Politicile Onu Intre Necesitate Si Minimalism

CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR 4

INTRODUCERE 8

CAPITOLUL 1: CADRU TEORETIC ȘI METODOLOGIC DE FUNCTIONARE AL ONU IN NOUL MEDIU DE SECURITATE 12

Globalizare și suveranitate 13

1.1.1. Efectele Globalizării 15

1.1.2. Necesitatea reformei ONU 18

Securitatea umană în societatea globalizării 18

1.2.1. Extinderea procesului de securitate la nivel global 20

1.2.2. Securitatea umană în perspectiva ONU 22

Neoliberalism instituționalist în Relațiile Internaționale și funcționarea ONU 22

Rolul pe care îl are Consiliul de Securitate în menținerea păcii și securității 32

Rolul ONU în asigurarea securității individuale și colective 40

Nivelul sistemic și de analiză în Relațiile Internaționale 43

CAPITOLUL 2: ONU- INTERVENȚIE ȘI ACȚIUNE 46

2.1. Uniunea Africană 47

2.2. Liga arabă 48

2.3. Cazuri de succes ale ONU în Africa Subsahariană 49

2.3.1. Intervențiile ONU în Somalia 49

2.3.2. Operațiunea Artemis-exemplu de cooperare ONU-UE 53

2.3.3. Sudan 55

2.4. Cazuri de eșec ale acțiunilor ONU 58

2.4.1. Liberia 58

2.4.2. Sierra Leone 61

2.4.3. Somalia 63

2.5. Umanitarism vs. violență 68

2.5.1. Definirea intervenției umanitare 68

2.5.2. Declarația Universală a Drepturilor Omului 71

2.5.3. Indicatorii crizei umanitare 72

2.5.4. Intervențiile UDHR în Africa Subsahariană 79

CAPITOLUL 3: STUDIU DE CAZ – RWANDA 84

3.1. Indicatorii crizei umanitare: genocidul din Rwanda 84

3.2. Intervenția ONU, a ONG-urilor în cazul Rwanda 86

3.3. Necesitate sau minimalism: Rwanda- caz de succes sau eșec 89

3.4. Situația actuală din Rwanda 91

CAPITOLUL 4: CONCLUZII GENERALE 96

BIBLIOGRAFIE 101

Lista abrevierilor

ACC Comitetul Administrativ de Coordonare

AMIS II Misiunea Uniunii Africane în Sudan

AMISOM Misiunea Uniunii Africane în Somalia

AU Uniunea Africană

CIJ Curtea Internațională de Justiție

CNN Cable News Network

CPC Comitetul pentru Programe și Coordonare

EAC Comunitatea Africa de Est

ECA Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Africa

ECE Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Europa

ECHO   Oficiul Umanitar al Uniunii Europene

ECLAC Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru America Latină și Caraibe

ECOMOG Grupul de monitorizare al comunității economice din statele vest-africane

ECOSOC Consiliul Economic și Social

ECOWAS Comunitatea Economică a Statelor Vest Africane

ESCAP Comisia Economică și Socială a ONU pentru Asia si Pacific

ESCWA Comisia Economică și Socială a ONU pentru Asia de Vest

EUPOL Kinshasa Misiunea Poliției Uniunii Europene în Republica Democratică Congo

FAO Organizația Națiunilor Unite pentru Hrană și Agricultură

FARDC Forțele armate ale Republicii Democrate Congo

FDLP Forțele democrate pentru eliberare din Rwanda

FMI Fondul Monetar Internațional

FPR Frontul Patriotic Rwandez

HIV Virusul Imunodeficienței Umane

ICNUR Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați

ICTR Tribunal Penal Internațional pentru Rwanda

ICTY Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie

IDP Persoanele strămutate intern

IEMF Forța mutinațională pentru cazuri de urgență

INDCB Programul de Control al Drogurilor

INSTRAW Institutul de Cercetare pentru Promovarea Femeilor

MONUC Misiunea Organizației Națiunilor Unite în Republica Democratică Congo

NATO Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

NPFL Frontul Național Patriotic din Liberia

OAU Organizația Uniunii Africane

ONG Organizații Nonguvernamentale

ONU Organizația Națiunilor Unite

ONUSOM Organizația Națiunilor Unite în Somalia I

ONUSOM II Organizația Națiunilor Unite în Somalia II

OSCE Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

PNUD Programul de Dezvoltare al Națiunilor Unite

PSC Comitetul Politic și de Securitate al Organizației Națiunilor Unite

PSI Organizația Internațională a Sănătății

RDC Republica Democrată Congo

RUF Frontul Revoluționar Unit

SIDA Sindromul Imunodeficienșei dobandite (în urma infecției cu HIV)

SPLM Mișcarea de Liberare a persoanelor din Sudan

SUA Statele Unite ale Americii

TFG Guvernul Federal de Tranziție al Somaliei

UDHR Declarația Universală a Drepturilor Omului

UE Uniunea Europenă

UNAMID Misiunea de Pace Comună a Organizației Națiunilor Unite și Uniunea

Africană

UNAMIS Misiunea Națiunilor Unite în Sudan

UNAMSIL Misiunea Națiunilor Unite în Sierra Leone

UNCHR Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului

UNHCR Înalta Comisie a Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați

UNICEF Fondul Internațional al ONU pentru Urgențe ale Copiilor

UNMIL Misiunea Națiunilor Unite în Liberia

UNMIS                Misiunea Organizației Națiunilor Unite în Sudan

UNOMIL Observatorul Națiunilor Unite în misiunea din Liberia

UNOL Oficiul Națiunilor Unite al suportului de pace din Liberia

UNWFP Programului Națiunilor Unite pentru Alimentație

WHO                            Organizația Mondială a Sănătății

INTRODUCERE

Importanța temei. Continentul african este din ce în ce mai mult studiat și analizat din cauza faptului că marile economii mondiale sunt tot mai interesate de bogăția resurselor care există în Africa. Am ales ca studiu de caz Rwanda pentru că, în primul rând a reprezentat cel mai sever genocid din istorie și, în al doilea rând pentru rolul pe care l-a avut comunitatea internațională în stomparea acestui genocid.

Scopul lucrării. În această lucrare mi-am propus să analizez intervențiile pe care le-a avut Organizația Națiunilor Unite în unele țări africane, intervenții care au fost încoronate cu succes sau care au fost considerate un eșec. Pentru analiza acestor intervenții am pornit de la indicatorii crizei umanitare și pe parcursul lucrării am urmărit evoluția acestor indicatori din unele țări africane. Totodată, pe măsura analizei situațiilor din aceste țări, am stabilit care sunt cauzele care au dus la un conflict sau pentru care comunitatea internațională a fost nevoită să intervină.

Cadrul geografic și cronologic. Din punct de vedere geografic, teza se va axa pe zonele din Africa Subsahariană, în general și pe teritoriul Rwandei. Pe parcursul lucrării vom face referire și la Statele Unite ale Americii, Belgia, Franța și bineînțeles și alte țări membre ale Organizației Națiunilor Unite. Cadrul cronologic va fi fixat în perioada anilor 1945 până în prezent.

Surse de studiu utilizate. Documentele de bază în realizarea lucrării au fost Carta Națiunilor Unite, precum și rezoluțiile Organizațiilor Națiunilor Unite. Destul de importante sunt și Rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU, care includ și multiple recomandări în privința implicării comunității internaționale în soluționarea crizei rwandeze. O sursă de informare reprezintă și Rapoartele Secretarului General al ONU, unde sunt descrise foarte detaliat problemele și mijloacele de soluționare ale conflictelor.

Pentru capitolele de început care fac o introducere în literatura de specialitate, am folosit manuale de Relații Internaționale (Andrei Miroiu și Radu Ungureanu). O sursă importantă o reprezintă și cartea Luminiței Dragne care face referire la rolul Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale. Pentru înțelegerea mai exactă a funcționării ONU și a intervențiilor care au avut loc în țările Africane, am utilizate și surse precum declarațiile oficialilor ONU, rapoartele anuale, articole de presă dar și stiturile oficiale ale organizațiilor implicate în stomparea conflictelor și în ajutorarea civililor.

Structura lucrării. În prima parte a lucrării, vom defini conceptul de”globalizare” ca și fenomen multidimensional. În ceea ce privește sectorul economic și social, impactul globalizării este și mai profund. Accelerarea globalizării a modificat rapid și profund relația dintre diferitele nivele de decizie referitoare la problemele majore ale dezvoltării. ONU nu este chemată să participe de către niciun mecanism al pieței. Vocația sa ține numai de nevoia unei intervenții globale față de multiplicarea și expansiunea sărăciei, creșterea subocupării și somajului la scară globală, împingerea unor categorii tot mai largi ale populației spre marginalizare și excludere, agravarea amenințărilor la adresa mediului și viabilității pe termen lung a metodelor de exploatare a resurselor naturale ale planetei. În contextul globalizării ONU aduce elemente noi, printre care schimbarea însăși a viziunii asupra dezvoltării. ONU propune o percepție care ia în considerare calitatea vieții, respectarea mediului natural și chiar armonia relațiilor sociale asociate acestui tip de dezvoltare.

Tot în acest capitol am analizat și importanța securității individuale și colective în contextul globalizării. Necesitatea unei securități la nivel global a apărut, sunt de părere autorii ”operei fundamentale asupra globalizării” în condițiile războiului industrializat, când niciun stat nu se simțea capabil, de unul singur, să dispună de resursele necesare obținerii victoriei sau evitării înfrângerii. Astfel, doar alianțele militare au fost capabile să facă față amenințărilor grave la adresa securității, coagulând eforturile statelor componente în organizarea și ducerea războiului.

Un rol important în menținerea păcii și securității îl are și Consiliul de Securitate, care este cel mai important organ al ONU.

Consiliul de Securitate, astăzi, pune accent pe importanța construii păcii după conflictele care au avut loc, precum ”înființarea unei păcii durabile și o dezvoltare a rezultatelor conflictelor” și aducerea în prim plan a nevoii unor strategii efective de construire a păcii pentru a asigura o pace și o creștere durabile. Mai mult, Consiliul recunoaște reforma națională în ceea ce privește sectorul securității ca fiind esențial pentru procesul de construire al păcii, la fel ca și importanța stabilității politice și securității alături de dezvoltarea socio-economică. Nevoia unei bune cooperări între Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, Secretariat, instituțiile financiare internaționale, donatori și alți actori au fost de asemenea subliniată, cum a fost și întărirea parteneriatului cu organizațiile regionale și subregionale

Pentru a înțelege și mai bine cum funcționează acest organ am acordat o importanță majoră raportului din 1992, când a avut loc cea de-a 3046 întâlnire unde, pentru prima oară, Consiliul de Securitate s-a întrunit la nivel de șefi de state și de guverne. Consiliul a inclus în odinea sa de zi, tema care s-a intitulat ”Responsabilitatea Consiliului de Securitate în menținerea păcii internaționale și a securității”. Majoritatea șefiilor de stat la această întâlnire au preluat cuvântul și au discutat despre problemele observate de aceștia.

Capitolul al doilea al lucrării se concentrează pe intevențiile pe care le-a avut sau le mai are ONU în țările din Africa Subsahariană. După cum bine știm situația tărilor africane este destul de îngrijorătoare deoarece, din punct de vedere politic, economic, social, educațional nu sunt stabile. Problemele întâlnite în zonele acestea au pus în dificultate întreaga comunitate internațională care a trebuit să intervină pentru ameliorarea situației. Ca și analiză a acestor intervenții am ales țările: Somalia, Sudan, Liberia și Sierra Leone (țări care se confruntă cu probleme cum ar fi: seceta, foametea, lipsa unui sistem sanitar, educațional, boli, rata mare a mortalității, copii subnutruți etc). Pentru această analiză am folosit rapoarte oficiale, publicații mass-media și siturile oficiale ale organizațiilor implicate în aceste intervenții. Fiecare intervenție din fiecare țară a fost considerată ori un succes, ori un eșec al ONU. În cazul unui eșec am analizat cauzele acestuia, modul în care s-a implicat sau nu ONU în stomparea conflictelor din țara respectivă.

Pentru ultima parte a tezei, am ales studiul de caz, genocidul din Rwanda datorită complexității acestui eveniment. La nivel de obiective specifice acest studiu de caz își propune: să analizeze implicațiile externe în evoluția istorică a conflictului Hutu-Tutsi, șă evidențieze esența celor mai importante documente ale ONU în problema rwandeză și să evidențieze implicarea post-genocid a comunității internaționale. Pentru acest lucru am folosit materialul legislativ existent în domeniu, rapoarte oficiale, declarațiile oficialilor ONU, publicațiile mass-mediei din acea perioadă. În acest capitol am urmărit intervenția ONU în timpul genocidului și după genocid.

În urma masacrului din Rwanda, analizele au demonstrat necesitatea îmbunătățirii capacității Națiunilor Unite de a organiza operațiuni de menținere a păcii, în special de a asigura detașarea rapidă și autorizarea în funcție de cerințele din teren. Misiunile de menținere a păcii aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai bună coordonare între Secretariatul ONU din New York și agențiile ONU în ceea ce privește planificarea și detașarea trupelor în zonele de operațiune, precum și de o cooperare mai bună între ONU și organizațiile regionale. În plus, ONU trebuie să-și întărească preocupările de protejare a civililor în fața conflictului.

Concomitent, cererile pentru intervențiile misiunior ONU au continuat să crească atât cantitativ, cât și calitativ: misiunile de menținere a păcii începuseră să se ocupe și de asigurarea respectării legii, de administrație, de dezvoltare economică sau de drepturile omului.

CAPITOLUL 1: CADRU TEORETIC ȘI METODOLOGIC DE FUNȚIONARE AL ONU ÎN NOUL MEDIU DE SECURITATE

GLOBALIZARE ȘI SUVERANITATE

Conceptul de ”globalizare” apare în jurul anilor `60 -`70 sub noțiunea de ”internațional”, apoi sub denumirea de ”economie globală” și ”guvernare globală”. După 1990, se va utiliza conceptul de globalizare. Acest proces prin care lumea tinde să devină un spațiu unic este fie contestat de către conservatori, fie promovat de către liberali ca ”o măsură a prosperității universale, păcii și libertății, fie tratată ca un pericol din unghiul superteritorialității și dimensiunii planetare a relațiilor sociale (de critici)”.

Hiperglobaliștii plasează globalizarea în domeniul economicului, tratând-o ca pe un proces de ”denaționalizare” a economiilor, prin dezvoltarea unor economii fără granițe, cu instituirea unor rețele transnaționale de producție, comerț și finanțe, mult mai puternice decât statele înseși. Se consideră chiar că globalizarea economică creează și va crea noi forme de organizare socială ce vor înlocui în final statele-națiune tradiționale.

Bineînțeles că scepticii resping această idee a subminării puterii guvernelor naționale sau a suveranității statelor iar transformativiștii văd în globalizare o puternică forță transformatoare a societățiilor, instituțiilor de guvernare și a ordinii mondiale, un proces de durată contradictoriu și modelat de factori conjuncturali, care duce la o stratificare globală de societăți și comunități tot mai angrenate în ordinea globală, și pe de altă parte, de societăți și comunități tot mai marginalizate, la scindarea relației dintre suveranitate, teritorialitate și puterea statală.

Definită ca un proces de extindere, aprofundare și accelerare a interconectării globale, globalizarea este situată într-un continuum spațio-temporal al schimbării, cu ”legarea și extinderea activității umane peste regiuni și continente”. După Elmer Altvater, globalizarea este procesul de surmontare a granițelor apărute de-a lungul istoriei, sinonim cu eroziunea (dar nu cu dispariția) suveranității statelor naționale, care se înfățișează ca o ”detașare” a economiei de piață de normele morale și legăturile instituționalizate dintre societăți. Legitimată de nevoia obiectivă de dezvoltare și democrație, dar și aceea de justificare a ”schimbărilor dorite la nivelul politicii și economiei”, și de ”punere în scenă a transformărilor politice”, globalizarea sistematizează într-un proces în care interdependența duce la implicații enorme, obligă statele să coopereze pentru a-și atinge scopurile și a-și servi interesele.

În ceea ce privește multicauzalitatea globalizării, în cercurile academice americane este cristalizată ideea că mondializarea s-a declanșat pentru că democrațiile au ieșit victorioase, în secolul XX, în lupta lor prelungită cu ideologiile totalitare. Cauzele globalizării consistă, în opinia lui Robert Gilpin, în progresul tehnologic și interacțiunea forțelor pe piață, care cresc nivelul integrării economiei mondiale. Mai bine spus, cauzele globalizării trebuie căutate în barierele vamale, costurile de transport, liberul schimb la nivel regional, procesul tehnologic. După R. Gilpin, globalizarea economică a fost determinată de schimbări politice, economice și tehnologice. Noile identități politice, economice, culturale, etc. conduc la conștientizarea tot mai mult a lumii ca un întreg, cum apreciază Roland Robertson. Analiștii acceptă, în prezent, o lume multicentrică, potrivit concepției lui Huntington, dar se gândesc și la varianta postmodernistă noncentrică.

1.1.1. Efectele globalizării

Globalizarea are atât efecte negative cât și pozitive. Ca elemente pozitive, s-ar putea evidenția: amplificarea și liberalizarea comerțului, a investițiilor și fluxurilor financiare, extinderea valorilor democratice, apărarea identității individuale, protecția mediului înconjurător, dar și

”libera circulație” a securității. În opinia lui Hans Blommestein, pentru prima oară în istorie, o piață tehnologică globală transformă lumea financiară, cea a afacerilor, cea politică și psihologia, făcându-le de nerecunoscut. Din perspectiva pieței libere”, globalizarea va genera o prosperitate fără precedent întrucât tot mai multe națiuni vor participa la economia globală, iar fluxurile tehnologice și financiare dinspre țările dezvoltate înspre cele mai puțin dezvoltate vor determina o egalizare a bogăției și o dezvoltare a întregii lumi. John Grey accentuează faptul că globalizarea pe care o vede ca pe o interconectare susțiunută de tehnologie între evenimente politice, economice, culturale mondiale, are efect de hibridizare a culturilor, păstrare, înnoire și dezvoltare a identitățiilor culturale. Globalizare reprezintă o punte de comunicare între comunități. Acest lucru devine posibil datorită companiile multinaționale, ONG-urilor, domeniului educațional, Internetului, care în era informațională, sunt de un real folos migrației internaționale și sporirii contactelor umane.

Printre efectele negative ale globalizării am putea enumera următoarele: un grad redus al siguranței, globalizarea fenomenelor cronice locale și regionale, mondializarea marii criminalități organizate (traficul de arme, droguri, persoane), radicalizarea fanatismelor etnice și religioase, a terorismului. În plan cultural, după Jean-Pierre Warnier, globalizarea fragmentează culturile în ”subculturi”: rap, homosexualitate, a vârstei a treia, a fanilor fotbalului etc, sau culturi de ”nișă”, care nu oferă soluții de integrare pentru indivizii ce le compun. Aceste aspecte negative se datoreză și faptului că globalizarea un proces necontrolat, neguvernat, necondus. Globalizarea economică, care este scăpată de sub control politic, duce, de exemplu, la haos economic și la devastarea ecologică în multe părți ale lumii.

Din perspectivă naționalistă, globalizarea determină creșterea inegalității economice și accenruarea șomajului în cadrul economiilor industrializate, produce restrângerea și chiar prăbușirea programelor sociale și a statului bunăstării, în numele competitivității internaționale, distrugerea culturilor naționale și a autonomiei politice naționale, migrația inegală, criminalitatea, etc. Crima organizată transfrontalieră exprimă foarte bine noul concept al globalizării: ea speculează oportunitățile oferite de revoluția în domeniul comunicațiilor, pentru a crește abilitatea rețelelor proprii, a prolifera acțiunile acestora și a le consolida poziția în diferite state.

1.1.2. Necesitatea reformei ONU

În conceptia lui Petru Dumitru, ONU este „ laboratul încercărilor de multiplicare a polilor de putere și spațiul de rezistență față de asaltul voluntarismului unilateral. Agenda externă a Uniunii Europene este în mod organic legată de marile teme și provocări gestionate de ONU.”

Odată cu trecerea timpului, responsabilitățile vitale ale ONU s-au extins, reflectând fiecare epoca și aspirațiile, de la securitate statală la securitate umană, de la dezvoltare cu orice preț la dezvoltare durabilă, de la drepturile omului la cele ale mediului natural. Toate aceste modificări nu au surprins organizația nepregătită. ONU este o instituție politico-socială imperfectă, construită de state, imperfecte și ele în abilitatea de guvernare, în proiecția de valori, ca și în capacitatea de reprezentare a intereselor popoarelor în numele cărora au intrat în organizație. ONU se află la intersecția doctrinelor care aspiră să fie explicația și soluția marilor probleme ale epocii contemporane.

ONU a construit, întotdeauna, o combinație de aspirații idealiste și circumstanțe geopolitice constângătoare. ONU reprezintă, simultan, ”sursa ridicării standardelor internaționale de menținere a păcii, de respectare a deminității umane, de creare de prosperitate, dar și expresia insuficienței nivelului de atingere a acestor obiective, printre altele și datorită preocupărilor naționale de satisfacere a propriilor interese. ”

Statele fondatoare ale Națiunilor Unite și-au declarat hotărârea să ”reafirme credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari sau mici, să creeze condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional, și să promoveze progresul social și condiții mai bune de a trăi într-o mai mare libertate”.

”Deși ONU a făcut obiectul unor continue modificări instituționale și de substanță, matricea sa conceptuală a rămas neschimbată, bazată pe ideea de coexistență între sisteme și forțe opuse în modelul de distribuire a puterii. Prevenirea conflictelor globale a fost numitorul comun al acțiunii, în sfera politică și în relațiile economice.”

În opinia autorilor precum Held, globalizarea este definită în baza conexiunilor dintre diferitele regiuni ale lumii (culturale sau criminale, financiare sau legate de mediu) și de căile prin care se schimbă și se amplifică în timp. În acest sens, globalizarea s-atr-un proces de desfășurare de secole. Globalizarea contemporană este diferită, atât ca substanță cât și ca amplitudine dar acest lucru nu înseamnă sfârșitul statului național sau moartea politicii. Acest lucru înseamnă doar faptul că politica nu se mai poate sprijini doar pe statele-națiune. Problema centrală o reprezintă regândirea valorilor, instituțiilor și identităților, astfel încât politica să rămână un ”vehicul eficient al aspirațiilor și nevoilor umane”.

Globalizarea este un fenomen multidimensional. În ceea ce privește sectorul economic și social, impactul globalizării este și mai profund. Accelerarea globalizării a modificat rapid și profund relația dintre diferitele nivele de decizie referitoare la problemele majore ale dezvoltării. ONU nu este chemată să participe de către niciun mecanism al pieței. Vocația sa ține numai de nevoia unei intervenții globale față de multiplicarea și expansiunea sărăciei, creșterea subocupării și somajului la scară globală, împingerea unor categorii tot mai largi ale populației spre marginalizare și excludere, agravarea amenințărilor la adresa mediului și viabilității pe termen lung a metodelor de exploatare a resurselor naturale ale planetei.

ONU aduce elemente noi, printre care schimbarea însăși a viziunii asupra dezvoltării. ONU propune o percepție care ia în considerare calitatea vieții, respectarea mediului natural și chiar armonia relațiilor sociale asociate acestui tip de dezvoltare. Organizația este mai puțin dispusă să cedeze constrângerilor impuse de dictaturi sau tehnocrații.

Erskine Childers, unul din cei mai profunzi cunoscători ai ONU, este de părere că ”globalizare înseamnă parte a unei masive distorsiuni de percepție. Este folosit pentru a descrie un proces care se extinde în toată lumea. Nu este așa. Se extinde numai acolo unde oamenii cu bani disponibili au aranjat cu guvernele lor să forțeze economiile altor țări – cu ajutorul FMI-, astfel încât ei să facă profit în aceste țări și apoi să-l repatrieze. Folosirea pozitivă neîncetată a conceptului „globalizare” de către politicieni din Nord, de către prea mulți intelectuali și de către aproape toți comentatorii din mass-media implică, totodată, faptul că există un sistem nou sau un înlocuitor care acționează de-a lungul și de-a latul lumii și pentru popoarele lumii- și, deci, percepția este, din nou, că este mai puțină nevoie de Națiunile Unite”.

Presupunând că ceea ce afirmă Childers este corect, ONU este, de fapt, chemată să contribuie la participarea universală la beneficiile și costurile globalizării, a tuturor statelor, cu alte cuvinte, să promoveze globalizarea beneficiilor și distribuirea echitabilă a costurilor. Dacă este văzută ca o creștere a conexiunilor între oameni din diferite părți ale lumii, globalizarea a creat noi criterii de loialitate și solidaritate, cum ar fi cele legate de sex sau de etnicitate, care suplimentează sau se suprapun naționalismului centrat pe stat. Mai mult, au apărut valori ”suprateritoriale”, cum ar fi respectul pentru drepturile omului sau pentru integritatea ecologică, care depășesc, ca prioritate, suveranitatea statală și noțiunea asociată de autodeterminare asupra propriului teritoriu. ONU deja reprezintă un simbol și un instrument al acestor valori.

Benjamin Bassin identifică patru funcții principale ale ONU în contextul guvernării globale:

ONU constituie un forum natural de legitimizare (sau de negare a legitimității) a ideilor, doctrinelor și orientărilor utile în cotext interguvernamental. Această funcție de legitimizare pentru sfera economică socială ar corespunde funcției similare în domeniul politic și de securitate, cum este, de exemplu, legitimizarea de către Consiliul de Securitate a operațiunilor de menținere sau de impunere a păcii;

În strânsă legătură cu funcția de mai sus, apare potențialul ONU de a modela agenda internațională, de a facilita și de a influența elaborarea de noi politici;

ONU, organismele și agențiile sale de specializate, fiecare în domeniile lor respective de competență, acționează în calitate de creatori de reguli, standarde și norme internaționale.

Sistemul ONU va continua să funcționeze ca un canal de acordare a asistenței economice și tehnice și să acționeze ca un catalizator pentru activitățile operaționale, orientate spre stimularea dezvoltării.

ONU, ca obiectiv al organizării globale, își poate asuma prevenirea crizelor și conflictelor prin controlarea fenomenelor negative pe care procesul integrării globale le generează. ONU oferă platforma de reflecție comună, de negociere binevoitoare, și poate să construiască modele care să satisfacă atât interesele naționale proprii cât și complementul acestora, interesele publice globale. Legitimitatea ONU în condițiile globalizării va depinde de capacitatea de adaptare la schimbare și de adecvarea deciziilor și normelor la situațiile de criză, în care coerența parteneriatelor și alianțelor de interese sunt puse la grea încercare.

SECURITATEA UMANĂ ÎN SOCIETATEA GLOBALIZĂRII

1.2.1.Extinderea procesului de securitate la nivel global

Necesitatea unei securități la nivel global a apărut, sunt de părere autorii ”operei fundamentale asupra globalizării”, în condițiile războiului industrializat, când niciun stat nu se simțea capabil, de unul singur, să dispună de resursele necesare obținerii victoriei sau evitării înfrângerii. Astfel, doar alianțele militare au fost capabile să facă față amenințărilor grave la adresa securității, coagulând eforturile statelor componente în organizarea și ducerea războiului.

Transformările globale care au loc în sfera securității includ și: opoziția la regionalizare a unor forțe centripede care se orientează spre apărarea comună și aranjamente de securitate multilaterale (în cadrul NATO, ONU, angajamentelor globale ale SUA), consolidarea reciprocă a proceselor de regionalizare și globalizare a relațiilor militare și de securitate, nevoia funcționării continue a unor mecanisme de coordonare și cooperare în combaterea amenințărilor difuze la adresa securității, factori sistematici care influențează securitatea națiunilor.

Astăzi, securitatea globală este condiționată de revoluția militar-tehnologică, globalizarea transferurilor de armament și de noile concentrări de putere militară. Comunitatea internațională a multiplicat aranjamentele de securitate cooperativă, care după John Nolan cuprind: controlul și siguranța arsenalelor nucleare; asigurarea conversiei industriilor militare și de apărare ce ar periclita securitatea internaționlă; aranjamente comune de reglementare a dimensiunii și structurii arsenalelor miliatare și proliferării tehnologiilor considerate periculoase; definirea cât mai coerentă a noțiunii de intervenție legitimă ca proces multilateral convenit care să reglementeze utilizarea forței ca măsură de ultimă instanță pentru asigurarea securității; promovarea transparenței și al interesului reciproc al părților participante la aranjamente de sercuritate cooperativă.

Astfel, securitatea cooperativă oferă securității globale o nouă perspectivă. Această perspectivă se sprijină pe parteneriat și pe prevedere, se opune, bineînțeles, recurgerii la forță și are ca obiective prevenirea războiului și posibilitatea de constituire a mijloacelor necesare pentru inițierea și desfășurarea unei agresiuni. Această securitate cooperativă se realizează prin organizații internaționale și regionale (ONU, OSCE, OAU, etc), guverne și organizații nonguvernamentale. Astăzi, securitatea globală se sprijină pe reforma instituțiilor de securitate iar acest proces asigură o întărire a strcuturilor globale de securitate, o transformare a lor în instituții mult mai puternice și mai reprezentative.

În contextul procesului de globalizare, comunicațiile și tehnologiile noi pot fi utilizate de state, instituții și persoane oneste dar și de rețele ale crimei organizate, organizații și grupuri teroriste, acestea din urmă realizându-și propaganda proprie sau difuzându-și amenințările dar și procedând la spălarea banilor sau afectând securitatea statelor, prin penetrarea sistemelor de protecție a computerelor. Se știe faptul că globalizarea poate determina insecuritate pe cele mai diverse căi: ale terorismului politic transnațional, ale traficului ilegal de arme și mijloace letale neconvenționale, de droguri și de persoane, ale migrației clandestine, ale agresiunii economico-financiare și provocării de catastrofe de mediu.

Securitatea globală este foarte afectată de controlul pe care crima organizată îl execută asupra teritoriilor, care sunt din ce în ce mai multe, și piețe interne dar și externe, de violență, corupție, șantaj, contrabandă. Din cauza acestui lucru, necesitatea unei abordări preventive, sistematice, coordoante a problematicii securității globale, a armonizării politicilor statale și internaționale de combatere a crimei organizate și terorismului, a tuturor aspectelor negative, insecurizante ale globalizării, a întăririlor actualelor instituții și mecanisme de acțiune globală, a sporirii legăturilor și funcționalității acestora.

1.2.2. Securitatea umană în perspectiva ONU

Dezvoltarea umană în conceptul ONU este descrisă ca un proces al extinderii gamei de opțiuni a oamenilor iar aceast lucru se bazează pe consolidarea capabilităților de bază ale oamenilor, precum aceea de a citi și a scrie, de a avea cunoștințe, de a fi sănătoși și bine hrăniți, de a avea un adăpost și de a fi mobili. Există patru componente de bază legate de conceptul dezvoltării umane: egalitatea cât privește accesul echitabil la oportunități, durabilitatea cât privește responsabilitatea pentru generațiile viitoare care trebuie să aibă aceleași șanse de dezvoltare ca și cele pe care le posedă generația de acum; productivitatea privind investițiile în resursele umane și în crearea acelui mediu macroeconomic care ar permite oamenilor să-și atingă potențialul maxim; simțul deciziei- oamenii trebuie să atingă un nivel de dezvoltare individuală care le-ar permite să exercite opțiuni bazate pe dorințele lor proprii, dintr-un cadru mai larg al oportunităților existente.

Omul și necesitățiile sale vitale sunt fundamentale, acetea reprezintă o valoare supremă, în timp ce lucrurile materiale, veniturile bănești sau majorarea consumului nu mai reprezintă o condiție sine qua non, ci doar un mijloc de asigurare a dezvoltării umane durabile. Dezvoltarea umană nu poate fi realizată fără asigurarea societății umane. De-a lungul activității ONU, trecerea la o nouă înțelegere a securității umane a avut loc la începutul anilor `90, odată cu sistarea războiului rece și a confruntărilor ideologice între supraputeri. Anterior noțiunea de ”securitate” se referea, în mare măsură, la state, în prezent se concentrează la nivelul oamenilor. Datorită acestui lucru a avut loc o deplasare de accente: s-a trecut de la securitate prin înarmare spre o securitate prin dezvoltare umană durabilă. Cu toate că, aceste concepte de ” securitate umană” și ”dezvoltare umană” sunt înrudite, ele nu sunt identice.

Există, bineînțeles, o conexiune între cele două concepte: progresul dintr-un domeniu extinde posibilitățile pentru progresul celuilalt, și vice versa. Securitatea umană s-a aflat mereu în atenția ONU începând cu Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948):”Orice om are dreptul al viață, la libertate și la securitate personală” (Art. 3); ”Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitate socială; ea este îndreptată ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale” (Art. 22).

Se observă două aspecte ale problemei securității umane: prima implică lipsa unor pericole precum foametea, îmbolnăvirea iar cea de-a doua implică protejarea individului contra unor evenimente nedorite ale vieții cotidiene (îmbolnăvire, accidente la locul de muncă, în societate). Se cunoaște faptul că pericolele societății umane pot apărea la orice nivel al dezvoltării sociale, atât în țările bogate cât și în cele sărace. Datoria fiecărei țări este să elaboreze mecanisme specifice de tip legislativ și sociale pentru asigurarea securității umane și dezvoltării potențialului uman –”a avea acces la cunoștințe și resurse”, ”a duce un mod de viață activ și sănătos”. Securitate umană subîntinde și securitatea economică, securitatea alimentară, securitatea ocrotirii sănătății, securitatea ecologică, securitatea personală, securitatea publică, securitatea politică. Aceste elemente menționate sunt destul de importante pentru om în orice țară, în orice situație socială. Pericolul dezvoltării umane durabile și al bunăstării sunt generate de starea de criză a economiei și efectele sociale care derivă din acestea: inflația, șomajul, veniturile joase, subnutriția, sărăcia, starea precară a sănătății. Este cunoscut faptul că oamenii devin mai puțin toleranți când securitatea acestora este în pericol.

Aș dori să menționez faptul că în toate țările, inclusiv în Republica Moldova, există consilii de securitate națională. Funcțiile principale ale acestor consilii sunt monotorizarea indicatorilor securității economice, elaborarea și realizarea măsurilor preventive. Raportul Dezvoltării Umane (PNUD, 1999), globalizarea a creat noi pericole pentru securitatea umană în țările bogate și cele sărace iar acest lucru se reflectă prin instabilitatea financiară, insecuritatea la locurile de muncă, amplificarea morbidității (SIDA, răspândirea rapidă a maladiilor) însă tot globalizarea a deschis oamenilor un acces spre diverse culturi. Deși există neajunsuri, globalizarea a deschis noi posibilități pentru milioane de oameni din întrega lume.

NEOLIBERALISM INSTITUȚIONALIST ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI FUNCȚIONAREA ONU

În acest subcapitol am dorit să explic fenomenul de ”neoliberalism” din perspectiva mai multor autorii, care este legătura acestui concept cu ONU, cum funcționeaza Organizația Națiunilor Unite și care sunt organele competente ale acesteia.

În primul rând, termenul de neoliberalism se dezvoltă în spațiul reflexiei liberale și a fost folosit de către Joseph Nye în anul 1988. Ideile neoliberalisme sunt dezbătute în cartea academicianului american Robert Keohane ”After hegemony” care a fost publicată în anul 1984. Cei doi sunt considerați fondatorii neoliberalismului instituționalist. Viziunea liberală este determinată de construirea unei societăți caracterizate prin libertatea de gândire a indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de piață, pe baza inițiativei private și un sistem transparent de guvernare, în care drepturile minorităților sunt garantate. Autorii subliniază necesitatea dezvoltării valorilor unității și militează pentru o democrație deschisă, fără frontiere.

Cooperarea internațională este fundamentul principal al teoriilor neoliberaliste. Robert Keohane definea, în ”After hegemony”, cooperarea ca fiind ”un proces prin care politicile umane în fapt de guvernare ajung să fie privite de partenerii acestora ca facilitând realizarea propriilor obiective, ca rezultat al coordonării la nivel de politici”.

În concepția lui Jan Karls, neoliberalismul implică o mulțime de ipoteze importante și propuneri. Cu toate acestea, ideea centrală a neoliberalismului este explicată de următoarele șase concepții. În primul rând, neoliberalismul consideră statul ca fiind cel mai important actor al relațiilor internaționale (Keohane). În al doilea rând, statul se comportă, în conformitate cu concepția neoliberală, ca și un actor rațional (Keohan; Snidal). În al treilea rând, politica internațională este, potrivit neoliberaliștilor, adesea marcată de așa numită acțiune a problemelor colective. În al patrulea rând, politica internațională este determinată de structura de interese ale statelor. Pentru cea de-a cincea idee, neoliberaliștii susțin faptul că politica internațională este influențată de caracterul anarhic al sistemului internațional. În al șaselea rând, impactul structurii de interese ale statelor și anarhie, este, potrivit neoliberalismului, însoțit de influența altor factori și anume, actorii timpului.

David Baldwin (1993) a identificat patru forme de liberalism care influențeză relațiile internaționale contemporane, și acestea sunt: comercial, republican, sociologic și instituționalist. Conform liberalismului comercial, liberul schimb și piața sau economia capitalistă sunt calea spre pace și prosperitate. În prezent, această viziune este promovată de către instituțiile globale financiare și de corporațiile multinaționale. Ortodoxia neoliberală este promovată de autori cunsocuți precum Thomas Friedman (2005), care susține că liberul schimb, dreptul la proprietate privată și piețele libere vor aduce o lume mai bogată, mai inovativă și mult mai tolerantă.

Liberalismul republican afirmă că statele democratice sunt mai înclinate să respecte drepturile cetățenilor lor și de aceea este, mai puțin probabil să intre în conflicte sau războaie cu statele vecine democratice.

În concepția liberalismului sociologic, noțiunea de comunitate și procesul de interdependență sunt elemente importante. Cum activitatea transnațională este în plină ascensiune și extindere, oamenii din țări și zone diferite sunt mult mai apropiați unii de alții iar guvernele țărilor acestora devin mai interdependente. Ca și concluzie, devine mult mai dificil și mai costisitor pentru state să acționeze singure și să evite cooperarea cu statele vecine. Deși efectele și costurile războiului sau ale altor comportamente deviate se amplifică pentru toate statele, în cele din urmă se poate construi o comunitate internațională, în care pacea să domnească. Multe dintre ideile despre liberalismul sociologic sunt reprezentate în literatuta curentă a globalizării în raport cu societatea civilă și cultura populară.

Instituționalsimul liberal (sau neoliberalismul instituționalist) prezintă cea mai convingătoare provocare a gândirii realiste și neorealiste, în concepția școlilor de gândire. Rădăcinile acestei versiuni de neoliberalism sunt stabilite de învățătura funcțională de integrare din anii 1940 și 1950 și de studiile regionale de integrare, din anii 1960. Aceste studii sugerează că, cea mai bună cale spre pace și prosperitate depinde de capacitatea statelor interdependente de a-și manageria resursele și de a renunța la o parte din suveranitate, pentru a crea comunități integrate, pentru a promova creșterea economică sau să răspundă la probleme regionale. Uniunea Europeană este o asemenea instituție, care a început precum o comunitate regională, în scopul încurajării cooperării multilaterale în producția de cărbune și oțel.

Integrarea și construirea comunităților au fost motivate să provoace gândirea dominantă realistă, din cauza experiențelor create de cele două Războaie Mondiale. Avându-și rădăcinile în gândirea liberală, teoriile integraționiste promovate după al doilea Război Mondial, au fost mai puțin idealistice și mai pragmatice decât instituționalismul liberal, care a dominat dezbaterile politice apărute după Primul Război Mondial. Instituționalismul neoliberal împărtășesc multe dintre presupunerile asupra neorealismului. Oricum, cei care au aderat la această teorie, susțin că neo-realiștii se concentrează excesiv asupra conflictului și a competiției, micșorând astfel șansele pentru cooperare, chiar și într-un sistem internațional anarhic. Neoliberalii instituționaliști văd în instituții un mediator și mijloace pentru obținerea cooperării între actorii din sistem. Neoliberalii instituționaliști își concentrează cercetările asupra problemelor ce privesc guvernarea globală și crearea și menținerea instituțiilor asociate cu fenomenul de globalizare.

Pentru neoliberalii instituționaliști, concentrarea pe interesele mutuale se extinde mai departe de problemele comerțului și dezvoltării. Odată cu sfârșitul Războaielor Mondiale, statele au fost obligate să formuleze noi teme de gândire legate de securitate, cum ar fi amenințarea creată de către terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă și creșterea numărului de conflicte interne, care amenință securitatea regionalăși globală.

Graham Allison afirmă că una dintre consecințele globalizării asupra problemelor de securitate precum terorismul, traficul de droguri și epidemiile de HIV/SIDA este realizarea că amenințările la adresa securității oricărei țări, nu pot fi adresate unilaterale. Răspunsurile considerate un succes la amenințările adresate securității necesită crearea de regimuri globale și regionale, care promovează cooperarea între state și coordonarea răspunsurilor politice la aceste noi amenințări.

Robert Keohane (2002) sugerează că un rezultat al atacurilor teroriste din 11 septembrie asupra Statelor Unite ale Americii, a fost crearea unei coaliții împotriva terorismului, formată dintr-un număr mare de state și instituții globale și regionale cheie. Neoliberalii susțin multilateralismul cooperativ și sunt, în general critici în legătură cu utilizarea preventivă și unilaterală a forței, cum este stipulat în doctrina lui Bush, din 2002. Presupunerile pe care se bazează neoliberalismul instituționalist includ următoarele aspecte:

Statele sunt actorii cheie în relațiile internaționale, însă nu doar atât. Acestea sunt actori raționali sau instrumentali, mereu în căutarea maximizării intereselor proprii, în toate arealele problematice. În acest mediu competitiv, statele caută să-și mărească câștigurile prin cooperare. Actorii statali sunt mai puțin preocupați de câștigurile sau avantajele realizate de către alte state în aranjamente cooperative. Pentru acești actori, cel mai mare obstacol în calea cooperării este trișarea sau înșelăciunea statelor.

Perspectiva neoliberalistă instituțională este mai relevantă în ariile-problemă, unde statele au interese comune. De exemplu, majoritatea liderilor lumii cred că toți vom avea de câștigat dintr-un sistem de schimb deschis și mulți susțin reguli care protejează mediul înconjurător.

Instituțiile au fost înființate în scopul controlării compartamentului internațional. Perspectiva neoliberală ar putea avea mai puțină relevanță în zonele în care statele nu au interese comune. Astfel, în zonele de securitate militară sau națională cu greu poate exista o cooperare.

Literatura neoliberală instituționalistă curentă încearcă din greu să dovedească faptul că face parte din familia realistă sau neorealistă. Neoliberalii instituționaliști și nerealiștii sunt de acord cu faptul că anarhia încurajează statele să acționeze singure și să promoveze comportamentul de autoapărare. Condiția anarhiei, de asemenea, face cooperarea și mai greu de realizat. Totuși, neoliberaliștii tind să fie mai pesimiști și să vadă lumea mai mult competitivă și conflictuală. Pentru majoritatea neorealiștilor, relațiile internaționale reprezintă o luptă pentru supraviețuire și, în fiecare interacțiune, există șansa pierderii în fața unui posibil competitor sau adversar. Pentru neoliberalii instituționali, relațiile internaționale înseamnă competiție; totuși oportunitățile pentru cooperare în zonele de interes comun pot atenua efectele anarhiei.

Unele învățături sugerează că adevărata diferență dintre curentele „neo” este faptul că fiecare studiază lumi diferite. Neoliberalii instituționaliști se concentrează pe economia politică, pe mediul înconjurător și problemele legate de securitatea umană și bunăstare. Neorealiștii tind să domine zonele studiilor de securitate. Ei cercetează problemele securității internaționale, majoritatea dintre aceștia susținând că ceea ce diferențiază studiul Relațiilor Internaționale de cel al Științelor Politice, este accentul pus asupra problematicii supraviețuirii.

Pentru neoliberalii internaționaliști, politica externă vorbește despre gestionarea interdependenței și a variatelor de procese ale globalizării, dar și de răspunderea în fața problemelor care amenință buna funcționare a economiei. Liderii politicii externi trebuie să găsească moduri de administrare a piețelor financiare, astfel încât decalajul dintre bogați și săraci să nu devină de neînvins. Tot aceștia, trebuie să găsească căi de a face față aruncarea deșeurilor toxice , care amenință proviziile de apă potabilă în statele în curs de dezvoltare. “Calmantul” neoliberalilor instituționaliști este crearea de instituții, prin intermediul cărora să se descurce cu zonele problemă, unde statele au interese comune.

Pentru neoliberalii instituționaliști, crearea, menținerea și fortificarea acestor instituții, reprezintă viitorul politicii externe. Neoliberalii instituționaliști se așteaptă la o creștere a numărului de instituții și la o expansiune a comportamentului cooperativ și pretind că semnificația instituțiilor ca actori în “jocul” politicilor internaționale va crește substanțial. Ștefan Zeletin consideră ”neoliberalismul urmarea firească a dezvoltării capitalismului: consecință a legilor de evoluție ale acestuia”. Astăzi, Organizația Națiunilor Unite este instituția cea mai reprezentativă în ceea ce privește liberalismul și drepturile omului. Aceasta întreprinde acțiuni de protejare în primul rând al individului, a păcii și securității internaționale, reprezentând de asemenea forul principal al armonizării națiunilor pentru atingerea scopurilor comune.

Proiectul Cartei, pregătit în lucrările de la Dumbarton Oaks, a adoptat denumirea de Națiunile Unite. Principalul scop al organizației este formulat în alineatul 1 al art. 1 din Cartă, în care se prevede că organizația urmărește ”să mențină pacea și securitatea internațională”, iar pentru aceasta ”să ia măsuri colective eficace în vederea prevenirii și înlăturării amenințărilor contra păcii și reprimării actelor de agresiune sau a altor violări ale păcii” și ”să înfăptuiască prin mijloace pașnice, în conformitate cu principiile justiției și ale dreptului internațional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor ori situațiilor cu carcater internațional, care ar putea duce la o încălcare a păcii”.

Sarcinile principale ale Națiunilor Unite sunt împărțite în trei domenii interdependente și cu motivații specifice: garantarea păcii și securitatea internațională a devenit sarcina centrală a Organizației; protecția drepturilor omului și dezvoltarea drepturilor popoarelor; dezvoltarea economică și socială constituie cel de-al treilea mare punct de interes al Națiunilor Unite. Organele principale ale ONU sunt: Adunarea Generală a ONU, Consiliul de Securitate al ONU, Secretariatul și Secretarul General al ONU, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă și Curtea Internațională de Justiție.

1.3.1. Adunarea Generală a ONU

În Adunarea Generală a ONU, toate statele membre sunt reprezentate, în mod egal, de o delegație compusă din reprezentanți guvernamentali: fiecare țară dispune de un vot în acest organ care reprezintă nucleul organizatoric al sistemului Națiunilor Unite. Adunarea Generală ia decizii interne, care afectează sistemul Națiunilor Unite (de ex. bugetul organelor conexe). În cadru extern, ea formulează recomandări, care nu au caracter obligatoriu pentru statele membre.

Două dintre organele principale ale ONU -Consiliul Economic și Social (ECOSOC) și Consiliul de Tutelă- sunt plasate sub autoritatea Adunării Generale. Aceasta are o vocație universală; aceasta poate discuta orice probleme sau chestiuni la care se referă Carta sau care privesc puterile și funcțiile oricărui organ al Națiunilor Unite și poate face recomandări membrilor ONU sau Consiliului de Securitate în orice chestiuni similare.

Principial, conform Cartei și altor acte constitutive, acțiunile Adunării Generale în domeniul reglementării pașnice, la fel ca și cele ale Consiliului de Securitate, înscriindu-se în cadrul diplomației multilaterale, nu au forță juridică obligatorie, ci numai valoare moral- politică. În acest sens, funcțiile și puterile Adunării Generale au numai un caracter deliberativ și de recomandare. Datorită faptului că reușește să creeze un cadru formal în care toate statele membre au posibilitatea de a se întâlni și în care populațiile acestor state să fie reprezentate, AdunareaGenerală a fost asemuită unui parlament național la scară mondială.

1.3.2. Consiliul de Securitate al ONU

Consiliul de Securitate este cel mai puternic organ principal al Organizației. Conform Cartei ONU (Articolul 24), acesta poartă răspunderea principală pentru îndeplinirea obiectivului central al Organizației, menținerea păcii și securității internaționale. Competențele ce revin Consiliului de Securitate l-au transformat într-un for unic în sfera politicii internaționale. Consiliul de Securitate al ONU este compus din 15 state membre, cinci dintre acestea – China, Franța, Marea Britanie, Rusia și SUA – ocupând o poziție privilegiată, de membri permanenți. Ceilalți zece membri ne-permanenți sunt numiți de către Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani.

Procedura este de așa natură, încât în fiecare an să fie numiți cinci membri nepermanenți, astfel încât alcătuirea Consiliului de Securitate să fie în fiecare an alta. Consiliul de Securitate se poate întruni oricând, membrii săi fiind reprezentați permanent la sediul de la New York. Președinția Consiliului, care se schimbă lunar, poate convoca ședințe în orice moment. Convocarea se face pe baza cerinței unui membru al Consiliului sau a unui stat membru, a Adunării Generale sau a Secretarului General al ONU. Consiliul de Securitate trebuie să se întrunească, conform prevederilor statutare, la cel puțin 14 zile, în practică însă acesta se întrunește aproape zilnic, deseori chiar de mai multe ori într-o singură zi.

Conform prevederilor Capitolului VII “Acțiunile care amenință păcea, violările păcii și actele de agresiune “ (art. 39-51), Consiliul de Securitate pretinde și indică statelor să-și soluționeze diferendele internaționale pe cale pașnică, dar poate aplica și măsuri de constrângere, chiar forța armată. În baza dispozițiilor art. 53 din Cartă, Consiliul de Securitate colaborează cu organismele regionale, dar nicio acțiune de constrângere nu poate fi desfășurată fără autorizația sa. Acesta mai îndeplinește și alte funcții, precum elaborarea sistemului de reglementare a armamentelor, supravegherea teritoriilor sub tutela ONU, luarea unor măsuri de constrângere pentru garantarea respectării deciziilor Curții Internaționale de Justiție, recomandarea primirii de noi membri în ONU.

1.3.3. Secretariatul și Secretarul general al ONU

Secretariatul este organul administrativ principal al Organizației. El este compus dintr-un Secretar General, ales pe cinci ani la propunerea Consiliului de Securitate de către Adunarea Generală, și dintr-un aparat ierarhic alcătuit din branches, respectiv divisions (birouri) și departments (departamente principale). În 1998 a fost introdusă funcția de vice-Secretar General.

Funcțiile Secretarului General au un caracter internațional și de independență. Personalul Secretariatului este recrutat de Secretarul general pe criteriul geographic și pe criterii de pregătire profesională, competență, eficiență și moralitate.

1.3.4. Consiliul Economic și Social

ECOSOC este împreună cu Adunarea Generală responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor rezumate la Capitolul IX al Cartei ONU. Conform Articolului 63, ECOSOC poate activa în următoarele domenii: economie, social, sănătate, educație, cultură și domenii conexe. ECOSOC este organul de coordonare pe probleme economice și sociale. Acest lucru explică și felul în care este compus acest Consiliu, reprezentat supra-proporțional de țări în curs de dezvoltare. Este alcătuit din 54 de membri aleși de Adunarea Generală. ECOSOC se întrunește o dată pe an, timp de patru săptămâni. Mare parte din activitățile sale se petrec în cadrul organelor conexe, al căror număr extrem de crescut a atras permanent criticile privind eficiența Consiliului.

Aceste organe conexe pot fi împărțite în șase categorii:

Organe speciale: Programul de Control al Drogurilor (INDCB), Institutul de Cercetare pentru Promovarea Femeilor (INSTRAW);

Comitete Permanente: Comisia pentru Locuințe și Așezări Umane, Comitetul pentru Organizațiile Neguvernamentale, Comitetul de Negociere cu Organizațiile Interstatale, Comisia pentru Întreprinderi Transnaționale;

Comitete Speciale: Comitetul pentru Programe și Coordonare (CPC, împreună cu Adunarea Generală), Comitetul Administrativ de Coordonare (ACC);

Foruri de experți: foruri de experți independenți: Comitetul de Planificare a Dezvoltării, Conferința cu privire la Programul Națiunilor Unite pentru Administrație și Finanțe Publice, Grupul Ad-hoc de Experți pentru Cooperare Internațională pe Probleme de Taxe și Impozite; foruri de experți guvernamentali: Comitetul de Dezvoltare pentru Resurse Noi de Energie, Comitetul pentru Resurse Naturale, Comitetul pentru Prelucrarea Bunurilor Periculoase, Grupul de Experți ONU pentru Toponime, Grupul de Lucru Interstatal privind Normele Contabile Internaționale;

Comisii regionale: Comisia Economică pentru Africa (ECA), Comisia Economică pentru Europa (ECE), Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (ECLAC), Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (ESCAP), Comisia Economică și Socială pentru Vestul Asiei (ESCWA);

Comisii de specialitate: Comisia pentru o Dezvoltare de Durată, Comisia pentru Populație, Comisia pentru Dezvoltare Socială, Comisia Statistică, Comisia pentru Drepturile Omului, Comisia pentru Drepturile Femeii, Comisia pentru substanțele ce provoacă dependență, Comisia pentru Drept Penal și Combaterea Crimei.

1.3.5. Consiliul de Tutelă

Este organul principal al ONU, care se ocupă de regimul internațional al tutelei asupra teritoriilor care nu se autoguvernează. De la înființare, 11 teritorii au fost plasate sub tutela ONU, dar toate au devenit independente. Acesta este motivul pentru care Consiliul de Tutelă, alcătuit din 5 membri ai Consiliului de Securitate și având ca conducător SUA, și-a suspendat activitatea.

Curtea Internațională de Justiție

CIJ este singurul organ principal care nu-și are sediul la New York, ci la Haga. El este organul juridic al Națiunilor Unite și este compus din 15 judecători independenți aleși de Adunarea Generală și de Consiliul de Securitate, cu un mandat de nouă ani, are o competență facultativă, contencioasă sau consultativă. Ea poate judeca numai diferendele pe care i le supun statele și hotărârile sunt obligatorii numai pentru statele membre. Competențele Curții de Justiție sunt rezumate în Capitolul XIV al Cartei ONU. Ele sunt însă ancorate și într-un statut propriu, parte integrantă din Carta sus-numită. Acest lucru înseamnă că toate statele care aderă la Organizația Națiunilor Unite devin și părți membre ale CIJ. CIJ este foarte diferit de celelalte tribunale "normale". Acest lucru reiese mai ales din faptul că doar statele pot compărea în fața CIJ.

Important este și faptul că statele trebuie să se supună jurisdicției CIJ: "… Caracterul comunitar al dreptului popoarelor (cere), ca părțile să se înțeleagă cu privire la supunerea față de un tribunal internațional. Dacă un singur stat nu este de acord cu acest lucru, CIJ nu poate interveni în cazul unui conflict. În plus, sentințele CIJ au caracter obligatoriu doar în ceea ce privește părțile implicate în cauza judecată, ele nu au efecte generale."

Acestea au fost organele principale ale ONU, însă există și organe subsidiare ale ONU. Aceste organe sunt înființate de organele principale, cu o competență delegată, formate din reprezentanți ai statelor membre sau din specialiști, cu scopul de a contribui la îndeplinirea obiectivelor organizație iși ale organelor principale. Ca exemplu, Comisia de Drept Internațional, ca organ subsidiar al Adunării Generale a ONU, cu un rol deosebit de important în dezvoltarea dreptului internațional public, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați, Operațiunile ONU pentru Menținerea Păcii etc.

ROLUL PE CARE ÎL ARE CONSILIUL DE SECURITATE ÎN MENȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE

În timp ce Adunarea Generală se ocupă de o arie vastă de resposanbilități pentru a facilita cooperarea intenaționlă, responsabilitatea primară a Consiliului de Securitate, aflată sub subordinea Cartei ONU, este de menținere a păcii și securității internaționale. Consiliul de Securitate are autoritatea de a investiga orice dispută care ar putea crește rapid tensiunea internațională, de a recomanda acțiuni pentru a potoli aceste dispute, de a recomanda Adunării Generale o reuniune a Secretarului General cu membrii noi ai statelor dar și cu Adunarea Generală pentru a alege judecătorii Curții Internaționale de Justiție. Mai mult, Consiliul de Securitate este autorizat de către Cartă să cheme membrii ONU pentru a aplica sancțiuni economice dar și alte măsuri fără a include folosirea forței pentru prevenirea agresiunilor și, în unele cazuri, pentru a autoriza statele membre să ia măsuri militare împotriva unui agresor.

Principiile, pe baza cărora este organizată și funcționează ONU sunt: egala suveranitate a tuturor membrilor, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate de către toți membrii, în conformitate cu Carta ONU, rezolvarea pașnică a tuturor disputelor dintre statele membre, astfel încât pacea și securitatea internațională, ca și justiția, să nu fie periclitate, abținerea tuturor membrilor de la amenințarea cu forța sau utilizarea forței în relațiile internaționale împotriva integrității teritoriale și a independenței politice a oricărui stat sau într-o altă manieră nepotrivită cu scopurile organizației, acordarea oricărui tip de asistență ONU de către statele membre în orice acțiune angajată în concordanță cu Carta, abținerea membrilor de la acordarea de asistență oricărei țări contra căreia ONU a decis acțiuni preventive sau de forță, impunerea de către ONU a respectării acestor principii și de către statele care nu sunt membre atât cât este necesar pentru menținerea păcii și securității internaționale, neautorizarea intervenției ONU în chestiunile specifice jurisdicției interne a oricărui stat, nici măcar sub forma supunerii unor astfel de probleme membrilor ONU pentru a le reglementa conform prevederilor Cartei, cu precizarea extrem de importantă că sunt excluse cazurile în care se aplică măsurile de forță prevăzute în capitolul VII (art.2).

Adoptarea deciziilor Consiliului de Securitate în problemele procedurale necesită, astăzi, votul afirmativ a cel puțin 9 din cei 15 membri (inițial era nevoie de minim 7 voturi pro, în total Consiliul de Securitate având doar 11 membri). Dar adoptarea hotărârilor luate în celelalte probleme, neprocedurale, substanțiale, de către Consiliul de Securitate necesită nu doar 9 voturi pentru ale oricărora din cei 15 membri, ci neapărat votul pozitiv al fiecăruia din cei 5 membri permanenți (art.27 alin.3), această prevedere fiind una dintre acelea care subliniază rolul cheie deținut de membri permanenți pe baza regulii „unanimității marilor puteri” sau, altfel spus, a puterii dreptului de „veto”.

Consiliul de Securitate are trei mecanisme de bază pentru a-și exprima propriile opinii. Prima o reprezintă comunicatele de presă care au numai efect de transmitere a muncii Consiliului către media. Al doilea mecanism este declarația președintelui, care exprima opinia Președintelui despre problem înaintea Consiliului. Cel de-al treilea mecanism, dar și cel mai puternic, este Rezoluția Consiliului de Securitate. Rezoluțiile Consiliului de Securitate, diferite de cele ale Adunării Generale, rămân între toții membrii ONU. Conform Cartei, toate țările sunt de acord să accepte și să îndeplinească deciziile Consiliului. Daca unele state nu sunt de acord cu rezoluțiile Consiliului de Securitate, acesta poate cere Curții Internaționale de Justiție să-și spună părerea sau poate recomanda suspendarea privilegiilor țării.

În timp ce s-a admis nevoia de a extinde și de a transforma mulțimea formată din experți civili pentru a ajuta dezvoltarea capacității naționale, Consiliul a accentuat nevoia sitemului ONU de a întări pariteneriatul cu organizațiile internaționale, regionale și subregionale, la fel și cu instituțiile financiare, în special prin promovarea legăturii și coordonării între planurile și programele lor. La începutul întâlnirii din 16 aprilie 2010, în care 48 de speakers au participat, Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon a spus: ”Trebuie să punem mâna pe această ocazie după ce s-a terminat un mare conflict. Trebuie să răspundem mai devreme și cu robustețe. Și trebuie ca noi să râmânem angrenați pe termen lung”, adăugând că eforturile colective ale comunității internaționale trebuie să se adapteze la nevoile fiecărei țări.

”În primul rând, noi trebuie să aducem pace în inimile și mințile oamenilor”, a spus Secretarul General. Munca ONU trebuie să fie mereu ghidată de principiul proprietății naționale.Finanțarea oportună a fost, de asemenea, esențială. El a mai spus că stabilirea păcii a fost un proiect complex și multidivers care a solicitat un număr significant de oameni, resurse financiare și instituționale. Dar cea mai importantă ustensilă a dispoziției comunității internaționale a fost angajamentul politic național și actorii internaționali.

Ministrul de Externe al Japoniei, Katsuya Okada, a stabilit parametrii discuției prin două întrebări: cum au revenit conflictele după ce armistițiu a fost considerat ca fiind un succes? Și de ce pacea nu a prins rădăcini în țările de după conflict? Acestea au fost cele două întrebări critice la care comunitatea înternațională trebuie să găsească răspunsuri definitive. ” Cheia către o rezolvarea a acestor probleme o reprezintă speranța către un viitor mai bun”. Ministrul a accentuat importanța implementării de către liderii politici a unui acord de pace cu o determinare fermă și cu o nevoie de a împărți roadele alegerilor democratice, inclusiv stabilitatea politică, printre oameni, inclusiv printre cei care nu au menținut-o. Aceast lucru necesită, ca și bază, realizarea unei coexistențe pașnice și realizarea unei împăcări între părțile aflate în conflict.

Consiliul încearcă, în primul rând, o rezoluție pașnică a situației când răspune la o problemă regională în altă țară. Cu toate acestea, în cazul în care aceste încercări se dovedesc a fi inefective sau insuficiente, Consiliul, cu permisiunea țării gazdă, poate autoriza implementarea trupelor a tărilor membre pentru a ajuta la aplicarea sau menținerea păcii.

Consiliul de Securitate, astăzi pune accent pe importanța construii păcii după conflictele care au avut loc, precum ”înființarea unei păcii durabile și o dezvoltare a rezultatelor conflictelor” și aducerea în prim plan a nevoii unor strategii efective de construire a păcii pentru a asigura o pace și o creștere durabile. Mai mult, Consiliul recunoaște reforma națională în ceea ce privește sectorul securității ca fiind esențial pentru procesul de construire al păcii, la fel ca și importanța stabilității politice și securității alături de dezvoltarea socio-economică. Nevoia unei bune cooperări între Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, Secretariat, instituțiile financiare internaționale, donatori și alți actori au fost de asemenea subliniată, cum a fost și întărirea parteneriatului cu organizațiile regionale și subregionale.

Pe data de 31 ianuarie 1992, la a 3046 întâlnire, Consiliul de Securitate s-a întrunit pentru prima oară la nivel de șefi de state și de guverne. Consiliul a inclus în odinea sa de zi, tema care s-a intitulat ”Responsabilitatea Consiliului de Securitate în menținerea păcii internaționale și a securității”. Majoritatea șefiilor de stat la această întâlnire au preluat cuvântul și au discutat despre problemele observate de aceștia.

După adoptarea ordinii de zi, primul care a preluat cuvântul a fost chiar președintele Consiliului (al Statelor Unite) care a avut un discurs introductiv, în care a afirmat faptul că acest Consiliul a înfruntat noi provocări și că ar trebui să se stabilească o nouă metodă de le a aborda. El a observat faptul că prezența șefilor de stat și de guverne în număr foarte mare a reflectat importanța pe care ei o acordă Organizației Națiunilor Unite și obligațiilor pe care și le asumă pentru idealurile ei. Această întâlnire a marcat momentul decisiv al lumii dar și al ONU. Pe scena intenațională, au fost martori la sfârșitul războiului rece și pentru aceasta au decis că toate instrumentele de care dispun pentru menținerea păcii ar trebui reexaminate: acțiunea preventivă, prevenirea crizei, restabilirea păcii prin diplomație, menținerea păcii pentru reducerea tensiunilor și consolidarea eforturilor pentru redarea păcii. Pentru toate acestea, președintele consideră că rolul Secretarului General a fost, în opinia sa, vital.

De asemenea, președintele mai afirmă și faptul că rolul ONU- nu doar al Consiliului de Securitate ci toată organizația- a fost unul foate important și a observat faptul că fără o dezvoltare a economiei și prosperității, în final pacea și stabilitatea nu s-ar fi realizat. Tot în cadrul aceleiași întâlniri, Secretarul General a sugerat Consiliului să aibă o întâlnire la nivel înalt periodic, pentru a face bilanțul statelor lumii. El a observat faptul că, în timp ce contururile ordinii globale post-războiului rece au căpatat încă forme, câteva exemple negative au fost deja aduse acasă. Democratizarea la nivel național a impus un proces corespunzător la nivelul global. Noi căi de prevenire a disputelor interne și confruntările dintre state trebuie să se dezvolte. Președintele Franței a observat faptul că a fost o vreme de criză caracterizată prin război, plecări în masă (exoduri) și terorism. Pentru a rezolva aceste probleme pe viitor, el a cerut crearea unei zone libere de arme în zona Orientului Mijlociu și adoptarea unei convenții pentru interzicerea armelor chimice.

Regele Marocului a observat faptul că Consiliul nu a fost, întotdeauna, capabil să ducă la bun sfârșit sarcinile pe care le-a avut în menținerea păcii și securității internaționale, în particular sarcinile care sunt menționate în cap. VI al Cartei. Consiliul a fost, de cele mai multe ori, paralizat din cauza războiului rece. Acest lucru s-a reflectat în Consiliu prin recurgerea la dreptului de veto din partea Marilor Puteri al unei sau altei alianțe. pentru același motiv, Consiliul a fost însăși incapabil să găsească soluții satisfăcătoare pentru rezolvarea conflictelor regionale, care au avut consecințe nocive în zona intenațională. Regele a insistat asupra importanței dialogului și medierii în încheierea unor acorduri ale disputelor pașnice și a sfătuit ca Secretarului General să i se ofere toate mijloacele de diplomație preventivă tocmai pentru a preveni degenerarea disputelor în conflicte armate.

Fostul președinte al Statelor Unite ale Americii a observat faptul că odată cu sfârșitul Razboiului Rece, Organizația a început o viață nouă, iar acest lucru se observă în evenimentele care au avut loc în ultimul an: lumea a văzut, de curând, o Organizație mai puternică în ceea ce privește acțiunile sale; și a confirmat faptul că ONU poate conta pe deplin, pe sprijinul țării sale în ceea ce privește accelerarea revitalizării și construirii unei Organizații efective și riguroase. De asemenea, ca și alții, președintele este de acord cu importanța pe care o are interzicerea armelor chimice.

Președintele Venezuelei a declarat că, pentru a organiza pacea, ONU a fost constrânsă, din cauza circumstanțelor creării sale, circumstanțe care se referă la sacrificarea egalității suverane în împlinirea mandatului său. Dreptul de veto a fost, în opinia sa, o putere extraordinară, care a fost foarte utilă în garantarea supraviețuirii Organizației; fără acea putere, ONU ar fi avut, poate, aceiași soartă ca și Liga Națiunilor. Acum că aceste riscuri au trecut, oarecum, crede că Organizația ar trebui să restabilească validitatea care stă la baza acesteia: aceea a egalității drepturilor și obligațiilor. Tot el a adăugat faptul că Consiliul însăși, reflectă realitățile politice care existau la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și nu realitățile actuale. Președintele a identificat câteva alte priorități ale ONU referitoare la menținerea păcii. Acestea includ necesitatea întăririi organizațiilor regionale în ceea ce privește relația operațională a acestora cu Organizația.

O altă prioritate a fost cea a dezarmări, însă acesta a privit această sarcină nu ca o responsabilitate exclusivă a celor care s-au confruntat reciproc în timpul Războiului Rece, ci ca o responsabilitate colectivă, care curpindea, totodată ,dezvoltarea garanțiilor și controlului comunității internaționale. A împărtășit părerea altora, cu atât mai mult, în ceea ce privește necesitatea unui summit social al dezvoltării, pentru clarificarea problemelor subdezvoltării.

Cancelarul federal al Austriei a remarcat noua colaborare, la nivel global în ceea ce privește responsabilitatea membrilor Consiliului de Securitate –membrilor permanenți și nu numai- care au permis Consiliului să aibă numeroase poziții unanime în cele mai complexe și critice probleme. Acesta a mai spus că Organizația, Secretarul General și Consiliul de Securitate trebuie să se comporte ca și catalizatori ai păcii și schimbării constructive și privind acest aspect, a observat patru probleme: puterea ONU în menținerea păcii; nevoia progresului în ceea ce privește dezarmarea și controlul armelor, inclusiv a celor de distrugere în masă; importanța drepturilor omului, a drepturilor minoritare și proceselor democratice pentru dezvoltare, prosperitate și pace; și necesitatea unor măsuri efective împotriva sărăciei pentru crearea o bază pe termen lung de stabilitate și securitate în relațiile internaționale.

Nevoia unei reacții timpurii ale potențialelor conflictelor se datoreaza unor crize recente iar, în opinia lui, diplomația preventivă a Secretarului General, dar și a Consiliului de Securitate, trebuie să se dezvolte mai departe. El a sugerat, în această privință, că o implementare timpurie a celor care se ocupă de menținerea păcii, posibil doar la cererea unui singur grup al conflictului, ar putea ajuta la facilitarea unui proces de negociere și compromise înainte să se declanșeze ostilitățile. Președintele crede cu putere că Consiliul de Securitate ar trebui să se gândească la posibilitatea unor asemenea măsuri preventive.

Prim-ministrul Belgiei a observat că, printre cele mai importante sarcini ale Organizației, trei ar putea fi implementate prin mijloacele de acțiune ale conducerii: cooperarea și coordonarea dintre Statele Unite și organizațiile regionale; extinderea puterilor de inițiative și cercetare ale Secretarului General și Consiliului de Securitate; și întărirea eficienței operațiunilor Statelor Unite în menținerea păcii. Cu privire la organizațiile regionale, el crede că ar trebui să se implice sistematic în acțiunile Consiliului de Securitate. Consideră că, în ceea ce a privit rezoluțiile privind crizele din Iugoslavia, Consiliul s-a referit, continuu, doar la intervențiile comunității europene.

Prim-ministrul consideră că Secretarul General ar trebui ”să inventeze” noi tipuri de diplomație; că ar trebui să-și asume noi riscuri pentru a face față acestor noi provocări cum ar fi terorismul, revenirea războaielor civile, apariția conflictelor internaționale legate de violarea drepturilor omului. Referitor la operațiunile de menținere a păcii, el a accentuat nevoia de a garanta imediat disponibilitatea fondurilor din momentul în care Consiliul a decis lansarea operațiunii de menținerii păcii. Privind acest aspect, țara sa a propus crearea unor reserve bugetare și are o considerație favorabilă referitoare la detașarea trupelor și observatorilor ale Statelor Unite pentru a face posibile implementările între operațiunile de menținere a păcii.

Premierul Japoniei a remarcat trei probleme majore cu care se confruntă Statele Unite ca să răspundă așteptărilor pentru rolul pe care îl joacă în viitor pentru realizarea și menținerea păcii. Aceste probleme erau, din punctul lui de vedere următoarele: cum ar putea reglementa Organizația schimbările epocii care au loc; cum eficacitatea sa de menținere a păcii și eforturile sale de restabilire a păcii ar putea fi îmbunătățite; și cum ar putea asigura o bază financiară care să suporte aceste eforturi. Referitor la prima problemă, el a subliniat nevoia Statelor Unite să se implice chiar ele în timp ce se adaptează la schimbarea lumii.

Mai mult, de când Consiliul de Securitate a fost centrul eforturilor Organizației de menținere a păcii internaționale și securității, ceea ce ar trebui să se ia în considerare ar fi modurile de reglementare ale funcționării sale, compoziția și alte aspecte care să o facă să fie mai contemplativă referitor la noua eră. Premierul a împărtășit parerea celorlalți referitoare la activitățile de menținere a păcii. El a accentuat nevoia de întărire a funcțiilor Statelor Unite în zona de prevenire a conflictelor. A fost important, în opinia sa, ca Secretarului General, care a jucat un rol important în eforturile de mediere și bune servicii ale Statelor Unite, să i se ofere suficiente informații referitoare la tensiunile care ar fi putut să se treansforme în conflicte internaționale. A atras atenția în ceea ce privește adoptarea, de către Adunarea Generală în decembrie 1991, a declarației ”On Fact-Finding” de către Statele Unite pe teritoriul de menținere a păcii și securității internaționale. A mai adăugat faptul că Statele Unite au jucat un rol important pe frontul de control al armelor și dezarmării. Referitor la acest lucru, a accentuat nevoia de prevenire a armelor de distrugere în masă; nevoia de a încheia o convenție a armelor chimicale și nevoia de a lucra împreună pentru implementarea, fără probleme, a Registrului Statelor Unite de Arme Convenționale.

Prim-ministrul Ungariei a remarcat că experiența drastică din trecut ar trebui să încurajeze statele membre de a sfătui Statele Unite să nu abandoneze oamenii care se luptă singuri pentru autonomie, ci să facă imposibilul de a asista la o dezvoltare liberă și democratică și să exercite drepturile omului în fiecare țară. Ca și membru al Consiliului, Ungaria și-ar dori să se asigure că noua filozofie de diplomație preventivă, restabilire a păcii și menținere a păcii a fost înțeleasă în măsurile sale efective și concrete. Limitarea armelor și numărului de trupe a unui stat agresor sau a unei armate agresive în afara controlului politic, ar trebui, în opinia sa, să reprezinte o nouă și importantă dimensiune a activităților Consiliului de Securitate. El a remarcat că viitorul noilor state independente din Balcani și din fosta Uniune Sovietică, depinde de succesul sau insuccesul acestei încercări.

În concluzie, Consiliul de Securitate este un organ al ONU foarte important iar toții membrii ONU au un cuvânt de spus referitor la problemele cu care se confruntă țara lor sau celelalte state membre. Deciziile importante se iau tot în cadrul reuniunilor unde participă șefi de state și guverne.

ROLUL ONU ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII INDIVIDUALE ȘI COLECTIVE

Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată și adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocație universală în acest domeniu și stabilește o concepție unitară a comunității internaționale despre drepturile și libertățile omului, deschizând calea spre un sistem de protecție internațională a drepturilor omului. După 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 60 de convenții și declarații prin care s-a avut în vedere și instituirea unor mecanisme specifice de protecție a acestor drepturi.

După cum enunță prima propoziție a Declarației Universale a Drepturilor Omului, respectarea drepturilor omului și a demnității umane reprezintă „fundamentul libertății, justiției și păcii în lume” și a fost proclamată ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile” în ceea ce privește respectul față de drepturile omului.

Declarația a reprezentat primul instrument juridic care a fixat normele pentru promovarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, stabilind ca toți oamenii, indiferent de "rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau oricare alte împrejurări", beneficiază în mod egal de drepturile și libertățile stipulate în declarație (articolul 2). Articolele 3, 5, 12, 14, 22 și 25 se referă în mod explicit la protecția socială și securitatea individuală de care fiecare individ are dreptul să beneficieze: "orice persoană, în calitate de membru al societății, are dreptul la securitate socială"(articolul 22). Un aspect important al dimensiunii securității, este acela că accentul în ceea ce privește protecția începe să fie din ce în ce mai mult plasată pe individ, ca bază a securității statului prin asigurarea securității cetățeanului și nu se mai pot invoca rațiuni de securitate ale statului în detrimentul individului și al drepturilor sale fundamentale. Această stare se regăsește în documentele și tratatele internaționale oficiale.

Raportul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare subliniază șapte dimensiuni ale securității umane: securitatea economică, securitatea hranei, securitatea sănătății, securitatea de mediu, securitatea personală, securitatea comunitară și securitatea politică, și identifică șase principale amenințări la adresa securității umane: creșterea necontrolată apopulației, disparități în oportunitățile economice, presiunile migrației, degradarea mediului, traficul de droguri, și terorismul internațional (ONU 1994: 24-25). În anul 1997, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare a revizuit conceptul de securitate umană, realizând distincția între nivelul scăzut al veniturilor, care înseamnă venituri sub un dolar american pe zi, și sărăcia umană, care se referă la probleme precum speranța de viață, alfabetizarea etc.

Securitatea umană este o condiție sine qua non a dezvoltării durabile, și devine un obiectiv al acesteia. Lipsa securității umane are consecințe adverse asupra creșterii economice sau sărăciei, și prin urmare asupra dezvoltării durabile. Pe de altă parte, lipsa dezvoltării durabile sau o dezvoltare inegală (ce implică inegalități orizontale evidente), reprezintă cauze importante ale conflictelor. La Conferința Națiunilor Unite despre Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, dezvoltarea durabilă a fost concepută în viziunea concilierii dintre economie și mediul înconjurător pe o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman, nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pentru întreaga planetă și pentru un viitor îndelungat.

O bună parte dintre amenințările la adresa securității umane în etapa post-conflict își găsesc soluția nu în politicile de putere sau în forța armelor, ci în dezvoltarea durabilă. Printre acestea, enumerăm: sărăcia cronică; accentuarea diferențelor sociale; accesul inegal la resurse sau hrană sau dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; standarde scăzute de viață; tendințe negative persistente în plan demografic și migrația masivă; infrastructură slab protejată și insuficient protejată; problemele de mediu (poluarea excesivă, defrișări masive); starea precară și eficiența redusă a sistemului de asigurare a sănătății populației; angajarea insuficientă a societății civile în dezbaterea și soluționarea problemelor de securitate; lipsa respectului pentru demnitatea umană și identitatea culturală sau religioasă.

Toate aceste amenințări pun în pericol nu doar valorile și interesele unei națiuni, ci și securitatea umană a cetățenilor și a comunităților. Prin urmare, este important ca ele să fie preîntâmpinate (și nu doar contracarate) printr-o atitudine pro-activă și acțiuni concertate din partea tuturor instituțiilor statale, precum și a organizațiilor nonguvernamentale și a comunităților locale.

În vederea respectării drepturilor omului, ONU a instituit diverse comisii, sub-comisii și comitete. În acest sens există și un Comitet pentru Drepturile Copilului sau un Comitet cu îndatorirea de a împiedica discriminarea femeilor. În cazul comiterii unor fapte care încalcă drepturile omului există și posibilitatea trimiterii în judecată. În cazul unor persoane individuale, acestea vor fi trimise în fața unor tribunale pentru criminali de război. Dacă faptele sunt comise de către state, organul care se ocupă cu rezolvarea conflictelor este Tribunalul Internațional de la Haga. Deoarece în cadrul ONU există foarte multe instituții care se ocupă cu drepturile omului, în 1993 a fost introdusă funcția de Înalt Comisar pentru Drepturile Omului. Responsabilitatea sa este de a coordona activitățile instituțiilor ONU și, în plus, să convingă cât mai multe persoane și state de importanța și de utilitatea drepturilor omului.

În probleme ce privesc drepturile omului, ONU a înregistrat, începând cu cel de-al doilea război mondial, succese atât de mari, încât mulți oameni cred că acestea sunt de la sine înțelese. Atunci când se află despre încălcări ale drepturilor omului, de tortură și de opresiune, ne gândim imediat la lumea a treia sau la dictaturi îndepărtate. Dar actele de încălcare a drepturilor omului nu se petrec numai pe anumite continente sau în anumite sisteme politice, forme sociale sau religii. Practic în fiecare țară din lume are loc anual câte o astfel de faptă reprobabilă.

Termenul de violare a drepturilor omului nu este decât o expresie pentru cea mai mare crimă pe care o poate comite un stat în detrimentul cetățenilor săi. Actele de încălcare a drepturilor omului sunt crime comise la însărcinarea, cu acceptul sau tolerate de anumite guverne, periclitând pacea din interiorul și din exteriorul statelor. Există însă un instrument potrivit în vederea controlării monopolului puterilor din stat prin separația acestora în legislativ, executiv și juridic precum și prin organizarea periodică a unor alegeri generale cu vot secret. Dictaturile, din păcate, nu cunosc acest instrument și astfel încălcă drepturile omului iar acest lucru reprezentă o amenințare generală la pacea planetei.

NIVELUL SISTEMIC ȘI DE ANALIZĂ ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

În domeniul relațiilor internaționale, discuția privind nivelurile de analiză a apărut pentru prima dată în 1959 odată cu publicarea de către Kenneth N. Waltz a cărții ”Omul, statul și războiul”. Termenul de niveluri a fost menționat explici de către Waltz, care i-a preferat o altă etichetă aceea de ”imagini”, pentru a reprezenta diverse categorii de factori care determină războiul. Expresia de niveluri de analiză a fost consacrată în 1961 într-un articol publicat de David J. Singer, care afirma că diversele concluzii asupra cauzelor războiului apar din distincții analitice necesare între explicații ale evenimentelor internaționale construite unele la nivelul statului, altele la cel al sistemului în ansamblul său.

Nivelurile de analiză rămân subiectul unor controverse însă aceste ar putea fi explicate prin prisma celor doi, Waltz și Singer. Primul, Waltz se referă la categorii de factori explicativi ai evenimentelor internaționale pe când Singer face referire preponderent la diverse tipuri de entități sociale ca subiecte ale unor descrieri, explicații sau previziuni. Pornind de la această distincție, literatura de specialitate a relațiilor internaționale descoperă două concepții (funcții) ale conceptului nivel de analiză: identificarea, izolarea și analiza unei entități (Singer) și localizarea sursei explicației unui eveniment, fenomen sau proces (Waltz). Altfel spus, nivelurile de analiză sunt următoarele: nivelul individual (actorii politici); nivelul statal (intern, național) și nivelul sistemic (internațional, global).

Nivelul statal de analiză din cadrul relațiilor internaționale dorește să îndrepte explicațiile evenimentelor internaționale având ca orientare direcția interior – exterior; deoarece structura și procesele politice, economice și sociale din interiorul statelor constituie cauza evenimentelor internaționale. Principalele variabile independente de la acest nivel sunt: tipul de regim (democratic sau nedemocratic), structura și activitățile economice (economie liberă de piață sau centralizată, tipul de producție internă), populația (omogenă sau fragmentată etnic, religios, cultural), resursele și caracteristicile societății (istorie, tradiții), toate participând la determinarea în mod direct a comportamentului internațional al statului.

Nivelul sistemic de analiză (internațional, global) reprezintă sistemul internațional și susține drept variabile independente structura sistemului, dinamica și instituționalizarea sa. Nivelul sistemic conduce observația și explicația în direcția din exterior către interior, în sensul în care (formulată de Waltz), ”statele nu acționează, ci reacționeză” la presiunile sistemului. Sistemul este caracterizat de structuri, reguli și principii care constrâng statele să se comporte într-un anumit mod pe plan internațional, indiferent de factori care țin de oameni sau de specificul intern al fiecărui stat. Cauza care determină comportamentul statelor, cauzalitatea inversă (interior spre exterior) este chiar sistemul internațional. Pentru neorealiști, structura sistemului devine esențială în vederea înțelegerii relațiilor internaționale. Aceasta se definește, în opinia lui Kenneth N. Waltz, prin trei elemente:

principiul ordonator – ierarhie sau anarhie;

diferențierea funcțională a unităților – inexistentă în sistemul internațional, statele îndeplinind aceleași funcții de reprezentare a populației în forurile internaționale, de organizare a propriei apărări și de asigurare a supraviețuirii economice a acestora;

distribuția capabilităților între unități – ca indicator al puterii fiecărui stat.

Sunt aduse, de asemenea, și observații critice cu privire la asemănarea primelor două niveluri de analiză (individual și statal) și al treilea nivel de analiză (sistemic). Prima dintre ele și foarte importantă la adresa nivelului sistemic de analiză se referă la caracterul pe cât de general, pe atât de simplu al explicațiilor oferite de acest nivel de analiză. Kennetth N. Waltz a recomandat utilizarea unor analize integrate prin combinarea nivelurilor de analiză statal și sistemic. Ulterior, mulți autori au susținut faptul că analiza, la nivel sistemic, furnizează explicații generale și profunde, analiza la nivel statal de analiză ilustrează cauze intermediare, iar nivelul individual de analiză evidențiază cauze imediate ale proceselor și ale evenimentelor internaționale.

CAPITOLUL 2: ONU-MODEL DE INTERVENȚIE ȘI ACȚIUNE

Acest capitol se referă la intervențiile pe care le-a avut sau le mai are ONU în țările din Africa Subsahariană. După cum bine știm, aceste state au mare nevoie de întreaga comunitate europeană, de ONG-urile care se ocupă de respectarea drepturilor omului, de alimentație, de sănătate, de stabilirea păcii, de menținerea unui echilibru între cetățenii acestor țări. Organizația a avut intervenții încoronate cu suces, dar și intervenții soldate cu eșecuri.

După cum am mai menționat, sarcinile principale ale ONU sunt menținerea păcii, protecția drepturilor omului, dezvoltarea economică și socială și să fie un centru pentru armonizarea acțiunilor tuturor statelor. De-a lungul istoriei, organizația a avut de înfruntat unele crize serioase în ceea ce privea îndeplinirea misiunii sale primordiale de asigurare a păcii. Am mai văzut și că Națiunile Unite a devenit încă din anii 60 cel mai important forum de rezolvare a conflictului nord-sud, dar că progresele înregistrate la decongestionarea conflictelor dintre țările industrializate și cele în curs de dezvoltare nu au fost decât modeste.

ONU "a devenit dintr-o organizație, al cărei scop era în primul rând declanșarea războiului ca mijloc politic, …un forum global, în care se discută toate problemele importante mondiale și în care acestea sunt, parțial, duse mai aproape de soluționare. În politica internațională domnește… consensul asupra faptului că Națiunile Unite trebuie reformate, pentru că structurile și procedurile acestei organizații nu mai corespund realităților politicii mondiale ale secolului XXI. Totodată, se cere ca Organizația Națiunilor Unite să umple un gol politic în această lume globalizată, iar acest paradox între posibilitățile reale și așteptările exagerate produce un climat de suprasolicitare, având deseori ca rezultat o evaluare nedreaptă a activităților importante întreprinse de Națiunile Unite”. Cele mai multe intervenții pe care le-a avut ONU, și cu siguranță o sa le mai aibă, au fost cele din Africa Subsahariană.

La sfârșitul mileniului doi, ONU are în curs circa 20 de operații de menținere a păcii. ONU a activat intens în sensul facilitării soluționării pașnice a diferendelor internaționale. În cei peste 60 de ani de activitate ONU a contribuit la negocierea a peste 180 de soluții pașnice care au pus capăt unor pericole reale de război sau chiar a unor conflicte deschise. Organizația internațională a fost prezentă în rezolvarea unor evenimente precum criza rachetelor din Cuba, războiul irakiano-iranian, retragerea trupelor sovietice din Afganistan, războiul civil din Salvador, agresiunea Irakului împotriva Kuweitului etc.

În general, preocupările pentru atingerea obiectivelor în vederea menținerii păcii și securității internaționale sunt realizate de două dintre organele principale ale ONU: Adunarea Generală și Consiliul de Securitate. Adunarea Generală- este organul care studiază principiile de cooperare a statelor, chestiunile care pot constitui amenințări ale păcii, poate face recomandări cu privire la menținerea păcii. Adunarea Generală fiind organ de dezbatere nu adoptă măsuri practice. Un rol aparte îl are Consiliul de Securitate, competent să adopte măsuri necesare asupra celor vinovați. Consiliul de Securitate ia măsuri care se pot aplica cu forța. El poate trimite misiuni de observare și comisii de anchetă care pot întocmi o serie de rapoarte.

2.1. UNIUNEA AFRICANĂ

Odată cu înființarea la 21-25 mai 1963 a Organizației Unității Africane (OAU), s-a creat cea mai puternică structură de pace pe continental african. Principalele direcții de acțiune ale OAU vizau întărirea unității și solidarității statelor africane și malgașe; coordonarea și intensificarea cooperării și a eforturilor pentru a oferi popoarelor Africii condiții mai bune de existență, de garantare a suveranității, independenței și integrității teritoriale. Lupta pentru înlăturarea tuturor formelor de colonialism din Africa, anima toate cele 30 de state fondatoare. Conflicte teritoriale, etnice și religioase latente sau în emergență, care au tulburat frecvent starea de securitate a continentului existau.

Misiunea OAU a fost recurgerea la mijloace pașnice în soluționarea problemelor litigioase interstatale. În acest scop, din structura instituțională a organizației, făcea parte Comisia de mediere, conciliere și arbitraj. Comisia era format din 21 de membri aleși de Adunarea șefilor de state, pentru un mandat de 5 ani. Sistemul de reglementare pașnică a diferendelor dintre statele membre ale OAU se baza pe o selectare a procedurilor manifestând preferință pentru mijloacele diplomatice, excluzând justiția internațională. Preferința statelor africane a mers spre negocierile diplomatice desfășurate în cadrul unor Comisii ad-hoc, alcătuite din șefii de state neimplicate în diferende. Pe linia acestei preocupări se înregistrează contribuțiile pozitive ale OAU în aplanarea unor conflicte de frontieră precum cele dintre Algeria și Maroc, a unor litigii teritoriale dintre Somalia și Etiopia sau dintre Somalia și Kenya. După reorganizarea realizată în anul 2002 sub forma Uniunii Africane au apărut alte structure și instituții. Comisia de mediere, conciliere și arbitraj dispărând și înlocuită de Consiliul pentru Pace și Securitate, care a fost înființat cu ocazia Summitului de la Lusaka, în 2001. Consiliul are în componență 15 membri, responsabili cu monitorizarea și intervenția în conflicte, având la dispoziție Forțele Africane, un corp de armată multinațional. Această instituție este similară cu Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite.

2.2. LIGA ARABĂ

Înființarea Ligii Arabe, ca organism de cooperare și apărare a intereselor statelor membre, a avut loc în cadrul Conferinței statelor arabe de la Cairo din 1945, la care au luat parte Egiptul, Siria, Libanul, Irakul, Arabia Saudită și Yemenul. Liga se compune din state arabe independente care se pronunță și acționează pentru realizarea scopurilor și principiilor convenite și pentru îndeplinirea obiectivelor stipulate în pact. Orice stat arab independent poate să devină membru al Ligii în baza procedurilor prevăzute în pact. Liga are ca scopuri principale să asigure relații mai strânse între statele membre și să coordoneze acțiunile lor politice în vederea unei colaborări intense între acestea, preocupându-se de toate problemele referitoare la statele arabe și intereselor lor. Totodată, această structură regională este marcată de preocuparea de apărare a intereselor comune a statelor membre împotriva oricăror acte de agresiune, pentru menținerea și consolidarea păcii.

Cel mai important organ al Ligii, care are cele mai largi atribute în soluționarea diferendelor și, implicit, în promovarea și menținerea unor relații pașnice în regiune, este Consiliul.Acesta este compus din reprezentanții statelor membre. Consiliul este conceput ca organ de analiză a tuturor problemelor Ligii și în general, a chestiunilor de interes major pentru țările arabe, luând decizii cu privire la modul de soluționare alor. În același timp, Consiliul are sarcina de a stabili modalitățile prin care Liga va colabora cu organizațiile internaționale pentru a asigura pacea și securitatea.

2.3. CAZURI DE SUCCES ALE ONU ÎN AFRICA SUBSAHARIANĂ

2.3.1. Intervențiile ONU în Somalia: ONUSOM I, UNITAF, ONUSOM II

Somalia există în prezent ca țară doar “de jure”, ea nu are capacitatea de a se organiza ca stat cu parlament, guvern și justiție.

ONUSOM I. Operatiunea Națiunilor Unite în Somalia I, a fost – după cum ne indică și numele – prima operațiune a ONU în Somalia, care acea ca scop asigurarea, facilitarea și securizarea ajutorului umanitar acordat de ONU în Somalia, precum și monitorizarea primei tentative coordonată de Națiunile Unite pentru încetarea conflictelor începute în 1991. Operațiunea a început în aprilie 1992 și a durat până când îndatoririle sale au fost asumate de UNITAF în mai 1993.

Odată cu începerea războiului civil în Somalia în anul 1991, Națiunile Unite și Uniunea Africană au luat decizia de a-i ajuta și a-i protejeza pe civili de conflictele extrem de violente generate de război. Mai mult de jumătate din populație suferea de foamete șisubnutriție , aceștia fiind în mare pericol de îmbolnăvire cu boli adiacente acestora, în special în zonele rurale. Alte un milion și jumatate de persoane erau expuse unui risc moderat de subnutriție. Trei sute de mii de oameni au murit în primele luni ale anului 1992 și alți aproximativ un milion au părăsit țara devenind refugiați.

ONU, a fost prezentă în Somalia, de fapt, încă de la începutul anului 1991, când a început conflictul propriu-zis, dar personalul Națiunilor Unite a trebuit evacuat de câteva ori, din cauza violențelor frecvente. O serie de rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU (733, 746) și o serie de vizite diplomatice ulterioare, au fost necesare pentru a impune încetarea provizorie, în cele din urmă, a ostilităților. Armistițiul a fost semnat în martie 1992, cu aproape o lună înainte de intervenția efectivă în teritoriu a ONU, între cele două facțiuni cheie ale conflictului. Aceste eforturi au fost întărite de sprijinul altor instituții internaționale cum ar fi Uniunea Africană, Liga Arabă și Conferința Organizațiilor Islamice.

Națiunile Unite, împreună cu suportul activ al tuturor liderilor clanurilor, a realizat necesitatea imediată, a unei forțe de menținere a păcii în zonă, pentru a putea obține încetarea focului și pentru a asista convoaiele umanitare, în colaborare cu organizațiile non-guvernamentale. La sfârșitul lunii aprilie a anului 1992, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 751. Aceasta a asigurat suportul legal și nu numai pentru trimiterea și stabilirea, în Somalia, a unei forțe de securitate ONU formată din 50 de trupe care să monitorizeze încetarea focului. Acest detașament de trupe a existat, în regiune, cu acordul prin consens al părților implicate în conflict. De asemenea, rezoluția a permis extinderea forței de securitate cu un număr mare de trupe, în jur de 500 de trupe. Primul grup de observatori ai conflictului au ajuns în Mogadishu la începutul lunii iulie a anului 1992.

Ineficiența ONUSOM I. Eforturilor Națiunilor Unite de pe întregul teritoriu al Somaliei, de a menține pacea și de a opri conflictul au fost inutile. Practic acordul de încetare a focului a fost ignorat iar luptele au continuat și chiar au cunoscut o intensificare a lor, punând securitatea operațiunilor și a membrilor ONU în posibil risc. Negocierile cu președintele Ali Mahdi Muhammad, ce avea să demisioneze, și cu lorzii războiului – liderii clanurilor – s-au dovedit imposibile. În august 1992, Consiliul de Securitate a replicat prin trimiterea altor 3.000 de trupe în regiune penru a proteja operațiunile umanitare, dar aceste trupe au fost trimise doar pe hârtie pentru că ele practic, nu aveau să mai ajungă în Somalia. Astfel, la finele anului 1992, situația a continuat să se înrăutățească; clanurile au început să se dividă în clanuri mai mici pentru ca mai apoi și acelea să se împartă în clanuri și mai mici, făcând imposibilă lupta împotriva lor.

Înțelegerile care se făceau cu un clan, în ceea ce privește distribuirea alimentelor și ajutoarelor, deveneau inutile când acestea trebuiau transportate prin teritoriul altui clan sau când acel clan se “spărgea” în alte subdiviziuni. Tot ce se întampla în Somalia era îndreptat împotriva forțelor de menținere a păcii, vapoarele cu mancare erau atacate și deturnate din drumul lor, avioanele cargo erau doborate, amenințările și răpirile erau la ordinea zilei (cum de fapt este și în prezent). La sfârșitul lui 1992, generalul Mohamed Farrah Aidid devenise suficient de influent și puternic pentru a putea sfida Consiliul de Securitate ONU, în acest fel, el a cerut retragerea forțelor de menținere a păcii declarând că se vor lua măsuri ostile împotriva a tot ceea ce se considera că reprezintă și simbolizează ONU.

Tranziția către UNITAF și mai apoi către ONUSOM II. În noiembrie 1992, SUA s-a oferit să întemeieze o forță multinațională sub conducerea proprie, pentru a putea garanta siguranța operațiunilor umanitare. Această ofertă a fost acceptată de Consiliul de Securitate – sub numele de Unified Task Force UNITAF – și a fost autorizată să utilizeze “toate mijloacele necesare” pentru a asigura protecția misiunilor de menținere a păcii.

Pe întreaga existență a operațiunii ONUSOM I, au luat parte la aceasta și 54 de observatori militari și 893 de personal militar ai comunității internaționale și locale. Au exista 6 pierderi de vieți omenești iar națiunile care au contribuit au fost: Australia, Austria, Banglades, Belgia, Canada, Cehia, Egipt, Fiji, Finland, Indonezia, Iordania, Maroc, Noua Zeelandă, Norvegia, Pakistan și Zimbabue. UNITAF – având numele de cod “Operation Restore Hope” – a operat între 5 decembrie 1992 și 4 mai 1993 și a fost, oficial, considerată un succes. Eșecul ONUSOM I, datorat în mare parte rivalităților violente dintre numeroasele clanuri somaleze și de accea ONU nu a putut să-și pună în valoare adevaratul său potențial. Până la sfârșitul anului 1992, situația a continuat să se înrăutațească.

Secretarul General ONU al vremii repective, Boutros Boutros-Ghali a prezentat câteva variante de soluționare în fața Consiliului de Securitate. El a recomandat varianta desfășurării de forțe ca fiind soluția cea mai bună pentru a intimida clanurile și în cele din urma de aplana conflictul definitiv. Articolul 7 al Cartei Națiunilor Unite permite acțiuni militare în forță, în aer, pe mare cât și pe uscat atunci când ar putea fi necesare în vederea menținerii și restaurării păcii și securității internaționale. Astfel, el a recomandat ca o masivă forță de intervenție să fie constituită sub comanda statelor member numai cu autorizația dată de Consiliul de Securitate. Scopul acesteia fiind pregătirea și netezirea drumului către întoarcerea la misiunea inițială de restabilire a păcii.

Astfel că pe data de 3 Decembrie 1992, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 794 ce autoriza: "all necessary means to establish as soon as possible a secure environment for humanitarian relief operations in Somalia". Imediat după adoptarea Rezoluției, Națiunile Unite au trimis un semnificativ număr de trupe în Somalia, fără să se fi comandat. Rezoluția 794 menționa faptul că “oferta făcută de un stat membru, descrisă în scrisoarea Secretarului General adresată Consiliului, în data de 29 Noiembrie 1992 (S/24868), cu privire la începerea unei operațiuni care să creeze un mediu securizat" în Somalia. În cele din urmă Consiliul a acceptat generoasa ofertă a SUA, George H.W. Bush a inițiat “Operațiunea Restore Hope” în 4 Decembrie a aceluiași an, 1992, în care SUA își vor asuma comanda. Primele elemente UNITAF au aterizat pe plajele Somaliei în 9 Decembrie 1992 generând un adevarat circ media internațional. Marea majoritate a personalului UNITAF a fost asigurat de SUA cu 25.000 de oameni din totalul de 37.000, alte țări care au contribuit au fost: Australia, Banglades, Belgia, Botswana, Canada, Egipt, Franța, Germania, Grecia, India, Irlanda, Italia, Kuweit, Maroc, Noua Zeelandă, Nigeria, Norvegia, Pakistan, Arabia Saudită, Spania, Suedia, Tunisia, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Regatul Unit și Zimbabue.

Imediat după ce a început operațiunea, anumite facțiuni somaleze s-au reîntors la masa negocierilor, cu scopul de a încheia razboiul civil; acest efort a rămas cunoscut sub numele de “Conferința Reconcilierii Naționale în Somalia” (Conference on National Reconciliation in Somalia). În Martie 1993, Consiliul ONU a ratificat Rezoluția 814 care a marcat transferul de putere de la UNITAF la ONUSOM II, o forță strict umanitară ce avea sa fie condusă de Națiunile Unite. A doua zi, după adoptarea acestei rezoluții a rezultat semnarea Acordului Addis Ababa, care, însă, nu a fost respectat nici macar o zi, violențele continuând imediat după semnarea acestuia.

Cum mandatul UNITAF era acela de a proteja livrările de alimente și alte ajutoare umanitare, operațiunea a fost considerata și catalogată ca un success, Secretarul General ONU declarând că trupele “au avut un impact pozitiv asupra securității și asupra livrării efective de ajutoare umanitare din – și în – Somalia” . ONUSOM II a preluat oficial comanda în Mai 1993, Operațiunea “Continue Hope” oferind ajutor și suport; peste 60 de avioane de luptă și aproximativ un numar de 1.000 de persoane au operat în Somalia între 1992 si 1994.

2.3.2. Operațiunea Artemis-exemplu de cooperare ONU-UE

În vara lui 2003, UE conducea prima sa operațiune militară autonomă în partea de N-E a RD Congo, Ituri. Aceasta s-a desfășurat la solicitarea și sub mandatul ONU și reprezentat o întărire temporară a operațiunii ONU, MONUC – Ituri Task Force. Această misiune, care a fost lansată în iunie 2003 și s-a încheiat în septembrie, a avut drept națiune cadru Franța, țara care a pus la dispoziție și structurile de comandă operațională și comandamentul forței. Nivelul forței a fost de 2000 de militari (cea mai mare parte, de 1700, au fost militarii francezi). Însă la misiune au contribuit și alte state membre UE, dar și state terțe ( Brazilia, Canada și Africa de Sud).

Activitățile UE și ONU au fost strâns legate în fazele planificării și desfășurării operațiunii. Operațiunea Artemis, oficial numită IEMF, a fost official stabilită prin Rezoluția Consiliului de Securitate ONU nr. 1484/30 mai 2003 și de Consiliul pentru Acțiuni Întrunite a UE din 5 iunie 2003. Rezoluția Consiliului de Securitate a fost adoptată în baza cap VII a Cartei ONU și a autorizat participarea statelor membre în această operațiune “pentru a lua toate măsurile necesare pentru a-i îndeplini mandatul”. Consiliul de Securitate a creat oficial această forță, dar a subcontractat implementarea ei UE, fără nici o subordonare între cele două instituții. Consiliul de Securitate ONU a cerut Conducerii Forței să raporteze regulat Consiliului, prin intermediul Secretarului General, despre implementarea mandatului. Artemis a fost plasată sub controlul politic și conducerea strategic a PSC- Comitetul Politic și de Securitate al ONU, având Franța ca națiune cadru și jucând rolul principal în planificarea și conducerea operațiunii. 

Odată începută operațiunea Artemis, cooperarea cu MONUC s-a dovedit a fi mulțumitoare. Desfășurarea primelor elemente ale grupării de forțe ONU – Ituri la mijlocul lui august 2003 a condus, de asemenea, la concluzia unei bune cooperări între cele două forțe. Cel mai important lucru a fost cooperarea UE cu Secretariatul ONU (și cu Bangladesh-ul, ca principalul contributor la Ituri Task Force) pentru a se asigura că MONUC putea prelua misiunea așa cum rămăsese stabilit, în 2003, s-a dovedit a fi un succes. În cazul RD Congo, cererea de resubordonare a fost respinsă de către statele europene, deoarece s-a pus sub semnul întrebării credibilitatea MONUC.  Însă, în contextual relațiilor UE-ONU, atitudinea europenilor a arătat că UE și statele membre sunt dispuse să intervină într-o operațiune autonomă, dar nu vor sprijini o operațiune condusă de ONU. În adresa înaintată Consiliului de Securitate ONU, Javier Solana a accentuat că pentru întărirea MONUC “ar trebui să existe un mandat și reguli de angajare similar cu cele ale forței UE, care a acționat în baza capitolului VII a Cartei ONU”.

UE a rămas prezentă în RD Congo printr-o serie de inițiative privind managementul crizelor civile: un program de sprijin adoptat în 2003, iar în decembrie 2004, misiunea de poliție EUPOL Kinshasa a fost creată. Mai târziu, ca urmare a îngrijorărilor privind cooperarea UE-ONU, ca răspuns la solicitarea ONU pentru întărirea MONUC, UE a decis să permită accesul la capabilitățile Centrului Satelitar propriu. Toate aceste măsuri, luate de UE pentru a spijini ONU în RD Congo au fost lăudate, fiind considerate o contribuție important la eforturile totale pentru managementul crizelor. Deși UE a dezamăgit când a refuzat să lăse la dispoziția ONU unele capacități militare după finalizarea misiunii Artemis, operațiunea pe ansamblu a fost bine primită și apreciată de ONU. Impactul pozitiv al operațiunii Artemis poate fi observat în Declarația Finală a Reuniunii, de la Londra, din 24 noiembrie 2003, stabilea obiectivul de a se putea răspunde unor solicitări ale ONU privind desfășurarea rapidă de trupe pentru stabilizarea situației până la sosirea sau întărirea forțelor de menținere a păcii ale Națiunilor Unite sau organizațiilor regionale care acționează sub mandatul comunității internaționale.

2.3.3. Sudan

Se știe faptul că întreaga populație a Sudanului trăiește într-o criză perpetuă: de la crearea statului modern, în 1956, după recunoașterea independenței față de Marea Britanie, și până în prezent, sudanezii se află într-un permanent război civil, punctat de fragile acorduri de încetare a focului. Conflictul își are originea în dominația economică, socială și politică pe care Nordul o exercită asupra Sudului, a cărui populație nu este nici musulmană și nici arabă. Principalele grupuri etnice sunt negrii (52%) și arabii (39%), iar în ceea ce privește orientarea religioasă, musulmanii sunniți reprezintă majoritatea (70%), în timp ce 25% din populație îmbrățișează credințe locale, iar 5% sunt creștini.

Urmare a unui puci organizat în 1989, conducerea țării este exercitată de un regim militar, condus de generalul Hassan Ahmed al-Beshir. Forul legislativ este dominat de Frontul Islamic Național. Principalul conflict intern este cel între nord și sud. Rebelii din sud sunt însă sprijiniți și de partide politice aflate în opoziție. Războiul civil, seceta și situația economică precară au determinat apariția unei grave crize umanitare: se apreciază că din 1983 au murit 2 milioane de oameni, iar alte 4 milioane sunt refugiați în interiorul și exteriorul țării (în Ciad, Uganda, Etiopia, Kenya, Republica Centrafricană și Republica Democrată (Congo). Această permeabilitatea a frontierelor determină deplasarea liberă a populației afectate de criză, dar și a milițiilor locale (Sudanul care acuză Eritreea de susținerea rebelilor sudanezi). Ca urmare a acestei situații comunitatea internațională nu a rămas indiferentă și a reacționat la situația din Sudan: ONU, UE și NATO s-au implicat în soluționarea conflictului și acordarea de asistență umanitară populației afectate. Se cunoaște, de altfel, faptul că ONU este prezent în Sudan de câteva decenii. Mandatul său este acela de a salva vieți și de a reduce suferința, asigurând servicii sociale de bază, sprijinind și consolidând capacitățile naționale. ONU a acționat în Sudan, prin operațiunea UNAMIS (UN Advance Mission in Sudan), constituită în urma Rezoluției 1547/11.06 2004 a Consiliului de Securitate ONU; această operațiune temporară a avut sarcina de a pregăti operațiuni ONU de mai mare anvergură, pe perioada dintre semnarea Acordului de Pace dintre Guvernul sudanez și SPLM (Mișcarea pentru Eliberarea Poporului Sudanez) și debutul operațiunii propriu-zise. Prin Rezoluția 1590 din 24 martie 2005, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite decidea înființarea unei Misiuni ONU în Sudan (transformarea UNAMIS în UNMIS), având ca obiective:

oferirea de sprijin în aplicarea Acordului Extins de Pace semnat la 9 ianuarie 2005 de guvernul sudanez și Mișcarea (Armata) de Eliberare Populară din Sudan

îndeplinirea unor funcții legate de asistența umanitară

protejarea și promovarea drepturilor Omului.

La 31 august 2006, Consiliul de Securitate (Rezoluția 1706) extindea mandatul UNMIS și în zona Drafur pentru a sprijini aplicarea imediată a prevederilor Acordului de Pace de la Darfur. ONU mai susține și crearea instituțiilor și mecanismelor de realizare a păcii. Pe teritoriul Sudanului există în prezent 11 agenții specializate ale ONU, dar activitatea lor este grav afectată de lipsa unei finanțări adecvate. Într-un comunicat difuzat la 15 august 2007, consilierul regional al UNWFP (United Nations World Food Program) declara că dispune doar de jumătate din bugetul necesar asigurării hranei pentru refugiați.În toată această perioadă, guvernul sudanez s-a opus categoric desfășurării unei operațiuni de menținerea păcii în Darfur, sub mandatul ONU, deși rezoluția Consiliuluide Securitate ONU din 16 mai 2006 prevedea întărirea misiunii AU în Darfur în vederea desfășurării ulterioare a unei misiuni ONU.

Guvernele Rusiei și Chinei, care au mari interese economice în Sudan (în 2006, China importa între 7 și peste 10% din necesarul său de petrol de aici) sunt marii oponenți ai desfășurării unei operațiuni ONU, UE și NATO, spre deosebire de ONU, sunt implicate în principal în acordarea de asistență AU (African Union), în demersul de stabilizare a situației din Darfur. Cele două organizații, UE cât și NATO au decis să nu se implice direct în teren, ci doar să sprijine acțiunile AU. Aceasta are în derulare operațiunea AMIS II (African Union Mission în Sudan), cu cele două componente ale sale: militară și de poliție. Poziția de pe care acționează UE și NATO este una prudentă, cele două organizații optând pentru un sprijin din exterior, pentru că nu au vrut să fie percepute forțe de ocupație sau colonizatoare.

UE și statele membre au început să lucreze cu AU din ianuarie 2004, prin acordarea de asistență financiară, personal calificat, sprijin politic pentru procesul de negociere de la Abuja și Comisia de încetare a focului. În același timp, succesiv, UE a susținut atât financiar cât și ethnic planificarea și executarea AMIS I și AMIS II. Cine s- a implicat în soluționarea crizei începând cu 1 iulie 2005, a fost NATO. Mandatul NATO este acela de a asigura transport aerian strategic pentru trupele de menținere a păcii ale UA și de a pregăti forțele AU în coordonarea unui stat major multinațional. Toate aceste demersuri ale comunității internaționale sunt, bineînțeles, de apreciat, dar ele nu au adus nici la încetarea conflictelor între guvern și rebeli sau între milițiile locale, nici la soluționarea crizei refugiaților. Foametea și bolile continuă și astâzi să facă victime în rândul populației sudaneze. Situația din teren s-a mai îmbunătățit, dar încă nu s-a ajuns la o normalitate. Intențiile organizațiilor internaționale implicate în Sudan sunt orientate către soluționarea conflictelor interne și acordarea de asistență populației, însă mecanismele și maniera prin care se acționează nu sunt tocmai cele mai rapide.

De asemenea, fondurile alocate sunt adesea insuficiente, iar mijloacele puse la dispoziție nu sunt cele mai adecvate. Astfel, pentru rotația trupelor în teren statele membre UE au pus la dispoziție 4 aeronave: 2 C212 și 2 AN2. Ambele sunt de mici dimensiuni, iar cel de-al doilea tip este folosit încă în unele state din fostul bloc communist pentru ierbicidare. Atenția comunității internaționale este îndreptată mai ales spre lupta împotriva terorismului, Irak sau Afganistan, și mai puțin către soluționarea crizelor umanitare.

De altfel, implicarea simultană a ONU, UE și NATO în Africa reprezintă o premieră. Intervenția comunității internaționale este una de asistență a organizațiilor locale și regionale. Pacificarea regiunii și stabilizarea situației ar fi fost mai rapid realizate printr-o acțiune în forță, urmată de trimiterea în teren a unor trupe internaționale de menținere a păcii. Reîntoarcerea refugiațiilor și integrarea lor s-a fi realiza mult mai ușor. Ca urmare a dificultăților întâmpinate de către forța de menținere a păcii a Uniunii Africane în Sudan (AMIS II), a crizei financiare a AMIS și situației aproape scăpate de sub control din zona Darfur, guvernul a fost de acord pentru constituirea unei operațiuni hibride ONU-UA. La solicitarea UA, s-a adoptat rezoluția 1769/2007 a Consiliului de Securitate a ONU prin care se stipula preluarea mandatului AMIS de către Operațiunea comună ONU-AU de menținere a păcii în Darfur – UNAMID, începând cu 31 decembrie 2007.

Conflictul intern din Sudan și drama populației sunt foarte cunoscute și deși comunitatea internațională este prezentă în teren de ceva timp, rezultatele sunt încă modeste: continuă luptele armate între diferite miliții locale sau între forțele guvernamentale și rebeli, refugiații nu dispun de resurse minime pentru supraviețuire, foametea și bolile reprezintă încă un pericol pentru populație. Modalitățile de susținere a populației, de stimulare a a negocierilor între părțile aflate în conflict nu au determinat soluționarea rapidă și satisfăcătoare a conflictului.

2.4. CAZURI DE EȘEC ALE ACȚIUNILOR ONU ÎN AFRICA

2.4.1. Liberia

Războiul civil din Liberia a costat viața a 150.000 de oameni -majoritatea civili- și a dus la un colaps al legilor și ordinii țării. În timpul războiului, aproximativ 850.000 de refugiați au invadat țările vecine. Între 1989 și 1990, luptele dintre membrii guvernului și cei care faceau parte din opoziție, NPFL (the National Patriotic Front of Liberia), conduși de Charles Taylor, fost funcționar al guvernului, au determinat moartea a câtorva sute de oameni.

Încă de la începutul conflictului, organizația subregională, ECOWAS (the Economic Community of West African States) și-a asumat câteva inițiative pentru stabilirea păcii. ONU a sprijinit ECOWAS în eforturile sale de a pune capăt războiului civil. Aceste eforturi presupuneau stabilirea, în 1990, a forței ECOWAS, observatorul ECOMOG (the Military Observer Group). Consiliul de Securitate în 1992 a impus un embargo de arme în Liberia, iar Secretarul General a cerut ca un Reprezentant Special să asiste la discuțiile dintre ECOWAS și părțile aflate în conflict. În 1993, a luat naștere UNOMIL (United Nations Observer Mission In Liberia), ale cărui obiective erau să sprijine ECOMOG în implementarea păcii din Cotonou.

UNOMIL a fost prima misiune ONU de menținere a păcii în colaborare cu o altă misiune, care era deja stabilită de o altă organizație. Întârzierile de implementare a păcii și reînceperea luptei printre grupurile liberiene au făcut imposibil de realizat alegerile din Februarie/Martie 1994, cum erau stabilite. În lunile care au urmat, un număr de acorduri suplimentare de pace, care ameliorau și clarificau înțelegerea Cotonou, a fost negociat. ONU au observat, cu succes, mersul alegerilor din iulie, 1997. Charles Taylor a fost ales președinte. După învestitura sa, pe data de 2 august, 1997, președintele Taylor a format un nou guvern și a anunțat o politică de împăcare și unitate națională. Obiectivele UNOMIL au fost îndeplinite. În noiembrie, 1997, ONU a înființat UNOL (the United Nations Peace-building Support Office in Liberia), condus de un Reprezentant Special al Secretarului General.

Având tot spijinul Consiliului de Securitate, UNOL a facilitat promovarea reconcilierii naționale și o bună guvernare și a ajutat mobilizarea suportului internațional pentru implementarea programelor de reconstituire și dezvoltare. UNOL a lucrat pentru a îndeplini termeniilor de revizuire a mandatului, aprobat de Consiliul de Securitate pe 23 aprilie 2003. Sub termenii noului mandat și în continuarea sarcinilor sale inițiale, UNOL s-a concentrat să ajute guvernul liberian în probleme cum ar fi: drepturile omului, evoluția alegerilor, dezvoltarea unei strategii de pace în obiectivele politice, programe de asistență.

Cu toate acestea, eforturile UNOL de creare a păcii au fost împiedicate de incapacitatea guvernului și a lideriilor partidelor din opoziție în rezolvarea lor a diferențelor asupra problemelor guvernării. Între timp, promovarea reconcilierii naționale a fost subminată de abuzurile sistematice asupra drepturilor omului, de excluderea și hărțuielile oponenților politici și de absența unei reforme a sectorului de securitate. Aceste elemente au contribuit la reizbucnirea unui război civil în Liberia, îndemnând comunitatea internațională să solicite părților aflate în conflict să ajungă la o înțelegere.

Pe 8 iulie 2003, cum luptele dintre forțele guvernului și diferite grupuri s-au intensificat iar o tragedie umană avea să se întâmple, fostul Secretar General a solicitat o întâlnire cu reprezentantul ONU în Liberia, Jacques Paul Klein. Pe 29 iulie, fostul Secretar General a condus o operațiune multidimensională de menținere a păcii prin trimiterea unor trupe în Liberia. A decis totodată ca mandatul UNOL să se încheie. Situația în Liberia se agrava foarte repede. Pe data de 1 august 2003, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 1497 (2003), autorizând stabilirea forțelor multinaționale în Liberia. Partidele liberiene au cerut Organizației Națiunilor Unite să implementeze forțe armate așa cum este prezentat în cap. VII al Cartei ONU pentru a sprijini Guvernul Național de Tranziție al Liberiei și să asiste la implementarea unui acord. Situația securității țării s-a ameliorat, odată cu ECOWAS.

Fostul Secretar General a recomandat Consiliului, acționând după Cap. VII al Cartei ONU, să autorizeze implementarea operațiunii de menținerii a păcii cu trupe puternice de 15.000 de oameni, inclusive 250 observatori militari, 160 ofițeri, 875 de polițiști și, supliementar, 5 unități armate, fiecare având câte 120 de ofițeri. Tot Secretarul General a spus, că UNMIL va fi o operațiune multidimensională, compusă din componente care aparțin domeniilor: politică, forța militară, poliție, criminalistică, drepturilor omului, protecția copilului, dezarmament, reintegrare, informații publice. Această misiune va include un mecanism pentru coordonarea activităților sale împreună cu comunitatea umanitară și de dezvoltare. UNMIL va coordona împreună cu ECOWAS și cu Uniunea Africană. Această operațiune va fi condusă de un Reprezentant Special al Secretarului General, care va avea întreaga autoritate asupra activitățiilor misiunii și asupra sistemului ONU în Liberia.

UNMIL a preluat obligațiile de menținere a păcii a forțelor ECOWAS pe data de 1 octombrie. Secretarul General al ONU a mulțumit ECOWAS pentru rolul său în menținerea unei securității stabile și totodată a mulțumit și tărilor care au contribuit la UNMIL, cum ar fi Benin, Gambia, Ghana, Guinea-Bissau, Mali, Nigeria, Senegal și Togo. Acesta și-a exprimat încrederea că UNMIL va mai putea ajuta, în diferite moduri, rezoluția conflictului din Liberia.

În vizita pe care ambasadorul Statelor Unite a făcut-o în Liberia, acesta afirma:” Este evident că Liberia a făcut progrese considerabile de când s-a încheiat războiul civil”.

În present, în urma raportului întocmit de către Secretarul General al Consiliului de Securitate, securitatea este destul de stabilă, dar fragilă, fiind datorată încurcăturilor civile sporadice, volatilității politice și instabilității granițelor. Au existat 26 de incidente de violență care au avut loc în îmbulzeli de la ultimul raport din 11 august 2011, inclusiv două atacuri asupra poliției.

Riscul enorm al stabilității țării se datorează numărului mare de șomeri, de oameni necalificați, de tinerii răniți, majoritatea dintre ei foști combatanți.

2.4.2. Sierra Leone

Conflictul din Sierra Leone datează din martie 1991 când combatanții RUF (Revolutionary United Front) au lansat un război în estul țării, lângă granița cu Liberia pentru a răsturna guvernul. Cu sprijinul ECOMOG (Military Observer Group), care aparținea ECOWAS, armata a încercat, prima oară să apere guvernul dar, în anul următor, chiar armata avea să dărâme guvernul. În ciuda schimbării puterii, RUF și-a continuat atacul. În februarie 1995, Secretarul General al ONU, împreună cu trimisul special, Berhanu Dinka (din Etiopia) au colaborat cu OAU (Organization of African Unity) și cu ECOWAS pentru stabilirea păcii.

Alegerile parlamentare și prezidențiale au avut loc în februarie 1996 și armata a abandonat din nou puterea în favoarea câștigătorului, Ahmed Tejan Kabbah. Conflictul a continuat. Trimisul special, Dinka a asistat la negocierile de pace, din noiembrie 1996 dintre govern și RUF, cunoscute ca și Acordul Abidjan. Acordul a fost rupt de altă forță militară în mai 1997 dar de data aceasta, armata s-a alăturat forțelor RUF formând o nouă organizație politică, o juntă. Președintele Kabbah și guvernul său au fost exilați în Guineea.

Un nou trimis special, Francis G. Okelo (Uganda) și alți reprezentanți ai comunității internaționale au încercat să convingă junta să demisionze. Consiliul de Securitate a impus un embargo de petrol și arme în octombrie 1997 și a autorizat ECOWAS să-și impună implementările folosind trupele ECOMOG. Pe data de 23 octombrie, Comisia celor Cinci a ECOWAS în Sierra Leone și o delegație a juntei au semnat un plan de pace, prin care se specifica, printre alte lucruri, monotorizarea ECOMOG a armistițiului, care dacă era aprobat de Consiliul de Securitate ONU, să fie asistată de observatori militari ONU.

Pe 5 noiembrie, președintele Kabbah și-a dat acceptul pentru acest acord și a declarat că guvernul va coopera cu ECOWAS, ECOMOG, ONU și cu UNHCR pentru îndeplinirea sarcinilor acestora. Însă în februarie 1998, ECOMOG, ca răspuns la atacul forțelor juntei, a lansat un atac militar ce a dus la un colaps al juntei și la expulzarea ei din Freetown. În momentul acela, Consiliul de Securitate a ridicat embargoul de petrol și arme.

Deși, în iunie 1998, Consiliul de Securitate au stabilit UNOMSIL (the United Nations Observer Mission in Sierra Leone) pentru o perioadă inițială de șase luni pentru a monotoriza dezarmarea combatanților și pentru a restabili securitatea forțelor naționale, luptele au continuat între alianțele rebele și chiar au pus stăpânire pe jumătate din țară. În timpul acestor lupte, au avut loc atrocități și violări ale drepturilor omului în rândul civililor iar membrii UNAMSIL au fost evacuați. Mai târziu, în aceiași lună, trupele ECOMOG au pus stăpânire pe capital și au instalat un nou guvern, însă mii de rebeli s-au ascuns în împrejurimi.

În august, Consiliul de Securitate al ONU au autorizat creșterea unui număr de observatori miliari la 210 iar în octombrie, UNAMSIL s-a stabilit cu o nouă misiune având 6000 de militari, printre care 260 observatori. Prin rezoluția 1289, Consiliul de Securitate a decis revizuirea mandatului UNAMSIL prin includerea unor sarcini suplimentare: extinderea militară la un maxim de 11, 100 miliari, printre care 260 observatori militari care își îndeplineau, deja, misiunea.

În ciuda tuturor acordurilor de pace, supraveghetorul Drepturilor Omului a raportat faptul că abuzurile au continuat până la sfarșitul anului 1999. Unii rebeli din Sierra Leone au sugerat faptul că vor respinge implementările forțelor ONU de menținere a păcii dacă vor fi autorizați să folosească forța pentru a dezarma facțiuni. Însă acest proces s-a realizat încet. De atunci, cum ONU a încercat să dezarmeze pe rebelii din zonele bogate în diamante pe care ei le controlau, forțele rebele și-au prelungit atacurile și a fost nevoie de intervenția mai multor trupe ONU.

La începutul lui iulie 2000, Consiliul de Securitate ONU a decis impunerea a 18 luni de interdicție a exporturilor de diamante din Sierra Leone, recunoscând faptul că acestea au ”alimentat” conflictul. Forțele RUF au extras diamantele și apoi le-au vândut pentru a-și achiziționa arme și pentru a comite alte atrocități, spre exemplu abuzurile asupra drepturilor omului. Aceste diamante au fost vândute în toată lumea, uneori necunosându-se valoarea acestora, alteori către companii de prelucrare a diamantelor. Pentru a evita acest lucru, Consiliul de Securitate a impus sancțiuni vecinilor țării care susțineau forțele RUF.

Situația actuală din Sierra Leone este încă îngrijorătoare, din mai multe puncte de vedere. Chiar dacă luptele rebelilor s-au mai liniștit, țara înfruntă probleme cum ar fi sărăcia, care poate fi o cauză a pământului arid, aproape cinci milioane de oameni trăiesc fără fructe, fără vegetale, (alune, orez), mutilări ale persoanelor (deși raportul medicilor afirmă faptul că acestea nu mai sunt în număr așa de mare deoarece rebelii au convins oamenii să rămână în zonele pe care aceștia le controlează). Potrivit UNHCR, Sierra Leone a înregistat mai mult de jumătate de milion de refugiați în acest deceniu.

2.4.3. Somalia

Pentru mulți americani, Somalia este văzută ca un simbol al eșecului ONU în menținerea păcii. Criticii sistemului ONU fac referire adesea la incapacitatea comunității internaționale de a răspunde rapid foametei din Somalia și masacrului de la începutul anilor 1990. Însă situația Somaliei este pe departe mult mai complexă. Somalia este în mare măsură, o societate omogenă: aproape 6 milioane de oameni impart aceiași limbă, religie și aceiași origine etnică.

Conflictele dintre elitele somaleze și milițiile rivale au izbucnit într-un mare război civil în 1998. Trei ani mai târziu, rușii au abandonat Etiopia datorită colapsului Uniunii Sovietice. Acești factori au dus la evacuarea lui Siad Barre în 1991. În ciuda represiunii și corupției regimului, Statele Unite l-au sprijinit Barre până la sfârșit. Apoi, după câțiva ani de stabilire a dependenței Somaliei asupra hranei importate, Statele Unite au dat înapoi. Cantitățile enorme de arme de foc militare ale sponsorilor din Somalia din timpul erei Războiului Rece au garantat, virtual, destabilizarea pe termen lung a țării.

Barre și Statele Unite au lăsat Somalia într-un mare impas, iar speranțele unei a doua independențe s-au spulberat. Baza țării, care era agricultura, a fost neglijată și erodată. O secetă cumplită a avut loc, iar hrana a devenit din ce în ce mai insuficientă. Cum situația foametei era din ce în ce mai gravă, haosul social dar și cel politic creșteau, iar milițiile s-au luptat pentru controlul hrănii, pe care o considerau o armă a puterii. Organizațiile internaționale, inclusiv Crucea Roșie, au cerut ajutorul global pentru această situație, însă puțin ajutor au primit pentru această strigare. Abia după ce CNN și altă instituții media au arătat imagini despre copiii somalezi înfometați, Washington și alți aliați au început un plan al unei misiuni de pace. În aprilie 1992, ONU a intervenit cu o autorizație pentru hrană către Somalia și pentru alte ajutoare. În timp ce situația înfometării s-a mai liniștit, eforturile ONU au fost supuse unor serioase provocări.

ONU nu a avut resurse suficiente și nici suport financiar și politic pentru această misiune unamitară. Operațiunea inițială a ONU a început în aprilie 1992 și a fost condusă de diplomatul Algerian Mohamed Skhnoun, care a încercat să implementeze o repartizare descentralizată și un plan de dezvoltare economică pentru a ajuta refacerea Somaliei, din punct de vedere social. Statele Unite și alți membri ai Consiliului de Securitate s-au opus abordării netradiționale fiind obligat să renunțe într-un final. Acesta a fost înlocuit, după o scurtă perioadă de un amiral American care a urmat politicile mult mai tradiționale pe care Washingtonul le favoriza. În decembrie 1992, armata americană a intrat în Somalia. Scopul acesteia era să captureze și să înlăture pe principalul lider al întregului conflict, generalul Mohammed Fareh Aideed. Ca răspuns la intervenția americană, armata lui Aideed a început să tragă în soldații Statelor Unite și ai ONU. În iunie 1993, 23 de Pakistani, membri ai ONU care se luptau pentru menținerea păcii au fost uciși și mai mult de 60 răniți de către focurile de armă. Au murit, de asemenea, în bătălie și 200 de somalezi.

Mulți somalezi au privit intervenția Statelor Unite și ONU cu mari speranțe, acelea că ar putea scăpa de foamete și că s-ar pune capăt conflictului. Dar în timp ce criza foametei a fost oprită, cauzele politice și economice ale crizei au rămas nerezolvate. Insistențele comandanților Statelor Unite în negocierea, mai degrabă, numai cu liderii militari decât cu vocile horărâtoare ale societății civile somaleze asediate, au servit la compromiterea eforturilor locale spre reconstruirea umanitară și spre o viață normală. În timp ce situația din Somalia s-a dovedit a fi peste puterile comunității internaționale, intervenția Statelor Unite a servit, doar pentru a înrăutăți problemele existente prin împuternicirea liderilor miliției.

Pe întreaga durată a războiului civil, nenumărate femei au fost violate, aproximativ 300.000 de somalezi au murit și sute de mii fie au fost deportați, fie forțați să caute refugiu în alte țări. Situația din Somalia, pentru cea mai mare parte a țării este stabilizată. Cu atât mai mult cu cât, după moartea lui Aideed, în august 1996, s-au făcut demersuri considerabile pentru stabilirea păcii, însă în regiunea Mogadishu s-au mai înregistrat conflicte armate.

Washingtonul a acceptat și a perpetuat steriotipul cum că conflictul somalez este unul tribal sau unul etnic. Ignorând cauzele conflictului- lupta pentru resurse- Statele Unite, nu numai că a înrăutățit istoria Somaliei dar a și absolvit-o de orice responsabilitate pentru această criză. Din 1993, Washingtonul a considerat Somalia ca un simbol al eșecului în menținerea păcii și, mai mult sau mai puțin, un eșec al ONU. ONU a fost, în mare măsură, acuzată de moartea groaznică a soldațiilor americani, în ciuda faptului că ei nu făceau parte din operațiunea ONU. Cu toate acestea, mulți americani, oameni politici și publici, au continuat să sprijine responsabilitățile ONU. Acest lucru a fost folosit pentru a justifica refuzul Statelor Unite de a plăti ONU-lui ce i se cuvenea. Sărăcia va continua atâta timp cât Somalia va fi dependentă de importurile de hrană, ea fiind în dezavantaj din cauza schimburilor nedrepte și fluctuațiilor prețurilor mărfurilor, și dacă nu va primi suport internațional pentru agricultură și pentru alte măsuri ale dezvoltării durabile. Între timp, moștenirea subdezvoltării și al surplusului de arme din războiul rece continuă să ”hrănească” luptele milițiilor.

Spre o nouă politică externă: De când trupele americane s-au retras din Somalia, administrația lui Clinton trebuia să-și înlocuiască pasivitatea cu o politică activă a suportului pentru refacerea Somaliei. Pentru a se realiza acest lucru a fost nevoie de o colaborare a ONU cu OAU (the Organization of African Unity), pe lângă ajutorul internațional și somalez, a organizațiilor dezvoltării și drepturilor omului. Statele Unite trebuie să sprijine și să ajute la dezvoltarea efectivă a mecanismelor de implementare a unui embargo a vinderii armelor către Somalia. Continuarea vinderii armelor submina apariția societății civile și a unei conducerii și perpetua puterea liderilor miliției. Washingtonul trebuie să pună capăt acestor transporturi de arme. Acest lucru presupunea un program de demobilizare și dezarmare a miliției. OAU, îndeosebi, ar trebui să încurajeze stabilirea proceselor de pace, iar Washingtonul să dorească să plătească o parte substanțială a acestor eforturi, în timp ce își încurajează aliații europeni, la fel ca și Japonia.

Statele Unite trbuie să sprijine nivelurile care includ dezvoltarea sprijinului bilateral și multilateral către Somalia. Ajutorul trebuie să încludă și dezvoltarea proiectelor ce privesc școlile, clinicile medicale, sistemul de apă potabilă și alte infrastructuri sociale. Reprezentanții Statelor Unite trebuie să asigure faptul că ajutorul multilateral de la FMI, Banca Mondială și de la alte insituții nu este condiționat de modificările politice structurale care înrăutățesc standardele de viață ale populației majoritare.

Din cauza faptului că Washigtonul a precipitat criza din Somalia, Statele Unite a trebuit să crească numărul de refugiați somalezi pe teritoriul american: în 1995, de exemplu, dintr-un total de 6 milioane de refugiați africani, în primul rând femei și copii, doar 4.779 au fost lăsați să intre în Statele Unite.

Situația actuală din Somalia este destul de îngrijorătoare. Această situație este datorată și grupului islamic al-Shabaab care continuă să controleze foarte multe teritorii. Mulți civili au fost omorâți și răniți în timpul luptelor dintre forțele care aparțin TFG – ului (the Transitional Federal Government of Somalia) și luptătorii de gherilă. Într-un accident ce a avut loc în ianuarie, forțele TFG au declanșat foc asupra civililor din Mogadishu, ucigând între 12 și 20 de oameni și au rănit cel puțin 30. Forțele TFG și aliații miliției au comis o serie de abuzuri asupra persoanelor deportate (IDP) în Mogadishu cărora le-au furat hrană (primită ca ajutor în campusurile IDP), au săvârșit arestări și detenții arbitrare și au răpit. În ciuda plângeriloe efectuate, curtea militară a încercat și a condamnat cel puțin 17 soldați TFG și un civil la moarte, când președintele Sheikh Sharif Sheikh Ahmed a declarat o stare de urgență în zonele din Mogadishu. În august, 22 de soldați TFG au fost executați.

Și școlile au fost afectate de operațiunile de luptă ale al-Shabaab- ului. școlile au fost atacate iar studenții și profesorii au fost prinși la mijloc. Ca un rezultat al atacurilor care nu se mai sfârșesc, profesorii au fugit-iar în școlile care nu s-au închis definitiv-copii, privați de o educație semnificativă și temându-se pentru siguranța lor, le-au abandonat în număr mare. Recrutarea forțată a adulților și copiilor de către al-Shabaab s-a întins și nu se mai sfârșește. Al-Shabaab, de obicei, folosea copii în armata sa. Copii erau întâlniți, ulterior, printre armata TFG și milițiile aliate TFG-ului. Al-Shabaab a impus, de asemenea, taxe, fie bani, fie pe bunurile populației pe care o controla, cauzând necazuri significante. A restricționat deplasarea celor care aveau nevoie de ajutor, prevenind oamenii, în special băieți și femei tinere, că vor trebui să fugă în Kenya după ajutor.

Guvernele din vest, ONU, AU și țările vecine, cu excepția Eritreei, sprijină TFG ca fiind singurul guven legitim din Somalia. Suportul pentru TFG s- a datorat, în ciuda plângerilor despre luptele interne și lipsa progreselor priorităților acordului DIjbouti, reformării parlamentare și adresarea problemelor legate de corupție. Kenya și-a închis granița cu Somalia. Aceasta împreună cu Etiopia au antrenat și au oferit ajutor militar grupurilor de aliații ai TFG, în special Raskamboni. Atât forțele din Etiopia, cât și cele din Kenya au intrat în Somalia pentru a asigura operațiunile de lângă graniță. În octombrie, forțele militare din Kenya au intrat în Somalia și au declarat război lui al-Shabaab, după ce o serie de răpiri ale străinilor au avut loc în Kenya.

Un cunoscător al situației din Somalia aparținând Organizației Națiunilor Unite și alți actori internaționali au recunoscut că responsabilitatea pentru abuzurile din trecut este crucială pentru stabilirea unui proces de pace considerabil, însă ei nu au făcut o prioritate din această problemă. Această responsabilitate trebuie să includă o dovadă a acestor abuzuri, încă de la sfârșitul regimului lui Siad Barre din 1998 și, nu în ultimul rând, o comisie ONU de investigație a crimelor de război comise de atunci.

Anul trecut, directorul SOS Children’s Villages, Ahmed Mohamed a vorbit despre fometea din țară și despre măsurile luate de Organizație. Situația actuală este ” foarte, foarte înfiorătoare. ONU a identificat probleme ca rată foarte mare de subnutriție, care, în cazul nostru a depășit 30%. În unele locuri se pare a fi de 50%”. Potrivit rapoartelor ONU, șase persoane din 10.000 mor în fiecare zi, dintre care majoritatea sunt copii sub vârsta de cinci ani. În plus oamenii nu au acces la alimente, adăpost sau apă”. Ceea ce au de făcut în continuare este înființarea mai multor posturi de sănătate. Vrem să ne asigurăm că aceste trei posturi de sănătate sunt operaționale și ajută oamenii”. Copii sub vârsta de cinci ani sunteți grav afectați de subnutriție. Prin urmare, Organizația vrea să deschidă două programe terapeutice, unul în Mogadishu și unul în Baidoa, "în cazul în care putem ajunge la aproximativ 1.000 de copii din fiecare locație care sunt grav subnutriți."

2.5. UMANITARISM VERSUS VIOLENȚĂ

2.5.1. Definirea intervenției umanitare

Intervenția umanitară poate fi definită drept recurgerea la forță pentru scopul justificabil de a proteja pe indivizii dintr-un alt stat de un tratament care este atât de arbitrar și abuziv încât depășește limitele acelei autorități în cadrul căreia se presupune că suveranul ar trebui să acționeze rațional și just. Într-o definiție frecvent utilizată, teoria intervenției din motive umanitare, recunoaște dreptul unui stat de a exercita control internațional asupra acțiunilor unui alt stat atunci când suveranitatea sa se opune legilor umanității. Teson definește intervenția umanitară drept un ajutor proporțional transfrontalier, inclusiv ajutor prin forță, oferit de guverne indivizilor dintr-un alt stat, cărora le sunt negate drepturile fundamentale și care ar dori, în mod rațional, să se revolte împotriva guvernului opresiv al acestora.

Ținta intervenției o reprezintă structurile de autoritate ale statului vizat și nu este în mod necesar ilegală sau nelegală, dar constituie o excepție de la normele convenționale de conduită în relațiile internaționale. Majoritatea specialiștilor în dreptul internațional argumentează că, bazat pe prevederile art. 2(4) al Cartei ONU, orice intervenție umanitară executată prin mijloace coercitive este ilegală. Singura excepție legitimă de la aceasta îl constituie dreptul la autoapărare, prevăzut în art. 51 al Cartei. Pe de altă parte, în prezent există un puternic curent de opinie, atât în rândul juriștilor, al politicienilor, cât și al opiniei publice care consideră că este legal și moral să se intervină înscopuri umanitare în mod unilateral sau colectiv.

În mod convențional, o intervenție umanitară este definită în termenii unei intervenții motivate de considerente umanitare. Comitetul Internațional al Crucii Roșii definește activitățile umanitare ca fiind acelea care previn și reduc suferința umană. Această definiție se susține a fi nepolitică și imparțială, în sensul că toate ființele umane sunt considerate a avea valoare egală, indiferent de sex, rasă sau naționalitate. Deasemenea, prin definiție se presupune că toate actele sau activitățile umanitare au valoare identică în timp și spațiu și că este specific naturii umane, comune nouă tuturor, de a întreprinde acțiuni umanitare.

Față de susținerea bazată pe Carta ONU, adepții intervenționismului se sprijină pe legislația națională a diferitelor state și pe cutumele existente în relațiile internaționale. De exemplu, dacă statele se comportă într-un anumit mod de-a lungul timpului, atunci acest comportament este considerat de dreptul internațional ca fiind unul legitim. De aceea statele trebuie să se conformeze cutumelor introduse în practica internațională curentă de-a lungul timpului. Se susține că legislația internațională anterioară Cartei ONU, bazată pe cutumele existente anterior acesteia permit intervențiile militare.

Cu toate acestea cei mai mulți autori sunt de acord că intervenția umanitară depinde, nu atât de o alegere legală cât de o alegere morală, pe care statele, la fel ca și indivizii, sunt puse de multe ori să o facă. Există păreri că aceste imperative morale nu pot fi întotdeauna recunoscute în mod legal, deoarece un asemenea drept de intervenție ar putea constitui o cale deschisă spre abuzuri. În acest moment vocile care afirmă că intervenția umanitară este o necesitate morală sunt mult mai puternice decât cele care se opun acesteia.

Acțiunea umanitară își are originea în activitatea oamenilor de a ajuta victimele diferitelor crize. Obiectivul ajutorului umanitar este acela de a salva vieți, de a alina suferința, de a menține și de a proteja demnitatea umană în timpul și ca urmare a necesității: fie că este rezultatul unei calamități naturale, fie al unui conflict. În ultimii treizeci de ani, s-a pus din ce în ce mai mult accentul pe principiile, calitatea și profesionalismul asigurării ajutorului internațional umanitar.

Cu toate acestea, actorii umanitari se confruntă, în prezent, cu o serie de provocări specifice Crizelor Umanitare care au un impact grav, fiind legate de schimbările climatice, natura în schimbare a conflictelor, sărăcia extremă, guvernarea deficitară și de statele eșuate. În aceste situații principalele victime sunt civilii, majoritatea acestora locuind în țările în curs de dezvoltare.

Organizațiile internaționale, ONG-urile care se ocupă de aceste situații de urgență, în diferite parți ale lumii oferă oamenilor, care în mare parte sunt civili: asistență și servicii (adăpost, apă, medicamente, etc); ajutor constând în hrană (distribuirea pe termen scurt și programe suplimentare de hrănire); protecție și servicii de sprijin (coordonare, logistică și comunicare). Ajutorul umanitar poate include, de asemnea, reconstituire și reabiltare dar și prevenirea dezastrelor și promptitudine. Acțiunea umanitară reprezintă un imperativ moral și o expresie fundamentală a valorii solidarității dintre cetățenii europeni și cei aflați în suferință. Într-o lume cu calamități naturale tot mai frecvente și mai grave în care suferința umană cauzată de conflicte continuă, producând efectele cele mai grave asupra oamenilor săraci, actorii UE și nu numai, trebuie să coopereze pentru a asigura acordarea eficientă de ajutor victimelor crizelor umanitare și pentru a reduce vulnerabilitatea acestora.

2.5.2. Declarația Universală a Drepturilor Omului – scurt istoric

Declarația Universală a Drepturilor Omului, care a fost adoptată de către Adunarea Generală pe data de 10 decembrie 1948, a fost rezultatul experienței celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu terminarea războiului și crearea Organizației Națiunilor Unite, comunitatea internațională a jurat că niciodată nu va mai permite astfel de atrocități chiar daca va reîncepe conflictul. Liderii lumii au decis să completeze Carta ONU cu o prevedere care să garanteze drepturile fiecărui individ de pretutindeni.

Prima”schiță” a Declarației a fost propusă în septembrie 1948 cu mai mult de 50 de state membre care au participat la finalizarea acesteia. Prin Rezoluția 217 (III) din 10 decembrie 1948, Adunarea Generală, care s-a reunit la Paris, a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului cu opt state care s-au abținut dar care nu au fost împotriva ei. Întreg textul UDHR a fost realizat în mai puțin de doi ani. Declarația Universală a Drepturilor Omului este considerată ca fiind o inspirație pentru noi toți chiar daca ne referim, aici la injustiție, la perioada conflictelor, la societățile aflate în recesiune sau la eforturile noastre de a obține o mulțumire a drepturilor noastre.

Această declarație reprezintă recunoașterea universală care are la bază drepturile și libertățile fundamentale moștenite de toate ființele umane, inalienabile și egal aplicate fiecăruia, cum fiecare dintre noi s-a născut liber și egal din punct de vedere al demnității și drepturilor. Indiferent de naționalitatea noastră, rezidența, genul, originea naționlă și etnică, culoare, religie, limbă sau alt statut, comunitatea internațională, pe 10 decembrie 1948, a făcut un angajament pentru a susține demnitatea și justiția pentru noi toți.

Cum poate legea internațională să apere drepturile omului?

Legea drepturilor internaționale umane stabilește obligații pe care statele sunt obligate să le respecte. Devenind părți ale tratatelor internaționale, statele își asumă obligația și datoria, conform legii internaționale, de a respecta și de îndeplini drepturile umane. Obligația de a respecta obligă statele să nu intervină, prin a minimaliza drepturile omului iar obligația de a îndeplini înseamnă ca statele să ia măsuri pentru a facilita recunoașterea drepturilor.

Din cauza ratificării tratatelor internaționale ale drepturilor omului, guvernele au acceptat provocarea de a implementa măsuri interne și o legislație compatibilă cu obligațiile și datoriile pe care le impuneau tratatele. Sistemul legal intern, așadar, susține protejarea legală a drepturilor omului garantate de legea internațională. Acolo unde procedurile legale interne eșuează și au loc abuzuri cu privire la respectarea drepturilor omului, mecanismele și procedurile pentru reclamațiile inviduale sau colective sunt valabile atât la nivel regional cât și la nivel internațional, tocmai pentru a avea garanția că drepturile umane internaționale sunt cu adevărat respectate, implementate și aplicate la nivel local.

2.5.3. Indicatorii crizei umanitare

Crizele umanitare care au provocat comunitatea internațională după Războiul Rece au antrenat și lumea academică care a conceptualizat și cristalizat explicații posibile. Răspunsurile care subliniau importanța normelor umanitare și argumentau că majoritatea crizelor umanitare au fost abordate în mod progresiv au fost catalogate adeseori ca fiind o construcție ideatică, o debordare a optimismului. Acest grup al cercetătorilor optimiști au menționat că răspunsurile principale la crizele umanitare au fost concrete și deloc neglijabile: operațiuni de menținere a păcii, sancțiuni, tribunale penale internaționale, intervenții umanitare și militare.

Conform lui Weiss, majoritatea definițiilor crizelor umanitare se axează asupra a patru variabile: conflictul armat, dislocare, foamete și boli. La aceste variabile se mai adaugă și aspecte de ordin economic precum crizele profunde, starea anomică a statelor care determină colapsul acestora. Ca și concluzie putem afirma că elementul comun al crizelor este suferința umană care poate surveni în urma abuzurilor, violențelor fizice, psihice, a dislocărilor de populație, a lipsei generalizate a resurselor care ar fi necesare dezvoltării integrității ființei umane în dimensiunea sa biologică, psihologică și socială.

Există autori care consideră că sursa principală a crizelor umanitare este reprezentată de conflictele armate, în special conflictele intrastatale. O criză umanitară violentă poate fi determinată de cumularea dintre un conflict armat și alți factori precizați anterior, dar un conflict armat nu poate determina singur o criză umanitară violentă. Vom urmări dacă în Ciad, RDC și în Somalia, conflictele armate au fost asociate cu alte variabile care contribuie la declanșarea unei crize umanitare: dislocarea, foametea, bolile.

1. Pentru variabila pierderile suferite în urma conflictului: am urmărit numărul de vieți pierdute în urma conflictelor armate și intensitatea conflictului. Conflictele armate, în special cele intrastatale, sunt considerate a fi una dintre cauzele principale ale crizelor umanitare. Au fost identificate 111 conflicte intrastatale după Războiul rece, grupate în trei categorii: conflictele armate minore cu mai puțin de 1000 de victime pe câmpul de luptă în timpul conflictului; conflictele intermediare și războaiele cu mai mult de 1000 de victime pe câmpul de luptă pe an. În cazul nostru, în RDC, având în vedere numărul de victime cu mult peste 1000, conflictul poate fi catalogat ca și război care se întinde pe mai mulți ani consecutivi.

2. Pentru variabila dislocare, am urmărit numărul de refugiați și de persoane dislocate pe plan intern (IDP) din totalul populației țării. Dislocarea în plan intern este reprezentată prin numărul de persoane care își părăsesc locuințele, dar rămân în interiorul țării de origine, în timp ce persoanele care părăsesc țara de origine se încadrează în categoria refugiaților. Am consultat baza de date a Comisiei SUA pentru refugiați și imigranți pentru a obține informații și statistici despre cele două forme ale celei de-a doua variabile a unei crize umanitare. Aceste valori sunt însumate și raportate la populația totală a țării afectate. În RDC s-a înregistrat un total de aproximativ 2 milioane de persoane deplasate din care un număr de 450.000 de refugiați către țările vecine.

3. Pentru variabila foamete, am urmărit numărul de persoane subnutrite din totalul populației țărilor în cauză. O sursă de date importantă pentru această variabilă a fost baza de date FAO. Consultând datele FAO, putem observa că una din cinci țări ale lumii este afectată de foamete, ceea ce ne determină să considerăm că foametea afectează o țară din cinci în cazul existenței unui procent mediu de 26% de persoane subnutrite din totalul populației. Somalia,Ciad, RDC înregistrează conform datelor FAO, procente deasupra mediei stabilite de către noi.

4. Pentru variabila boli, vom considera rata de mortalitate a copiilor cu vârste sub cinci ani iar datele vor fi extrase din baza WHO. Consultând baza de date WHO, înțelegem că, pentru ca variabila boli să fie considerată ca prezentând riscuri, ar trebui ca la fiecare o mie de nașteri să existe 122 copii care își pierd viața. Aceste valori sunt prezente atât în Sudan cât și în RDC.

Deși intervențiile umanitare și de impunere a păcii, au apărut din ce în ce mai frecvent încă din Războiul Rece și cu precădere după această perioadă, rămân un fenomen neobișnuit în politicile internaționale. La nivel internațional, intervențiile militare umanitare au fost conduse în mod unilateral. Printre acestea amintim: intervenția Indiei în Pakistanul de est (1971), a Tanzaniei în Uganda, a Vietnamului în Cambodgia (ambele în 1979), a Franței în Ciad (1986). Modelul de intervenție militară pentru considerente umanitare se conturează după Războiul Rece, astfel că acțiunile de intervenție sunt multilaterale, ca o rezultantă a deciziei de intervenție a grupurilor de state și a instituțiilor internaționale. Uppsala Conflict Data Program și Centrul de Studii al Războiului Civil (Centre for the Study of Civil War) au colaborat pentru stabilirea unor date referitoare la conflictele armate, interne cât și externe, din perioada 1946 până în prezent.

2.5.3.1. Apel Umanitar: concentrare pe zonele din Cornul Africii

1. Somalia a reprezentat casa celei mai rele crize umanitare pentru mulți ani. Cea mai severă secetă a excerbat deja situația umanitară. Înainte ca seceta să înceteze, ani de conflict au deportat, deja, aproape un sfert din populație. Înainte de intervenția militară a guvernului Etiopiei cu sprijinul Guvernului Federal de Tranziție din 2007, somalezi erau prinși între violență și nesiguranța de zi cu zi. Grupuri armate- în special cele ale lui Al Shabab- au restricționat accesul umanitar. Ca și rezultat, agențiile de ajutor s-au luptat pentru mulți ani să găsească și să ajute oamenii din interiorul acestei țări.

Mai mult de 13 milioane de oameni sunt afectați de această deportare. Zece mii de oameni au murit, iar Națiunile Unite sunt îngrijorate deoarece 250.000 somalezi sunt, în acest moment, în situația de înfometare. În timp ce condițiile foametei s-au mai domolit în țările vecine, Națiunile Unite au avertizat că aceste deportări, care se tot repetă, pot reprezenta cauza blocării hranei care se va termina din nou în Mai. Ce este de notat este faptul că rata mortalității printre copii deportați rămâne peste pragul foametei. Insecuritatea, de asemenea, a deportat în jur de 1.5 milioane de somalezi dinăuntrul țării lor și alți 950.000 caută refugiu în vecini.

Somalia a reprezentat întotdeauna o provocare pentru mediul de lucru al agențiilor de ajutor și este una din cele mai periculoase locuri din lume pentru cei care oferă ajutor umanitar. Mogadishu, capitala, este gazda a aproximativ 300.000 somalezi deportați intern. Orașul se află sub controlul AMISOM (African Union peacekeepers) și este loial Guvernului Federal de Tranziție. Spre sud, în jur de 463.000 somalezi deportați trăiesc în Dadaad, Kenya: cel mai mare camping pentru refugiați din lume. Spre nord, aproape 143.000 de refugiați somalezi trăiesc în campingul Dollo Ado din Etiopia și tot mai mulți vin zilnic. Din cauza faptului că au fost împușcați și uciși doi dintre liderii comunităților de refugiați, în Octombrie 2011, organizațiile care ofereau ajutor și-au restricționat munca.

Situația din prezent a Somaliei este destul de îngrijorătoare, deși în februarie 2012, ONU a declarat că foametea, care a ucis zeci de mii de oameni anul trecut, a luat sfârșit datorită recoltei foarte mari și accesului celor care distribuiau hrană. Însă condițiile sunt încă precare, au afirmat oficialii ONU iar mulți somalezi mor de foame și mai mult de două milioane au încă nevoie de proviziile pentru urgență pentru a supraviețui. ”Criza nu a încetat”, a spus José Graziano da Silva, directorul general al FAO, care doar se întorsese din Somalia. Această țară, an după an, se ridică la gradul de cea mai săracă, cea mai violentă țară (fiind invadată de bandiți, pirați, etc).

Subnutrița și rata mortalității cresc peste noapte și sute de mii de somalezi săraci pornesc într-o călătorie disperată prin deșert, căutând ajutor. Câteva mame înfometate ajung în campusurile de refugiați din Kenya cu copii morți legați de spatele lor. ONU este foarte atentă când folosește cuvântul ”foamete” și în ultimii 20 de ani, numai câteva agenții de ajutor umanitar sunt calificate pentru a folosi acest termen, inclusiv Sudan în 1998, Etiopica în 2001 și Nigeria în 2005.

Dar în iulie, ONU a declarat stare de foamete în Somalia, bazându-se pe subnutriție și rata mortalității și a afirmat că țara a suferit cea mai grea secetă în mai mult de 60 de ani. Organizațiile care oferă ajutor, în prezent, se concentrează mai mult pe recuperarea eforturilor, cum ar fi distribuirea de semințe și săparea canalelor de irigație. ” Nu ne putem împiedica seceta, dar putem lua măsuri în loc să încercăm să prevenim ca acestea să se transforme în foamete”, a spus Graziano da Silva. În același timp, trupele Uniunii Africane se luptă cu oamenii lui Shabab din periferiile Mogadishu care continuă fără milă să ucidă civili.

”Situația din Somalia se află, încă, în agonia celei mai rele crize umanitare”, a spus Senait Gebregziabher, capul operațiilor în Somalia pentru Oxfam, organizația internațioanlă de ajutor.

”Câștigurile de până acum ar putea fi răsturnate daca conflictul se înrăutățește”. ”Lumea nu ar trebui să întoarcă spatele Somaliei”, a adăugat aceasta,”pur și simplu pentru că statisticile spun că nu mai se află în foamete”.

Republica Democrată Congo încă se confruntă cu conflictele neîntrerupte în partea de est.

Mai mult de 1.5 milioane de oameni rămân deportate intern și sunt mai mul de 450.000 refugiați congolezi în țările vecine. FDLR (Frontul Democratic de Liberare al Rwandei) și alte grupuri rebele din nordul și sudul Kivu-lui continuă să controleze zonele rurale, în special zonele depărtate, cauzând noi disponibilizări și făcându-le imposibile de accesat de către cei care, au fost deportați și vor să se întorcă pe pământurile lor. Grupurile armate, inclusiv armata națională (FARDC), au fost în nenumărate rânduri angrenate în acte de violență sexuală, în special împotriva femeilor tinere sau fetelor. Este nevoie de mai multe eforturi pentru a proteja mai bine persoanele deportate și mai ales pe cele mai vulnerabile dintre acestea.

Accesul organizațiilor umanitare este destul de provocator în condițiile în care nesiguranța continuă și drumurile sunt de neaccesat. În unele zone oamenii au putut să se întoarcă pe pământurile lor, uneori ducând la tensiuni etnice și la lupte pentru pământ. Misiunea ONU de stabilire a păcii a făcut eforturi considerabile pentru a găsi metode mai bune de protejare a civililor, în special pentru cei din nordul Kivu-lui. Violența împotriva femeilor și copiilor rămâne cea mai mare problemă, în special în zonele din estul țării. Interesul internațional în RDC se micșorează în timpul în care sute de mii de congolezi continuă să fie deportați din cauza violențelor care nu se mai sfârșesc. Suportul politic și financiar al SUA și al altor guverne donatoare sunt esențiale, mai ales pentru civili.

Ca și o concluzie, civilii congolezi din Kivus, în special milionul de oameni deportați, se află într-un mare risc, fie că este vorba de răpiri sau alte forme de violență. Discrepanța continuă a ajutorului face ca situația să se înrăutățească și mai mult. Comunitatea umanitară trebuie să-și îndrepte forțele către protejarea persoanelor deportate intern și să-și consolideze progresul de prevenire și răspundere asupra violenței sexuale. În ciuda provocărilor care nu se mai sfârșesc, RDC a făcut câteva progrese în ceea ce privește stabilitatea în ultimul deceniu.

3. Ciad: Îndoiala este singurul rezultat dat de confruntările militare continue din Ciad. Situația umanitară era cumplită înainte ca luptele să izbucnească, dar Action Against Hunger/Action Contre la Faim (ACF- Acțiunea Contra Foamei) este preocupată de criza care va înrăutăți și mai departe orașul, N’Djamena și campusurile împrăștiate pentru refugiați și pentru persoanele deportate intern din est. Aproximativ 30.000 de oameni au căutat refugiu în Camerun, în timp ce un calm care provoacă groza se pare că s-a întors în N’Djamena și cu greu oamenii vor mai avea acces la apă și hrană. O echipă ACF este pe teren pentru a evalua cele mai urgente nevoi ale refugiaților.

Situația din capitala N’Djamena dă motive de îngrijorare, de asemenea. Multe depozite cu hrană și piețe- inclusiv piața din centru- au fost distruse sau arse până la temelie. Prețurile la alimentele de bază au crescut dramatic și orașul rămâne fără provizii pentru furnizările externe. Comerțul în alte părți ale țării este sever limitat cum majoritatea mărfurilor și alimentelor au trecut prin capitală. ACF a furnizat apă și servicii sanitare, programe de securitate a hranei și un suport psihologoc în campusul Dogdore pentru persoanele deportate unde 300.000 de oameni au cerut un adăpost.

ECHO sprijină operațiunile din partea de est a Ciadului din septembrie 2003 când o decizie de urgență a fost luată pentru a spijini pe primii refugiați veniți din Darfur. Odată cu creșterea numărului de refugiați, IDP și comunitățile gazdă afectate de conflictul din Darfur, de conflictul din Ciad și de nesiguranță, ECHO a rămas și și-a mărit sprijinul pentru estul Ciadului. În paralel, în 2005, ECHO a început să sprijine refugiații veniți din sudul Ciadului, fugiți din cauza nesiguranței din Republica Africană Centrală. Proiectele, care au urmărit promovarea securității economice și menținerea unui anumit nivel nutrițional, au fost susținute în interiorul dar și în exteriorul campusurilor și acolo unde vulnerabilitatea populației locale era foarte mare.

Printre partenerii cu care a colaborat, ECHO a menținut un ajutor multiplu din mai multe sectoare pentru refugiați și pentru IDP din campusurile din estul și sudul Ciadului, spijinind cu hrană, securizând hrana, sănătatea și hrănirea, apă și operațiuni legate de sistemul sanitar și protecție. Un Plan Global de 17 și 13 milioane de euro, a fost adoptat în 2008 și care s-a adresat nevoii sănătății, nutriției, hranei, securității hranei, protecției, educației, apei și sistemului sanitar prin programe conduse de agențiile ONU, organizațiile neguvernamentale și de Crucea Roșie.

2.5.4. Intervențiile UDHR în Africa Subsahariană

În acest subcapitol vom urmării intervențiile UDHR în țările din Africa Subsahariană. Cel mai mult ne interesează ce rezultate a avut Organizația în aceste zone și cum a reușit aceasta să ajute copii, femeile, bărbații care se confruntă cu foamete, sărăcie, lipsa unui sistem sanitar, boli, etc.

2.5.4.1. Drepturile Universale ale oamenilor vs. Drepturile tradiționale

UDHR este documentul cel mai tradus din lume. Încurajarea libertății, justiției și păcii prevede standarde care au fost adoptate de către Adunarea Generală și cu suportul a 48 de țări. În ciuda acestei doctrine a valorilor internaționale, societățile indigene resping, adesea, să ajute la implementarea acestor legi când tipul acestea de legi amenință să modifice normele tradiționale care sunt adânc implementate în domeniul identității culturale. Un domeniu al practicilor care țin de mijloacele indigene de a trăi- ca de exemplu religia societății, metodele de supraviețuire, practicile căsătoriilor și tehnici de vindecare- dezvoltă o societate comună.

În astfel de societăți, devotamentul pentru ritualuri și obiceiuri este fundamental; se creează și se dezvoltă o structură de o dimensiune particulară a acestor societăți iar cu ajutorul acesteia cetățenii își înfruntă problemele de zi cu zi trăind într-un mod semnificativ. Această structură culturală servește unui teren fragil prin care cetățenii trebuie să învețe să navigheze cu atenție. Practicile tradiționale, care sunt inconsecvente cu doctrina universală, se lovesc de confruntarea cu oficialii UDHR. Când inițiativele de dezvoltare internaționlă intră în contact cu o societate traditională care se opune, standardele internaționale și cultura locală întră în conflict. Așadar, pentru ca UDHR să fie folosită efectiv, este nevoie de adoptarea unei structuri relative în zonele din Africa Subsahariană. Până când această structură nu va fi stabilită, drepturile umane nu au niciun suport pentru a se face o schimbare în această privință.

O altă problemă cu care se confruntă țările din Africa Subsahariană o reprezintă practicile de vindecare tradiționale ale unor probleme legate de sănătate. Sunt estimați 20,000 de vraci în Africa de Sud care folosesc metode religioase cum ar fi metodele de rugă și spirituale pentru prevenirea boliilor, existența unor leacuri care să prevină și să îmbunătățească starea de sănătăte. Acești ”medici” tratează în jur de 80% din populația Ugandei și joacă un rol fundamental pentru sănătatea fizică dar și spirituală a indivizilor. Criticii din vest consideră că acești vraci folosesc tehnici de vindecare frauduloase care reduc accesul la medicina modernă iar rezultatul este rata mortalității foarte ridicată.

De exemplu, pacienții care au SIDA, adesea se bazează pe tratamentele tradiționale mai degrabă decât pe medicina occidentală. Prin urmare, această boală care nu se mai termină are ca rezultat moartea. În ciuda acestor preocupări, vracii sunt, în general, mai accesibili și mai ieftini în comparație cu medicii occidentali. S-au făcut eforturi considerabile pentru a interveni și reglementa medicina tradițională. În 2003, Parlamentul Sud African, a dat o lege care să standardizeze credința vracilor în țară și să implementeze un sistem oficial de îngrijire recunoscut. Un consiliul s-a ocupat de localizarea acestor vindecători, a stabilit niște standarde, a catalogat diferitele tipuri de vindecători și a început procesul de înregistrare-altfel, unul din ei ar fi putut argumenta faptul că un asemenea procese sunt implementate pentru a exclude complet pe vindecători.

În timp ce susținătorii acestor legi au afirmat faptul că acestea sunt menite să protejeze pacientul și să minimizeze riscul sănătății, alții au insistat că eforturile legale subminează vracii care au jucat un rol cultural foarte respectat pentru un mare procentaj din populația africană. Mulți tradiționaliști au rămas suspicioși în legătură cu vindecările din vest și cu tehnicile moderne, preferând în schimb să mențină o realație cu vindecătorul local, a cărui familiaritate și intenție religioasă erau de preferat. Intervenția pentru adoptarea unui sistem de sănătate universal a eșuat în ceea ce a privit nevoile populației din două motive: în primul rând, acesta a ignorat valorile religioase care erau foarte puternice și foarte suspicioase ale practicanților străini; al doilea motiv se referă la implementarea metodei de sănătate care nu este disponibilă majorității publicului.

Mulți consideră că vracii pot juca un rol crucial în întărirea sistemlui de sănătate din Africa prin implicarea în problemele referitoare la HIV. Acest tip de aplicare a principiilor drepturilor omului în vindecarea tradițională poate fi realizată prin adoptarea unor strategii care să cuprindă vindecarea tradițională odată cu standardele de sănătate de peste continent.

Ca și concluzie, practiciile culturale tradiționale nu reprezintă o boală pe care trebuie să o nimicim. Într-adevăr, multe forme specifice ale particularității oferă contribuții care păstrează esența umanității. Practicile nu sunt ținta- ci practicile care provoacă durere. Cum majoritatea, adesea, suferă în mâinile practicile minoritare nefăcute corespunzător, unul poate considera că există mereu un suport pentru dezvoltarea drepturilor omului. Când o comunitate are acces la apă, mâncare, educație și sănătate, ei au demnitatea și cunoștințele suficiente pentru a-și cere drepturile. Fiecare dintre noi are dreptul la demnitate, însă universalitatea nu se ”potrivește tuturor”. Implementarea drepturilor omului cu forța nu va avea un succes. Avocații drepturile omului pot face rost de instrumente care să permită indiviziilor să implementeze metodelor lor de schimbare. Progresele inițiale adesea implică și compromisuri de ambele părți.

2.5.4.2. Raportul UNICEF: Criza din Cornul Africii departe de a lua sfârșit

Situația actuală din întrega lume, în special cea din Africa, este mult mai complexă și îngrijorătoare. Pe acest continent se pare că problemele nu vor înceta niciodată iar singurele victime ale conflictelor armate sau ale încălcărilor drepturilor oamenilor sunt chiar cetățenii, fie ei copii, femei sau bătrâni. Raportul UNICEF-ului din octombrie 2011 evidențiază probleme cu care se confruntă organizația zi de zi. Chiar dacă răspunsul internațional privind criza de supraviețuire a copiilor din Cornul Africii este unul pozitiv, cu rezultate pozitive, încă mai sunt sute de mii de copii care riscă să moară de foame sau din cauza bolilor.

”Am salvat mulți copii, în Somalia, în campusurile de refugiu din apropierea țării, la fel ca și din alte regiuni din Kenya, Etiopia li Dijbouti lovite de seceta prelungită, de creșterea rapidă a hranei și conflictelor”, a declarat Elhadj As Sy, Directorul Regional al UNICEF pentru Africa de Est și de Sud, în comunicatul de presă intitulat:”Răspuns la urgența din Capul Horn”.

”Datorită intensității crizei umanitare, a trebuit să răspundem prompt și în același timp să creăm o bază, pe termen lung, de dezvoltare pentru a preveni o altă catastrofă similară. Avem nevoie de mai mult sprijin pentru a mări intervențiile noastre în ceea ce privește sănătatea, nutriția, securitatea mâncării, apei, sistemul sanitar, educația și protecția copiilor pentru a crea un viitor mai bun pentru copii din Cornul Africii”. 13.3 milioane de oameni au nevoie de asistență. Mai mult de 450.000 de somalezi au fugit către tabărele destinate refugiaților de lângă Dadaab în zona de nord a Kenyei, inclusiv 100,000 până în iunie. Alți 183.000 de somalezi au fugit în Etiopia, inclusiv 120.000 către campusurile de refugiu din Dollo Ado, 20.000 refugiați au fugit în Dijbouti.

Mii de copii au murit deja și mai mult de 320.000 – jumătate din ei din centru și din sudul Somaliei- sunt grav subnutriți care ar putea să moară foarte bine în următoarele săptămâni sau luni dacă ajutoarele nu vin imediat. În centrul și sudul Somaliei, unde accesul organizațiilor umanitare este limitat, UNICEF a fost capabilă să ajute 350.000 de oameni cu hrană suplimentară și alte 30.000 de familii cu mâncare gătită în timp ce se îndreptau către tabărele destinate refugiților din Kenya și Etiopia. Situația din centrul și sudul Somaliei mai mult s-ar putea înrăutăți dacă accesul umanitar nu se va implementa mai repede. ”Suntem nevoiți să parcurgem mile extra pentru a găsi toții copii și pe familiile acestora care au nevoie de ajutorul nostru. Criza este pe departe să se sfârșească și va continua cu siguranță și în 2012”, a spus cel care este Coordonatorul de Urgență Globală pentru criza din Cornul Africii (UNICEF Global Emergency Coordinator for the Horn of Africa crisis). ”Un lucru este clar: cu sprijinul donatorilor și partenerilor noștri, eforturile noastre de a salva vieți, de a avea o viață mai bună vor face diferența”.

CAPITOLUL 3: STUDIU DE CAZ- RWANDA

3.1. INDICATORII CRIZEI UMANITARE: GENOCIDUL RWANDEZ

Rwanda este una din cele mai sărace țări din lume, cu un venit pe cap de locuitor de 230 dolari în 2003. Majoritate celor săraci sunt fermieri și cei mai săraci sunt acei care produc în primul rând și doar pentru a supraviețui. 93% din populația Rwandei locuiesc în mediul rural și aproape toate familiile sunt implicate în agricultură. Prin anii 1980, Ruwanda a intrat într-o perioadă de declin economic. Mai târziu s-a înregistrat și o criză a hranei, urmată apoi de un război civil care avea să fie un adevărat masacru asupra populației.

Începerea genocidului

În perioada aprilie-iunie 1994, aproximativ 800.000 de rwandezi au fost uciși pe durata a 100 de zile. Cei mai mulți dintre morți au fost tutsi – și mulți dintre cei care au comis aceste violențe au fost cei de etnie Hutu. Chiar și pentru o țară cu o astfel de istorie turbulentă ca Rwanda, amploarea și viteza de sacrificare lăsat oamenii săi să se clatine. Genocidului a fost stârnit de moartea Președintele rwandez, Juvenal Habyarimana, un Hutu, când avionul său a fost doborât deasupra aeroportului Kigali la 6 aprilie 1994.

Un judecător francez l-a acuzat pe președintele curent, Paul Kagame – în acel moment liderul unui grup de rebeli Tutsi – și pe unii dintre asociații săi pentru efectuarea atacului de rachete. Domnul Kagame a neagăt cu vehemență acest lucru și a spus că toate cele întâmplate au fost activitatea de extremiștilor Hutu, pentru a găsi un pretext pentru ducere la bun sfârșit a planurilor lor de a extermina comunitatea Tutsi. Moartea președintelui nu a fost singura cauză a celui mai mare genocid cel mai mare din Africa în timpurile moderne.

Istoria genocidului: Tensiunile etnice din Rwanda nu reprezintă o noutate. Au existat întotdeauna dezacorduri între majoritatea comunității Hutu și minoritatea comunității Tutsi, dar animozitatea dintre ele a crescut considerabil începând cu perioada colonială. Cele două grupuri etnice sunt, de fapt, foarte asemănătoare- acestea vorbesc aceiași limbă, locuiesc în aceleași zone și au aceleași tradiții.Cu toate acestea, Tutsi sunt adesea mai înalți și mai slabi decât cei din Hutu. În timpul genocidului, cadavrele celor din comunitatea Tutsi au fost aruncate în râuri, împreună cu ucigași acestora și pentru a justifica dispariția acestora s-a spus ca aceștia au fost trimiși înapoi în Etiopia. Când colonisții belgieni au sosit în 1916, au produs cărți de identitate prin care clasificau oamenii după etnia lor. Belgienii consideră că Tustsi sunt superiori celor din Hutu.

Nu este de mirare că Tutsi au împărtășit această idee și pentru următorii 20 de ani s-au bucurat de locuri de muncă și de oportunități educaționale mai bune decât vecinii acestora. Resentimentul printre Hutu s-a construit treptat, culminând cu o serie de revolte în 1959. Mai mult de 20.000 de Tutsi au fost uciși și mai mulți au fugit în țările vecine din Burundi, Tanzania și Uganda. Când belgienii abandonează puterea și garantează independența Rwandei în 1962, Hutu le-au luat locul. Decenii ulterioare, Tutsi au fost considerați ca și ispășitori pentru fiecare criză prin care trecea țara.

Clădirea genocidului: Acest lucru s-a întâmplat anii înainte de genocid. Situația econimică s-a înrăutățit și Președintele în exercițiu, Juvenal Habyarimana, a început să piardă din popularitate.

În același timp, refugiați Tutsi din Uganda – sprijiniți de unii Hutu mai rezervați – au format Frontul Patriotic Rwandez (FFR), condusă de Kagame. Obiectivul lor era să răstoarne Habyarimana și să-ți asigure dreptul de a se întoarce în patria lor. Habyarimana a ales să exploateze această amenințare ca o modalitate de a-i aduce disidenți Hutu înapoi de partea lui iar Tutsi din interiorul Rwandei au fost acuzați de a fi colaboratorii FFR.

În august 1993, după mai multe atacuri și luni de negocieri, Habyarimana și FFR au semnat un acord de pace, dar acesta tot nu a potolit luptele. În aprilie 1994, Președintele a fost ucis iar ucigașul nu a fost încă găsit. Oricine ar fi fost în spatele uciderii, efectul a fost totodată instantaneu și catastrofal.

Crime în masă: În Kigali, Garda prezidențială a inițiat imediat o campanie de sancționare. Liderii opoziției politice au fost uciși și aproape imediat, masacrul dintre Tutsi și Hutu a început. În termen de ore, recruții au fost expediați în toată țara pntru a efectua a duce la bun sfârșit sacrificările. Organizatorii erau formați din militari, politicieni și oameni de afaceri, dar curând, mulți alții au aderat în haos. Încurajat de Garda prezidențială și de propaganda radio, un grup neoficil al miliției, numit Interahamwe (adică cei care ataca împreună) a fost mobilizat.

Soldații și ofițerii de poliție a încurajat cetățenii obișnuiți să ia parte. În unele cazuri, civilii Hutu au fost obligați să-și omoare vecinii Tutsi, de către personalul militar. Participanțiilor li s-au dat adesea stimulente, cum ar fi bani sau produse alimentare și unora li s-a spus că pot avea pământul Tutsilor uciși. Pe teren cel puțin, Rwandezii au fost abandonați de comunitatea internațională. Trupele ONU s-au retras după asasinarea a 10 soldați. A doua zi după moartea lui Habyarimana, FFR și-au reînnoit asaltul asupra forțelor guvernului și numeroase încercări ale ONU de negociere a unui armistițiu nu au rezolvat nimic.

Urmările genocidului: În cele din urmă, în iulie, FFR l-au capturat pe Kigali. Guvernul s-a prăbușit și FFR declarat armistițiu. Cu cât părea că FFR a ieșit victorioasă, aproximativ două milioane de Hutu au fugit în Zair (acum Republica Democratică Congo). Printre acești refugiați se află și mulți dintre cei care au fost implicați în masacre. La început, un guvern multietnic a fost înființat cu un Hutu, Pasteur Bizimungu ca președinte și Kagame ca adjunctul său. Dar perechea a căzut mai târziu și Bizimungu a fost închis fiind acuzat de incitare la violențele etnice, în timp ce Domnul Kagame a devenit președinte. Deși masacrul în Rwanda luase sfârșit, prezența milițiile Hutu în RD Congo a condus la ani de conflicte în zonă, cauzând moartea a cinci milioane de oameni. Un grup rebel de congolezi Tutsi a rămas activ, refuzând să depună armele, spunâd că altfel comunitatea sa ar fi risca un genocid. Cea mai mare forță de menținere a păcii din lume a fost incapabilă să pună capăt luptelor.

3.2. INTERVENȚIA ONU, ONG-URILOR ÎN CAZUL RWANDA

ONU și- a început activitate în anii 1990 cu mari speranțe. Odată cu sfârșitul războiului rece, rivalitatea dintre SUA și Uniunea Sovietică, care a paralizat Consiliul de Securitate, este de domeniul trecutului. Războiul din Golf, victoria militară a doua a ONU păreau să justifice aceste. Fostul președinte Bush vorbea, la acea vreme, despre o "nouă ordine mondială." Clinton spunea că trebuie să i se ofere Organizației Națiunilor Unite mai multă putere a forței militare.

Din aprilie 1994, până la sfârșitul anului, Comunitatea internațională s-au axat în mare măsură pe salvarea de vieți omenești, prin furnizarea de produse alimentare, adăpost și servicii medicale și sanitare refugiaților și pe plan intern persoanelor strămutate (PSI). Marea majoritate a ajutorului oferit a fost cheltuit pentru a sprijini populațiile de refugiați din Zair, Tanzania și Burundi. Ajutorul alimentar de urgență a fost și continuă să fie masiv și a împiedicat, fără îndoială, pe scară largă foametea și subnutriția printre populația afectată.

Atenția s-a îndreptat asupra reabilitării și reconstrucției în septembrie 1994, atunci când Comunitatea internațională și-a dat seama de gravitatea războiului civil și a genocidului. Înainte de acest lucru, agențiile de relief au demarat programe mai limitate, într-adevăr, de reabilitare. De atunci, agențiile ONU și donatoare au sprijinit o gamă largă de proiecte și programe în diferite sectoare și regiuni în întreaga țară. În plus, multe din cele 102 ONG-uri internaționale prezente în țara, în decembrie 1995, s-au mutat în faza de reabilitare prin participarea lor inițială la oferirea asistenței umanitară. S-au cheltuit mai mult de 2 miliarde de dolari în perioada crizei din Rwanda, din aprilie 1994 și cel mai mult s-au cheltuit pe întreținerea refugiaților din țările de azil. Comunitatea internațională a fost mai mult preocupată de refugiați decât de supraviețuitori.

Războiul a distrus infrastructura macro-economică și instituțională necesare pentru o creștere de succes și echilibrată a unei economii moderne bazate pe piață. În ciuda acestui fapt și a numeroaselor dificultățile implicate în recâștigarea controlului economiei și a sectorului public, guvernul părea, la acea dată, hotărât să continue și să accelereze reformelor începute sub programe structurale de ajustare a regimului precedent. În urma consultării, în primul rând cu Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, Guvernul a luat o serie de măsuri de monetizare prin reducerea ofertei de bani, prin devalorizare, care confirmă gravitatea reformei economice.

Un alt sector care a fost distrus de către război este cel al agriculturii. Cunoaștem faptul că majoritatea civililor se ocupau cu agricultura în Rwanda iar acesta a reprezentat singura sursă de venit pentru mulți dintre ei. Ca răspuns la această situație, 11 Comunități internaționale s-a angajat într-o varietate de programe de reabilitare agriculturii, cele mai notabile au fost furnizarea de semințe și instrumente gospodăriilor agricole, înmulțirea locală a soiurilor de culturi principale, precum și asistență Ministerului Agriculturii. În special, peste două sezoane, fiecare gospodărie a primit un "pachet" de fasole, sorg, porumb și legume și prășitoare (una sau două). Cincizeci la sută de agricultori au primit, în primul sezon, semințe și instrumente de lucru. În legătură cu distribuirea de semințe și instrumente pentru reluarea producției agricole, agențiile de relief, ghidate de FAO, au oferit ajutor alimentar pentru "protejarea semințelor." Această activitate a fost ghidată de logica cum că programul de ajutor alimentar va reduce consumul de semințe mai scumpe selectate.

Până la jumătatea lunii iulie 1994, întreg sistemul de sănatate din Rwanda era prăbușit și se afla în completă dezordine. Peste 80% din profesionaliștii din domeniul sănătății au fost uciși sau au fugit din țară. ONG-urile, Agențiile ONU și donatori bilaterali au sosit cu profesioniști instruiți din domeniul sănătății, medicamente și echipament. Aceștia au restabilit baza de servicii curative în zonele rurale și urbane și au ajutat la repararea și restaurare sistemelor de apă deteriorate. Organizațiile non-guvernamentale au fost instruite cum să furnizeze servicii de sănătate primare populației. Donatorii au furnizat asistență directă limitată guvernului pentru consolidarea sistemelor de gestionare, coordonare și informații în sectorul de sănătate.

UNICEF pregătit un raport în care a propus o serie de acțiuni de programarei. Ministerul, împreună cu UNICEF, a reconstituit stocurile de vaccin ale țării, de imunizare a echipamentului și sistem pentru imunizare. Restabilirea aprovizionării sigure cu sânge a fost o priortate și Programul Național de prevenire SIDA din nou beneficiază de sprijinul direct de la donatori.

Ca și o concluzie, răspunsul internațional la crizele umanitare provocate de războiul civil și de genocid a fost generos și, în faza de urgență, rapid. Ambiguitatea mai mare despre obiectivele, legitimitatea și capacitatea noului guvern și durabilitate de pace, cuplat cu procese deliberate de asistență pentru dezvoltare, au dus la întârzieri în asistența pentru reconstrucție și dezvoltare.

În cele din urmă, nu se poate aștepta ca comunitatea internațională să facă totul, nici nu ar trebui să se încerce să se facă acest lucru. Cea mai multă responsabilitate pentru reconstrucție, reabilitarea, reconciliere și recuperare aparține populației rwandeze. Cu toate acestea, Comunitatea internațională a adus deja și poate aduce multe resurse care pot susține criza. Modul în care acestea sunt utilizate poate înclina soldul în favoarea păcii și reconcilierii și departe de război și distrugere.

3.3. NECESITATE SAU MINIMALISM: RWANDA- CAZ DE SUCCES SAU EȘEC

Criza din Rwanda a testat capacitatea comunității internaționale de acțiune. Mai mult de jumătate de milion de oameni au fost masacrți în mai puțin de 10 săptămâni de genocid și război civil. Fără precedent, un număr de oameni a fost apoi, dezrădăcinat din casele lor și a fugit spre azilele interne sau externe. În acest context, Comunitatea internațională donatoare a rezolvat efectuarea unei evaluării globale de asistență umanitară pentru Rwanda la izbucnirea, în aprilie 1994, a războiului și violenței. Evaluarea s-a concentrat pe patru domenii principale: evoluția socială, economică și politică din Rwanda și a contextului istoric a crizei actuale; eforturile diplomatice și de menținere a păcii pentru evitarea crizei; asistența de urgență inițială acordată victimelor de luptă, persoanelor strămutate intern și refugiați și programe care vizează întoarcerea refugiaților, persoanelor strămutate intern, reabilitarea mijloacelor de existență, reconstrucție a societății și dezvoltare.

Comunitatea internațională a lăsat pe plan secund genocidul din Rwanda. Votul Consiliului de Securitate al ONU a condus, în aprilie 1994 la retragerea din operațiunile de pace ale UNAMIR-ului. Consiliul a cerut forțe suplimentare, chiar mai mult de 5.000 de trupe. Într-o intervenție separată a francezilor aprobată de ONU, forțele franceze au intrat în Rwanda dinspre Zaire în iunie. În fața trupelor RPF care avansaseră foarte mult, și-au limitat intervenția ”într-o zonă umanitară” stabilită în sud-vestul Rwandei, salvând zeci de mii de Tutsi în viață dar și salvând unii dintre aliații genocidului Franței din timpul administrației lui Habyarimana să scape.

În urma genocidului din Rwanda, multe figuri proeminente, din comunitatea internațională au acționat pentru a preveni atrocitățile care aveau loc. Ca și fost Secretar General al ONU, Boutros Boutros-Ghali a spus unui program de știri: "Eșecul de Rwanda este de 10 ori mai mare decât eșecul de Iugoslavia. Deoarece în Iugoslavia, Comunitatea internațională a fost interesată, a fost implicată. În Rwanda, nimeni nu a fost interesat." Încercările au fost făcute mai târziu pentru a remedia acestă pasivitate. După victoria RFP, funcționarea UNAMIR s-a întors la putere; a rămas în Rwanda până în martie 1996, ca unul din cel mai mare eforturi de asistență umanitară din istorie.

În octombrie 1994, Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda (ICTR), situat în Tanzania, a fost stabilit ca o extensie a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (ICTY) de la Haga, primul tribunal internațional din studiile de Nuremburg din 1945-1946 și primul cu un mandat pentru a urmări crimele genocidului. În 1995, ICTR a început să pună sub acuzație un număr de oameni de rang superior pentru rolul pe care l-au avut în genocidul din Rwanda; procesul a fost mult mai dificil deoarece identitatea multor suspecți a fost necunoscută. Procesele au continuat pe următorul deceniu și jumătate, inclusiv condamnarea în 2008 a fostului senior din Rwanda al Apărării și a oficialilor militari pentru organizarea genocidului.

În Rwanda, Administrația Clinton a refuzat să numească într-un fel anume desfășurarea genocidului. SUA, de asemenea, nu a reușit să acționeze pentru a opri acest proces. Intervențiile internaționale în Rwanda au fost blocate din cauza faptului că nu a existat nici circumscripție internă și niciun interes convingător al politicii externe de a sprijini acțiunile SUA în această criză.

În 1999 s-a decis, că reformarea misiunilor de menținere a păcii este absolut necesară. Fostul Secretar General al ONU, Kofi Annan, a început o evaluare profundă a evenimentelor care au condus la eșecul din Rwanda, dar și din Bosnia-Herțegovina și a solicitat o anchetă independentă asupra acțiunilor derulate de Națiunile Unite în timpul genocidului din 1994 din Rwanda. Toate analizele au demonstrat necesitatea îmbunătățirii capacității Națiunilor Unite de a organiza operațiuni de menținere a păcii, în special de a asigura detașarea rapidă și autorizarea în funcție de cerințele din teren. Misiunile de menținere a păcii aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai bună coordonare între Secretariatul ONU din New York și agențiile ONU în ceea ce privește planificarea și detașarea trupelor în zonele de operațiuni, precum și de o cooperare mai bună între ONU și organizațiile regionale. În plus, ONU trebuia să-și întărească preocupările de protejare a civililor în fața conflictului.

Concomitent, cererile pentru interventiile misiunior ONU au continuat sa crească atât cantitativ, cât și calitativ: misiunile de menținere a păcii începuseră să se ocupe și de asigurarea respectării legii, de administrație, de dezvoltare economică sau de drepturile omului. În 1999, ONU a fost mandatată cu administrarea interimară în Timorul de Est, pregătind drumul către independența acestei regiuni. În același an, ONU a preluat și misiunea de administrare a tranziției din Kosovo dupa încetarea raidurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei. În 1999 și 2000, Consiliul de Securitate decidea înființarea a trei noi operațiuni în Africa (Sierra Leone, Republica Democrata Congo și Etiopia si Eritrea).

3.4. SITUAȚIA ACTUALĂ DIN RWANDA

În prezent, situația din Rwanda s-a mai îmbunătățit deși atrocitățile din timpul genocidului nu au fost uitate de către civili și vor rămâne ca o umbră în sufletele lor. Progresul a continuat în Rwanda în 2011 în domeniile de dezvoltare, livrarea de servicii publice, sănătate și economie. Proiectul revizuirii al legislației privind ideologia genocidului și mass-media cuprind unele modificări pozitive, dar lăsă deschisă posibilitatea unor urmăriri penale necorespunzătoare pentru "ideologia genocidului." În plus, libertatea de exprimare și spațiul politic sunt încă severe. Membri ai partidelor de opoziție, jurnaliști și alți critici ai Guvernului au fost arestați, deținuți și au încercat aproape orice pentru a-și exprima opiniile. Atacuri, cum ar fi punerea în pericol a securității statului și incitarea la nesupunere publică, au fost din ce în ce mai utilizate pentru a urmări guvernul.

Bernard Ntaganda, lider al partidului de opoziție a fost găsit vinovat pentru că prezintă pericol al securității naționale, divisionism și pentru că a încercat organizarea demonstrațiilor fără autorizație. Procesul lui Victoire Ingabire a început serios, în septembrie și i se aduc șase învinuiri: crearea unui grup amat, complicitatea în actele teroriste, complicitate la punerea în pericol a statului prin terorism și violențe armate, incitarea publică de a se ridica împotriva statului, ideologia de genocid și divisionism. Aceasta a încercat acest lucru alături de alți patru membri actuali sau foști al Forțelor Democrate pentru eliberare din Rwanda (FDLR), un grup armat, care operează în Republica Democrată Congo, alcătuit parțial din persoanele care au participat la genocidul din Rwanda.

În ceea ce privește mass-media, Guvernul a făcut unele modificări de proiect, care dacă vor fi adoptate, s-ar ridica unele dintre restricțiile împovărătoare ale jurnaliștilor și ar aduce autoreglementarea mass-mediei. Cu toate acestea, după ani de intimidare și o represiune nouă asupra mass-mediei, independentă în 2010, aproape niciun jurnalist in Rwanda nu operează în Rwanda. Mai mulți jurnaliști au rămas în exil. Nerespectări ale drepturilor s-au făcut și în domeniul drepturilor omului. Au existat amenințări și intimidări asupra apărătorilor drepturilor omului de către persoanele fizice căre aparțineau guvernului.

Mai mult, oficialii guvernamentali și mass-media proguvernamentală au continuat să discrediteze discursurile publice, articole, interviuri și organizațiile internațioanale din domeniul drepturilor omului. Mass-media proguvernamentală și sit-uri Web, de asemenea, au lansat atacuri personale împotriva apărătorilor drepturilor omului, cadre universitare, precum și alte persoane pentru imaginea negativă a situației drepturilor omului din Rwanda pe care aceștia au arătat-o. Cele mai multe guverne străine au continuat, în linii mari susținerea Guvernului din Rwanda și au aplaudat succesele sale de dezvoltare. Cu toate acestea, unele guverne au fost îngrijorate de creșterea restricțiilor privind libera exprimare și a spațiului politic după alegerile din 2010.

După unele crize din 2010, Rwanda se bucură de un mediu politic relativ stabil. Guvernul a stabilit ca prioritatea repatrierea refugiaților rwandezi în țările vecine și a solicitat ICNUR să invoce clauzele încetării pentru acest grup. UNHCR, prin urmare, lucrează cu toate părțile interesate în vederea aplicării clauzelor încetării până la sfârșitul lunii iunie 2012. Între timp, ICNUR a asistat deja la repatrierea voluntară a refugiaților rwandezi încă în exil și căută soluții pentru cei care nu pot fi în măsură să se întoarcă. Guvernul continuă să facă pregătiri pentru invocarea încetării clauzelor, pledând pentru refugiații rwandezi din țările vecine pentru a lua în considerare revenirea voluntară în țara lor de origine.

Se solicită, de asemenea, punerea în aplicare a acordurilor tripartite cu diferite țări care găzduiesc refugiații rwandezi. Un specialist al Comunicării lucrează îndeaproape cu ICNUR și cu Guvernul pentru consolidarea campania de informare privind repatrierea voluntară. În 2010, aproape 10.000 de refugiați din Rwanda s-au întors acasă în mod voluntar; alți 4.000 se întorsese pănă în iulie 2011. Până la mijlocul anului 2011, ICNUR a asistat 56.000 de oameni, în principal refugiații din Republica Democrată Congo. Majoritatea acestor refugiați trăiesc în tabere, în timp ce un număr mic are reședința în capitala Kigali.

Perspectivele pentru întoarcerea lor încă depinde de ameliorarea securității în RDC, care rămâne instabilă în multe domenii. La nivel regional, Rwanda a semnat diferite acorduri cu țările vecine, în special unul semnat în martie 2010 cu Comunitatea Africa de Est (EAC), precum și cu ICNUR, privind cooperarea în protejarea drepturilor persoanelor strămutate, inclusiv refugiaților, solicitanții de azil și PSI, în regiune. ICNUR urmărește integrarea dispozițiilor sale în cadrul dreptului intern. Refugiații din Rwanda rămân extrem de dependenți de protecția și asistența furnizată de ICNUR. Lipsa de terenuri (inclusiv cele agricole) și de activități generatoare de venituri, precum limitele privind accesul la educație împiedică încrederea în sine. Condițiile de viață dure din taberele suplimentare sunt accentuate de solul sărac, dealuri predispuse la eroziune, vremea nefavorabilă și refugiile aglomerate.

Suprafața medie de tabără pentru refugiați este 16.2 metri pătrați, semnificativ mai mică decât standardul de 45 de metri pătrați, care prezintă probleme sanitare și de igienă. Cu populația în creștere, aproximativ 30 nașteri pe lună, care nu corespund condițiilor, fac chiar mai rău lipsa de materiale de acoperiș durabil. Aceste condiții au consecințe pe termen lung și ar putea duce la violență sexuală și la apariția unor boli precum HIV și SIDA. În 2010, Guvernul a furnizat 2.4 hectare de teren pentru a extinde campul Nyabiheke în Byumba.

Aprovizionarea cu apă este variabilă. Livrările sunt strânse în taberele de Gihembe, Nyabiheke, în cazul în care acestea variază de la 7-14 litri pe persoană pe zi. În Kiziba, rezidenții au lua mai mult de 20 de litri de persoană pe zi. Toate bazale de tabără de refugiați au primit asistență alimentară, chiar dacă standardul de 2.100 kcal pe zi nu este întotdeauna respectat în toate lagărele, datorită penuriei temporare, de unele produse alimentare. Situația este agravată de lipsa terenurilor cultivabile în jurul taberelor. Persoanele repatriate în Rwanda primesc rații alimentare de trei luni, precum și elemente non-alimentare de bază, înainte de a reveni la districtele lor de origine.

Cu toate acestea, pentru a susține reintegrarea lor este, de asemenea, nevoie de activitățile de formare, de generarea de venituri. Persoanele repatriate se confruntă cu sărăcia extremă, precum și terenuri și adăpost probleme, lipsa de asigurări medicale, unui deficit de locuri de muncă și necesitatea de a umbla distanțe lungi în căutare de apă. În prima jumătate a anului, unele repatriate 4.000 a fost primit și asistat de UNHCR.

În conformitate cu Prioritățile Strategice Globale, scopul ICNUR în Rwanda este de a îmbunătăți bunăstarea refugiaților, solicitanților de azil și a persoanelor repatriate prin furnizarea serviciilor esențiale. Repatrierea voluntară va fi facilitată în funcție de situația de securitate în RDC. Alte soluții durabile, cum ar fi integrarea locale și reinstalare, de asemenea, se întreprind în ciuda perspectivele limitată. În plus, ICNUR va îmbunătăți protecția copilului prin educație, prevenirea și abordarea violenței sexuale și dezvoltarea abilităților de formare și proiecte referitoare la încrederea în sine a refugiaților.

ICNUR va menține parteneriate cu alte agenții umanitare și va facilita reintegrarea persoanelor repatriate din Rwanda, prin monitorizarea continuă a persoanelor repatriate și punerea în aplicare a programului comun de reintegrare ca Echipă de Țară ICNUR/ONU. Comunicările cu țările de azil pe probleme legate de protecție, care afectează persoanele repatriate vor fi îmbunătățite. Biroul se va asigura, de asemenea, că nevoile tuturor persoanelor de îngrijorare sunt reflectate în cadrul Asistenței de Dezvoltare a ONU următoare, acoperind perioada 2013-2017.

ICNUR mai are drept scop angajarea de reinstalare atât ca un instrument de protecție cât și ca un mijloc de a asigura soluții durabile pentru refugiați. Refugiați vulnerabili și refugiați identificați ca având limitată sau nu perspectivele integrării locale după mai mult de 14 ani în Rwanda va fi evaluată și prelucrată pentru reinstalare.

CAPITOLUL 4: CONCLUZII GENERALE

În urma analizelor făcute și a rapoartelor studiate, acțiunea umanitară ONU reprezintă un proces prin care aceasta din urmă se individualizează și se construiește ca un actor global al scenei internaționale. ONU și actul său fundamental -Carta ONU- sunt produsul unei perioade speficice în evoluția relațiilor internaționale, reflectând raportul de forțe și specificul perioadei celui de-al doilea Război Mondial. ONU reprezintă un proces prin care dinamica lumii contemporane se reflectă în mersul său ascendent către o ordine internațională mai bună și mai dreaptă. Forțele care acționează în direcția progresului și păcii au căpătat o mare amploare prin creșterea numărului de națiuni care optează pentru calea socialistă de dezvoltare, prin adâncirea și lărgirea procesului de formare a statelor naționale, odată cu destrămarea sistemului colonial al imperalismului, prin creșterea rolului națiunii și al statului independent și suveran în viața internațională.

Transformările radicale care au avut loc în evoluția situației mondiale și-au găsit reflectarea și în cadrul ONU. ONU "a devenit dintr-o organizație, al cărei scop era în primul rând declanșarea războiului ca mijloc politic, …un forum global, în care se discută toate problemele importante mondiale și în care acestea sunt, parțial, duse mai aproape de soluționare. În politica internațională domnește… consensul asupra faptului că Națiunile Unite trebuie reformate, pentru că structurile și procedurile acestei organizații nu mai corespund realităților politicii mondiale ale secolului XXI. Totodată, se cere ca Organizația Națiunilor Unite să umple un gol politic în această lume globalizată, iar acest paradox între posibilitățile reale și așteptările exagerate produce un climat de suprasolicitare, având deseori ca rezultat o evaluare nedreaptă a activităților importante întreprinse de Națiunile Unite”.

Schimbările în raportul de forțe din lume s-au reflectat la ONU, în primul rând prin creșterea rândurilor organizației cu precădere în favoarea țărilor socialiste și în mod deosebit a țărilor în curs de dezvoltare, nealineate. Modificările în componența membrilor ONU au determinat și schimbări în climatul dezbaterilor care, din acest punct de vedere a trecut prin trei faze principale: o perioadă scurtă de conlucrare între marile puteri, când a dominat conceptul acțiunii concentrate a acestora, precum și conceptul de ”învingători și învinși” și când acțiunile țărilor mici și mijlocii erau practic blocate; perioada întinsă a ”războiului rece”, caracterizată de așa numita ”confruntare est-vest și funcționarea mașinii de vot” occidentale, după care a venit perioada creșterii ponderii țărilor mici și mijlocii, a țărilor în currs de dezvoltare nealiniate. Odată cu aceste modificări, s-au schimbat și preocupările Organizației. Problematica fundamentală a evoluției lumii contemporane legată de abolirea sistemului colonial al imperalismului și instaurarea unui nou sistem de valori internaționale care să permită dezvoltarea fiecărui stat potrivit voinței sale liber exprimate în afara oricărei opresiuni sau ingerințe din exterior, a reprezentat preocuparea acestei Organizației.

În această lucrare am urmărit, în partea a doua, intervențiile pe care le-a avut și le mai are ONU în Africa Subsahariană și, totodată eșecurile acestor intervenții. După cum bine știm, situația țărilor este destul de îngrijorătoare iar ONU, împreună cu alte ONG-uri și organizații încearcă să facă transforme aceste țări, în comunități stabile din punct de vedere politic, economic, cultural, educațional și care să respecte drepturile omului. În vederea respectării drepturilor omului, ONU a instituit diverse comisii, sub-comisii și comitete . În acest sens există și un Comitet pentru Drepturile Copilului sau un Comitet cu îndatorirea de a împiedica discriminarea femeilor. Deoarece în cadrul ONU există foarte multe instituții care se ocupă cu drepturile omului, în 1993 a fost introdusă funcția de Înalt Comisar pentru Drepturile Omului .

Obiective precum ”protecția drepturilor omului” sunt percepute ca fiind legitime și morale în politica internă și oferă un plus de claritate în formularea politicii externe. Deși politica externă urmărește obiective multiple, scopurile al căror nume se centrează pe idei (precum protecția populațiilor vulnerabile din statele din lumea a treia) determină un imbold de a acționa, în timp ce alte deziderate ale politicii externe sunt mai puțin vizibile și mai abstracte.

Solicitările pe care ONU le-a adresat UE de a se implica în soluționarea crizelor umanitare în afara continentului său, au demonstrat că Uniunea a început să fie considerată ca un actor credibil pe scena internațională. Dorința europeană de a se implica în crizele internaționale reprezintă un argument al acestei recunoașteri și o promovare a valorilor europene în lume. Aceste valori împărtășite de actorii statali europeni construiesc identitățile acestora și se cristalizează în norme care pot constrânge comportamente sau crea altele noi. Intervențiile în RDC, Ciad și Somalia analizate în această parte a lucrării, au demonstrat că alegerile europenilor de a interveni și de a utiliza mijloacele militare și civile conform mandatului intervenției, au ca și fundament un interes modelat de normele umanitare. Indicii de validare ai normelor umanitare s-au evidențiat la nivelul alegerii europene de a interveni, de a pregăti intervenția și de a acționa pe teren.

Dezvoltarea umană nu poate fi realizată fără asigurarea societății umane. De-a lungul activității ONU, trecerea la o nouă înțelegere a securității umane a avut loc la începutul anilor `90, odată cu sistarea războiului rece și a confruntărilor ideologice între supraputeri. Omul și necesitățiile sale vitale sunt fundamentale, acestea reprezintă o valoare supremă, în timp ce lucrurile materiale, veniturile bănești sau majorarea consumului nu mai reprezintă o condiție sine qua non, ci doar un mijloc de asigurare a dezvoltării umane durabile.

Pe parcursul tezei am întâlnit și un caz de eșec ale intervențiilor ONU, Somalia, văzută ca un simbol al eșecului ONU în menținerea păcii și siguranței. Criticii sistemului ONU fac referire adesea la incapacitatea comunității internaționale de a răspunde rapid foametei din Somalia și masacrului de la începutul anilor 1990. ONU a fost, în mare măsură, acuzată de moartea groaznică a soldațiilor americani, în ciuda faptului că ei nu făceau parte din operațiunea ONU.

Cu toate acestea, mulți americani, oameni politici și publici, au continuat să sprijine responsabilitățile ONU. Sărăcia va continua atâta timp cât Somalia va fi dependentă de importurile de hrană, ea fiind în dezavantaj din cauza schimburilor nedrepte și fluctuațiilor prețurilor mărfurilor, și dacă nu va primi suport internațional pentru agricultură și pentru alte măsuri ale dezvoltării durabile.

În 2011, situația de foamete declarată de ONU continua și potrivit rapoartelor ONU, șase persoane din 10.000 mor zilnic în Somalia, dintre care majoritatea sunt copii sub vârsta de cinci ani. Prin urmare, Organizația vrea să deschidă două programe terapeutice care să-i ajute pe copii subnutriți. Chiar și asa, ONU nu poate aduce un echilibru acestei țări dar nici nu poate rămâne indiferentă și încearcă, totuși, să le ofere un ajutor persoanelor nevoiașe, în special copiilor.

Studiul de caz referitor la genocidul din Rwanda, a fost util pentru a completa demonstrația cercetării noastre. În urma rapoartele ONU analizate, publicațiile mass-mediei, declarațiile oficialilor ONU și ale altor organizații din cadrul ONU, războiul din Rwanda a fost considerat un genocid. Criza din Rwanda a testat capacitatea comunității internaționale de acțiune. Mai mult de jumătate de milion de oameni au fost masacrați în mai puțin de 10 săptămâni de genocid și război civil. Se consideră că Comunitatea internațională a lăsat pe plan secund genocidul din Rwanda. În urma genocidului din Rwanda, multe figuri proeminente, din comunitatea internațională au acționat pentru a preveni atrocitățile care aveau loc.

În cazul rwandez, misiunile de menținere a păcii aveau nevoie de reguli clare de angajament, de o mai bună coordonare între Secretariatul ONU din New York și agențiile ONU în ceea ce privește planificarea și detașarea trupelor în teatrul de operațiuni, precum și de o cooperare mai bună între ONU și organizațiile regionale. În plus, ONU trebuia să-și întărească preocupările de protejare a civililor în fața conflictului. Genocidul din Rwanda reprezintă un caz de suferință umană pe care ONU, la momentul respectiv nu l-a considerat ca fiind o situație de forță majoară pentru a interveni.

Conform unor publicații, SUA, Marea Britanie și alte state au ignorat faptul că genocidul a avut loc chiar în fața acestora. Rolul ONU este, tocmai acela de a proteja drepturile omului, de a inteveni pentru a restabili pacea și securitatea colectivă dar și individuală, dar în cazul Rwandei, Organizația a paralizat și nu și-a putut îndeplinii scopurile. În prezent Rwanda încă se reface după efectle masacrului. ONU încearcă să-și îndrepte greșelile prin organizațiile sale, UNICEF și multe alte organizații care colaborează pentru refacera sistemului educațional, sanitar etc.

Ca și o ultimă concluzie, aș dori să adaug faptul că sistemul ONU nu este cel mai perfect și ca orice sistem are problemele sale. Însă ONU aduce elemente noi, printre care schimbarea însăși a viziunii asupra dezvoltării. ONU propune o percepție care ia în considerare calitatea vieții, respectarea mediului natural și chiar armonia relațiilor sociale asociate acestui tip de dezvoltare. Organizația este mai puțin dispusă să cedeze constrângerilor impuse de dictaturi sau tehnocrații. Aceasta a construit o combinație de aspirații idealiste și circumstanțe geopolitice constângătoare. ONU reprezintă, simultan, ”sursa ridicării standardelor internaționale de menținere a păcii, de respectare a deminității umane, de creare de prosperitate, dar și expresia insuficienței nivelului de atingere a acestor obiective, printre altele și datorită preocupărilor naționale de satisfacere a propriilor interese.

Consider că teza principală a lucrării s-a confirmat. Astăzi, Organizația Națiunilor Unite este instituția cea mai reprezentativă în ceea ce privește liberalismul și drepturile omului. Aceasta întreprinde acțiuni de protejare în primul rând al individului, a păcii și securității internaționale, reprezentând de asemenea forul principal al armonizării națiunilor pentru atingerea scopurilor comune. Organizația nu poate fi criticată cu asprime dacă aceste scopuri nu pot fi duse la un bun sfârșit deoarece există și alți factori care împiedică realizarea acestora. De apreciat este faptul că Organizația a avut și realizări în zonele din Africa Subsahariană prin salvarea de vieți omenești, prin ajutorul pe care îl oferă civililor, prin creare unor sisteme de sănătate, educaționale. Tot ce sperăm pe viitor este ca războaiele, revoltele interne, de ordin etnic, religios, politic etc, să nu mai aibă loc, să se restabilească o pace printre oameni.

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

Arat, Gheorghe, Arat, Oana (2010), Organizații și relații internaționale, Universitatea Dunărea de Jos, Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice, D.I.D.F.R. Galați în format electronic

Baldwin, David (1993), Neorealism and neoliberalism. The contemporary debate, University Press, New York

Bassin, Benjamin (1998), Reform of the economic and social aspects of the UN system (volume IX), The Finnish Yearbook Of International Law, London

Baylis, John & Smith, Steave (2008), The globalization of world politics, Oxford University Press, United States

Dascovici, Nicolae, Ghelmegeanu, Mihail (1966), ONU: organizație și funcționare, Editura Academiei Republicii Populare Române, București

Diop, Ndiame, Brenton, Paul, Asarkaya, Yakup (2005), Trade costs, export development and poverty in Rwanda, The World Bank, Poverty Reduction and Economic Management Network, International Trade Department, Washington, D.C.

Dragne, Luminița (2008), Rolul Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale, Pro Universitaria, București

Dougherty, James E., Pfaltzgraff, Robert L. (2001). Contending theories of International Relations. A comprehensive survey, Longman, New York

Dumitru, Petru (2008), Sistemul ONU în contextul globalizării: reforma ca vointă și reprezentare, Curtea Veche, București

Frunzeti, Teodor (2011), Conflict și negociere în relațiile internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București în format electronic

Georgiu, Grigore (2007), Istoria culturii române moderne, Pro Universitaria, București

Gilpin, Robert (2004), Economia mondială în sec. XXI. Promovarea capitalismului global, Traducere de Cristina Aboboaie și Diana Istrățescu, Polirom, Iași

Graham, Allison (2000), The impact of Globalization on national and international security, in Joseph S. Nye Jr. and John D. Donahue (eds.), Governance in a Globalizing World, Washington DC: Brookings

Groom, A.J.R, Light, Margot (1994), Contemporary international relations: a guide to theory, A.J.R. Groom & Margot Light (eds.), United Kingdom

Held, David (1995), Democracy and the Global Order, Polity, Cambridge

Held, David, Mcgrew, Anthony (2004), Transformări globale. Politică, economie și cultură, Traducere de Ramona-Elena Lupascu, Adriana Straub, Mihaela Bordea, Alina-Maria Turcu, Polirom, Iași

Keohane, Robert (1984), After hegemony: cooperation and discord in the world political economy, Princeton University Press, Princeton, New Jersey

Lowell, Brayan, Farell, Diana (1996), Market unbound: unleashing global capitalism, John Wiley, New York

Miroiu, Andrei (2006), Manual de relații internaționale, Polirom, Iași

Morgenthau, Hans J. (2007), Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Traducere de Andreea Bosoi, Andreea Dragolea, Mihai Vladimir Zodian, Polirom, Iași

Neagu, Romulus (1983), ONU- Adaptarea la cerințele lumii contemporane, Ed. Politică, București în format electronic

Nolan, Janne E. (1994), Global engagement: cooperation and security in the 21st century, Brookings Institution, Washington, D.C

Pattison, James (2010), Humanitarian intervention and the responsibility to protect: who should intervene?, Oxford University Press, Oxford

Perczynski, Maciej (1995), From Interdependece to Global Partnership, New Tasks for the United Nations (ed.Klaus Hufner), Leske + Budrich, Opladen

Popa, Vasile (2005), Implicațiile globalizării asupra securității naționale, Editura Universității de Naționale de Apărare ”Carol I”, București

Sandlholtz, Wayne (2002) , Humanitarian Intervention: Global Enforcement of Human Rights? în Alison Brysk, (ed)., Globalization and Human Rights, University of California Press, Berkeley

Schulte, Jan A.( 2003),  Beyond the bussard:toward a critical theory of globalization, Koffman, Eleonore, Youngs Gillian (eds.), London

Seligman, Edwin (2008), Enciclopedia of Social Sciences, The Macmillan Pub Co, New York

Singer, J. David (1961), The level of Analysis Problem in International Relations, World Politics, Washington D.C.

Stanley, Benn & Peters, Richam (2010), Social principles and the democratic state, Abingdon, Routledge

Stowel, Ellery (1991), Intervention in international Law, John Byrne & Co, Washington D.C.

Teson, Fernando (1988), Humanitarian Intervention: An Inquiry into Law and Morality, Transnational Publishera, New York

Ungureanu, Radu Sebastian (2010), Securitate, suveranitate și instituții internaționale, Polirom, Iași

Waltz, Kenneth (2006), Teoria politicii internaționale, Traducere de Nicoleta Mihăilescu, Polirom, Iași

Weiss, Thomas (2005), Military –Civilian Interaction: Humanitarian Crises and the Responsibility to protect, Rowman and Littlefield Publishers, Oxford

Zeletin, Ștefan (1997), Neoliberalismul: studii asupra istoriei și politicii burgheziei române, Nemira, București

Teze doctorale:

Bataineh, Mohamed Daiffalla (1993), ONU și arbitrajul internațional, Universitatea București, Facultatea de Drept, București

Chebeleu, Traian (1995), Funcția ONU: dinamică și perspective de reglementare pasșnică a diferendelor dintre state, Universitatea din Oradea, Facultatea de Științe Ecomonice și Juridice, Oradea

Raymonde, Mouleba Yocko (1992), Contribuția ONU și a organismelor sale specializate la promovarea și uniformizarea dreptului comerțului internațional, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București

Sentama, Ezechiel (2009), Peacebuilding in Post-Genocide Rwanda: The role of cooperatives in the restoration of interpersonal relationships, Gothenburg University, School of Global Studies, Göteborg, Sweden

Texte oficiale:

Documente ale instituțiilor europene:

Consiliul de Securitate, Report of the Independent Inquire into the actions of the United Nations during the 1994 genocide in Rwanda, New York, decembrie 1999, doc. S/1999/1257

Consiliul Uniunii Europene, EU/UN relations in military crisis management – Elements on the Battle groups, 27 ianuarie 200, Bruxelles,doc. 56-60/1/05 REV 1

Jan Karlas (iunie 2006) , Neoliberalism and Institutional Form in International Relations: Theoretical Precision and Empirical Challenges, Institute of International Relations, Prague

Documente ale instituțiilor internaționale:

As Sy, Elhadj, Coordonatorul Global în Situație de Urgență, UNICEF report: Crisis in the Horn of Africa far from over, 19 octombrie 2011, Nairobi, Kenya

Articole de presă:

Boot, Max (martie-aprilie 2000), ”Paving the Road to Hell: The Failure of UN Peacekeeping”, Foreign Affairs

Catalan, Gabriel (octombrie 2010), ”Organizarea, funcționarea și reformarea Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite”, Sfera Politicii

Childers, Erskine (septembrie-decembrie 1997),”The United Nations and Global Institutions: Discourse and Reality”, Global Governance, vol.3, nr. 3

Daicer, Andrei (2 mai 2011), ”Somalia cel mai periculos loc din lume –partea a III-a”, Geopolitics

Erikksson, John (martie 1996), ”Synthesis Report: The international response to conflict and genocide: Lessons from the Rwanda experience”, Danish International Development Assistance

Gettleman, Jeffrey (3 februarie 2012),”UN says Somalia famine has Ended, but warns that crisis isn’t over”, New York Times

Kuhn, Brittnay (21 ianuarie 2010),” Universal Human Rights vs. Traditional Rights. Topical Review Digest: Human Rights in Sub-Saharan Africa ”, Human Rights & Human Welfare Topical Research Digest

Shah, Anup ( 23 iulie 2001), ” Sierra Leone”, Global Issues

Șopandă, Gabriel (6 septembrie 2005), ”Drama Sudanului”, Cadran Politic

Pagini Web:

Action Against Hunger: http://www.actionagainsthunger.org/blog/towards-worsening-humanitarian-crisis-chad

All Africa: http://allafrica.com/liberia/ http://allafrica.com/misc/sitemap/countries.html http://allafrica.com/rwanda/ http://allafrica.com/sierraleone/ http://allafrica.com/somalia/

BBC News: http://news.bbc.co.uk/2/hi/1288230.stm http://news.bbc.co.uk/2/hi/special_report/1999/01/99/sierra_leone/251251.stm

Consiliul Uniunii Europene:

http://www.consilium.europa.eu/solana

CPCS ( Centrul de promovare a Culturii de securitate):

http://www.cpcs.ro/articol-oi-onu.php

D@dlos (server educațional, parte a serverului internațional UNESCO): http://www.dadalos-d.org/globalisierung/grundkurs_2/regionalisierung.htm http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/generalversammlung.htm http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/ecosoc.htm http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_5.htm http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/sekretariat.htm http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/sicherheitsrat.htm http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/treuhandrat.htm

Comisia Europeană:

http://ec.europa.eu/echo/files/policies/consensus/acte_ro.pdf

European Union Institute for Security Studies:

http://www.iss.europa.eu/uploads/media/cp097.pdf

FPIF (Foreign Policy in Focus):

http://www.fpif.org/reports/somalia

Global Security:

http://www.globalsecurity.org/military/ops/restore_hope.htm

History SUA:

http://www.history.com/topics/rwandan-genocide

Human Rights Watch:

http://www.hrw.org/sites/default/files/related_material/somalia_2012.pdf

http://www.hrw.org/world-report-2012/world-report-2012-rwanda

Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR): http://www.unhcr.org/pages/49e45c576.html

ONU:

http://www.un.org/Depts/DPKO/Missions/unosomi.htmâ

http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/2012/230

http://www.un.org/en/documents/charter/index.shtml

http://www.un.org/en/documents/udhr/hr_law.shtml

http://www.un.org/en/sc/repertoire/8992/Chapter%208/GENERAL%20ISSUES/Item%228_SC%20respons%20in%20maint%20IPS.pdf

http://www.un.org/News/Press/docs/2010/sc9907.doc.htm

http://www.un.org/en/peacekeeping/missions/past/unamsil/background.html

http://www.un.org/en/peacekeeping/missions/unmil/background.shtml

PeaceWomen:

http://www.peacewomen.org/security_council_monitor/about-the-security-council

Raportul Dezvoltării Umane:

http://www.cisr-md.org/pdf/NHDR/r2.pdf

Refugees International:

http://www.refugeesinternational.org/where-we-work/africa/somalia

SSNR (Strategia de Securitate Națională a României):

http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf

SOS Children’s Villages: http://www.sos-childrensvillages.org/news-and-stories/news/pages/east-africa-drought-update.aspx

United Nations Institutions in Southern Sudan:

http://www.goss-online.org/magnoliaPublic/en/United-Nations.html

UNMIL: http://unmil.unmissions.org/Default.aspx?tabid=3934&ctl=Details&mid=6897&ItemID=277764&language=en-US

Uppsala Conflict Data Program: http://www.prio.no/CSCW/Datasets/Armed-Conflict/UCDP-PRIO/