Politicile Monetare
=== a-introducere ===
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE
Facultatea de Finanțe, Asigurãri, Bãnci și Burse de Valori
Politica monetarã a Bãncii Albaniei
în perioada de tranziție.
Coordonator:
Conf. Univ. Dr. FLORIN GEORGESCU
Autoare:
KLEDIA DEMI
– BUCUREȘTI 1999 –
INTRODUCERE:
Bazându-ne în rolul important pe care-l are politica monetarã în teoriile economice, și în special în actualitatea pe care o reprezintã aceastã problematicã în perioada de tranziție, am ales ca temã pentru aceastã lucrare de diplomã “Politica Monetarã a Bãncii Naționale a Albaniei în Perioada de Tranziție”.
În primul capitol se trateazã teoretic corelarea politicii monetare cu celelalte politici macroeconomice, obiective, scopuri și strategii ale bãncii centrale în utilizarea obiectivelor politicii monetare. În capitolul doi se pune accent pe rolul important pe care-l are Banca Centralã în întocmirea și înfãptuirea politicilor monetare, mecanismele de transmisie ale politicii monetare cât și instrumentele de politicã monetarã, de intervenție directã și indirectã, la dispoziția bãncii centrale. Având ca punct de pornire starea actualã în care se aflã economia Albaniei, și anume tranziția cãtre economia de piațã, am hotãrat ca în cel de al treilea capitol sã tratez expriența țãrilor dezvoltate în “arhitectarea” politicilor lor monetare, experiențã ce poate fi utilã pentru Banca Centralã a Albaniei. Obiectul celui de al patrulea capitol îl constutuie politica monetarã a Bancii Albaniei, reușite și neajunsuri, și cãteva considerente modeste în vederea unor îmbunãtãțiri posibile. În acest capitol se prezintã succint experiența țãrilor din est care de asemenea s-au confruntat cu restructurarea sistemului bancar și alte probleme specifice tranziției.
Aceastã lucrare este rezultatul studiilor în acești patru ani în Academia de Studii Economice din București.
Simt obligația sã le multumesc tuturor profesorilor mei și în mod special îi mulțumesc coordonatorului meu Conf. Univ. Dr. Florin Georgescu pentru ajutorul prețios în realizarea acestei lucrãri.
De asemenea sunt recunoscãtoare dnei Prof. Univ. Dr. Marta Muço pentru materialele oferite.
=== capitol 1 ===
CAPITOL I
POLITICA MONETARÃ, COMPONENTÃ ESENȚIALÃ A POLITICII ECONOMICE A STATULUI.
Cuprins:
1. Principalele grupe de politici economice în țãrile democratice cu economie de piațã.
1.1 Politici în domeniul fiscal-bugetar.
1.2 Politici în domeniul veniturilor.
1.3 Politici economice specifice.
1.4 Politicile din domeniul monetar.
1.4.1 Definirea politicii monetare, rol, instituții abilitate.
1.4.2 Interdependențe cu celelalte tipuri de politici economice.
2. Dirijarea politicii monetare: obiective și scopuri.
2.1 Obiective.
2.2 Divergențe între obiectivele politicii economice.
2.3 Poligoane – obiectiv ale politicii economice.
2.4 Strategii ale bãncii centrale: utilizarea obiectivelor monetare.
2.5 Alegerea obiectivelor.
3 Decizia de politicã macroeconomicã.
4. Teorii monetare.
4.1 Modelul lui Keynes.
4.2 Monetarismul și neomonetarismul.
4.3 Sinteza neoclasicã.
Politica monetarã, componentã esențialã a politicii economice a statului.
Experiența istoricã a demonstrat necesitatea intervenției statului în economie în scopul prevenirii și atenuãrii dezechilibrelor economice, al apropierii extremelor în ciclurile de dezvoltare și al asigurãrii unei dezvoltãri stabile și de duratã.
Politica economicã reprezintã forma sub care se realizeazã aceastã intervenție și se compune din: instrumentele și mecanismele utilizate de stat pentru a interveni; cadrul instituțional în care se acționeazã. Întrucât în lumea contemporanã existã o diversitate de obiective, precum și de instrumente, mecanisme și instituții implicate, în mod frecvent se utilizeazã pluralul de politici economice.
În sistemele dictatoriale, cu economii bazate pe planificare centralizatã, statul intervine direct, prin mijloace administrative, în influențarea proceselor economice. Variabilele esențiale – prețurile, salariile, producția, acumulãrile, rentabilitatea etc. – sunt stabilite centralizat de cãtre planul central, în baza unor balanțe materilae primare de echilibru și ele rãmân fixe pe perioade îndelungate. Piețele sunt practic desființate sau marginalizate, banii sunt simpli numitori comuni ai unor variabile planificate.
Istoria a demonstrat ca aceste mecanisme pot funcționa relativ bine în perioade excepționale de crizã sau rãzboi, dar pe termen lung se degenereazã în birocrație, ineficiențã, dezinteres general fațã de progres.
În contrast cu economiile centralizate, sistemele economico-sociale democratice funcționeazã pe principiile libertãților și drepturilor omului, ale liberei inițiative și concurenței, iar sistemul economic se bazeazã pe mecanismele de piațã. Variabilele fundamentale – preturi, salarii, economisiri, consum, producție – se stabilesc pe baza raportului cerere-ofertã în bani, având funcții depline și neîngrãdite. Cererea de consum se exprimã nemijlocit pe piețe, influențãnd starea de echilibru a acestora într-o dinamicã cu multe mecanisme de autoreglare.
Intervenția statului în economie se poate face, în consecințã, prin instrumente indirecte, care sã afecteze cât mai putin drepturile cetãțeanului și libera inițiativã.
Despre o fundamentare teoreticã și o abordare practicã concretã a intervenției statului în viața economicã, acceptatã pe scarã largã în majoritatea țãrilor democratice și cu economie de piațã, se poate vorbi numai dupã al doilea rãzboi mondial. Punctul comun de plecare l-a constituit “Teoria generalã a ocupãrii forței de muncã, a dobânzii și a banilor” a lui Keynes.
1. Principalele grupe de politici economice în țãrile democratice cu economie de piațã.
În prezent, intervenția statului în economia de piațã sau altfel spus politica economicã, poate fi grupatã în patru mari domenii:
Monetar
Fiscal
Venituri
Domenii specifice.
1.1 Politici în domeniul fiscal-bugetar.
Statul are dreptul de a stabili impozite și alte surse de venituri, iar, pe de altã parte, de a efectua cheltuieli guvernamentale, transferuri sau de a subvenționa anumite ramuri sau produse. Intervenția statului în aceste domenii este extrem de diversificatã (numai sistemele de impozitare pot constitui numeroase reglementãri și cazuri) si poartã denumirea de politicã fiscalã (sau politicã fiscal-bugetarã).
Spre deosebire de politicile monetare, politicile fiscal-bugetare urmãresc nu numai influențarea cererii globale din economie (întrucât impozitele reduc cererea agregatã, mai mult sau mai puțin, în funcție de mãrime lor, iar cheltuielile bugetare o majoreazã), dar și influențarea cerereii în anumite sectoare ale economiei. Statul poate pe aceastã cale sã intervinã direct și specific, nu numai pentru atenuarea ciclului conjuctural recesiune-avânt, dar și pentru stimularea sau descurajarea anumitor ramuri și sectoare economice (industrie, agriculturã, turism, infrastructurã, etc.)
Experiența istoricã a arãtat cã politicile monetare sunt, mai degrabã asimetrice (cu eficiențã mare în combaterea inflației, dar eficiențã micã în stimularea crșterii economice), generale (afecteazã întreaga societate), cu impact întârziat și difuz. În scimb, politicile fiscale sunt simetrice (cu efecte apropriate atât în sens deflaționist, cât și expansionist), specifice și sectoriale (pot fi localizate pe anumite domenii) și cu impact rapid și puternic focalizat. În plus intervenția statului prin politicile fiscale este tranparentã și cuantificabilã.
Comparativ cu instrumentele monetare, cele fiscal-bugetare sunt extrem de diversificate. Ele pot fi grupate pe urmãtoarele categorii mari:
impozitarea, cuprinzând impozitele directe, (impozitul pe veniturile persoanelor fizice, impozitul pe profi) și impozitele indirecte (tva, accizele, etc);
politica vamalã (tarifarã) care acoperã taxele percepute la frontierã, procedurile vamale, etc.;
cheltuielile guvernamentale pentru adinistrația de stat, armatã, ordinea pubicã, educație, sãnãtate, culturã, ș, a.;
investițiile statului, dezvoltarea domeniului public, în anumite ramuri strategice, în monopolurile de stat, în infrastructurã;
subvențiile si transferurile pentru sprijinirea anumitor sectoare considerate vitale sau pentru a controla prețurile unor produse sensibile (combustibil, energie, alimente de bazîã, etc.);
deficitul bugetar și datoria publicã prin care statul poate cheltui, la un moment dat, mai mult decât veniturile sale, oprind astfel cererea agregatã, dar aruncând o povarã financiarã asupra generaților viitoare.
1.2 Politici în domeniul veniturilor.
Statul poate interveni pentru a controla principalele categorii de venituri (salarii, profituri, dobânzi, rente etc.) fie în mod indirect, prin politica de impozitare, fie într-o manierã cuasi-directã, prin stabilirea unor plafoane maximede creștere a veniturilor (fãrã a se stabili direct nivelul fiecãrei categorii de venituri). Intervențiile cuasi-directe asupra veniturilor constituie, într-o mai micã sau mai mare mãsurã, îngrãdiri ale libertãților de cetãțean și ale liberei inițiative, putând fi utilizate numai în situații excepționale (inflație galopantã, crize sociale) și presupunând realizarea unui pact social explicit sau implicit.
Statul poate utiliza, pe de altã parte, cu mai multã ușurințã, controlul veniturilor în unitãțile de stat și în domeniul public influențând, prin comparație, nivelul general al veniturilor inclusiv din sectorul privat. Totuși, și aici, politicile în domeniul veniturilor se situeazã la limita de conciliere între intervenția statului și pãstrarea principiilor de bazã ale liberei inițiative și concurenței. De asemenea, prin distorsionarea mecanismelor de piațã, controlul veniturilor contribuie, de regulã, la acumularea de tensiuni și mãrește dezechilibrele în loc sã le atenueze. Într-o formã extremã de intervenție, controlul veniturilor este însoțiot de controlul prețurilor.
Controlul veniturilor constituie, deci, o intervenție de forțã a statului democratic, folosit în situații excepționale, pentru a sparge o mișcare inerțialã (un cerc vicios) al prețurilor și veniturilor. Forma cea mai frecvent utilizatã este indexarea subunitarã a creșterii salariilor în funcție de creșterea prețurilor (de exemplu, la o creștere de prețuri cu 100 unitãți, veniturile se pot majora cu cel mult 80) cu scopul protecției sociale dupã luarea unor mãsuri radicale. Astfel, indexarea salariilor poate fi folositã odatã cu majorãrile de prețuri care apar dupã renunțarea la subvenționarea unor produse de primã necesitate (ca alimentele de bazã).
1.3 Politici economice specifice.
Statul asigurã organizarea și manifestarea puterii publice instituționalizate pe plan național și în aceastã bazã el legifereazã cadrul în care se desfãșoarã principiile și mecanismele de funcționare ale economiei de piatã. Pe de altã parte, statul stabilește direcțiile strategice de dezvoltare în calitatea sa de reprezentatnt al interesului național și de arbitru legal între interesele agenților economici privați.
Pornind de la aceste considerente, în funcție de țarã și perioadã istoricã, se poate distinge o grupã extrem de eterogenã de politici economice specifice, speciale pentru anumite momente ale istoriei și sectoriale. De exemplu, țãrile aflate în tranziția de la economia planificatã centralizat la economia de piațã trabuie în mod obligatoriu sã schimbe caracterul proprietãții si în acest context adoptã anumite politici de privatizare. Tot în cazul acestor țãri, schimbarea radicalã a parametrilor, mecanismelor și condițiilor de funcționare a întreprinderilor face necesarã adoptarea unor politici de restructurare la nivel microeconomic.
O componentã tot mai importantã de intervenție a statului în viața economicã, mai ales în țãrile dezvoltate, o constituie protecția mediului (politica ecologicã). În ultimele decenii protecția mediului a cãpãtat valențe mondiale și toate țãrile, inclusiv cele mai puțin dezvoltate, trebuie sã aibã în vedere exigențele ei.
În sfârșit în aceastã grupare de politici pot fi incluse toate strategiile de dezvoltare sectorialã (politici industriale, politici agricole, politici pentru stimularea exportului, programe de dezvoltare a infrastructurilor de transport, telecomunicații etc.) precum și imperativele unor perioade istorice (politici de reconstrucție postbelicã, politici de reformã economicã, bancara, etc.).
1.4 Politicile din domeniul monetar.
Statul are monopolul emisiunii primare a banilor. Intervenția statului în acest domeniu, denumitã politicã monetarã, urmãrește influențarea indirectã a cererii agregate și prin urmare controlul inflației, echilibrul extern sau evoluția ciclului economic. Cererea și libera inițiativã sunt influențate numai indirect, prin cererea agregatã, determinatã de manevrarea agregatelor monetare.
1.4.1 Definirea politicii monetare – rol, instituții abilitate.
Prin politicã monetarã se înțelege, în sens larg, ansamblul de mãsuri prin care statul acționeazã asupra agregatelor monetare și activelor financiare în vederea menținerii lor sub control și realizãrii echilibrului economic, sau în vederea orientãrii activitãții economice într-o anumitã direcție.
Instituțiile care stabilesc obiectivele politicii monetare sunt Parlamentul, Guvernul, Banca Centralã, Ministerul de Finanțe, organisme speciale. Pe de altã parte, instituțiile care sunt abilitate în domeniul punerii în practicã a politicii monetare sunt de regulã Banca Centralã, bãncile secundare Si alte instituții financiar-bancare. Se remarcã tendința spre stabilirea obiectivelor politicii monetare printr-un text neechivoc de lege, ceea ce reduce disputele în acest domeniu.
Politica monetarã inseamnã un set de reglementãri specifice, instrumente și mecanisme de politicã monetarã, care pot fi grupate în domeniile cunoscute ale intervenționismului monetar (taxa oficialã a scontului, operațiuni de “open market”, rezervele minime obligatorii ale bãncilor, controlul direct al emisiunii monetare, rezervele internationale de aur și devize, cursul de scimb, etc.), dar care cunosc o dinamicã și diversificare deosebitã, datoritã, pe de o parte, evoluției obiectivelor și instituțiilor monetare în diferite țãri, iar, pe de altã parte, dezvoltãrii tehnologiei și inovației în domeniul financiar-bancar.
Realizarea acestor obiective se face printr-un ansamblu de instrumente relativ restrâns care cuprinde:
A) Operațiuni de “open market”, prin care banca centralã realizeazã controlul lichiditãții de pe piațã. Acest instrument poate îmbrãca diferite forme:
1) Operațiuni de vânzare-cumpãrare de titluri
Definitive
Repo / reverse repo
2) Operațiuni de reglare finã (fine tuning) a lichiditãții:
Atragerea de depozite de la bãnci
Swapuri valutare
Emiterea de certificate de depozit de cãtre banca centralã
B) Facilitãți de creditare
Creditul lombard
C) Rezervele minime obligatorii – instrument care permite controlul lichiditãții și stabilizarea ratelor dobânzii pietei monetare.
D) Instrumente directe
Controlul creditului (plafoane)
Controlul dobânzii (plafoane).
1.4.2 Interdependențe cu celelalte tipuri de politici economice.
Politica monetarã nu poate avea succesul așteptat dacã nu este corelatã și sprijinitã de celelalte politici economice. astfel este extrem de importantã integrarea politicii monetare, în diferitele ei ipostaze, în celelalte mari grupe de politici economice (politicile fiscal-bugetare, politicile de control al veniturilor, politicile industriale și apecifice ale statelor, etc.), și formularea mixului de politici economice.
2. Dirijarea politicii monetare: obiective și scopuri.
Politica monetarã, ca și politica fiscalã constituie tehnica principalã de control a cererii agregate. Este cunoscut faptul cã politica fiscalã are ca scop controlul fluctuațiilor cererii agregate manevrând prin deficitul sau excedentul bugetar. Politica monetarã urmãrește același scop, dar opereazã prin controlul rezervelor monetare ale bãncilor secundare.
Experiența a demonstrat cã politica monetarã îmbinatã cu o politicã fiscalã previzionatã poate da rezultate mai bune atunci când se folosește în scopul modificãrii cererii agregate decât atunci când se folosește în scopul stabilizãrii cererii agregate.
Astfel, de exemplu, dacã sindicatele și firmele puternice reușesc sã se impunã prin creșterea salariilor și respectiv a prețurilor în condițiile în care nu se manifestã o creștere realã a cererii agregate, autoritãțile monetare au de ales între douã alternative posibile:
sã refuze cresterea cererii agregate, astfel neacceptând creșterea masei monetare și suportând sporirea șomajului;
sau sã accepte creșterea salariilor și a prețurilor suportând creșterea inflației.
2.1 Obiective.
Politica monetarã, componentã esențialã a politicii economice, poate fi definitã ca un set de mãsuri specifice luate în scopul atingerii obiectivelor majore ale politicii economice, prin care autoritãțile monetare încearcã sã regleze nivelul cererii agregate din economie influențând nivelul lichiditãții, condițiile de acordare și disponibilitatea creditului în economie.
Obiectivele politicii monetare sunt organic integrate, într-un cadru mai larg al politicii economice naționale, de performanțele fiecãrei grupe de politici depinzând succesul întregului pachet de mãsuri.
Astfel, politica monetarã este utilã în realizarea mai multor scopuri economice și sociale, iar aceste scopuri sunt parte integrantã a politicii economice ale statului.
Printre principalele obiective pe care și-le definește politica economicã se enumerã:
reducerea șomajului;
creșterea economicã;
stabilitatea prețurilor, stabilitatea ratelor dobânzii;
echilibrul extern (stabilitatea piețelor valutare);
deficitul bugetar;
altele (stabilitatea piețelor financiare, etc).
1. Reducerea șomajului (tendința cãtre ocuparea deplinã a forței de muncã): este un scop de o importanțã primordialã deoarece prezintã douã laturi: alternativa a unui șomaj ridicat provoacã suferințe și mizerie în rândurile șomerilor, și pe de altã parte, când rata șomajului este ridicatã importante rezerve și potențiale umane rãmân nexploatate (fabrici închise, productivitãți neexploatate, etc), ceea ce influențeazã negativ volumul producției. Astfel, pentru ansamblul economiei, șomajul reprezintã risipa resurselor productive și imposibilitatea atingerii creșterii economice potențiale maxime.
Ocuparea forței de muncã intr-o proporție cât mai mare, respectiv o ratã a șomajului cât mai micã, reprezintã un obiectiv central al politicii economice, urmãrit nu numai pentru pacea socialã pe care o implicã, ci și pentru cã reflectã creșterea economicã. De remarcat cã fenomenele nu se suprapun. În cazul unor rigiditãți structurale în economie, creșterea poate coexista cu o ratã înaltã a șomajului. Pe de altã parte, un grad mai înalt de ocupare a forței de muncã, în condițiile menținerii unor structuri ineficiente în economie, periclitezã calitatea creșterii economice și în ultimã instanțã nivelul de trai.
Ocuparea cât mai mare a resurselor de muncã nu trebuie înțeleasã ca o cerințã de asigurare a unei ocupãri depline a forței de muncã, ci ca o cerințã de asigurare a unui nivel al șomajului peste zero, care sã coincidã cu o ocupare cât mai bunã a forței de muncã. Este vorba de acel nivel al ratei șomajului la care se realizeazã echilibrarea cererii și ofertei pe piața muncii. Acest nivel se gãsește în literatura de specialitate sub denumirea de rata naturalã a șomajului. Cu toate acestea, pentru țãri diferite și momente diferite, nu este foarte ușor de stabilit valoarea acestei rate.
Încercând sã facem o clasificare a nivelului șomajului dupã natura cauzelor de ordin macroeconomic care îl determinã, acesta poate fi clsificat în:
șomaj fricțional – determinat de funcționarea normalã a pieței muncii, adicã de perioadele în care indivizii își schimbã locul de muncã;
șomaj structural – cauzat de restrângerea sau dispariția unor ocupații, determinate în special de automatizarea și informatizarea proceselor productive și a activitãților economico-sociale, de modificarea continuã a structurii nevoilor sociale;
șomaj ciclic – provocat de perioadele de recesiune, ca urmare a alternanței ciclurilor economice.
În condițiile unui relativ echilibru economic, ocuparea deplinã a forței de muncã ar presupune situarea ratei șomajului la nivelul dat de șomajul fricțional. De aceea, ca obiectiv orientativ, de referințã, în fundamentarea mãsurilor de politicã monetarã și fiscalã, semnificând un nivel scãzut al șomajului, poate fi consideratã acea situație a pieței forței de muncã în care numãrul de locuri de muncã vacante disponibile este sproximativ egal cu cel al șomerilor.
2. Creșterea economicã: scopul unei creșteri economice stabile este strâns legat de scopul unei ocupãri cât mai mari a resurselor de muncã, deoarece întreprinzãtorii sunt mai predispuși sã investeascã capitalul disponibil pentru a mãri productivitatea afacerilor proprii atunci când șomajul este mai redus, sporind astfel și creșterea economicã.
Cu toate cã existã o legãturã strânsã între aceste douã scopuri, politicile pot fi direcționate cãtre încurajarea creșterii economice prin stimularea directã a întreprinderilor investitoare sau stimulând populația sã investeascã cât mai mult, asigurând astfel mai multe fonduri de investiții pentru economie.
Luând în considerare desideratul ridicãrii nivelului de trai, se impune mãsura creșterii economice în termeni reali. Apropierea de esența conceptului impune însã cãutarea unor indicatori mai fideli decât P.I.B.. Astfel, P.I.B pe lociutor reprezintã probabil o mãsurã mai bunã, dar pe de altã parte nici acesta nu este suficient de semnificativ, întrucât creșterea bunãstãrii poate fi mãsuratã și prin extinderea timpului liber. Ca urmare, în numeroase țãri, productivitatea muncii pe om/orã este consideratã o cuantificare mai bunã a creșterii economice.
În ultima perioadã de timp, creșterea economicã a început sã fie contestatã în calitate de obiectiv de bazã al politicii economice, datoritã accentului tot mai puternic pus pe problemele legate de protecția mediului și de protecția socialã împotriva sãrãciei.
3. Stabilitatea prețurilor: Într-o economie de piațã prețurile sunt libere, ele reflectând în mod curent nu numai structura concurențialã a costurilor, dar și evoluția nemijlocitã a raportului cerere-ofertã. Modificarea permanentã a ofertei pentru a rãspunde în mod corespunzãtor cererii se face prin semnalele transmise de sistemul de prețuri. În consecințã, prețurile relative ale diferitelor produse se mișcã în permanențã în ambele direcții (creșteri si scãderi), echilibrul cererii cu oferta fiind înțeles în dinamica sa. Stabilitatea realã a prețurilor este înțelasã ca acea situație în care, prin funcționarea liberã a mecanismelor de piațã, nivelul general al prețurilor nu crește mai mult de 2-4 procente pe an.
În contrapunere, fenomenul inflaționist este, în esențã, definit drept modificarea în sensul creșterii a tuturor prețurilor, pe un trend permanent și rezultând majorarea sistematicã a indicilor de preț (nivelul prețurilor este reflectat de trei principali indicatori: indicele prețurilor de producție, indicele prețurilor de consum și deflatorul P.I.B) cu peste 5% pe an. În funcție de mãrimea ei, literatura de specialitate distinge și definește diferite categorii de inflație: inflație târâtoare, inflație galopantã, hiperinflație, etc.
Din punctul de vedere al politicilor economice, este acceptatã ideea cã o ratã a inflației de pânã la 10% pe an nu ridicã probleme deosebite; pânã la 40-50% pe an poate fi controlatã; iar peste 100% pe an prezintã riscuri majore sã se transforme în hiperinflație.
În cazul economiilor în tranziție de la planificarea centralizatã la mecanismele de piațã, se mai distinge inflația corectivã, respectiv majorãrile bruște și substanțiale de prețuri care rezultã din procesele de liberalizare și înlãturare a contrângerilor administrative sau de eleminare a subvențiilor. Înflația corectivã este un proces necesar și inevitabil al tranziției. Politicile economice în economiile în tranziție urmãresc acceptarea și derularea inflației corective într-o perioadã scurtã (terapia de șoc) sau în mai multe etape (terapia gradualã), iar pe de altã parte, evitarea transformãrii inflației corective într-o inflație de fond și de duratã.
Stabilitatea prețurilor este necesarã, deoarece o creștere la nivelul prețurilor creazã nesiguranțã și crește riscurile în economie. Astfel informațiile pe care le conțin prețurile bunurilor și serviciilor vor fi mai greu de interpretat atunci când nivelul general al prețurilor se modificã. De asemenea, luarea deciziilor la nivelul consumatorilor, investitorilor și a guvernului se va face mai greu.
Inflația îngreuneazã, de asemenea, prognozarea viitorului. Este clar ca în conditiile unui fenomen inflaționist în creștere devine foarte greu și complicat pentru investitori sã previzioneze rezultatele unei investiții în viitor. Pe de altã parte, inflația scãpatã de sub control redistribuie arbitrar și inechitabil veniturile membrilor societãții, alocã distorsionat resursele din economie, erodeazã mecanismele economice și conduce la tensiuni sociale.
În consecințã, stabilitatea prețurilor este menționatã printre obiectivele centrale ale politicii economice. Stabilirea unei rate de referințã a inflației care sã defineascã “stabilitatea prețurilor”, sau “controlul inflației” diferã de la o țarã la alta, în funcție de perioada istoricã.
Stabilitatea ratelor dobânzii: fluctuația ratei dobânzii creazã mai mult sau mai puțin aceleași probleme ca și destabilizarea nivelului prețurilor. Astfel, aceasta poate cauza nesiguranțã în economie și sã îngreuneze previziunile pentru viitor.
Totuși ar fi greșit dacã am trage concluzia cã soluția cea mai bunã ar fi aceea a controlului administrativ a ratelor dobânzii, fie și din partea bãncii centrale. Controlul ratelor dobânzii, similar cu controlul nivelului chiriilor locuințelor, limiteazã disponibilitatea creditelor. Astfel, apare obligativitatea raționalizãrii creditului.
4. Echilibrul extern și stabilitatea piețelor valutare: echilibrul extern este urmãrit prin situația Balanței de Plãți Externe și rezervelor de mijloace de platã internaționale.
Dintr-un anumit punct de vedere, un deficit al Balanței de Plãți nu este, în mod necesar, un fenomen ce trebuie evitat. El semnificã faptul cã țara poate obține din strãinãtate bunurile și serviciile pe care le dorește. O parte a acestor importuri este plãtitã de exporturile țãrii și de investițiile strãine. Diferența rãmasã este finanțatã prin datoria externã sau scãderea rezervelor. Problema este cã sporirea acestei datorii nu se poate face oricât de mult: la un moment dat, capacitatea oricãrei țãri de a susține deficite din ce în ce mai mari se epuizeazã, rezervele internaționale scad sub pragul critic, iar acest fenomen trebuie evitat. Din acest motiv, adiministrarea prudentã a unei balanțe de plãți echilibrate reprezintã un obiectiv major greu de ignorat.
Evoluția cursului de schimb valutar este strâns legatã de situația Balanței de Plãți Extene. O balanțã deficitarã pericliteazã stabilitatea cursului valutar.
Urmãrirea evoluției cursului de schimb al monedei naționale fațã de celelalte valute este un element foarte important pentru banca centralã. Este cunoscut faptul cã o supraevaluare a monedei naționale fatã de celelalte valute reduce gradul de competitivitate al economiei țãrii respective (se stimuleazã importul și sunt frânate exporturile). Pe de altã parte, subevaluarea monedei naționale stimuleazã și provoacã inflație.
Evitarea fluctuațiilor cursului de schimb avantajeazã firmele și indivizii în vânzarea-cumpãrarea de mãrfuri din toatã lumea. Din aceste considerente evitarea evoluțiilor extreme ale cursului de schimb constituie un scop important al politicii monetare.
5. Echilibrul bugetar: politica keynesistã de stimulare a cererii interne prin cheltuieli guvernamentale (sau prin reducerea impozitãrii) a determinat acumularea în timp a unor importante deficite bugetare și formarea unei datorii bublice substanțiale în majoritatea statelor dezvoltate. Finanțarea acesteia și mai ales povara dobânzilor a devenit o problemã majorã, cu impact puternic asupra echilibrului economic general (presiune inflaționistã, rigiditãțã în stimularea creșterii economice etc.)
În consecințã, controlul deficitului bugetar este frecvent inclus între obiectivele principale ale politicii economice.
6. Stabilitatea piețelor financiare: sprijinirea pe un sistem financiar cât mai stabil este una din rațiunile existenței bãncilor centrale. Una din modalitãțile prin care banca centralã asigurã stabilitatea piețelor financiare este aceea care se sprijinã pe contribuția bãncii centrale în evitarea stãrilor de panicã financiarã manifestatã prin rolul sãu de ultimã posibilitate de creditare.
Stabilitatea piețelor financiare depinde, de asemenea, și de stabilitatea ratelor dobânzii, având astfel în vedere faptul cã fluctuația ratelor dobânzii poate cauza sentimentul de nesiguranțã a publicului fatã de instituțiile financiare. Astfel o creștere a ratelor dobânzii cauzeazã obligațiunilor pe termen lung și hipotecilor, mari pierderi de capital, care pot conduce pânã la starea de faliment a instituțiilor financiare ce le administreazã.
2.2 Divergențe între obiectivele politicii economice.
Atingerea simultanã a acestor obiective nu este o regulã, întrucât chiar în conjuncturile cele mai favorabile, și în țãrile cele mai stabile, ele sunt (cel putin parțial) greu compatibile. Atingerea unor performanțe superioare la un obiectiv se face frecvent prin acceptarea unor performanțe mai slabe în cazul altor obiective. Astfel, deși reducerea somajului sprijinã creșterea economicã, sau stabilitatea ratelor dobânzii ajutã stabilitatea piețelor financiare, nu putem generaliza aceastã compatibilitate pentru toate scopurile de mai sus. De exemplu, scopul stabilitãtii prețurilor este des în conflict cu scopul stabilitãții ratelor dobânzii sau cu acela al unei ocupãri depline (cât mai mari) pe o perioadã scurtã de timp.
Ca urmare, în scopul realizãrii simultane a douã sau mai multe obiective, autoritãțile trebuie sã aibã în vedere o serie de corelații care se pot stabili între principalii indicatori macroeconomici, în raport cu experiența pozitivã acumulatã în trecut (așa numita “memorie colectivã”).
Cazul cel mai reprezentativ este cel al corelației dintre stabilitatea prețurilor și ocuparea forței de muncã. Încercãrile de a reduce rata șomajului prin stimularea cererii au drept rezultat, de regulã, creșterea nivelului general al prețurilor. Pe de altã parte, mãsurile luate prin intermediul politicii monetare și a celei fiscale pentru reducerea cererii agregate (în scopul eliminãrii creșterii prețurilor) determinã reducerea gradului de ocupare a forței de muncã.
Nu existã nici-un conflict între obiectivul accelerãrii creșterii economice și cel al menținerii unei rate scãzute a șomajului. Dimpotrivã, aceste obiective se aflã într-o relație de interdependențã, de potențare reciprocã. Dacã șomajul se aflã la cotã ridicatã, atunci este imposibilã realizarea unei creșteri maxime, în timp ce un șomaj redus creazã un climat în care firmele producãtoare sunt încurajate sã promoveze progresul tehnic, prin investirea în echipamente performante care, economisind munca umanã, îmbunãtãțesc productivitatea muncii.
Relația dintre creșterea economicã și stabilitatea prețurilor este una intens controversatã. Unii specialiști considerã cã o creștere susținutã pe termen lung nu poate fi obținutã fãrã menținerea stabilitãții prețurilor, deoarece inflația poate frâna creșterea prin încurajarea activitãților speculative, volatile, și nu a investițiilor productive. Alte puncte de vedere susțin cã inflația reprezintã de fapt un stimul pentru creștere, ea fãcând împrumuturile mai profitabile pentru debitori (fiind rambursate intr-o monedã devalorizatã) și reducând riscurile financiare ale investițiilor. Existã și opinii situate la aceste douã extreme, conform cãrora, inflația, deși nu reprezintã un stimul pentru creșterea economicã, este un fenomen ce o însoțește inevitabil pe aceasta. Argumentul ar fi yrmãtorul: o creștere consistentã presupune ca o condiție prealabilã ocuparea deplinã a forței de muncã iar aceasta ar conduce la inflație.
În realitate, aceste duble corelãri nu se gãsesc izolate ci, dimpotrivã, orice situație datã este caracterizatã de un anumit nivel al fiecãruia dintre indicatorii macroeconomici amintiți.
Astfel, de exemplu, când economia este în creștere și șomajul se reduce, atât inflația cât și ratele dobânzii încep sã creascã. Dacã banca centralã va interveni încercând sã opreascã creșterea ratelor dobânzii prin cumpãrarea de obligațiuni, va crește prețul acestora și ca urmare se va reduce câștigul lor, ceea ce înseamnã o reducere a ratelor de dobândã pentru obligațiuni. Rezultatul acestor cumpãrãri pe piața deschisã va cauza o creștere a bazei monetare și pe urmã o creștere a ofertei monetare care conduce spre inflație. Pe de altã parte, dacã banca centralã încetinește cresterea ofertei monetare în ideea de a evita inflația, pe o perioadã scurtã atât ratele de dobândã cât și inflația au o tendintã de creștere.
În ultimii ani, din ce în ce mai multã atenție se acordã posibilei contradicții dintre dezideratul stabilitãții prețurilor și cel al ocupãrii forței de muncã, pe de o parte și cel al conservãrii mediului și al evitãrii poluãrii, pe de altã parte.
Aceste conflicte între scopurile politicii monetare explicã greutatea procesului decizional al bãncilor centrale din toatã lumea.
Cu toate acestea, unii specialiști afirmã cã, fãrã a urmãri rezultate maxime pentru fiecare obiectiv în parte, acestea (de exemplu, ocuparea forței de muncã și rata inflației) sã poatã concomitent fi aduse și menținute la niveluri rezonabile, prin utilizarea unei combinații adecvate de mãsuri de politicã monetarã.
2.3 Poligoane – obiectiv ale politicii economice.
Politicile economice în țãrile democratice sunt elaborate și puse în aplicare sub presiunea ciclului electoral. La orizontul ciclului electoral, obiectivele menționate se acomodeazã prin concesii reciproce, de maniera deja menționatã inflație – creștere economicã. Autoritãțile urmãresc ca în urma acestor acomodãri și concesii reciproce, aria de “bine social” sau de “percepție pozitivã a politicului” sã fie maximã.
Așezatã grafic, aria obiectivelor politicii economice, cu mișcãrile compensatorii (comprimãri într-o parte și relaxãri în altã parte) apare sub forma unor poligoane – obiectiv, cu un numãr de laturi egal cu numãrul obiectivelor avute în vedere:
Triunghi – trei obiective, de exemplu: inflația, creșterea economicã, echillibrul extern;
Patrulater – patru obiective, la cele de sus adãugând, de exemplu, angajarea forței de muncã;
Pentagon – cinci obiective; se adugã deficitul bugetar, etc.
Maximizarea ariei poligonului–obiectiv, poate fi consideratã sinteza scopului urmãrit de politicile economice. De remarcat însã cã, pe de o parte, aria maximã poate rezulta din combinații diferite ale performanțelor obiectivelor iar, pe de altã parte, factorul politic poate considera un obiectiv de importanțã maximã, amplificând valoarea ariei sale (de exemplu, combaterea șomajului poate fi consideratã ca fiind de importanțã primordialã). În acest ultim sens, poligoanele – obiectiv pot fi :
relativ proporționate, echilibrate, cu laturi și înãlțimi de mãrimi apropriate (cu alte cuvinte autoritãțile urmãresc îmbunãtãtțirea performanțelor în mod corelat și echilibrat la obiectivele politicii economice;
disproporționatã, respectiv cu laturi și înãlțimi ale diferitelor obiective de politici economice sensibil diferite ( cu alte cuvinte autoritãțile urmãresc atingerea unui obiectiv sau altul, indiferent de costurile care se rãsfrâng asupra celorlalte obiective).
Disciplinarea tutror combinațiilor de poligoane obiectiv și de politici economice se poate realiza apelând la:
Principiul lui Tinbergen;
Mix-ul de politici economice;
Criteriile politice;
care alcãtuiesc mix-ul final de politici macroeconomice.
Principiul lui Tinbergen.
Un important principiu de optimizare macroeconomicã este stabilit de Jan Tinbergen. Acest principiu statueazã cã, atâta vreme cât existã o penurie de instrumente de politicã economicã (respectiv numãrul instrumentelor este mai mic decât numãrul obiectivelor finale) vor trebui alese doar acele obiective considerate ca fiind de maximã importanțã. Cu alte cuvinte, acest principiu alocã unui numãr de obiective același numãr de instrumente cu ajutorul cãrora se ating obiectivele vizate. Opțiunea pentru o ratã moderatã a inflației și un nivel de ocupare cât mai mare al forței de muncã este cel mai tipic exemplu de alegere dificilã și de compromis.
Literatura de specialitate a consacrat douã exemple care vin sã conetesteze Principiul lui Tinbergen:
facilitarea echilibrului dinamic al societãții – principiul bicicletei: “când merge, echilibrul se poate asigura mult mai ușor”;
dilema “cercul vicios ––– cercul virtuos”:
“neîndeplinirea unui obiectiv “performanța unui obiectiv
atrage dupã sine agravarea atrage dupã sine prformanțele
celorlalte patru” celorlalte patru”
Mixul de poiltici economice.
Mixul de politici economice presupune alegerea, cel puțin din trei puncte de vedere – teoretic, practic și politic – a combinației care corespunde în mod optim binelui social”.
Deosebirea esențialã între poligoanele obiectiv și mixul de politici economice rezidã în faptul cã, în timp ce primul concept se referã la țintele care trebuie atinse în promovarea politicilor, cel de al doilea concept este utilizat pentru evidențierea instrumentelor folosite în atingerea obiectivelor stabilite.
2.4 Strategii ale bãncii centrale: utilizarea obiectivelor monetare.
Banca centralã dirijeazã politica monetarã cu scopul de a influența producția, șomajul, inflația etc. Aceste variabile care se numesc “variabile ale politicii monetare”, nu pot fi influențate direct de cãtre banca centralã. Ea utilizeazã anumite instrumente (operațiile de tip open market, modificarea taxei scontului, modificarea rezervei minime obligatorii și determinarea volumului creditului) pentru a influența în mod indirect asupra acestor variabile. Aseastã influențã se poate observa doar dupã o anumitã perioadã de timp, de obicei un an. Pe de altã parte, ca sã poatã constata rezultatele intervențiilor sale, banca centralã nu poate aștepta un an, deoarece ar fi prea târziu sã corecteze eventualele eșecuri iar astfel acestea din urmã ar deveni necorectabile.
Strategia urmãritã de cãtre banca centralã are ca scop influențarea acelor variabile care se aflã între instrumentele politicii monetare și scopurile (obiectivele) pe care dorește sã le realizeze.
Putem prezenta succint modul în care o bancã centralã opereazã cu instrumentele și obiectivele politicii monetare. Astfel, dupã ce și-a stabilit variabilele pe care dorește sã le influenteze sau scopurile pe care dorește sã le atingã, de exemplu reducerea șomajului sau stabilitatea nivelului prețurilor, ea alege o altã mulțime de variabile denumite obiective intermediare, pe care le propune spre rezolvare. În cazul nostru obiective intermediare ar fi agregatele monetare (M1, M2, M3), și ratele de dobândã (pe termen scurt și lung), care influențeazã direct asupra șomajului și nivelului prețurilor.
Totuși nici aceste obiective intermediare nu pot fi inluențate direct de instrumentele politicii monetare. Astfel se alege o a doua mulțime de variabile denumite obiective operaționale, spre care se tinde, cum sunt rezervele agregate (rezerva, rezerva neîmprumutatã, baza monetarã) și ratele dobânzii (de exemplu rata dobânzii la bonurile de tezaur), asupra cãrora pot opera instrumentele politicii monetare.
Tabel 1: Instrumente ale politicii monetare.
Banca centralã urmãreste o astfel de strategie deoarece este mult mai ușor sã influențeze asupra unei variabile ale politicii monetare țintând un obiectiv intermediar, sau operațional, decât sã încerece sã influențeze direct cu instrumentele politicii monetare asupra scopului final. Operând cu obiectivele intermediare și cu cele operaționale, banca centralã poate evalua mult mai repede dacã politica sa va conduce la rezultatele sperate sau, în caz contrar, poate efectua în timp modificãrile necesare.
Sã presupunem, de exemplu, ca scopul bãncii centrale referitor la nivelul șomajului și nivelul prețurilor coioncid cu o ratã de creștere economicã (creșterea PNB) de 5%. Dacã banca centralã calculeazã cã o ratã de creștere de 5% a PNB nominal, acesta poate fi realizat printr-o creștere de 4% a M2 (obiectiv intermediar), care, la rândul sãu, se poate realiza printr-o creștere de de 3 ½ % a bazei monetare (obiectivul operațional).
Dacã, dupã un anumit timp, banca centralã observã cã urmãrînd aceastã politicã, baza monetarã crește foarte încet, sã presupunem cã baza monetarã crește cu 2%, atunci banca centralã poate modifica aceastã ușoarã creștere sporind volumul cumpãrãrilor pe piața deschisã. Într-o perioadã urmãtoare, banca centralã poate decide sã reducã volumul cumpãrãrilor de tip “open market”, sau sã înceapã sã vândã pe aceastã piațã.
Banca centralã opereazã cu obiectivele sale operaționale și cu cele intermediare în scopul direcționãrii politicii monetare cãtre realizarea scopurilor prestabilite. Dupã ce pune în mișcare anumite instrumente, inițial este folosit un obiectiv operațional (cum este baza monetarã controlatã aproape în mod direct de cãtre banca centralã) pentru a focusa politica monetarã spre realizarea unui obiectiv intermediar (de exemplu o anumita ratã de creștere a ofertei monetare). În timpul executiei acestei strategii banca centralã poate modifica instrumentele folosite urmãrind evoluția obiectivelor intermediare. În acest mod realizeazã o politicã monetarã eficientã în realizarea scopurilor propuse: șomaj redus, stabilitatea prețurilor, etc.
Obiective intermediare
Pe filiera: obiective operaționale → obiective intermediare → obiective finale, banca centralã poate exercita un control complet asupra instrumentelor pe care le are la îndemânã și, implicit, prin intermediul acestora, asupra obiectivelor operaționale, nivel dincolo de care implicarea autoritãților monetare devine dependentã și de alți factori.
Astfel, banca centralã nu poate contrala în întregime realizarea obiectivelor intermediare deoarece creșterea ofertei de bani, spre exemplu, depinde, într-o economie liberã, atâ de comportamentul bãncilor cât și de cel al clienților acestora. De asemenea, legãtura dintre obiectivele intermediare și obiectivul principal se poate gãsi, la un moment dat, sub influența comportamentului tuturor agenților din economia realã.
În acest context, problema cheie a politicii monetare se rezumã la gradul în care elementele aflate sub controlul ferm al bãncii centrale pot influența obiectivele a cãror realizare nu este supusã unui astfel de control.
2.5 Alegerea obiectivelor
Mai sus sau prezentat douã tipuri de obiective intermediare:
rata dobânzii;
agretatele monetare.
În exemplul de mai sus banca centralã a ales o ratã de creștere a M2 de 4% cu scopul de a realiza o creștere de 5% a PNB nominal. Banca centralã ar fi putut alege reducerea ratei dobânzii la bonurile de tezaur cu maturitate trimestrialã, de exemplu la nivelul de 8% ca sã ajungã la același rezultat de mai înainte.
Apare întrebarea: “Oare poate banca centralã sã urmãreascã realizarea simultanã a acestor douã obiective?”. Rãspunsul ar fi unul negativ, deoarece urmãrirea unuia din cele douã obiective ar conduce în mod inevitabil la pierderea controlului asupra celui de al doilea.
Astfel dacã piața monetarã este în echilibru, iar banca centralã alege ca obiectiv al politicii monetare menținerea ofertei monetare la un anumit nivel fix, o creștere a cererii de monedã, din afara controlului bãncii nationale, ar conduce la un surplus de cerere care în condițiile unei oferte constante ce ar cauza creșterea ratei dobânzii, aceastã din urmã va redresa piața spre un nou echilibru.
Pe de altã parte, dacã banca centralã ar alege drept obiectiv sã menținã o ratã de dobândã constantã, o creștere a cererii de monedã ar crea presiuni asupra creșterii ratei dobânzii, presiune ce poate fi evitatã doar prin creșterea masei monetare cu scopul ca rata dobânzii sã se menținã nemodificatã. Aceastã legãturã este reprezentatã în fig.2.
În primul caz când banca centralã își stabileste ca obiectiv menținerea ofertei monetare la nivelul M*, în condițiile unei cereri variabile de bani ea ar pierde controlul asupra ratei dobânzii care variazã între i si i’’.
În al doilea caz, scopul bãncii centrale de a menține rata dobânzii la nivelul i* ar face ca la apariția fluctuațiilor la nivelul cererii de monedã, oferta de monedã sã fluctueze între limitele intervalului M’~M’’.
a) b)
figura 2.
Rezultã, deci, cã obiectivul ratelor de dobãndã este incompatibil cu cel al agregatelor monetare, astfel alegerea unuia dintre aceștia l-ar exclude implicit pe celãlalt. Din acest punct de vedere se impune necesitatea examinãrii criteriilor care vor servi la alegerea obiectivului care va fi urmãrit.
Cele mai importante criterii folosite în alegerea obiectivelor intermediare sunt urmãtoarele trei:
sã poatã fi mãsurat (cuantificat);
sã poatã fi supravegheat si controlat de cãtre banca centralã;
sã exercite o influențã previzibilã asupra scopului.
Mãsurarea (cuantificarea) rapidã și precisã a unui obiectiv intermediar este necesarã deoarece scopul în sine al acestuia este tocmai semnalizarea evoluției politicii monetare înainte de a primi acest rãspuns de scopul (rezultatul) final.
La o primã privire, pare cã ratele de dobândã sunt mai ușor de controlat decât agregatele monetare. Ratele de dobândã pot fi mãsurate mai repede și cu o exactitate mai mare decât agregatele monetare, și rareori sunt revizionate, în schimb, agregatele monetare fac obiectul a numeroase revizionãri. Cu toate acestea rata nominalã de dobândã aduce, în general, puține informații referitor la costul real al împrumuturilor, acesta din urmã putând arata în mod exact cum va evolua PNB.
Costul real al împrumuturilor poate fi mãsurat cu exactitate prin intermediul ratei reale a dobânzii. Rata realã a dobânzii este egalã cu rata dobânzii nominale corectatã cu rata inlației așteptatã (ir = in – rinfl). Dar rata dobânzii reale este foarte greu de mãsurat deoarece nu existã vre-o modalitate de a calcula rata inflației așteptate.
De cele de mai sus rezultã cã fie ratele dobânzii, fie agregatele monetare reprezintã mari greutãți de mãsurare și cuantificare. De aici rezultã cã bazându-ne numai pe acest prim criteriu de mãsurare și cuantificare nu putem confirma care dintre cei doi indicatori, rata dobânzii sau agregatele monetare este preferat altuia ca obiectiv intermediar.
Este necesar ca banca centralã sã exercite un control efectiv asupra unei variabile dacã acesta din urmã servește ca obiectiv intermediar util. În cazul în care banca centralã nu reușește sã exercite controlul sãu asupra unui obiectiv intermediar, atunci informațiile și semnalizarile date de acesta referitor la mersul neprevizionat al politicii monetare, reprezintã puținã importanțã pentru banca centralã, deoarece ea nu poate face nimic pentru a redirecționa aceastã politicã monetarã.
Atunci când am analizat instrumentele politicii monetare am concluzionat cã prin intermediul acestora banca centralã poate exercita un control însemnat (dar nu și perfect) asupra ofertei de monedã. De asemenea am vãzut cum prin intermediul operațiilor de open market banca centralã poate modifica ratele de dobândã, exercitând astfel, în mod direct, control asupra prețului obligațiunilor. Deoarece banca centralã exercitã controlul sãu direct asupra ratelor de dobândã dar nu controleazã în mod perfect oferta de monedã, se creazã impresia cã, potrivit celui de al doilea criteriu, supravegherea și controlul bãncii centrale, rata dobânzii dominã agregatele monetare. Nu este o afirmație corectã deoarece banca centralã nu poate previziona rata de inflație așteptatã, de aici rezultã cã banca centralã nu poate exercita un control perfect nici asupra ratei dobânzii. Astfel nici din acest criteriu nu rezultã o concluzie definitivã referitor la prioritatea ratei dobânzii fațã de agregatele monetare ca obiective intermediare ale politicii monetare.
Cea mai importantã caracteristicã pe care ar trebui sã-o prezinte o variabilã pentru a fi un obiectiv intermediar eficient este aceea de a avea o influențã previzibilã asupra scopului final.
Importanța pe care o prezintã calitatea influenței scopurilor în evaluarea eficienței unui obiectiv intermediar, face ca legãtura ofertei de monedã cu scopurile finale (producție, șomaj, inflație) sã facã obiectul unei aspre polemici între economiști. Totuși, majoritatea lor argumenteazã avantajele utilizãrii ofertei monetare ca obiectiv intermediar ca fiind mai importante decât cele pe care le oferã utilizarea ratei dobânzii. Folosind oferta monetarã ca obiectiv intermediar banca centralã poate influența mai ușor tendințele de evolutie ale economiei, iar mediul financiar poate aprecia mai ușor strategiile actuale ale politicii monetare pe care intenționeazã sã le implementeze banca centralã.
Argumentele unei asemenea afirmații constau în:
În perioade marcate de expansiunea afacerilor, vor crește fie ratele de dobândã, fie oferta de monedã. rata dobânzii crește deoarece crește cererea de credite în timp ce se reduc fondurile de împrumut. Oferta de monedã crește deoarece bãncile reduc rezervele în exces la cele mai mici nivele în vederea satisfacerii cererii de bani.
Dacã banca centralã încearcã sã frâneze aceastã expansiune a afacerilor cu intenția de a evita pericolul serios al unui gap inflaționist, ea va incerca sã accentueze creșterea ratei dobânzii și sã opreascã tendința de creștere a ofertei monetare.
Aceasta explicã și faptul de ce banca centralã incearcã sã mãreascã rata dobânzii și sã reducã (sau sã încetinieascã rata de expansiune) oferta monetarã.
3. Este ușor de determinat dacã politica monetarã a bancii centrale este una expansionistã, neutralã sau restricționistã, dacã ea (banca centralã) opereazã prin oferta de monedã. Atunci când rata dobânzii crește cu 10%, intr-o perioadã expansionistã, s-ar crea neclaritãți cu privire la partea de creștere care se datoreazã politicii monetare restrictive a bãncii naționale și partea care se datoreazã creșterii naturale a acesteia.
În concluzie, criteriile utilizate în alegerea obiectivelor operaționale sunt asemãnãtoare cu cele ale obiectivelor intermediare. În ceea ce privește pe cel de al treilea criteriu, obiectivele intermediare vor servi drept scopuri spre care sã tindã obiectivele operaționale.
3. Decizia de politicã macroeconomicã.
Politica monetarã și politicile economice în general sunt decizii macroconomice. Chiar dacã banca centralã este neutrã politic, orice decizie care se ia la nivelul bãncii centrale, într-un context economic și politic, are o componentã politicã esențialã. Deciziile macroeconomice sunt procese exrem de complexe, care implicã mai multe instituții, etape și metode de punere în practicã.
Se pot identifica cãteva etape ale deciziei macroeconomice:
Definirea problemei. În funcție de diagnosticul care se pune asupra stãrii economiei se stabilește mixul de politici ce trebuie aplicat. Este foarte important ca diagnosticul sã fie corect. Dacã se identificã problema principalã ca fiind inflația, se aplicã un anumit mix de politici; în cazul în care inflația nu este primordialã, ci subsecventã, este necesar un alt mix de oplitici economice.
Determinarea obiectivelor și insrumentelor de acțiune. Sunt strâns legate de prima etapã. Trebuie ca mai întâi sã se stabileascã obiectivul principal și apoi care sunt obiectivele secundare și intermediare. Funcție de numãrul de obiective care se stabilesc, sunt determinate instrumentele prin care pot fi atinse respectivele ținte și calendarul de introducere a mãsurilor respective împreunã cu calendarul previzionat (probabil) al efectelor.
Explorarea situației. Presupune o analizã mai detaliatã a situației, obiectivelor și mãsurilor. De exemplu, în cazul inflației trebuie stabilit dacã este o problemã conjucturalã sau o problemã de fond. La fel și în cazul deficitului balanței comerciale: atunci când exporturile scad, acest fapt poate fi conjunctural, sau de fond (cum este cazul unor țãri care au pirdut piețele de desfacere datoritã prãbușirii CAER).
Previziunea consecințelor. Se urmãrește pe toate filierele posibile evaluarea consecințelor diferitelor mãsuri, inclusiv deteriorarea obiectivelor secundare prin tratamentul celor principale. De exemplu, când se urmãrește atenuarea inflației (obiectiv principal) trebuie sã se aibã în vedere ce impact au mãsurile antiinflaționiste asupra creșterii economice, șomajului, balanței de plãți, etc.
Elaborarea pachetului de mãsuri. În funcție de rezultatele punctelor anterioare, se construiește mixul de politici economice (pachetul de mãsuri sau programul economic).
Scenariile probabile. Se evalueazã evoluțiile probabile ale introducerii pachetului de mãsuri, inclusiv în domeniul social și politic. Se prevãd mãsuri suplimentare pentru situațiile deosebite.
4. Teorii monetare
Teoria monetarã are ca obiect de studiu relația dintre monedã și variabilele economiei reale (producție, consum, investiții, acumulare, etc). Teoriile monetare furnizeazã bazele conceptuale ale politicii monetare, de aceea trebuie cunoscute, cel puțin, în liniile lor directoare, pentru cã și în situații în care o teorie monetarã este depãșitã, anumite pãrți ale ei semnaleazã aspecte care pot fi relevante și în zilele noastre.
Teoriile monetare pot fi grupate dupã mai multe criterii. Considerând cel mai repezentativ criteriul care se referã la complexitatea relației dintre monedã și variabilele economiei reale, putem distinge:
teorii care postuleazã relații directe, cantitative, între masa banilor în circulație și nivelul prețurilor (teoria cantitativã a banilor, și în zilele nastre, monetarismul școlii de la Chicago);
teorii în care relația între masa banilor în circulație și nivelul general al prețurilor este intermediatã, de exemplu, de variația veniturilor (Hume, Aftalion, Wieser) sau de evoluția cheltuielilor generale (de exemplu, cererea agragatã în cadrul curentului contemporan numit Sinteza neoclasicã);
teorii în care masa banilor constituie, la rândul ei, o variabilã determinatã de veniturile populației, nivelul dobânzilor, volumul acumulãrilor, evoluția consumului, cheltuielile statului etc, (teoria generalã a lui Keynes) sau de așteptãrile publicului (teoria așteptãrilor raționale).
În continuare vor fi prezentate în linii derectoare douã teorii monetare dintre cele mai reprezentative din gândirea monetaristã a secolului nostru.
4.1 Modelul lui Keynes.
În toate lucrãrile sale, Keynes susține un intervenționism pronunțat al statului, renunțarea la principiul neutralitãții monedei (promovat mai ales de “laissez – faire”-ul lui J.B.Say și Stuart Mill) și activizarea banilor și prețurilor pentru stimularea creșterii economice. Keynes a recomandat insistent creșterea masei banilor în circulație, pentru sprijinirea investițiilor și consumului, precum și studierea unui nou statut al banilor care sã descurajeze deținerea lor îndelungatã și blocarea puterii de cumpãrare.
Doctrina Keynesistã a dominat gândirea economicã temporanã începând cu deceniul 1931 – 1940. Conform ei, intervenția statului în economie este necesarã pentru a utiliza cât mai bine forța de muncã, a asigura creșterea eonomicã și a facilita echilibrul dinamic al societãții (principiul bicicletei). În gândirea lui Keynes, punctul nevralgic al dinamicii economice și sorgintelea rãului (scãderea producției, criza, șomajul și dezechilibrele generale) îl constituie investițiile. Înclinația spre investiție este extrem de volatilã și depinde de comportamentul instabil al cercurilor de afaceri. Când previziunile pesimiste ale investitorilor conduc la reducerea volumului investițiilor, aceastã tendințã inhibã întreaga activitate economicã și conduce, prin creșterea șomajului, și la diminuarea consumului particular, antrenând un puternic cerc vicios de destabilizare, bine exemplificat de marea crizã 1929-1933. Pentru a preveni sau combate tendința ciclicã de scãdere a producției datoritã investițiilor și consumului, Keynes propune manevrarea în sens invers a cheltuuielilor publice, inclusiv prin acceptarea unui deficit bugetar finanțat pe calea expansiunii monetare.
Emisiunea monetarã și sollul bugetar au, ãn doctrina Keynesistã, funcții anticiclice. În perioadele de receliune se recomandã creșterea masei monetare, a cheltuielilor publice și a deficitului bugetar. În caz de supraîncãlzirea economiei, se procedeazã la restrângerea (relativã) a masei monetare, reducerea cheltuielilor publice și a deficitului bugetar.
Concepția lui Keynes nu rezervã, deci, un rol important monedei. Mai mult, pentru Keynes, economisirea are o acțiune depresivã asupra activitãții economice, iar consumul favorizeazã cererea și relansarea. Prin urmare, el recomandã descurajarea tezaurizãrii și stimularea pe toate cãile a consumului. Moneda fiind, în consecințã, o variabilã derivatã a activitãții economice, influența ei asupra celolalte variabile se face tot indirect, prin intermediul dobânzii. Aceasta din urmã se formeazã în confruntarea dintre oferta de bani și necesarul de monedã al economiei; și în acest caz, Keynes recomandã intervenția statului pe principii anticiclice, micșorând sau majorând dobânzile pentru a încuraja investițiile.
Deși acceptã, în principiu, ecuația schimbului (ecuația lui Fisher: MV =PQ), Keynes o adapteazã înlocuind MV cu M`V` în care M` este volumul depunerilor provenite din venituri, iar V` viteza de circulație a acestora. În acest fel, Keynes se detașeazã de Fisher și teoria cantitativã, subliniind rolul nefast al tezaurizãrii banilor și faptul cã masa monetarã totalã nu are relevanțã. Mai mult, într-o primã formulare a ecuației de la Cambridge, Keynes coreleazã masa monetarã și prețurile cu puterea de cumpãrare a populației, astfel: M = P (K + rK`), unde r este raportul între încasãrile bãncilor și totalul angajamentelor lor, iar K și K` reprezintã “unitãțile de consum” care pot fi cumpãrate cu disponibilitãțile bãnești ale populației, aflate sub formã de numerar (K) sau în conturi bancare (K`). este evident cã în timp ce Fisher pune accent pe cantitatea de bani în circulație, Keynes subliniazã importanța puterii de cumpãrare a publicului (consumul).
4.2 Monetarismul și neomonetarismul.
Monetarismul constituie un termen generic care definește teoriile și politicile care atribuie modificãrii cantitãții de bani din circulație o importanțã decisivã în stabilitatea prețurilor și evoluția activitãții economice. Baza teoreticã a monetarismului o constituie teoria cantitativã a banilor (care sisține existența unui raport direct proporțional între cantitatea de monedã în circulație și nivelul prețurilor).
Curentul monetarist s-a conturat și a luat amploare mai ales în perioada de dupã al doilea rãzboi mondial, înm contrapondere la dominația gândirii Keynesiste.
Exponentul principal al monetarismului este M. Friedman și Școala de la Chicago. Analizând pe termen lung corelațiile dintre masa monetarã, inflație și creșterea economicã, Friedman ajumge la concluzia unor legãturi stabile și pozitive, ceea ce ãnseamnã cã nu numai prețurile, dar și creșterea economicã sunt influențate pozitiv de evoluția stabilã a masei monetare. Într0un mediu monetar stabil și previzibil, viteza banilor este constantã. Dimpotrivã, creșterea discreționarã a masei monetare pe considerente anticiclice pericliteazã stabilitatea monetarã și genereazã inflație, iar, în plus, are efecte favorabile limitate asupra creșterii economice, deoarece stimularea activitãților de afaceri și a consumului apare cu întârziere și poate fi în totalitate contrabalansatã de scãderea încrederii.
Cuvintele cheie ale monetarismului sunt, în consecințã, stabilitate monetarã și credibilitate. Regula de aur propusã de Friedman este majorarea constantã a masei monetare, în fiecare an, cu aceeași sumã, cunoscutã de public și, menținerea neschimbatã a acesteia o lungã perioadã de timp (de exemplu, cu 6% pe an, acoperind o creștere economicã realã de 3% și o inflație anualã de 3%). Cunoscând decizia bãncii centrale privind expansiunea monetarã limitatã și mai ales capacitatea și hotãrârea bãncii centrale de a pãstra neschimbatã creșterea masei monetare, fiecare partener din societate își încadreazã cerințele economice în limitele cererii globale trasate de banca centralã (teza controlului cheltuielilor globale sau a cererii agregate).
Adoptând sloganul “numai banii conteazã” și cã pentru creșterea economicã neinflaționistã pe termen lung existã o “preeminențã a impulsurilor monetare”, neomonetarismul considerã cã oplitica economicã a statului se identificã cu politica monetarã și cã aceasta din urmã se focalizeazã pe controlul creșterii masei monetare în limitele stabilite (ținta monetarã). Politica fiscalã, comportamentul întreprinderilor, dezechilibrul extern și chiar politica dobânzilor trec pe planul doi (devin variabile derivate) dacã se reușește controlul masei monetare în țintele stabilite, iar dezvoltarea echilibratã este atinsã aproape automat.
În ceea ce privește controlul cu acuratețe al creșterii masei monetare și asigurarea stabilitãții în acest domeniu, neomonetarismul admite cã, datoritã sistemelor economice și financiar-bancare sofisticate din zilele noastre, aceasta nu este o sarcinã ușoarã, dar este posibil de realizat prin dezvoltarea unui instrumentar specific. Neomonetarismul a introdus conceptul de bazã monetarã (B sau M0) format din numerarul în circulație (N) și rezervele obligatorii ale bãncilor la banca centralã (R). masa monetarã (M) rezultã din produsul dintre baza monetarã B și multiplicatorul monetar (mbm), astfel: M = mmbB.
Întrucât multiplicatorul poate sã fie mențnut constant, neomonetarismul considerã cã manevrarea bazei monetare, în sus și în jos, face posibil controlul curent și cu mare acuratețe al masei monetare, indiferent de cât de sofisticatã este aceasta (în acest scop se folosesc cuantificãri precise ale diferitelor agregate monetare – M1, M2, M3…). Pe de altã parte, baza monetarã este o mãrime la dispoziția bãncii centrale, mai ales în varianta în care se renunțã la refinanțarea prin credit a societãților bancare și se opteazã pentru operațiuni pe piața titlurilor (vânzarea-cumpãrarea de titluri numite și operațiuni de open market).
4.3 Sinteza neoclasicã.
Gândirea economicã din țãrile dezvoltate a fost dominatâ în perioada de dupã al doilea rãzboi mondial pânã spre sfârșitul deceniului 1960, de keynesism. Rețetele de politicã economicã au ajuns atât de cunoscute, încât toatã intervenția statului în economie a fost prezentatã, sub formã supersimplificatã, de sloganul: “recesiunea economicã este combãtutã cu inflație (politici monetare și fiscale expansioniste), iar inflația este combãtutã cu recesiune (politici monetare și fiscale restrictive)”. Stagflația generalizatã din anii `70 a arãtat limitele istorice ale gândiri keynesiste și pericolele tratamentelor simple aplicate unor probleme complicate. Crizele energetice, prãbușirea sistemului cursurilor fixe de la Bretton Woods, internaționalizarea mișcãrilor de capital, globalizarea economiei mondiale, problemele ecologice ș.a. au constituit noi provocãri la care gândirea economicã a trebuit sã caute rãspunsuri. Se remarcã, în acest context, conturarea unor noi tendințe de gândire economicã printre care se remarcã neoclasicismul, respectiv revenirea, sub formã modernizatã, la “adevãrurile sãnãtoase” ale gândirii economice de dinaintea lui Keynes și reducerea pronunțatã a intervenției statului în economie (Hayek).
Preocupãrile neoclasicilor (Barro, Lucas și Walace) vizeazã îndeosebi explicarea modificãrilor care au loc la nivelul P.I.B. În ce privește teoria așteptãrilor, ei formuleazã pãrerea cã agenții economici nu iau decizii pe baza a ceea ce se va întâmpla, ci pe baza a ceea ce așteaptã sã se întâmple. Decizia de investire depinde, în opinia lor, de faptul dacã acesta va fi profitabilã și dacã investitorul crede cã se va produce acest lucru. Deci, pentru a prevedea cât se va investi trebuie sã se cunoascã modul în care agenții economici își formuleazã așteptãrile.
În ceea ce privește mecanismul prețurilor, ei susțin flexibilitatea lor, fãrã a lãsa sã se înțeleagã cã trebuie sã se modifice permanent. Dacã raportul dintre cerere și ofertã nu se schimbã, atunci nici prețurile nu se modificã. Aceasta înseamnã cã prețurile se repliazã rapid în funcție de schimbãrile care au loc în raportul cerere-ofertã. Dacã îrețurile nu sunt elastice și rãmân, de exemplu, prea înalte, atunci vânzãtorii nu vor gãsi cumpãrãtori și în consecințã vor fi nevoiți sã le micșoreze.
O altã componentã a teoriei neoclasice o reprezintã și mecanismul de ajustare a salariilor, modul de abordare fiind diferit de cel al keynesiștilor și monetariștilor. Keynesiștii considerã cã salariile și prețurile trebuie ajustate foarte lent în raport cu scãderea cererii globale în condițiile în care economia se confruntã periodic cu un șomaj ridicat timp de mai mulți ani. Eventual salariile și prețurile ar putea sã scadã suficient pemtru a crește stocul real de monedã, care sã determine o reducere a șomajului, dar acest proces este de duratã.
Spre deosebire de keynesiști, care considerã cã între ajustãrile salariilor și prețurilor existã o discrepanțã relativ mare, monetariștii apreciazã cã acesta este mult mai redusã. Spre deosebire de ei, neoclasicii considerã cã diferența de ajustare este zero.
Unii keynesiști considerã cã între monetarism și neoclasicism nu existã deosebiri, referindu-se la ultimul ca la un “monetarism de mâna a doua”. Dar o asemenea apreciere nu este convingãtoare pentru cã monetariștii susțin și pun accentul mai mult pe politica monatarã, în timp ce neoclasicii situeazã pe prim plan politica fiscalã.
Acest curent dominant în gândirea economicã a ultimelor trei decenii numit “sinteza neoclasicã”, pãstreazã și dezvoltã aparatul analitic al keynesismului, acceptã fãrã a absolutiza ideile monetariste și se pronunțã pentru un rol limitat al statului în economie. P. Samuelson, unul din cei mai cunoscuți reprezentanți ai acestui curent, a susținut aproape zece ani o vividã polemicã cu M. Friedman pe tema limitelor politicii monetare. În timp ce Friedman insistã pe ideea cã “numai banii conteazã” și în consecințã singurul lucru pe care trebuie sã-l facã statul este sã controleze masa monetarã (“singura intervenție a statului este sã nu intervinã”), Samuelson considerã cã “și banii conteazã”, iar controlul masei monetare este greu de fãcut, chiar imposibil, dacã nu sunt controlate alte variabile macroeconomice (de exemplu, cheltuielile statului și deficitul bugetar).
Bibliografie:
Basno Cezar: “Monedã Credit Bãnci”, Ed Didacticã și Pedagogicã, Buc 1997
David R. Kamerschen: “Money and banking”, South-Western 1988.
Frederic S. Mishkin: “The economics of money and banking”, McGraw-Hill 1992.
Frederic S. Mishkin: “Monetary policy and short-term interest rates”, 1990.
Fudulu Paul: “Macroeconomie: postinițial și master” Ed. Hiroynki, Brașov 1997
Isãrescu Mugur: “Teoria piețelor monetare”, curs ASE
Roger LeRoy Miller, Robert W. Pulsinelli: “Modern money and banking”, McGraw-Hill 1985, 1989.
Thomas Mayer, James S. Duesenberry, Robert Z. Aliber: “Money, banking and the economy”, Ed. Didacticã și Pedagogicã, București, 1993.
=== Capitol 2. ===
CAPITOL II
INSTRUMENTE ALE POLITICII MONETARE UTILIZATE DE BANCA CENTRALÃ.
Cuprins:
1. Rolul bãncii centrale în proiectarea și înfãptuirea politicii monetare.
Mecanisme de transmisie a politicii monetare.
Agregatele monetare.
Multiplicatorul monetar.
Teoreme ale politicii monetare.
2.3.1 Politica monetarã și controlul inflației.
2.3.2 Politica monetarã și creșterea economicã.
2.3.3 Politica monetarã și echilibrul extern, echilibrul bugetar, echilibrul acumulare-investiții.
3. Instrumente ale politicii monetare utilizate de banca naționalã.
3.1 Operațiile de tip open market.
3.2 Politica taxei oficiale a scontului.
3.3 Rezervele minime obligatorii.
3.4 Politica de credit.
1. Rolul Bãncii Centrale în proiectarea și aplicarea politicii monetare.
În toate țãrile cu economie de piațã, sistemul bancar este compus din douã nivele. În primul nivel se situeazã banca centralã, iar pe cel de al doilea nivel diferitele bãnci secundare. La începuturile lor majoritatea bãncilor centrale au fost entitãti private care asigurau diferite servicii celorlalte bãnci. Treptat, deoarece reprezentau o importanțã sporitã pentru sistemul bancar și chiar economia țãrilor respective, banca centralã se aproprie din ce în ce mai mult cu statul, transformându-se într-un instrument economic al acestuia. Bãncile centrale preiau diverse funcții fundamentale printre care cele mai importante sunt: dirijarea politicii de credit, politica ratelor de dobandã, emisiunea monetarã, etc. toate însumate reprezintând politica monetarã a bãncii centrale.
Substanța funcționalitãții bãncilor centrale se manifestã prin cinci funcții principale:
funcția de emisiune;
funcția de bancã a statului;
funcția de bancã a bãncilor;
funcția de creditare;
funcția de centru valutar.
Fiecare dintre aceste funcții au sfere de acțiune dinstincte, dar, prin natura lor, interdependente și intercorelate.
Bancã de emisiune: în stransã legãturã cu exercitarea privilegiului de emisune, banca de amisiune devine, patrimonial, deținãtoarea stocului de aur monetar și titulara rezervelor valutare ale țãrii. Uniunea între stat și banca de emisiune se statueazã pe temeiul acestui privilegiu pe care statul îl conferã acesteia. Pe baza acestui drept, banca de emisiune are un rol primordial în creația monetarã. Bancnotele emise precum și depozitele la banca centralã (dețineri de monedã centralã) reprezintã partea substanțialã a circulatiei monetare, aceasta din urmã constituind o pondere insemnatã a componentei M1 a masei monetare.
Dimensiunea masei monetare este o problemã vitalã a economiei și autoritatea monetarã (banca centralã), potrivit atribuțiilor sale statuate prin lege, trebuie sã supravegheze activitatea economicã cu privire la creația monetarã, și cu privire la ansamblul posibilitãților de finanțare ale economiei, în cadrul politicii monetare și în sprijinul politicii economice a țãrii respective.
Bancã a statului: statul reprezintã pentru banca centralã principalul beneficiar de credite. Pe de o parte, statul are la banca centralã conturi pe baza cãrora poate emite cecuri, pe de altã parte, cand veniturile sunt inferioare cheltuielilor bugetului de stat, acesta din urmã emite și vinde titluri de stat, obligațiuni sau bonuri de tezaur, fie cãtre publicul larg (parte cea mai mare), fie cãtre banca centralã care acordã astfel un credit de finanțare cãtre bugetul de stat.
În alte țãri, ca de exemplu în Albania, banca centralã are în atribuțiile sale administrarea datoriei publice, inclusiv efectuarea emisiunilor de titluri de stat. În unele țãri, inclusiv în Albania statul beneficiazã de avansuri monetare ori de câte ori se efectueazã emisiune monetarã. Pe aceastã bazã emisiunea monetarã în ultimii ani a servit drept sursã perpetuã și instrument de finanțare a deficitului bugetar. De asemenea, banca centralã este promotoare a intereselor statului conducand politica monetarã în conformitate cu politica economicã a guvernului.
Pe de altã parte, banca centralã este reprezentanta legitimã a statului în relațiile internaționale: interstatale, interbancare, si cu instituții monetare internaționale precum FMI, Banca Mondialã, etc.
Bancã a bãncilor: banca centralã este o bancã care joacã efectiv, fațã de celelalte bãnci, rolul de bancã, primind depozite de la celelalte bãnci comerciale și efectuând transferuri în conturile acestora, și mai ales acordând credite, acționand astfel ca ultimã posibilitate de creditare pentru sistemul bancar. Din motive prudențiale, adicã, din necesitatea bãncilor comeciale de a asigura lichiditãți pentru a rãspunde, la orice moment, la solicitãri mai puțin previzibile ale clienților lor, acestea nu-și angajeazã, în scopul acordãrii de credite, toate resursele lor, ci pãstreazã o parte, la banca centralã, sub formã de rezerve.
Un alt motiv al constituirii acestor depozite este și compensarea creanțelor reciproce între bãnci. Deoarece plãțile între persoane devin plãți între bãnci, o parte a acestora se sting prin compensare iar soldurile nete se sting prin plãți între bãnci. Acest lucru se realizeazã de cãtre banca centralã ca bancã a bãncilor, unde efectuarea plãților se efectuaezã prin trecerea sumelor dintr-un cont în altul.
Funcția de creditare: prin bancnotele emise, banca centralã este izvorul principal al creditului în economie. Prin mecanismele scontului și rescontului cambiilor se realizeazã, din nou, o creditare a sistemului bancar prin emisiune. Dar aceste mecanisme nu sunt preponderente în activitatea de creditare a bãncii centrale. Astfel, ea deruleazã operații de credit bazate pe deținerea si circulația hartiilor de valoare cum ar fi: credite lombard care reprezintã credite pe gaj de hartii de valoare acordate de banca centralã cãtre bãncile comerciale, operații de creditare însoțite de convenții de rãscumpãrare, achiziții de titluri de stat. Prin aceste operațiuni specifice bancilor centrale se afirmã rolul sãu principal de ultim creditor și factor principal în procesul de recreditare.
În funcție de scopul pentru care se utilizeazã, împrumuturile acordate de banca centralã se împart în mai multe categorii: împrumuturi structurale; împrumuturi de licitație; împrumuturi speciale; împrumuturi lombard; împrumuturi de refinanțare curentã; creditele sezonale;
Centru valutar: acest rol al bãncilor centrale își are începuturile sale în cel de al doilea deceniu al acestui secol, cand trecerea de la etalonul aur la etalonul aur-devize, va semna și încetarea funcționãrii mecanismului de reglare spontanã a circulatiei monetare internaționale. Banca centralã își va lua responsabilitatea echilibrãrii schimburilor cu strãinãtatea și astfel urmãrirea balanței de plãți externe, care în majoritatea țãrilor este datã în sarcina bãncilor naționale. Acestea din urmã îsi exercitã atribuții autoritare în aplicarea restricțiilor valutare pe care statul le decide ca de exemplu: contingentarea și controlul plãților în devize, preluarea în favoarea statului a unor pãrți din încasãrile valutare, efectuarea și controlul schimburilor valutare, etc.
Funcția de centru valutar se evidențiazã și de atribuțiile bancii centrale în constituirea și administrarea rezervelor valutare, care în anumite situații sunt folosite pentru intervențiile directe ale bãncii centrale pe piața valutarã, în funcție de conjucturã și de principiile politicii monetare, în vederea echilibrãrii cursului valutar, prin suplimentarea ofertei sau a cererii de valutã. Protejarea cursului valutar al monedei naționale este o sarcinã majorã pentru economia naționalã care revine, deci, bãncii naționale.
Pe lângã aceste funcții fundamentale, banca centralã este promotoare a intereselor statului conducând politica monetarã în conformitate cu politica economicã a guvernului. Aceastã funcție este rezultatul atribuțiilor bãncii centrale de a modifica baza monetarã și implicit și oferta de monedã. Modificarea directã a bazei monetare și cea indirectã a ofertei de monedã sunt realizate prin intermediul unor instrumente printre care putem enumera: operațile de open market, modificarea ratei oficiale a scontului, modificarea cuantumului rezervelor obligatorii, plafonarea creditelor.
În principal, Banca centralã intervine pe piața monetarã, cu scopul de a controla oferta de monedã. Existã totusi și situații în care banca centralã, intervine pe piațã pentru a menține ratele de dobândã la nivele mici în scopul reducerii costului finanțãrii deficitului bugetar, în perioadele în care acesta înregistreazã debite mari. De asemenea, bãncile centrale au și responsabilitatea sprijinirii sistemului financiar, evitarea situațiilor de caos sau de faliment bancar.
Pe lângã aceste funcții, banca centralã îndeplinește și alte funcții mai puțin importante cum ar fi: clearingul interbancar, retragerea cartmonedelor uzate și emisiunea celor noi, etc.
În legãturã cu gradul de independențã al bãncii centrale fațã de stat privind elaborarea și aplicarea politicii monetare, existã diferite teorii și modele.
Cei care opteazã pentru o independențã mai mare a bãncii centrale fațã de stat (guvern) apreciazã cã credibilitatea politicii monetare și capacitatea acesteia de a asigura și menține stabilitatea prețurilor pentru o perioadã mai îndelungatã și cu costuri reale mai mici s-ar întãri dacã s-ar permite ca aceste politici sã fie formulate de personalitãți nepolitice (specialiști în domeniu care nu fac parte din guvern). În acest mod se creazã posibilitatea aplicãrii unui anumit principiu pe termen lung. Conceptul care reprezintã esența acestei teorii se întâlnește în literatura de specialitate sub denumirea “incoerențã temporarã” a politicii monetare. Este cunoscut faptul cã atunci când guvernul urmãrește simultan douã obiective reprezentând reducerea inflației cu cea a șomajului, acesta poate obține rezultate pozitive numai pentru unul din obiective și acestea pe termen scurt. Se întãmplã astfel deoarece mijloacele folosite pentru reducerea șomajului nu minimizeazã, ci dimpotrivã, stimuleazã inflația.
Rezolvarea problemei de “incoerențã temporarã” poate consista în adoptarea de mãsuri indispensabile cu scopul de a convinge publicul larg ca conducãtorii acestor politici urmãresc aplicarea unei politici monetare stabile cu caracter antiinflaționist.
Alți economiști sprijinã cealaltã posturã a indipendenței bãncii centrale optând astfel pentru o independențã limitatã a bãncii centrale fațã de guvern. Dupã aceștia, acordarea acestui atribut de formulare a politicii monetare, care este un element foate important al politicii economice al fiecãrei țãri, unui grup de oameni nealeși cum sunt conducãtorii bãncii centrale, este consideratã ca fiind o practicã care nu coincide cu principiile democratice. O astfel de logicã neglijeazã faptul cã nici-o bancã centralã nu a fost vreodatã total independentã de guvern, deoarece acesta din urmã dispune de o serie de metode si mijloace de influențare a politicii monetare.
Câteva studii empirice confirmã conceptul influenței pozitive al indipendenței bãncilor centrale în combaterea inflației, și nu numai atât, dar și faptul cã politica monetarã servește ca mijloc pentru evaluarea și eventual reducerea costurilor altor politici neadecvate din alte domenii cum sunt finanțele publice, cursul de schimb, etc. Dar nu lipsesc nici cazurile în care cele mai bune rezultate ale politicii monetare au fost înregistrate în țãri ca Japonia, Franța, etc unde conform statutului bãncilor centrale din aceste țãri, acestea nu beneficiazã de o independențã sporitã.
Practica mondialã cunoaste trei variante de organizare a bãncilor centrale în funcție de gradul de independențã al acestora fațã de guvern:
varianta germanã: Bundesbank (și Banca Naționalã a Elveției) este consideratã a fi banca centralã cea mai independentã. Bundesbank ia în considerație sugerãrile guvernului atunci când acestea nu contravin obiectivului sãu principal care este legat de stabilitatea monedei naționale.
varianta francezã: (Banca Centralã a Franței, Angliei, Belgiei, Danimarcãi, Olandei, etc.) este opusul variantei germane acordând bãncii centrale o independențã minimã fațã de guvern. În aceste țãri, bãncile centrale formuleazã sugestiile lor referitor la politica monetarã ce trebuie efectuatã, dar formularea acestei politici cât și responsabilitatea pentru rezultatele acesteia le revin guvernului.
varianta a treia: este o varianta intermediarã a primelor douã menționate mai sus, situându-se între varianta germanã si cea francezã (Rezerva Federalã a SUA, Banca Japoniei).
2. Mecanisme de transmisie a politicii monetare.
În descrierea mecanismelor de transmisie a politicii monetare, de la banca centralã la bãnci apoi la agenții economici și, în final, la întreaga societate, trebuie pornit de la definirea agregatelor monetare.
Definirea masei monetare reprezintã o problemã importantã deoarece eceasta are efecte multiple asupra activitãtii economice, în general și echilibrului economic, în special. Astfel masa monetarã se prezintã ca o mãrime eterogenã constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor si serviciilor si pentru plata datoriilor.
Altfel spus, masa monetarã reprezintã ansamblul mijloacelor de platã, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în cadrul unei economii. În sfera sa de cuprindere sunt incluse urmãtoarele active:
moneda efectivã sau numerarul (bilete de bancã si monedã divizionarã): moneda efectivã reprezintã, activul cel mai lichid, fiind, totodatã, una din componentele importante ale masei monetare.
moneda de cont, respectiv disponibilitãti în conturi curente (disponibilitãtile în cont curent sau la vedere): o sumã depusã în cont poate fi consideratã monedã întrucât titularul depozitului poate sã-si achite datoriile cu cecuri trase asupra sa.
depunerile la termen si în vederea economisiri: desi aceste active au un grad mai scãzut de lichiditate, totusi ele au trãsãturi si functionalitãti asemãnãtoare cu ale monedei, si deci, pot fi incluse în structura masei monetare.
alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate: sunt active plasate în diferite titluri, emise si puse în circulatie pe piata financiar-monetarã, ele având un grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casã si de tezaur au un grad de lichiditate mai ridicat decât cele pe termen mediu si lung, cum sunt actiunile, obligatiunile, etc.
Dimensionarea masei monetare și urmãrirea evoluției acesteia, a diferitelor tendințe pe care le înregistreazã activele componente, cu grade diferite de lichiditate, se realizeazã folosind anumiți indicatori monetari, integrați într-un model de analizã monetarã care au drept scop sã explice și sã orienteze politica monetarã.
Interpretarea indicatorilor monetari trebuie apreciatã în contextul interacțiunii dintre variatiile masei monetare și a fenomenelor monetare, pe de o parte, și principalele procese economice, pe de altã parte, cum sunt: plasarea și utilizarea resurselor, producția și comercializarea bunurilor și serviciilor, formarea prețurilor, oscilațiile cursului de schimb, situația generalã a balanței de plãți externe etc. De derularea acestor procese depinde în ultimã instanțã mãrimea și dinamica masei monetare, iar evoluția și tendințele acesteia din urmã influențeazã, la rândul lor, procesele respective.
Indicatorii monetari permit cuantificarea acestor influențe reciproce realizând astfel evaluarea conexiunilor între procesele economice și cele monetare. Monetariștii grupeazã indicatorii monetari în douã categorii:
Un prim set de indicatori sunt cei care oferã informații privind evoluția masei monetare și care exprimã caracterul politicii monetare ca expansionistã sau restrictivã. Aceștia sunt considerati “indicatori monetari propriu-ziși” oferind informații atât despre evoluția masei monetare, cât și despre obiectivele pe termen scurt urmãrite de autoritãțile monetare pentru influențarea proceselor extramonetare.
A doua ategorie grupeazã acei indicatori care oferã informații privind estimarea efectelor exercitate de politica monetarã asupra celei economice, ei exprimând în acest caz obiectivele politici monetare. Majoritatea monetariștilor fac dinstincție între obiecticele pe termen scurt (short term targets) și obiecticele pe termen lung (long term targets) ale politicii monetare. Aceștia sunt considerati “indicatori economici”, ei reflectând legãtura dintre obiectivele politicii monetare și scopurile politicii economice generale.
În economiile cu procese monetare relativ simple, unde relațiile monetare și structura financiar-bancarã sunt puțin diversificate (un numãr redus de produse monetare și o gamã extrem de restrânsã a activelor monetare), opțiunea pentru alegerea unei singure categorii de indicatori care sã exprime atât caracterul cât și obiectivele politicii monetare, este o soluție acceptabilã.
În practica monetarã din țãrile dezvoltate se utilizeazã ca indicatori de reflectare a caracterului și obiectivelor politicii monetare rata dobânzii și agregatele monetare.
Utilizarea ratei dobâzii ca indicator monetar, are, totuși, anumite limite determinate de factori cum sunt: influența intensã a factorilor nemonetari asupra evoluției ratei dobânzii; decalajul în timp cu care se manifestã interacțiunea dintre rata dobânzii și anumite procese economice cum sunt economiile și investițiile; alte procese economice sunt influențate de nivelul previzibil al ratei dobânzii și nu de cel efectiv, cea ce este dificil de exprimat cu mijloace statistice; slaba reacție, uneori, a ratei dobânzii la mãsurile de politicã monetarã; slaba dezvoltare a piețelor financiare din unele țãri unde rata dobânzii se fixeazã pe baza unor criterii administrative nemai reprezentând un indicator al politicii monetare.
Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu exclude, însã, folosirea ratei dobânzii pentru aprecierea caracterului politicii monetare promovate de autoritãți.
Cresterea masei monetare are ca efect, dacã aceasta depãșește rata de crestere a PNB, o reducere a nivelului dobânzii, fapt ce stimuleazã investițiile, ieftinind creditul și, deci, cererea totalã. Ca urmare, utilizarea agregatelor monetare ca indicatori ai politicii monetare nu poate fi înțeleasã fãrã folosirea în același scop a ratei dobânzii. De altfel, numeroase modele de analizã monetarã elaborate pânã în prezent, în deosebi cele de facturã keynesistã si neo-keynesistã presupun folosirea ambelor variabile.
2.1 Agregatele monetare
Analiza monetarã presupune în parte selectarea acelor agregate monetare care reflectã cel mai bine caracterul și obiectivele politicilor monetare adoptate de autoritatea monetarã a unei țãri pe o anumitã perioadã. Pe de altã parte alegerea unui agregat monetar, ca indicator al politicii monetare impune, în primu rând, selectarea grupului de active monetare care se va include în compoziția respectivului agregat.
Agregatele monetare cuprind, deci, atât mijloacele de platã (moneda efectivã, depunerile în conturi la vedere) deținute de agenții nefinanciari rezidenți, cât și acele plasamente financiare susceptibile a fi transformate cu usurințã și rapiditate în instrumente de platã, fãrã riscul pierderilor de capital.
Astfel, prin integrarea succesivã a produselor monetare create în scopul asigurãrii lichiditãții agentilor financiari și nefinanciari, se folosesc trei dimensiuni ale masei monetare:
Astfel, agregatul M0 – reprezintã « banii tari » sau baza monetarã care cuprinde numerarul în circulație (N) și rezervele obligatorii constituite de bãnci la banca centralã (R).
Agregatul M1 – este compus din numerar și din depozitele la vedere :
Agregatul M2 – se compune din numerar plus depozite la vedere plus depozite la termen plus depozite în valutã.
L – regrupat cu M3, înglobeazã, în general, titluri emise pe termen mediu si lung negociabile si care pot fi transformate mai rapid sau mai lent în lichiditãti.
De remarcat cã M0 nu este inclus în M1, iar M1 este inclus în M2.
Multiplicatorul bazei monetare (mbm), este egal cu raportul dintre masa monetarã (M2) și baza monetarã (M0):
Dacã acest multiplicator ar fi stabil, atunci ar fi simplu de atins orice nivel al masei monetare, pornindu-se de la un nivel cunoscut/deziderabil al bazei monetare. Din pãcate, în practicã, multiplicatorul bazei monetare nu este stabil și uneori nu este nici mãcar previzibil. Un exemplu de influențã care poate determina modificarea multiplicatorului bazei monetare este imigrarea banilor, de exemplu, dinspre numerarul în circulație înspre depozitele bancare (ca urmare a unei dobânzi mai atractive).
În general, pe ansamblul economiei, fiecare unitate monetarã este folositã de mai multe ori într-o perioadã datã. Numãrul de utilizãri, respectiv viteza de circulație (V) reprezintã capacitatea tranzacționalã a monedei. Din ecuația schimbului putem defini viteza de circulație a monedei:
M V = P Q V = P * Q \ M unde:
M = masa monetarã ;
V = viteza de rotație a banilor ;
P = nivelul general al prețurilor ;
Q = cantitatea de bunuri și servicii pe piațã ;
M V = totalul cheltuielilor (cererea agregatã);
P Q = totalul produselor în prețuri curente (oferta agregatã).
Totalul valoric al producției realizatã de o țarã reprezintã produsul intern brut în prețuri curente și acesta este format, dupã destinație, din urmãtoarele componente :
P Q = PIB = C + I + G + X – Mimp unde :
C = consum,
I = investiții,
G = cheltuieli guvernamentale,
X = export,
Mimp = import.
M multiplicat prin viteza sa, indicã capacitatea monedei de a se cheltui în totalitate.
2.2 Multiplicatorul monetar
Sursele ofertei de masã monetarã în sistemele monetare moderne sunt banca centralã și bãncile secundare. Banca centralã emite (oferã) numerarul, iar bãncile comerciale emit (oferã) depozitele la vedere.
Instituția care controleazã pârghiile ofertei generale de bani este banca centralã. Considerentele pe care se bazeazã aceastã aserțiune sunt urmãtoarele:
banca centralã controleazã oferta totalã de numerar iar celelalte bãnci pot crea bani de cont numai în funcție de numerarul de care dispun.
bãncile secundare pot crea sau distruge depozitele numai în perimetrul relației dintre numerar și depozite. Bãncile creazã bani atunci când oferã un împrumut (creazã un depozit), dar în același timp se distruge o cantitate egalã de bani de cont atunci când un împrumut se restituie bãncii (se revine la situația anterioarã creãrii depozitului).
Deși în urma obținerii de numerar suplimentar o bancã comercialã, de regulã, nu poate sã ofere spre împrumut peste rezervele în exces (constituite dupã ce s-au reținut rezervele obligatorii), efectul cumulat la nivelul întregului sistem monetar al creșterii masei monetare provocate de o infuzie de numerar este mult mai mare. Sã luãm un succint exemplu:
În sistemul monetar se introduce un supliment de numerar de 100`000 unitãți monetare care aparține inițial agentului economic X. Presupunând cã rata rezervelor obligatorii pe care banca trebuie sã le constituie în numerar la deschiderea unui împrumut este de r = 20 %, banca A, pentru a-și maximiza profitul va da cu împrumut 100`000 (1-r) = 80`000 unitãți monetare agebtului economic Y. Acesta va transfera suma obținutã cu împrumut la banca B. Banca B, la rândul ei, va reține rezerva obligatorie și va oferi cu împrumut 80`000 (1-r) = 64`000. Acești pași se repetã mai departe. În consecințã, la nivelul întregului sistem monetar creșterea masei monetare este:
în exemplul de mai sus: M = 100`000 + 80`000 + 64`000 + ….=
iar în general: M = 1\r * N = k * N
M este creșterea totalã a masei monetare în urma unei infuzii de numerar;
r este rata rezervelor obligatorii;
N reprezintã dimensiunea infuziei de numerar;
K este multiplicatorul monetar.
Totuși multiplicarea masei monetare nu eate precis determinabilã, abaterea de la rezultatul formulei de mai sus fiind cauzatã de mai mulți factori:
Banca nu poate coborî sub rezervele obligatorii, dar poate constitui rezerve mai mari și, deci ponderea sumei împrumutate nu este în mod necesar egalã cu ponderea rezervelor în exces;
O datã cu creșterea ofertei de credite antrenatã de infuzia de numerar rata dobânzii va acãdea cea ce va face mai puțin atractive noile împrumuturi suplimentare.
S-a pornit de la ipoteza cã infuzia initialã de numerar circulã și rãmâne doar în cadrul sistemului bancar, dar în realitate existã întotdeauna scurgeri de masã monetarã cãtre rezervele monetare ale populatiei și care nu contribuie la creșterea masei monetare prin mecanismul multiplicatorului monetar.
2.3 Teoreme ale politicii monetare.
Din ecuațiile prezentate la punctul 2.1 rezultã o serie de corelații care pot fi sintetizate în teoremele politicii monetare.
2.3.1 Politica monetarã și controlul inflației.
P = M x V/Q
Unul din obiectivele principale ale intervenției statului este menținerea stabilitãții prețurilor. Pentru a menține sub control sau a reduce inflația statul ar trebui:
sã ținã sub control totalul cheltuielilor din economie (sã reducã cererea agregatã), adicã :- sã ținã sub control (sã reducã) masa monetarã M
– sã ținã sub control (sã reducã) viteza de circulație a banilor V
sã stimuleze productia și deci oferta vandabilã de produse Q dintre variabilele M,V,Q statul poate sã contraleze, în baza dreptului suveran de emisiune monetarã, numai masa monetarã M, iar acest lucru, în anumite limite.
Viteza de circulație a banilor este, dupã cum se știe, o variabilã exogenã, care depinde de încrederea în bani și de cererea de monedã ; aceasta din urmã are și componente care țin de calitatea politicilor economice (inflația, nivelul dobânzilor), dar atât îcrederea cât și cererea de bani depind hotãrâtor de factori psihologici.
Oferta fizicã de bunuri și servicii Q este o variabilã care depinde de foarte mulți factori, din care cei mai mulți sunt localizați la comportamentul firmelor producãtoare (resurse, productivitate, tehnologie, piețe de desfacere).
Ca urmare, concluziacestei teoreme este: obiectivul natural al politicii monetare este controlul nivelului general al prețurilor care se poate realiza prin controlul masei monetare. Deteriorarea vitezei banilor și evoluția nrgativã a producției pot însã diminua sau chiar compromite capacitatea politicii monetare de a controla inflația.
Politica monetarã trebuie sã aibã în vedere în ce manierã controlul sau reducerea cantitãții de bani din circulație afecteazã viteza de circulație a banilor și mai ales producția și oferta de bunuri pe piațã.
2.3.2 Politica monetarã și creșterea economicã.
(a) MV = PQ și (b) PIB = C + I + G + X – Mimp
Stimularea creșterii economice (creșterea PIB) se poate face prin stimularea consumului, investițiilor și cheltuielilor guvernamentale, acestea din urmã fiind nemijlocit la dispoziția statului (ecuația b). Statul poate, de asemenea, sã stimuleze consumul și investițiile private prin reducerea nivelului de impozitare în aceste domenii.
Din ecuația (a) ar putea rezulta cã pentru a stimula oferta de produse se poate acționa asupra majorãrii stocului de bani (M), cu condiția ca viteza banilor (V) sã nu se înrãutãțeascã (dacã slãbește încrederea în monedã V crește). Dar majorarea ofertei agregate în termeni valorici poate rezulta din creșterea nivelului general al prețurilor (P) și acest lucru se poate întâmpla chiar în condițiile reducerii ofertei fizice (Q). cu alte cuvinte, majorarea masei monetare (expansiunea monetarã) nu duce la stimularea ofertei de bunuri și deci a creșterii economice, ci dimpotrivã prezintã riscul slãbirii încrederii în monedã, alimentãrii inflației și în ultimã instanțã scãderii producției.
Concluzia teoremei 2: stimularea creșterii economice prin expansiune monetarã este riscantã pentru cã deteriorând încrederea în monedã (accelerarea vitezei banilor) genereazã inflație și în final scãderea producției reale. Pentru a încuraja activitatea economicã sãnãtoasã, este de prefereat ca statul sã pãstreze climatul neinflaționist, deci, sã urmeze o politicã monetarã restrictivã (teorema 1) și sã încerce stimularea creșterii fie prin reducerea impozitãrii, fie prin majorarea cheltuielilor bugetare (mai ales în domeniile care încurajeazã activitatea productivã).
Combinația politicã monetarã restrictivã – politicã fiscal bugetarã expansionistã este consideratã mai puțin riscantã decât combinația politicã monetarã expansionistã – politicã fiscal bugetarã restrictivã.
2.3.3 Politica monetarã și echilibrul extern, echilibrul bugetar, echilibrul acumulare – investiții.
PIB = C + I + G + X – Mimp
Ecuația denotã starea de echilibru între producția realizatã (PIB) și cerea agregatã, prin luarea în considerație a balanței comerciale. Dacã balanța comercialã nu este în echilibru (surplus X-M>0 sau deficit X-M<0), raportul dintre cerea agregatã și PIB se stabilește conform :
PIB – (C + I +G) =X – Mimp
De exemplu, balanța comercialã este deficitarã dacã (C + I + G) sunt mai mari decât PIB. În acest caz deficitul comercial se acoperã prin intrãri de capital extern, sau prin vânzarea activelor naționale investitorilor strãini. Dacã asemenea intrãri nu echilibreazã deficitul comercial, apare un decalaj între cerere și ofertã pe piața valutarã, se depreciazã cursul de schimb și se reduce pe aceastã cale importul și valoarea realã a cheltuielilor interne (C + I + G) pânã la nivelul de echilibru.
Analizând componentele cererii agregate (C + I + G), rezultã cã probabilitatea de a cheltui mai mult decât resursele este mai mare în cazul investițiilor private (I) și a cheltuielilor guvernamentale (G) datoritã capacitãții acestor domenii de a obține credite sau finanțãri avantajoase. În cazul consumului privat (C), presiunile salariale și influența sindicatelor pot majora veniturile și cheltuielile personale peste resursele alocate consumului, dar în acest caz cererea sporitã de mãrfuri de consum majoreazã în primul rând prețurile interne și restabilește echilibrul. Rezultã cã, de regulã, deficitul extern este generat de deficitul de acumulare (I > S) sau de deficitul bugetar (G > VG).
X – Mimp = S – I
X – Mimp = VG – G
unde : S = economisiri interne, I = investiții, VG = venituri bugetare, G= cheltuieli guvernamentale.
Concluzia: politica monetarã trebuie sã urmãreascã menținerea echilibrului dinamic între PIB brut Si cererea agregatã, respectiv totalul cheltuielilor din economie, pentru a pãstra echilibrul balanței comerciale (contului curent).
Dacã PIB este inferior cheltuielilor totale din economie restabilirea echilibrului se face fie prin formarea unui deficit în balanța comercialã, fie prin inflație directã. În primul caz surplusul de importuri opate suplini temporar deficitul producției interne și menține un timp stabilitatea prețurilor, dar cu condiția sã existe finanțarea externã necesarã (credite, investiții interne) ; dacã suportu extern slãbește sau dispare, restabilirea echilibrului se face brutal, prin deprecierea (devalorizarea) monedei naționale și inflația internã urmeazp pe cale de consecințã.
Deficitul economisirilor interne (S – I < 0) și/sau deficitul bugetar (VG – G < 0) nu pot sã fie controlate decât parțial de politica monetarã, întrucât atât investițiile, cât și cheltuielile guvernamentale au, de regulã, comandamente politice superioare. În consecințã politica monetarã este nevoitã sã accepte, de multe ori, dezechilibrul extern ca pe o restricție a unei perioade de timp, pe care sã o conecteze la obiectivele sale interne și sã o abordeze cu instrumente specifice (finanțare externã, rezervele internaționale, cursul de schimb). În acest caz, controlul inflației, (teorema1) Si stimularea creșterii economice (teorema2) sunt influențate de finanțarea externã, politicile de administrare a rezervelor valutare sau politicile cursului de schimb.
Aceste teoreme prezintã numai valoare didacticã, deoarece sunt, pe de o parte simple, iar, pe de altã parte, surprind elemente esențiale ale echilibrului economic și ale cadrului în care se aplicã politica monetarã. Dar, corelațiile economice și monetare sunt mult mai complicate, iar diferitele teorii monetare prezintã sau accentueazã și alte aspecte.
3. Instrumente ale politicii monetare folosite de banca naționalã.
Politica monetarã, formulatã și aplicatã de cãtre banca centralã, are ca scop îndeplinirea diferitelor obiective macroeconomice cum sunt: reducerea ratei inflației, reducerea șomajului, sporirea ratei de creștere economicã, echilibrarea balanței de plãți, etc.
Aceste obiective, care sunt considerate a fi obiective finale, nu pot fi controlate în mod direct de cãtre autoritatea monetarã. Pentru realizarea acestora, banca centralã acționeazã prin intermediul unor instrumente economice cum sunt:
operațiile de tip “open market”;
rezervele minime obligatorii;
politica taxei scontului (implicit a ratelor de dobândã);
politica de credit, etc.
Mecanismul de acționare a instrumentelor economice în vederea îndeplinirii obiectivelor macroeconomice presupune realizarea unor obiective operaționale și a altora intermediare prezentate în tabelul nr. 1.
Tabel 1: Instrumente ale politicii monetare.
În continuare vor fi analizate succint caracteristicile, avantajele sau neajunsurile celor mai importante instrumente ale politicii monetare.
3.1 Operațiile de tip “Open Market”.
Operațiile de tip “Open Market” reprezintã intervenția bãncii centrale pe piața monetarã pentru a crește sau a diminua lichiditãțile agenților ce opereazã pe aceastã piațã și implicit posibilitãțile acestora de acordare a creditelor și de creație a monedei scripturale. Acestea reprezintã vânzãri/cumpãrãri de titluri de stat (hârtii de valoare) pe termen scurt, din partea bãncii centrale cãtre/din instituții financiare de depozit sau cãtre/din public. Denumite altfel si operații pe piațã liberã, acestea reprezintã un instrument indirect al politicii monetare prin care banca centralã inițiazã alimentarea pieței cu lichiditãți, în special prin oferte proprii.
În țãrile cu piațã financiarã dezvoltatã, operațiile de open market sunt instrumentul principal al politicii monetare deoarece sunt cei mai importanți factori determinanți ai modificãrilor în baza monetarã, ca urmare sunt și sursa principalã de fluctuații în oferta de monedã. Cumpãrãrile pe o piațã deschisã dilatã baza monetarã, sporind astfel și oferta de bani. În situația inversã, vânzãrile pe aceastã piațã reduc baza monetarã micșorând implicit și oferta de monedã. Astfel operațiile de open market permit bãncii centrale nu numai sã acorde credite, dar și sã se împrumute pe aceastã piațã, reducând astfel lichiditãțile bãncilor iar prin aceasta și cele ale economiei naționale.
În cele mai multe cazuri, banca centralã își desfãsoarã operațiile de open market pe baza hârtiilor de valoare (titluri de stat), și în special cu bonuri de tezaur. De asemenea fac obiectul operațiilor la piața deschisã și efectele de comerț, warant-uri, efectele de mobilizare a creitelor ipotecare și de consum, devizele, etc. Nu se preferã hârtiile de valoare emise de cãtre sectorul privat, pe de o parte, pentru evitarea conflictelor de interese care s-ar naște de la astfel de operații, iar pe de altã parte piața titlurilor de stat, în țãrile dezvoltate, este cea mai lichidã și înregistreazã cel mai mare volum al tranzacțiilor. Aceastã piațã are capaciatea de a absorbi un volum mare de tranzacții ale bãncii centrale fãrã a cauza fluctuații prea mari ale prețurilor care ar fi putut defavoriza piața.
Atunci când banca centralã vinde hârtii de valoare pe o piațã deschisã, aceasta influențeazã economia în trei direcții:
1. Sunt influențate plasamentele de credit în economie.
2. Se modificã prețul hârtiilor de valoare (ca urmare și venitul aferent acestora).
3. Se modificã așteptãrile pentru viitor.
Influențarea plasamentelor de credit în economie: întrucât bonurile de tezaur constituie un segment în structura activelor bãncilor comerciale, volumul acestora influențeazã direct partea de resurse ce poate fi angajatã in credite acordate economiei.
Când banca centralã cumpãrã de la o instituție financiarã bonuri de tezaur în valoare de 1`000`000 unitãți monetare, ea plãtește instituției sporind rezervele acesteia. Aceasta înseamnã cã structura activului instituției respective va fi modificatã în sensul cã acesta va detine mai puține bonuri de tezaur cu 1`000`000 unitãți monetare, și rezerve la banca centralã mai mari cu 1`000`000. Pe de altã parte, banca centralã și-a sporit activele sale cu 1`000`000 u.m. în bonuri de tezaur și concomitent și-a mãrit pasivele cu 1`000`000 u.m. sub forma de depozite ale instituțiilor financiare respective. Implicit acest surplus de rezerve va creste volumul creditelor acordate economiei de cãtre bãncile comerciale, sporind astfel oferta de monedã.
Rezervele unei instituții financiare cresc și atunci când banca centralã cumpãrã bonuri de tezaur de la sectorul privat. Deci, oricând ar cumpãra banca centralã titluri de stat, rezervele instituțiilor vor crește cu aceași sumã. Pe de altã parte, menținând toți ceilalți factori neschimbați, oferta de monedã crește cu un multiplu al valorii bonurilor de tezaur cumpãrate de cãtre banca centralã. Aceastã creștere a ofertei monetare poate conduce la o creștere economicã potențialã.
Printr-o logicã asemãnãtoare se poate ajunge la concluzia ca vânzarea de cãtre banca centralã a bonurilor de tezaur cãtre instituții financiare sau cãtre public implicã retragerea din circulație a banilor, conducând la o scãdere a rezervelor instituțiilor financiare și implicit restrãngerea posibilitãții acestora de a acorda credite economiei. Aceasta, pe de altã parte, va conduce la o reducere multiplicatã a ofertei monetare. O ofertã monetarã mai micã poate atrage dupã sine o diminuare a activitãții economice.
Modificarea ratelor de dobândã: când prețul hârtiilor de valoare (de exemplu prețul obligaiunilor) se modificã, se vor modifica, de asemenea, și veniturile aferente acestui titlu. O creștere a cumpãrãrilor de obligațiuni va comporta o creștere a prețului acestora care va conduce, pânã la urmã, la o scãdere a veniturilor aferent acestor obligațiuni. Și invers, o scãdere a cumpãrãrilor de obligațiuni va conduce spre o reducere a prețului și o creștere a venitului aferent.
Banca centralã este un operator mult mai puternic, în sectorul vânzãrilor/cumpãrãrilor de titluri de stat, decât toți ceilalți operatori de pe piațã, ea influențând direct asupra nivelului prețurilor obligațiunilor. Ca urmare, aceasta înseamnã cã banca centralã poate influența, și ratele de dobândã. În general, banca centralã poate modifica rata dobânzii pe termen scurt, rata dobânzii pe termen mediu și rata dobânzii pe termen lung efectuând vânzãri/cumpãrãri însemnate pe fiecare dintre aceste piețe.
În alte situații, când obiectivul este menținerea/susținerea prețului unei obligațiuni, (si implicit o dobândã fixã), este suficient ca banca centralã sã vândã sau sã cumpere în aceasi mãsurã cât vor sã cumpere sau sã vândã ceilalți operatori de pe piațã, în alte cuvinte, sã compenseze surplusul de cerere sau de ofertã manifestat pe piața respectivã. Pe de altã parte se poate întãmpla ca intentia bãncii naționale de a mentine prețul acestor titluri sã contravinã scopului reducerii creditelor acordate economiei. Pentru a realiza acest ultim scop banca naționalã va vinde o cantitate mai mare de titluri care va cauza o reducere a prețului acestora. Se poate spune deci, cã unele obiective ale politicii de open market nu pot coexista, cum sunt acela al menținerii cursurilor concomitent cu obiectivul reducerii ofertei monetare (creditului) în economie.
În alte cazuri intervenția într-o direcție poate aduce rezultate altele decât cele așteptate. De exemplu: expansiunea monetarã a bãncii centrale poate reduce rata dobânzii prin creșterea volumului creditului disponibil, însã același lucru poate avea chiar efectul invers, acționând în direcția creșterii ratei dobânzii, deoarece poate contribui la creșterea cererii pentru credite. În plus, ratele nominale de dobândã vor crește dacã expansiunea monetarã va face ca publicul sã astepte o inflație crescândã. Aceste greutãți, legate de controlul ratelor de dobândã, fac intervenția/operarea bãncii centrale prin intermediul acestui instrument, mai puțin credibilã, și chiar riscantã. Din aceastã cauzã menegerii financiari ai bãncilor centrale considerã modoficarea ratei dobânzii mai puțin eficace decât modificarea rezervelor instituțiilor financiare.
Modificarea așteptãrilor: ca și pentru alte instrumente, și în cazul operațiilor de open market existã un “efect de prevenire”. În general investitorii, și în special analiștii din burse, fac previziunile lor în legãturã cu efectele care se așteaptã în viitor asupra ratei dobânzii și ratei inflației, dupã intervenția de tip open market a bãncii centrale. De fapt, nu existã o pãrere unicã în rândurile economiștilor despre cum se vor schimba așteptãrile în mod specific dupã o modoficare specificã a operațiilor de open market. De exemplu, o creștere în cumpãrãrile de bonuri de tezaur, poate fi interpretatã ca fiind o politicã monetarã expansionistã care va conduce la o scãdere a ratelor de dobândã, o creștere a producției și a investițiilor, și o creștere a cheltuielilor pentru consum. Pe de altã parte, aceastã politicã monetarã espansionistã poate face sã se aștepte în viitor o altã creștere a ofertei monetare și în consecințã sã se întãreascã așteptãrile inflaționiste. Așteptarea unei ratei mai mari a inflației îi va pune pe creditori sã stabileascã unele dobânzi mai mari la împrumuturile acordate, astfel rata nominalã a dobanzii va crește. Mai mult, o așteptare de creștere a fenomenului inflaționist va descuraja investițiile și cheltuielile de consum.
Dupã cum rezultã din cele spuse mai înainte, nu este ușor sã se facã niște previziuni în legãturã cu modificarea așteptãrilor ca urmare a schimbãrilor intervenite în operațiile de open market.
Existã douã tipuri principale de operații de open market:
vânzare/cumpãrare directã
cumpãrãri însoțite cu convenții de rãscumpãrare și vânzãri cu convenții de revânzare.
Vânzãrile/cumpãrãrile directe: banca centralã cumpãrã sau vinde, pe o piațã descisã, hârtii de valoare. Nu existã nici un fel de limite în efectuarea acestor tranzacții. Deci, dacã banca centralã a cumpãrat titluri de stat nu ezistã nici o obligație ca aceasta sã le revândã dupã un anumit termen.
Convențiile de rãscumpãrare: în cazul convențiilor de rãscumpãrare, banca centralã cumpãrã hârtii de valoare de la un terț, iar acesta este de acord sã le rãscumpere acestea mai târziu la o anumitã datã și la un anumit preț. De fapt aceastã tranzacție are trãsãturile unui împrumut acordat acestei terțe persoane de cãtre banca centralã la o anumitã ratã a dobânzii negociatã între cele douã pãrți.
În cazul convențiilor de revânzare, banca centralã vinde hârtii de valoare cãtre o terțã persoanã și concomitent înscrie cu acesta o convenție conform cãreia agentul respectiv i-le va revinde din nou aceste tiluri bãncii centrale la o datã în viitor si la un anumit preț.
Ambele convenții sunt contracte tipice pe termen scurt. Convenția de rãscumpãrare se îscrie pentru un termen de maxim 15 zile, iar convențiile de revânzare pe maxim 7 zile.
Termenul acestor contracte aratã faptul cã acestea sunt folosite numai atunci când banca centralã modificã temporar rezervele și oferta monetarã. În general, aceste convenții constituie partea preponderentã din volumul total de tranzacții de tip open market, iar ca valoare reprezintã o parte mai puțin reprezentativã.
Se deosebesc douã tipuri de operații de open market:
operații dinamice de open market, care intenționeazã modificarea nivelului rezervelor și bazei monetare;
operații de apãrare (hedging) open market, care intenționeazã neutralizarea sau compensarea modificãrii celorlalti factori care influențeazã baza monetarã dar care nu sunt controlați de cãtre banca centralã, cum sunt modificãrile în contul trezoreriei și operațiile de compensare între instituții financiare.
Astfel, operațiile dinamice de open market determinã tendința de evoluție a nivelului rezervelor, pe când operațiile de apãrare intenționeazã reducerea fluctuațiilor în jurul acestor tendințe.
In economia fiecãrei țãri se înregistreazã fluctuații, ce pot fi cauzate de diversi factori care, in mod automat și temporar modificã rezervele totale și oferta monetarã. Ca economia țãrii sã fie stabilã, și pentru a menține neschimbat nivelul total al rezervelor, este necesar sã se întreprindã de cãtre banca naționalã acțiuni de apãrare pe termen scurt. Convențiile de rãscumpãrare și cele de revânzare prezentate mai sus, fiind operații/contracte pe termen scurt, sunt cele mai potrivite instrumente de intervenție în aceste cazuri. Convenția de rãscumpãrare asigurã rezerve temporare, iar convenția de revânzare eleminã surplusurile temporare ale rezevelor.
Astfel, de exemplu, în perioada sfârsitului de an se înregistreazã întotdeauna retrageri însemnate de fonduri din partea instituțiilor financiare, cauzând astfel o reducere a nivelului rezervelor acestor instituții. Banca centralã rezolvã aceste situații efectuând tranzacții de cumpãrare însoțite de convenții de rãscumpãrare. Astfel banca centralã cumpãrã hârtii de valoare cu condiția de a le revinde înapoi dupã perioada de sfârsit de an. Inițial aceste cumpãrãri ale bãncii centrale creazã rezerve temporare în perioada în care se înregistra o contractare a acestora. Ulterior, banca centralã va revinde aceste hârtii de valoare pentru a contrabalansa o cantitate mai mare de bani pe care publicul o va redepozita la bãnci.
Operațiile de open market beneficiazã de unele avantaje fațã de celelalte instrumente ale politicii monetare:
1. Operațiile de open market se efectueazã numai de cãtre banca naționalã, care ține sub control total volumul operațiilor de open market. Un astfel de control nu se observã, de exemplu, în operațiile de scont prin care banca centralã poate stimula sau frâna creditarea bãncilor secundare la ea, dar nu poate controla direct volumul creditului de scont pe care îl vor angaja acestea.
2. Operațiile de open market sunt operațiuni flexibile și precise deoarece acestea pot fi folosite pentru orice nivel, la orice cantitate. Operațiile de open market pot realiza modificarea doritã a nivelului rezervelor și a bazei monetare indiferent de cantitatea, oricât de micã ar fi aceasta, a titlurilor ce vor trebui cumpãrate sau vândute. Iar în alte cazuri, oricât de mare ar fi modificarea doritã în nivelul rezervelor și a bazei monetare, operațiile de open market sunt suficiente pentru a realiza o astfel de modificare chiar printr-o singurã vânzare sau cumpãrare de proporții mai mari. În aceste situații crește inițiativa bãncii centrale. Comparativ cu modificarea ratei de scont, când dupã fiecare intervenție se așteaptã reactia bãncilor comerciale, în cazul operațiilor de open market banca centralã controleazã în mod direct volumul vânzãrilor sau al cumpãrãrilor. Deci, aceste acțiuni sunt flexibile și precise.
3. Operațiile de tip open market sunt ușor reversibile. Dacã se observã vre-o gresealã în desfãșurarea operațiilor de open market, banca centralã poate anula imediat folosirea acestui instrument și sã repare greșeala. Astfel, de exemplu, dacã banca centralã observã cã oferta de bani crește foarte repede ca urmare a cumpãrãrilor crescânde pe piața deschisã, ea poate efectua o remediere imediatã operând pe piața respectivã prin vânzare de titluri.
4. Operațiile de tip open market pot fi efectuate relativ repede, deoarece procedeul desfãșurãrii lor evitã întãrzierile administrative. Atunci când banca centralã decide în vederea modificãrii rezervelor instituțiilor financiare, dã un ordin cãtre operatorii care se ocupã cu tranzacționarea hârtiilor de valoare în contul sãu, și tranzacțiile vor fi executate imediat.
Operațiile de open market cu bonuri de tezaur reprezintã nu numai un instrument financiar primordial al bãncii centrale spre realizarea politicii monetare, dar reprezintã și o dezvoltare în direcția perfectãrii metodelor de finanțare a deficitului bugetar.
Avantajul finanțãrii deficitului bugetar prin emisiunea de bonuri de tezaur comparativ cu celelalte cãi (creșterea fiscalitãții sau emisiunea de monedã) constã în faptul cã nu modificã baza monetarã atunci când aceste bonuri sunt cumpãrate de cãtre public sau, reduc baza monetarã la nivelul rezervelor bãncilor comerciale la banca centralã atunci când bonurile de tezaur sunt cumpãrate de bãncile comerciale.
În Albania, cum se va prezenta si în al treilea capitol, emisiunea de bonuri de tezaur și operațiile de open market se considerã ca fiind mijloace de perfectare a sistemului bancar în general, si a mecanismelor financiare, în special.
3.2 Politica taxei oficiale a scontului.
Taxa scontului reprezintã dobânda uzualã pentru creditele acordate de cãtre banca naționalã în cadrul operațiunilor de rescontare.
În țãrile cu economie de piațã dezvoltatã, taxa scontului (dobânda) constituie unul din instrumentele folosite de banca centralã de influențare asupra cantitãții de credite pe care o acordã și implicit asupra bazei monetare.
Politica taxei scontuluiei se referã la condițiile conform cãrora banca centralã le acordã credite bãncilor comerciale. Aceastã politicã, care se realizeazã, în principal prin modificarea taxei scontului, influențeazã asupra ofertei monetare. Reducerea taxei scontului este însotitã cu mãrirea bazei monetare și a ofertei monetare. Invers, creșterea taxei scontului va cauza reducerea creditelor, reducerea bazei monetare și a ofertei de monedã.
Modul de determinare a taxei scontului, ca și modul de determinare al ratei de dobândã, se realizeazã în întregime conform teoriei fondurilor de împrumut. Ratele de dobândã se determinã de cãtre factorii care controleazã cererea și oferta de fonduri de împrumut. Ofertanții si solicitanții de fonduri de împrumut sunt aceiași: persoanele fizice, persoanele juridice, statul și sectorul extern.
În general, se observã o legãturã indirectã între cererea de fonduri de împrumut și rata dobânzii. Când rata de dobândã este redusã, cererea de credite crește, și invers. Face excepție din aceastã regulã sectorul public unde se pare ca cererea de credite este independentã de rata dobânzii, deci este inelasticã.
Cererea agregatã de fonduri de îmrumut este suma creditelor solicitate de cãtre indivizi (cheltuieli pentru consum efectuate de familii), firme (investiții naționale brute private), stat (cumpãrãri de produse și servicii efectuate de administratia centralã sau localã) și sectorul extern (exporturile nete – cererea din strãinãtate). Cererea agregatã este prezentatã în graficul (a) din figura de mai jos.
a) b)
Orice modificare a cererii aferente diferiților agenti economici se reflectã la nivelul cererii agregate.
Oferta de fonduri de împrumut este constituitã, în principal, de fondurile oferite pe piața financiarã de cãtre cei care economisesc. Aici sursa principalã sunt indivizii, care în rezultantã apar ca ofertanți de fonduri nete.
Ofertanții fondurilor de imprumut sunt dispuși sã ofere atât mai multe fonduri cu cât ratele de dobândã sunt mai mari. Totuși, aceștia oferã o cantitate de fonduri și atunci când rata dobânzii este micã, deoarece unii indivizi economisesc oricum, indiferent de marimea ratei dobânzii.
Graficul ofertei agregate de fonduri de imprumut, care încorporeazã fondurile oferite atât de diferiți agenti economici cât și cele oferite de cãtre banca centralã ca parte a politicii sale monetare este reprezentat de partea (b) a fig.1. Din grafic se observã cum curba ofertei agregate nu se prezintã atât de elasticã fațã de modificãrile ratei de dobândã, cum se întãmplã de altfel, în cazul cererii agregate.
Rata dobânzii este determinatã în punctul de echilibru, unde se egaleazã ca mãrime cererea agregatã cu oferta agregatã. Dacã cererea pentru fonduri de împrumut crește, iar oferta rãmâne neschimbatã, va rezulta o lipsã netã de fonduri care va conduce la o creștere a ratei dobânzii pentru atât timp cât surplusul de cerere de fonduri de imprumut nu va fi compensat cu o creștere de aceași mãsurã a ofertei. În situația inversã, când oferta agregatã depãșește cererea agregatã se va observa reducerea ratei dobânzii atât timp cât cantitatea de fonduri oferite nu depãșește cantitatea de fonduri cerute.
Aceleași considerente de mai sus sunt valabile și în cazul taxei scontului aferentã împrumuturilor pe care banca centralã le acordã bãncilor secundare. Dar în acest caz agenții aconomici care oferã sau solicitã fonduri sunt banca centralã si bãncile comerciale.
Mecanismul, cu ajutorul cãruia, banca centralã opereazã taxa scontului pentru a influența cuantumul fondurilor de împrumut, este unul direct. O taxã mai mare a scontului va crește costul împrumuturilor bãncii centrale, în consecințã bãncile secundare se vor imprumuta mai puțin. În situația inversã, când taxa scontului este mai micã, bãncile vor gãsi mai atractive împrumuturile bãncii centrale.
În cadrul economiei de piațã existã multiple valori ale dobânzii și toate aceste diferite valori ale dobânzii se aflã la o anumitã distantã de taxa scontului. Astfel la orice modificare a acesteia din urmã vor varia cu siguranțã și ele.
Operând cu o rezultantã a toturor ratelor de dobândã de pe piațã putem reprezenta grafic legãtura între evoluția taxei scontului și evoluția ratei medii a dobânzii :
Rata medie a dobânzii bancare
Taxa scontului
Manevra taxei scontului
În general, scãderea taxei scontului determinã diminuarea generalã a dobânzilor, sporește eficiența utilizãrii creditelor și orienteazã întreprinzãtorii în sensul dezvoltãrii activitãții lor pe baza angrenãrii de capitaluri suplimentare. Pe de altã parte, cresterea taxei scontului avãnd ca urmare sporirea generalã a dobânzilor, are ca efect înrãutãțirea condițiilor de obținere a creditelor pentru întreprinzãtori și duce la creșterea costurilor pentru cei care folosesc capitaluri suplimentare.
Astfel, manevrarea taxei scontului, ca instrument al politicii monetare este consideratã ca mijloc eficient pentru direcționarea dezvoltãrii economiei, și în general este un instrument anticiclic.
Dacã banca centralã ar fi în stare sã acorde cantitãți nelimitate de împrumut la orice nivel al taxei scontului, atunci ar fi putut controla în mod direct ratele dobânzii pe termen scurt. Banca centralã poate realiza aceasta fixând taxa scontului sub nivelul ratelor de dobândã pe piațã, și de asemenea acordãnd credite nelimitate sistemului bancar. Dar pentru a face aceasta, banca centralã ar fi obligatã sã renunțe la controlul asupra ofertei monetare. În acest ultim caz, oferta monetarã s-ar determina de tendința bãncilor secundare de a se împrumuta la banca centralã și de a acorda credite.
Banca centralã utilizeazã creditul de scont ca instrument al politicii monetare și în alt mod, prin administrarea creditelor, manevrând cantitatea fondurilor acordate bãncilor comerciale sub formã de împrumut.
Banca centralã administreazã acordarea de credite în scopul minimizãrii acestora. Bãncile comerciale nu ar trebui sã foloseascã creditele de scont în scopuri de profit, banca centralã încercând sã limiteze aceastã activitate stabilind reguli pentru bãnci specifice care limiteazã prezentarea acestora la caseriile bãncii în vederea solicitãrii credirelor de scont. Astfel, în cazul în care o bancã se prezintã de foarte multe ori la banca centralã pentru a solicita un credit de scont, banca centralã poate hotãrâ cu privire la retragerea dreptului bãncii comerciale respective de a solicita credite în viitor. Banca centralã considerã acordarea creditelor de scont un drept si nu o obligație.
În multe țãri din lume scontul are un rol foarte important printre celelalte instrumente folosite de cãtre aceste țãri în politica lor monetarã. În afarã de funcțiile menționate mai sus acest instrument este foarte des folosit în cazurile de panicã financiarã.
Necesitatea înființãrii bãncilor centrale este legatã cu aceea a supravegherii și protejãrii celorlalte bãnci în caz de faliment. Rolul principal al creditului de scont era înțeles ca fiind acela al ultimei posibilitãți de creditare, deci, implicit banca centralã trebuie sã asigure rezerve suficiente sistemului bancar pentru cazuri critice când falimentul uneia sau a mai multor bãnci poate conduce la panicã financiarã. Scontul este un mod eficient de asigurare a rezervelor sistemului bancar, deoarece rezevele se canalizeazã imediat cãtre bãncile care au cel mai mult nevoie de ele.
Utilizarea scontului pentru evitarea cazurilor de panicã financiarã în rolul ultimei posibilitãti de creditare este o cerințã importantã pentru aplicarea unei politici monetare de succes.
Cu toate cã utilizarea acestui instrument al politicii monetare reprezintã avantajul evitãrii cazurilor de panicã financiarã, acesta comportã și unele costuri. Dacã o bãncã comercialã are încredere ca banca centralã o va ajuta prin acordarea unui credit de scont atunci când se va afla în dificultãți, atunci ea, poate conduce o politicã de gestionare a riscurilor mai relaxatã. În acest context, rolul bãncii centrale ca ultim creditor al sistemului bancar ridicã problema pericolului subiectivitãții (“moral hazard problem”). Astfel bãncile vor prelua riscuri mai mari în vederea obtinerii unor profituri mai mari expunând banca centralã și mai ales companiile de asigurãri în fața unor pierderi potețtiale mai mari. Problema pericolului subiectiv este mai accentuatã pentru bãncile mari care sunt considerate ca fiind “prea mari ca sã dea faliment”. Acestea reușesc aproape întotdeauna sã se împrumute la banca centralã deoarece este foarte probabil ca falimentul lor sã producã panicã financiarã.
Atunci când banca centralã considerã oportunã creditarea bãncilor comerciale la taxa scontului, ea trebuie întotdeauna sã considere și raportul între costul pericolului subiectiv si efectul evitãrii panicii financiare. Cunoasterea acestui raport explicã de ce banca centralã trebuie sã fie prudentã în limitarea funcției ei de ultimã posibilitate de creditare.
Modificarea taxei scontului comportã si efecte de semnalizare. Prin modificarea ei, banca centralã poate semnaliza intențiile ei cu privire la politica monetarã fațã de care agenții economici și tot mediul financiar va trebui sã se resemneze. Dar acest efect de semnalizare poate crea probleme dacã intențiile bãncii centrale nu sunt înțelese în mod corect.
Astfel, dacã banca centralã mãrește taxa scontului, aceasta poate fi interpretatã în doua moduri diferite: (1) ca intenție a bãncii centrale de a conduce o politicã monetarã restrânsã; (2) ca acceptare din partea ei a neputinței de a frâna inflația și ca o încercare de a menține creșterea taxei scontului proporțional cu creșterea celorlalte rate ale dobânzii pe termen scurt. Astfel, prin efecte de semnalizare, mediul financiar poate previziona mai greu intențiile bãncii naționale, deoarece aceste semnalizãri pot chiar dezinforma publicul în loc sã arate aceste intenții (un dezavantaj). Probabil cã metota cea mai eficace ar fi publicarea intențiilor bãncii centrale, în acest caz acestea ar fi mai credibile iar comportamentul pieței li s-ar potrivi acestor intenții.
Avantajul principal al politicii de scont constã în faptul cã banca centralã poate juca rolul ultimei posibilitãți de creditare. Totodatã se contureazã doua dezavantaje ale acestei politici, considerate ca fiind serioase și care limiteazã folosirea acestui instrument în cadrul politicii monetare.
Manevra taxei scontului acționeazã, de asemenea, asupra capitalurilor strãine. Scãderea taxei scontului duce la emigarea capitalurilor strãine si chiar a unor capitaluri autohtone. Dimpotrivã, creșterea taxei scontului și implicit al nivelului general de dobânzi atrage în țarã capitalurile strãine, aceastã abundențã de capitaluri creând condiții pentru reducerea nivelului general al dobânzilor. Efectele acestei politici implicã recurgerea la aceastã metodã în scopul echilibrãrii balanței de plãți, (creșterea taxei scontului atrage în țarã capitalurile strãine producându-se un efect binefãcãtor asupra balanței de plãți externe).
Astfel cele doua aspecte: accesul la credite și prezența capitalurilor strãine, reacționeazã în douã direcții diferite, la modificarea taxei scontului într-o direcție datã. Rezultã deci, cã factorul capital strãin restrânge substanțial efectele pozitive asteptate asupra volumului si costului creditelor.
În practicã, mecanismul de influențare a taxei scontului este atenuat simtitor și de o serie de alți factori cum sunt:
astãzi, bãncile pot recurege la lichiditãțile necesare prin valorificarea efectelor publice din activul bilanțier al acestora.
marile companii internaționale s-au desprins din sfera creditului bancar tradițional, în consecințã modificarea taxei scontului nu influențeazã activitatea și costurile (dobânda) capitalurilor acestora.
efectele manevrei taxei scontului apar cu întârziere.
Politica taxei scontului este mai puțin preferatã fațã de operațiile de tip open market în vederea controlului ofertei monetare deoarece, pe lângã dezavantajele prezentate mai înainte, prezintã și alte incoveniente legate de controlul efectiv al ofertei de monedã. Operațiile de open market se efectueazã sub controlul riguros al bãncii naționale, ceea ce nu se întãmplã cu volumul creditelor de scont. Banca centralã poate modifica taxa scontului, dar nu poate obliga bãncile comerciale sã se împrumute la ea. Mai mult, operațiile de open market pot fi ușor corectate chiar în orice moment, în schimb, politica taxei scontului nu beneficiazã de acest atribut.
Deoarece efectele pe care le exercitã acest instrument sunt minore, autoritãțile monetare folosesc manevra taxei scontului împreunã cu alte instrumente monetare.
3.3 Rezervele minime obligatorii.
Reprezintã un important instrument al politicii monetare reprezentând rezerve ale bãncilor secundare la banca centralã. Inițial, rezervele obligatorii s-au stabilit ca mijloc de asigurare a depozitelor, de protejare împotriva riscului, deci pentru bunãstarea sistemului bancar în general.
Rezervele minime obligatorii se calculeazã pentru orice bancã comercialã în funcție de nivelul depozitelor acesteia în ultimele douã luni și în funcție de procentul (rata) calculat de banca centralã. Acest procent variazã pentru categorii diferite de depozite și poate fi modificat doar de banca centralã.
Toate instituțiile financiare de depozit au obligatia sã constituie rezerve, dar este foarte probabil ca acestea, din motive prudențiale, sã se fi comportat la fel chiar și în cazul în care aceste depozite nu ar fi o cerințã obligatorie. Bãncile au o experientã suficientã pentru a determina cantitatea de fonduri care se va folosi pentru a face fațã solicitãrilor zilnice de retrageri de numerar ale deponenților. Aceste fonduri, pe care bãncile le folosesc pentru acoperirea retragerilor normale așteptate (previzonate), se mai numesc și „rezerva de siguranțã„ . Chiar și în cazul în care rezervele minime obligatorii n-ar exista, bãncile și-ar constitui rezerve de siguranțã. De aici se pune întrebarea: poate oare banca centralã sã determine cu precizie rata “cea mai bunã” de rezerve obligatorii pe care trebuie sã o depunã toate instituțiile bancare, sau este mai bine ca aceastã rezervã s-o determine fiecare instituție în parte în funcție de previziunile ficãreia? și: Poate banca centralã sã stabileascã norma cea mai potrivitã în perioade anormale?.
Este de înțeles ca chiar dacã rezervele obligatorii n-ar exista, bãncile comerciale ar stabili o rezervã de siguranțã care poate cã ar fi mai micã decât rezerva minimã obligatorie, dar nu este foarte convigãtoare ideea ca rezevele obligatorii ar proteja mai bine deponenții în perioade anormale. La momentul actual, în țãrile dezvoltate, argumentul referitor la rolul protector al rezervelor obligatorii fața de deponenți este neînsemnat, convingere care se accentueazã dupã apariția instituțiilor de asigurare ale depozitelor.
Rezervele minime obligatorii constituie un instrument eficace al politicii monetare elaboratã de banca naționalã. Prin mijlocul acestora banca centralã influențeazã nivelul ofertei de monedã. O reducere a rezervelor minime obligatorii implicã îmbunãtãțirea situatiei lichiditãților bãncilor comerciale. În realitate, în acest caz, baza monetarã nu se modoficã, în schimb se modificã structura rezervelor totale. La reducerea procentului rezervei obligatorii, cele douã elemente care compun rezerva totalã, rezerva minimã obligatorie și surplusul de rezervã (sau rezerva în exces), se modificã în mod absolut si relativ. Astfel, când rezerva minimã obligatorie se reduce, surplusul de rezervã crește creând bãncilor comerciale posibilitatea acordãrii unui volum mai mare de credite.
Banca centralã poate modifica în mod direct rezervele minime obligatorii si în mod indirect sã influențeze asupra ofertei de monedã. Totuși, și atunci când urmãresc modificarea ofertei monetare bãncile centrale folosesc mai rar acest instrument, deoarece modificarea rezervei minime obligatorii este legatã de stabilitatea multiplicatorului monetar. Atât timp cât rezervele obligatorii nu se modificã, multiplicatorul monetar este stabil (fluctueazã între douã limite stabilite).
Modificarea rezervelor obligatorii influențeazã oferta monetarã în doua direcții: (1) modificând nivelul surplusului de rezervã, și (2) modificând multiplicatorul monetar.
În cazul în care rezervele minime obligatorii se reduc, rezevele actuale totale ale unei bãnci comerciale nu vor fi influențate imediat, pe când surplusul de rezervã s-a mãrit. De asemenea s-a mãrit și multiplicatorul monetar care a multiplicat surplusul de rezervã creat, sub formã de credite și depozite sporind astfel oferta monetarã. De fapt chiar și cele mai mici modificãri ale rezervelor obligatorii la nivelul tuturor bãncilor comerciale, cauzeazã mari modificãri la nivelul ofertei monetare.
Fiind un instrument cu efect sporit și imediat, folosirea lui de cãtre banca centralã pentru a controla oferta de monedã s-a utilizat des în politica monetarã a anilor ’60, ’70. În prezent, utilizarea lui nu este foarte recomandabilã, deoarece în toate țãrile au apãrut și s-au dezvoltat instituții financiare sau operații si instrumente financiare care încearcã sã evite supunerea obligației constituirii sau supunerii acestor rezerve. În consecințã banca centralã folosește rar acest instrument în politica sa monetarã.
Sistemul rezervelor minime obligatorii constituie astfel una din mãsurile guvernamentale care, în funcție de interesele conjuncturale, pot fi utilizate fie pentru creștera volumului de credite acordate în economie prin reducerea rezervei minime, fie pentru scãderea volumului de credite prin creșterea rezervei minime. Astfel folosirea rezervelor minime ca instrument al politicii monetare va ține seama și de faptul cã modificarea acestora va influența comportamentul bãncilor comerciale în politica lor de credite. Intervenind în sensul creșterii sau scãderii ratei rezervei minime obligatorii se ajunge la o anumitã schimbare a costului creditului pentru bãnci, atât prin modificarea posibilitãților de plasare pe piața monetarã cât și prin însuși costul diferit al resurselor (în majoritatea țãrilor rezervele minime obligatorii sunt neremunerate sau remunerate la un nivel de dobândã mult mai mic fațã de dobânda pe piațã). În acest sens acest instrument acționeazã mai departe ca instrument de control al lichiditãților bãncilor și indirect asupra lichiditãților economiei.
Avantajul principal în folosirea rezevelor obligatorii pentru controlarea ofertei monetare constã în faptul cã aceasta acționeazã la fel pentru toate bãncile comerciale și are o influențã puternicã asupra ofertei de monedã. Dar, pe de altã parte tocmai faptul cã acest instrument este foarte puternic constituie și dezavantajul principal în folosirea acestuia deoarece modificãri oricãt de mici ale rezervelor obligatorii conduc la modificãri cu mult mai mari ale ofertei monetare. Astfel, chiar și cele mai mici greșeli în calcularea acestei modificãri ar rezulta cu consecinte destul de grave.
Un alt dezavantaj al folosirii rezervelor obligatorii ca instrument al politicii monetare este reprezentat de faptul cã, creștrea rezervelor obligatorii poate cauza probleme de lichiditate pentru bãncile comerciale care au depuneri mai modeste. În cazul în care banca centralã hotãrâste cu privire la creșterea rezervelor minime obligatorii, este recomandabil sã atenueze problema lichiditãților prin efectuare de cumpãrãri de pe piațã (open market), sau creând facilitãți în acordarea de credite (scont). Pe de altã parte, o variație continuã la nivelul rezervelor minime obligatorii ar crea, de asemenea, un climat de neîncredere pentru bãncile comerciale și ar îngreuna dirijarea lichiditãților acestora.
În concluzie, cu prețul de a repeta ideile de mai sus, se poate spune cã rezervele obligatorii nu sunt un instrument recomandabil, ele influențând substanțial costurile bancare, nu acționeazã numai asupra ofertei de credite, ci și printr-un efect de preț, asupra cererii de creditare. Așa se explicã de ce în realitatea economicã actualã acest instrument se folosește mai rar, bãncile centrale preferând alte instrumente mai puțin directe, dar mai globale cum sunt operațiile de open market.
3.4 Politica de credit.
Creditul sau relațiile de credit, presupune anumite transferuri bãnești cu caracter rambursabil care sunt purtãtoare de dobânzi. Creditul bancar este forma cea mai extinsã de credit. El poate fi acordat atât de bãnci, cât și de instituții financiare și de credit și acoperã orice scop al debitorului, în condițiile stabilite cu banca. Creditul bancar realizeazã douã funcții importante: redistribuirea fondurilor temporar disponibile și funcția de emisiune monetarã.
Funcția de redistribuire: prin intermediul bãncilor se mobilizeazã disponibilitãți bãnești temporare existente la anumite categorii de agenți economici, urmând a fi utilizate drept credite pe termen scurt, pentru acoperirea unor nevoi temporare la alți agenți economici. Se realizeazã astfel, o redistribuire temporarã a unei mari pãrți a disponibilitãților existente la un moment dat în economie.
Funcția de emisiune: concentrându-ne supra celei de-a douã funcții putem spune cã aceasta presupune o altã laturã a creditului bancar, prin care se realizeazã lãrgirea creditului și anume, pe calea creãrii de mijloace bãnești suplimentare. Funcția de emisiune a creditului este indispensabilã într-o economie dinamicã în care activitatea economicã în crestere solicitã un volum mereu sporit de mijloace bãnești. Politica de credit a bãncilor constituie totodatã și politica lor de emisiune, întrucât creditul acordat de bãnci este sursa unor mijloace bãnești suplimentare pentru agenții economici, contribuind la realizarea unei corelații între masa banilor în circulație și nevoile productive. Dacã plusul de mijloace bãnești cerut de dezvoltarea economicã nu este acoperit de funcția de redistribuire a creditului, el poate fi completat prin lãrgirea creditului pe calea creãrii de noi mijloace bãnești evidențiindu-se astfel rolul multiplicatorului creditului despre care s-a vorbit la acest capitol.
Determinarea volumului de credite pe care-l pot acorda bãncile comerciale este un alt instrument direct în aplicarea politicii monetare. Prin intermediul acestui insrument se poate stimula sau descuraja multiplicarea creditului atât la nivelul bãncilor, cât și al opțiunilor agenților economici. Deci, cu ajutorul acestui instrument banca centralã chiar dacã nu influențeazã direct asupra lichiditãților bãncilor comerciale, ea influențeazã în mod direct volumul de credite pe care aceste bãnci le pot acorda clienților. Politica de determinare a volumului de credite este consideratã a fi o politicã monetarã ușor de aplicat. Aceastã politicã este foarte eficace și folosirea ei este recomandatã în perioade inflaționiste, când banca centralã se angajeazã sã urmãreascã o politicã monetarã restrictivã (plafonarea creditelor).
Politica de determinare a volumului de credite este recomandatã în acele țãri unde nivelul de dezvoltare al sistemului bancar lasã de dorit, unde lipsește o varietate suficientã a instrumentelor financiare și unde stadiul de dezvoltare al mecanismelor financiare este scãzut. Majoritatea țãrilor care parcurg în prezent perioada de tranziție de la economia centralizatã spre economia de piațã, folosesc des acest instrument în politica lor monetarã. Acest instrument este foarte cunoscut și a constituit principalul instrument folosit în sistemul monobancar al fostelor țãri socialiste, cunoscut sub denumirea “planul de credit”.
Bibliografie :
Basno Cezar: “Monedã Credit Bãnci”, Ed Didacticã și Pedagogicã, București, 1997.
Frederic S. Mishkin: “The economics of money and banking”, McGraw-Hill, 1992.
Fudulu Paul: “Macroeconomie: postinițial și master”, Ed. Hiroynki, Brașov, 1997
Isãrescu Mugur: “Teoria piețelor monetare”, curs ASE, 1999.
Thomas Mayer, James S. Duesenberry, Robert Z. Aliber: “Money, banking and the economy”, Ed. Didacticã și Pedagogicã, București, 1993.
Toma Mihai: “Finanțe și Gestiune Financiarã”, Ed Didacticã si Pedagogicã, București, 1994.
=== capitol 4 ===
CAPITOL IV
REFORMA SISTEMULUI BANCAR, A INSTRUMENTELOR ȘI POLITICII MONETARE, ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE ÎN ALBANIA.
Cuprins:
1. Restructurarea sistemului bancar.
2. Reforma instrumentelor de politicã monetarã în perioada de tranziție.
2.1 Instrumente și tehnici de intervenție directã.
2.1.1 Politica determinãrii volumului creditelor.
2.1.2 Politica dobãnzilor ca politicã monetarã și de credit.
2.2 Instrumente și tehnici de intervenție indirectã.
2.2.1 Politica de open market.
2.2.2 Sistemul rezervelor minime obligatorii.
În Decembrie 1990, Albania se alãturã țãrilor din Europa rãsãriteanã în procesul de democratizare a vieții politice și economice. Acesta se va dovedi a fi un proces greu și complex, care prin natura sa multidimensionalã va cuprinde: înlocuirea unui sistem poiltic dictatorial monopartid cu un sistem politic democratic pluripartidist, trecerea de la o economie centralizatã spre economia de piațã cu intenția integrãrii economiei pe plan european și mondial.
Procesul de reformã întâmpina diverse probleme legate de situația foarte dificilã, un adevãrat colaps al economiei, pe care o parcurge Albania la începutul anilor `90. Principalii indicatori macroeconomici înregistrau valori mult mai deplorabile comparativ cu cei din celelalte țãri care se confruntau cu reforma economico-politico-socialã. În anul 1990, PIB înregistreazã o scãdere de 10%, în 1991, 27% ; numãrul șomerilor în anul 1991, dupã statisticile oficiale, ajunge nivelul de 150`000 de persoane, investițiile înregistreazã o scãdere de 5% în anul 1990, 60% în 1991 și 10% în 1992, deficitul din balanța de plãți era în jur de 500 milioane USD, etc. . Singura cale de a ieși din acest colaps al economiei era înlocuirea vechiului model de economie dirijatã cu cel al economiei de piațã, transformarea economiei albaneze într-o economie deschisã pentru a se integra în mod firesc în divizarea internaționalã a muncii și pentru a coopera cu capitalul strãin. Pentru a realiza cu succes aceste scopuri erau necesare modificãri radicale economice, legislative, structurale, tehnologice, etc. , care împreunã converg cãtre scopul final : crearea mediului economiei de piațã în Albania.
Programul acestei transformãri cuprindea un pachet de mãsuri cum sunt: privatizarea sectorului de stat, liberalizarea prețurilor, eleminarea subvențiilor, restructurarea instituțiilor existente și crearea celor noi în intenția creãrii structurilor de bazã aferente pieței muncii, pieței de bunuri și servicii și celei de capital.
În acest capitol vor fi tratate doar douã dintre mãsurile principale ale reformei, acestea reprezentând și obiectul acestei lucrãri: restructurarea sistemului bancar și reforma instrumentelor politicii monetare.
1. Restructurarea sistemului bancar.
Sistemul bancar socialist era un sistem monobancar, banca centralã îndeplinind în același timp atât rolul de bancã centralã, cât și cel de bancã comercialã (distribuirea creditelor în economie și serviciul de casier al intreprinderilor de stat).
În prima sa funcție și respectiv ca bancã centralã ea rãspundea de emisiunea monetarã și controlul politicii monetare. În cea de a doua posturã, banca centralã rãspundea de satisfacerea necesitãților întreprinderilor de stat prin distribuirea creditelor și serviciile de casierie sau de pãstrare a conturilor acestora.
Cu prima lege de reformã bancarã (1992), Banca Albaniei reia toate funcțiile de bancã centralã: dirijarea politicii monetare și a celei de credit, politica ratelor de dobândã, emisiunea, modalitãți de platã, etc. care, pânã atunci erau considerate atribuții ale guvernului iar celelalte bãnci secundare reînființate dobândesc o autonomie mai mare și reiau funcțiile de colectare a depozitelor, de acordare a creditelor atât agenților nebancari cât și persoanelor fizice.. Banca centralã va fi declaratã o instituție independentã de guvern, pãstrând doar dependența fațã de parlament. Ea acționeazã în calitate de persoanã juridicã, are un capital inițial de constituire de 500 milioane LEK, acesta se poate majora cu propunerea BoA și aprobarea Ministerului de Finanțe. BoA informeazã în mod periodic Consiliul de Miniștri prin intermediul unei declarații în care prezintã rezultatele înregistrate la nivelul politicii monetare adoptate în semestrul precedent, politica monetara care se va adopta în semestrul care urmeazã, principiile de bazã în întocmirea și adoptarea dispozițiilor referitoare la bãncile comerciale.
Banca Albaniei este condusã de cãtre Consiliul de Direcție și Guvernatorul Bãncii Naționale, care aprobã structura organizatoricã și numãrul de angajați ai Bãncii, determinã principiile de bazã în realizarea politicii monetare și de credit ale Bãncii Albaniei, analizeazã și aprobã planul financiar și raportul anual de Bilanț al BoA, aprobã statutul Bãncii Albaniei; și Consiliul de Supraveghere, ca organ de decizie, care este condus de cãtre Guvernatorul Bãncii în calitate de președinte al Consiliului de Supraveghere, cei doi vice-guvernatori și patru membri.
Un aspect important îl constituie raporturile între Banca Albaniei și guvern, cu privire la procedurile de finanțare ale acestuia din urmã. Conform Legii, Guvernul poate primi avansuri temporare de cãtre Banca Centralã. Pentru fiecare avans se încheie un acord de credit între guvern, reprezentat de Ministrul de Finanțe și Banca Centralã reprezenatat de Guvernator. În acest acord trebuie determinate suma exactã a avansului acordat, dobânda și termenul pânã la scadențã.
Modelul ales în organizarea Bãncii Centrale, asemenea altor țãri din est, este justificat de urmatorii factori:
stadiul scãzut de dezvoltare al instituțiilor financiare moștenit de sistemul de economie centralizatã, astfel în condițiile lipsei piețelor financiare dezvoltate, unica posibilitate de finanțare a economiei în perioada de tranziție rãmânea cea a sistemului bancar.
deficitul din ce în ce mai mare în perioada de tranziție. Pânã în August 1994, când pentru prima datã se vor emite Bonuri de Tezaur, deficitul bugetar se finanța integral prin emisiune de cartmonede care constituia și principala cauzã de inflație. În aceste condiții o indipendențã maximã ar crea contradicții care ar accentua inflația si ar frâna procesul de tranziție.
rolul statului în perioda de tranziție: în condițiile în care lipsește o teorie coerentã și o experiențã practicã referitor la perioada de tranziție de la economia centralizatã la cea de piațã, statului și Bãncii Centrale le revine rolul principal în minimizarea efectelor care însoțesc aceastã trecere.
În prezent, Banca Albaniei își desfãșoarã activitatea în conformitate cu Legea Nr. 8269, dt 23.12.1996 “Despre Banca Albaniei”, care a înlocuit Legea Nr. 8076, dt 22.02.1996 “Despre Banca Albaniei”.
Restructurãrile instituționale au adus de facto slãbirea indipendenței Bãncii Albaniei. Pentru aceasta, s-a vãzut necesar sã se asigure și respecte independența ei realã și formalã. S-a impus, deci, cerința unei noi formulãri a Legii “Despre Banca Albaniei”.
În funcție de obiectivul principal de reformulare, s-au îmbunãtãțit acele pãrți care vizau Jurisdicția, Obiectivele, Finanțarea Guvernului, Organizarea și Administrarea, Sistemul și Politica de Schimb Valutar.
Astfel, pentru întãrirea indipendenței Bãncii Albaniei, noua Lege stipuleazã în mod mai amanunțit indipendența instituționalã și cea funcționalã.
1. Indipendența institutionala, este determinatã în relațiile între Banca Centralã inãuntrul sistemului instituțiilor guvernamentale și în procedurile aplicate cât și în angajarea și disponibilizarea autoritãților Bãncii. Astfel, orice subiect este obligat sã respecte indipendența Bãncii Albaniei, sã nu incerce sã influențeze pe membrii Consiliului de Supraveghere în interesul ignorãrii obligațiilor sale fațã de Banca Albaniei, și de asemenea sã nu interfereze în activitatea Bãncii Albaniei.
2. Indipendența funcționalã, este exprimatã în puterea și capacitatea Bãncii Albaniei în determinarea și aplicarea politicii monetare, cât și în autonomia ei în luarea deciziilor referitor la alte funcții și responsabilitãți specificate în Lege.
În afarã de întãrirea indipendenței, noua Lege specificã ca obiectiv primar al Bãncii Albaniei este sã reușeascã sã pãstreze stabilitatea prețurilor, toate celelalte obiective de politicã monetarã fiind derivate de primul.
2. Reforma instrumentelor de politicã monetarã, în perioada de tranziție.
Dupã introducerea sistemului bancar cu douã nivele, etapele pe care le poate urmãri reforma monetarã se prezintã dupã cum urmeazã :
Prima etapã : Cele mai importante instrumente sunt controlul direct al ratelor de dobândã și controlul creditului, iar instrumentele indirecte clasice (rezerva minimã obligatorie, operațiunile de open market) au un rol complementar.
Cãteva reforme parțiale se referã la banca centralã și sectorul financiar – în mod special bilanțul bãncii, sistemul de compensare și plãți, legi și regulamente care reglementeazã piața monetarã și hârtiile de valoare cu venit fix.
Etapa a doua : Eliminarea treptatã a controlului direct al creditului, o libertate mai mare în utilizarea instrumentelor clasice indirecte. Astfel, îcep sã acționeze instrumentele indirecte ceea ce încurajeazã piețele financiare primare și piața interbancarã.
Rescontarea efectelor rãmâne sursa principalã de lichiditate iar flexibilitatea ratelor de dobândã este suficientã.
Continuã reforma sistemului bancar (în special a bãncii centrale) și cea a sectorului financiar, operațiile pe piețele valutare, administrarea datoriei publice, perfecționarea sistemului contabil și celui informațional, etc.
Etapa a treia : Ratele de dobândã devin perfect flexibile. Banca centralã acționeazã cu inițiativã proprie prin intermediul instrumentelor indirecte de politicã monetarã. Banca centralã administreazã pe contul propriu și cu autonomie totalã lichiditatea pieței monetare, ia mãsuri care stimuleazã și încurajeazã piețele secundare cu scopul ca rescontul sã nu prezinte singura sursã de lichiditate.
Sunt întreprinse numeroase reforme care întâresc piața de capital, stimuleazã dezvoltarea instituțiilor bancare, încurajeazã atât restructurarea bãncilor cât și a întreprinderilor, și modernizeazã sistemul de plãți.
Comparând realitatea sistemului finaciar-bancar în prezent cu schema de mai sus putem aprecia cã sistemul bancar albanez a intrat în cea de a doua fazã. Ratele de dobândã sunt perfect flexibile, rata dobânzii la credite este liberalizatã în întregime, iar cea aferentã depozitelor populației are o singurã limitã și anume o limitã minimã. Aceastã limitã este modificatã în permanențã în conformitate cu prevederile bãncii centrale referitor la obiectivele politicii monetare (în special inflația).
2.1 Instrumente și tehnici de intervenție directã.
Pânã în anul 1992, politica monetarã în Albania era o politicã pasivã, dovada fiind finanțarea automatã pe care o primeau întreprinderile cu pierderi sau bugetul de stat, din partea sistemului bancar. Schimbãrile radicale ale anului 1991, pierderea controlului asupra bugetului de stat și în special asupra realizãrii veniturilor vor conduce la deficite bugetare enorme. Dacã în anul 1990 deficitul bugetar constituia 15% din PIB, în primul trimestru al anului 1992 va înregistra nivelul record de 44% din PIB. Deficitul bugetar este însoțit de o creștere rapidã a volumului creditelor interne, cea mai mate parte având ca destinație finanțarea bugetului (întreprinderilor și cooperativelor de stat), și o mai micã pondere era destinatã noului sector privat (sfera comerțului și cea a servicilor).
BoA, care începe activitatea sa în aprilie 1992, este pusã în situația de a face fațã acestor schimbãri continue. Se impune ca obiectiv primar controlul masei monetare, modificarea cãreia reprezenta cauza creșterii vertiginoase a indicelui prețurilor (la sfârșitul anului 1992 indicele prețurilor atinge cifra record de 442%) și deprecierii monedei naționale fața de celelalte valute. Cu scopul de a opri aceastã creștere masivã a masei monetare, BoA va adopta o politicã monetarã restrictivã. Aceastã politicã restrictivã este justificatã și de nevoia restabilirii echilibrului macroeconomic al țãrii.
În principal, BoA și-a aplicat politica sa monetarã restrictivã prin intermediul a douã instrumente de politicã monetarã:
controlul creditului (plafoane), și
controlul dobânzii (plafoane) – politica scumpirii ratelor de dobândã aferente creditelor acordate agenților economici.
Aceste instrumente aparțin grupei de instrumente și tehnici de intervenție directã.
În continuare vom prezenta situația actualã a instrumentelor directe de politicã monetarã, problemele care au apãrut la utilizarea lor și unele sugestii la adresa lor.
2.1.1 Politica determinãrii volumului creditelor.
Determinarea volumului de credite pe care le acordau bãncile comerciale a constituit principalul instrument prin care Banca Albaniei își înfãptuiește politica sa monetarã în perioada de tranziție. Inițial aceastã politicã presupunea determinarea valoricã a creditelor ce vor fi acordate de cãtre fiecare bancã în parte, în cadrul unui semestru. Situația era aproape aceași cu planul de credit adoptat de fosta Bancã a Albaniei.
Ulterior s-a adoptat sistemul plafoanelor de credite care va crea bãncilor posibilitatea de a comercializa între ele fondurile (surplusul) de credite.
Într-o altã fazã ulterioarã s-a permis negocierea plafoanelor de credit între bãncile comerciale. Aceste faze intermediare erau astfel concepute pentru a crește abilitatea de acomodare cu noul sistem bancar și participare activã în dezvoltarea relațiilor reciproce între bãncile comerciale, în funcție de pozițiile debitoare sau creditoare ale acestora la sfârșitul zilei. Aceste schimbãri desemneazã începuturile pietei interbancare ca parte constitutivã a pieței monetare. Cu toate acestea trebiue sã menționãm cã schimburile interbancare nu au înregistrat o valoare semnificativã fiind relativ limitate.
Trecerea de la determinarea volumului creditelor acordate de cãtre fiecare bancã comercialã, la negocierea plafoanelor de credite între acestea creazã posibilitatea creãrii unei piețe interbancare și creșterea posibilitãților de creditare ale bãncilor comerciale peste resursele tradiționale ale scestora.
În general a fost adoptatã o politicã de credit întocmitã cu mare atenție care presupunea alegerea clienților care prezentau cele mai sigure garanții de rambursare a creditelor, minimizarea creditelor neperformante (nerambursate pânã la scadențã), dar și calificarea personalului bancar. Toate acestea ar spori posibilitãțile de creditare ale bãncilor și sfera creditului.
Aplicarea politicii de determinare a volumului creditelor, în Albania, este justficatã de umãtorii factori:
Necesitatea aplicãrii unei politici monetare restrictive. În aceastã perioadã guvernul focuseazã ca primã obligație combaterea inflației iar politica stabilirii volumului creditului este consideratã ca un procedeu cu o mare eficacitate în reducerea inflației deoarece obiectivul monetar ales de aceastã datã, creditele bancare, aproape coincide cu indicatorii pe care le fixeazã banca centralã pentru fiecare bancã comercialã.
Acest instrument era cunoscut și larg utilizat în sistemul monobancar.
O altã cauzã este și nivelul de dezvoltare al instituțiilor și mecanismelor financiare. Stadiul redus de dezvoltare al acestor elemente va face ca, pentru foarte mult timp, politica determinãrii volumului creditelor sã fie principalul instrument de politicã monetarã.
Evoluția creditului bancar în economie este prezentatã în tabelul urmãtor :
Dupã cum se poate observa și din tabelul de mai sus problema creditelor neperformante devine din ce în ce mai accentuatã, acestea înregistrând în aceastã perioadã (1993-1997) o evoluție de la 13.7% în 1993 la 41.48% din totalul fondului de credite acordate.
Cea mai mare pondere specificã, în total credite nerambursate, o reprezintã creditele pe termen scurt. Astfel din total credite pe termen scurt acordate în anul 1997, 66.6% din acestea sunt neperformante, în timp ce din total credite pe termen lung 25.45% din acestea sunt neperformante.
Observaând structura creditelor neperformante observãm ca partea cea mai mare a acestora aparține sectorului privat : din 6443 total credite neperformante sectorul de stat contribuie cu 711 credite neperformante (sau 11%) iar cel privat cu 5732 de astfel de credite (89%) cea ce relevã serioase deficiențe în managementul operațiunilor active ale bãncilor.
Politica de credit a acordat prioritate sectorului privat. În martie 1995 creditele pe termen scurt erau structurate astfel: sectorul de stat 17% și sectorul privat 83%. Structura creditelor pe termen lung se prezenta astfel: sectorul de stat 33% iar cel privat 67%.
Observând structura creditelor acordate pe sectoare de activitate rezultã cã ponderea cea mai mare a creditelor a primit-o sectorul comerțului iar o pondere mai micã cel de activitãți productive.
Politica monetarã restrictivã urmãritã de Banca Albaniei din aceastã peioadã este impusã de condițiile tranziției caracterizatã de un fenomen inflaționist accentuat care solicita o intervenție fermã a bãncii centrale. Referitor la controlul masei monetare și al inflației, politica plafoanelor de credite utilizate de banca centralã este consideratã a fi cel mai eficient instrument de politicã monetarã utilizat.
Cu toate acestea aplicarea unei politici monetare restrictive prin intermediul politicii de stabilire a volumului creditelor are unele neajunsuri printre care putem selecta:
Politica de creditare fiind o politicã cantitativã de stabilire a volumului creditelor presupune o cerere de credite relativ stabilã. Într-o țarã în tranziție, cum este și cazul Albaniei, acest lucru nu este posibil.
În prezent, pe piața albanezã a creditului oferta de fonduri de împrumut nu prezintã elasticitate fatã de modificarea ratei dobânzii. Într-o reprezentare graficã oferta de fonduri are forma unei drepte verticale, deoarece rata dobânzii, care ar trebui sã determine creșterea sau reducerea volumului de credite, nu este stabilitã ca punct de echilibru între cererea și oferta de împrumut. Rata dobânzii nu este stabilitã pe baza necesitãților economiei sau ale sistemului bancar, ci în funcție de obiectivele stabilite de creștere a masei monetare. Astfel modelul de funcționare a pieței creditelor nu este identic cu modelul de funcționare al pieței monetare. Situația nu se schimbã chiar dacã curba cererii prezintã elasticitate fațã de modificarea ratei dobânzii.
Faptul cã rata dobânzii este fixatã, face ca o parte din cerere (cea care apare ca rezultat al reducerii ratei dobânzii) sã nu întãlneascã nici-o ofertã (este afectatã cererea de credite). Acest fenomen poate fi urmãrit în graficul de mai jos.
E1 E2
Porțiunea hașuratã din grafic reprezintã surplusul de cerere care nu întâlnește o ofertã corespunzãtoare de fonduri.
Fixarea plafoanelor de creditare nu permite concurența între instituțiile financiare și nici creșterea cotei de piațã a acestora. De asemenea, aceastã situație nu poate stimula încercarea bãncilor de a perfecta instrumentele financiare, deoarece acele bãnci care au suficiente surse de creditare nu sunt interesate sã mãreascã depozitele, în special depozitele latente pentru care plãtesc dobânzi mai mari.
Astfel, Banca de Economii aplicã în 1992 o ratã de dobândã ridicatã care ulterior s-a redus la 23%, și 14%. Aceste dobânzi vor stimula numeroși indivizi sã depunã banii la BK. Astfel depozitele încep sã creascã în ritmuri galopante de la 3.4 miliarde LEK la sfârșitul anului 1992, la 12.7 miliarde LEK la sfârșitul anului 1993. În condițiile specifice acestori ani, BK nu putea crește în mod semnificativ ponderea creditelor acordate, astfel, restituirea depozitelor și plata dobânzilor la scadențã a reprezentat un cost major pentru bancã. Aceasta din urmã înregistrând pirderi pe tot parcursul anului 1994.
Politica stabilirii volumului creditelor dãuneazã inițiativei bãncilor. Acestea din instituții financiare importante care ar trebiu sã dea un impuls puternic reformei se transformã în niște instituții pasive cu tendințe burocratice.
Politica restrictivã este una din cauzele majore care a influențat negativ crearea unei piețe speculative a dobânzilor. Pe aceastã piațã creditorii și solicitanții de fonduri se întâlnesc direct, fãrã intermediari. Sunt indivizi care în mod ilegal se ocupã cu acordarea de fonduri și colecteazã câștiguri semnificative, dar în același timp acești indivizi evitã controlul statului și în același timp evitã obligațiile fiscale.
Aceastã cantitate de bani care circulã în paralel cu canalele sistemului bancar exercitã o influențã negativã asupra masei monetare și creazã posibilitatea atragerii de câștiguri abuzive, parazitism sau chiar victime.
Politica restrictivã a fost adoptatã la un moment când inflația înregistra un nivel netolerabil iar punerea sub control al acestui fenomen se impunea cu prioritate fațã de problema finanțãrii economiei.
În prezent, se apreciazã cã acest echilibru macroeconomic s-a realizat. Astfel se repoziționeazã pe prim plan problema finanțãrii economiei. În condițiile lipsei unei piețe financiare propriu-zise, la care s-ar adresa agenții economici pentru a asigura o parte din resursele de finanțare ale activitãților lor, sistemul bancar rãmâne principala și singura cale de finanțare a economiei.
Politica monetarã restrictivã urmãritã pânã în prezent a condus la douã consecințe contradictorii: pe de o parte, aceastã politicã a înregistrat rezultate pozitive în cea ce privește reducerea inflației, pe de altã parte a exercitat o influențã negativã deoarece a redus semnificativ resursele de finanțare care rãspund necesitãților de finanțare ale economiei.
Revigorarea economiei cere ca politica monetarã a Bãncii Albaniei sã coincidã cu politica de finanțare bancarã a economiei. Astfel, volumul creditelor ar trebui sã sporeascã, sau cele mai nevralgice sectoare ale economiei care sunt strâns legate cu cele mai urgente necesitãți ale populației, cum sunt construcția de locuințe, activitatea agro-alimentarã, etc. , sã fie excluse din cota globalã a plafoanelor de credite stabilite de BoA pentru fiecare bancã comercialã în parte, care s-a realizat cu succes în anii urmãtori.
2.1.2 Politica dobânzilor ca politicã monetarã și de credit.
Ratele de dobândã, un indicator macrofinanciar foarte important, au avut un rol pasiv în distribuirea resurselor în economia albanezã. Acestea s-au pãstrat, pentru o perioadã îndelungatã de timp, la un nivel de 0.5-3% pe an. Același fenomen se observã și la nivelul dobânzilor active acestea înregistrând o marjã calculatã de 1-2% pânã în anul 1991. Dupã acest an, cu inceperea reformei la nivelul sistemului bancar, ratele de dobândã și marjele între acestea vor înregistra prima lor modificare (fluctuație) în 50 de ani. Astfel, ratele dobânzii aferente depozitelor populației vor varia în funcție de termenul de depunere și banca la care se constituie depozitul, de la 3 la 8%, în timp ce rata dobânzii la credite varia între 8 și 12%. Acestea din urmã sunt aplicate creditelor destinate întreprinderilor din sectorul de stat și nu erau diferențiate în funcție de duratã.
Cu privatizarea sectorului comercial și cel al serviciilor, în 1991, Banca Comercialã Albanezã (BTSh) crediteazã sectorul privat adoptând dobânzi care se cuprind între 30 și 35%. În același timp sunt adoptate mãsuri de penalizare atât în cazul creditelor nerambursate la scadențã, cât și în cazul depozitelor lichidate înainte de scadențã. Astfel, în cazul BKT, dobânda penalizatoare aferentã creditelor nerambursate la scadențã se calcula înmulțind rata dobânzii aferentã creditului respectiv cu un coeficient de 1.5, în timp ce din dobânzile cuvenite deponenților se reținea în jur de 5-8% din dobânda cuvenitã depozitului retras înainte de scadențã.
Restructurarea în întregime a ratelor de dobândã își are temeiul legal în legea “Despre Banca Albaniei” și legea “Despre Sistemul Bancar” care vor prezenta cadrul legal necesar pentru trecerea spre economia de piațã a sistemului bancar ca parte extrem de importantã a economiei albaneze.
În 1992, diferențierea ratelor de dobândã va cuprinde pe lângã termenul de acordare a creditelor și natura acestora, în funcție de sectorul creditat. Pe de altã parte, din cauza unui fenomen inflaționist de mari proporții, în acest an, vor rezulta dobânzi reale negative.
Dupã iunie 1992, BoA utilizeazã pentru prima datã trei categorii de dobânzi :
dobânda aferentã creditelor de refinanțare ;
dobânda la depozite ;
dobânda aferentã creditelor pe care le acordã celelalte bãnci.
Astfel, pentru prima datã este introdusã dobânda de refinanțare pentru creditele de aceași naturã pe care banca centralã le acordã celoralte bãnci care se confruntã cu probleme de lichiditate (nevoile de monedã centralã), acesta fiind totodatã și un important instrument direct de înfãptuire a politicii monetare. Prin intermediul acestuia banca centralã poate ține sub control volumul creditelor pe care le acordã bãncilor secundare.
Rata dobânzii de refinanțare este determinatã în mod diferențiat. Astfel, în iulie 1992, rata dobânzii pe care o plãteau bãncile care recurseserã mai mult de o singurã datã la creditele oferite de banca centralã era : 40% pentru prima datã, 45% pentru cea de a doua oarã și 50% la a treia refinanțare. Astfel, ratele diferențiate erau compatibile cu obiectivul bãncii centrale de a frâna expansiunea masei monetare și implicit a inflației.
În același an, ratele de dobândã vor crește simțitor ajungând la 32% pentru depozitele la termen de 12 luni și 39% pentru creditele de un an. Calcularea acestor rate nominale relativ mari avea ca scop implementarea unei dobânzi real pozitive și ca urmare atragerea resurselor financiare necesare care aveau sã sprijine investițiile propuse de un program ambițios de reformã și privatizare.
Creșterea dobânzilor nu s-a realizat repede, ci a fost una temperatã, încercând sã nu impovãrãțeascã simțitor costul creditelor acordate și în special celor acordate sectorului de stat. Aceastã creștere la nivelul dobânzilor va afecta, dupã cum era de așteptat, rata inflației, care în luna august 1992 va înregistra o creștere de 45%, dar care, în anul urmãtor se va reduce repede înregistrând în lunile aprilie și mai 1993 respectiv :–0,1% și – 0,5%.
Rate de dobândã real pozitive se vor înregistra și în primul trimestru al anului 1993. Ca rezultat al acestor realizãri, al temperãrii inflației și al stabilitãții cursului de schimb, banca centralã va reduce rata minimã a dobânzii aferentã creditelor de refinanțare cu 4-9% și totdatã se va reduce marja între dobânda activâ și cea pasivã de la 7% la 5%. Aceste modificãri demonstreazã faptul ca masa monetarã este menținutã sub control și banca centralã ar fi menținut aceași politicã restrictivã și în viitorul apropriat. Astfel, în concordanțã cu reducerea inflației, ratele de dobândã se vor reduce de mai multe ori (de trei ori), și în 1994.
O evoluție neașteptatã o reprezintã situația din anul 1997, perioadã ce este puternic remarcatã de o paralizã economicã și crizã financiarã, condiții nefavorabile de investiții și o depreciere accentuatã a lek-ului ca urmare a impactului pe care l-a adus falimentul firmelor piramidale și semipiramidale.
Pornind de la aceste condiții și pe baza evoluției așteptate a inflației, Banca Albaniei va modifica dobânda aferentã depozitelor trimestriale în sensul creșterii progresive a acesteia de la 27% (în martie 1997) la 34% (în mai 1997) și 37% (în iulie 1997). Aceastã politicã temporarã a bãncii centrale va îndeplini scopul propus: va influența în mod favorabil creșterea încrederii populației în mijloacele financiare în monedã naționalã minimizându-se fenomenul preschimbarii lor în alte monede strãine și implicit se va realiza stabilizarea cursului de schimb valutar. În parte aceste obiective s-au realizat și prin stabilirea unor marje zilnice pentru retragerile de numerar fie în LEK, fie în valuta, stabilite la un nivel considerat normal pentru efectuarea zilnicî a tranzacțiilor.
Ca urmare, are loc reîntorcerea depozitelor populației în sistemul bancar. Astfel, dupã primele luni ale anului, masa bãneascã în circulație se va reduce simțitor ca rezultat a sporirii masei depozitelor la termen și în special a celor trimestriale care vor reprezenta 56% din total depozite.
Pe lângã efectele pozitive mai aici prezentate, aceastã creștere a dobânzilor va produce și unele efecte nedorite cum sunt: – pentru a acoperi costul sporit al depozitelor, bãncile vor mãri rata dobânzii aferentã creditelor acordate și – dobânda aferentã bonurilor de tezaur; acest ultim fapt va conduce spre adâncirea deficitului bugetar.
Stabilizarea monedei naționale, a veniturilor bugetare și reducerea creșterii inflației au creat condițiile ca Banca Albaniei sã reducã nivelul inferior al ratelor de dobândã la depozitele de 3 luni. În bãncile cu capital de stat, aceastã modificare a nivelului dobânzii s-a efectuat de trei ori. Astfel pentru dobanzile aferente depozitelor de 3 luni, acestea s-au modificat de la 37%, care a reprezentat și nivelul maxim atins în luna iunie, la 26% la sfârșitul anului. Pentru dobanzile aferente depozitelor de 6 și 12 luni procentul de dobândã s-a redus de la 28% și 28.5% la respectiv 26% și 27% pe an.
Aceastã restabilizare a nivelului dobânzilor este reprezentatã de graficul evoluției dobânzii de refinanțare, a dobânzii aferentã bonurilor de tezaur și a cele aferente depozitelor populației, aceste evolutii fiind totodatã reprezentative și asemãnãtoare și pentru evoluțiile celorlalte rate ale dobânzii (credite, obligațiuni de stat etc.).
Evoluția principalelor rate ale dobânzii.
Reluând tema plafonârii dobânzilor, cu scopul de a încuraja cele mai active bãnci în determinarea ratei dobânzii pe piața monetarã, un pas important îl va constitui faptul cã li se va permite bãncilor sã modifice rata dobânzii cu ± 2% peste rata dobânzii de bazã. Plafonul minim stabilit aferent depozitelor avea ca scop atragerea resurselor financiare disponobile de cãtre sistemul bancar. Rata dobânzii ridicatã, din începutul anului 1993, este factorul principal care explicã creșterea depozitelor la termen pânã la o pondere de 90% din total depozite ale populației. Pornind de la începutul acestui an, ratele de dobândã au înregistrat numai creșteri. Astfel limita dobânzii aferentã depozitelor la termen și celor trimestriale va fi respectiv: 16% și 14%.
Ratele de dobândã au fost modificate în continuare în funcție de fluctuațiile ratei inflației. O caracteristicã specificã a acestei perioade este faptul cã rata inflației este stabilitã în mod administrativ de cãtre banca centralã. Aceastã manierã centralizatã de stabilire a indicatorilor macroeconomici nu pe baza cererii și ofertei de pe piațã a fost condiționatã de stadiul de dezvoltare al instituțiilor financiare și fazele embrionale ale pieței financiare.
Cu toate cã ratele de dobândã au fost stabilite în mod administrativ, în modalitatea de formare a acestora s-a ținut cont de urmãtorii factori :
În ptimul rând de nivelul dobânzilor pe plan internațional. Deschiderea economiei albaneze spre piețele internaționale are un impact important asupra nivelului fluxurilor monetare și asupra cursului de schimb. Stabilirea unor dobânzi mai mari decât cele din țãrile învecinate va atrage importante fluxuri monetare, în special din Grecia și Italia, care constau în depozite la termen de un an constituite, în principal, din veniturile din emigrație atrase tocmai de nivelul atractiv al dobânzii.
Un al doilea factor îl constituie modul de formare al ratei dobânzii pentru instrumente financiare diferite (de exemplu, pentru depozite funcție de termenul acestora; pentru credite funcție de termenul de rambursare, sectorul de activitate creditat, riscul de neplatã, etc). astfel , bãncile comerciale preferã sã investeascã în bonuri de tezaur, care începuserã sã aparã pe piațã la începutul anului 1994, decât sã acorde credite, cu toate cã acestea din urmã aduc bãncilor venituri mai mari decât veniturile aferente titlurilor de stat. Astfel bâncile preferã varianta unui risc mai mic (în cazul bonurilor de tezaur riscul practic lipsește) și al unui câștigh redus fațã de cealaltã alegere și respectiv un risc mai mare și câștiguri mai susbstanțiale.
În al treilea rând, în determinarea ratei dobânzii s-a ținut cont de binecunoscuta ecuație a lui Fisher :
unde: rn : rata dobânzii nominale ;
rr : rata realã a dobânzii ;
rinfl : rata așteptatã a inflației.
Dupã cum se opate observa din aceastã ecuație, rata dobânzii nominale trebuie sã-l compenseze pe cel care economisește în douã direcții: în primul rând, reducerea puterii de cumpãrare a monedei (inflația) și în al doilea rând, sã-l recompenseze pentru amãnarea unei pãrți a consumului în prezent.
Corectarea ratei dobânzii prin luarea în calcul a ratei inflației, dupã ecuația de mai sus, s-a efectuat din primul trimestru al anului 1993, fapt ce va conduce la stabilirea unor dobânzi real pozitive.
În anii ce vor urma, banca centralã va stabili numai limita minimã a depozitelor, nemaiexistând plafoane maxime. Creditele s-au liberalizat în întregime. Iar ratele de dobândã din piața interbancarã sunt determinate pe baza mecanismelor de piațã, în funcție de raportul cerere-ofertã pe aceastã piațã.
În continuare este reprezentatã evoluția celor mai semnificative rate ale dobânzii pe piața monetarã :
2.2 Instrumente și tehnici de intervenție indirectã.
Reforma sistemului bancar și a politici monetare este strâns legatã de schimbãrile necesare atât la nivelul arsenalului insrumentelor și reglementãrilor monetare, cât și a regimului valutar. Pe de altã parte, reforma instrumentelor bancare este un proces evolutiv și complex care presupunea mai multe etape. Trecerea de la o etapã la alta era condiționatã de reformularea funcțiilor bãncii centrale și reforma întregului sistem financiar, în general.
În prima etapã de restructurare a sistemului bancar, instrumentele de intervenție directã sunt considerate a fi mai folositoare și potrivite în înfãptuirea politicii monetare. Pe parcursul acestei perioade, acestea pot suferi modificãrile necesare. În mod gradual planul detaliat de credit va fi înlocuit de tavanele negociabile de credit care au deschis calea operațiilor de open market pe piața interbancarã. Bãncile pot fi refinanțate de mai multe ori de cãtre banca centralã la o ratã a dobânzii în creștere. Rata dobânzii minimã a dobânzii aferentã deozitelor populației deși este stabilitã în mod administrativ de cãtre banca centralã acestea nu sunt nemodificabile. Acestea au devenit mai elastice, modificãrile intervenind, de fiecare datã, în funcție de rata inflației.
Pe lângã perfecționarea instrumentelor directe, în prima etapã banca centralã începe sã utilizeze instrumentele indirecte de politicã monetarã. Utilizarea acestor instrumente indirecte împreunã cu aplicarea unui regim fluctuant al cursului de schimb, care sã poatã realiza convertirea internã a lek-ului, au influențat spre raționalizarea dirijârii sistemului bancar și realizarea trecerii graduale de la poiltica tavanelor de credit cãtre politica ratelor de dobândã stabilite pe piațã, în funcție de raportul cerere-ofertã.
Utilizarea instrumentelor de control monetar directe, în prima etapã a liberalizãrii economico-financiare, este justificatã de structura și stadiul redus de dezvoltare a pieței financiare. Pe de altã parte, însuși instrumentele indirecte se aflau într-o stare embrionalã care nu permitea utilizarea lor.
În general, utilizarea instrumentelor directe prezintã urmãtoarele neajunsuri:
Procentele care aratã creșterea sau reducerea creditului de la o perioadã la alta sunt indicatori administrativi. Aceștia nu sunt determinați de nevoile reale ale economiei și nici de potențialul de creditare al bãncilor. Pe parcursul acestei perioade nevoile economiei au fost mai mari decât volumul creditelor stabilite de banca centralã pentru sistemul bancar. Pe de altã parte resursele și potențialul de creditare sunt diferite pentru fiecare bancã în parte, cu toate acestea bãncile nu pot acorda credite peste aceste pafoane.
Plafoanele de credit au împiedicat atât libera concurențã între bãnci, cât și încercãrile acestora de a-și mãri cota de piațã. Bãncile care dispun de resurse nu sunt interesate sã-și mãreascã cota de piațã deoarece aceasta le ar reduce rentabilitatea.
Cu stabilirea tavanelor de credit bãncile, deseori, frâneazã întreprinderile dinamice limitând creditarea acestora în favoarea unor sectoare strategice ale economiei naționale care se aflã în dificultate. Aceastã politicã transformã sistemul bancar într-un instrument al politicii intervenționiste a statului.
Deoarece instrumentele de politicã monetarã directe prezintã aceste inconveniente, reforma sistemului bancar încearcã abandonarea acestor instrumente și înlocuirea acestora cu instrumente indirecte. Astfel, se tinde spre realizarea obiectivelor macroeconomice prin instrumente care se bazeazã pe mecanismele de piațã. Aceste instrumente indirecte de politicã monetarã se utilizeazã pentru a influența în mod indirect asupra masei monetare, asupra creditului și ratei dobânzii, prin modificarea stãrii lichiditãții bãncilor și a celorlalte instituții financiare.
În strategia înlocuirii instrumentelor directe cu cele indirecte trebuie ținut cont de faptul cã eficiența intervenției indirecte a bãncii centrale este condiționatã de stadiul de dezvoltare și organizare al pieței monetare. De aceea, atunci când reformele încep sã modifice procedurile de control și reglementare bancarã, în mod paralel trebuie întreprinse mãsuri care promoveazã dezvoltarea pieței monetare și a concurenței pe aceastã piațã. De asemenea se recomandã reducerea pe cât de mult posibil a ratei rezervelor minime obligatorii. De exemplu, aceastã ratã, în prezent, este de 10% din totalul depozitelor. Pe de o parte, acest nivel, comparat cu cel din alte țãri dezvoltate, este destul de ridicat, dar pe de altã parte, acesta este justificat de nivelul de dezvoltare economicã al țãrii.
În aceste condiții banca centralã trebuie sã creeze condiții mai bune de transparențã informaționalã și eficacitate pentru subiecții care opereazã pe piața financiarã. În prezent nivelul de informare al publicului și accesul acestuia la informații este destul de redus. Înformațiile referitoare la rata dobânzii, agregatele monetare, creditul, datoria externã, etc. nu se asigurã ușor, fapt ce reduce transparența și încrederea publicului în sistemul bancar.
Înlocuirea instrumentelor de politicã monatarã directe çu cele indirecte nu este un act, ci un proces. Acesta se desfãșoarã in mod gradul și presupune mai multe etape. În prima etapã de introducere a instrumentelor indirecte, banca centralã utilizeazã în continuare instrumente directe, fapt care se justificã de faza embrionalã în care se aflã instrumentele indirecte. Astfel utilizarea controlului volumului creditului prin intermediun plafoanelor lunare ale acestuia, sau controlul dobânzilor active și pasive sunt aproape indispensabile în aceastã primã etapã, deoarece utilizarea instrumentelor de control indirect al masei monetare nu are la acest moment eficiența maximã doritã.
Strategia din acest proces gradul de înlocuire constã în acordarea de prioritate utilizãrii instrumentelor indirecte și activizarea celor directe numai atunci când acest lucru este neaparat necesar. Cu crearea condițiilor propice instrumentele directe vor fi înlãturate din instrumentarul politicilor monetare.
Tehnicile intervenției indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedã limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea bãncii centrale. Tehnicile de intervenție globalã și indirectã se sprijinã pe un triplu fundament:
dependența sistemului bancar fațã de banca centralã ;
corelația existentã între volumul de credit și nivelul activitãții economice ;
caracterul elastic al cererii de credit fațã de nivelul dobânzii.
Dintre instrumentele ce aparțin acestui grup menționãm taxa scontului (rata dobânzii) și politica de open market.
În continuare este prezentatã situația actualã a instrumentelor indirecte de politicã monetarã, problemele care au apãrut la utilizarea lor și unele sugestii la adresa lor.
2.2.2 Politica de open market.
În concordanțã cu obiectivele politicii monetare din anul 1994, pe lângã controlul direct al masei monetare, banca centralã va exercita și controlul indirect al acesteia prin operațiuni de open market. Astfel, în august 1994 se va realiza prima licitație de bonuri de tezaur.
Banca centralã este cea care se ocupã cu organizarea activitatãții de vânzare a titlurilor guvernamentale pe piața primarã, fapt ce-și are temeiul legal în hotãrârea Comitetului de Administrare a Creditelor Interne (KAHB).
Vãnzarea hârtiilor de valoare se efectueazã pe baza unei licitații care este condusã de trei persoane, douã dintre care sunt angajați ai bãncii centrale iar cea de a trea persoanã este reprezentantul Ministerului Finanțelor. De regulã licitațiile au loc o datã pe lunã, dar KAHB poet hotãrâ, dacã este cazul sã mãreascã frecvența acestora. De asemenea, banca centralã cu aprobarea Ministerului Finanțelor, poate organiza licitații extraordinare la care participã doar bãncile sau alte instituții specificate prin hotãrâre.
Piața bonurilor de tezaur în Albania, este vastã, din punct de vedere al participanților. Astfel, pe aceastã piațã pot participa:
Banca centralã, în conformitate cu termenii și condițiile stabilite de Consiliul de Direcție al acesteia, are privilegiul de a prezenta prima cererea (nu influențeazã concurența) pentru aceste titluri. Partea rãmasã a titlurilor se împarte în funcție de cererile celorlalte instituții, în funcție de hotãrârea KAHB.
Banca de Economii, celelalte bãnci și alte instituții nebancare (Institultul de Asigurãri) care compun grupa instituțiilor financiare care participã pe aceastã piațã.
Firmele, societãțile private și indivizii care prezintã la banca centralã o confirmare care atestã deschiderea la o bancã comercialã a unui cont cu suma înghețatã care sã acopere cererea persoanei respective.
La începuturile sale, piața primarã a bonurilor de tezaur nu va include persoanele fizice, ci doar instituțiile financiare mai sus menționate.
Instrumentele financiare care sunt negociate în aceste licitații sunt bonurile de tezaur. La început acestea au fost negociate având o maturitate de 90 de zile, iar în prezent, pe piațã se negociazã bonuri de tezaur cu maturitate de trei luni, șase luni și un an. Inițal aceste bonuri vor fi parțial negociabile deoarece ele puteau fi vândute sau cumpãrate înainte de scadențã doar la banca centralã și în conformitate cu condițiile stabilite de aceasta. Deci, este vorba de o piațã monetarã secundarã limitatã. Crearea acestei piețe, inițial între instituțiile bancare, sub forma unei piețe secundare din piața interbancarã, și pe urmã oferind acces și pentru ceilalți participanți, constituie alți pași de continuare a reformei monetare. În prezent, bonurile de tezaur cu maturitate de 3 și 6 luni pot fi tranzacționate pe piața bonurilor de tezaur, iar cele cu maturitate de 1 an, la bursã.
Bonurile de tezaur sunt emise în forma "book-entry" cea ce presupune ca cumpãrãtorul sã primeascã un certificat care atestã achiziționarea titlurilor respective. Înregistrãrile respective sunt gestionate de banca centralã. Sistemul "book-entry" protejeazã cumpãrãtorul de eventualele pierderi, falsificãri, furt, etc. De asemenea acest sistem face posibil gestionarea datoriei publice cu costuri reduse.
Procedeul de organizare al licitației este destul de simplu. Orice cumpãrãtor potențial prezintã la banca centralã o cerere tip care cuprinde datele de identificare ale prsoanei sau instituției, suma totalã de bonuri care intenționeazã sã cumpere cât și procentul de scont de care dorește sã beneficieze în cazul în care cererea este de naturã concurențialã. Dacã cererea nu este de naturã concurențialã, procentul se stabilește ca medie ponderatã a cererilor satisfãcute (care au întâlnit ofertã) din licitație.
Comisia care conduce licitația aliniazã cererile dupã cum urmeazã:
Banca Albaniei ;
Cererile de naturã neconcurențialã în funcție de data de înregistrare pânã la acoperirea numãrului de titluri alocate pentru aceastã categorie ;
Cererile de naturã concurențialã, în ordine crescãtoare funcție de dobânda cerutã.
Pe baza raportului prezentat de Comisia care conduce licitația, Ministerul de Finanțe ia hotãrârea finalã, iar banca centralã publicã, în mijloacele oficiale de informație, rezultatele licitației.
2.2.2 Sistemul rezervelor minime obligatorii.
În iunie 1992 banca centralã utilizeazã pentru prima datã rezerva minimã obligatorie ca instrument indirect al politicii sale monetare. Toate bãncile aveau obligația sã depunã la banca centralã 10% din totalul depozitelor clienților în lek și în valutã.
În aceastã perioadã instrumentul principal de punere în practicã a politcii monetare rãmâne politica creditului. În aceste condiții politica rezervelor obligatorii nu poate exercita influența sa asupra ofertei monetare prin creșterea suu reducerea multiplicatorului creditului. Cu toate acestea, introducerea acestui instrument prezintã cãteva avantaje deosebite:
În primul rând reprezintã primul pas în procesul de înlocuire a intrumntelor directe cu cele indirecte acestea din urmã fiind apreciate cã rãspund mai bine condițiilor economiei de piațã.
În al doilea rând, prin intermediul rezervelor obligatorii deși banca centralã nu influențeazã în sensul creșterii sau reducerii masei monetare, ea poate influența lichiditatea bãncilor.
În al treilea rând, stabilirea unei rezerve obligatorii a bãncilor care se pãstreazã la banca centralã crește credibilitatea și siguranța depozitelor.
Împreunã cu rezerva minimã obligatorie, banca centralã a stabilit și o ratã a lichiditãții obligatorie legatã de depozitele în valutã. Aceastã prevedere are ca scop evitarea pozițiilor descoperite, ale bãncilor, în valutã. Înițial, în condițiile unui control riguros, aceastã acoperire va fi stabilitã la nivel de 100%. Mai târziu, în iunie 1993, aceastã acoperire se va reduce la 90% în ideea de a încuraja bãncile în activitatea de finanțare a comerțului cu exteriorul cât și operațiile de plasament în bãncile din strãinãtate în vederea îmbunãtãțirii portofoliilor bãncilor autohtone.
Evoluția rezervelor minime obligatorii ale bãncilor la banca centralã în ultimii patru ani este prezentatã în urmãtorul tabel:
Tabel 1 :
Bibliografie :
Banka e Shqiperise: Rapoarte anuale 1993, 1994, 1995, 1996, 1997 ;
Declarații ale guvernatorului BoA ;
Rapoarte statistice.
Banka e Kursimeve: Rapoarte anuale 1993, 1994, 1995, 1996, 1997.
Fatos Ibrahimi: “Probleme te reformimit te sistemit bancar ne Shqiperi ”, Revista Economia dhe Tranzicioni, nr. 2, viti 1994.
Fatos Ibrahimi: “Reformimi i sistemit financiar ne kushtet e tranzicionit te economise shqiptare”, disertacion, Tirane, 1995.
Lavdosh Zaho: “Probleme te qarkullimit monetar”.
Orfea Dhuci: “Roli i bancave tregetare ne economine e tregut te lire dhe sherbimet bancare per klientet, sidomos per bisnesin e imputeve ne Shqiperi”, prezentare, Tirana 1993.
=== CONCLUZII ===
Concluzii:
Întârirea rolului bãncii centrale in cea ce privește aplicarea politicii monetare cere înlãrgirea gamei instrumentelor monetare și financiare, cât și îmbunãtãțirea strategiei bãncii centrale în utilizarea obiectivelor monetare spre realizarea obiectivelor macroeconomice.
Adaptarea noilor instrumente financiare.
Vechiul sistem bancar a lãsat moștenire un mare gol în sfera instrumentelor financiare. Din aceastã cauzã restructurarea sistemului bancar cere în același timp și lãrgirea gradualã a cercului de instrumente financiare cu noi instrumente care se folosesc în prezent în țãrile cu economie de piațã dezvoltatã.
În prezent bonurile de tezaur sunt considerate ca având cel mai mare grad de lichiditate dintre toate celelalte instrumente ale pieței financiare (acestea sunt cele mai tranzacționate). De asemenea prezintã și cel mai redus risc de nerambursare deoarece sunt emise de guvern, care la orice moment poate mãri fiscalitatea sau în ultim caz sã efectueze emisiune pentru acoperirea lor.
Un nou instrument financiar care poate fi introdus pe piața sunt certificatele de depozit (CD). Emise de bãnci, având o gamã largã a scadențelor și o remunerare orientatã dupã nivelul de piațã al dobânzii, asigurã o largã angajare a disponibilitãților temporare ale firmelor. Forma lor de hârtii de valoare negociabile implicã o largã accesibilitate determinatã de lichiditatea lor specificã decurgând din facilitatea negocierii lor pe piața secundarã.
De asemenea firmele ar trebui sã se familiarizeze cu cambia. Utilizarea cambiei permite firmelor sã-și desfãșoare în continuare aprovizionarea fãrã a face apel la lichiditãți, plata furnizorilor de bunuri și servicii urmând a se efectua de cãtre firma debitoare la o datã în viitor, fixatã de comun acord cu furnizorul-creditor. Forma lor de titluri de credit negociabile le oferã calitatea de mijloc de platã. Din pãcate, în prezent, firmele nu emit nici-una din formele cambiei, ca urmare nu existã o piațã secundarã a acestora.
Suntem de pãrere cã un sprijin din partea sistemului bancar pentru activitatea de import-export ar fi și acordarea din partea bãncilor a scrisorii de credit ca formã de promisiune și garanție bancarã. Acestea pot fi pãstrate pânã la maturitate (de la 30 pânã la 270 de zile) sau pot fi vândute în regim de scont înainte de scadențã.
Îmbunãtãțirea strategiei politicii monetare.
Experiența bãncilor centrale din țãrile dezvoltate reprezintã un model demn de urmat în scopul îmbunãtãțirii strategiilor de politicã monetarã elaborate de Banca Albaniei.
Asfel, dupã ce se stabilește scopul politicii monetare (în cadrul politicilor macroeconomice), banca centralã alege obiectivele intermediare (fie agregatele monetare M1, M2, M3, fie rata dobânzii) prin realizarea și urmãrirea cãrora se tinde cãtre obiectivul principal. Pe urmã este fixat obiectivul operațional și instrumentele care vor permite minimizarea abaterilor obiectivelor alese.
Pe parcursul acestui proces se nasc o serie de probleme care cer soluții, cum sunt :
Evaluarea abaterilor în raport cu obiectivul operațional urmãrit: dupã ce determinã abaterea așteptatã la nivelul monedei centrale și la nivelul obiectivului operațional se recomandã urmãrirea și eliminarea pe cât posibil a mișcãrilor din bilanțul bãncii centrale. Intervențiile bãncii centrale în sensul modificãrii tehnicilor adoptate pânã în momentul respectiv sunt necesare numai atunci când abaterile dintre valorile înregistrate și cele așteptate la nivelul variabilei operaționale urmãrite depãșesc norma stabilitã. Redirecționarea strategiei este importantã deoarece evitã abaterile mari la nivelul ratelor de dobândã sau a cursului de schimb.
Corelarea obiectivelor monetare cu cele bugetare și cele de politicã externã: în scopul evitãrii fluctuațiilor mari la nivelul cererii și ofertei pe piața monetarã și a fluctuațiilor nedorite la nivelul dobânzilor și cursurilor valutare. Este cunoscut faptul cã funcție de nivelul deficitului bugetar se determinã cantitatea de titluri de stat ce va fi emisã cãtre public (bãnci, firme și indivizi) nivel foarte important în evaluarea masei monetare sau oportunitãții și rezultatelor operațiilor de open market derulate de banca centralã. Stabilirea ratelor de dobândã în cadrul politicii monetare este de asemenea de o importanțã majorã acestea reprezentând un factor important ce stã la baza fluxurilor de intrare sau ieșire ale capitalului strãin. Din cele de mai sus rezultã clar legãturi implicite, greu de tolerat, între politica bugetarã și cea externã cu politica monetarã a bãncii centrale.
Dezvoltarea pieței secundare de capital: o necesitate pentru reușita reformelor din sisemul bancar. Lipsa pieței secundare influențeazã negativ nu numai asupra lichiditãții și rentabilitãții titlurilor ci și asupra tranzacționãrii acestora. Pentru a dezvolta piața de capital secundarã este necesara creșterea volumului tranzacțiilor pe piața primarã. În momentul în care se apreciazã cã existã un stoc suficient de titluri pot fi autorizate niște persoane calificate care sã înceapã sã efectueze tranzacții pe piața secundarã. Acești operatori au drept sarcinã efectuarea și compensarea tranzacțiilor, și informarea zilnicã și transparentã a publicului. Banca centralã joacã un rol activ prin supravegherea și reglementarea activitãții acestei piețe.
În vederea gestionãrii datoriei interne, nu se exclude ideea conform cãreia banca centralã poate emite propriile titluri. Emisiunea acestora este necesarã prin faptul cã creazã posibilitatea unor intervenții mai ample I necondiționate de starea bugetului de stat. Pe de altã parte, dezvoltarea pieței titlurilor de stat trebuie sprijinitã iar o astfel de concurențã din partea titlurilor bãncii centrale ar afecta grav preferințele pentru bonuri de tezaur, obligațiuni de stat, etc. . În consecințã, titlurile emise de banca centralã pot face obiectul unei emisiuni asu tranzacționãri numai în cazuri excepționale și anume atunci când volumul de titluri publice nu este sufucient iar aceastã insuficiențã devine o piedicã în gestionarea operațiilor pe piața titlurilor. Aceastã emisiune este utilã în momentele în care țara nu este confruntatã cu deficite bugetare de proporții.
Bibliografie:
Basno Cezar: “Monedã Credit Bãnci”, Ed Didacticã și Pedagogicã, București, 1997.
Banka e Shqiperise: Rapoarte anuale 1993, 1994, 1995, 1996, 1997 ;
Declarații ale guvernatorului BoA ;
Rapoarte statistice.
Banka e Kursimeve: Rapoarte anuale 1993, 1994, 1995, 1996, 1997.
Bruce Kasman: “A comparison of monetary policy operating procedures in six industrial countries”, FRBNY Quarterly Review/Summer, 1992.
David R. Kamerschen: “Money and banking”, South-Western 1988.
Fatos Ibrahimi: “Probleme te reformimit te sistemit bancar ne Shqiperi ”, Revista Economia dhe Tranzicioni, nr. 2, viti 1994.
Fatos Ibrahimi: “Reformimi i sistemit financiar ne kushtet e tranzicionit te economise shqiptare”, disertacion, Tirane, 1995.
Frederic S. Mishkin: “The economics of money and banking”, McGraw-Hill 1992.
Frederic S. Mishkin: “Monetary policy and short-term interest rates”, 1990.
Fudulu Paul: “Macroeconomie: postinițial și master” Ed. Hiroynki, Brașov 1997.
Giannino Pavaracini: “Economia monetaria e crediticia”, UTET, 1992, 1993, 1994.
Isãrescu Mugur: “Teoria piețelor monetare”, curs ASE.
Lavdosh Zaho: “Probleme te qarkullimit monetar”.
Orfea Dhuci: “Roli i bancave tregetare ne economine e tregut te lire dhe sherbimet bancare per klientet, sidomos per bisnesin e imputeve ne Shqiperi”, prezentare, Tirana 1993.
Roger LeRoy Miller, Robert W. Pulsinelli: “Modern money and banking”, McGraw-Hill 1985, 1989.
Thomas Mayer, James S. Duesenberry, Robert Z. Aliber: “Money, banking and the economy”, Ed. Didacticã și Pedagogicã, București, 1993.
Toma Mihai: “Finanțe și Gestiune Financiarã”, Ed Didacticã si Pedagogicã, București, 1994.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politicile Monetare (ID: 134341)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.