În acest sens, sunt de părere că România este în mare parte direct influențată de acest aspect. Astfel, țara noastră se află la confluența următoarelor spații importante care o fac din România un important actor, și anume spațiul „central-european, sud-est european, răsăritean și cel al zonei Mării Negre, zonei Caucazului și Asiei Centrale, cu prelungire spre cea a Mediteranei și Orientului Mijlociu.”Conform Cartei Albe, în cadrul capitolului 1, Politica de securitate a României, ne este oferită informația referitoare la atuul pe care îl deține România mulțumită acestei poziționări. Datorită acestui aspect, România deține un avantaj în planul promovării politicii de stabilizare și angajare a acestor spații prin dezvoltarea cooperării pentru a putea combate împreuna cu organizațiile internaționale (cele mai importante pentru aceasta fiind UE, NATO și OSCE), riscurile ce pot surveni la adresa securității regionale și globale.
Un alt aspect important pentru strategia României de securitate îl reprezintă aderararea la NATO, ca process complementar a procesului de integrare în Uniune. Odată cu invitația Alianței Nord-Atlantică de a deveni stat membru, României i s-a oferit o îmbunătățire a reformei interne, în mod special în domeniul apărării naționale. Astfel, statutul de membru cu drepturi depline a adus României următoarele:
„garanția securității și stabilității, vitală pentru dezvoltarea prosperă a țării;
asigurarea accesului la procesul de luare a deciziilor majore în planul securității europene și euroatlantice;
reconfirmarea apartenenței statului român în cadrul familiei occidentale;
un fundament solid pentru relansarea și dezvoltarea politicilor proprii față de terțe state.”
Conform Strategiei Naționale de Securitate, atât promovare, cât și apărarea intereselor României se vor face prin intermediul respectării principiilor dreptului internațional, bazat la rândul său pe cooperarea și relaționarea între organizațiile internaționale și statele interesate de stabilitate și securitate în ceea ce privește ambele nivele, mondial și european. Toate acestea duc spre un singur fundament, acela de edificare a României ca fiind o țară democratică, stabilă din punct de vedere politic și cu o oarecare prosperitate socială și economică.
În cadrul Institutului European din România, țara noastră are ca obiective de securitate națională, următoarele:
„păstrarea independenței, a suveranității, unității și integrității teritoriale a statului român, în condițiile specifice ale aderării la NATO și integrării României în Uniunea Europeană;
garantarea ordinii constituționale, consolidarea statului de drept și a mecanismelor democratice de funcționare a societății românești;
relansarea economiei naționale pe baza mecanismelor economiei de piață, combaterea sărăciei și a șomajului;
dezvoltarea societății civile și a clasei de mijloc;
asigurarea stabilității sistemului financiar-bancar și a echilibrului social;
modernizarea instituțiilor de apărare a ordinii publice și garantarea siguranței cetățeanului;
optimizarea capacității de apărare națională în conformitate cu standardele NATO;
îmbunătățirea capacității de participare la acțiunile internaționale pentru combaterea terorismului și a crimei organizate;
îmbunătățirea stării de sănătate a populației și protecția copilului, precum și dezvoltarea instituțiilor de educație, cercetare și cultură;
reforma administrației publice și dezvoltarea regională în conformitate cu practicile și reglementările din Uniunea Europeană;
armonizarea relațiilor interetnice și edificarea statului civic multicultural, având drept garanții ale securității participarea socială, integrarea interculturală și subsidiaritatea în actul de guvernare;
acțiuni diplomatice și o politică externă creativă, dinamică și pragmatică, bazată pe respectarea tratatelor și acordurilor internaționale la care România este parte, precum și a obiectivelor și principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite;
diversificarea și strângerea legăturilor cu diaspora românească;
participarea activă la acțiunile de cooperare internațională pentru combaterea terorismului și a crimei organizate transfrontaliere;
dezvoltarea relațiilor de bună vecinatate și participarea pe plan regional la consolidarea stabilității și reglementarea crizelor;
asigurarea securității ecologice;
implicarea societății civile în realizarea obiectivelor strategiei de securitate.
Ca membru al Uniunii, România a urmărit prin demersurile întreprinse, să afirme profilul strategic al țării în cadrul domeniului PESA. Este de la sine înțeles că dorește să joace un rol important, iar de aceea dorește să gestioneze crizele din zonele externe de instabilitate, dar mai ales din vecinătatea sa (zona Mării Negre, Balcanii de Vest, Europei de Est și Caucazului).
3.2 România are sau nu un aport în cadrul PESA?
Încă din momentul conceperii acestui studiu de caz, prima întrebare la care am dorit să aflu un răspuns a fost cea legată de aportul României în cadrul PESA și care anume este acela.
Așadar, conform unui Raport periodic privind progresele înregistrate de țara noastă înaintea aderării la UE, este menționat faptul că „« România a confirmat că este pe drumul cel bun în alinierea la PESC…. și a fost activă în promovarea problematicilor de securitate regional.»”. Acest aspect denotă faptul că România este într-adevăr un participant activ, chiar un lider regional, care joacă un rol contructiv în cadrul politicii de securitate.
„Poziția exprimată de România a fost receptată în mod corespunzător de Uniunea Europeană care arăta că : « România a manifestat un interes deosebit pentru dezvoltarea Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA) ca parte a PESC și a participat la schimburile de idei privind acest subiect cu Uniunea Europeană în format UE + 15 (statele europene membre ale NATO care nu sunt membre UE și statele candidate la Uniunea Europeană).»
România a apreciat că participarea timpurie la Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) poate constitui o oportunitate importantă de pregătire a țării noastre pentru aderarea la UE în etapa premergătoare acesteia, iar participarea la PESA, o continuare firească a participării la PESC. România s-a pronunțat pentru evitarea redundanței în relația NATO – UE în sfera securității și apărării, precum și împotriva creării unor structuri separate în cadrul Alianței Nord-Atlantice.
În concepția României, cadrul de dezvoltare a PESA ar trebui să fie principiile de cooperare NATO UEO-UE adoptate de Consiliile Nord-Atlantice de la Berlin (1996), Washington (1999) și Bruxelles (2002).”
Așadar, lucrurile sunt destul de concrete după cum observăm în fragmentele citate mai sus. România nu s-a implicat în van la dezvoltarea acestei politici, drept consecință aderarea la Uniune și la Alianța Nord-Atlantică fiind una firească.
Din punctul de vedere al României, participarea în acest domeniu trebuie să fie una activă pentru a putea fi posibilă coagularea proiectului Europei în domeniul securității și apărării. În acest sens, România a fost pusă în poziția de a alege poziționarea sa față de grupurile existente în cadrul acestei probleme destul de delicate legată de PESA. Cele trei grupări erau pro-atlantic format din Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania, pro-european , Franța, Germania, Belgia, Luxemburg, Spania și neutru, Austria, Finlanda, Irlanda, Suedia, Danemarca. România trebuia să aleagă în a se alătura unuia dintre primele două grupări, în funcție de interesele sale pe termen mediu și lung și de criterii pur pragmatice.
Dorința României de a conferi credibilitate și sprijin dezvoltării PESA s-a concretizat în momentul în care a pus la dispoziție mijloace destinate misiunilor de salvare și menținere a păcii. Astfel:
„pentru misiuni în sprijinul păcii: începând cu anul 2001, o companie de infanterie, un grup de scafandri (COSAR), un monitor (o navă fluvială purtătoare de artilerie) și un pluton de poliție militară;
începând cu anul 2002, un batalion de geniu;
începând cu anul 2003, un batalion de infanterie, o companie de poliție militară, o companie de vânători de munte și o navă de intervenție cu scafandri („Grigore Antipa”) – cea din urmă putând fi folosită și pentru misiuni de căutaresalvare;
pentru misiuni de căutare-salvare: începând din anul 2003, remorcherul maritime „Grozavu”.[…]
În cadrul Parteneriatului pentru Pace (PfP) armata română a dovedit că dispune de calitățile necesare transpunerii în practică a politicii europene de securitate și apărare: capacitate de proiecție, sustenabilitate, interoperabilitate, flexibilitate și mobilitate.”
Iar cele enumerate mai sus nu reprezintă totul, de aceea România sprijină și ”neproliferarea armelor nucleare, biologice și chimice și este semnatara a tuturor acordurilor internaționale relevante.”
Așadar, ca stat european, România își poate promova și îmbunătăți atât securitate, cât și apărarea în interiorul acestui spațiu, în funcție de politicile specifice ale organizațiilor. Este destul de interesant faptul că, datorită celor două, NATO și UE, România este definită ca aflându-se la congruența dintre „supranaționalitate, multiregionalitate și regionalitate”.
Prin urmare, parcurgând cele prezentate anterior, putem spune că da, România are un aport în ceea ce privește PESA, datorită sprijinului oferit de spațiul euroatlantic, care i-a permis României să își mențină și să își îmbogățească obiectivele eșeniale precum apărarea și menținerea păcii, a securității și prosperității. Acest lucru implică de asemenea și într-ajutorarea celorlalte state membre aflate la ananghie.
3.3 Contribuția ONG-urilor din România la edificarea PESA
În ceea ce privește abordarea acestei problematici, spunem că rolul ONG-urilor legat de domeniului PESA s-a consolidat odată cu Tratatul de la Maastricht, Amsterdam și Nisa, atunci când se impune o apreciere asupra societăților civile manifestat prin structuri neguvernamentale. Prin intermediul acestora, se urmărea monitorizarea prestației guvernamentale și oferirea unor soluții acolo unde administrațiile eșuau. Această idee a fost îmbrățișată de majoritatea administrațiilor naționale democrate. Statisticile arată că pe parcursul anului 2005, peste 350 de ONG-uri de pe întreg mapamondul, printre care două din România, au adoptat și s-au angajat în soluționarea problemelor din domeniul apărării drepturilor și libertăților omului. Astfel s-a contituit un cadru instituționalizat cu rol în soluționarea problemelor ce surveneau zilnic.
Una dintre organizațiile de acest gen la care România a început să fie membră în anul 2005, este EURISC, „un Institut European pentru Managementul Riscului, Securității și Comunicării, având un îndelungat stagiu de acțiune în promovarea valorilor ce țin de politica externă de pace, securitate, stabilitate și cooperare regională și subregională” , care este în legătură directă cu dimensiunea PESA.
În cazul României, societatea civilă a reușit să producă o masă critică de astfel de organizații. România este de asemenea membră a Consiliului Euro-Atlantic și a EURODEFENSE. Aceste organizații civile pot avea contribuții semnificative în multe domenii, în special în domeniul securității. Spre exemplu „Fundația EURISC, în cooperare cu Institutul European din România, a elaborat, în anul 2004, studiul Politica Europeană de Securitate și Apărare – element de influențare a acțiunilor României în domeniul politicii de securitate și apărare.”De asemenea, în cooperare cu alte societăți neguvernamentale de securitate (Centrul pentru Studii Europene de Securitate de la Groningen-Olanda, SAFER WORLD-Londra, etc), pot monitoriza activități de prevenire a substanțelor periculoase și traficului de arme, de combatere a crimei organizate și a terorismului.
3.4 România și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)
Voi începe acest subiect prin a prezenta ce anume este OSCE. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa este o organizație internațională care are ca pilon principal securitatea. Își focusează activitatea pe reconstrucția statelor afectate de conflicte sau crize și pe prevenirea acestora. Inițial a fost creat un for internațional în 1975, sub denumirea de Conferința pentru Securitate și Cooperare, care avea ca scop depășirea „divizării Europei după cel de-al Doilea război mondial și asigurarea securității printr-un forum de dialog și negocieri multilaterale între Est și Vest.”Astăzi, însumează un număr de 56 de state care au un statut egal și care adoptă decizii pe baza consensului. OSCE include prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, consolidarea respectării drepturilor omului, diplomația preventivă, respectarea democrației și statului de drept, și nu în ultimul rând promovarea aspectelor societății civile.
Legat de această temă, Carta Albă oferă o privire de ansamblu asupra OSCE și România. Astfel, ne este prezentat faptul că România este un participant activ datorită voinței de îmbunătățire a securității politice, economice și de mediu pentru toate țările membre. Această organizație pune la dispoziție mecanisme, instrumente și experianță pentru ca țările membre să își atingă obiectivele. Summit-ul OSCE de la Istambul din 1999, este considerat de România ca fiind documentul de referință ce duce la adaptarea și dezvoltarea organizației la realitățile politice și militare. În anul 2001, România deține președinția OSCE, fapt ce a constituit oportunitatea ca aceasta să își afirme potențialul de implicare activă în cadrul mecanismelor diplomației preventive și în sprijinul măsurilor prin intermediul cărora încrederea și securitatea în Europa să sporească. De asemenea, a avut o contribuție foarte importantă în implicarea organizației în lupta împotriva terorismului, dar și la îmbunătățirea măsurilor de răspuns.
Prin urmare, mulțumită acestui parteneriat, România s-a implicat în mai multe procese care au avut ca scop susținerea întărită a obiectivelor organizației. Astfel, România susține Procesul Helsinki+40, care vizează ca pe parcursul anului acesta, odată cu aniversarea a patru decenii de la Actul Final de la Helsinki, realizarea unei Comunități de Securitatea unică și indivizibilă în spațiul OSCE.
Așadar, în contextul crizei din Ucraina, România sprijină regândirea urmărită în cadrul procesului. Un alt exemplu de conflicte în cadrul cărora România s-a implicat este cel al conflictelor înghețate sau prelungite din Republica Moldova, Georgia și cel din Nagorno-Karabakh. Soluționarea primului conflict este o prioritate majoră, toate statele membre ale OSCE sprijinind această zonă în special pentru integritatea teritorială, suveranitatea și independența Republicii Moldova. În cadrul conflictul din Georgia, România conturează idee respectării integrității și suveranității teritoriale ale zonei în cauză. OSCE este mediator al conflictului împreună cu UE și ONU, în Discuțiile de la Geneva. Ajungem la conflictul din Nagorno-Karabakh, România punând accent pe soluționarea conflictului și inacceptarea status-quo-ului. Este singurul conflict prelungit care se soldează periodic cu victime pe Linia de Frontieră și cea de Contact.
3.5 Securitatea națională în era globalizării
În cazul României, la începutul anilor 2000, obiectivele majore ale securității vizau îndeplinirea criteriilor pentru a putea adera la NATO, iar mai târziu la Uniunea Europeană. În acest context, securitatea națională în cea de-a două jumătate a secolului XXI a fost modelată special pentru cele două organizații și pentru a se putea adapta noilor realități regionale, dar mai ales internaționale. Astfel, conceptul de hard power este înlocuit de soft power, concept care permite abordarea interdisciplinară a paradigmelor societății. Drept urmare, România a trecut la o politică de securitate care preîntâmpină noile amenințări și riscuri. Astăzi, datorită globalizării, conceptul de securitate capătă un nou caracter multidimensional și interdependent.
Principiul care stă la baza Strategiei de Securitate a României este cel al securității colective. Din acest motiv, statul român are un statut important în cadrul instituțiilor internaționale din care face parte și nu doar atât, elementele liberale și neoliberale au avut și ele un rol predominant. România încercă să își asume prevederile Politicii Externe de Securitate și Apărare Comună pentru a-și demonstra statutul de membru responsabil.
Sunt de părere că, odată cu implicarea activă a societății civile și mediului privat în cadrul securității sistemului național, alături de dezvoltarea unei culturi de securitate adecvate, lucrurile ar fi mult mai promițătoare.
România este una dintre societățile aflate în plin proces de schimbare și dezvoltare, începând cu elementele de ordin social, până la cel economic, politic și civic. Toate aceste domenii au încercat să se adapteze condițiilor din prezent. Odată cu implicarea societății românești în organizațiile internaționale, România a trebuit să valorifice această oportunitate și să se adapteze factorilor.
În acest sens, Zbigniew Brzezinski afirmă că pentru a cunoaște o sporire în cadrul securității globale trebuie să apelăm la cunoștințele despre securitatea națională. Cel mai bun exemplu este Carta Albă a securității și apărării naționale, deoarece subliniază nevoia acționării pe plan regional și apoi global, pentru o bună promovare a intereselor de securitate ale României. De aici se desprinde idee că există o înțelegere clară a implicațiilor majore ale securității globale supra celei naționale.Este de la sine înțeles că există o strânsă legătură între procesul de globalizare și securitate, astfel, într-o lume caracterizată de amenințări, mass-media globală s.a.(domenii componente ale globalizării), securitatea națională este destul de marcată.
Astăzi, la nivelul strategiilor de securitate din zonele de interes pentru România, se identifică aceleași amenințări și riscuri, capabile să pună în pericol securitate națională a țării. Aici facem referire la proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul internațional, instabilitate regională, răspândirea armelor de distrugere în masă și a tehnologiilor acestora, guvernarea ineficientă și criminalitate transnațională organizată. În acest sens, deși pericolul confruntării armate directe majore nu mai există, în contextul securității naționale sunt menținute alte riscuri, precum cel în plan militar, economico-financiar, politico-diplomatic, pe plan informațional și transfrontalier. Astfel, pentru a face față cu brio acestor provocări ale secolului XXI, sunt necesare voința politică și eforturile de natură financiară și militară din parte tuturor. De asemenea, fără cooperare și solidaritate din partea membrilor comunității euroatlantice, nimic nu va fi posibil.
3.6 Securitatea cibernetică a României
Am ales să dezvolt acest subiect în cadrul studiului , deoarece sunt de părere că mediul online, internetul, are o mare valență în cadrul tuturor sociatăților. Această temă, a securității cibernetice, a devenit o preocupare stringentă pentru toate structurile, fie ele internaționale, europene s.a.
În cadrul Strategiei de securitate cibernetică a României este specificat motivul pentru care s-a ajuns la crearea acestui domeniu. Datorită dezvoltării rapide a tehnologiilor moderne de informații și comunicații, impactul asupra ansamblului social a fost unul major, care a ajuns să marcheze toate domeniile unei societăți, de la economie, până la cultură și bineînțeles, politică. Astăzi, accesul la tehnologia informației este una facilă și reprezintă una din premisele bunei funcționări a societății contemporane. Spațiul cibernetic este unul lipsit de frontiere, este dinamic și caracterizat de anonimat. De asemenea, generează oportunități de dezvoltare bazate pe cunoștințe informatice, dar și riscuri. În afara beneficiilor incontestabile, spațiul cibernetic intorduce vulnerabilitățile, de aici pornind rădăcinile creării și asigurării prin politici coerente a securității.
Statul român își asumă rolul de coordonator în cadrul desfășurării activităților la nivel național pentru a asigura securitatea cibernetică în paralel cu demersurile inițiate la nivelul NATO și UE. Această problemă a devenit una prioritară odată cu incidentele și atacurile cibernetice majore cu care s-au confruntat statele și organizațiile internaționale în ultima perioadă de timp. Statul român dorește să implementeze un nivel de protecție a infrastructurilor cibernetice.
În ceea ce privește Uniunea Europeană, aceasta dorește să întreprindă demersuri și strategii pentru a lupta împotriva criminalității cibernetice în spațiul european. Pentru a se putea ajunge la o luptă împotriva acestui tip de criminalitate, se dorește :
„creșterea gradului de cooperare și coordonare între unitățile responsabile cu combaterea criminalității informatice, alte autorități și experți din cadrul Uniunii Europene;
dezvoltarea unui cadru de reglementare coerent, la nivelul UE, privind lupta împotriva criminalității informatice, în coordonare cu statele membre, precum și cu autoritățile europene și internaționale cu relevanță în domeniu;
creșterea nivelului de conștientizare a costurilor și pericolelor pe care le implică criminalitatea informatică. ”
Conform Art.3 al Legii privind securitatea cibernetică a României adoptată de către Parlament, securitatea națională se realizează prin:
„cunoașterea, prevenirea și contracararea amenințărilor și atacurilor, precum și prin diminuarea vulnerabilităților infrastructurilor cibernetice, în scopul gestionării riscurilor la adresa aestora;
prevenirea și combaterea criminalității informatice;
apărarea cibernetică.”
Prin intermediul Hotărârii CSAT nr.16/2013 și HG nr 271/2013 s-a aprobat Strategia de Securitate Cibernetică a României. Aceasta stabilște cadrul organizatoric, conceptual și de acțiune indispensabil asigurării securității citernetice, care vizează protecția infrastructurilor cibernetice potrivit noilor politici și concepte elaborate de UE și NATO. Ca principal obiectiv al Strategiei de Securitate Cibernetică a României, observăm crearea unui sistem național SNSC (Sistemul Național de Securitate Cibernetică ), cu rol în supervizarea implementării corecte a măsurilor de prevenire a atacurilor cibernetice împotriva instituțiilor publice sau private.
Datorită recentelor atacuri cibernetice din România, țara noastră situează această problemă printre cele mai dinamice amenințări actuale. În acest sens, Guvernul a aprobat pe 30 aprilie 2014 proiectul de lege privind Securitatea Cibernetică a României, trimisă apoi Parlamentului, care are drept scop reglementarea funcționării și coordonării unitare a activităților SNSC de către COSC (Consiliul Operativ de Securitate Cibernetică – informarea cu privință la apariția incidentelor cibernetice care pot atinge securitatea națională).
Prin urmare, obiectivele securității cibernetice ale Româmiei sunt următoarele:
„adaptarea cadrului normativ și instituțional la dinamica amenințărilor specific spațiului cibernetic;
stabilirea și aplicarea unor profile și cerințe minime de securitate pentru infrastructurile cibernetice naționale, relevante din punct de vedere al funcționării corecte a infrastructurilor critice;
asigurarea rezilienței infrastructurilor cibernetice;
asigurarea stării de securitate prin cunoașterea, prevenirea și contracararea vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor la adresa securității cibernetice a României;
valorificarea oportunităților spațiului cibernetic pentru promovarea intereselor, valorilor și obiectivelor naționale în spațiul cibernetic;
promovarea și dezvoltarea cooperării între sectorul public și cel privat în plan național, precum și a cooperării internaționale în domeniul securității cibernetice;
dezvoltarea culturii de securitate a populației prin conștientizarea față de vulnerabilitățile, riscurile și amenințările provenite din spațiul cibernetic și necesitatea asigurării protecției sistemelor informatice proprii;
participarea activă la inițiativele organizațiilor internaționale din care România face parte în domeniul definirii și stabilirii unui set de măsuri destinate creșterii încrederii la nivel internațional privind utilizarea spațiului cibernetic.”
Cu toate acestea, nu există o instituție centrală care să se ocupe de aceste probleme specifice la nivel național, însă din iunie 2011, Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale are în derulare un document care dorește să reprezinte Prima Strategie Cibernetică a României. Prin intermediul acestei strategii se vrea stabilirea unei legislații naționale, o instituție specializată și un cadru legal pentru activitățile ce se vor desfășura pentru a stopa terorismul cibernetic. Legislația României are deja reguli privind utilizarea internetului, precum cele care reglementează comerțul electronic, semnătura electronică, dreptul de autor a materialelor online, publicitate online, protecția datelor personale s.a. Aceste schimbări au loc nu doar la nivelul regional, ci și internațional, UE și NATO străduindu-se să adopte strategii pentru această dimensiune a securității.
Astăzi asistăm la tendința de a utiliza tehnologia comunicației și informației cu scopul supremației politice, militare și economice. Astfel, se ajunge inclusiv la terorism cibernetic și de ce nu, chiar la război cibernetic. Privind această problematică, experții Kaspersky Lab au elaborate un raport ce conține prognoza amenințărilor pe anii 2013-2014 și au constatat că zona de maxim risc este cea care cuprinde Vietnam, Nepal, Bangadeesh și Mongolia, noi situându-se în zonele cu rata moderată a atacurilor cibernetice.
« »
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politicile Uniunii Europene DE LA Pesc LA Pesa (ID: 144674)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.