Politicile din Domeniul Ocuparii Fortei de Munca
”Statele membre și comunitatea (UE) trebuie să (…) depună eforturi pentru a dezvolta o strategie coordonată pentru ocuparea forței de muncă și, în mod special pentru promovarea forței de muncă, care a fost în prealabil abilitată, pregatită și adaptată unor piețe de muncă adaptabile schimbării economice”
(Tratatul de la Maastricht, 1992)
INTRODUCERE
Domeniul ocupării forței de muncă este un domeniu vast, atât în România, cât și în Uniunea Europeană, un domeniu greu încercat de criza economică actuală și de rata crescută a șomajului. Lucrarea de față prezintă politicile din domeniul ocupării forței de muncă din România și Uniunea Europeană.
Politicile de ocupare a forței de muncă sunt politici macro-economice, de exemplu cererea globala de consum, investiția globala, politici regionale, sociale, de educatie, etc, care se adreseaza categoriilor globale macro-economice. Aceste politici de ocupare a forței de muncă, sunt, in special axate pe flexibilizarea pieței muncii, stimularea producției in cadrul intreprinderilor mici și mijlocii prin acordarea de credite avantajoase sau prin alte tipuri de sisteme fiscale care facilitează angajările.
Studiul pornește de la analizarea conceptului de piață a muncii și continuă cu prezentarea unor probleme de interes major în ceea ce privește ocuparea forței de muncă în România și Uniunea Europeană, mergându-se pe studierea paralelă a acestor probleme și se finalizează cu identificarea unor noi politici de îmbunătățire a procesului de ocupare a forței de muncă.
Lucrarea este structurată pe patru capitole și douasprezece subcapitole. În primul capitol – Concepte introductive în analiza pieței forței de muncă – vorbim despre conceptul de piață a muncii și despre caracteristicile sale. Reglementările legislative în domeniul ocupării forței de muncă sunt, de asemenea un subiect important care se regăsește în primul capitol, vom vorbi despre legile din domeniul pieței muncii din România, dar și din UE. Vom vedea cât de importante sunt aceste legi și dacă acestea facilitează accesul oamenilor la un loc de muncă. Tot în primul capitol vorbim despre globalizare și piața muncii, în contextul în care globalizarea este un fenomen definitoriu pentru economia actuală.
Al doilea capitol, intitulat ''Piața și ocuparea forței de muncă in Uniunea Europeană '' dezbate, începând cu primul subcapitol și până la ultimul, subiecte privind caracteristicile populației și a pieței muncii din țările membre Uniunii Europene, șomajul, care a atins cote alarmante în unele țări membre UE, vorbim, de asemenea despre rolul instituțiilor Uniunii Europene și despre politicile lor privind forța de muncă. Un rol important în sprijinirea politicilor din domeniul ocupării forței de muncă îl au și programele europene, vom vedea care sunt aceste programe și cât sunt de utile pentru piața muncii. Nu în ultimul rând, sistemul de învățământ are un rol extrem de important pentru piața muncii, vom vedea câți dintre absolvenții de școli profesionale sau facultăți își găsesc un loc de muncă imediat după absolvire și care sunt așteptările angajatorilor.
Al treilea capitol – Problematica forței de muncă în România: evoluție și instituții. Mecanisme de coordonare în politicile privind forța de muncă – își propune să facă o paralelă între Uniunea Europeană și România, vorbind despre populație, piața muncii, șomaj, instituții, fonduri europene și sistemul de invățământ din România în domeniul ocupării forței de muncă. Pentru că, deși România este membră a Uniunii Europene din 2007, nu face parte din spațiul Shengen. Anul 2013 este anul în care România ar putea adera la spațiul Shengen și această aderare ar însemna libera circulație a muncitorilor români în țările membre Uniunii Europene. Spațiul Shengen este, de asemenea un subiect important care merită dezbătut în această lucrare, deorece prin eliminarea controalelor la frontiere se permite libera circulație a muncitorilor în țările membre ale Uniunii Europene și prin eliminarea restricțiilor pe piața muncii, muncitorii se pot angaja fără dificultăți în orice țară membră a UE. În concluzie spațiul Schengen înseamnă liberalizarea pieței muncii.
Ultimul capitol caută să identifice noi politici de îmbunătățire a procesului din domeniul ocupării forței de muncă, pentru că numai educația, investirea în resursele umane, formarea profesională continuă cu ajutorul fondurilor europene, mobilitatea forței de muncă sunt premise care duc spre utilizarea eficientă a forței de muncă.
Statele membre ale Uniunii Europene au ca premisă colaborarea pentru a dezvolta un program comun în domeniul ocupării forței de muncă, promovarea unei forțe de muncă cu o bună pregătire profesională, dar și o piață a muncii adaptabilă și receptivă la schimbările economice.
I. Concepte introductive în analiza pieței forței de muncă
Conceptul și trăsăturile pieței forței de muncă
În literatura de specialitate este folosit conceptul de piață a forței de muncă, dar nu este considerat greșit nici cel de piață a muncii. Orice activitate economică implică, în condițiile economiei de piață asocierea a doi factori – factorul de producție si factorul muncii. Cel din urmă factor este procurat prin intermediul pieței, fiind un subsistem al economiei de piață. Pe piața muncii funcționează cererea și oferta și se întâlnesc cei care dețin capitalul și cei care dețin forța de muncă.
Există în literatura de specialitate mai multe definiții ale pieței muncii. Într-o formulă generalizatoare, piața muncii poate fi definită ca spațiul economico-social, în care se întâlnesc și tranzacționează, în mod liber, proprietarii de capital sau reprezentanții acestora, în calitate de cumpărători și deținătorii forței de muncă sau reprezentanții acestora, în calitate de vânzători. Proprietarii de capital sunt exponenții cererii de forță de muncă, iar deținătorii forței de muncă sunt exponenții ofertei de forță de muncă.
Piața forței de muncă este influențată de mai mulți factori, dintre care amintim: factori demografici, socio-polotici și psihologici. Factorul demografic este un factor determinant care influențează direct oferta de muncă, populația aptă de muncă fiind cea care alimentează această piață. Principalul scop urmărit de piața forței de muncă este echilibrul între principalele sale componente, pentru că fără acest echilibru apare șomajul și economia țării are de suferit.
Conform autorilor Ionescu și Gavrilă, ''Piața muncii reprezintă spațiul economic în care tranzacționează în mod liber utilizatorii de muncă (deținătorii de capital) în calitate de cumpărători și posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzător, în care, prin mecanismul prețului muncii al concurenței libere între agenții economici, al altor mecanisme specifice se ajustează cererea și oferta de muncă.'' O formulare mai restânsă caracterizează piața muncii ca expresie a reglării cererii și ofertei de muncă prin cu ajutorul deciziilor libere ale agenților economici implicați.
Pe piața forței de muncă întâlnim diverși agenți economici, dintre care cei care au un rol important sunt:
Ofertanții – sunt acei agenți care oferă marfa la un anumit preț stabilit de piață.
Cumpărătorii – intreprinderile care au nevoie de forță de muncă pentru a -și desfășura activitatea și care oferă salariul specific.
Intermediarii – care pot fi firmele de plasare resurse umane și cu ajutorul cărora angajatorii sunt puși în contact cu persoane aflate în căutarea unui loc de muncă.
În concluzie, piața forței de muncă are ca și caracteristică de bază cumpărarea și vânzarea forței de muncă și angajamentele, cu ajutorul cărora se materializează aceste activități, devenind posibile. Aceste angajamente sunt contractul de muncă și salariul.
În orice economie de piață, pentru a fi funcțională, piața forței de muncă îndeplinește o serie de funcții, precum:
asigurarea alocării resurselor de muncă în concordanță cu volumul și structura cererii de muncă;
îndeplinirea unei funcții productive care asigură combinarea a doi factori de producție, capitalul și munca, factori ce se află în proprietatea unor agenți economici diferiți;
funcția distributivă, cu ajutorul căreia influențează modul de formare și repartizare a veniturilor specifice pentru factorii de producție combinați: salariul și profitul.
funcții mixte, economico-sociale prin intermediul cărora contribuie la asigurarea de locuri de muncă, la protecție socială, la orientarea profesională, la reconversia și recalificarea forței de muncă.
Piața muncii care cuprinde cererea și oferta de muncă are un caracter ce poate fi pus în evidență de următoarele aspecte:
pe termen scurt, cererea de muncă este invariabilă, deoarece crearea de noi locuri de muncă presupune dezvoltarea activităților existente și inițierea altora noi, aceste probleme nu pot fi realizate într-un timp scurt;
oferta de muncă se formează în decursul unui timp destul de îndelungat, timp în care noua generație ajunge la vârsta legală de muncă și se instruiește;
oferta de muncă își pune amprenta asupra modului de satisfacere a cererii de muncă;
mobilitatea redusă a forței de muncă, oamenii sunt, în general atașați de locurile unde trăiesc și nu sunt dispuși să se mute pentru un nou loc de muncă;
oferta de muncă depinde și de alți factori, în afară de cei economici, cum ar fi vârsta, starea de sănătate, profilul psihologic;
''Piața contemporană a muncii este o piață contractuală, participativă, în care negocierea și contractul sunt instrumente fundamentale de reglare a cererii și ofertei de muncă.'' Piața forței de muncă, prin propriile mecanisme acționează în strânsă legătură cu cererea și oferta de pe alte piețe. Această evoluție are la bază o serie de factori, cum ar fi:
-extinderea sistemului de reglementări și legi care ordonează și disciplinează raporturile dintre agenții economici pe piața muncii;
-organizarea agenților economici, a salariaților și a intreprinzătorilor. Creșterea gradului de sindicalizare are un puternic impact asupra ocupării, mărimii și mișcării salariului, ale duratei muncii și protecției sociale;
-extinderea sistemului de negocieri, de la nivel de firmă și până la nivel național, în reglarea unor probleme ale ocupării forței de muncă și, mai ales, a celor referitoare la salariul minim garantat, la împărțirea sporului de productivitate, la condițiile de muncă și protecție socială;
-elaborarea de politici de ocupare a forței de muncă promovate la nivelul firmelor și colectivităților locale și adâncirea segmentării pieței muncii;
-intervenția activă, directă sau indirectă a statului pe piața muncii pentru a susține cererea sau oferta de muncă și asigurarea protecției sociale a categoriilor defavorizate de lucrători.
Deși scopul principal al unei economii de piață este atingerea echilibrului între cererea și oferta de pe piața muncii, există și factori perturbatori care dezechilibrează raporturile de pe piața forței de muncă. Acești factori sunt:
politicienii – datorită politicilor monetare sau fiscale adoptate de către politicieni care pot avea ca efecte un număr mare de șomeri sau pot avea efectele scontate și pot duce la creșterea economiei.
schimbări în procesul de producție – creșterea sau scăderea bruscă a prețurilor unor anumite produse pe piața mondială, pot duce la semnificative dereglări economice;
modificări neprevăzute de cheltuieli guvernamentale, din motive de politică socială sau alte motive neeconomice;
modificarea exporturilor – creșterea exporturilor duce la o creștere a veniturilor și invers;
modificarea cheltuielilor privind investițiile sau modificarea consumului în rândul populației;
Structura internă a pieței forței de muncă are un caracter extrem de complex și o politică de ocupare integrală a forței de muncă nu poate fi realizată cu ușurință, datorită caracteristicilor pieței muncii – nivelul de calificare al angajaților, nivelul de mibilitate profesională), cât și aspectelor instituționale – reglementarea raporturilor în muncă, gradul de organizare în sindicate. Procesul de ocupare a forței de muncă nu poate fi integral decât în țările cu o economie foarte dezvoltată, dar și aici pentru o perioadă scurtă de timp, datorită fluctuațiilor din economie.
1.2 Reglementări legislative privind domeniul ocupării forței de muncă
În România, nostalgicii regimului comunist regretă această perioadă, pentru că indiferent de pregătirea profesională, legea în domeniul ocupării forței de muncă este una singură: absolventului de facultate sau școală profesională i se repartizează un loc de muncă în intreprinderile de stat. Anterior regimului comunist, în anii 1921 și 1936 apar două legi semnificative pentru domeniul ocupării forței de muncă – Legea pentru organizarea plasării și Legea pentru pregătirea profesională și exercitarea meseriilor. În 1939 apare o altă lege care reglementează salariul minim în companiile particulare, comerciale și de transporturi, iar în 1950 apare Codul Muncii. Încă de la începuturile sale problema ocupării forței de muncă a fost discutată în cadrul unor direcții stabilite înainte de înființarea Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale. Aceste direcții se numeau – ''Direcția plasării '' și '' Direcția Meseriilor Învățământului Muncitoresc.''
După căderea regimului comunist, în 1991 a fost adoptată Legea nr. 1/1991 care reglementa protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor în câmpul muncii, aceasta fiind prima lege care recunoștea existența șomerilor în România, după mulți ani. La începutul anului 2002, această lege s-a aliniat celor europene și a fost modificată cu o alta (Legea nr. 76/2002) care reglementa sistemul asigurărilor de șomaj și promova diverse programe pentru a stimula ocuparea forței de muncă și împreună cu Hotărârea de Guvern nr. 174/2002, care prvede Normele metodologice de aplicare a legii nr. 76/2002, acestea au ca obiective sporirea măsurilor de combatere a șomajului, susținerea financiară a șomerilor, etc. Pe lângă aceste legi, H.G nr. 759/2002 prevedea noul Plan Național de Ocupare a Forței de muncă. Noile cerințe apărute pe piața muncii fac necesară modificarea și completarea Legii din 2002, în 2004 prin alte două legi (Legea nr. 107/2004 și Legea 580 /2004. În prezent, funcțioanează și o altă variantă modificată a Legii 76/ 2002 care oferă cadrul legal corespunzător condițiilor din prezent pentru domeniul ocupării forței de muncă. Ministerul Muncii a funcționat sub multe denumiri, în prezent este denumit Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Persoanelor Vârstice, dar a avut ca principală preocupare pregătirea, formarea profesională și ocuparea forței de muncă. După 1990, datorită reformei economice și a schimbărilor socio – economice a fost necesară constituirea unei instituții care să se ocupe doar de persoanle aflate în căutarea unui loc de muncă, de îndrumarea lor, de pregătirea profesională și de plata îndemnizațiilor de șomaj sau alte drepturi bănești pentru beneficiari. Aceasta a devenit funcțională în 1999 sub denumirea de Agenția Națională pentru Ocupare și Formare Profesională și în 2000 a devenit ANOFM – Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă. Pentru o cât mai bună desfășurare a atribuțiilor sale, la nivel regional și local, a fost adoptată Legea nr. 202/2006, care reglementează organizarea și funcționarea ANOFM și H.G nr. 1610 stabilește Statutul ANOFM. Printre principalele atribuții ale ANOFM se numără:
consiliere profesională
cursuri de formare profesională
medierea munii
servicii de preconcediere
consultanță pentru începerea unei afaceri, etc
În România, în contextul actualei crizei economice și sociale apare necesitatea flexibilizării și adaptării politicilor din domeniul ocupării forței de muncă la realitățile economico-sociale, ținându-se cont și de evoluția pieței muncii care trebuie sa facă față numeroaselor dificultăți cu care se confruntă. Lipsa unor reglementări legale sau lipsa unei legislații flexibile în domeniul ocupării forței de muncă, mai ales în privința încheierii contractelor individuale de muncă promovează munca la negru și această problemă nu este întâlnită doar în România, ci și în alte state membre UE.
Multe dintre legile care reglementează domeniul ocupării forței de muncă din România au fost modificate și completate cu alte articole care corespund reglementărilor internaționale ale muncii. Codul Muncii a fost actualizat și prin Legea nr. 2/2013.(În anexa 1 vedeți lista Legilor care reglementează domeniul ocupării forței de muncă din România.
Obiectivul de bază al Uniunii Europene a fost încă de la început (Tratatul de la Roma din 1957) crearea unui ''model social european'' Evoluția acestui model duce la modernizarea, în jurul anului 2000 a sistemului social european și la investiția în resursele umane. De asemenea, statele membre au responsabilitatea de a atinge obiectivele comunitare ale politicilor sociale. Chiar dacă prin crearea Fondului Social European în 1958 s-au rezolvat unele aspecte sociale, adoptarea Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, cunoscută sub denumirea de Carta socială a însemnat desăvârșirea preocupării pentru instrumentele de politici sociale comunitare în vederea construcției unei piețe unice europene. Documentul final al Cartei Sociale prevede rolul statelor membre în aplicarea și respectarea drepturilor sociale fundamentale: ''libera circulație a muncitorilor, angajarea și salarizarea, îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață, protecția socială, libertatea de asociere și negocierea colectivă, formarea profesională, tratamentul egal al bărbaților și femeilor, protecția sănătății și siguranța la locul de muncă, protecția copiilor, adolescenților, persoanelor în vârstă și a persoanelor cu handicap, precum și informarea, participarea și consultarea lucrătorilor în probleme ce îi afectează direct.''
Prin adoptarea Actului Unic European în 1986 s-a creat piața unică, astfel s-au reglementat problemele asigurării sănătății muncitorilor la locul de muncă. Conform Tratatului de la Maastricht 1991, cunoscut și sub denumirea de Tratatul Uniunii Europene: „Comunitatea (UE) și statele membre (…) trebuie să aibă ca obiective promovarea ocupării forței de muncă, îmbunatățirea condițiilor de viață și de muncă, deci să facă posibilă armonizarea lor, perioadă în care sunt menținute progresul, protecția socială adecvată, dialogul dintre management și muncă, dezvoltarea resurselor umane, având în vedere o ocupare înaltă și trainică a forței de muncă și combaterea excluziunii''
Carta Socială Europeană (atât în forma sa inițială, semnată la Torino în 1961, cât și în cea revizuita în 1996), Cartea Alba „Politica Socială Europeană” (1993), precum și „Carta comunitară privind drepturile sociale fundamentale” (1989) au stabilit obiectivele politicii sociale. Obiectivele se referă la:
promovarea ocupării forței de muncă;
îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă;
protecție socială corespunzătoare;
asigurarea unui dialog între angajați și angajatori;
dezvoltarea resurselor umane în vederea obținerii și menținerii unei rate înalte de ocupare a forței de muncă;
combaterea excluderii sociale.
Obiectivul referitor la obținerea și menținerea unei rate înalte de ocupare a forței de muncă se va face fără subminarea concurenței. Pentru atingerea acestui obiectiv, Comunitatea și statele membre au dezvoltat Strategia europeană de ocupare a forței de muncă, strategie axată pe următoarele linii directoare:
măsuri și acțiuni de ocupare a forței de muncă;
spirit antreprenorial;
adaptabilitate;
șanse egale.
Tratatul de la Amsterdam din 1997 prevede asigurarea unui echilibru între ''integrarea economică și politica de ocupare a forței de muncă'', urmărindu-se eliminarea discriminărilor și dezvoltarea unor politici comune de ocupare a forței de muncă.
Strategia de la Lisabona din martie 2000 a stabilit obiectivul Uniunii Europene: ''de a deveni cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere, capabilă de o creștere economică sustenabilă, cu mai multe și mai bune locuri de muncă și o mai bună coeziune socială.'' Strategia de la Lisabona a avut ca principale obiective în domeniul politicii ocupării forței de muncă, următoarele:
creșterea calitativă și cantitativă a locurilor de muncă,
anticiparea și capitalizarea schimbărilor pieței muncii prin crearea unui nou echilibru între flexibilitate și securitate,
lupta împotriva sărăciei și a tuturor formelor de excludere socială și discriminare,
modernizarea serviciilor de securitate socială,
promovarea egalității între sexe,
sporirea importanței aspectelor sociale a extinderii și a relațiilor externe ale Uniunii Europene.
În februarie 2005, Noua Agendă Socială ce a avut prezentarea la Bruxelles are ca scop asigurarea de locuri de muncă pentru toți cetățenii UE, cu ajutorul promovării șanselor egale pentru toți. În toate documentele oficiale adoptate de instituțiile Uniunii Europene este prevăzut că statele membre sunt responabile pentru îndeplinirea programelor europene de ocupare a forței de muncă.
Integrarea României în Uniunea Europeană are ca punct de plecare premizele statuate de către Consiliul European de la Copenhaga, aceste premize, dintre care le amintim pe cele economice, monetare și politice, sunt criteriile de referință pentru a deveni stat membru UE. Pe lângă aceste criterii, trebuie să existe în fiecare stat membru o administrație capabilă să-și asume responsabilitățile ce derivă din statutul de membru UE al unui stat. De la începuturile sale, UE a devenit tot mai puternică, ajungând în prezent la 27 de state membre, iar pentru atingerea obiectivelor sale au fost create noi instituții care lucrează pentru promovarea intereselor cetățenilor săi.
Globalizarea și piața muncii
Globalizarea este un fenomen al economiei din prezent. Globalizarea are și continuă să aibă o influență majoră asupra dezvoltărilor economice și sociale din secolul XXI.
În opinia lui Thomas Friedman: ''Globalizarea nu este doar un fenomen, un trend trecător. Este sistemul internațional care a înlocuit sistemul Războiului Rece și la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi și propria logică, de natură să influențeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurător, geopolitica și economia fiecărei țări de pe glob.'' În concluzie, globalizarea înseamnă desființarea limitelor teritoriale, liberalizarea circulației capitalului și a persoanei, avânt tehnologic, dar și formarea unei guvernări globale puternice.
Din perspectivă economică, Stiglitz dă o definiție a acestui fenomen: ''Ideea globalzării este foarte simplă. Reducerea costurilor comunicațiilor, costul transporturilor și barierele artificiale pentru bunuri și factori de producție au condus la o mai bună întregire a economiilor lumii. Globalizarea implică mobilitatea, nu doar a bunurilor și serviciilor, dar și a capitalului și cunoștințelor și într-o mai mică măsură a oamenilor. Globalizarea determină nu doar integrarea piețelor, ci și apariția unei societăți civile globale.'' Pot fi remarcate mai multe fațete ale globalizării, majoritatea acceptate, în linii mari, atât de către critici, cât și de suporteri. Aceste fațete includ: o creștere în schimbul internațional de bunuri, servicii și capital; o înclinație crescută spre imigrația internațională; răspândirea tehnologiilor și a companiilor multinaționale care joacă un rol important în transmiterea lor; intensificarea comunicațiilor prin creșterea numărului de utilizatori de Internet. Există, de asemenea o altă dimensiune a globalizării, în ceea ce privește valorile globale, fabricile globale, informații globale, ș.a.m.d și, de asemenea și inevitabilele opinii împotriva lor. O consecință este că acele modele sociale și demersuri politice, inevitabil vor fi temperate de aceste trenduri. Întrebarea este dacă pot fi menținute aceste modele sociale distincte.
Provocările globalizării își pun, inevitabil amprenta pe piața muncii și pe politicile sociale, iar modelul social european are grave probleme de dezvoltare. În acest context, noua ipoteză politică trebuie să țină cont de politicile economice și sociale europene. O parte a acestei ipoteze susține parteneriatul pentru dezvoltare și locuri de muncă, prin relansarea Strategiei de la Lisabona – creșterea economiei și promovarea politicilor în domeniul ocupării forței de muncă. În completarea acestei ipoteze, de cealaltă parte există o nouă abordare a problemelor privind protecția socială și incluziune socială. Ca răspuns la această nouă abordare, Consiliul European a adoptat propunerile Comisiei Europene care ar trebui să promoveze:
coeziunea socială, egalitate între bărbați și femei și șanse egale la găsirea unui loc de muncă și în ceea ce privește sistemul de protecție socială;
îndeplinirea obiectivelor de la Lisabona, privind creșterea economică și locuri de muncă mai multe și mai bune;
un sistem bun și transparent de guvernare.
Impactul social al globalizării poate fi determinat de o serie de factori, dintre care amintim: relocarea activităților economice, relocarea muncitorilor, oportunități și provocări pentru modelul social european și pentru sistemul social de protecție.
Fondul Monetar Internațional a inclus și a analizat în Raportul ''World Economic Outlook'' o temă privind efectele globalizării asupra pieței forței de muncă. Pornind de la viteza de ascensiune a tehnologiei și de la efectele procesului de globalizare, economia mondială a avut o creștere substanțială. Procesul continuu de dezvoltare a tehnologiei a dus la creșterea productivității în toate statele lumii, datorită creșterii competitivității. Dezvoltarea tehnologică a dus la creșterea competitivității în unele domenii de activitate care necesită oamenii pregătiți, calificați, având un impact negativ major asupra muncitorilor necalificați. Lynda Gratton, profesor și director la Future of Work Consortium, spune că acest fenomen al globalizării ''ne va afecta în trei mari direcții – multe joburi vor dispărea, munca virtuală va fi globalizată și se vor răspândi transnaționalele.'' Se presupune că tehnologiile avansate vor fi capabile să înlocuiască multe locuri de muncă sau acestea vor putea fi făcute de oameni care locuiesc în regiuni în care veniturile sunt mai mici. Cu siguranță, există și locuri de muncă pentru care este nevoie de oameni pregătiți sau locuri de muncă ce nu pot fi automatizate. Internetul a devenit extrem de uzual în prezent. Din acest motiv, oamenii din lumea întreagă au acces egal la locurile de muncă online. Fie că este vorba de un programator web, designer web, translator și chiar vânzător, proiectele online dezvoltate în ultima perioadă sunt tot mai diverse, și, locul unui magazin din fața blocului cu 4-5 angajați poate fi luat de un magazin virtual cu un singur angajat. În prezent, oamenii sunt dispuși la relocare mult mai mult decât în trecut. A dispărut teama de necunoscut și fenomenul migrației a luat amploare și, cu toate acestea nu mai există garanția unui loc de muncă stabil. Oamenii de afaceri sunt de părere că fenomenul globalizării este o șansă pentru afacerile lor, dar este și un factor de risc. Datorită migrației și pentru că intreprinzătorii își pot muta afacerile acolo unde forța de muncă este ieftină, există acum un mare deficit de forță de muncă. Datorită acestor aspecte, Organizația Internațională a Angajatorilor a efectuat primul studiu pe tema ''Tendințele pieței muncii în 2008 care prezintă percepția angajatorilor cu privire la problemele pieței muncii în contextul globalizării economiei.''
Globalizarea este considerată în țările industrializate drept o cauză semnificativă a pierderii locurilor de muncă, deoarece scade dimensiunea companiilor, în fața concurenței internaționale, importurile cresc, în special din țările cu venituri scăzute, iar producția merge spre zone cu costuri mai mici.
În țările în curs de dezvoltare se semnalează un fenomen de îngrijorare sporit, asociat efortului de a face față cerințelor noii economii globale, după perioade lungi de măsuri de criză, ce au urmat aplicării programelor successive de ajustare structurală, toate finalizându-se cu scăderea nivelului de trai și cu cresterea gradului de saracie.
Pentru țările aflate în tranziție spre economia de piață,cum este și România, fenomenul de globalizare are o influență semnificativă asupra stării economice și sociale, deschiderea acestora, dupa decenii de izolare, spre fluxurile internationale ducând la creșterea și raspândirea insecurității, un șomaj în masă, o inegalitate fară precedent între venituri și la adâncirea gradului de sărăcie.
II. Piața și ocuparea forței de muncă în Uniunea Europeană
2.1 Caracteristici de bază ale populației, șomajului și a pieței muncii în UE
''Declarația Universală prevede că orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitate socială, precum și la satisfacerea drepturilor eeconomice, sociale și culturale. De asemenea, orice persoană are dreptul la muncă, la protecție împotriva șomajului, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, precum și la o remunerație care să asigure fiecărui individ și familiei sale o existență corespunzătoare demnității umane.''
Printre caracteristicile de bază ale pieței muncii amintim: multidimensionalitatea, care rezultă din modul de formare, evoluție și ajustare a cererii și ofertei de forță de muncă; pe baza acestui fapt, piața muncii are dimensiuni: demografice, biopsihologice, economice și educațional formative. Alte trăsături care merită menționate sunt: este o piață imperfectă, este o piață negociată, contractuală – drepturile și obligațiile părților sunt stabilite prin contracte, atât individuale, cât și colective; este o piață ce necesită control și reglementări legale; este o piață structurată și segmentată; segmentarea pieței muncii poate fi analizată în funcție de diferite criterii de referință: segmentare în funcție de forma de proprietate (sector public, privat sau mixt), segmentare ocupațional-profesională și educațională.
Pe piața muncii se confruntă cererea cu oferta de muncă. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată, care se formează la un moment dat în economie și se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă. Factorii care, de regulă, determină modificarea cererii de muncă sunt: ''cererea pentru produsul realizat, productivitatea, numărul de firme și prețul altor resurse.''
Factorul demografic influențează în mod special oferta de muncă, populația țării fiind “rezervorul” care alimentează permanent această piață. Dar, pe piața muncii, subiecții ofertanți nu sunt toți cetățenii unei țări. În primul rând trebuie luat în consideratie factorul varsta, cele două limite inferioare și superioare, ceea ce definește notiunea de “populatie apta de muncă”.
În ceea ce privește relația ocupare-dezvoltare durabilă, pot fi constituite trei puncte de vedere:
În primul rând, termenul de ocupare constituie un mijloc, forța de muncă este cea care reprezintă un factor esențial pentru orice tip de dezvoltare. În acest scop este nevoie de investiții în resursele umane, de adaptarea permanentă a ofertei de forță de muncă, la cerere – ca volum, structură și calitate – în principal, prin sporirea nivelului de educație și formare profesională a capitalului uman.
În al doilea rând, o dezvoltare durabilă nu poate fi făcută prin risipă. Dacă din punct de vedere al capitalului natural, sustenabilitatea implică folosirea acestuia într-un mod cât mai economicos și prezervarea sa pentru generațiile viitoare, în ceea ce privește utilizarea capitalului uman, principiul minimizării eforturilor este diferită. Este vorba, în acest caz, de minimizarea consumului de muncă pe unitatea de rezultat, în paralel cu maximizarea gradului de participare a populației la activitatea economică. Capitalul uman nu poate fi conservat pentru generațiile viitoare. El este eminamente perisabil. Pentru ca urmașii noștri să primească o moștenire sporită este rațional să folosim astăzi cât mai mult din potențialul de muncă de care dispunem.
În al treilea rând, dezvoltarea umană este fundamental legată de mărimea venitului. Salariul reprezintă principala sursă de venit pentru majoritatea dintre noi. În aceste condiții, ocuparea forței de muncă, în variate formule se impune ca un obiectiv peren al dezvoltării durabile, asigurând satisfacerea obiectivelor sociale, fără a apela la costisitoare procese de repartiție secundară a veniturilor.
Libera circulație a lucrătorilor, unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene, le permite tuturor cetățenilor europeni să își caute un loc de muncă în orice țară membră UE vor. Astfel, angajatorii pot găsi personal calificat, în special în cazul în care numărul candidaților din propria țară ne este suficient. Recrutarea angajaților din alte țări poate duce la scăderea salariilor și la promovarea muncii la negru.
Angajatorii trebuie să le aplice lucrătorilor din alte state membre ale UE aceleași reguli pe care le aplică și personalului provenind din propria țară, de exemplu în ceea ce privește accesul la locurile de muncă, condițiile de lucru (inclusiv salariu și concediu anual cu plată) și concedierea. Nu este permisă impunerea unor condiții suplimentare.
Potrivit Institutului National de Statistica din Franta si a ultimelor estimari Eurostat, populatia celor 27 de state membre ale Uniunii Europene a depășit pragul de 500 de milioane de locuitori, la 1 ianuarie 2010, atingand 501,26 milioane.
La 1 ianuarie 2009, populatia celor 27 de tari ale Uniunii Europene se ridica la 499,7 milioane de locuitori, potrivit surselor citate. Germania este tara cu cea mai mare populatie (81,7 milioane), urmata de Franta (65,4 milioane). Marea Britanie ocupa locul al treilea cu 62 de milioane. In zece ani, populatiile Irlandei (4,45 milioane) si Spaniei (46,08 milioane) au crescut cu peste 15 procente, in timp ce populatia Germaniei a stagnat. In 2009, cu exceptia Poloniei, Cehiei, Sloveniei si Slovaciei, in tarile din estul Europei populatia a scazut, cum este cazul Bulgariei, Lituaniei, Letoniei, Ungariei si Romaniei.
S-a considerat că cea mai importantă problemă a majorității statelor membre o reprezintă șomajul. Eradicarea șomajului poate fi făcută dacă vor avea loc reforme consistente în domeniul ocupării forței de muncă, vor fi înlăturate obstacolele existente și se vor folosi resursele necesare.
Definirea șomajului a fost o problemă larg dezbătută în literatura de specialitate, pentru că este un fenomen cu care se confruntă multe state europene și nu numai; astfel, în Dicționarul de Politici Sociale, șomajul definește situația unei piețe a muncii excedentare, în care oferta depășește cererea de forță de muncă. Aceasta înseamnă că o parte a populației nu găsește un loc de muncă, deși ar vrea să lucreze.
Șomajul poate fi caracterizat prin analizarea mai multor dimensiuni ale sale: nivelul șomajului, care se determină în funcție de doi indicatori, și anume: masa șomajului (numărul șomerilor) și rata șomajului, intensitatea acestuia în funcție de care se pot distinge trei categorii de șomaj: șomajul total, șomajul parțial, șomajul deghizat, durata șomajului sau perioada de șomaj și structura acestuia .
Șomajul este considerat un factor negativ pentru că impune costuri majore societății. Costul național al șomajului poate fi clasificat în trei categorii: costul social; costul financiar; costul economic.
Un alt autor care a acordat o importanță deosebită șomajului și l-a analizat în lucrările sale este Karl Marx. El a ajuns la concluzii absolut originale în privința cauzelor sale. Pentru K. Marx, șomajul e un șomaj voluntar, el nu este un rezultat al voinței șomerilor, a muncitorilor, care ar prefera ajutorul de șomaj, oricât de mic ar fi, în locul unui salariu mulțumitor, în opinia lui Marx, șomajul rezultă din voința patronilor, a proprietarilor capitaliști, care preferă să dispună în permanență de un anumit număr de șomeri, prin intermediul cărora să facă presiuni asupra celorlalți muncitori, pentru ca aceștia să accepte salarii cât mai mici posibile. Karl Marx numește această pătură a șomerilor „armata industrială de rezervă a capitaliștilor”. Acești capitaliști stau la porțile întreprinderilor sau fac coadă, zilnic la agențiile de încadrare, așteptând să găsească un loc, oricât de prost plătit ar fi acesta.
K.Marx vorbește și de șomajul conjunctural, datorat crizelor economice de supraproducție, crize pe care societatea capitalistă nu va fi capabilă să le rezolve.
Pentru Keynes cauzele somajului se situeaza nu pe piață muncii , ci pe piață bunurilor și pe piață monetara. El admite existenta rigiditatilor pe piață muncii, care se opun reducerii salariilor. Insa aceste rigiditati nu sunt cauzele neocuparii. Scaderea salariului poate avea consecinte nefaste, iar pentru a gasi explicatii, privind dezechilibrele pe piață muncii și subutilizarea, se impune analiza celorlalte piete. In analiza echilibrului pe piață fortei de muncă trebuie sa se tina cont de relatia între salarii, preturi și asigurari. În acest sens un rol important il detine influenta variatiei masei monetare. Decalajul dintre cererea și oferta globala, respectiv confirmarea cererii de marfuri pe piață fenomen care determină scăderea mărfurilor vândute și punerea intreprinderilor în situația de a-și reduce producția, reprezintă una din principalele cauze ale șomajului: Keynes a arătat că insuficientele cererii efective ca și blocajele aparatului de producție generează șomaj involuntar. Șomajul involuntar a fost definit de Keynes astfel: ”șomajul involuntar există dacă, în cazul unei creșteri ușoare în raport cu salariul nominal al prețurilor la bunurile pe care le consumă muncitorii, atât oferta totală de mână de lucru dispusă să muncească la salariul nominal curent, cât și cererea totală de mână de lucru la acel salariu ar fi mai mare decât volumul ocupării''
Marele economist a argumentat că pentru absorbția șomajului este necesară creșterea cererii globale. Rolul principal în combaterea șomajului a fost atribuit investițiilor. Totodată, în stimularea cererii efective, el a considerat că un rol important revine creșterii salariului în condițiile sporirii corespunzatoare a productivității muncii; aceasta asigură. atât o creștere a consumului, cât și a economiilor populației.
Aspectul psiho-social al șomajului este constituit, în economiile de piață, ca un risc major, cu efecte multiple și durabile; el reprezintă așadar: ''factor de extindere și adâncire a sărăciei pentru șomeri și familiile lor; el poate afecta întreprinderi, ramuri economice, zone geografice, meserii sau profesii; factor de „stimulare” și întreținere a stării infracționale; factor de alterare a stării de sănătate; factor de descurajare, marginalizare și excludere a unor persoane cu o calificare redusă sau cu un nivel de școlaritate precar; factor de adâncire a segmentării pieței muncii; factor de instabilitate politică, economică și de conflict social distructiv.''
Eradicarea șomajului până în anul 2010 a fost definită ca o altă prioritate a Uniunii Europene. Criza din Europa continuă să-și spună cuvântul: șomajul rămâne la cote alarmante.
Anii ’90 au fost caracterizați în Uniunea Europeana de nivele ridicate ale șomajului comparativ cu situația din perioadele anterioare și din alte țări dezvoltate.
Principalele caracteristici ale pieței muncii din Uniunea Europeana pot fi sintetizate astfel:
Crearea unui numar mic de locuri de muncă între 1976 – 1996: 4,9 milioane (250000 de locuri de muncă pe an), în condițiile în care creșterea populației active în UE a fost de 21 milioane persoane (fară a ține cont de integrarea Germaniei orientale), adica 1,05 milioane de persoane active pe an.
Scăderea cvasiconstantă a ratei de ocupare de la 65% în 1997, la 60% în 1996, în timp ce în SUA această rata era de 75% în aceiași perioadă.
Rigiditate și disparități între diferite piețe naționale ale muncii: salarii minime nearmonizate, reguli diferite privind acordarea și nivelul indemnizației de șomaj, o largă varietate de reglementări a Codurilor naționale ale muncii cu efecte asupra șomajului de lungă durată și a șomajului din rândul tinerilor.
Disparități regionale ale șomajului european. Regiunile în care șomajul este cel mai redus corespund părții occidentale a Germaniei, Olandei, sudul Angliei, Austriei și nordul Italiei, Alsaciei și regiunii Rhone – Alpes din Franta. Aceste regiuni, care sunt cele mai dinamice din Europa, reprezintî ceea ce am putea numi “nucleul dur” al Europei locurilor de muncă. Regiunile cele mai indepartate: Finlanda, Irlanda, Spania, sudul Frantei și sudul Italiei, precum și partea orientala a Germaniei sunt cele mai afectate de somaj.
Șomajul afectează innegal diferitele categorii ale populației. Șomajul în rândul femeilor este în medie mai ridicat decât cel în rândul bărbaților în UE. Nu este și cazul Regatului Unit și al Suediei, țări în care femeile sunt din ce în ce mai mult angajate part-time.
Șomajul european este un șomaj structural care depinde de procesul de formare a prețurilor pe piața de bunuri și de procesul de constituire a salariilor pe piața muncii.
Totodata trebuie mentionat faptul ca ratele de somaj sunt datele oficiale standardizate. Nivelul real al șomajului este mult mai mare dacă se ia în considerare și numărul șomerilor descurajati, dat fiind gradul de deprimare al pieței muncii, precum și persoanele active care lucrează part-time și care din punct de vedere legal nu sunt considerate șomeri.
După mai bine de patru ani de criză economică, țările Uniunii Europene prezintă un bilanț sumbru al activității de pe piața muncii: numărul șomerilor din statele membre UE a ajuns la finele lunii martie 2012, la 24,77 milioane, cu 8,5 milioane mai mulți față de nivelul înregistrat la începutul lui 2008. Rata medie a șomajului din spațiul comunitar a stagnat în martie la 10,2%, în timp ce indicatorul a crescut la 10,9% în zona euro, potrivit datelor publicate de Biroul European de Statistică – Eurostat. În timp ce state, precum Austria, Suedia, Slovenia, Slovacia și Cehia au înregistrat ușoare reduceri ale ratei șomajului, în Spania, Portugalia și Irlanda, situația rămâne îngrijorătoare. Rata șomajului din Spania a continuat să crească în luna martie, ajungând la 24,1%, un nou maxim-record, cel mai înalt nivel din Uniunea Europeană. Datele arată că alte 365.900 de persoane și-au pierdut locurile de muncă în primele trei luni ale anului, numărul total al șomerilor ajungând la 5,6 milioane. Situația este cu atât mai îngrijorătoare, cu cât mai bine de jumătate dintre tinerii spanioli sub 25 de ani nu au un loc de muncă. De altfel, liderii de la Madrid recunosc că țara lor s-a împotmolit într-o criză de proporții uriașe și că șomajul este una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă. În Portugalia, rata șomajului a ajuns la finele primului trimestru la 15,3%, în creștere de la 14,6% la începutul anului. Grecia nu a publicat datele privind șomajul în luna martie, însă indicatorul se situa în ianuarie la 21,7%, al doilea nivel din Uniunea Europeană, după Spania. Factorii instituționali și fenomenul de migrație pot explica persistența unor puternice decalaje între ratele șomajului european. Deși, în Europa, libera circulatie a muncitorilor a fost reglementată încă din 1957 prin Tratatul de la Roma, fluxurile de populație în interiorul UE sunt reduse. În medie, în țările Uniunii, 5% din populație (circa 18 milioane) are o naționalitate diferită de cea a statului în care este rezidentă. Dar 2/3 sunt străini din afara UE și doar 1/3 vin din țări ale UE. Obstacolele ce stau în calea celor care vor să emigreze în interiorul UE sunt importante. Unul dintre ele este reprezentat de barierele lingvistice. Din acest punct de vedere este important de menționat faptul că europenii care migrazeaza în interiorul UE au, în general, un nivel ridicat de calificare și vorbesc una sau mai multe limbi straine. Un alt obstacol este costul ridicat al chiriilor pentru locuinte în regiunile cele mai căutate, cost ce poate diminua, dacă nu chiar anula avantajul reprezentat de salariile ridicate. În unele cazuri și faptul că nu sunt recunoscute diplomele de calificare profesională este un obstacol, în calea celor care caută un viitor mai bun în alte țări.
Tinerii (populația cu vârste cuprinse între 15 și 30 ani) sunt principala sursă de alimentare a șomajului (peste 40%). Această rată se menține relativ constantă în ultimii ani. Populația tânără sub 25 ani reprezintă cea mai numeroasă grupă de populație afectată de șomaj Conform datelor Comisiei Europene, șomajul în rândul tinerilor a atins un nivel dramatic – 22,5% în UE în iulie 2011 – deși nu a continuat să crească în al doilea trimestru din 2012. Douăsprezece state membre au înregistrat rate ale șomajului de peste 25% și numai trei țări, Austria, Germania și Olanda, și-au menținut o rată de sub 10%.
Probabilitatea ca tinerii să nu aibă un loc de muncă este de două ori mai mare decât în cazul adulților. Confruntată cu un asemenea nivel mare de șomaj în rândul tinerilor, Comisia și-a mobilizat politicile și instrumentele. În luna decembrie 2011, ea a prezentat inițiativa „Oportunități pentru tineret” în care se specificau măsuri menite să reducă șomajul în rândul tinerilor. Aceasta a fost elaborată pe baza inițiativei emblematice „Tineretul în mișcare”, lansată anterior în cadrul Strategiei Europa 2020 și pe baza experiențelor dobândite în cadrul acțiunilor finanțate prin Fondul Social European.
Modelul suedez în ceea ce privește politicile forței de muncă face parte din modelul țărilor nordice axat pe flexibilitatea pieței muncii în condițiile unui sistem generos de bunăstare. Potrivit statisticilor internaționale, Suedia înregistrează rezultate foarte bune la nivel macroeconomic, cu implicații pozitive asupra calității vieții și a bunăstării generale. Aceste rezultate stau la bază politicilor active aplicate pe piața muncii, cum ar fi: investiția în educație, investiția în cercetare și inovare.
Politicile din domeniul pieței muncii din Suedia au o tradiție îndelungată în realizarea acordurilor între asociațiile profesionale și sindicate, precum și în politicile active ale pieței muncii. Politicile ocupaționale au la bază, în principal, măsuri active. Măsurile pasive, în special ajutorul de șomaj, au fost introduse relativ târziu și nu au fost foarte generoase la început. Statul suedez nu a intervenit activ în reglementarea pieței muncii până în 1970, însă după această
perioadă au fost introduse o mulțime de legi care să reglementeze piața muncii. . În prezent, politicile active în domeniul ocupării aplicate în Suedia vizează două tipuri de măsuri:
măsuri care privesc cererea și care urmăresc stimularea creării de noi locuri de muncă atât în sectorul public, cât și în cel privat;
măsuri care privesc oferta și care pun accent pe training, programe de formare profesională și programe de plasare în muncă.
Indicatorii înregistrați de Suedia pe piața muncii evidențiază eficiența politicilor adoptate, atât înainte de criza economico-financiară actuală, cât și pentru depășirea acesteia. Dintre indicatorii specifici pieței muncii, se remarcă rata ocupării, rata șomajului de lungă durată, accesul la muncă și raportul dintre muncă și viața personală. Politicile ocupaționale din Suedia pun un accent deosebit pe realizarea unui echilibru între viața de familie și activitatea desfășurată la locul de muncă. Astfel, suedezii dedică 65% dintr-o zi (15,5 ore) pentru îngrijire personală și de agrement, iar timpul de lucru este de doar 1.610 ore pe an.
Piața muncii din Suedia poate fi caracterizată prin protecția ridicată a ocupării, ajutor de șomaj generos, cheltuieli ridicate cu implementarea programelor pieței muncii, dar și taxe pe venituri ridicate. Legislația muncii este aprobată de către parlament, dar este completată prin alte acorduri colective și negocieri individuale. Acordurile colective completează legea, atât în stabilirea salariilor, cât și în realizarea unor asigurări sociale colective, în stabilirea orelor de muncă, a condițiilor de muncă, a vacanțelor sau a concedierilor. Aceasta înseamnă că legea stabilește anumite condiții de bază cu privire la salariu, timp de lucru, concedieri și concedii, care sunt valabile dacă nu există acorduri colective sau care sunt completate prin aceste acorduri, de regulă în avantajul angajaților. Eforturile de susținere a creșterii ocupării și mai ales a eficienței muncii sunt realizate atât la nivel individual, cât și la nivel organizațional și guvernamental.
În concluzie, problema șomajului este de o importanță deosebită și are potențialul de a se perpetua și după apariția Uniunii Monetare. În acest domeniu al ocupării forței de muncă, rezolvarea problemelor este de competența fiecărui stat membru și a partenerilor sociali, iar recomandările instituțiilor europene se mențin la nivelul unor declarativ de principiu, soluțiile cu caracter general precizate și aplicarea lor nu este în măsură să reducă șomajul.
2.2 Rolul instituțiilor UE și strategia lor în domeniul ocupării forței de muncă
Pentru a face față concurenței reprezentate de noile scimbări economice, Uniunea Europeană trebuie să dezvolte o strategie prin care să creeze locuri de muncă. Pentru aceasta sunt necesare unele investiții în politicile de ocupare a forței de muncă, astfel încât să se țină pasul cu schimbările și să depășească perioada de criză economică.
Responsabilitatea pentru politicile privind ocuparea forței de muncă și afacerile sociale revine, atât Uniunii Europene, cât și statelor membre:
– coordonează și monitorizează politicile naționale
– promovează schimbul de bune practici în domenii precum, ocuparea forței de muncă, pensii, combaterea sărăciei și a excluziunii sociale
– elaborează acte legislative și monitorizează punerea în aplicare a acestora în domenii, precum drepturile la locul de muncă și coordonarea sistemelor de securitate socială.
UE și-a propus ca, până în 2020, să atingă următoarele obiective:
– integrarea pe piața muncii a 75% din persoanele cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani
– reducerea sub 10% a abandonului școlar și creșterea până la cel puțin 40% a ponderii absolvenților de studii superioare în rândul populației în vârstă de 30-34 de ani
– reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă de pe urma sărăciei și a excluziunii sociale.
Pentru ca obiectivele de mai sus să poată deveni realitate, Uniunea Europeană a implementat programul '' Strategia 2020'', care are nevoie de implicare fiecărei instituții europene.
Europa 2020 este o strategie a Uniunii Europene, al cărei scop precede depășirea crizei, care continuă să afecteze multe dintre economiile statelor membre. Scopul strategiei este să elimine deficiențele modelului nostru de dezvoltare și să creeze condiții favorabile pentru o creștere economică mai inteligentă, mai durabilă și mai favorabilă incluziunii.
Pentru ca acest lucru să fie posibil, Uniunea Europeană și-a fixat 5 măsuri esențiale pe care intenționează să le atingă în următorul deceniu. Ele acoperă domenii precum, ocuparea forței de muncă, educația, cercetarea și inovarea, incluziunea socială și reducerea sărăciei și energia/clima.
De asemenea, Strategia cuprinde 7 inițiative semnificative prin care UE și autoritățile naționale se susțin reciproc în domenii de referință pentru Strategia Europa 2020, cum ar fi inovarea, economia digitală, ocuparea forței de muncă, tineretul, politica industrială, combaterea sărăciei și eficiența energetică.
Strategia Europa 2020 va fi un succes doar dacă va face obiectul unui efort determinat și concertat, atât la nivelul Uniunii, cât și la nivel național. La nivelul UE se iau decizii esențiale pentru a definitiva piața unică în domeniul serviciilor, energiei și produselor digitale și pentru a realiza investiții în conexiuni transfrontaliere esențiale. La nivel național, există încă numeroase obstacole în calea concurenței și a creării de locuri de muncă care trebuiesc eliminate. Aceste eforturi vor avea rezultatul scontat doar dacă vor fi combinate și coordonate.
Acesta este motivul pentru care succesul Strategiei Europa 2020 se bazează, în mare parte, pe proceduri și structuri de guvernanță noi, pe care UE le-a pus în aplicare începând cu 2010. În centrul lor se află ciclul anual de coordonare a politicilor economice, cunoscut sub denumirea de „semestrul european”. În cadrul acestuia, Comisia Europeană și Consiliul UE oferă orientări politice, statele membre se angajează să realizeze reforme, iar Comisia furnizează recomandări specifice fiecărei țări, aprobate la cel mai înalt nivel de către liderii naționali reuniți în cadrul Consiliului European. Statele membre trebuie să țină cont de aceste recomandări în elaborarea politicilor și a bugetelor naționale.
Instituțiile Uniunii Europene și organismele subordonate lor implicate în procesul de ocupare a forței de muncă, prin implementarea de programe sunt:
Comisia Europeană
Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și incluziune
Fondul social european
Parlamentul European
Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale
Consiliul Uniunii Europene
Ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și consumatori
Comitetul Economic și Social European
Secțiunea „Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și cetățenie”
Comitetul Regiunilor
Comisia pentru politica economică și socială (ECOS)
Banca Europeană de Investiții
Banca Europeană de Investiții
Fondul European de Investiții
Agențiile UE
Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă
Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă
Dacă Tratatul de la Amsterdam nu a modificat principiul de bază al statelor membre având competența unică pentru politica de ocupare a forței de muncă, acesta a acordat Consiliului și Comisiei Europene un rol mai important, sarcini noi și instrumente mai puternice. A integrat, de asemenea, mai bine Parlamentul European in procesul de luare a deciziilor. Responsabilitățile partenerilor sociali și posibilitățile lor de a contribui sunt, de asemenea, consolidate prin includerea Protocolului social in tratat.
Cooperarea instituțională a fost intensificată la nivelul UE intre diferitele formațiuni ale Consiliului [in special ECOFIN și ministerele ocupării forței de muncă/afacerilor sociale (EPSCO)] și comisiile respective, ca și între birourile Comisiei însărcinate cu elaborarea și monitorizarea diverselor procese politice legate de ocuparea forței de muncă (de exemplu, in domeniile educației/pregătirii, politicii economice, fiscale și antreprenoriale). Cooperarea dintre Comisie și Consiliu, în special prin Comitetul pentru ocuparea forței de muncă, a fost consolidată ca urmare a acestui fapt. Parlamentul European a fost implicat indeaproape in procesul de evaluare anuală și, in acest fel, a contribuit la elaborarea strategiei, alte instituții aducand și ele contribuții de valoare. Serviciile publice de ocupare a forței de muncă, reprezentate printr-o rețea activă la nivelul UE, au fost puternic mobilizate in jurul priorităților UE.
Așa cum aminteam mai sus, principalele instituții implicate în procesul de ocupare al forței de muncă sunt Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comitetul Economic și Social sprijiniți în activitatea lor de alte organisme și agenții europene.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării
politicilor sociale, prin Direcția Generală pe Probleme Sociale și Ocupare a Forței de
Muncă. Rolul său este de a iniția si definitiva noi acte legislative în domeniu și de a se asigura
că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre. În activitatea sa, Direcția Generală colaborează cu Direcția Generală de Mediu și Direcția Generală Dezvoltare Regională.
Parlamentul European este implicat în procesul decizional prin Comitetul pentru Ocupare și probleme sociale, ale cărui responsabilități au în vedere diverse aspecte ce țin de politica de
ocupare a forței de muncă și de politica socială.
Consiliul UE este echivalentul unui consiliu de miniștri la nivel european și se reunește de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor sociale ale Statelor Membre.
Comitetul Economic și Social are rol consultativ în procesul de decizie și emite opinii, la solicitarea Comisiei Europene, care au însă numai caracter informativ. Comitetul constituie puntea de legătură cu societatea civilă, în cadrul său fiind reprezentate diverse organizații economice și sociale de pe teritoriul Statelor Membre.
Un instrument relativ nou de coordonare a politicilor sociale la nivelul Uniunii Europene îl reprezintă ''Metoda deschisă de coordonare.'' În cadrul Summit-ului de la Lisabona din 2000 s-a propus ca Uniunea Europeană să-și modernizeze și întărească eforturile legate de realizarea modelului social european. Statele membre și Comisia Europeană au decis să ia măsuri care să conducă la eradicarea sărăciei în UE, până în 2010. Consiliul European de la Lisabona a convenit asupra stabilirii metodei deschise de coordonare (MDC), utilizată cu succes în domeniul politicilor privind angajarea, ca mecanism de coordonare pentru țările membre în domeniul politicilor de combatere a excluderii sociale.
Metoda deschisă de coordonare este un proces prin care statele membre ale Uniunii Europene sunt de acord să-și coordoneze politicile publice pe baza unui proces de învățare mutuală și schimb structurat de informații. Metoda este aplicată în ariile sectoriale de politică publică în care Uniunea are competențe limitate, conform prevederilor tratatelor în vigoare, dar în care statele membre consideră că pot aduce valoare adăugată prin cooperare și coordonare la nivel european. Metoda deschisă de coordonare este un instrument care ajută statele membre în eforturile de reformă, fiindu-le respectate competențele legale. În cadrul Metodei comunitare, Comisia Europeană are un rol semnificativ în realizarea de propuneri legislative și de politică publică, care apoi sunt discutate și adoptate de către Consiliul de Miniștri și Parlamentul European. Atribuțiile legate de implementarea deciziilor adoptate revine Comisiei Europene. Execuția politicilor este de competența Comisiei și a guvernelor naționale, iar de respectarea legislației se ocupă Curtea Europeană de Justiție.
În 2006, statele membre, pe baza experienței avute anterior în domeniul incluziunii sociale și a pensiilor, au decis să extindă utilizarea Metodei de Coordonare și la alte politici sociale. Consolidarea Metodei în domeniul protecției sociale și incluziunii sociale '' își propunea să crească eficacitatea acțiunilor statelor membre spre realizarea obiectivelor comune în domeniu, să sprijine crearea și diversificarea locurilor de muncă, să promoveze o mai mare coeziune socială și egalitate de șanse pentru toți cetățenii UE, să îmbunătățească dimensiunea participativă a politicilor publice, prin implicarea mai bună a actorilor societății civile în procesul de decizie.''
Uniunea Europeană, prin toate Directivele pe care le-a adoptat Instituțiile sale și prin Conferințele și Summit-urile care au fost organizate a vizat adaptarea legislației cu privire la politicile din domeniul forței de muncă, a tuturor țărilor membre, la standardele europene; în acest fel a vizat reducerea șomajului și crearea de programe care să îmbunătățească participarea pe piața muncii.
Tot în acest scop, obiectivele prevăzute de tratatele europene '' vizează ocuparea deplină a forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de muncă și viața, coeziunea socială și economică și participarea actorilor la deciziile economice și sociale.'' În acest sens, cel mai important organism implicat în procesul de ocupare a forței de muncă este Comitetul permanent asupra ocupării forței de muncă, care a fost înființat în 1970 la decizia Consiliulu,'' pentru a asigura dialogul, acțiunea comună și consultările dintre Consiliu, Comisie și cele două părți ale industriei, patronat și salariați și a coordona politicile de ocupare a forței de muncă între statele membre, în acord cu obiectivele comunității.''
Scopul tuturor instituțiilor Uniunii este cooperarea în domeniul ocupării forței de muncă.
2.3 Programe europene pentru susținerea pieței muncii
Cele mai de succes programe europene par a fi cele care se adresează oamenilor ca cetățeni și ca susținătoare a drepturilor și a responsabilităților lor sociale, aceste programe se găsesc în majoritatea țărilor asociate modelului democratic social.
Comisia Europeană susține piața muncii prin deblocarea fondurilor cu finanțare europeană. Planul de relansare prezentat de către Comisia Europeana în 2008, prevede deblocarea fondurilor disponibile ale Uniunii Europene pentru ca europenii afectați de criză să nu își piardă locurile de munca sau să se reorienteze profesional. Oficialii de la Bruxelles vor să simplifice criteriile de acordare a banilor din două programe de fonduri europene, astfel încât populația afectată să fie prima care beneficiază de această regulă.
Cu ocazia reuniunii informale a Consiliului European din 30 ianuarie 2012, organizată în cadrul inițiativei sale „Oportunități pentru tineret”, Comisia a solicitat statelor membre să dezvolte și să pună în aplicare diverse programe în vederea încadrării în muncă a tinerilor, a promovării educației și a dezvoltării competențelor acestora, precum și să elaboreze planuri privind locurile de muncă pentru tineri în cadrul planurilor lor naționale de reformă. De asemenea, Comisia a propus o acțiune-pilot menită să ajute statele membre cu cele mai ridicate niveluri ale șomajului în rândul tinerilor să realoce o parte din fondurile structurale acordate de Uniunea Europeană în vederea combaterii șomajului în rândul tinerilor. Scopul acestei acțiuni a fost acela de a mobiliza fondurile Uniunii Europene care sunt încă disponibile în perioada 2007-2013 în vederea sprijinirii oportunităților de angajare pentru tineri și a facilitării accesului IMM-urilor la finanțare, dat fiind că IMM-urile reprezintă o sursă importantă în crearea de noi locuri de muncă în cadrul Uniunii Europene.
Acțiunea-pilot s-a concentrat asupra celor opt state membre ale căror niveluri ale șomajului în rândul tinerilor au atins sau au depășit 30 % la sfârșitul anului 2011: Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Portugalia, Slovacia și Spania. Au fost instituite echipe de acțiune alcătuite din funcționari naționali și funcționari ai Comisiei, care și-au desfășurat activitatea în perioada februarie-mai 2012 pentru a direcționa finanțarea disponibilă. Astfel cum se rezumă în tabelul de mai jos, acțiunea-pilot a contribuit deja la o mobilizare semnificativă a fondurilor UE, inclusiv prin intermediul unei (re)programări ulterioare. Până în prezent, prin intermediul acestei inițiative au fost direcționate fonduri ale UE în valoare de aproximativ 7,3 miliarde EUR în vederea unei acordări accelerate sau a unei realocări, de pe urma cărora ar putea beneficia cel puțin 460 000 de tineri și 56 000 de IMM-uri.
Amploarea programelor și volumul finanțării disponibile din partea UE variază mult de la un stat membru la altul. La sfârșitul anului 2011, s-a estimat că circa 82 de miliarde EUR urmau să fie alocate pentru perioada bugetară 2007-2013 în cadrul UE.
Acțiuni concrete care au fost intreprinse la inițiativa Comisiei Europene în statele cu cea mai mare rată a șomajului:
În Grecia, cu ajutorul grupului operativ specializat pentru Grecia din cadrul Comisiei și al celorlalte servicii ale Comisiei, se pune în aplicare un plan de acțiune, care cuprinde 180 de proiecte prioritare și dispune de un buget de circa 11 miliarde EUR, estimându-se că acesta va crea aproximativ 100 000 de locuri de muncă, în special în sectorul construcțiilor. Ca urmare a activității prestate de echipa de acțiune pentru tineret în primăvara anului 2012, au fost inițiate noi acțiuni specifice destinate tineretului și IMM-urilor, inclusiv un nou instrument de lichidități care dispune de un buget de 500 de milioane EUR (pentru garantarea împrumuturilor acordate IMM-urilor în Grecia de către BEI) și care a fost aprobat la data de 23 martie 2012.
În Spania, 135 de milioane EUR au fost redirecționate spre serviciul public de ocupare a forței de muncă pentru a ajuta tinerii să își găsească un loc de muncă, fiind luată în considerare posibilitatea de a redirecționa o sumă suplimentară de până la 1 miliard EUR. Peste 80 de milioane EUR vor fi realocate acțiunilor pentru tineri. De asemenea, 157 de milioane EUR au fost realocate în vederea creării unui fond temporar de capital circulant pentru ca finanțarea acordată IMM-urilor să fie direcționată în primul rând către întreprinderile inovatoare.
În Portugalia, în așteptarea adoptării mai multor decizii, guvernul ia în considerare realocarea a 140 de milioane EUR în vederea sprijinirii a 35 500 de tineri în cadrul schemei naționale „Pașaportul pentru ocuparea unui loc de muncă” („Employment Passport”) care vizează, în special, organizarea de stagii în sectoare economice importante, precum și consolidarea măsurilor de sprijinire a IMM-urilor cu un buget
de 1,13 miliarde EUR (inclusiv finanțarea din partea BEI și a băncilor private).
În Italia, a fost lansat anul trecut un exercițiu major privind stabilirea priorităților în ceea ce privește cheltuielile, ceea ce a dus la alocarea a jumătate din fondurile disponibile, în special în regiunile din sud (3,6 miliarde EUR dintr-un total de 8 miliarde EUR). Acesta cuprinde finanțarea unui plan privind capacitatea de angajare a forței de muncă în Sicilia, de care ar trebui să beneficieze aproximativ 50 000 de tineri, precum și noi activități educaționale pentru 65 300 de studenți din sudul țării. În plus, ar putea fi oferite 13 000 de noi oportunități de mobilitate (în cadrul programelor Erasmus și Leonardo). Mai mult, în regiunile de convergență a fost lansată o inițiativă importantă menită să combată fenomenul părăsirii timpurii a școlii (cu un buget de 311 milioane EUR), în timp ce o finanțare suplimentară în valoare de 100 de milioane EUR este direcționată în vederea sprijinirii antreprenoriatului în rândul tinerilor.
În Lituania, numărul de șomeri tineri care beneficiază de sprijin direct din partea UE va crește de la 12 000 la 21 000 pe parcursul următorilor doi ani. În ceea ce privește IMM-urile, printre alte acțiuni întreprinse în favoarea investițiilor pentru o producție cu valoare adăugată ridicată și pentru dezvoltarea serviciilor oferite întreprinderilor, s-au realocat 12,45 milioane EUR.
În Slovacia, în temeiul deciziei guvernului adoptată la jumătatea lunii mai a anului 2012, se vor acorda 70 de milioane EUR (provenind din bugetul UE și din bugetul de stat) în favoarea unor proiecte naționale pentru tinerii din regiunile cu nivelurile cele mai ridicate ale șomajului. Se vor acorda 220 de milioane EUR (provenind din bugetul UE și din bugetul de stat) pentru a sprijini IMM-urile, punându-se îndeosebi accentul pe crearea de noi locuri de muncă. Împreună, aceste măsuri ar trebui să creeze 15 000 de locuri de muncă pentru tineri sau să sprijine crearea acestora.
În Irlanda, 25 de milioane EUR au fost redirecționate spre programul integrat Youthreach care oferă educație, formare și experiență profesională tinerilor care au părăsit școala timpuriu fără a avea vreo calificare sau formare profesională. Acest lucru va garanta că, până la sfârșitul anului 2013, sunt menținute 3 700 de posibilități de formare pentru tinerii care au abandonat școala timpuriu.
În Letonia, au fost alocate 44 de milioane EUR pentru modernizarea echipamentelor și a instalațiilor din cadrul școlilor destinate educației profesionale.
Potrivit rezultatelor acestor 8 „acțiuni-pilot”, acolo unde există voință politică și sprijin administrativ la nivel național, există și posibilitatea de a canaliza finanțarea UE în vederea sprijinirii încadrării în muncă a tinerilor, inclusiv prin acordarea de sprijin IMM-urilor.
Pentru a monitoriza această inițiativă, Comisia intenționează:
să continue să lucreze cu cele 8 state membre-pilot pentru a finaliza reprogramarea și să faciliteze punerea în aplicare rapidă pe teren;
să continue să colaboreze, în cadrul inițiativei sale privind „Încadrarea în muncă a tinerilor”, cu toate statele membre ale căror niveluri de șomaj în rândul tinerilor se situează deasupra nivelului mediu al UE. Au avut loc reuniuni bilaterale cu 15 state membre, iar acest aspect va fi abordat și în recomandările Comisiei adresate fiecărei țări, care se preconizează că vor fi adoptate la sfârșitul lunii mai a anului 2012;
să fie pregătită să sprijine alte state membre atunci când vor (re)programa fondurile UE disponibile în vederea sprijinirii încadrării în muncă a tinerilor.
Primul vizat este Fondul Social European, creat pentru programe menite să susțină piața muncii. Fondul Social European a fost înființat prin Tratatul de la Roma și reprezintă principalul instrument financiar al politicii sociale europene. În particular, Fondul constituie instrumentul de implementare a Strategiei europene de ocupare și finanțează trei tipuri de acțiuni: formarea profesională, reconversia profesională și măsuri ce duc la crearea de locuri de muncă. În urma procesului de reformă prin care au trecut fondurile structurale în 1999, prioritățile de acțiune s-au schimbat, iar pentru perioada 2000-2006, Fondul Social European va sprijini măsurile de combatere a șomajului, de dezvoltare a resurselor umane și integrare pe piața muncii cuprinse în Strategia de ocupare.
Astfel, prioritățile tematice pentru perioada 2000-2006 sunt grupate în două categorii:
(a) adaptarea la noua economie manifestă în cadrul dialogului social și
(b) promovarea strategiilor locale de ocupare (a forței de muncă) și inovare.
Pentru prima categorie, au fost stabile 5 astfel de teme:
• anticiparea schimbării economice și sociale;
• utilizarea instrumentelor informatice în cadrul dialogului social;
• noi abordări în direcția dezvoltării responsabilității sociale corporative;
• modernizarea organizării muncii;
• promovarea învățării continue
Pentru promovarea strategiilor locale (categoria b), prioritățile tematice sunt date de:
• analizarea situațiilor existente la nivel local privind ocuparea forței de muncă;
• dezvoltarea de parteneriate locale, cu actori relevanți din diferite sectoare;
• studii și cercetări relevante pentru pregătirea strategiilor locale de ocupare;
• dezvoltarea și implementare de strategii locale;
• monitorizare și evaluare;
• schimbul și diseminarea de informații, dezvoltarea de rețele.
După cum se poate observa, aceste priorități reiau prioritățile Agendei Politicii Sociale și ale
Strategiei de ocupare și le transpune la nivel practic.
Finanțarea prin Fondul Social European este susținută și de programul comunitar EQUAL, care susține acțiuni ce promovează egalitatea de șanse și lupta împotriva discriminării, alături de un set de Acțiuni inovatoare ce promovează noi abordări cu privire la formarea profesională și adaptarea industrială.
Comisia Europeană a anunțat și o extindere a regulilor de acordare a banilor din "Fondul de ajustare la globalizare", pentru a se interveni mai rapid în sectoare-cheie, cum este cel auto. Fondul European de Ajustare la Globalizare îi ajută pe lucrătorii disponibilizați ca urmare a schimbărilor survenite în structura comerțului mondial să-și găsească cât mai repede un loc de muncă. Persoanele fizice sau juridice afectate de astfel de modificări și care doresc să beneficieze de sprijinul Fondului trebuie să se adreseze autorităților naționale competente.
Programul Progress sprijină elaborarea politicilor în domenii, precum ocuparea forței de muncă, egalitatea de gen, condițiile de lucru, incluziunea socială și protecția socială, lupta împotriva discriminării și diversitatea.
Instrumentul de Asistență pentru preaderare, oferă țărilor candidate și potențial candidate la statutul de membre ale Uniunii Europene sprijin financiar pentru ca acestea să introducă reformele politice și instituționale necesare îndeplinirii cerințelor de aderare la UE. Ca și Fondul Social European, Instrumentul de Asistență pentru Preaderare ajută la ameliorarea competențelor, creează locuri de muncă mai multe și mai bune și contribuie la succesul proiectelor de incluziune socială și la respectarea principiului egalității.
Pentru a face față concurenței reprezentate de noile schimbări globale, Europa trebuie să creeze locurile de muncă de care are nevoie o societate dinamică, bazată pe cunoaștere. Pentru aceasta este necesară crearea unor fonduri de investiții în politicile privind ocuparea forței de muncă, astfel încât UE se țină pasul cu schimbările și să depășească perioada de criză economică.
Uniunea Europeană, prin măsuri de coordonare, promovare și prin finațarea eforturilor pe care le depun statele membre pentru a combate excluziunea socială și sărăcia și pentru a-și reforma sistemele de protecție socială, militează pentru protecția și incluziunea socială. Un exemplu în acest sens îl constituie inițiativa 2012 – Anul european al îmbătrânirii active și al solidarității între generații, care își propune să le ofere persoanelor în vârstă mai multe oportunități, pentru a le ajuta să rămână în câmpul muncii, să își mențină sănătatea și să contribuie activ la dezvoltarea societății.
Răspunderea în domeniul politicii sociale și al ocupării forței de muncă le revine statelor membre. Finanțarea europeană își propune să sprijine eforturile naționale și să vină în completarea acestora.
Sistemul de învățământ și piața muncii în UE
Educația și pregătirea sunt factori esențiali pentru dezvoltarea potențialului pe termen lung al Uniunii Eropene, pentru competitivitate și pentru coeziune socială. Europa trebuie să-și valorifice eforturile de îmbunătățire, atât în ceea ce privește eficiența, cât și echitatea sistemelor de educație și pregătire. Politicile privind educația și pregătirea trebuie să-și mărească eficiența prin creșterea nivelului mediu al populației calificate, pentru a asigura o adecvare mai bună între calificare și nevoile pieței muncii și pentru a crește astfel nivelul de ocupare a forței de muncă și al productivității. Ar trebui, de asemenea, să se reducă inegalitatea prin îmbunătățirea perspectivelor de ocupare a forței de muncă in rândul celor cu nevoile cele mai mari, incluzand persoanele dezavantajate și imigranții. Aceasta ar permite sistemelor de educație și pregătire să contribuie la măsurile de activare și coeziune, pentru a asigura faptul că toți cetățenii iși pot juca pe deplin rolul in societate și in economie de-a lungul intregului lor ciclu de viață, de exemplu prin politicile de invățare continuă. Acestea nu sunt obiective care se exclud reciproc, deoarece realizarea înaltei calități și a excelenței nu inseamnă neapărat sacrificarea oportunităților, accesului, tratamentului și rezultatelor echitabile pentru europeni ca indivizi.
Curricula educațională trebuie să corespundă din ce în ce mai mult cerințelor de pe piața muncii pentru a fi, astfel, facilitată tranziția către ocuparea locurilor de muncă, acest scop este propus într-o comunicare recentă a ''Comisiei Europene (Comunicarea Comisiei Europene nr. 567 (2011) privind sprijinirea creșterii și a ocupării forței de muncă – un proiect pentru modernizarea sistemelor de învatamânt superior în Europa).''
Comunicarea menționată mai sus a fost anunțați înca din septembrie 2010 în inițiativa ''Tineret în mișcare'', document important al Strategiei Europa 2020 și se înscrie în obiectivele stabilite de strategie privind creșterea inteligentă, durabilă și incluzivă.
Dintre recomandările făcute în comunicarea menționată amintim, printre altele, creșterea procentului de elevi care urmeaza cursuri superioare, dar si îmbunătățirea calității și relevanței învățământului superior. Sunt vizate și persoanele care provin din medii defavorizate, cele care sunt integrate deja în piața muncii, dar doresc o recalificare, dar și studenții din alte țări.
Chiar dacă atribuțiile pentru realizarea reformelor în învățământul superior revin statelor membre și instituțiilor de învățământ nationale, provocarile în acest domeniu transced frontierele naționale, fiind necesare reforme la nivel european.
Pentru a maximiza contribuția instituțiilor de învățământ superior la o crestere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, indiferent de conjunctura economică, sunt necesare unele reforme:
*creșterea numărului de absolvenți de învățământ superior la toate nivelurile;
*sporirea calității și relevanței dezvoltării capitalului uman în învățământul superior;
*crearea mecanismelor eficace de guvernare și finanțare în sprijinul excelenței și consolidarea triunghiului cunoașterii între educație, cercetare și întreprinderi.
Prin prezenta comunicare, s-a vizat aprofundarea Strategiei Europa 2020 care prevede, printre obiectivele sale, și creșterea cu cel puțin 40% a ponderii persoanelor aflate în marja de vârsta de 30-34 de ani cu studii superioare sau calificări echivalente și reducerea abandonului școlar. Realizarea acestui obiectiv va aduce estimativ un plus de 2,6 milioane de absolvenți cu studii superioare.
Potrivit Centrului European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale, în anul 2020, aproximativ 35% din totalul locurilor de munca va presupune o calificare superioara. Comparativ cu acea perioadă, în prezent doar 26% din totalul forței de muncă are o astfel de calificare. Mai mult, Comisia pregătește și instituirea unui sistem pluridimensional de clasificare a universităților, instrument care îi va ajuta pe elevi să identifice universitățile care raspund cel mai bine cerințelor lor. Pregătirea profesională are o importanță cu atât mai mare, cu cât provocările pe termen lung legate de schimbările demografice, climatice, de securitatea energetică și de globalizare, necesită o creștere a competitivității Europei în cadrul unei economii ecologice.
Potrivit Consiliului Uniunii, pentru a fi pe deplin eficace, politicile în domeniul educației și formării profesionale trebuie să opteze pentru o abordare globală, ținând seama de politicile sociale și de ocupare a forței de muncă. Până în 2020, sistemele de educație și formare profesioanlă ar trebui să fie accesibile tuturor, asigurând un învățământ de calitate și pe deplin adaptat nevoilor de pe piața muncii. Acestea trebuie să fie suficient de flexibile pentru a permite trecerea cu ușurință la un alt sistem de învățământ (învățământ școlar, învățământ superior etc.). Posibilitățile de a efectua o parte din educația sau formarea profesională în străinătate trebuie sporite. În acest sens și diplomele obținute trebuiesc recunoscute internațional. În anul 1984, la inițiativa Comisiei Europene, a fost creată o rețea a Centrelor Naționale de Recunoaștere a Diplomelor în care se regăsesc toate Statele Membre ale Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European, precum și toate statele asociate din Europa Centrală și de Est. De asemenea, Europass reprezintă un ansamblu de documente care oferă persoanelor posibilitatea de a-și dovedi calificarea și abilitățile oriunde în Europa. Conține 5 documente (Europas – CV, europac – Mobilitate, Suplimentul de Diplomă, Suplimentul certificatului de calificare și Portofoliul lingvistic), aprobate la nivel European care îmbunătățesc transparența calificărilor cu scopul de a facilita mobilitatea pentru toate persoanele care doresc să muncească sau să se pregătească în Europa. Europass este unul dintre instrumentele europene de facilitare a mobilității. Documentele conținute dau posibilitatea persoanelor de a-și dovedi calificarea nu numai în Statele Membre ale UE, ci și în alte țări care nu fac parte din UE, precum, Croația, Turcia, Islanda, Norvegia, Liechtenstein și Elveția.
Educația reprezintă o preocupare permanentă a guvernelor din toate Statele Membre, însă structura sistemelor de educație diferă considerabil de la țară la țară. În acest context, Uniunea Europeană este un forum util schimbului de idei și de bune practici. Uniunea Europeană nu are o politică comună în domeniul formării profesionale, ci dimpotrivă, rolul ei este de a crea un sistem de cooperare reală între Statele Membre prin menținerea dreptului fiecărui Stat Membru de a decide asupra conținutului și organizării sistemelor de educație și formare.
În varianta consolidată a Tratatului Comunității Europene educația și formarea profesională face obiectul Capitolului 3 din Titlului XI “Politica Socială, Educația, Formarea Profesională și Tineretul”. De asemenea, Comunitatea Europeană și Statele Membre favorizează cooperarea cu țările terțe și cu organizațiile internaționale care au competențe în domeniul educației și, în special, cu Consiliul Europei. Ca și în cazul educației, Comunitatea Europeană pune în aplicare o politică de formare profesională care sprijină și completează acțiunile Statelor Membre, respectând pe deplin responsabilitatea acestora față de conținutul și organizarea formării profesionale.
Nivelul de finalizare a educației tinerilor a crescut in ultimii ani și s-a inregistrat o ușoară îmbunătățire în ceea ce privește reducerea părăsirii timpurii a școlii.
Aceasta reflectă concentrarea din ce in ce mai mare pe investițiile in capitalul uman și eforturile
consolidate pentru a construi un parcurs vizand ocuparea forței de muncă pentru tineri și pentru a promova strategii de invățare continuă eficiente. Totuși, șomajul in randul tinerilor rămane o preocupare esențială pentru Europa: în prezent acesta se situează la 17,4 %. In ultimii 25 de ani nu s-a realizat nicio schimbare reală în reducerea șomajului în rândul tinerilor. În ascensiunea economică actuală, cu un număr estimat de 7 milioane de persoane care au intrat in viața activă în perioada premergătoare Consiliului de la Lisabona 2005-2008, performanța pieței muncii
continuă să evolueze mai puțin favorabil pentru tineri. Ei au de două ori mai multe șanse să ajungă șomeri decat adulții. Participarea scăzută a tinerilor ridică, de asemenea, preocupări în ceea ce privește integrarea lor în societate în general. Folosirea intregului potențial al tineretului
este un element necesar pentru viitoarea creștere economică și coeziunea socială in UE. Ca urmare, este necesară o acțiune urgentă în acest domeniu al politicilor educaționale și privind
piața muncii, care să ducă la îmbunătățirea participării tinerilor în societate, în contextul îmbătranirii societăților, în care fiecare persoană trebuie să fi e considerată o resursă. În acest scop, 29 de miniștri responsabili pentru învățământul superior au semnat la data de 19 iunie 1999, Declarația de la Bologna, document care are la bază principiile generale enunțate prin Declarația de la Sorbona.
Declarația de la Bologna stabilește un set de obiective semnificative menite să conducă la realizarea unui spațiu european al învățământului superior și la promovarea sistemului european de învățământ superior la nivel mondial:
adoptarea unui sistem de diplome "ușor de citit și comparabil";
adoptarea unui sistem de învățământ cu două cicluri principale (studii universitare de licenta si post-licenta: master si/sau doctorat);
stabilirea unui sistem de credite (de exemplu, sistemul ECTS) ca mijloc potrivit pentru extinderea mobilității studenților;
promovarea mobilității studenților, profesorilor, cercetătorilor și personalului administrativ prin "depășirea obstacolelor" ce împiedică libera circulație;
promovarea cooperării europene în asigurarea calității;
promovarea dimensiunilor europene necesare pentru învățământul superior (dezvoltarea curriculara, cooperare inter-instituțională, programe de mobilități, programe integrate de studiu, pregătire și cercetare).
Declarația de la Bologna a pus bazele Procesului de la Bologna, care, în prezent reunește 47 de țări. Obiectivul principal al Procesului Bologna este de a îmbunătăți Spațiul European al Învățământului Superior, bazat pe cooperare internațională și schimb academic.
În 2007, Miniștrii responsabili pentru Învățământul academic s-au reunit la Londra pentru a discuta despre progresele făcute de la utima întâlnire din 2005, de la Bergen. Schimbările din ultimii doi ani au ajutat la realizarea Spațiului European al Învățământului Superior, care:
facilitează mobilitatea studenților, absolvenților și a personalului din învățământul superior,
pregătește studenții pentru carierele lor viitoare și pentru o viață ca cetățeni activi în societățile democratice și va sprijini dezvoltarea personală a acestora,
oferă acces larg la educației superioară de înaltă calitate, bazată pe principii democratice și pe libertatea academica.
Este recunoscută importanța instituțiilor de educație superioară în dezvoltarea societății, având la bază tradiția acestor instituții ca centre de educație și cerecetare, dar și rolul lor în transmiterea valorilor pe care societatea este construită.
După Summitul Miniștrilor de la Praga din 2001 au fost introduse alte obiective, menite să dezvolte sistemul european de învățământ: concentrarea pe învățarea continuă, incluziunea instituțiilor de învățământ superior și a studenților și promovarea atracțiilor din zona Sistemului de Învățământ European. Summitul de la Berlin din 2003 a aprofundat studiile doctorale și relațiile dintre centrele europene de cercetare și sistemele de învățământ superior.
Raportul Uniunii Europene privind tineretul, publicat la 10 septembrie 2012, solicită ca ocuparea tinerilor, incluziunea socială, sănătatea și bunăstarea tinerilor să fie fie domenii prioritate în ceea ce privește tinerii. Raportul, întocmit o dată la trei ani de către Comisia Europeană, subliniază faptul că Uniunea Europeană și Statele Membre trebuie să-și unească eforturile în sprijinirea tinerilor afectați de criza economică. Cu toate acestea, în urma Raportului s-a constatat că toate Statele Membre au pus în aplicare Strategia Uniunii Europene pentru tineret care prevede crearea de noi oportunități pentru tineri, promovarea cetățeniei active, a incluziunii sociale și a solidarității. S-a constatat o consolidare a inițiativelor destinate tinerilor, de la ultimul Raport al Comisiei din 2009, în domeniul educației, al ocupării forței de muncă și al spiritului antreprenorial.
Dintre programele europene de studii amintim:
''Erasmus pentru toți'' este un nou program pentru educație, formare profesională și tineret, propus pentru perioada 2014-2020. Este vizată creșterea semnificativă a finanțării, ceea ce ar permite creșterea numărului de persoane care pot beneficia de burse de studii, formare sau voluntariat în străinătate.
Programul ''Leonardo da Vinci'' finanțează proiecte practice în domeniul educației vocaționale și al formării. Inițiativele pot porni de la formare profesională individuală până la acțiuni de cooperare la scară largă. Programul permite organizațiilor din sectorul educației vocaționale să colaboreze cu parteneri din Europa, să facă schimburi de bune practice și să îmbunătățească expertiza personalului. Are rolul de a face educația vocațională mai atractivă pentru tineret. Datorită faptului că ajută la dobândirea de noi abilități și la dezvoltarea cunoașterii și a calificărilor, programul duce la creșterea generală a competitivității pe piața europeană a muncii. Proiectele cheie ale programului sunt cele centrate pe inovație. Acestea au ca scop îmbunătățirea calității sistemelor de formare prin dezvoltarea și transferul de politici, cursuri, metode de predare, material și proceduri inovatoare.
Programul ''Grundtvig'' este centrat pe nevoile de predare și învățare ale beneficiarilor procesului educațional implicați în educarea adulților și cursuri educaționale „alternative”, precum și pe organizarea și prestarea acestor servicii. Acesta ajută la dezvoltarea sectorului educației adulților și la facilitarea accesului persoanelor la experiențe de învățare, mai ales în alte state europene.
Sprijinul Uniunii Europene pentru mobilitatea în scop educațional prin programe și inițiative va fi revizuit, extins și cuplat cu resursele naționale și regionale. Dimensiunea internațională va fi consolidată. Programul „Tineretul în mișcare” va sprijini obiectivul ca până în 2020 toți tinerii din Europa să poată avea posibilitatea de a-și petrece în străinătate o parte din timpul alocat educației, inclusiv prin formare la locul de muncă. „Tineretul în mișcare” este o inițiativa emblematică a Uniunii Europene menită să abordeze provocările cu care se confruntă tinerii și să îi ajute să reușească într -o economie bazată pe cunoaștere.
Tinerii se confruntă cu un număr tot mai mare de oferte educaționale. Ei trebuie să poată lua decizii în cunoștință de cauză, să dispună de informații referitoare la parcursurile educaționale și de formare, inclusiv de o imagine clară a oportunităților de angajare, pentru a avea o bază de plecare pentru a și gestiona cariera. Trebuie dezvoltate servicii de orientare profesională și vocațională de calitate, cu participarea activă a agențiilor de ocupare a forței de muncă, sprijinite de acțiuni de îmbunătățire a imaginii sectoarelor și profesiilor cu potențial de angajare.
III. Problematica forței de muncă în România: evoluție și instituții. Mecanisme de coordonare în politicile privind forța de muncă
Caracteristici de bază ale populației, șomajului și a pieței muncii în România
În societatea actuală, societate bazată tot mai mult pe „informatizare”, „societate bazată pe cunoaștere” se produc transformări fundamentale, în toate domeniile, inclusiv în cel al profesiilor de un anumit tip.
Pe plan economic, tranziția constă în tendințele care se evidențiază treptat în toate țările lumii: serviciile înlocuiesc în tot mai mare măsură producția ca formă de acumulare de capital, astfel forța de muncă ocupată tinde să se deplaseze dinspre ramurile industriale clasice de producție spre domenii ale sectorului terțiar al economiei, precum băncile, firmele de software, restaurante, universități sau agenții de asistență socială; rolul informației și al inteligenței devine tot mai pronunțat, munca intelectuală manifestând tendința de a înlocui munca fizică.
Pe plan cultural, noua eră a informației tinde să afirme cu mai multă putere două valori pe care societățile democratice moderne le-au prețuit în mod deosebit:- libertatea și egalitatea.
Fukuyama avansează ipoteza unei legături indestructibile între schimbările petrecute în ansamblul societății, în domeniile economic, tehnologic și cultural. În acest fel, înlocuirea muncii fizice cu cea intelectuală, inovațiile din medicină, precum pilula contraceptivă sau longevitatea crescută, au atras după ele modificări fundamentale în structura, funcționalitatea și stilurile de viață ale familiei. Cultura individualismului tot mai pronunțat, afirmată în domeniul pieței economice a pătruns și pe tărâmul normelor sociale, subminând toate formele de autoritate, slăbind legăturile, coeziunea din familie, dar și din cartiere, națiuni etc. Schimbări importante s-au produs și în sistemul de stratificare al societăților, generând noi tipare de inegalitate. În primul rând, este de menționat că un model social adecvat se bazează pe o dezvoltare economică echilibrată, ceea ce presupune crearea de locuri de muncă suficiente, în scopul creșterii gradului de ocupare al populației.
Pentru România, țară care s-a confruntat cu presiunea schimbărilor necesare alinierii la standardele comunitare, se poate spune că politica socială reprezintă un exemplu de succes în istoria procesului de negociere înaintea aderării. Aceasta deoarece Capitolul 13 de negociere, corespunzător politicii sociale, a fost deschis în al doilea semestru al anului 2001 și închis provizoriu în primul semestru al anului 2002 – ceea ce înseamnă că au fost stabilite elementele principale ale tuturor domeniilor semnificative în acest sector, chiar dacă procesul de aliniere la standardele politice ale UE continuă încă.
Procesul de tranziție al economiei românești a început brusc și s-a bazat pe dezintegrarea fostului sistem politic și economic. În termeni de PIB pe cap de locuitor, România a fost una dintre cele mai sărace țări din Europa. De asemenea, economia României s-a bazat mai mult pe agricultură. Complet izolată din punct de vedere informațional și tehnologic, România a avut un sistem economic complet centralizat. Începutul tranziției a fost haotic, în special din cauza complexității de a integra fundamentele democrației și economiei de piață. Problemele interne, instabilitatea, corupția politică sau lipsa de reforme adecvate au condus la un proces de restructurare și privatizare dificil, care continua și în prezent.
Populația angajată, a scăzut pe fondul crizei economice, în perioada 1990-1999, de la 10840 mii persoane la 8420 mii persoane, ceea ce reprezintă 22,4%, în 2000 a înregistrat o ușoară creștere până la 8629, după care a scăzut, în perioada 2000-2004 (de la 8629 mii persoane la 8238 mii persoane), iar după anul 2004 a avut o tendință de creștere, ajungând la 8747 mii persoane, în anul 2008. În perioada 1990-2000, observăm o creștere a ponderii populației ocupate în agricultură, de la 29,1% la 42,8%, concomitent cu o scădere a populației ocupate în industrie, de la 43,5% în 1990, la 26,2% în 2000, aceasta modificare datorându-se în mare parte procesului de privatizare.
În ceea ce privește ponderea populației ocupate în servicii, în perioada analizată aceasta ia valori cuprinse între 27,4% (1990) și 39,8% (2008).
Un indicator de bază al nivelului de dezvoltare al unei țări, utilizat pe scară largă în comparațiile internaționale '' îl reprezintă structura populației ocupate pe activități și sectoare. Ponderile populației din agricultură, industrie sau servicii reflectă un anumit model al dezvoltării economice, mai ales în condițiile actuale, când pe plan mondial au loc mutații structurale importante.''
Piața forței de muncă din România a suferit schimbări dramatice în timpul tranziției economice. Una dintre principalele caracteristici a fost și este reducerea numărului populației angajate. Restructurarea întreprinderilor a dus la pierderea multor locuri de muncă care nu au fost compensate prin crearea altora noi. Procesul de îmbătrânire accentuată a populației este o altă cauză negativă a pieței muncii. România a înregistrat, de asemenea, și o emigrare masivă (inclusiv emigrație temporară), ceea ce a dus la un deficit de forță de muncă. Valul de emigrație ascunde în continuare două fenomene: plecarea muncitorilor destul de tineri și cu înaltă calificare, cum ar fi medicii sau informaticienii și în același timp, lucrătorii cu foarte puține calificări, dar care au dorit să câștige mai mult în străinătate.
Aderarea României la Uniunea Europeană în 2007 a avut un impact pozitiv asupra
atractivității și competitivității întreprinderilor locale. În 2007 și 2008, rata ocupării forței de muncă s-a îmbunătățit ușor, iar fenomenul de emigrare a scazut. Cu toate acestea, criza economică și politică care a lovit România în perioada 2008-2009 a stopat progresul pieței forței de muncă românești. În România, chiar dacă populația totală a scăzut în ultimii ani, aceasta nu a condus și la scaderea populației apte de muncă. În ultimii ani, populația aptă de muncă include femeile cu vârste cuprinse între 16-54 ani și barbații cu vârste cuprinse între 16 – 59 ani, precum și femeile în varsta de 55 – 56 ani, barbatii în vârsta de 60 – 61 ani din sectorul agricol.
Rata șomajului la sfârșitul lunii februarie 2013 a fost de 5,78 la sută, cu 0,04 puncte procentuale mai mică decât cea din ianuarie 2013 și cu 0,41 puncte procentuale mai mare față de cea din februarie 2012, a anunțat Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM). ANOFM a precizat că numărul total al șomerilor înregistrați la sfârșitul lui februarie a fost de 510.409, cu 2.940 mai puțini față de luna anterioară. Situația pe sexe indică faptul că, în februarie 2013, comparativ cu ianuarie 2013, rata șomajului masculin a rămas constantă, la 6,47 la sută, iar rata șomajului feminin a scăzut de la 5,09 la sută, în luna ianuarie, la 5,02 la sută.
Rata șomajului a scăzut în 26 județe, cele mai însemnate scăderi fiind înregistrate în Vâlcea (cu 0,29 pp), Ialomița (cu 0,26 pp), Covasna și Bihor (cu câte 0,26 pp), Sălaj, Dâmbovița, Călărași (cu câte 0,23 pp) și Harghita (cu 0,18 pp). La polul opus, cele mai mari rate ale șomajului au fost înregistrate în județele Vaslui (11,02 la sută), Mehedinți (10,60 la sută), Dolj (10,32 la sută), Teleorman (10,19 la sută), Alba (9,72 la sută), Galați (9,44 la sută) și Buzău (8,49 la sută).
Din totalul șomerilor înregistrați în februarie, 202.863 au fost indemnizați și 307.546 neindemnizați. Numărul șomerilor îndemnizați a scăzut cu 5.835, iar al celor neîndemnizați a crescut cu 2.895 față de luna precedentă. Șomerii sunt persoanele în vârstă de 15-74 ani care îndeplinesc simultan trei condiții – nu au un loc de muncî, sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele două săptămâni, respectiv au căutat activ un loc de muncă în decursul ultimelor patru săptămâni.
Este de menționat faptul că tranziția la economia de piață presupune diminuarea în cea mai mare masura a sectorului public și dezvoltarea sectorului privat. Scăderea populației apte de muncă în sectorul public se datorează, în cea mai mare parte procesului de privatizare, prin trecerea în proprietate privată a unor intreprinderi de stat. Pe lângă privatizarea intreprinderilor, o alta cauză este lichidarea unor intreprinderi nerentabile și restructurările de personal, făcute în majoritatea intreprinderilor de stat.
Populația angajată în sectorul privat a crescut de la an la an, datorită înființării unui număr mare de firme, de tipul Societăților cu Răspundere Limitată, a Societăților Noncomanditare, a Asociațiilor Familiale și a Societăților pe Acțiuni. Pe lângă acestea un alt factor îl reprezintă privatizarea unor intreprinderi de stat.
Rata șomajului nu se actualizează în raport cu schimbările economice și are o evoluție contra-ciclică. În condițiile unei recesiuni economice este nevoie de timp înainte ca rata șomajului să înregistreze o creștere. Odată ce economia este pe creștere, angajatorii manifestă o orecare prudență și poate dura mai multe luni înainte ca rata șomajului să înceapă să scadă din nou.
3.2 Rolul instituțiilor din România și strategia lor în domeniul ocupării forței de muncă
În România, politica socială este o politică coordonată de către Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și susținută de activitatea altor ministere, precum Ministerul Sănătății și Ministerul Educației și Cercetării. Ministerul Muncii are responsabilitatea generală de a elabora politicile de ocupare și de piața muncii, programe și planuri naționale. El are de asemenea responsabilitatea de a pregăti rapoartele bugetare la Bugetul asigurărilor pentru șomaj pe baza propunerilor făcute de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, de a controla executarea lor și implementarea politicilor de ocupare, a strategiilor, planurilor și programelor realizate de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și de Consiliul Național de Formare Profesională.
Principalele instituții ale domeniului forței de muncă sunt Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) și Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă. ANOFM a fost înființată în 1998 (Legea nr. 145/1998) cu modificări în anul 2000 (Ordonanța de urgență nr. 294/2000). ANOFM a fost înființată ca organism tripartit și are în subordine agenții constituite la nivel județean și la nivelul municipiului București, formând astfel o rețea națională în domeniul ocupării forței de muncă. Agenția are trei obiective principale, în vederea cărora își desfășoară activitatea:
1) instituționalizarea dialogului social în domeniul ocupării si formării profesionale;
2) aplicarea strategiilor naționale în domeniul ocuparii și formării profesionale;
3) aplicarea măsurilor de protecție socială a persoanelor neîncadrate în munca.
Principalele obiective ale Agenției sau serviciile oferite sunt: activități de informare și consiliere a carierei, consultanță în vedera începerii unei afaceri, servicii de preconcediere, completarea veniturilor șomerilor, subvenționarea locurilor de muncă, medierea muncii, acordarea de credite, organizarea de cursuri de formare profesională și stimularea mobilității forței de muncă.
Tot în domeniul mobilității forței de muncă, însă la nivel internațional, acționează și Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă. În atribuțiile sale intră activități de recrutare și plasare a forței de muncă, activități de informare și consiliere a lucrătorilor emigranți (și a celor interesați), eliberarea permiselor de muncă pentru cetățenii străini ce vor să lucreze în România, precum și atestarea și recunoașterea calificărilor profesionale ale acestora.
Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților organism autonom și tripartit (constituit in anul 1999 ), are un rol consultativ in promovarea de strategii și politici de pregătire profesională a adulților, și a devenit operațional din februarie 2000.
Consiliul Economic și Social, organism tripartit cu rol consultativ in stabilirea politicii economice și sociale, având ca obiective de referință realizarea dialogului social dintre Guvern, sindicate și patronat, precum și asigurarea climatului de pace socială, pentru a media stările conflictuale intervenite între partenerii sociali.
Comisia Națională pentru Promovarea Ocupării este un nou organism tripartit, consultativ constituit prin noua lege privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a cărui misiune este urmărirea aplicării și respectării principiului egalității intre cetățeni Hotărarea Guvernului nr. 1194/2001.
Departamentul pentru Relații Interetnice, a fost inființat prin Hotararea Guvernului nr. 17/1997 și reorganizat prin Hotararea Guvernului nr. 13/2001, avand ca responsabilitate dezvoltarea de proiecte de acte normative referitoare la protecția minorităților naționale.
Consiliul Național pentru Standarde Ocupaționale (COSA), organism administrat tripartit, are ca obiectiv de bază realizarea unui cadru organizatoric care să permită evaluarea și certificarea forței de muncă pregătite pe baza standardelor ocupaționale, inclusiv evaluarea competențelor dobandite pe cale nonformala și informală, altele decât cele echivalente cu calificări profesionale organizate prin sistemul educațional, care permit continuarea studiilor pentru obținerea unei diplome educaționale.
3.3 Fonduri europene pentru dezvoltarea programelor privind resursele umane
Cu ajutorul programelor de finanțare, România oferă cetățenilor săi locurile de muncă și competențele de care au nevoie pentru a beneficia de modernizarea economiei sale și de alinierea la standardele de viață din Uniunea Europeană. Proiectele derulate vizează o gamă largă de activități, de la educație și formare până la asistența oferită tinerilor, lucrătorilor vârstnici și femeilor pentru îmbunătățirea accesului pe piața muncii și la cariere. De asemenea, România construiește o societate mai echitabilă, depunând eforturi pentru a le oferi persoanelor sărace din zonele rurale și cetățenilor romi aceleași oportunități la educație și locuri de muncă de care se bucură toți ceilalți cetățeni. Investițiile în capitalul uman și locuri de muncă sunt esențiale pentru economia României.
Se preconizează că, odată cu ieșirea din criză, economia României va cunoaște o creștere accelerată, iar guvernul folosește această oportunitate pentru a ajunge la nivelul economiilor mai dezvoltate din Uniunea Europeană. Ocuparea forței de muncă și incluziunea socială joacă un rol important în cadrul acestui efort, deoarece, pentru a asigura o creștere durabilă, România trebuie să ofere cetățenilor săi acces la piața muncii și să le asigure competențele de care au nevoie pentru a se bucura de avantajele unei economii în creștere și modernizare. Mai mult, locurile de muncă și sistemul de educație se află în centrul eforturilor de construire a unei societăți mai incluzive. Până în 2020, România urmărește o reducere cu 580. 000 a numărului celor amenințați de riscul sărăciei și al excluderii sociale. În acest scop se creează oportunități pentru tineri, pentru femei și pentru persoanele mai în vârstă, precum și pentru grupurile defavorizate, în special pentru romi și populația rurală, care au nevoie de sprijin substanțial pentru a beneficia de avantajele oferite de creșterea și alinierea la standardele de viață ale Uniunii Europene.
Pentru perioada 2007-2013, România primește o finanțare de 3,68 miliarde de euro din Fondul Social European. Împreună cu suma aferentă cofinanțării naționale, se ajunge la un total de peste 4,3 miliarde de euro alocate din Fondul Social European pentru locuri de muncă și pentru incluziunea socială. Prioritățile de finanțare se axează pe o gamă largă de activități care vizează creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, accesul mai echitabil la locuri de muncă, la educație și la formare, incluziunea socială și calitatea serviciilor publice.
Programul Operațional Sectorial – Dezvoltarea Resurselor Umane, alocare financiară: 3.47 miliarde euro în perioada 2007-2013 este unul dintre cele mai importante proiecte de pe piața muncii. Obiectivul general al programului este dezvoltarea capitalului uman și creșterea competitivității, prin corelarea educației și învățării pe tot parcursul vieții cu piața muncii și asigurarea de oportunități sporite pentru participarea viitoare pe o piață a muncii modernă, flexibilă și inclusivă a 1.650.000 de persoane.
Obiective specifice:
-Promovarea calității sistemului de educație și formare profesională inițială și continuă, inclusiv a învățământului superior și a cercetării
-Promovarea culturii antreprenoriale și îmbunătățirea calității și productivității muncii
Facilitarea inserției tinerilor și a șomerilor de lungă durată pe piața muncii
– Dezvoltarea unei piețe a muncii moderne, flexibile și incluzive
– Promovarea (re)inserției pe piața muncii a persoanelor inactive, inclusiv în zonele rurale
– Îmbunătățirea serviciilor publice de ocupare
– Facilitarea accesului la educație și pe piața muncii a grupurilor vulnerabile
Axe prioritare tematice:
1 – Educația și formarea profesională în sprijinul creșterii economice și dezvoltării societății bazate pe cunoaștere
1.1 Acces la educație și formare profesională inițială de calitate
1.2 Învățământ superior de calitate
1.3 Dezvoltarea resurselor umane din educație și formare profesională
1.4 Calitate în formare profesională continuă
1.5 Programe doctorale și post-doctorale în sprijinul cercetării
2 – Corelarea învățării pe tot parcursul vieții cu piața muncii
2.1 Tranziția de la școală la o viață activă
2.2 Prevenirea și corectarea părăsirii timpurii a școlii
2.3 Acces și participare la FPC
3 – Cresterea adaptabilității lucrătorilor și a întreprinderilor
3.1 Promovarea culturii antreprenoriale
3.2 Formare și sprijin pentru întreprinderi și angajați pentru promovarea adaptabilității
3.3 Dezvoltarea parteneriatului și încurajarea inițiativelor pentru parteneri sociali și societatea civilă
4 – Modernizarea Serviciului Public de Ocupare
4.1 Întărirea capacității Serviciului Public de Ocupare pentru furnizarea serviciilor de ocupare
4.2 Formarea personalului Serviciului Public de Ocupare
5 – Promovarea măsurilor active de ocupare
5.1 Dezvoltarea și implementarea măsurilor active de ocupare
5.2 Promovarea sustenabilității pe termen lung a zonelor rurale în ceea ce privește dezvoltarea resurselor umane și ocuparea forței de muncă
6 – Promovarea incluziunii sociale
6.1 Dezvoltarea economiei sociale
6.2 Îmbunătățirea accesului și participării grupurilor vulnerabile pe piața muncii
6.3 Promovarea egalității de șanse pe piața muncii
6.4 Inițiativele transnaționale pentru o piața inclusivă a muncii
7 – Asistență tehnică
7.1 Sprijin pentru implementarea, managementul general și evaluarea POS DRU
7.2 Sprijin pentru promovarea POS DRU și comunicare
3.4 Spațiul Schengen și piața muncii din România
În 1985, cu patru ani înainte ca statele din Europa de Est să fie eliberate de povara comunismului, undeva lângă mica localitate de frontieră Schengen din Luxemburg, a fost semnat documentul prin care avea să ia naștere conceptul de liberă circulație. Printre semnatarii documentului se aflau la acea vreme reprezentanți din Germania, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg. Până acum câțiva ani, când s-a pus problema aderării României și Bulgariei, nicio țară inclusă în Schengen nu a fost supusă unor condiționări de altă natură, decât cele tehnice.
În prezent, spațiul Schenegen cuprinde 26 de state europene, din care 22 sunt membre ale Uniunii Europene. Printre țarile care fac parte din comunitatea europeană, dar nu sunt incluse sau nu au aderat la Schengen se numără România, Bulgaria, dar și Cipru, Irlanda și Marea Britanie.
Ceea ce propune comunitatea Schengen este o circulație liberă în cadrul acestui spațiu. Toate verificările vamale au fost eliminate la frontierele dintre statele membre. Astfel, un cetățean al comunității Schengen poate călători oriunde în interiorul granițelor acesteia ca și când ar calători în propria țară.
Cele mai mari importante avantaje sunt sesizabile la nivel economic, unde se va putea realiza o înlesnire a comerțului, iar transportatorii auto vor economisi mai mult timp, nemafiind nevoiți să aștepte pentru controale vamale. Totodată neadeararea la spațiul Schengen scade competivitatea economiei. Granița externă este singura care se menține clar delimitată și de care se leagă și condițiile tehnice de aderare. Din acest punct de vedere, și România a avut de rezolvat probleme care vizau contrabanda cu țigări și alte mărfuri care pot intra ilegal dinspre frontiera estică, una dintre condițiile aderării fiind chiar securizarea granițelor cu Ucraina și Republica Moldova.
O altă condiție care a privit România si care poate fi privită ca un avantaj pe care l-a adus această pregătire este modernizarea și dotarea cu aparatură specială a aeroporturilor internaționale. În legătură cu aceste condiții pe care Comisia Europeană a recunoscut că România le-a îndeplinit există o dezbatere destul de amplă, iar părerile sunt împărțite.
Un alt lucru pe care îl notăm în dreptul beneficiilor aderării la Schengen, în ceea ce privește piața muncii este libertatea și prioritatea de a obține un loc de muncă în raport cu statele terțe. Totuși, nu există o delimitare clară a acestor libertăți, întrucât statele membre pot menține sau nu restricțiile pe piața muncii, independent de aderarea la Schengen. Prin urmare, aspectele legate de permisul de muncă impus de anumite țări nu suferă modificări substanțiale. În schimb, orice cetățean român are dreptul să lucreze fără permis, ca lucrător independent sau angajat, în oricare dintre următoarele țări: Bulgaria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Norvegia, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Suedia și Ungaria. Dincolo de avantajele economice care s-ar desprinde liberalizarea pieței muncii, finalizarea acestui proces nu va însemna altceva decât câștigarea drepturilor pe care orice cetățean european le are. Un alt aspect al efectelor integrării în spațiul Schengen asupra pieței muncii este cel al liberei circulații a persoanelor, prin eliminarea controalelor vamale, orice cetățean membru al unui stat din Uniunea Europeană are dreptul de a trăi și munci în orice stat dorește, cu toate că noile state membre nu vor deveni membre cu drepturi depline în spațiul Schengen numai după îndeplinirea, într-o anumită măsură a standardelor impuse cu privire la siguranța frontierelor. Acquis-ul ce urmează a fi adoptat de fiecare stat candidat acoperă patru mari domenii de interes major: recunosșterea reciprocă a calificărilor profesionale, drepturile cetățenilor, libera circulație a lucrătorilor și coordonarea schemelor de protecție socială. În privința recunoașterii reciproce a calificărilor profesionale, Uniunea Europeană încearcă să elimine obstacolele privind refuzul exercitării unei profesii cunoscute, susținând principiul că o persoană calificată într-un anumit domeniu poate practica acea meserie, atât în țara de origine, cât și într-o altă țară a Uniunii Europene. Legislația Uniunii Europene privind forța de muncă conține multe restricții pentru români. Pe de altă parte, după aderearea României la Uniunea Europeană, multe țări au precizat că vor limita accesul cetățenilor noilor state membre pe piața internă a muncii. Libera circulație a forței de muncă între România și statele membre ale Uniunii Europene este restricționată prin diverse metode, cum ar fi, stabilirea de contingente pentru cetățenii noncomunitari care doresc să muncească în țări membre ale Uniunii Europene, proceduri dificile de obținere a unei vize speciale de muncă, de echivalări de studii, diplome sau calificări, etc…
Judecând după faptul că în 2014 expiră termenul prelungit al restricțiilor impuse membrilor noi ai comunității, este de presupus că Uniunea Europeană a dorit sa aștepte mai întâi parcurgerea acestei etape, urmărind efectele liberalizării pieței muncii și urmând ca abia ulterior acestui moment să deschidă granițele complet pentru a primi România în Schengen.
3.5 Sistemul de învățământ și piața muncii în România
În ceea ce privește rolul educației în ocuparea pozițiilor sociale importante ale indivizilor indiferent de opțiunile paradigmatice sau de tipul mecanismelor de identificare și a modului lor de acțiune, specialiștii din domeniul științelor sociale admit ideea că educația îndeplinește un rol esențial în determinarea pozițiilor sociale de destinație ale indivizilor. În acest sens, teoriile evidențiază faptul că pozițiile sociale prestigioase necesită aptitudini și o instrucție specială , ''persoanele mai puțin educate nu pot aspira decât la slujbe prost plătite și de prestigiu social scăzut, educația fiind considerată de părinți în tot mai mare măsură ca o investiție și nu ca un bun de consum (teoria capitalului uman, Becker, G.S., 1964), pozițiile sociale sunt transmise intergenerațional prin puterea conservatoare a școlii, ca urmare a autonomiei și a ideii de meritocrație cu care este investită''
Structura și calitatea sistemului de învățământ este reflectată și în nivelul de educație al forței de muncă. Analiza acestui indicator reflectă o distribuție diferită pe niveluri de instruire în România față de Uniunea Europeană. Chiar dacă populația ocupată cu studii superioare a crescut în ultimii ani, prin creșterea numărului universităților private, acest procent rămâne foarte scăzut comparativ cu cel înregistrat în Uniunea Europeană.
Alte poziții argumentează rolul școlii de filtrare a elevilor în funcție de capacitatea lor de a se conforma valorilor și modului de comportare, inclusiv a limbajului utilizat de grupul de status dominant, iar angajatorii utilizează diplomele în sensul confirmării și consolidării pozițiilor dominante. Brown introduce în dezbatere conceptul de „parentocrație”, justificând în acest fel politicile neoliberale ale perioadei post-statului-bunăstării din țările din Occident care au renunțat, aproape în totalitate, la politicile de egalizare și la regulamentele meritocratice ale guvernelor social-democrate de după război, legitimând practic accesul inegal la oportunitățile educaționale prin procesul de transmitere intergenerațională a avantajelor materiale și culturale. Parentocrația devine astfel doar ''o fațetă a injustiției sociale actuale''.
Educația continuă și formarea profesională sunt activități de maximă importanță pentru dezvoltarea economico-socială a României, oferind posibilitatea adaptării rapide a calificărilor la cerințele în permanentă schimbare ale pieței muncii. Noul Cod al Muncii, actualizat conține un articol care stipulează obligația angajatorilor de a asigura accesul regulat la instruirea profesională. Planurile de formare profesională trebuie puse de acord între angajatori și reprezentanți ai angajaților sau sindicate.
Cadrul legislativ în domeniul educației și pregătirii continue s-a completat și s-a modificat de la an la an. Legea Învățământului nr. 84/1995, republicată – care dedică un întreg capitol reglementării educației permanente – i s-a adăugat O.G. 102/1998 privind formarea profesională continuă prin sistemul educațional, aprobată prin Legea nr. 133/2000 cu titlul Ordonanță privind organizarea și funcționarea sistemului de educație permanentă prin instituțiile educaționale și O.G. 129/2000 privind formarea profesională a adulților, aprobată prin Legea 375/2002.
Pe de altă parte, în ceea ce privește practica, analiza ratei brute de cuprindere școlară, la toate nivelurile de învățământ, în perioada 2000-2009 evidențiază, conform datelor oficiale emise de Ministerul Educației din România, o tendință continuu ascendentă pe parcursul perioadei de referință a Raportului, diferența între primul și ultimul an al acesteia, fiind de 10 procente. În anul școlar 2007/2008 indicatorul atinge valoarea maximă, 76,6%. În anul 2009 se înregistrează o scădere nesemnificativă, de doar 0,1%, influențată în principal de învățământul superior și primar. Tendința ascendentă se manifestă, atât în cazul populației masculine cât și a celei feminine, cu un ascendent constant al populației feminine de 3, până la 4 puncte procentuale. În anul școlar 2008-2009, se înregistrează o scădere a populației școlare feminine cu 0,3%, în timp ce populația școlară masculină este în creștere cu 0,2%, comparativ cu anul școlar 2007-2008, contribuind la reducerea diferențelor dintre cele două nivele de analiză de la 5,1 procente la doar 4,6.
Deși tendința privind participarea la educație, mai ales cea superioară este ascendentă, tinerii din România au cele mai mici șanse de acces la toate ciclurile de educație din Europa. De altfel, doar tinerii care sunt absolvenți ai învățământului superior sunt cei care au acces la toate nivele de învățământ, restul abandonând cursurile școlare pe parcursul ciclului școlar, asta în cazul în care au fost înscriși într-o formă de învățământ.
Un caz special de excluziune socială prin educație, poate fi remarcat în SUA și este dezbătut în jurul conceptului de „subclasă”, segment din structura socială caracterizat prin izolare socială, absență îndelungată de pe piața muncii, fără posibilități materiale care să-i permită angajarea copiilor în cariere educaționale menite să le permită autodepășirea propriei condiții. Deși au fost introduse acum patru decenii, conceptele de „mobilitate sponsorizată” (vizează o selecție timpurie a rutelor școlare care influențează ireversibil orientarea spre destinații de elită sau către clasele sociale inferioare, din cadrul structurii sociale) și „mobilitate competitivă” (care presupune selecția pentru rute diferențiate cât mai târziu pentru a oferi copiilor posibilitatea de a-și valorifica aptitudinile, estopând astfel influența originii sociale) , devin operaționale și în cazul politicilor educaționale actuale.
În cazul numărului real al studenților înscriși, în anul universitar 2007/2008 , România având o rată de 54%, ocupa locul 21 între cele 27 țări europene, depășind țări precum: Slovacia (51), Germania (51), Austria (51), Bulgaria (50) Cipru (36) Luxemburg (10). În același timp însă, țările dezvoltate înregistrează rate mult mai ridicate, precum: Finlanda (94%), Grecia (91%), Slovenia (86) Danemarca (80%), Suedia (75). Chiar dacă în România nu ne putem ridica la standardele liceelor și universităților din Occident, atât în ceea ce privește locația și dotările
locațiilor de învățamânt, putem spune că programa școlară a fost continuu adaptată standardelor europene, de exemplu la universități a fost adoptat sistemul Bologna de trei ani și completare cu studii de masterat.
Participarea la educație a scăzut, la toate nivelele, după 1989, cu excepția învățământului superior, ca urmare a reducerii, în prima etapă a învățământului obligatoriu de la 12 la 8 clase, și prin desființarea practic a grădinițelor care funcționau pe lângă intreprinderi. Reducerea procentului de tineri educați afectează în mai mare măsură mediul rural în comparație cu cel urban. În anul 2006, de exemplu, 22%, aproape un sfert din elevii proveniți din mediul rural care au absolvit gimnaziul nu și-au continuat studiile
Rata abandonului școlar, în special din învățământul preuniversitar, reprezintă un alt indicator relevant pentru starea învățământului, implicit pentru calitatea forței de muncă.
Cele mai semnificative critici aduse programelor de formare profesionala romanești
sau a tendințelor aduse de Planul Național de Acțiune pentru Ocuparea Forței de Muncă sunt:
– nivelul educațional mediu al întregii populații a rămas scăzut în comparație cu standardele UE;
– participarea scăzută a șomerilor la cursurile de formare profesională;
– insuficiența fondurilor și a identificării măsurilor destimulare fi scală adresate, atât angajatorilor, cât și angajaților în domeniul formării profesionale;
– insuficiența monitorizare a impactului măsurilor active asupra diverselor grupuri cărora li se
adresează, necesară in vederea furnizării unei baze de date solide pentru planifi carea politicilor in domeniul ocupării;
– asigurarea cadrului legislativ in vederea stimulării atat a angajatorului cat și a angajatului in ceea ce privește perfecționarea profesională continuă;
– insuficiența formării profesionale in intreprinderi în Romania numai 11% din intreprinderi asigurau cursuri de formare continuă;
– slaba investiție in formarea continuă, intreprinderile din Romania investesc doar 0,5% din costurile cu forța de muncă pentru cursuri de formare continuă.
Pe lângă sistemul de învățământ, în domeniul formării profesionale continue se află în derulare o serie de programe și proiecte ce urmăresc consolidarea sistemului de formare continuă, printre care și “Piața Muncii și Politicile Sociale în România”, OECD, 2000; un alt proiect “Promovarea formării profesionale în România”, având ca parteneri Ministerul Muncii și Solidarității Sociale din România și Ministerul Cooperării și Dezvoltării Economice din R.F. Germania, a contribuit la consolidarea celor trei Fundații româno-germane de pregătire profesională și integrarea lor în rețeaua națională a furnizorilor de formare, precum și la
acordarea asistenței tehnice pentru consolidarea și dezvoltarea Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților; Programul Leonardo da Vinci (PLV II) vizează inovarea și creșterea calității și se implementează acțiuni de mobilitate pentru formarea profesională a unor grupuri de elevi, studenți, tineri sau muncitori aflați în formare sau a unor profesori sau formatori;
Programul “Youth for Europe”, derulat de Ministerul Tineretului și Sportului, care vizează acțiuni de formare profesională adresate tinerilor.
Legislația care a fost adoptată în domeniul formării profesionale continue a avut în vedere continuarea reformei sistemului de formare profesională prin implementarea principiilor europene referitoare la asigurarea calității, descentralizare, parteneriat social și transparență a sistemului, consolidarea instituțională a sistemului de formare profesională.
Începând cu anul 2000 în România, a scăzut considerabil numărul persoanelor care părăsesc sistemul educațional cu un nivel scăzut de educație. Valoarea acestui indicator pentru anul 2009 este apropiată mediei europene (EU 27 – 14,4%; RO – 16,6%). Reducerea ratei de părăsire timpurie a sistemului de educație și formare este formulată ca obiectiv și în Strategia Fiscal-Bugetară pe termen mediu a României. În concordanță cu valorile de referință asumate de România în cadrul Strategiei Europa 2020, obiectivul este de reducere de la 16,3% în 2010, la 14,8% în 2013. (vezi graficul)
Începând cu 2004, procentul de absolvenți de studii superioare a crescut constant în România. Aceeași tendință s-a înregistrat și la nivel european, țara noastră păstrând încă un decalaj considerabil față de media UE 27 (UE – 32,3%; RO – 16,8%). În ciuda trendului ascendent, este puțin probabil ca România să atingă în 2020 ținta de 40% de absolvenți studii superioare. Strategia Fiscal-Bugetară stabilește, în concordanță cu valorile asumate de România în cadrul Strategiei Europa 2020, creșterea procentului absolvenților de învățământ terțiar de la 17,61% în 2010 la 20,25% în 2013. (vezi graficul)
În România, „Planul Național de Dezvoltare 2007-2013” (PND) propus de Guvern stabilește problema integrării tinerilor pe piața muncii ca una dintre cele mai semnificative priorități, ca urmare a creșterii ratei șomajului în rândul acestora. Documentul guvernamental pune integrarea tinerilor pe piața muncii în strânsă corelație cu capacitatea sistemului de educație de a furniza competențe și calificări relevante și adaptate cerințelor de pe piața forței de muncă.
Pe de altă parte s-au luat măsuri care au vizat subvenționarea anganjatorilor pentru a angaja absolvenți ai instituțiilor de învățământ. Mai mult, guvernul și-a propus atingerea unor ținte până în anul 2015 pentru o serie de indicatori privind integrarea tinerilor pe piața muncii. Este important de menționat faptul că România își propune, prin Planul Național de Dezvoltare, o țintă (19,5%) care încearcă să recupereze diferența substanțială față de media Uniunii Europene (EU 27, 2004 – 18,6%; RO, 2004 – 21%). (vezi graficul)
Îndeplinirea obiectivelor cuprinse în PND referitoare la integrarea tinerilor pe piața muncii a fost și este întârziată de continua reformă a sistemului de învățământ românesc și mai grav, în ultimii ani, de criza economică. De exemplu, în 2009, asigurarea fondurilor necesare finanțării măsurii active ce prevede angajarea anumitor categorii (tineri absolvenți, șomeri >45 ani) a fost grav afectată de criza economică. Fondurile necesare nu au fost alocate de la bugetul național către agențiile de ocupare a forței de muncă sau, în cel mai bun caz, în unele județe au fost alocate pentru câteva luni.
În afara Planului Național de Dezvoltare, România nu are însă, un cadru legal stabil în ceea ce privește integrarea tinerilor pe piața muncii, neexistând o lege specifică în domeniu. Singurele reglementări sunt cele de la nivel județean sau local care încearcă să preîntâmpine problemele cu care tinerii se confruntă.
Uniunea Europeană ne recomandă să implementăm în sistemul educațional materii transdisciplinare, care să contribuie la dezvoltarea abilităților pe mai multe arii și care creează șanse mai mari de angajare la sfârșitul anilor de studii. De altfel, conform Legii Educației Naționale, aceste materii transdisciplinare urmau să fie introduse în curriculumul preuniversitar până în 2016, când ar fi ajuns și probă la Evaluarea Națională (Capacitate), însă lucrul acesta nu se va mai întâmpla după ce modificările aduse de Ministerul Educației unei ordonanțe urgență din decembrie 2012 vor trece de Parlament, în martie 2013.
Comisia Europeană recomandă României și celorlalte state membre să facă reforme în educație pentru a combate șomajul în rândul tinerilor și pentru a-i ajuta să-și dezvolte aptitudinile, astfel încât să se poată angaja mai ușor.
Recomandările Comisiei Europene pentru sistemul de învățământ românesc:
Promovarea excelenței în educația profesională și training (VET). Este vorba de specializare pe domenii specifice, în anumite meserii, vizând în mod special domeniile unde nu sunt destui profesioniști și este o cerere mare pe piață.
Creșterea performanțelor școlare ale grupurilor de copii care abandonează școala și nu au niciun fel de calificare care să-i recomande pe piața muncii în vreun domeniu anume. Comisia ne recomandă să punem accent în special pe alfabetizarea copiilor și identificarea de foarte devreme a celor care au probleme la scris, citit și învățarea noțiunilor matematice de bază și acordarea de susținere individuală, cât și implementarea de strategii bazate pe studii care să ajute la prevenirea abandonului școlar.
Promovarea acumulării de abilități transdisciplinare care cresc posibilitatea de angajare, cum ar fi inițiative antreprenoriale, abilități digitale și învățarea de limbi străine. Abilitățile transdisciplinare trebuie promovate din fazele incipiente ale educației școlare și până la sfârșitul facultății, recomandă Comisia Europeană. De asemenea, trebuie formulate și metode prin care se pot verifica abilitățile transdisciplinare. Un alt lucru important este ca tinerii să nu părăsească sistemul de învățământ fără să aibă măcar o experiență antreprenorială, adică să facă practică într-o firmă, lucru care se aplică în special elevilor de la școlile profesionale.
Reducerea numărului de adulți necalificați. UE recomandă strategii la nivel național pentru a-i ajuta pe cei care au părăsit deja sistemul educațional să se califice pe un domeniu. Este vorba tot de stagii de practică la companii și experiență acumulată în afara școlii. De asemenea, Comisia mai recomandă formularea unui ghid educațional care să ofere training specific pentru fiecare individ în funcție de domeniu.
Comisia ne recomandă modernizarea școlilor cu noile suporturi tehnologice (calculatoare, tablete) pentru a le facilita elevilor accesul mai rapid la informație și concretizarea bazelor informatice educaționale, un fel de biblioteci virtuale de unde elevii își pot procura materialele de curs și de lectură de pe calculator sau tabletă.
Educarea profesorilor urmărește pregătirea constantă și instruirea cadrelor didactice pentru a face față noutăților șischimbărilor.
Pe scurt, Comisia ne recomandă reforme care ne-ar aduce în pas cu lumea occidentală. Țări precum Germania sau Marea Britanie deja aplică metode educaționale inovatoare, în special cele de ordin tehnologic. Universitățile engleze dau deja studenților care învață la distanță tablete prin care să acceseze biblioteci virtuale unde se află tot suportul material de care au nevoie.
Comisia Europeană atrage atenția că niciuna din aceste reforme nu se poate implementa dacă nu crește bugetul educației, care, în România, nici în momentul de față nu a ajuns la 6 % prevăzut încă din 2008 în Pactul Național pentru Educație, semnat de toate partidele politice.
IV. Noi politici de îmbunătățire a procesului ocupării forței de muncă
Politicile de ocupare din domeniul ocupării forței de muncă reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni pe piața muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al asigurării unei fluidități și flexibilități eficiente pe piața muncii, diminuându-se dezechilibrele și disfuncționalitățile.
În etapa de transformări prin care a trecut România după anul 1989, dar și după criza economică care a afectat, atât România, cât și Uniunea Europeană un punct foarte important îl reprezintă pregătirea populației pentru a accepta noile procesele care au loc în economie, precum și formarea unui comportament adecvat al agenților economici cu privire la ocupare și utilizarea eficientă a forței de muncă. Se poate afirma că politicile de restructurare și privatizare prin care urma să se înfăptuiască reforma economiei românești au condus nu la evoluția pozitivă a acesteia, bazată pe modernizarea întregii economii ca urmare a continuării pe baze noi a industrializării, ci dimpotrivă, la dezindustrializarea țării.
În cursul înfăptuirii reformei economice, în România, datorită lipsei unei politici economice adecvate, a unei strategii de dezvoltare industrială coerentă, prin care să se asigure relansareași competitivitatea producției, au apărut o serie de dificultăți de natură obiectivă dar și
subiectivă ce au determinat o scădere a nivelului de ocupare, o sporire a șomajului și, implicit,
o reducere a nivelului de trai.
Ȋn ansamblul factorilor de producție, omul cu forța sa de muncă ocupă cel mai important loc. De aici necesitatea folosirii depline și eficiente a acestei resurse cât șinecesitatea studierii acestui fenomen controversat, șomajul. Omul ȋși găsește menirea și seintegrează din punct de vedere social numai dacă este ocupat, dacă își găsește un loc demuncă. Astfel se explică faptul că nefolosirea forței de muncă ȋnseamnă o risipă de energie deoarece individul continuă și va continua să aibă nevoie de un loc de muncă. Nivelul, structurile și eficiența ocupării la un moment dat, reflectă performanțele macroeconomice, capacitatea economiei de a valorifica resursele disponibile, inclusiv umane și forța sa concurențial competitivă.
Pentru a combate creșterea șomajului de lungă durată, Consiliul European a lansat Strategia europeană de ocupare a forței de muncă la Reuniunea la nivel inalt de la Luxemburg, în noiembrie 1997. Aceasta a deschis calea pentru statele membre și pentru Comisie ca, prin cooperare și împărtășirea experiențelor, să atingă ținte și obiective comune pentru locuri de muncă mai multe și mai bune în Europa.
La Consiliul European de la Lisabona din martie 2000, Uniunea Europeană a stabilit un nou obiectiv strategic pentru deceniul următor: să devină cea mai competitivă și mai dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume, capabilă de creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai numeroase și mai bune și o mai mare coeziune socială. Accentul Strategiei europene de ocupare a forței de muncă s-a pus pe recaștigarea condițiilor pentru ocuparea deplină a forței de muncă.
Incă de la lansarea sa în 1997, Strategia europeană privind ocuparea forței de muncă a jucat un rol central in coordonarea politicilor Uniunii Europene pentru a crea locuri de muncă mai bune pentru toți. Rolul său a fost subliniat de Consiliul European în numeroase ocazii și a devenit un instrument esențial pentru a răspunde la una dintre preocupările principale ale cetățenilor Uniunii Europene: locuri de muncă mai multe și mai bune.
Strategia este concepută pentru a da indicații și a asigura coordonarea priorităților privind politica de ocupare a forței de muncă pe care statele membre le aduc la nivelul Uniunii Europene. Șefii de state sau de guverne au convenit asupra unui cadru de acțiune in jurul obiectivelor comune și al priorităților politicii de ocupare a forței de muncă. Această coordonare a politicilor naționale de ocupare a forței de muncă la nivel Uninii Europene este construită în jurul unui proces anual stabilit în revizuirea Tratatului Uniunii Europene din 1998, care a fost integrată într-un ciclu reînnoibil o dată la trei ani, de la lansarea Strategiei de la Lisabona, în 2005.
La 26 Martie 2010, Consiliul European de la Bruxelles a discutat despre o nouă strategie pentru ocuparea forței de muncă și creștere economică a Uniunii Europene – „Europa 2020: o nouă strategie pentru ocuparea forței de muncă și creștere economică”.Ca obiectiv principal, a fost impus acela de a se ajunge la rata de ocupare a forței de muncă de 75% pentru femeile și bărbații cu vârste cuprinse între 20 și 64 ani, inclusiv a unei participări sporite a tinerilor, a lucrătorilor în vârstă și mai puțin calificați și unei mai bune integrări a migranților legali.
Politicile sociale ca tipuri de politici publice sunt constituite de modul în care statul, prin instituțiile sale, investite cu autoritate la nivel național și local, se implică în asigurarea unor bune condiții de viață ale cetățenilor săi. Politicile sociale sunt ''concretizate în prevederi legislative specifice, hotărâri și reglementări administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocații, indemnizații, burse etc. din cadrul sistemelor de asigurări și asistență socială), finanțarea, producerea și furnizarea de bunuri și servicii sociale pentru populație”.
Orice tip de sistem de politici sociale este alcătuit din diverse beneficii și servicii sociale. Acestea au rolul de a acoperi întreaga gamă de nevoi de bază și pentru toate segmentele sociale de vârstă sau ocupaționale. Totalitatea acestor beneficii sociale formează sistemul de protecție socială a cetățenilor, alcătuit din beneficii universaliste – acordate tuturor cetățenilor ca „bunuri de merit”, fără să se afle într-o situație de risc și sistemul de securitate socială – destinat să răspundă unor nevoi specifice ale unor cetățeni aflați în situații de risc, de vulnerabilitate.
Domeniile principale de activitate ale politicii sociale naționale sunt: piața forței de muncă (inclusiv șomajul) și politicile salariale, pensiile și alte drepturi de asigurări sociale, asistența socială și politicile familial, relațiile de muncă, securitate și sănătate în muncă.
Domeniul pieței forței de muncă (inclusiv șomajul) și politicile salariale cuprinde aspecte legate de ocuparea forței de muncă, reconversia profesională a șomerilor,egalitatea de șanse pe piața muncii etc. și răspunde problemelor lor specifice.
Sistemul de securitate socială are două componente:
sistemul asigurărilor sociale
sistemul asistenței sociale
Un grup aparte al populației active din Uniunea Europeană care necesită intervenția sistemului asistenței sociale este cel al șomerilor. În condițiile tranziției la economia de piață, cu profunde restructurări pe care le implică, șomajul reprezintă „un adevărat șoc psihologic și cultural pentru oamenii obișnuiți în trecut să aibă un loc de muncă găsit cu ușurință și menținut cu o și mai mare ușurință”.
Modelul social european, în accepțiunea sa de politică socială, s-a dezvoltat în contextul creșterii interesului statelor membre pentru cooperare economică în condițiile promovării liberei concurențe.
Ca abordare comună asupra societății, modelul social European îmbină măsurile care susțin creșterea economică durabilă cu cele orientate spre îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață. În acest perimetru sunt acoperite: ocuparea completă a forței de muncă, locuri de muncă calitative, oportunitățile egale, protecția socială pentru toți, incluziunea social și implicarea cetățenilor în deciziile care îi pot afecta. Modelul social European poate fi caracterizat ca “un set de bază de standard minime pentru locul de muncă și, mai mult decât atât, garantat prin lege (UE sau națională) pentru oamenii care trăiesc în Europa și un set de principii, instituții, îndrumări de politică și consecințele politice ale acestora, așa cum sunt consfințite la nivelul UE, pentru a ajuta statele membre să reformeze politicile de ocupare a forței de muncă, de pensie, de măsuri anti-sărăcie și cele care privesc sănătatea.
Două tipuri de politici sociale stau la baza abordărilor problematice a ocupării forței de muncă:
Politici pasive – care constă în asigurarea financiară a individului în situația în care rămâne fără loc de muncă; este o formă directă de protecție a celor excluși de pe piața muncii și se realizează prin acordarea indemnizației de șomaj. Măsurile de politică pasivă, de compensare efectivă prin plata indemnizației de șomaj pot fi completate de măsuri privind reducerea numărului populației active (pensionare anticipată și creșterea vârstei de angajare)
Politici active – se constituie în general, din inițiative și acțiuni individuale, de grup sau comunitare, sprijinite, de regulă de către autoritatea publică de la nivel local sau/și național, cu scopul declarat al creșterii ocupării la nivelul unei unități administrativ-teritoriale bine determinate (localitate, regiune sau nivel național) prin atragerea la realizarea acestora, în principal, a celor direct afectați (deci a șomerilor).
Politicile pasive implică, prin asigurarea îndemnizației de șomaj costuri enorme pentru stat. În acest scop, multe dintre țările afectate de șomaj, încearcă să reducă numărul celor care beneficiază de asemenea ajutoare prin crearea de programe de formare profesională sau cursuri de recalificare pentru a ajuta persoanele afectate de pierderea locului de muncă să se reintegreze în câmpul muncii.
Programele active în domeniul ocupării forței de muncă includ patru principii generale:
mobilizarea ofertei de muncă care cuprinde: programe care urmăresc îmbunătățirea șanselor de angajare a persoanelor care ridică probleme dificile de plasare și care, în absența unor asemenea măsuri ar rămâne probabil inactive, acordarea de subvenții pentru susținerea ocupării curente a forței de muncă în sectorul privat și pentru sprijinirea persoanelor care se lansează în afaceri pe cont propriu,
dezvoltarea aptitudinilor de muncă, care intră cu precădere în responsabilitatea patronilor și a sistemului național de educație și de pregătire a forței de muncă. Se concretizează în programe de pregătire profesională pentru adulți, indiferent de statutul lor ocupațional, perioade de ucenicie și alte forme înrudite de pregătire profesională generală pentru tineri,
promovarea spiritului de căutare activă – urmărește să sprijine procesele prin care cei aflați în căutarea unui loc de muncă sunt puși în legătură cu potențialii angajatori, crearea directă de locuri de muncă, implicând fie muncă cu caracter temporar sau, în unele cazuri, locuri de muncă cu caracter permanent în sectorul public sau în cadrul organizațiilor nelucrative.
Strategia și politicile de ocupare a forței de muncă ar trebui să pornească de la fixarea câtorva obiective fundamentale:
Înviorarea creșterii economice prin crearea de noi unități productive și, prin aceasta, de noi locuri de muncă, cu deosebire în sectoarele cheie ale economiei
Creșterea, într-un ritm mai mare, a locurilor de muncă din cercetare-inovare și învățământ, concomitent cu acordarea unei atenții mai mari personalului din aceste sectoare (salarii, bază materială, condiții de documentare, relații cu alte țări, etc.)
Stimularea progresului tehnologic al întreprinderilor prin aducerea lor la nivelul (apropiat) de competitivitate din alte țări
Operarea unor schimbări mai serioase în condițiile de muncă și sistemul muncii, astfel încât să genereze motivația durabilă a ofertanților de a ocupa locurile de muncă disponibile;
Formarea și sprijinirea unei clase noi manageriale abilitată pentru afacerile competitive în condițiile dure ale economiilor globalizate;
O sursă mare de creare a noilor locuri de muncă o reprezintă economia rurală, în care există numeroase cereri de servicii și disponibilități de forță de muncă neocupată.
Măsuri menite a crea și consolida o clasă de mijloc capabilă a concura cu marile întreprinderi – cu deosebire cele aflate în relații cu întreprinderile străine care acționează în România;
Dintre soluțiile adoptate de Suedia, țară care, așa cum am expus în capitolul al II-lea are o rată a șomajului mai scăzută și politici active la nivelul pieței muncii, amintim:
măsuri privind cererea de muncă:
– subvenționarea locurilor de muncă, prin creșterea subvențiilor pentru stimularea ocupării la nivelul administrațiilor locale;
– reduceri ale costurilor nonsalariale pentru angajatori, cum ar fi reducerea contribuțiilor la asigurările sociale ale angajatorului;
– amânarea de la plata asigurărilor sociale ale angajatorului cu două luni și de la plata taxelor cu până la 12 luni;
– măsuri de stimulare a cererii de muncă din sectorul construcțiilor prin realizarea unui credit fiscal pentru reparații și întreținere;
măsuri de sprijinire a șomerilor în căutarea unui loc de muncă:
– asistență în căutarea locurilor de muncă pentru șomeri, prin extinderea programelor de căutare a locurilor de muncă și a programelor de plasare în muncă;
– creșterea programelor de formare profesională;
– stimulente pentru exportatori și firmele mici;
– stimulente pentru realizarea de noi afaceri, cum ar fi reducerea contribuțiilor la asigurările sociale;
– ajutoare de venit pentru cei ce își pierd locurile de muncă și pentru cei cu venituri mici;
– măsuri fiscale care să crească venitul net al celor cu salarii mici;
măsuri pentru susținerea pregătirii profesionale:
– programe de formare profesională pentru lucrătorii angajați și creșterea accesului la educație, prin creșterea numărului locurilor subvenționate la colegii și universități, creșterea suportului financiar pentru studenți; programe de pregătire continuă;
alte măsuri:
– reducerea cotei de impozitare pentru majoritatea nivelurilor de venit;
– reducerea impozitului pe venitul în muncă.
Modelul suedez al ocupării forței de muncă face parte din modelul aplicat de țările nordice (Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia), fiecare țară având anumite specificități în domeniul ocupațional al forței de muncă.
Modelul țărilor nordice este un model de succes care sugerează că o piață a muncii flexibilă poate coexista cu un sistem social generos, în condițiile menținerii unui șomaj scăzut. Cu alte cuvinte, acest model presupune reducerea ratei șomajului și aplicarea unor standarde ridicate de securitate socială pentru șomeri. Studiile de specialitate demonstrează însă că succesul aplicării modelului nordic depinde și de nivelul șomajului inițial, dar și de situația economică a țării
CONCLUZII
Politica ocupării forței de muncă face parte din politica socială a unei țări, alături de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, asistența socială și politicile familiale, relațiile de muncă, securitatea și sănătatea în muncă, asigurările de sănătate, politicile din sfera locuinței și locuirii, politicile în sfera educației, politicile sociale din domeniul probațiunii / reinserției sociale a persoanelor delicvente și alte politici sociale.
Studierea și evaluarea proceselor pe piața muncii ca dimensiuni, structuri și tendințe stau la baza definirii politicilor active de ocupare și protecție socială, sub cele mai diferite laturi ale acestora.
Pe baza acestei lucrări se poate concluziona că țările care au o experiență pozitivă în domeniul ocupării forței de muncă, în special datorită aplicării politicilor active pe piața muncii, care au pus accent pe investiția în oameni, pe educație și inovare, au și un nivel al șomajului scăzut. Cu toate acestea, un tip de program, cum ar fi asistența în căutarea locurilor de muncă sau programe de pregătire și recalificare, poate avea rezultate diferite de la o țară la alta, atât în proiectarea, conținutul, cât și în aplicarea acestora. Cunoașterea modului de elaborare și aplicare a acestor programe în țările dezvoltate, care au obținut rezultate pozitive în timp, poate fi un punct de reper pentru elaborarea unor politici adecvate în țările cu experiențe mai puțin favorabile. Astfel, poate fi luat în considerare efectul benefic al aplicării politicilor active pe piața muncii, care creează rezultate pozitive pe termen lung, prin creșterea numărului locurilor de muncă și al eficienței muncii, precum și prin pregătirea forței de muncă în raport cu cerințele pieței muncii, aflate în permanentă schimbare. Pe de altă parte, succesul în dezvoltarea durabilă a unei economii depinde și de coordonarea politicilor macroeconomice: ocupaționale, educaționale, sociale, în domeniul sănătății și al protecției mediului.
Pentru România, recuperarea decalajelor față de țările dezvoltate poate fi realizată doar prin adoptarea unui mix de politici atât la nivel organizațional, cât și la nivel național, care să se axeze pe investiția în oameni și dezvoltarea capitalului uman prin educație, cercetare și inovare.
Contribuția fiecărui individ la dezvoltarea politicilor active, constă în investiția în educație, participarea la formarea profesională continuă, responsabilitate și etică în desfășurarea activităților. La nivel organizațional, fiecare țară care realizează investiții masive în cercetare și
inovare, se poate bucura de succes. De exemplu, din punct de vedere al cheltuielilor de cercetare dezvoltare în afaceri, Suedia depășește cu 100% media acelorași cheltuieli realizate la nivelul UE-27. România realizează doar 15% din aceste cheltuieli. De asemenea, în Suedia firmele investesc în oameni prin programe de training și dezvoltă domeniile de cunoaștere intensivă. La nivelul Guvernului susținerea politicilor active de ocupare vizează subvenționarea creării unor locuri de muncă, organizarea de cursuri de calificare și recalificare, acordarea de subvenții pentru angajarea tinerilor, suport pentru firmele mici și pentru depășirea crizei.
În concluzie, România și Uniunea Europeană trebuie să continue să aplice și să dezvolte continuu politicile de ocupare a forței de muncă pentru a ajunge la un nivel scăzut al șomajului, dar și pentru a atinge obiectivele tratatelor europene.
ANEXE
Sursa: Eurostat
Rată abandon școlar timpuriu
Sursa: Eurostat.
Notă: indicator calculat ca procent de persoane cu vârsta cuprinsă între 18 și 24 de ani, cu nivel de educație mai puțin decât liceu.
Rata absolvenți studii superioare
Sursa: Eurostat.
Notă: indicator calculat ca procent de persoane cu studii superioare din total populație cu vârste cuprinse între 30 și 34 ani.
Rata șomaj BIM în rândul tinerilor (15-24 ani)
Sursa: Eurostat.
BIBLIOGRAFIE
Beer, P. de Schils, T.,The Labour Market Triangle, Edward Elgar Publishing Limited, UK&USA, 2009
Ciucur,D. , Gavrilă, I., Popescu, C. Economie, manual universitar, București, Editura Economică, 1999
Chasard, Yves, Preda, Marian. Politici sociale în Europa, Institutul European din România, București, 2000
Cochinescu, C., Șomajul. Anxietatea și frustrația la persoanele șomere, Editura Lumen, Iași, 2005;
Collins, R., The Credential Society: An Historical Sociology of Education and Sratification, Academic Press, New York, 1979;
Dragomir, E., Nita, D., Libertatea de circulație, Ed. Nomina Lex, București, 2010
Dobrotă, N., Aceleanu, M.,I., Ocuparea resurselor de muncă în România, Editura Economică, 2007;
Dobrota, N. (coordonator), Economie politică, Ed. Economica, 1995
Didier, M. Economie. Regulile Jocului. Ed. Humanitas, 1999
Thomas Friedman, The Lexus and The Olive Tree. Understanding Globalization, Published by Farrar, Straus&Giroux, 1999
Fukuyama, Fr., Marea ruptură (Natura umană și refacerea ordinii sociale), Editura Humanitas, București, 2002;
Giarini, O., Liedtke, P., M., Dilema ocupării forței de muncă și viitorul muncii, Editura All Beck, București, 2001;
Giddens, A, Europa în epoca globală, Editura Ziua, București, 2007;
Goga, P.A., Mărginean,S., Restructurare, ocupare, șomaj.Teorii, idei și soluții pentru România, 2001
Hardwick, P., Langmead, J., Khan, B., Introducere în economia politică modernă, Editura Polirom, Iași, 2002;
Hatos, A., Săveanu, S.,(coord.), 2009, Educația și excluziunea socială a adolescenților din România, Editura Universității din Oradea;
Ionescu, V., Gavrila, E., Elemente de Macroeconomie, Bucuresti, Editura Economica, 1999
Keynes,J.M. ,Teoria generala a folosirii maini de lucru, a dobanzilor și a banilor, Editura stiintifica, Bucuresti 1970;
Marx, Karl, Capitalul, Opere, vol.23, Ed. Politica, 1966;
Mărginean, I., 2004, Politica socială, Editura Expert, București;
Miron , D. (coord.), “Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafarul, Bucuresti, 2002
Nica, E., Strategii și politici de ocupare a forței de muncă în România, Editura Economică, București, 2004
Oprescu, Gh., Piața muncii – teorii, politici, tranziția în România, Ed. Expert, București, 2001;
Pârâianu, M., Piața paralelă a muncii, Editura Expert; București, 2003;
Pop, L., M.(coord.), Dicționar de Politici Sociale, Editura Expert, București, 2002;
Poede, George, Politici sociale.Abordare politologică, Tipografia Moldova, Iași, 2002
Preda, D.,Ocuparea forței de muncă și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București, 2002;
Preda, M., Politica social românească între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, Iași, 2002;
Stiglitz, J.E, Globalization anf Development, Cambridge:Polity Press, 2003;
Suta, N. (coord.), “Integrarea economica europeana”, Editura Economica, Bucuresti, 1999;
Zamfir, C., Stoica, L., O nouă provocare: Dezvoltarea socială, Editura Polirom, Iași, 2006;
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., (coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993;
ARTICOLE SI RAPOARTE
Turner, R.H., „Sponsored and Contest Mobility and the School System”, American Sociological Review, vol. 25, nr.6, decembrie, pp.855-867, 1960;
Davis, K., Moore, W., Some Principles of Stratification, American Sociological Review, vol10(April), pp. 242-249, 1945;
Brown, P., „The Third Waye”: Education and the Ideology of Parentocracy, The British Journal of Sociology of Education, vol 11, pp. 65-85, 1990;
European employment and social policy: a policy for people’, collection: Europe on the move, Directorate-General for Education and Culture, Bruxelles, 2000
Centre for European Policy Studies, Is Social Europe Fit for Globalisation?, martie 2008
Comisia Europeană, Combaterea șomajului în rândul tinerilor: Utilizarea fondurilor structurale ale UE pentru a ajuta tinerii, 21 mai 2012
Modelul suedez în domeniul ocupării forței de muncă. Soluții postcriză, în Economie teoretică și aplicată, Volumul XIX (2012), No. 4(569), pp. 70-78
Comisia Europeană, Zece ani de Strategie Europeană privind ocuparea forței de muncă, Luxemburg,Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, 2007
Mihaela Lambaru, Metoda deschisa de coordonare în domeniul protecției și incluziunii sociale. Dimensiunea participativă a MDC, Calitatea Vieții, XXI, nr. 1-2, 2010
Sistem de învățământ compatibil cu piața muncii, Raporturi de muncă nr. 6/ 2012
Bologna Process, London Communique, Towards the European Higher Education Area: responding to challenges in a globalised world, 18 May 2007
Institutul Național de Statistică, Economia mondială în cifre, 2009
Anuarul Statistic al Suediei, 2011
Piața muncii din România – persoane vulnerabile și vulnerabilități, Revista Română de Statistică nr. 5/ 2011
Document de poziție al României, Capitolul 13- Politica socială și de ocupare a forței de muncă, 2001
Comisia Europeană, România și Fondul Social European, Uniunea Europeană, 2012
Ministerul Educației și Cercetării, Raport asupra sistemului național de învățământ, București, 2007
Uniunea Europeana:Politica privind piata muncii si ocuparea fortei de munca, Institutul European din Romania, 2005
Tinerii și incluziunea pe piața muncii, ANBCC, București, 2010
Rethinking Education: Investing in skills for better socio-economic outcomes, Comisia Europeană, noiembrie 2012
SITE-URI WEB
www.anofm.ro
www.mmuncii.ro
www.tribunaeconomica.ro
www.europa.eu
www.capital.ro
www.ier.ro
www.hotnews.ro
www.manager.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politicile din Domeniul Ocuparii Fortei de Munca (ID: 144669)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.