Politicile de Integrare Socio Profesionala a Tinerilor Dezinstitutionalizati

Cuprins:

Pag.

Introducere………………………………………………………………………………………………………….3

I. Definirea conceptelor………………………………………………………………………………………..5

I.1. Definirea instituționalizării……………………………………………………………………..5

I.2. Definirea integrării………………………………………………………………………………..6

II. Măsuri de protecție socială…………………………………………………………………………….10

II.1. Sistemul de protecție a copilului în România………………………………………….10

II.1.1. Reforma sistemului de protecție a copilului………………………………11

II.1. 2. Cadru juridic………………………………………………………………………..14

II.2. Instituționalizarea ca măsură de protecție………………………………………………14

II.2. 1. Nevoile de bază ale copilului…………………………………………………17

II.2. 2. Cauzele instituționalizării………………………………………………………20

II.2. 3. Efectele instituționalizării……………………………………………………..25

II.2. 4. Lipsa pregătirii copiilor pentru plecarea din instituție……………….29

III. Integrarea persoanelor dezinstituționalizate………………………………………………….31

III.1. Integrarea socială………………………………………………………………………………31

III.1. 1. Integrarea socială, vulnerabilitate și marginalizare socială……….31

III.1. 2. Carențe specifice tinerilor dezinstituționalizați……………………….39

III.2. Integrarea profesională……………………………………………………………………….41

III.2. 1. Piața muncii……………………………………………………………………….41

III.2. 2. Integrarea profesională. Delimitări conceptuale………………………45

III.2.3. Reglementări legislative pentru integrarea profesională…………….48

IV.Cadru metodologic………………………………………………………………………………………54

IV.1. Obiectivele cercetării…………………………………………………………………………54

IV.2. Ipotezele cercetării…………………………………………………………………………….54

IV.3. Metode de culegere a datelor cercetării………………………………………………..55

IV.3. 1. Interviul……………………………………………………………………………..55

IV.3. 2. Ancheta socială…………………………………………………………………..55

IV.3. 3. Studiul de caz……………………………………………………………………..56

IV.4. Descrierea cercetării………………………………………………………………………….57

IV.4. 1. Prezentarea cazurilor tinerilor care au părăsit Centrului de Plasament nr. 2 Oradea………………………………………………………………………58

IV.4. 2. Prezentarea cazurilor tinerilor din Fundației „El-Shadai” Oradea……………………………………………………………………………………………69

IV.5. Analiza și interpretarea cazurilor………………………………………………………..79

V. Sugestii si propuneri……………………………………………………………………………………..82

Bibliografie……………………………………………………………………….. ……………………………..85

Introducere

Într-o societate în care fiecare individ își dorește și are dreptul la o viață decentă cu satisfacții și împliniri, întâlnim un segment marginalizat al societății, format din tineri proveniți din centrele de plasament. Tineri care după împlinirea vârstei de 18 ani(dacă nu-și continuă studiile) sunt obligați să părăsească aceste instituții, și fără nici un sprijin îsi iau viața în propriile mâini.

Am întâlnit astfel de tineri în circumstanțe dezolante umblând pe străzi fără loc de muncă, fără adăpost și fără hrană, dormind prin canale și pe sub poduri, cerșind pentru a supraviețui și uneori acceptând compromisuri, prin care ajung să fie privați de libertate.

Acești tineri ajung în asemenea circumstanțe din pricina faptului că nu sunt suficient de pregătiți, din punct de vedere psiho-social și profesional, fiind obișnuiți să depindă de instituțiile din care făceau parte, neavând sprijinul și maturitatea necesară pentru a lua deciziile importante pentru a se integra in societate.

Având în vedere că statul oferă ocrotirea lor doar în timpul instituționaliarizării, în cadrul centrelor de plasament, este evidentă nevoia intervenției, atât a statului cât și a comunității pentru a facilita integrarea socială și profesională a absolvenților acestor instituții.

Această lucrare își propune pentru început crearea unui cadru teoretic general de natură istorică și juridică, cu privire la modalitățile de sprijinire care s-au dezvoltat de-a lungul timpului în țara noastră pentru copiii și tinerii orfani sau abandonați de către familie.

Considerăm ca fiind necesare câteva delimitări conceptuale pe care le-am realizat în prezentarea instituționalizării ca o măsură de protecție. Cauzele și efectele produse de timpul petrecut în centrele de plasament ar trebui cunoscute de către toți oamenii, pentru a se putea diminua numărul copiilor abandonați.

Integrarea socială reprezintă un pas important pe care tânărul dezinstituționalizat va trebui să-l facă odată cu părăsirea sistemului de protecție. De asemenea, integrarea socială reprezintă un factor important în procesul de integrare profesională a tânărului, deaceea dezvoltarea subiectului s-a facut mai pe larg.

În cea de-a doua parte, începând de la capitolul 4 ne vom ocupa de cercetarea practică analizând obiectivele, ipotezele, metodele de culegere a datelor cercetării, studiul de caz, care s-au efectuat pe un lot de persoane din cadrul Centrului de Plasament nr. 2 și a fundației „El-Shadai” din Oradea.

Situația persoanelor care întampină greutăți în procesul de integrare se poate îmbunătăți atât prin elaborarea unor măsuri de ajutorare mai concrete și specifice din partea statului cât și aportul fiecărei persoane din societate pentru sprijinirea acestor tineri în procesul de integrare social și profesional.

Se va evidenția astfel că șansele integrării tinerilor (atât din punct de vedere social cât și profesional), cresc semnificativ cu cât se lucrează mai mult în sfera competențelor profesionale și a pregătirii sociale.

Capitolul I

Definirea conceptelor

1. Definirea instituționalizării

Conceptul de instituționalizare a fost folosit pentru prima oară în Marea Britanie în anul 1955 și definea sindromul particular al comportamentului uman de a spune "da" foarte ușor și nediscriminatoriu, acel comportament apatic și docil, lipsit de orice individualitate.

Instituția denumește „regulile de influențare și control social al comportamentelor individuale, modele specifice și stabile de organizare și desfășurare a interacțiunilor dintre indivizi și grupurile sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori și interese cu importanță esențiale, strategii pentru menținerea colectivității sociale.”

Dicționarul de politici sociale, definește instituțiile rezidențiale pentru protecția copilului în dificultate, ca fiind :  structuri publice sau private care oferă copilului în dificultate protecție și găzduire pe o perioadă determinată de timp, în afara familiei sale. Există diferențe semnificative privind motivele separării copilului de familia biologică și nevoia protecției în funcție de "contextul social, cultural, economic sau istoric care a generat-o.”

Instituționalizarea – desemnează efectele psihologice negative asupra indivizilor determinate de rezidență în cadrul instituțiilor în special de șederile îndelungate în instituții de mari dimensiuni precum spitalele psihiatrice sau închisori.

A instituționaliza un copil înseamnă a-1 plasa într-un mediu din care îi lipsesc lucrurile personale, evenimentele personale, lipsesc activitățile adecvate /individualizate fiecărei persoane, lipsește contactul cu lumea exterioara și perspectiva viitorului. Modul de viață din interiorul acestui tip de instituție poate fi descris astfel:

mai întâi, toate aspectele vieții sunt realizate în același spațiu și sub aceeași autoritate unică

în al – II-lea rând, fiecare fază a activității zilnice a membrilor este realizată în vecinătatea imediată a altor semeni, toți fiind tratați la fel și solicitați să facă aceleași lucruri împreună.

în al – III – lea rând toate fazele activităților zilnice sunt încadrate în timp, fiecare activitate conduce la un moment planificat către următoarea.

În final, toate aceste activități diverse și impuse sunt cuprinse într-un plan rațional, proiectat intenționat să îndeplinească scopurile oficiale ale instituției.

2. Definirea integrării

În accepțiunea UNESCO, conceptul de integrare reprezintă un ansamblu de măsuri care se aplică diverselor categorii de populație și urmărește înlăturarea segregării sub toate formele. Astfel integrarea se referă la toate categoriile de populație( copii, tineri, adulți) care sub un motiv sau altul, datorită unor condiții de natură școlară socială geografică, culturală, lingvistică, sunt în situații defavorizate care pot genera dificultăți, obstacole în integrare.

Conform dicționarului de psihologie, prin integrare socială se înțelege procesul de încorporare, asimilare a individului în unități și sisteme sociale (familie, grup, colectivitate, societate), prin modelare conform datelor și cerințelor sociale(enculturație, socializare), prin adaptare la condițiile vieții sociale.

Asistența psihopedagogică și socială a persoanelor cu cerințe speciale constituie un ansamblu de măsuri de natură psihologică, pedagogică și socială în vederea depistării, diagnosticării, recuperării, educării, instruirii, profesionalizării, adoptării și integrării sociale a persoanelor care prezintă o serie de deficiențe de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihică, comportamentală sau de limbaj, precum și a persoanelor aflate în situații de risc, datorită mediului în care trăiesc, resurselor insuficiente de subzistență sau prezenței unei boli cronice ori a unor fenomene degenerative care afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică.

Integrarea socială se referă la toate procesele și interacțiunile complexe și multi-relaționale care transformă ființa umană într-un membru participant activ al societății. Astfel termenul se referă atât la „ modurile” în care devenim sociali, cât și la cele care ne orientează spre integrare normală.

Integrarea tinerilor în societate și în viața activă, precum și folosirea optima a potențialului lor reprezintă elemente esențiale pentru reducerea riscului excluziunii sociale si pentru ajungerea la o creștere durabila a oricărei societăți. Rezolvarea problematicii specifice tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului necesita o intervenție imediata, constituind o prioritate a Programului de Guvernare pentru perioada 2005 – 2008.

Astfel, este nevoie de o abordare integrata la nivel național, printr-o Strategie Națională care include Planul de Masuri de Incluziune Socială a tinerilor care încetează sa mai beneficieze de ocrotire, in baza normelor legale de protecție acordata copiilor instituționalizați. Strategia națională de incluziune sociala a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului, numita in continuare Strategie, se fundamentează pe valorile si principiile de baza ale politicilor sociale si vizează, pe termen mediu si lung, stimularea responsabilității si solidarității mediului comunitar menit sa susțină incluziunea sociala a acestor tineri.

Toate programele destinate tinerilor postinstituționalizați se înscriu pe doua coordonate principale: asigurarea unei locuințe (in apartamente asistate, centre de tranzit, adăposturi temporare, de noapte etc.) si asigurarea unui loc de munca. In privința spațiului de locuit, aproximativ o cincime dintre programe sunt de tipul adăposturilor, puține programe fiind de tipul locuințelor asistate.

Tinerii instituționalizați cu vârsta cuprinsă între 18-26 ani se confruntă cu probleme speciale legate de faptul că sunt nevoiți să părăsească sistemul de protecție a statului. Lor nu li se oferă perspective pentru integrare pe piața muncii odată cu ieșirea din sistem. Această categorie de tineri întâmpină dificultăți de angajare datorită nivelului scăzut al educației primite și datorită slabei profesionalizări.

Pentru integrarea pe piața muncii, programele întreprinse vizează, pe de o parte pregătirea si formarea profesionala a tinerilor si pe de alta, asistența in obținerea efectiva a unui loc de munca.

Programele de consiliere si pregătire socio-profesionala sunt de altfel cele mai răspândite pe ansamblul tuturor programelor menționate (36 din 82 programe identificate). Acestea sunt desfășurate fie in centre specifice de asistenta si sprijin, fie prin planuri individuale de pregătire a tinerilor in instituții.Integrarea socio-profesională a acestor tineri care părăsesc sistemul de protecție a copilului reprezintă un punct critic al sistemul de protecție a copilului. Din punctul de vedere al dezvoltării durabile reforma în asistența socială trebuie să se centreze și pe acest segment în dificultate, neacoperit prin servicii corespunzătoare. Aceste servicii necesită o protejare specializată a tinerilor pentru integrarea lor profesională, civică și constituirea familiei. Acest demers presupune însă un cadru legislativ și instituțional care să asigure suportul necesar tinerilor pentru găsirea unui loc de muncă și a unei locuinței corespunzătoare. În vederea pregătirii adolescenților și tinerilor pentru viață, în structura sistemului de protecție a copilului au început să apară preocupări pentru servicii specifice de socializare a tinerilor.

Considerăm posibile următoarele soluții:

elaborarea unui cadru legal, specific pentru tinerii instituționalizați care ajung la vârsta majoratului și sunt nevoiți să părăsească instituțiile de protecție (sau inserarea unor asemenea prevederi în Legea Tineretului);

dezvoltarea unui sistem de servicii care să asigure tinerilor posibilitatea de a se asimila organic deprinderi de viață și de a învăța o profesie/ meserie corespunzătoare aptitudinilor lor profesionale. Aceste tipuri de servicii nu por fi lăsate doar în sarcina organizațiilor nonguvernamentale, statul trebuie să se implice activ;

stimularea, acordarea de facilități suplimentare angajatorilor care încadrează în muncă tineri proveniți din instituții;

sprijin material pentru continuarea studiilor și asigurarea locuinței pe această perioadă

Capitolul II

Măsuri de protecție socială

1. Sistemul de protecție a copilului în România

Sistemul ocrotirii copilului în vederea asigurării bunăstării sale poate fi definit ca fiind „ansamblul de servicii oferite de stat, prin care li se asigură copiilor suport material, asistență medicală, educație, condiții de locuit și întreținere”.

Se poate face o distincție între sensul larg și cel restrâns al ocrotirii copilului. În primul sens, asigurarea bunăstării se referă la întreg evantaiul de servicii menite să asigure dezvoltarea, sănătatea, educația și ocrotirea copiilor pentru prevenirea tulburărilor de dezvoltare și integrare socială. În al doilea rând, protecția copiilor este o structura separată, menită să ofere sprijin categoriilor de copii aflați în situații speciale de dificultate, expuși unor condiții de creștere considerate dificile, care le pun în pericol sănătatea psihică sau fizică. Această a doua accepțiune, este mai apropiată de cea care stă la baza sistemului de protecție a copilului în România.

Scopul acestei restructurări a sistemului de protecție este de a exista o mai bună centrare pe interesele copilului și pentru a exista posibilitatea de a i se urmări dezvoltarea sau de a fi sprijinit în șansele sale de integrare profesională.

În februarie 1997 a fost creat Departamentul pentru Protecția Copilului pentru a realiza reforma sistemului de protecție a copilului în dificultate. Noul sistem de protecție a fost construit pe următoarele principii:

principiul întâietății interesului superior al copilului, ce reprezintă rațiunea stabilirii oricărei măsuri de protecție a acestuia;

principiul nondiscriminării, care permite oricărui copil, a cărui dezvoltare, securitate sau integrare fizică sau morală sunt periclitate, să beneficieze de măsurile de protecție prevăzute de lege;

descentralizarea puterii de decizie și a responsabilităților în acest domeniu la nivelul autorităților administrației publice locale;

favorizarea alternativelor de tip familial la ocrotirea de tip rezidențial a copilului aflat în dificultate;

crearea unui nou cadru normativ, bazat pe principii moderne, pentru organizarea activităților desfășurate de actorii instituționali privați care acționează în acest domeniu (fundații și asociații).(Guvernul României, Departamentul pentru protecția copilului, 1997)

Un obiectiv luat în considerare începând cu anul 2001 este dezinstituționalizarea copiilor, proces continuu, inițiat în perioada 1997-1998 și care a câștigat amploare în perioada 2001-2002. Ca și prim rezultat concret, la nivel național numărul copiilor instituționalizați a scăzut cu 24,39% din ianuarie 2001 până-n decembrie 2002. În același timp procentul copiilor protejați în mediul familial a crescut de la 20% în anul 1997 la aproximativ 50% la sfârșitul anului 2002. Acest rezultat fiind obținut, în principal prin sprijinirea rudelor de-aș asuma responsabilitatea creșterii și educării copiilor, dar și prin introducerea și promovarea unei noi alternative de tip familial – asistentul maternal profesionist.

Integrarea socio-profesională a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului reprezintă încununarea eforturilor depuse în cadrul sistemului de protecție. Succesul în această direcție este asigurat atât de crearea unor servicii adecvate în cadrul Direcțiilor pentru Protecția Copilului care să se concentreze asupra pregătirii pentru viață a adolescenților și tinerilor, cât și de crearea unui cadru legislativ și instituțional care să asigure suportul necesar tinerilor pentru găsirea unui loc de muncă și a unei locuințe.

În vederea pregătirii adolescenților și a tinerilor pentru viață, în structura Direcțiilor pentru Protecția Copilului au început să fie dezvoltate servicii specifice.

1.1. Reforma sistemului de protecție a copilului

Reforma cadrului normativ în protecția copilului realizată începând cu anul 1997 a impus abrogarea Legii 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori și a Legii 11/1990 privind încuviințarea adopției. În iunie 1997 au fost adoptate O.U.G. nr. 26 privind protecția copilului în dificultate și O.U.G. nr. 25 cu privire la adopție; noile acte normative au stat la baza creeri noului sistem descentralizat de protecția copilului, la elaborarea noilor măsuri de protecție a copilului în dificultate (prin copil în dificultate se înțelege conform legii – copilul a cărui dezvoltare, integritate fizică sau morală este periclitată). În 21 iunie 2004 a fost adoptată Legea 272 privind promovarea și protecția drepturilor copilului, iar în 23 iunie 2004 a fost adoptată Legea 273 privind regimul juridic al adopției. Astfel la 1 ianuarie 2007 sunt abrogate O.U.G. nr.25 și O.U.G. nr.26.

Treptat, locul instituțiilor de tip rezidențial este luat de centrele de plasament de tip familial. De asemenea, alternativele la instituționalizare ocupa o pondere semnificativă în totalul măsurilor de protecție a copilului aflat în dificultate.

Dacă în anul 1998, la nivelul județului exista un singur centru de plasament de tip familial în subordinea directă a D.J.P.D.C. Bihor, până în aprilie 2003 numărul acestora se ridica la 10, devenind egal cu cel al centrelor de plasament de tip clasic.

Situația în România indică însă la nivelul anului 2003 un procent foarte ridicat de centre de plasament publice și anume 74, 57% și abia 25, 43% centre de plasament private.

Începerea de negociere a României la U.E. a fost condiționată de Comisia Europeană în decembrie 1999 la Helsinky de rezolvare a acestei probleme. Raportul de țară al Comisiei Europene din 2000 semnala întârzieri în soluționare problemei instituțiilor pentru copii. Abia cel din 2001 considera că autoritățile române au făcut eforturi importante în domeniul protecției copilului și în special în privința copiilor instituționalizați.

Procedurile privind dezinstituționalizarea copiilor prin intermediul adopției internaționale, planau, existând acuze că practic autoritățile permit „traficul de copii”, prin lejeritatea cu care încuviințează această măsura de protecție a copiilor aflați în dificultate. Realitatea era că adopțiile internaționale le depășeau cu mult pe cele naționale. Analizele care se fac asupra situației copiilor instituționalizați sunt, de cele mai multe ori, unele critice, critica fiind însă una generală. Prin resorturile pe care le au la dispoziție, autoritățile centrale și locale ar putea face o analiză corectă asupra situației din teritoriu și interveni acolo unde este cazul. În același timp, poate principalul aspect care trebuie urmărit într-o asemenea analiză, este cel al calității îngrijirii acordate copiilor. Din păcate, la nivelul autorităților centrale nu există analize și informații privind calitatea îngrijirilor acordate copiilor instituționalizați.

Numeroase fonduri au fost alocate protecției copiilor aflați în instituții, dar parcă niciodată de ajuns, adesea apărând blocaje financiare la nivelul D.J.A.S.P.C. – urilor care achitau notele de plată.

Deși există tendința scăderii numărului de copii plasați în instituții numărul lor rămâne ridicat, mai ales la categoriile de vârstă de peste 14 ani, care include aproape jumătate din copii instituționalizați și pentru care dezinstituționalizarea necesită alte măsuri. În paralel cu dezinstituționalizarea copiilor de vârste mici prin adopție sau plasament valurile următoare de dezinstituționalizare ar trebui să se concentreze pe cei de peste 10 ani și mai ales de 14 ani, care sunt mult mai greu adaptați sau plasați la asistenți maternali prin trimiterea lor la licee și școli profesionale de tip internat din comunități, prin acordarea de burse sociale și alte tipuri de subvenții pentru ca familiile de origine să preia sarcina creșterii acestor copii încă din perioada liceului.

„După unii autorii identifică câteva perioade distincte în evoluția sistemului de protecție a copilului:

perioada dinaintea anului 1989, perioada în care protecția copilului promova la scară largă instituțiile rezidențiale – Legea 3/1970

perioadă de rapide măsuri reperatorii (1990-1991), caracterizată și de o creștere exagerată a adopțiilor internaționale – Legea 11/1990

perioadă de măsuri de reformă contradictorii și nefocalizate (1991-1996), în care pe de o parte era reglementată restrângerea adopțiilor internaționale – Legea 48/ 1991, iar pe de altă parte erau create mecanismele prin care acestea puteau avea loc – Legea 47/1993 și Legea 84/1994

perioada unor reforme reale începând cu anul 1997, în care s-au promovat alternativele la instituționalizare (OG.26/1997, abrogată de Legea 272/ 2004; Legea 108/1998), s-au reglementat procedurile privind adopțiile (O.G. 25/1997, abrogată de Legea 273/ 2004 ; Legea 87/1998), și a avut loc descentralizarea instituțiilor de protecție a copilului.“

1. 2. Cadru juridic

Fundamentarea juridică, prin analiza principalelor documente de drept internațional și național constituie contextul legalității ocrotirii speciale adresate tinerilor proveniți din centre de plasament.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU, în 10 decembrie 1948, proclama dreptul la viață, la libertate și la securitatea propriei persoane, dreptul fiecărui om la securitate socială și la un nivel de trai satisfăcător pentru a-i asigura sănătatea și bunăstarea sa și a familiei, dreptul familiei la ocrotire din partea societății și a statului, dreptul mamei și a copilului la ajutor și asistență socială.

Constituția României din 2003, prin articolul 49, al.1, dispune: „Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.” Tot în articolul 49, al. 5, se dispune că: „Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea libera a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.”

2. Instituționalizarea ca măsură de protecție

Copii instituționalizați reprezintă o categorie de persoane care necesită o atenție și o grijă specială din partea statului fiind privați de afecțiunea și sprijinul unui mediu familial natural. La împlinirea vârstei de 18 ani, dacă nu-și continuă studiile, obligațiile sistemului legal de ocrotire a copilului încetează, tânărul trebuind să-și asume responsabilitățile vieții adulte.

Anual, aproximativ 5000 de tineri urmează să părăsească sistemul de ocrotire fiind nevoiți să se integreze în viața socială și profesională. Este o etapă a vieții dificilă pentru orice tânăr, dar cu atât mai dificilă pentru tinerii care au beneficiat până la această vârstă de o protecție în sistemul de ocrotire public sau privat și rămân fără nici un sprijin, în lipsa unui suport familial.

Din cauza prejudecăților, societatea îi acceptă foarte greu. Unii patroni când aud că au crescut în casa de copii, nu doresc să-i angajeze, considerându-i în mod fals niște retardați sau potențiali delincvenți. Ironia e că în urma respingerilor și eșecurilor repetate, mulți dintre aceștia chiar se apucă de furat, pentru că nu au altă șansă de supraviețuire.

Pe de altă parte, anii petrecuți în mediul instituționalizat generează dependență și habitusuri sociale neadaptate mediului în care vor trebui să se integreze. De aceea tinerii sunt expuși riscurilor de devianță socială și sunt defavorizați în obținerea unui loc de muncă și a unei locuințe.

Statul ar trebui în mod normal să ofere sprijin tinerilor dezinstituționalizați, dar din anumite motive, sau pur și simplu din dezinteres, aceștia ajung la vârsta majoratului, să trăiască pe străzi sau prin canale, fiind marginalizați și numiți „tinerii străzii”. Cei mai mulți tineri ai străzii sunt băieți 65% din totalul acestora, iar fetele reprezintă 35% din totalul lor.

Se consideră că 76,4% din tinerii străzii au vârste între 18-21 ani. Acest fapt arată că în primii ani după împlinirea vârstei de 18 ani, aceștia nu reușesc să se integreze în societate, fie, prin găsirea unui domiciliu, fie, prin găsirea unui loc de muncă, care să conducă la obținerea de venituri stabile și, implicit, la stabilirea unui cadru normal de viață.

Prezența unui număr mare de tineri ai străzii este dată de cel puțin doi factori:

-incapacitatea instituțiilor de profil de a rezolva problemele celor care au depășit 18 ani

-oportunitățile de trai pe care acesta le oferă

Tinerii străzii provin din instituțiile de copii, pe care le-au părăsit când au împlinit 18 ani, este vorba de slăbiciunile sistemului de protecție socială atât din punct de vedere legislativ cât și instituțional.

Cauzele care au determinat ajungerea lor în stradă diferă de la tânăr la tânăr, unii au fost alungați de acasă, alții au fost abandonați de mici în stradă, unii sunt orfani, alții provin din instituțiile de protecție socială sau alte cauze.

Durata vieții în stradă diferă astfel: 45,5% din totalul acestora au o vechime pe stradă de sub 4 ani, 35,6% între 5-9 ani, 19% se află în stradă de 10 ani sau chiar mai mult. Se consideră că cei mai mulți tinerii ai străzii, sunt foști copii ai străzii care nu au fost integrați atunci când cadrul legal o permitea, adică sub 18 ani. Cei mai mulți dintre ei trăiesc în grupuri, iar principala lor sursă de venit este cerșitul, spălatul mașinilor sau furtul.

Instituționalizarea ne conduce la următoarea problemă, cea a abandonului copiilor de la vârste fragede în instituții de ocrotire. Abandonul este echivalent din punct de vedere legal într-o oarecare măsură cu termenul „dezinteres”, acesta din urmă fiind definit ca „încetarea imputabilă a oricăror legături între părinți și copii, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale”.

Definiția abandonului nu este univocă, în sens larg al cuvântului, putem considera copilul abandonat ca fiind cel lăsat la o parte, cel căruia toți îi întorc spatele, care nu mai are dovezi de afecțiune, și care nu mai prezintă interes pentru nimeni.

Strâns legat ce conceptul de abandon este cel de atașament. Atașamentul poate fi definit ca fiind „relația, legătura afectivă dintre două persoane care se derulează într-un anumit spațiu și timp, și are ca scop unirea emoțională a acestora.”

Atașamentul îl ajută pe copil, să-și atingă întregul potențial intelectual, să-și dezvolte capacitățile de percepție selectivă; să gândească logic, să-și dezvolte conștiința, să facă față stresului, fricii și îngrijorării, să dezvolte relații viitoare etc.

Belsy și Cassidy consideră teoria atașamentului ca fiind o teorie developmentalistă, care unifică înțelegerea biologică a naturii umane și concepția psihanalitică, conform căreia experiențele din copilăria timpurie sunt de maximă importanță pentru dezvoltarea ulterioară a personalității.

Urbanizarea reprezintă un factor semnificativ în dezvoltarea instituțiilor. Abandonul copiilor, fenomen relativ rar în zonele rurale, este mult mai frecvent în zonele urbane. Sărăcia, șomajul, lipsa locuințelor afectează mai puternic familiile din mediul urban și duc la creșterea cererii de îngrijire alternativă. Tendința trecerii de la familia lărgită spre cea nucleară se manifestă în mod clar în mediul urban, având ca unul dintre efecte dispariția sprijinului acordat de marea familie și de ansamblul comunității rurale.

2. 1. Cauzele instituționalizării

Instituționalizarea a fost considerată ca fiind una dintre cele mai convenabile soluții pentru rezolvarea problemei copilului abandonat. Cu timpul însă s-a observat că instituțiile de ocrotire pentru copii nu sunt chiar ceea ce comunitatea s-ar fi așteptat și abia atunci s-a înregistrat o creștere a interesului pentru factorii, cauzele care duc la supraaglomerarea instituțiilor de ocrotire pentru copil.

Elena Macavei identifică următoarele cauze ale instituționalizării copilului:

dezorganizarea familiei și absența condițiilor de viață – 61,1%

-decesul părinților – 24,5%

-despărțirea în fapt sau legală – 37,65%

abandonarea copiilor – 26,3%

-din părinți necunoscuți – 10,8%

-relații de concubinaj – 15,5%

-vicii ale părinților – 12,5%

-stare precară a sănătății – 12,5%.

De asemenea, John Bowlby găsește trei principale grupuri de cauze care determină instituționalizarea copilului:

Situații de urgență:

-Mamă decedată; mamă în spital; mamă în detenție; mamă care a dezertat,

părăsindu-și copilul; imoralitate în căminul familial; cruzime; neglijare totală; familie care nu are locuință, nici vreun adăpost; copii găsiți rătăcind, ori abandonați în diferite locuri.

Condiția grupului familial natural:

-prezența și capacitatea tatălui prezent, dar inapt prin: boală fizică, boală psihică,

instabilitatea caracterului, deficiență mintală. Absent din motivele: necăsătorit; cu mama decedată; spitalizat (datorită unei boli fizice sau mintale); în detenție; dezertare; separare; divorț; loc de muncă într-o localitate îndepărtată.

-prezența și capacitatea mamei subscrie acelorași condiții, în plus, poate interveni itemul “lucrează toată ziua”

Ajutorul acordat de rude:

-inexistent, datorită următoarelor cauze: rude decedate, în vârstă ori bolnave; rude locuind foarte departe; rude în imposibilitatea de a ajuta, din motive economice; rude care nu doresc să ajute; părinții nu au nici o rudă.

Un studiu publicat în 1991 constată de asemenea existența a patru mari grupe de cauze care duc la instituționalizare, și anume:

1. Cauze centrate pe copil: a) abandon (19,6%); b) abuz (0,5%); c) copil nedorit (7,9%); d) copil cu SIDA /handicap (11,7%).

2. Cauze centrate pe situația mamei: a) mama sub 18 ani (8,4%); b) mama necăsătorită (40,2%); c) nivel educațional scăzut al mamei (38, 5%).

3. Cauze referitoare la ambii părinți: a) părinți divorțați (1,2%); b) părinte decedat (4,3%); c) părinte în detenție (4,1%); d) părinte handicapat (2,1%); e) părinte alcoolic (13,4%); f) părinte bolnav mintal (18,7%).

4. Cauze de ordin economic: a) venit insuficient (64,8%); b) locuință săracă, lipsa locuinței (38,5%); c) părinte șomer (73,7%).”

Având în vedere cauzele instituționalizării, studiul UNICEF oferă următoarele date statistice:

Tabelul nr. 1 Date statistice privind copiii instituționalizați

Figura nr. 2 Cauzele instituționalizării

Doar o mică majoritate a celor aflați în casele de copii au fost abandonați permanent de părinți sau sunt complet orfani. Chiar și în culturile cu o puternică tradiție a îngrijirii minorilor fără părinți de către familia lărgită, majoritatea copiilor din instituții au părinți sau alte rude apropiate care i-ar putea îngriji.

Cei mai mulți copii instituționalizați sunt abandonați prin voința părinților, din motive ce țin de modul în care aceștia își percep existența: alcoolism, prostituție declarată sau nu, imaturitate a persoanei cu efecte asupra modului de exercitare a rolului și a calității de părinte (neglijență, respingere, abandon), dorința egoistă de a se bucura de confortul unei vieți refăcute.

Faptul că abandonul determinat de voința și decizia proprie a părinților, este cauza principală a instituționalizării (Figura nr.II 2) este dovedit printr-un fapt simplu și ușor de măsurat: referința la contactele pe care familia sau rudele, le mai păstrează cu copilul instituționalizat.

O a doua cauză ca importanță în internarea copiilor în instituții este factorul economic: sărăcia crescândă a familiei determină situații disperate, în care părinții trebuie să aleagă între viața copiilor lor și abandonarea acestora.

Plasarea copilului în îngrijirea rezidențială constituie adesea doar o strategie de supraviețuire folosită de părinți ca răspuns imediat la disperarea cauzată de sărăcie, fără a lua în calcul consecințele pe termen lung. În cele mai multe cazuri, părinții nu percep (sau nu vor să se gândească la) dezavantajele instituționalizării.

Instituționalizarea este un răspuns complet inadecvat la sărăcie. Nu intervine în nici o formă la nivelul cauzelor, este costisitoare și poate avea efecte devastatoare asupra copiilor asistați pe termen lung. Unul dintre efectele devastatoare constă tocmai în perpetuarea ciclului dezavantajului și sărăciei.

Un al treilea grup de cauze, în ordinea importanței, este acela al întâmplărilor nefericite și mai mult sau mai puțin controlabile cum ar fi decesul unuia sau al ambilor părinți, bolile grave, prejudecățile sociale care le fac pe mamele tinere să-și părăsească copilul.

Alte cauze care pot fi identificate și care au ca rezultat instituționalizarea pot fi următoarele:

Dificultăți financiare – în orice familie, adulții trebuie să muncească pentru a putea acoperii nevoile respectivei familii. Incapacitatea de muncă a unuia dintre părinți pune în pericol situația financiară a familie. Familiile cu un singur salariu sau cu mulți copii întâmpină foarte multe greutăți, din acest familii provenind numeroși copii instituționalizați.

Locuințe supraaglomerate reprezintă un alt "factor de risc" în cazul familiilor numeroase sau a celor care trebuie să împartă o locuință. În cazul tinerilor căsătoriți, prea puțini au locuință individuală iar ceilalți obțin o locuință după o lungă perioadă de timp de la căsătorie. O altă problemă legată de locuință, o constituie precaritatea condițiilor de locuire datorită întreruperii alimentării cu diferite utilități publice (căldură, apă caldă, gaze naturale, apă rece, curent electric). Această situație se datorează imposibilității de a achita cheltuielile lunare deoarece de cele mai multe ori aceste costuri depășesc 60% din veniturile lunare a familiei.

2. 3. Efectele instituționalizării

Primele date despre consecințele negative ale instituționalizării au fost furnizate din domeniul pediatriei.

H.Bakwin (1949), cercetând acest fenomen a ajuns la concluzia că “ copilul sub vârsta de șase luni care se află în instituție de câteva timp, prezintă un tablou bine definit. Trăsăturile cele mai evidente sunt apatia, emanciparea și paloarea, o relativă imobilitate, liniște excesivă, lipsă de răspuns la stimul cu un zâmbet sau gângurit, absența creșterii în greutate în pofida meselor consistente cu dietă adecvată, somn insuficient, o expresie de nefericire, înclinații spre episoade febrile, absența deprinderilor de supt, etc.”

Un complex de particularități specifice copilului instituționalizat se regăsește sub denumirea de avitaminoză afectivă care constă în lipsirea copilului de afecțiune și comunicare afectivă în cadrul familiei.

Dacă instituționalizarea copilului are loc la o vârstă mică, aceasta determină „modificări biologice și psihice care împiedică sau întârzie procesul de dezvoltare normală a copilului cu consecințe grave ca retardul bio-psihic și intelectual”.

Privarea copilului de relații afective cu mama sa generează fenomenul de hospitalism, iar efectele acestuia sunt de natură diferită, după cum urmează:

Efecte asupra dezvoltării psihosomatice- 60% dintre copiii instituționalizați au întârzieri în dezvoltarea fizică în general irecuperabile.

Sindrom anemic, carențe alimentare

Avitaminoze și lipsa elementelor minerale – rahitism până la forme severe

Întârzieri în dezvoltarea motorie

Tulburări de integrare senzorială prin lipsa stimulări adecvate

Tulburări de echilibru prin șederea prelungită în poziție orizontală

Tulburări de atenție

Scăderea capacității de concentrare

Întârzieri globale în dezvoltare

Lipsa fricii de străini – se atașează de orice persoană care le apare în cale

Relații interpersonale sărace sau inexistente

Tulburări de comportament severe – agresiuni, furt, etc.

Crize de identitate

Lipsa de atașament față de părinții care-i îngrijesc în plasament sau cei adoptivi, în funcție de vârsta la care au fost încredințați acestor instituții de ocrotire alternative la tipul instituțional.

Tulburări emoționale și instabilități.

Datorită carențelor afective materne, copilul este vulnerabil din punct de vedere biologic și psihic, iar această vulnerabilitate se accentuează în condițiile deplasării copilului dintr-o secție în alta și a schimbării personalului cauzând parțial distrofia, nervozitatea și sensibilitatea la îmbolnăviri. Lipsa de afectivitate și stimulare exterioară își poate lăsa amprenta asupra dezvoltării fizice, tulburări de comportament, manifestând cel mai adesea un comportament agresiv cu care vrea să țină adulții la distanță. Copii din instituții pot prezenta tulburări motorii cu întârzieri în învățarea mersului, le lipsește finețea mișcărilor.

Carențele psiho-afective au efect pe termen lung în dezvoltarea personalității copilului. Separare copilului de mamă îl frustrează pe acesta de satisfacerea trebuințelor primare de alimentare, dragoste, comunicare etc.

Nesatisfacerea nevoii de afectivitate și stimulare se compensează în diferite feluri: unii mănâncă prea mult, devin bulimici, alții dezvoltă comportamente stereotipe care se manifestă aproape la toți copii crescuți în instituții și exprimă lipsa de afecțiune și a unor relații puternice de atașament cu un adult .

Copii care sunt crescuți într-un climat rece din punct de vedere afectiv și nestimulativ au tendința de a fi tăcuți, pasivi și nefericiți, cu tulburări afective grave .

Copilul se poate simți dezrădăcinat și dezvoltă un sentiment al non-valorii, a faptului că nu a fost iubit sau dorit iar acestea pot duce la auto-culpabilzare și la un sentiment de inferioritate care este foarte des întâlnit la adolescenții care au trăit în instituții.

Copilul care a trăit mai mult timp în instituție îi va fi mai greu să se acomodeze și să trăiască normal în familia adoptivă și asta datorită faptului că influența experiențelor timpurii asupra dezvoltării ulterioare este destul de mare. În funcție de timpul pe care la petrecut în instituție, copii pot păstra sentimente negative față de pierderile sau separările ori abandonurile din trecut sau față de experiențe dureroase în instituții, sentimente care pot influența comportamentul copilului în familia sa adoptivă și abilitatea sa de a accepta noi relații.

Maria Roth-Szamoskozi, susține că problemele legate de efectele instituționalizării pentru copii pot fi sintetizate în următoarele :

Retarduri semnificative în dezvoltarea psihică

Lipsa deprinderilor de adaptare la condițiile vieții din afara instituției

Lipsa perspectivelor integrării sociale

Riscul căderii în delincvență.

Tânărul care trăiește experiența instituționalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalității, modificându-și simultan sentimentul propriei identități și modul de a-i percepe pe ceilalți. Eul fiecăruia se elaborează în limitele unui sistem instituțional, acesta resimțind dependența față de instituție, identificându-se cu ea, cu colegii și cu personalul din unitate.

Legătura părinte- copil nu poate fi suplinită în totalitate prin relația cu educatorii, iar consecința acestui fapt o reprezintă probabilitatea crescută de apariție a dificultăților de adaptare și dezvoltare psihică, ceea ce poate duce la manifestarea unor tendințe agresive și a unor tulburări afectiv – comportamentale.

La aceste dificultăți de ordin psihologic se adaugă etichetarea de către membrii societății ca fiind „din casa de copii”, astfel tânărul interiorizează stigmatul și se comportă conform așteptărilor „denigratorilor”. Atâta timp cât tânărul se află în fața membrilor unei colectivități, reprezintă o persoană obișnuită, normală, însă etichetarea că este „de la casa de copii” atrage discreditarea, fiind identificat cu diverse atribute – slăbiciune, handicap afectiv, lipsa de responsabilitate, mergându-se până la ideea de personalitate infracțională înnăscută. În aceste condiții, negativismul pare dominant la tinerii postinstituționalizați, care se auto-evaluează în urma nereușitelor în termeni de incapacitate, incompetență, imposibilitate de a depăși un obstacol.

De asemenea întâlnim frecvent la acești tineri aspirații neconcordante cu capacitățile personale. Frica de a-și depăși condiția, frica de un imaginar stigmat social, neîncrederea în sine, pot conduce la subapreciere. În schimb, lipsa de responsabilitate, mediul protejat în care s-au format, fac ca mulți tineri să aspire la un statut social, la o profesie căreia nu-i pot face față.

Un alt grup major de tulburări provocate de abandonul în instituție se raportează la dezvoltarea personalității, această direcție este studiată de diferiți cercetători în legătură strânsă cu tulburările emoționale și cu distorsiunile în relaționarea socială. Este cert că manifestările cu caracter de tulburare afectivă apar la majoritatea subiecților proveniți din instituție.

Levy, stabilește câteva trăsături tipice ale tinerilor instituționalizați:

relații superficiale; nici un sentiment real – o anumită incapacitate de a simpatiza oamenii ori de a-și face prieteni adevărați

inaccesibilitate care exasperează pe cei care încearcă să-i ajute

nici un răspuns emoțional în situațiile în care acesta ar fi normal să apară

nepăsare stranie

furt

lipsa de concentrare la școală etc.

Dintre condiționările interioare care pot cauza complexe de inferioritate la mulți dintre tinerii instituționalizați este foarte frecventă lipsa de încredere în sine care poate fi rezultatul unei greșite auto-aprecieri în raport cu alții, și poate duce la convingerea că ei nu pot reuși acolo unde alții reușesc cu ușurință, ceea ce duce la apariția fricii de a mai încerca.

Lipsa unei perspective asupra vieții adulte, este un alt efect negativ al instituționalizării. Instituțiile de ocrotire a copiilor nu deschid nici o perspectivă copilului pentru viața adultă. La vârsta de 16-18 ani când ei părăsesc instituția urmează cel de-al doilea abandon, extrem de traumatizant pentru adolescent – intrarea într-o viață pentru care este extrem de puțin pregătit și în care va fi lipsit de orice suport. Neavând ocazia, de cele mai multe ori, să învețe rolurile și deprinderile necesare unei vieți adulte normale, și lipsiți de experiențe afective normale, unei adaptări sociale pozitive, ei se găsesc în fața unui viitor incert, fără a se bucura de sprijinul pe care familia îl furnizează în mod obișnuit copilului. Fără acest sprijin, dezrădăcinați și nepregătiți pentru viața de adult nu este deloc surprinzător faptul că mulți dintre acești tineri nu se pot adapta în societate, căutându-și deseori refugiul în medii care dezvoltă dependență, fiind antrenați în comiterea unor acte delincvente.

2. 4. Lipsa pregătirii copiilor pentru plecarea din instituție

Absența unor cunoștințe, deprinderi și experiențe indispensabile vieții independente ca adult reprezintă o caracteristică a multora dintre „absolvenții” instituțiilor de ocrotire rezidențială. Există anumite cauze ale traiului în instituții care contribuie la această problemă si anume:

rareori instituțiile reușesc să ofere modelele de rol necesare. Predominanța personalului feminin reprezintă doar una din cauze. Există situații în care, la părăsirea instituției, tinerii – în special tinerele – nu au folosit niciodată ustensilele dintr-o bucătărie;

îngrijirea în casele de copii duce la detașarea de familie și în cazul copiilor care nu sunt orfani sau nu au fost abandonați definitiv.

instituționalizarea determină o stare de dependență și o marcantă lipsa de automotivare. Atunci când totul este asigurat de altcineva (alimente, adăpost, obiecte ”personale”, dar și reguli și rutină), atunci când și cea mai ușoară deviere de la comportamentul impus este pedepsită, nu este surprinzătoare descoperirea faptului că tinerii întâmpină mari dificultăți în adaptarea la viața adultă, care solicită independență și autodeterminare.

tendință comună instituțiilor rezidențiale este acea de izolare de comunitatea în care se găsesc amplasate. Situația este cu atât mai gravă atunci când instituția dispune de propria grădiniță, școală sau de propria bază sportivă, limitând și mai mult posibilitatea contactului cu persoane din exterior.

mare parte din instituții eșuează în a-i învăța pe copii gesturi, deprinderi, abilități cotidiene în societate: vorbitul la telefon, comunicarea cu persoane de sex opus, pregătirea pentru și prezentarea la un concurs pentru un post, etc.

majoritatea instituțiilor (exisă însă și excepții) nu par să fie interesate de soarta tinerilor după „absolvire”.

Capitolul III

Integrarea persoanelor dezinstituționalizate

1. Integrarea socială

Situația critică, cu consecințe negative pentru integrarea socio – profesională a acestor tineri, a determinat o serie de organizații neguvernamentale și instituții să inițieze programe specifice pentru integrarea socială a acestora.

1. 1. Integrarea socială, vulnerabilitate și marginalizare socială

Integrarea reprezintă o relație, o interacțiune dinamică între sistemul care se integrează și sistemul care integrează, iar rezultatul acestui proces este „un echilibru funcțional al părților.”

Integrarea socială are patru dimensiuni fundamentale:

integrarea culturală

integrarea normativă

integrarea comunicațională

integrarea funcțională

Dacă „integrarea culturală” presupune coerența normelor și valorilor unei culturi, „integrarea normativă”, reprezintă măsura în care valorile grupului devin norme efective (de comportament) pentru membrii acestuia.

Dimensiunea „comunicativă” a integrării este definită de „schimbul interpersonal de semnificații”, iar cea „funcțională” de „schimbul de servicii”. Dacă ar fi să ierarhizăm cele patru dimensiuni ale integrării sociale în funcție de dificultatea realizării acestora, probabil că cea mai ușor de realizat este integrarea normativă, urmată de cea funcțională, comunicativă și culturală. (I. Mihăilescu, -UNICEF, 2000, pag.97)

Instituționalizarea la naștere sau la o vârstă foarte mică are efecte devastatoare și aproape imposibil de recuperat pentru buna dezvoltare a copilului și apoi a integrării sociale normale a adultului. O instituționalizare mai târzie și păstrarea unei legături permanente cu familia, pe durata instituționalizării, conduce la rezultate mult mai bune în privința șanselor de succes social postinstituționalizare.

Constituind cea mai veche dintre instituțiile create de om de-a lungul existenței sale social istorice, familia reprezintă o formă de comunitate umană ale cărei relații între membrii săi (relații de esență natural – biologică, spiritual – afectivă și moral – juridică) permit continuitatea speciei umane și evoluția societății.

Integrarea socială presupune acomodări și construcții progresive la planul personalității. La un moment dat, integrabilitatea personalității în unitățile sociale nu este însă în raport direct cu proprietatea acesteia de a fi integrată în sens de organizare și coerență lăuntrică.

Integrarea socială este procesualitatea interacțiunilor dintre individ sau grup și mediul social specific sau integral, prin intermediul căruia se realizează un echilibru funcțional al părților. Integrarea reprezintă o relație, o interacțiune dinamică între sistemul care se integrează și sistemul care integrează. În funcție de caracterul activ al primului și de capacitatea de răspuns al mediului care integrează, se disting mai multe faze ale procesului: acomodarea și adaptarea, participarea și integrarea propriu – zisă, care de multe ori poate fi o sinteză diferită în comparație cu componentele inițiale.

Tinerii externați din centrele de plasament vor trebui să treacă prin trei etape anticipatorii înainte de a ajunge la integrarea efectivă în societate. Principalul efort în acest sens este așteptat din partea acestora, însă ce s-a constata în practică este că doar extrem de puțini dintre ei reușesc să îndeplinească singuri cerințele fiecărei faze și să fie integrați social. Eșecul celorlalți este evident și colectivitatea este distantă față de ei.

Interacținea dintre cele două sisteme, tinerii dezinstituționalizați și societate are cel mai adesea o conotație negativă, deci nu există un mediu propice prin intermediul căreia să se realizeze echilibrul funcțional al părților. Din observația sistematică a mediului social, mai ales a grupurilor umane integratoare precum și a nivelului de dezvoltare socio-cultural și profesional al acestor tineri se degajă concluzia că mediul social la nivel micro nu este suficient de pregătit pentru a-i integra, nu sunt pregătiți pentru a se adapta la cerințele sociale cu caracter obligatoriu. Este o lipsă a mediului educațional prin care acești tineri au trecut. Astfel, devine evidentă nevoia unei medieri între cele două sisteme, care să ajute la cunoașterea reciprocă și la pregătirea în vederea interacțiunii. Profesioniștii din asistență socială au acest rol de mediator. Este pozitiv faptul că are loc o creștere a numărului acțiunilor practice în scopul integrării sociale și profesionale a tinerilor crescuți în centrele de plasament. Organizațiile neguvernamentale dețin, de asemenea, un rol important în asistența individuală a tinerilor care au de parcurs dificilul traseu al integrării sociale. Acești pași de început demonstrează că problema integrării tinerilor dezinstituționalizați nu sunt insurmontabile. Este posibil ca doar un număr restrâns dintre ei să reușească ruperea de trecut și să se integreze în societate, însă reușita acelui mic număr merită toate eforturile.

Familia constituie deci temelia pe care se edifică celelalte forme de organizare a vieții sociale și care la rândul lor o influențează făcând-o să se transforme și să evolueze în permanență.

Cea mai importantă funcție a familiei este socializarea, deoarece familia constituie mediul cel mai propice pentru educația copilului, într-o perioadă în care este cel mai susceptibil de a fi influențat. Căldura și afecțiunea arătate de părinți și legăturile informale stabilite cu aceștia reprezintă stimulente puternice pentru formarea deprinderilor și aptitudinilor copilului, pentru dobândirea capacității sale de integrarea socială adecvată.

Excluziunea socială se poate spune ca este o situație de eșec a realizării depline a drepturilor cetățenești.

În 1994, Consiliul Europei definește exclușii drept „grupuri întregi de persoane care se găsesc parțial sau total, în afara câmpului efectiv de aplicarea drepturilor omului”.

Definiția cea mai completă și mai funcțională este cea dată de Berghman în lucrarea „Excluziunea socială în Europa: contextul politic și cadru analitic” care spune că: excluziunea socială trebuie definită în termeni de incapacitate / eșec al unuia sau mai multor sisteme dintre următoarele patru:

sistem democratic și legal – care presupune integrarea civică (presupune a fi un cetățean egal într-un sistem democratic)

piața muncii – care promovează integrarea economică (presupune a avea o slujbă)

sistemul statului bunăstării – care promovează ceea ce poate fi numit integrare socială (înseamnă a avea acces la serviciile sociale furnizate de stat)

sistemul familiei și comunității – care promovează integrarea inter-personală (presupune apartenența la o familie, un grup de prieteni, de vecini, la rețelele inter-personale, care să le asigure companie și suport moral celor care au nevoie de ele.)

Sistemul de protecție nu oferă nimic semnificativ acestei categorii de persoane. Strategia lor principală rămâne cea de supraviețuire; la unii descoperim o refacere a solidarității din timpul instituției. Grupul pe care aceștia îl formează între ei, are regulile lui, ierarhiile lui, unii sunt dominatori, lideri, alții, mai slabi, sunt dependenți și pot fi oricând eliminați; domnește „legea celui mai tare”.

Slăbiciunile sistemului de protecție socială în legătură cu această categorie de persoane sunt:

momentul ieșirii din instituție nu a fost pregătit; mai ales în cazul acelor copii care nu aveau familie

aplicarea măsurilor nu a fost personalizată, ci aplicată uniform, indiferent de situația particulară a unuia sau a altuia dintre asistați

persoanele revocate nu sunt monitorizate de nici un fel de servicii și nu se cunoaște aproape nimic despre situația lor socială.

autoritățile locale nu-și asumă responsabilitatea față de acești membri vulnerabili ai comunității și nici nu sunt capabile să ia măsuri eficiente de prevenirea instituționalizării

Socializarea este „procesul prin care indivizii învață modurile corecte.”

Dan Banciu definește socializarea ca fiind procesul care începe încă din fragedă copilărie fiind „un mecanism fundamental de educație prin care are loc transmisia de la o generație la alta a experiențelor de viață, a cunoștințelor, a normelor și valorilor sociale și în cadrul căruia este condiționată formarea principalelor reprezentări, concepții și atitudini ale copilului față de sine și față de societate.”

Încercarea de a explica sensurile sintagmei „vulnerabilitate socială” din perspectiva laturii pragmatice de planificare și organizarea a intervenției întâlnește o serie de piedici:

vulnerabilitatea reprezintă o stare de potențialitate, de încă nemanifestare a unor factori care pot conduce la marginalizare sau alte fenomene conexe.

vulnerabilitatea în sine concretizează nu doar anumite populații, ci fiecare persoană în parte raportată la unele repere exterioare

stabilirea criteriilor după care se poate aprecia gradul de vulnerabilitate, presupune o combinație a factorilor individuali cu cei macro-sociali.

există unele confuzii în utilizarea termenului pus în relație cu unele fenomene care pot fi relativ ușor sesizate: defavorizare, marginalizare și excludere socială.

Vulnerabilitatea poate fi considerată ca fiind inapetența indivizilor sau grupurilor de a acționa sau incapacitatea de adaptare a acțiunilor la cerințele structurale ale sistemului social. Vulnerabilitatea poate naște dependență. Cererea de sprijin pe care o face clientul serviciilor sociale este un semn al vulnerabilității.

Barker definește dependența drept starea unei persoane care se bazează de alt individ sau lucru pentru existență sau suport.

Dintr-un studiu realizat în 2003 cu finanțarea UNICEF – ului pe un lot de 81 de copiii care au fost instituționalizați mai mult de 10 ani reiese că mediul de tip „cazon”, marcat de violență, mai ales în raport cu cei nou veniți sau de vârstă mai fragedă, lipsa afecțiunii și ruperea contactelor cu societatea reală le alterează capacitatea de integrare în societate la ieșirea din instituție, suferind un șoc în lipsa unui sprijin din partea familiei sau a comunității locale.

Adesea ei nu știu să practice o meserie, au o educație precară și capacitate scăzută de socializare. Nu sunt obișnuiți să ia decizii și să ducă o viață socială independentă pentru că nu au primit aceste deprinderi în sistemul instituționalizat de protecție socială. Aceste deficiențe se datorează în mare parte organizării sistemului de protecție a cărui reformare nu s-a încheiat. Aspectele deficitare se datorează în mare parte și insuficienței resurselor umane în domeniu și a lipsei personalului cu pregătire de specialitate, precum și slabei dezvoltări a sistemului de servicii sociale pentru această categorie de persoane amenințate de riscurile sociale care pot duce la marginalizare și excludere socială.

La unii tineri instituționalizați apare sentimentul marginalizării, al frustrării, de anumite drepturi: sentimentul sărăciei, al lipsei de bunuri personale.

R. K. Merton a introdus în sociologie termenul de marginalizare, pentru a defini un tip particular de devianță. Autorul explică acest concept din perspectiva izolării sociale a indivizilor care nu pot atinge obiectivele sociale prescrise cultural folosind mijloace licite definite de normele sociale și preferă să se retragă din social pentru a elimina contradicțiile dintre dorința de atingere a scopurilor și lipsa mijloacelor. R. A. Cloward și L. E. Ohlin nuanțează această definiție, considerând marginalizarea drept rezultatul unei duble nereușite: eșecul în obținerea mijloacelor licite, dar și în încercarea de a accede la mijloace ilicite, care nu sunt întotdeauna disponibile și trebuie să facă obiectul unei asimilări culturale.

Legea nr.116/15.03.2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale, definește marginalizarea socială ca fiind „poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității; ea se manifestă prin absența unui minimum de condiții sociale de viață.”

Tinerii care nu sunt pregătiți pentru părăsirea instituției pot suferi un șoc din momentul când au părăsit instituția și au fost nevoiți să ia viața pe cont propriu. Unii chiar regretă timpul petrecut în instituție, considerându-l cel mai favorabil din existența lor.

Reacția la marginalizarea poate fi pasivă sau activă. Uneori, indivizii sau grupurile marginalizate intră într-o stare de apatie, de neajutorare, de fatalism, care poate induce ideea că avem de-a face cu o acceptare a marginalizării și chiar cu o automarginalizare. În realitate, acceptarea este dificil de decelat de revolta latentă, iar punctul de inflexiune dintre ele este și mai incert, deoarece este condiționat de o multitudine de factori interni și externi.

Din perspectiva conflictelor sociale, această revoltă latentă este situația cea mai periculoasă pentru că, nefiind cunoscută, este imprevizibilă și deci, imposibil de controlat.

Reacțiile active la marginalizare se concretizează în doua tipuri de strategii, care vizează obținerea recunoașterii sociale și, ca urmare, depășirea condiției de „marginal”:

strategii distructive – care apar, „ca o reacție de compensare” și se manifestă prin negare și/sau distrugerea valorilor majoritarilor, prin negare și /sau încălcarea normelor, prin „agresivitate, violență și comportamente deviante”

strategii constructive – concretizare în construirea unui sistem propriu, a unei culturi proprii, a unui sistem de relații sociale, a unor elite etc.

Resocializarea este un proces de reorientare și integrare în viața socială a indivizilor care au promovat comportamente marginale sau deviante. Este un mijloc de control social aplicat în instituții specializate împreună cu sancțiuni punitive asupra celor ce au încălcat normele și valorile socialmente dezirabile. Finalizarea procesului de resocializare constă în recuperarea și reintegrarea în societate a delicvenților, asimilarea de către aceștia a unor norme.

O altă componentă esențială a reintegrării sociale de care au nevoie tinerii proveniți din centrele de plasament este reeducarea în diferite medii controlate, de preferat fiind spațiile rezidențiale în care supravegherea este permanentă. Resocializarea este concomitentă cu desocializarea și constă în orientarea învățării și controlului social către asimilarea și manifestarea de comportamente individuale compatibile cu tabla de valori și atitudini a noului sistem integrator.

Potrivit lui C. Zamfir, reeducarea este activitatea coercitivă, social organizată cu indivizii, care urmărește prin intermediul unei influențe educative, recuperarea organică, neurofuncțională, psihică, sau morală a unor deficienți caracteriali. Sensul psihosocial al reeducării se referă la reconsiderarea relațiilor interpersonale ale indivizilor, al sistemului de atitudini caracteriale la schimbarea unor criterii și valori morale.

Dezinstituționalizarea este procesul de prevenire a internării și prelungirii perioadei de instituționalizare, dincolo de cerințele imediate. Ea presupune de asemenea, identificarea și dezvoltarea unor servicii comunitare alternative pentru plasarea, tratamentul, instruirea, educarea și reabilitarea persoanelor instituționalizate; îmbunătățire a condițiilor, calității ocrotirii și tratamentului acordat celor care au nevoie de ocrotire în mediul rezidențial; crearea a unui mediu instituțional cât mai puțin restrictiv; normalizare a condițiilor de viață în interiorul instituțiilor.

Politicile de dezinstituționalizare nu prevăd însă preluarea tinerilor crescuți în instituții de ocrotire până la vârsta de 18 ani (26 de ani, dacă își continuă studiile) și dezvoltarea unor servicii alternative (de tipul așezămintelor semi-protejate) pentru pregătirea lor pentru o viață independentă. Astfel, dezinstituționalizarea ca efect al legii, afectează un grup semnificativ de populație lipsit de orice sistem de suport, și neaflându-se nici unei legislații care să prevadă asigurarea unor beneficii și a unui sprijin necesar pentru inserția socială eficientă și prevenirea instituirii sub alte forme, la vârsta adultă.

Dezinstituționalizarea a început să devină, după 1997, mai mult sau, mai puțin formală, un obiectiv pentru toate D.G.A.S.P.C. – urile. Această problemă a fost abordată prin mai multe moduri:

prin încercarea de a plasa copiii în familia de origine, sau în familii substitutive

prin încercarea de a crea și dezvolta structuri rezidențiale alternative, de tip familial

crearea așa numitelor „rețele de asistenți maternali profesioniști”

promovarea și facilitarea adopțiilor.

În România politica de dezinstituționalizare a fost declanșată de mișcările sociale și politice generate de căderea blocului comunist. Dezvăluirile prezentate de mass – media, cercetările întreprinse, efectele negative ale instituționalizării, corelate cu nocivitatea controlului social exercitat de regimul comunist au produs o schimbare de paradigmă ridicând problema dezvoltării unor servicii comunitare alternative. Dar politica de dezinstituționalizare, ca atare a fost „importată” constituind o condiție politică pentru integrarea europeană.

Revenirea multora dintre tinerii în locurile unde au trăit în instituție arată o altă slăbiciune pe care o induce socializarea în instituție: este vorba de un anumit imobilism, de lipsa capacității de adaptare, de nevoia de repere stabile. Acesta face ca orice soluție de transferare a acestor tineri pe alte meleaguri să aibă puține șanse de reușită. Mai degrabă pot avea succes soluțiile găsite în proximitatea, pe plan local.

Problema reinserției sociale a tinerilor care au petrecut o lungă perioadă în instituțiile rezidențiale se dovedește a fi una dintre cele mai dificile. Noile măsuri privind pregătirea timpurie și sistematică a acestor copii pentru viața independentă, ca și reorientarea sistemului de protecție, către susținerea reintegrării familiale dau speranțe că, în mod treptat și printr-o abordare complexă, ea își va putea găsi rezolvări mai favorabile pentru generațiile viitoare.

1. 2. Carențe specifice tinerilor dezinstituționalizați

Tinerii care părăsesc sistemul instituțional sunt confruntați cu probleme și experiențe diferite de cele ale tinerilor crescuți în familiile biologice. Acești tineri au o serie de dificultăți particulare de care adesea nici nu sunt conștienți. Problemele lor sunt de ordin comportamental, cognitiv, afectiv și chiar fizic.

În conștiința tinerilor dezinstituționalizați rămâne complexul de instituționalizare. Refuzul de a accepta condiția de instituționalizat se manifestă adesea prin sugestibilitate, lipsa de inițiativă, conduite revendicative ce se impun cu ostentație de a pretinde mai mult decât se cuvine, ireverență și indisciplină, sentimentul de a fi altfel decât ceilalți, care au familie. Aceste atitudini însoțesc tinerii și după ieșirea de sub asistența centrelor de plasament. Dorința de a primi fără a da ceva în schimb, îi fac, în final, nepopulari printre cei care simt compasiune pentru ei și încearcă să-i ajute.

În urma unei cercetări realizate asupra unui grup de tineri dezinstituționalizați au fost identificate un ansamblu de probleme tipice: atitudine apatică, dezinteres față de lucruri, evenimente, oameni și propriul destin; imposibilitatea de a face față greutăților, dezorientare, lipsă de speranță, trăire doar pentru momentul de față, concluzia fiind că aceștia experimentează o independență iresponsabilă, fără orice semn al integrării socio – profesionale. La aceste dificultăți mai pot fi adăugate următoarele: lipsa de relații pozitive, lipsa de bani pentru nevoile de bază, condiții de locuit inadecvate, nevoia de a lua decizii majore la o vârstă timpurie când încă nu știu ce înseamnă a lua o decizie, lipsa familiei care să-i protejeze în perioadele de criză, insuficiente contacte ajutătoare pentru sfaturi, risc de exploatare și abuz, stigmatul atașat datorită creșterii în centrul de plasament.

O altă problemă cu, care se confruntă tinerii dezinstituționalizați este lipsa unei identități formate. S-a constatat la cei crescuți în centre, tendința de a se complace într-o stare de dependență față de alte persoane pentru asigurarea hranei, luarea deciziilor, protecție, siguranță și adăpost. Uneori este normal să se bazeze pe alții, dar de cele mai multe ori, acest lucru este făcut în mod excesiv de către aceștia. Conform teoriei lui Erickson, în stadiul adolescenței se impune nevoia formării propriei identități. Această identitate trebuie să aibă patru componente:

o acceptare a sexualității ca adult

devenirea ca persoană singulară și nu a fi doar fiica sau fiul d-lui X

angajamentul propriu la valorile de bază

deciderea asupra unui rol social și profesional

Se observă că cei crescuți în centrele de plasament sunt deficitari în structurarea fiecăruia dintre cele patru componente. Fetele își resping feminitatea, adoptând un stil băiețesc și cele mai multe spun ca nu doresc să se căsătorească. Băieții au de asemenea probleme severe datorită promiscuității și experiențelor dureroase prin care unii au trecut de-a lungul anilor petrecuți în centre de plasament sau școli ajutătoare.

A doua dimensiune a identității, devenirea ca persoană unică a fost blocată deoarece abandonul și instituția le-a absorbit identitatea și dezvoltarea ca persoană singulară. Ei nu se pot elibera de eticheta „copil de la casa de copii”; această etichetare îi face foarte solidari ca și grup dar și favorizează sustragerea de la responsabilitatea eforturilor personale pentru rezolvarea problemelor fiecăruia.

Angajamentul propriu la valori de bază nu a avut loc pentru că nici nu știu ce înseamnă valoare de bază sau de ce este necesar angajamentul față de ele. Valorile grupului în care se află sunt valorizate și de obicei acele valori au o conotație mai degrabă negativă.

Este deficitară și formarea celei de-a patra dimensiuni a identității: deciderea asupra unui rol social și profesional, deoarece în copilărie nu au avut suficiente roluri și responsabilități corespunzător vârstei, figuri semnificative, modele cu, care să se identifice. Aceasta i-a privat ca și copii, de îmbogățirea interioară și exersarea parțial imaginativă a diverselor statute și roluri de om adult. Astfel au rezultata dificultăți și probleme în asumarea statusurilor și rolurilor din viața de adult.

Multitudinea acestor probleme dă un efect paralizant. Apar îndoieli asupra existenței unei soluții. Din fericire, suntem motivați la a face ceva alături de ei și pentru ei, privind la foștii „copii de la casa copilului” care au un loc de muncă stabil, o locuință și propria familie. Nu sunt foarte mulți, dar aceștia care sunt integrați social și profesional, ne demonstrează că se poate.

2. Integrarea profesională

2. 1. Piața muncii

Pentru ca individul să se simtă integrat în societate este importantă integrarea lui profesională. Faptul că o persoană nu are loc de muncă poate fi cauzator de excludere socială. Dar, după cum spune H. Meyer: ”locurile de muncă nu sunt fenomene naturale ”ci ele „sunt produse artificiale deoarece își datoresc existența oamenilor care au știut să le creeze.” Ca atare, problema ofertei de locuri de muncă într-o societate trebuie luată în considerare atunci când se dorește integrarea indivizilor.

Se apreciază că ocuparea forței de muncă reprezintă în orice societate o condiție esențială a asigurării echilibrului macroeconomic și stabilității social – politice.

Piața muncii este cadrul de confruntare dintre cerere și oferta de forță de muncă într-un anumit interval de timp și într-un anumit spațiu, care se finalizează prin vânzare – cumpărare de forță de muncă în schimbul unui preț numit salariu. Piața muncii este un subsistem al sistemului general al economiei naționale și reprezintă cadrul în care este valorificat cel mai important factor al producției – munca – prin intermediul forței de muncă.

Piața muncii propune două componente : cererea de muncă și oferta de muncă.

– cererea de muncă : reprezintă nevoia de muncă salarială ce se formează la un moment dat într-o economie de piață. Este exprimată prin intermediul numărului de locuri de muncă și cuprinde ansamblul relațiilor, raporturilor și conexiunilor privind volumul și structura forței de muncă pe profesii și niveluri de calificare.

– oferta de muncă : este formată din munca pe care o pot depune membrii unei societăți în condițiile salariale stabilite. Ea se exprimă prin numărul celor apți de muncă (din care se scade numărul femeilor casnice, al studenților și al celor care nu doresc să se angajeze în nici o activitate).

Restructurarea economiei naționale românești în perioada de tranziție a produs schimbări multiple printre care și apariția șomajului. Astfel dispariția locurilor de muncă a determinat în rândul anumitor categorii socio-profesionale afectate de șomaj reducerea câștigurilor materiale și modificarea statutelor sociale. S. Freud considera munca ca fiind legătura cea mai puternică între individ și societate, de aceea șomajul, neintegrarea în muncă înseamnă nu numai pierderea de venit ci și pierderea încrederii în sine, erodarea legăturilor cu comunitatea și apariția sentimentului de excluderea socială. Datorită acestui fapt obiectivul esențial al politicilor sociale în România îl constituie garantarea unui loc de muncă și a unui trai decent.

Este necesar să se reinstituie un mediu favorabil învățării și muncii care să facă posibil ca munca să devină principala sursă a traiului astfel încât cel care muncește să dispună direct de o parte a rezultatelor acestuia și să simtă că poate trăi din munca sa. De aceea este foarte importantă integrarea profesională a individului în procesul integrării sale în societate.

Rolul serviciilor de asistență socială și protecție socială la nivelul pieței muncii este acela de a implementa strategii și măsuri de diminuare a problemelor ridicate de tranziție. Astfel s-au dezvoltat mai multe politici de combatere a șomajului în care sunt implicate și organizații internaționale. Un organism internațional important este Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, (OCDE), acesta promovează tipuri de politici sociale și pot fi luate ca model pentru dezvoltarea protecției sociale și în țările membre.

În prezent, pe piața, muncii din România există următoarele servicii de asistență socială:

servicii financiare – cuprind plata unor ajutoare bănești (ajutor de șomaj, ajutor de integrare profesională, alocații de sprijin, ajutor social), credite acordate în condiții avantajoase întreprinderilor mici și mijlocii sau subvenții acordate agenților economici care angajează absolvenți.

servicii de intermediere a muncii – cuprind activități de mediere a muncii, servicii de consiliere privind cariera profesională și servicii de consultanță în afaceri.

servicii de infirmare – pentru solicitanții și ofertanții de locuri de muncă

servicii de formare – cuprind activități de pregătire profesională prin unități specializate (școli, colegii, universități, centre de recalificare și perfecționare profesională)

Activitatea de protecție socială a șomerilor este condusă și realizată de Agenția Națională de Ocupare și Formare Profesională (A.N.O.F.P.), înființată prin Legea nr.145/ 9.iulie.1998

Agenția Națională de Ocupare și Formare Profesională este o instituție publică de interes național și are următoare obiective:

instituționalizarea dialogului social în domeniul ocupării și formării profesionale

aplicarea strategiilor în domeniul ocupării și formării profesionale

aplicarea măsurilor de protecție socială a persoanelor neîncadrate în muncă

De asemenea, principalele servicii de ocupare și formare profesională oferite de Agenția Națională de Ocupare și Formare Profesională sunt:

servicii pentru persoanele fizice (orientarea și consilierea persoanelor neîncadrate în muncă și a altor persoane, în vederea găsirii unui loc de muncă, calificarea și recalificarea persoanelor neîncadrate în muncă, reconversia profesională a personalului din cadrul agențiilor economice supuși restructurării în vederea prevenirii șomajului, stabilirea și plata, conform legii, a drepturilor de protecție socială a persoanelor neîncadrate în muncă și a altor categorii socio-profesionale).

servicii pentru persoane juridice (medierea dintre oferta și cererea pe piața muncii, selecția candidaților pentru ocuparea locurilor de muncă, aplicarea măsurilor de stimulare pentru crearea de locuri de muncă, consiliere pentru crearea de întreprinderi mici și mijlocii).

Ținând cont de condiția actuală a societății românești descrisă de către specialiști ca fiind o societate ce trece printr-o criză economică și socială, se poate avansa ipoteza că integrarea profesională a tinerilor dezinstituționalizați este o problemă nu ușor de rezolvat.

Se știe că în general copiii din instituții nu au beneficiat întotdeauna de o pregătire didactică dintre cele mai bune. Copiii au fost integrați școlar în școli ajutătoare uneori chiar și atunci când acest fapt nu s-a impus ca o necesitate. La terminarea ciclului gimnazial, ei au urmat mai degrabă școli profesionale decât licee, ceea ce a redus substanțial șansele de a urma o facultate. Astfel șansele lor de integrare profesională erau diminuate în comparație cu a altor tineri. După 1989 însă, se observă o mutație în sistemul de educare a copiilor instituționalizați. Există fundații care se ocupă de îngrijirea și creșterea copiilor cu un statut social defavorizat și caută să egaleze șansele acestora cu a celor din familii. Copiii sunt integrați în școli publice normale, și li se acordă asistență didactică în cadrul fundației și sunt îndrumați chiar spre a urma o facultate după terminarea liceului. Există de asemenea programe pentru a-i ajuta pe tinerii dezinstituționalizați să se integreze profesional. Cresc astfel șansele acestora de a-și găsi un loc de muncă și se încearcă reducerea diferențelor față de copiii care cresc în familia naturală. Cu toate acestea însă integrarea profesională a tinerilor, în general, este o problemă pentru societatea românească și cu atât mai mult a tinerilor dezinstituționalizați.

2. 2. Integrarea profesională. Delimitări conceptuale

În fiecare an la părăsirea instituțiilor de ocrotire, numeroși tineri ajunși la maturitate se confruntă cu situația de neintegrare profesională și excludere socială.

Tinerii instituționalizați cu vârsta cuprinsă între 18 – 26 ani se confruntă cu probleme speciale legate de faptul că sunt nevoiți să părăsească sistemul de protecție al statului. Lor nu li se oferă perspective pentru integrarea în piața muncii odată cu ieșirea din sistem. Conform raportului Institutului Național de Statistică, la 18 martie 2002 în sistemul de protecție instituțională erau 49.484 de copii peste 18 ani, iar 39% între 14 – 17 ani, fapt care ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru autorități.

Cea mai grea problemă pe care o întâmpină acești tineri rămâne găsirea unei locuințe și a unui loc de muncă care să le permită începutul unui trai independent

Legislația muncii din România prevede ca limită inferioară de vârstă impusă de A.P.E.L., în activitatea cu tinerii este de 16 ani, când se prevede că o persoană dobândește capacitatea de muncă. De asemenea, A.P.E.L. ține seama de faptul că legislația în vigoare delimitează condițiile speciale în care copiii între 15 și 16 ani, dar și tinerii între 16-18 ani pot desfășura activități lucrative.

Constituția României interzice munca forțată, exploatarea copiilor prin activități care le-ar putea dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală, precum și angajarea ca salariați a copiilor sub 15 ani.

Codul Muncii prevede că fiecare persoană care a împlinit vârsta de 16 ani dobândește capacitatea de muncă. Tinerii între 15-16 ani pot fi angajați numai cu încuviințarea părinților sau a tutorelui legal și numai în munci corespunzătoare dezvoltării fizice aptitudinilor și capacităților lor, dacă astfel nu îi este periclitată sănătatea, dezvoltarea și pregătirea profesională. Avizul medicului este o condiție necesară și prealabilă. Tinerii cu vârsta de până la 18 ani nu pot fi repartizați în locuri cu condiții vătămătoare, grele, periculoase și nu pot fi folosiți la muncă în timpul nopții și peste durata legală a zilei de lucru, stabilită pentru aceștia până la vârsta de 18 ani la 6 ore pe zi, fără scăderea remunerației, iar durata minimă a concediului este de minim 23 de zile lucrătoare.

Discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat al persoanelor presupuse a aparține unei anumite clase.

Există trei factori principali de mare generalitate care pot face servicii oamenilor care lucrează să aibă o valoare mai mică pentru patroni:

experiența atunci când intră pe piața muncii tânărul este dezavantajat în comparație cu ceilalți muncitori care lucrează acolo deoarece el nu are experiența necesară în ceea ce privește folosirea echipamentului, precum și o cunoaștere mai redusă a felului în care să-și abordeze sarcinile.

motivația din cauza modului lor de educație sau a aspirațiilor lor individuale, tinerii sunt preocupați în mod diferit în a-și construi o carieră (fetele nu-s așa de preocupate să-și construiască o carieră precum băieții).Tinerii dezinstituționalizați nu-s la fel de preocupați / motivați ca și ceilalți tineri de vârsta lor, dar care provin din familii normale.

investiția este importanță investiția pe care o fac părinții pentru copii lor. De aceea cei lipsiți de acest lucru nu vor reuși să aibă un succes egal cu cel ai căror părinți au investit bani în educația lor. Factori „investiționali” nu acoperă banii cheltuiți pentru educație, ci contribuie la stabilirea emoționalului, ca în final să ajute în procesul maturizării.

Găsirea unui loc de muncă reprezintă pentru tinerii „revocați” o necesitate și,

totodată, o problemă destul de greu de rezolvat. În funcție de competențele dobândite de fiecare până la vârsta revocării, tinerii au putut să rezolve această problemă mai bine sau mai rău, mai ușor sau mai greu.

Pe măsură ce ne apropiem de timpul prezent posibilitățile de a găsi un loc de muncă par să fie din ce în ce mai reduse. Dacă la începutul anilor ’90 era mai ușor pentru absolvenți să se încadreze într-o întreprindere de stat pe baza certificatului de studii profesionale, astăzi acest lucru este din ce în ce mai dificil. În primul rând, din cauza faptului că o serie de calificări nu se mai caută; în al doilea rând, patronii sunt mai greu de abordat și de convins, chiar și de către instituțiile de ocrotire ca să angajeze un astfel de tânăr.

Direcționarea formulării idealului de viață, a idealului profesional este o sarcină importantă a educației, este finalitatea ei. Prin educație trebuie să se surprindă și să se rezolve dezacordurile dintre aspirații, capacități și exigențe sociale, să se surprindă starea latentă a vocației profesionale, să se consolideze nivelul energetic dinamizator al mobilizării în atingerea scopurilor profesionale realiste, realizabile, pentru a preveni profesionalizarea întâmplătoare și eșecul unor decizii eronate. Direcționarea corectă a maturizării psihosociale prefigurează realizării individului prin profesiune, indicatorul integrării sociale, element de sprijin esențial al echilibrului personalității.

Reușita și succesul educațional, sub aspectul realizării profesionale, rezultă din numeroasele scrisori de recunoștință adresate de adulții proveniți din casele de copii personalului educativ.

Integrarea socio-profesională a acestor tineri care părăsesc sistemul de protecție a copilului, reprezintă încununarea eforturilor depuse în cadrul sistemului de protecție a copilului. Succesul în această direcție este asigurat atât în crearea unor servicii adecvate în cadrul Direcțiilor pentru Protecția Copilului asupra pregătirii pentru viață a adolescenților și tinerilor cât și de crearea unui cadru legislativ și instituțional care să asigure suportul necesar tinerilor pentru găsirea unui loc de muncă și a unei locuințe. În vedere pregătirii adolescenților și tinerilor pentru viață, în structura pentru protecția copilului au început să fie dezvoltate servicii specifice. Marea majoritate a acestora reprezintă apartamentele în care tinerii se auto-gospodăresc cu un nivel minim de supraveghere din partea adulților (personalul angajat).

2. 3. Reglementări legislative pentru integrarea profesională

Această problemă revine în responsabilitatea organismelor locale care, potrivit prevederilor legislative, au responsabilități în domeniul protecției sociale. Cunoașterea permanentă a situației în plan local privind nevoile de asistență socială a grupurilor defavorizate, în care se înscrie și categoria tinerilor care părăsesc sistemul de protecție, existența unei baze de date privind aceste nevoi creează posibilitatea stabilirii unui plan de măsuri pe termen scurt și lung și alocarea pe această bază a resurselor financiare în bugetele locale.

De asemenea, o mai bună politică în plan local de încurajare și dezvoltare a parteneriatului cu societatea civilă ar putea avea o contribuție importantă la rezolvarea nevoilor sociale.

Ocuparea este cea mai bună protecție contra excluziunii sociale. În acest sens, o contribuție importanță o au serviciile de ocupare. Dezvoltarea diferitelor tipuri de servicii de ocupare este cu atât mai importantă cu cât amploarea fenomenelor de marginalizare și excludere socială este mai mare. Tipurile de servicii publice furnizate de către ANOFM și instituțiile sale descentralizate au ca scop creșterea șanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă. Serviciile publice de ocupare se încadrează în măsurile active de ocupare prin care se urmărește inserția șomerilor pe piața forței de muncă prin diverse acțiuni de formare, calificare și recalificare a șomerilor. Măsurile active de ocupare sunt reglementate prin Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor de șomaj și stimularea ocupării forței de muncă.

Capitolul V

Cadru metodologic

În acest capitol vom prezenta mai întâi obiectivele și ipotezele cercetării, precum și tehnicile utilizate pentru colectarea datelor. Urmează apoi descrierea rezultatele obținute prin intermediul chestionarului, cât și descrierea studiilor de caz, astfel încât pe baza acestora se vor formula concluziile cercetării.

1. Obiectivele cercetării

Indentificarea factorilor care duc la o integrare socio-profesională adecvată a tinerilor

Indentificarea problemelor cu, care se confruntă tinerii în procesul lor de integrare socială și profesională

Indetificarea gradului de integrarea socio-profesională a tinerilor aflați în cadrul Centrului de Plasament nr 2

Identificarea gradului de integrarea socio- profesională a tinerilor aflați în cadrul fundației El-Shadai

Indentificarea gradului de educație al tinerilor dezinstituționalizați

2. Ipotezele cercetării

Am pornit studiul cercetării de la următoarele ipoteze, și anume:

Tinerii dezinstituționalizați care beneficiază de programe specializate și susținere din partea ONG-urilor integrarea socială, cât și cea profesională este mai mare.

Tinerii dezinstituționalizați care continuă să urmeze cursurile învățământului liceal sau superior au mai multe șanse de integrare decât cei care au terminat doar cursurile învățământului generală sau profesională.

3. Metode de culegere a datelor cercetării

3. 1. Interviul

Ca primă definiție a interviului, la modul general, acasta reprezintă o situație provizorie de interacțiune și de inter-influență, în esență verbale, între două persoane aflate în contact direct și care urmărește un scop prealabil stabilit. Interviul, ca și chestionarul standardizat, permit strângerea de informații despre conduitele umane foarte greu de obținut altfel.

Obiectivele unui astfel de interviu pot fi de mai multe feluri și se pot adresa mai multor scopuri: anamneză, selecție, consiliere psiologică, consiliere în vederea orientării, clinice, explicative, critice de cercetare etc.

Interviul este mai mult sau mai puțin structurat. Deosebim, în general, interviul directiv- în care temele ce vor fi abandonate, eventual chestionarele ce trebuie completate, sunt codificate în prealabil de către cel care conduce interviul (cu utilizarea unei grile de interviu) și interviul non-directiv – în care nimic din ceea ce urmează să se întâmple sau să se spună de cei doi nu este prevăzut dinainte. Multe dintre interviuri se desfășoară într-o situație intermediară, și atunci avem interviuri semi-directive.

Fără îndoială că interviul este metoda cea mai des utilizată de specialiști în orientare școlară și profesioanlă. Dar mai există un ip unic de interviu de orientare, și mai multe tehnici posibile. Utilizarea unei anumite tehnici este susținută, pe de o parte, de referințele teorerice care formează cadrul conceptual folosit de cel care conduce interviul- în vederea înțelegerii situației și a cererii celui intervievat, pentru a se defini și a se trata problema pusă și, pe de altă parte, de o concepție adiacentă a personalității, care permite definirea rolului specialistului de orientare și îndrumarea practicii acestuia.

3. 2. Ancheta socială

Ca o definiție a anchetei sociale, se poate spune că aceasta reprezintă o metodă specifică științelor socio-umane și care presupune un schimb de informații, o comunicare între cercetător și anumite „ elemente ” (indivizi umani) ale „ realității sociale ” investigate, primul fiind cel care, prin intermediul chestionarului, provoacă un comportament verbal din partea celui din urmă. Transmiterea informației de la persoanele chestionate spre cercetător se poate realiza, în principiu, prin două modalități fundamental diferite, adică diferite atât prn actul de comportament pe care-l presupun, cât și prin inducerea unor probleme metodologice specifice; există atât o cale orală de comunciare cât și una scrisă.

În cazul anchetei orale sau directe, (în sensul că mesajul este transmis direct receptorului), întrebările chestionarului sunt citite pe rând subiectului, iar acesta va răspunde oral, răspunsurile fiind înregistrate de către persoanele care efectuează ancheta în teren, operatorii de anchetă.

În ancheta scrisă, comunicarea este indirectă, în sensul că subiectul citește el însuși întrebările din chestionar și răspunde la ele fără a se angaja un proces direct de comunicare cu persoana care-i înmânează instrumentul de cercetare.

Ancheta directă facilitează comunicarea directă, dar în același timp crează un element nou, suplimentar al mediului social în care omul se găsește și reacționează.

3. 3. Studiul de caz

Studiul de caz este o formă particulară a anchetei sociale utilizată în special în psihologie. Studiul de caz poate fi definit ca fiind „ o cercetare empirică ce analizează un fenomen contemporan în contextul vieții sociale, granița dintre fenomenul respectiv și context nefiind precis definită, și în care sunt utilizate surse multiple de date”.

Studiul de caz nu utilizează tehnici de eșantionare și nici inferența statistică. Prin studiul de caz nu se abordează numai persoane, nu se studiază realitatea (psiho)socială numai din perspectiva acestor persoane , prin prisma biografiei lor, ci se cercetează un fragment de realitate din exterior, utilizând și metoda observației.

În studiile de caz realizate cu prilejul acestei cercetări s-a luat ca unitate de analiză individul.

4. Descrierea cercetării

Partea practică pentru această lucrare de licență am efectuat-o cu sprijinul Direcției Generale de Asistență Sociale și Protecția Copilului, precum și cu sprijinul Centrului de Plasament nr. 2 Oradea și al Fundației „El-Shadai”- Oradea.

Centrul de Plasament nr. 2 este situat in zona Cantemir (fostul cartier Dorobanți), pe malul drept al paraului Peța, str. Feldioarei, nr. 13 iar Fundația „El-Shadai” cu sediul în Oradea, str. Poieniței nr.27 C3 ap.11, a fost înființată în anul 2001, este persoană juridică română non-profit, fără scop lucrativ sau matrimonial, cu caracter umanitar.

Scopul fundației „El-Shadai”, este recuperarea psiho-socială a acelor tineri care provin din centrele de plasament și intră în programul El-Shadai.

Cei paisprezece tineri cărora le-a fost aplicat ghidul de interviu, au fost aleși în funcție de vârstă precum și de perioada de timp în care sunt asistați în Centrul de Plasament nr. 2 si în cadrul fundației „El-Shadai”.

Aplicarea ghidului de interviu s-a desfășurat la sediul Centrului de Plasament nr. 2 și la fundația „El-Shadai”.

În cele paisprezece studii de caz s-a urmărit nivelul școlarizării tinerilor, nivelul integrării lor în societate precum și găsirea unui loc de muncă și schimbările apărute în viața lor .

Pentru absolvenții centrelor de plasament serviciile oferite de către organizațiile neguvernamentale în vederea integrării lor sociale reprezintă cea mai frecventă măsură aplicată și totodată cea mai eficientă. Fără intervenția acestor organizații trecerea de la regimul de viață instituțional care pune un accent foarte neînsemnat pe formarea și conștientizarea propriei responsabilități asupra vieții și viitorului la viața socială independentă ar fi extraordinar de abrupt, riscul fenomenului stradal și al delincvenței fiind extrem de ridicat. Acest lucru este demonstrat de numeroasele cazuri negative de oameni care nu au adăpost, loc de muncă și apelează la metode ilicite de obținere a mijloacelor necesare traiului zilnic tocmai datorită faptului că nu au fost niciodată sprijiniți de către familie, nici de societatea civilă care i-a ignorat și i-a privit cu prejudecăți datorită faptului că provin din „casa de copii” în loc să îi susțină prin cât mai multe mijloace.

În cazul în care la împlinire vârstei de 18 ani, acești tineri nu sunt primiți în familia de origine, sau refuză ei înșiși să se întoarcă în familie datorită lipsei de contact cu aceasta în anii precedenți, dacă nu sunt ajutați nici de către familia lărgită sau alte persoane voluntare, devine necesară intervenția specialiștilor din domeniul social care să faciliteze integrarea lor socială și profesională.

În cadrul cercetării mele am luat contact cu Centrul de Plasament nr. 2 si cu fundația „El-Shadai”. Datele privind amploarea dezinstituționalizării tinerilor au fost obținute de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor.

Prezentarea cazurilor tinerilor care au parasit Centrul de Plasament nr. 2

Cazul nr. 1

Prezentarea cazului:

Nume: D.A.

Gen: Feminin

Vârsta: 26 ani

Naționalitatea: romă

Religie: ortodoxă

Numele părinților: Tatăl: D.V., Mama: D.S

D.A mai are 4 frați si o soră.

Istoric:

Deoarece tatăl lui D.A a fost condamnat la închisoare, iar mama vagabondând din loc în loc, neavând o locație stabilă, această tânără a necesitat instituționalizarea într-un Centru de Plasament la vîrsta de 7 ani.

În urma investigațiilor acestui caz, s-a constatat ca minora D.A împreună cu frații ei locuiau într-un coteț de porci, deoarece părinții au vândut până și mica colibă țigănească pe care o avuseră, iar noii proprietari nu i-au mai primit în locuința respectivă pe copiii abandonați de proprii părinți.

Astfel, D.A a fost instituționalizată în Centrul de Plasament nr.2 Oradea, timp de 10 ani, până ce a împlinit vârsta de 17 ani, după care a fost mutată la Centrul de Plasament Bratca, unde a urmat cursurile Liceului Teoretic Bratca.

După terminarea Liceului s-a reîntors la C.P.2, unde din 2004 până în 2007 a urmat cursurile Colegiului Sanitar Șansa, obținând diploma de Asistent Medical.

În perioada anilor 2007-2010 a absolvit cursurile Facultății Socio-Umane, din Oradea.

D.A a rămas în cadrul Instituției C.P.2 până la vârsta de 25 de ani, deoarece și-a continuat studiile de Învățământ Superior.

În toată această perioadă, nu a mai ținut legătura cu părinții, ci doar cu unii dintre frați.

În 2010, i s-a sistat șederea în C.P.2, fiind externată în luna decembrie, deoarece teminase cursurile de Învătământ Superior, prin aceasta i s-a oferit posibilitatea de începe procesul de integrare în societate.

Actualmente locuiește într-o locuință închiriată, și muncește la o firmă de Pază și Protecție, într-un domeniu care nu are legatură cu studiile absolvite.

Cazul nr. 2

Prezentarea cazului:

Nume: M.V.

Gen: Masculin

Vârsta: 28 ani

Naționalitatea: română

Religia: ortodoxă

Numele părinților: Tatăl: necunoscut, Mama: N. M.

M.V. mai are 2 frați.

Istoric:

M.V. provine dintr-o familie dezorganizată din județul Bacău, com. Podul Turcului.

Din cauza neîntelegerilor cu bărbatul cu care trăia în concubinaj, mama N.M.. se mută împreună cu fiul ei M.V. la Oradea, locuind în chirie. Neavând un loc de muncă stabil, veniturile fiind insuficiente, și locuinta neadecvată, nu poate să-și întrețină fiul, acesta necesitând instituționalizare.

Astfel, la vârsta de 15 ani, a fost internat în C.P.2, în iulie 1998. Aici s-a integrat foarte repede, având abilități deosebite și o conduită exemplară, ajunge Liderul Consiliului Copiilor, deoarece avea relații bune și cu personalul Centrului și cu copiii instituționalizați.

M.V. a păstrat legătura cu mama care l-a vizitat în mod constant. Deasemenea a păstrat legătura și cu cei 2 frați, cu care M.V. afirmă că se înțelege foarte bine, și se ajută în mod reciproc.

M.V este un tânăr sensibil și o persoană sociabilă, receptivă la problemele cu care se confruntă și alți tineri, încercând să-i ajute și să-i sfătuiască în funcție de nevoile fiecăruia, deoarece dispune de respect și încredere din partea personalului și a colegilor lui din Instituție.Deasemenea este o persoană chibzuită în tot ce face și se lasă îndrumat.

Este pasionat de informatică și repară aparate electronice și calculatoare.

Datorită acestei pasiuni, se înscrie la Facultatea de Energetică, pe care a absolvit-o cu bine având note bune la examene. Și aici se integrează bine, având relații bune cu profesorii și colegii de școală.

Datorită abilităților sale si a faptului că este o persoană sociabilă, a reușit să se integreze destul de bine în societate.

Actualmente lucrează la o firmă în domeniul calculatoarelor, și locuiește în chirie în Oradea, având mulți prieteni și multe cunoștințe.

Cazul nr. 3

Prezentarea cazului:

Nume: M. G.

Gen: Feminin

Vârsta: 25 ani

Naționalitatea: rromă

Religia: ortodoxă

Numele părinților: Tatăl: necunoscut, Mama: M. E.

M. G. mai are 4 frați și 2 surori

Istoric:

M. G. s-a născut intr-o familie cu probleme. Din investigațiile acestui caz reiese faptul că mama lui M. G. locuia în concubinaj cu cetățeanul L.L., din această relație rezultand 4 băieți și 2 fete. Tatăl și mama neavînd loc de muncă, veniturile fiind insuficiente pentru intreținerea acestei familii numeroase precum și lipsa unui loc de adăpost adecvat, și-au abandonat fiica la leagănul de copii.

Dupa 3 ani M. G. a fost transferată de la Leagănul de copii Oradea la Centrul de Plasament nr. 2, Oradea, până la vârsta de 16 ani cand s-a transferat la Centrului de Plasament Bratca, unde a urmat cursurile de învățământ ale liceului Teoretic Bratca.

La 19 ani s-a intors la Centrul de Plasament nr. 2, Oradea, unde a urmat cursurile post liceale ale colegiului sanitar Șansa.

În 2007 s-a înscris la universitatea din Oradea urmând cursurile facultății socio-umane.

În tot acest timp nu a mai menținut legătura cu părinții și frații ei.

La vârsta de 24 de ani la cererea ei a fost externată de la Centrul de Plasament nr. 2 urmând procesul de integrare în societate.

În prezent locuiește în chirie împreună cu concubinul ei și lucrează în domeniul serviciilor sociale.

Cazul nr 4

Prezentarea cazului:

Nume: T. A.

Gen: Feminin

Vârsta: 19 ani

Naționalitatea: maghiară

Religia: ortodoxă

Numele părinților: Tatăl: necunoscut, Mama: T.A-G.

T. A. mai are 2 surori

Istoric:

T. A. provine dintr-o familie dezorganizată în care tatăl este necunoscut si mama își paraseste familia, astfel fiica lor este abandonată la maternitatea Oradea, dupa care este instituționalizată la Leagănul de copii Oradea până la vârsta de 6 ani.

În urma unor programe și măsuri de protecție socială, tânăra este integrată în cadrul unei familii de tip maternal profesionist pînă la vârsta de 14 ani, după care este integrată în Centrul de Plasament nr. 2.

Familia AMP refuză plasamentul lui T. A. din cauza unor motive de comportament(neascultare, minciună, lene, dezordine și furt).

Familia maternală a încercat să îi ofere condiții bune de viață asigurându-i locuință și o alimentație bună. De asemenea s-a îngrijit de sănatatea ei ducând-o la diferiți specialiști din pricina problemelor de sănătate tânăra fiind operată de scolioză cogenitală lombară la Cluj.

Părinții maternali s-au îngrijit și de educația ei căutându-i o școală adecvată, dar dar ei nu-i plăcea să învețe. Din pricina sănătații uneori era caracterizată ca fiind o persoană izolată și tristă.

După ce a fost integrată la C.P.2 a continuat să își viziteze familia maternală din când în când păstrând legătura cu ei, participând la evenimente de familie importante. Ea a mărturisit că încă ii iubește doar că nu s-au ințeles datorită convingerilor religioase, ale părinților maternali.

Integrarea în Centrul de Plasament, i-a fost dificilă ,deoarece se obișnuise cu viața de familie,si i-a fost foarte greu să se acomodeze regulilor din acest Centru,deoarece era o fire sensibilă si mofturoasă.

Pe de altă parte ,T.A era caracterizată ca fiind o persoană liniștită, sufletistă și perseverentă când dorea să obțină ceva.

Fiindcă nu era o persoană prea sociabilă cu greu se integra și în școlile pe care le frecventa, schimbând mai multe școli.

Totuși cu trecerea anilor, a reușit să își depășească propriile slăbiciuni, devenind o elevă silitoare și cu multe abilități, obținând note bune la școală.

În viața personală T:A a început să fie mai ordonată,și să se îmbrace cu gust.

La vârsta de 18 ani și-a cunoscut pentru prima dată mama biologică,cât si cele 2 surori,chiar la aniversarea majoratului.

La vârsta de 19 ani,T:A a ieșit din programele Centrelor de Plasament,in anul 2010,mutându-se la mama biologică pentru o perioadă,după care s-a mutat în chirie împreună cu prietenul ei .

În prezent își continuă cursurile școlare,fiind susținută material de prietenul ei.

Cazul nr 5

Prezentarea cazului:

Nume: P.F.

Gen: Masculin

Vârsta: 20 ani

Naționalitatea: română

Religia: ortodoxă

Numele părinților: Tatăl: P.F., Mama: P.C.

P.F. mai are 2 frați

Istoric:

P.F provine dintr-o familie în care părinții au divorțat. În urma acestui divorț P. F a fost încredințat tatălui, iar fratele său mamei.

Deoarece tatăl devenise alcoolic ,nu a mai fost responsabil de creșterea și educarea fiului său.

În urma sesizării serviciilor de Protecție a Copilului, s-a investigat cazul luându-se măsuri pentru instituționalizarea lui P.F.Astfel că la vârsta de 14 ani, în anul 2004 a fost internat în Centrul de Plasament Tinca,iar la vârsta de 17 ani este transferat la C.P. 2 Oradea .

Aici se descoperă faptul că are tulburări de conduită, având probleme psiho-motorii. În urma acestui fapt este internat la Spitalul de Neuropsihiatrie Oradea, pentru o perioadă.

De asemenea din cauza comportamentului defectuos, si din pricina faptului că s-a împrietenit cu persoane delicvente ajunge să fie internat în Centrul de Primire în Regim de Urgență a Minorilor după care se întoarce în C.P. 2.Aici s-au luat măsuri pentru reabilitarea. și integrarea socială a lui P.F.

Tot din pricina comportamentului și problemelor psihice era un elev slab la învățătură, era o persoană introvertită, care prezenta probleme în integrarea în societate. Totuși cu timpul a reușit să-și faca câtiva prieteni din Centru , și de la școala pe care o frecventa.

În 2010 are loc sistarea măsurii de plasament,astfel că este externat la cerere. Actualmente locuiește în chirie în Oradea,iar din pricina faptului că nu și-a terminat studiile lucrează intr-o spălătorie-auto.

Cazul nr. 6

Prezentarea cazului:

Nume: B.M.

Gen: Feminin

Vârsta: 25 ani

Naționalitatea: maghiară

Religia: penticostală

Numele părinților: Tatăl: necunoscut, Mama: B.M

B.M. nu mai are frați

Istoric:

Deoarece mama lui B.M. este părăsită de concubin, și fiind foarte tânără, neavând resurse necesare pentru întreținerea fiicei ei, o abandonează la Leagănul de Copii Oradea, încă de mică. Aici a locuit până la vârsta de 4 ani, după care a fost transferată la Casa de Copii, actualul Centru de Plasament nr.2, Oradea. De aici este încredințată unei familii care se ocupă de ea până la vârsta de 8 ani. După această perioadă se reîntoarce la C.P.2, deoarece din anumite motive familia refuză s-o mai îngrijească.

Aici la Centru se integrează destul de repede, fiind o persoană sociabilă și comunicativă, stabilind relatii bune cu personalul instituției, atașându-se profund de educatorii de grupă în care are încredere. În același timp stabilește relații bune și cu copiii din Centru fiind o persoană respectată și apreciată.

B.M. este caracterizată ca fiind o persoană serioasă, ambițioasă , harnică ,având repere clare pentru viitor;este o fată ordonată ,îi place curățenia si se îmbracă decent. Resursele financiare le cheltuiește cu chibzuință, disciplinându-se singură.

Este practicantă a sportului de performanță, obținând rezultatate remarcabile, astfel că în anul 2002 devine campioană națională la Lupte Libere Juniori. Fiind o sportivă talentată, făcând parte și din echipa de fotbal feminin din Oradea a participat la un turneu de fotbal feminin care a avut loc în Italia.

Se înscrie și absolvă cu rezultate bune cursurile Facultății de Educație Fizică din Oradea stabilind relații bune cu colegii și profesorii de la facultate.

Cu mama ei nu a mai păstrat legătura, decât foarte rar, deoarece nu a mai căutat-o până la vârsta de 16 ani.

După terminarea studiilor superioare are loc sistarea măsurilor de plasament la cerere. În prezent B.M. locuiește într-un apartament primit de la Primăria Oradea de tip ANL cu chirie, și profesează slujba de antrenor sportiv.

Cazul nr. 7

Prezentarea cazului:

Nume: V.M-G

Gen: Masculin

Vârsta: 18 ani

Naționalitatea: rromă

Religia: nu are

Numele părinților: Tatăl: V.G., Mama: V.S

V.M-G mai are 3 frați și o soră

Istoric:

Datorită familiei dezorganizate și a sărăciei, V.M-G a intrat în Sistemul de Protectie Social, în anul 2001 la vârsta de 8 ani, când a fost găsit pe străzi cerșind și fără supraveghere, fiind internat la Centrul de Primire în Regim de Urgență Minori.

La vârsta de 11 ani a fost transferat la Centrul de Plasament Tinca, unde i s-a oferit șansa de a fi integrat într-o familie de tip Asistent Maternal Profesionist. Aici a locuit timp de 3 ani după care a fost mutat la o altă familie de tip A.M.P, deoarece la prima familie i-a expirat atestatul. În aceste familii a avut conflicte destul de frecvente cu părinții sociali. Din această cauză este mutat la C.P.T.F. Casa Bratca, de acolo fiind transferat la C.P. 2 Oradea, făra ca el să ceară acest lucru, impunându-i-se acest transfer.

La C.P. 2 se integrează destul de repede chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp. Din pricina faptului că nu i-a plăcut să învețe, a abandonat școala, iar datorită comportamentului neadecvat si asocierea cu persoane rău-famate, și datorită unor delicte comise, tânărul a fost anchetat de poliție .

S-a încercat încercat integrarea tânărului V.M-G în familia lărgită, până la rudenii de gradul IV, dar fără reușită. Cu părinții pierde legătura deoarece mama se mută în alt județ, iar tatăl nu-l recunoaște ca și fiu. Pe motivul că se poate descurca singur, la cerere în anul 2011 este externat din C.P. 2.

În prezent locuiește în chirie, și lucrează la o spălătorie.

Prezentarea cazurilor tinerilor din fundația „El-Shadai”

Cazul nr. 1

Prezentarea cazului:

Nume: R. E.

Gen: Feminin

Vârsta: 27 ani

Naționalitatea: maghiară

Religia: penticostală

Numele părinților: Tatăl: necunoscut, Mama: R. R.

R. E. mai are 3 surori și un frate

Istoric:

R. E. se află la fundația „El-Shadai” de 9 ani fiind printre cei mai vechi tineri din fundație, atașându-se de personalul de aici.

Datorită problemelor familiale și anume mama fiind prea tânără și părăsită de concubin, neavând posibilitate de a o întreține pe R. E. este abandonată la Leagănul de Copii, Oradea.

La vârsta de 7 ani este transferată la C. P. nr. 2 pînă în clasa a cincea, de unde este mutată la C. P. Popești ca să fie împreună cu surorile ei, cu care nu reușește să mențină o relație apropiată.

De aici ajunge să locuiască la internatul Școlii profesionale nr. 2 Oradea unde urmează cursurile profilului confecții-încălțăminte.

Este o persoană sociabilă, ordonată, harnică, realizând cu succes activitățile începute și sarcinile date. Progresele ei au fost remarcate de specialiștii din cadrul fundației.

În prezent locuiește într-o garsonieră de la fundație în chirie, iar datorită abilităților la locul de muncă a fost promovată pe un post important unde dispune de autoritate.

Cazul nr. 2

Prezentarea cazului:

Nume: B.L.

Gen: masculin

Vârsta: 21 ani

Naționalitatea: româno-maghiară

Religia: nu are

Numele părinților: Tatăl: B. L., Mama: R.V.

B. L. are o soră și 7 frați vitregi

Istoric:

B. L. are 21 ani și se află în cadrul fundației de câteva luni fiind la începutul programului de integrare. Provine dintr-o familie cu probleme în care tatăl este alcoolic iar mama având probleme de natură psihică și din pricina scandalurilor din familie este abandonat la 9 ani în Centrul de Plasament Ceul Silvaniei, de unde dupa o perioadă de 3 ani este transferat la Centrul de Plasament Jibou unde termină cursurile școlii generale.

Urmează cursurile liceului din Șimleul Silvaniei dar din pricina comportamentului nepotrivit este mutat la școala profesională la profilul mecanic-auto încercând să-și însușească aceasta meserie dar fără succes.

B. L. este o persoană cu un comportament rebel, acumulând multă mânie pt părinții care l-au abandonat mărturisind că nu poate să-i ierte, păstrând legătura cu ei, dar mai rar. Împrejurările prin care a trecut îl determină să aibă o atitudine pesimistă cu privire la viitor. În ciuda comportamentului ostil prezintă totuși abilități și calități personale care l-ar ajuta în procesul de formare.

În prezent este inclus în programul fundației, unde și locuiește fără a plăti chirie fiind ajutat să-și termine liceul, în același timp lucrând la o firmă de electronice.

Cazul nr. 3

Prezentarea cazului:

Nume: M. S.

Gen: Feminin

Vârsta: 28 ani

Naționalitatea: rromă

Religia: penticostală

Numele părinților: Tatăl: necunoscut, Mama: M. D.

M. S. are 2 frați și 2 surori

Istoric:

M. S. a terminat școala complementară de ucenicie deși i-a plăcut mult să învețe nu a urmat un liceu. Ea nu are mulți prieteni, dar cu cei pe care îi are se înțelege bine și timpul liber pe care ea îl are preferă să și-l petreacă cu aceștia.

M.S. își cunoaște părinții naturali și chiar menține legătura cu aceștia. Lipsa condițiilor materiale și financiare de a o întreține au fost cauzele pentru care părinții au decis să-și abandoneze fiica. M.S. a reușit să-și ierte părinții pentru că au abandonat-o și de aceea a și ales să-i caute si să-i vizteze,pastrând legatura cu mama si frații.

Înainte de a ajunge în fundația „El-Shadai”, ea a mai fost în Centrul din Tinca unde a stat 3 ani de zile după care a fost transferată la Centrul de Plasament nr.2 din Oradea unde a stat până a împlinit vârsta de 19 ani. Amintirile plăcute pe care ea și le amintește cu drag, din perioada cât a stat în Centrul de Plasament nr.2 au fost atunci când a fost plecată în tabere la Stâna de Vale, Valea Drăganului, Șuncuiuș, Bulz, Bratca, Dumbrăvița de Codru, Roșia, Someșul Rece etc. A fost plecată și în Spania, Cehia și Ungaria.

Tot în această perioadă a mai practicat și sport, în special volei îi plăcea foarte mult să joace. Ea mai ajuta personalul de acolo la curățenie. Unii dintre prietenii ei consumau alcool și fumau, dar ea nu consuma alcool și nici nu fuma. Ea nu a avut niciodată probleme cu poliția și nici probleme de sănătate nu a avut pe perioada cât a fost instituționalizată.

M.S. a ajuns în această fundație prin Centrul de Plasament nr.2, după ce și-a terminat școala pentru a nu ajunge în stradă ea a fost adusă în această fundație. Personalul de aici a ajutat-o cu bani, haine, alimente și nu numai, până ce a reușit să-și găsească un loc de muncă pentru a se putea întreține singură. Ea spune că dacă nu ar fi ajuns aici ar fi avut o viață grea, dar tot s-ar fi descurcat.

În prezent lucrează la o fabrică de piese electronice. Aici se simte acceptată de către colegii ei și îi și place mult ceea ce face. Au fost cazuri când a fost respinsă de către unii angajatori pentru că era neagră, dar a reușit să treacă peste aceste „hopuri” din viața ei.

În prezent locuiește tot la fundație în chirie dar nu mai beneficiază de programul de ajutorare valabil primii 2 ani până la integrarea socio-profesională. Dacă ar fi să plece din fundație ea crede că s-ar descurca, pentru că, acuma are un loc de muncă stabil și a învățat cum să-și administreze banii.

Cazul nr. 4

Prezentarea cazului:

Nume: C. V.

Gen: Masculin

Vârsta: 24 ani

Naționalitatea: rromă

Religia: baptistă

Numele părinților: Tatăl: necunoscut, Mama: C. C.

C. V. mai are 2 frați și o soră

Istoric:

C.V. în vârstă de 24 ani, se află în cadrul fundației de 6 ani. In primii 2 ani a beneficiat de programul de ajutorare pentru a se putea integra.

La școală nu i-a plăcut să învețe și de aceea a terminat doar școala profesională. El are puțini prieteni, dar cu aceștia se înțelege foarte bine și preferă ca timpul liber pe care-l are să și-l petreacă cu ei. Sărăcia în care trăiau și trăiesc părinții lui, i-au determinat pe aceștia să-l abandoneze. El nu menține legătura cu ei, pentru că nu i-a putut ierta că l-au abandonat.

Înainte de a ajunge în fundația „El-Shadai”, el a mai fost la Centrul din Tinca și la Centrul de Plasament nr. 2 Oradea, unde era pus să ajute la curățenie și la bucătărie. Ce i-a plăcut cel mai mult cât timp a fost în aceste centre a fost faptul că a plecat în excursie la Bulz sau când erau sărbătorile primeau cadouri de la străini, și nu i-a plăcut că, copii de acolo erau foarte răi. El nu a consumat băuturi alcoolice și nu a fumat niciodată, deși printre prietenii lui erau care fumau; nu a avut niciodată probleme cu poliția.

El a ajuns în cadrul acestei fundații prin Centrul de Plasament nr.2. Se simte foarte bine aici și se înțelege foarte bine cu personalul de aici. Aceștia l-au ajutat foarte mult cu alimente, l-au învățat cu să se întrețină singur, l-au ajutat cu răbdarea și bunătatea lor față de el. Dacă nu ar fi ajuns aici ar fi avut o viață grea, dar crede că tot s-ar fi descurcat el.

A fost dus în Germania, Ungaria, Cehia de către sponsorul lui.

În prezent locuiește într-o garsonieră din cadrul fundației în chirie împreună cu soția lui și lucrează la o firmă de ansamblat piese electronice, unde se înțelege bine cu colegii. Speră ca în viitor să aibă o locuință personală unde să locuiască cu soția lui.

Cazul nr. 5

Prezentarea cazului:

Nume: W. K.

Gen: Feminin

Vârsta: 26 ani

Naționalitatea: maghiară

Religia: penticostală

Numele părinților: Tatăl: W. S.(decedat), Mama: W. I.

W. K. mai are 3 frați și 2 surori

Istoric:

W.K.a locuit in cadrul fundatiei 5 ani, primi 2 nu atrebuit sa plateasca chirie beneficiind de programul de ajutorare, în vederea integrării.

W.K. a terminat liceul deși nu-i plăcea să învețe. Are foarte mulți prieteni cu, care se înțelege bine și timpul liber pe care-l are îi place să și-l petreacă cu aceștia.

Ea își cunoaște părinții naturali și menține legătura cu aceștia în special cu tatăl ei care a vizitat-o constant câtă vreme a fost în C.P.2. Cauzele pentru care a fost abandonată de către părinții au fost – tata a intrat la pușcărie iar mama nu a mai putut să o întrețină.

Ea a stat la Centrul de Plasament nr.2 din Oradea până ce a terminat școala și a trebuit să plece de acolo. Ei îi plăcea foarte mult în centru atunci când se făceau excursii, tabere, jocuri sportive și multe alte lucruri asemănătoare.

Majoritatea prietenilor ei fumau și consumau alcool, lucru care a determinat-o și pe ea să facă la fel. Acum nu mai consumă alcool, dar de fumat nu se poate lăsa și nici nu ar vrea să se lase, spune W.K. Nu a avut niciodată probleme de sănătate și nici cu poliția.

Ea a ajuns în fundație cu ajutorul unui prieten, care a adus-o aici. S-a înțeles foarte bine cu personalul de aici, având o părere foarte bună despre ei. Au ajutat-o foarte mult cu alimente si să-și găsească un loc de muncă. Ea și-a început viața sexuală la 18 ani cu prietenul ei de atunci, cu care ar fi vrut să-și întemeieze o familie.

W.K. este conștientă de faptul că dacă nu ar fi fost ajutată prin programele de ajutorare de la fundație s-ar fi descurcat foarte greu în viață.

În prezent beneficiază de o locuință cu chirie la blocurile de tip ANL și lucrează la o firmă de electronice unde se întelege bine cu colegii mai puțin cu șefa.

Cazul nr. 6

Prezentarea cazului:

Nume: G. R.

Gen: Feminin

Vârsta: 23 ani

Naționalitatea: romană

Religia: baptistă

Numele părinților: Tatăl: necunoscut, Mama: G. F.

G. R. mai are un frate și o soră

Istoric:

G.R. are 23 ani si este la fundatie de 4 ani timp in care ea progresat din punct de vedere a integrari sale in societate

A absolvit școala profesională cu o medie destul de mare, dar nu a vrut să facă și liceul, deși i-a plăcut să învețe. Ea are puțini prieteni cu, care se înțelege foarte bine. Timpul liber pe care îl are preferă să și-l petreacă singură, ascultând muzică. G.R. își cunoaște părinții naturali, dar doar de o scurta perioadă de timp si menține legătura cu ei.

Cauzele pentru care ea a fost abandonată nu le cunoaște, știe doar ca a fost aruncată la gunoi de către părinții ei naturali și a fost găsită de cineva acolo și astfel a ajuns la centru de la Tileagd. Aici a început să facă sport – atletism, participând la mai multe concursuri. O dată a fost plecată în Franța.

Ea a consumat alcool, tutun , chiar și droguri, împreună cu prietenii ei, ajungând chiar să distribuie ea însăși droguri. Înainte de a ajunge în fundație a furat, a spart mașini, magazine pentru a face rost de bani, însă nu a fost prinsă niciodată de poliție, afirmă G.R.

În această fundație ea a fost adusă de către o asistentă medicală. Cei de aici au ajutat-o să-și rezolve problemele pe care le avea în general, dar și pe cele pe care le avea cu, colegii de la locul de muncă. G.R. spune că dacă nu ar fi ajuns în această fundație în momentul de față ea era la pușcărie, pentru că ar fi continuat viața pe care a avut-o înainte.

G.R.considera ca nu este pregătită încă să se descurce singură, pentru că mai are nevoie de ajutor pentru a nu reveni la viața pe care a avut-o încă, de aceea în aceste momente ea nu ar fi capabilă să se descurce singură.

Actualmente locuiește tot în cadrul fundației dar în chirie, fiind sprijinită în continuare în anumite domenii și lucrează la o fabrică de pantofi unde nu este în relații prea bune cu colegii.

Cazul nr. 7

Prezentarea cazului:

Nume: K. H.

Gen: Feminin

Vârsta: 28 ani

Naționalitatea: româno-maghiară

Religia: penticostală

Numele părinților: Tatăl: K. I., Mama: K. M.

K. H. nu mai are frați

Istoric:

K.H. în vârstă de 28 ani, a beneficiat de programele fundației „El-Shadai” pt o perioada de 6 ani timp in care a invatat multe lucruri progresand in vederea integrarii.

Ea a terminat școala complementară și nu a dorit să facă liceul pentru că nu-i placea la școală. Are puțini prieteni cu, care nu prea are multă tangență, de aceea prefera ca timpul liber să și-l petreacă singură.

Ea își cunoaște părinții naturali, dar nu menține legătura cu ei pentru că au abandonat-o. Cauzele pentru care ea a fost abandonată sunt: părinții săi erau bolnavi, iar când au aflat că și ea e bolnavă au preferat să o dea la centrul de plasament.

Înainte de a ajunge în fundația aceasta, ea a fost la Centrul din Tinca până la vârsta de 7 ani, iar de la 7 ani a stat la Centrul de Plasament nr.2. Cât timp a stat în aceste centre ea a ajutat la curățenie sau ducea mâncare la animalele de acolo. (ex. dădea de mâncare la porci).

Evenimentele cele mai plăcute de care ea își amintește din acea perioadă au fost atunci când a fost vizitată de părinții ei și de către străinii care veneau la ei și le dădeau cadouri.

Cu prietenii ei din instituții fuma, alcool nu consuma, deși prietenii ei consumau. A avut multe probleme de sănătate, a fost 3 zile și în comă.

K.H. a ajuns în cadrul acestei fundații cu ajutorul administratorului de la centru care i-a spus de existența acestei fundații. Ea se înțelege bine cu cei din fundație, care i-au oferit locuinta fara sa plateasca chirie primii 2 ani. A fost ajutată cu alimente, s-a bucurat că are unde să-și spele hainele, au învățat-o să-și facă mâncare și multe alte lucruri. Dacă nu ar fi ajuns aici ar fi avut o viață foarte grea.

Acum, lucrează la o firmă de cabluri însă nu se simte bine între colegii ei, deoarece aceștia își bat joc de ea că e pocăită și că provine de la centrul de plasament. Unul dintre cele mai fericite evenimente pe care le-a avut, a fost atunci când a fost dusă de sponsorul ei în Belgia și când a primit locuință de la primărie la blocurile de tip ANL.

5. Analiza și interpretarea cazurilor

Prin ghidul de interviu de-alungul celor 14 cazuri din cadrul C.P. nr 2 si fundația „El-Shadai” s-au urmarit nivelul de integrare socio-profesionala si nivelul de educare a acestor tineri.

Astfel vârsta tinerilor este cuprinsă între:18 și28 de ani;

18 – 21 ani (4 persoane)

23 – 26 ani (6 persoane)

27 – 28 ani (4 persoane)

Religia tinerilor:

Ortodoxă (5 persoane)

Penticostală (5 persoane)

Baptistă (2 persoane)

Fără religie (2 persoane)

Naționalitatea tinerilor:

Română (3 persoane)

Rromă (5 persoane)

Maghiară (4 persoane)

Româno-maghiară (2 persoane)

Concluzii:

Astfel putem spune că în urma cercetării efectuate pe un eșantion de 14 persoane dintre care 7 persoane de la Centrul de Plasament nr.2 și 7 persoane de la fundația El-Șhadai 9 au fost fete si 5 baieți.

Majoritatea tinerilor și-au cunoscut părinții, dar nu au mai păstrat legătura cu ei legând relații noi. De aici putem concluziona că tineri nu au sprijin din partea familiei naturale pentru integrarea lor socio-profesională.

În multe dintre cazuri tatăl este necunoscut; aici putem sublinia iresponsabilitatea taților.

Tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 și 21 de ani se integrează mult mai greu decât cei cu vârsta de peste 21 de ani, datorită lipsei de maturitate.

Cei care sunt disciplinați și au abilități mai dezvoltate se integrează mai repede. Deasemenea cei care au personalitate mai sociabilă și sunt învațabili au avantaje în integrarea lor socio-profesională.

În urma analizei acestor cazuri am constatat că cei mai mulți dintre tinerii locuiesc

în chirie și aproape toți au un loc de muncă excepție făcând un singur caz.

Ca o concluzie generală pot spune ca mi-am împlinit scopul propus pornind de la ipoteze, ca tineri dezinstituționalizați care continuă studiile de invățământ superioare sau cei care urmează cursuri specializate de calificare se integrează cu mai mult succes și de asemenea cei care beneficiază de programele de susținere din partea ONG-urilor se integrează mai bine.

Subliniez faptul că tinerii ieșiți de la CP2 care au reușit să se integreze destul de bine, au fost aceia care au pus accent pe studii, iar în cazul celor din fundația El Shadai, integrarea s-a datorat programului de susținere din cadrul fundației.

Capitolul VI

Sugestii și propuneri

Dezvoltarea unui sistem eficient de sprijinirea a integrării socio-profesionale a tinerilor proveniți din centre de plasament constituie o obligație într-o societate democratică.

În momentul dezinstituționalizării se instituie marea criză care provoacă incertitudine cu privire la viitor și care poate marca evoluția personală și socială a tânărului. Acesta este momentul când trebuie intervenit pentru a sprijini tânărul în dificultate, pentru că în prezent autoritatea și controlul social ca elemente de bază care asigură o socializare pe direcție dezirabilă, stimulează socializarea deviantă (cerșetorie, copii străzii, delicvență etc.). Expuși unui asemenea mediu tinerii dezinstituționalizați își pierd în timp capacitatea de integrare socială, cu consecințe grave atât pentru ei înșiși cât și pentru societate.

Este necesară conceperea unui sistem de monitorizare a evoluției tinerilor externați, cu scopul de a menține o legătură permanentă cu aceștia și de a-i sprijini cu soluții concrete în situațiile critice cu care se confruntă.

Cu toate că există din partea societății anumite prejudecăți, patronii care nu doresc să angajeze tinerii proveniți din centrele de plasament, procentul tinerilor cu studii superioare și al celor care au beneficiat de sprijinul unei fundații care s-au adaptat noilor condiții de viață în cadrul societăți este bun. Cert este însă faptul că fiecare dintre ei se confruntă cu aceleași probleme create de societatea în sine și anume că schimbările sociale și economice din țara noastră au diminuat șansele de integrarea socială și profesională a lor și nu numai.

Calitatea mediului din care provin acești tineri, mediul dat de o relație afectivă stabilă ce le conferă acestora condițiile necesare în care se dezvoltă ca individualitate și personalitate, face ca integrarea socio-profesională să nu constituie o adevărată criză. Ceea ce tânărul va deveni, va reprezenta de fapt rezultatul modelării și automodelării treptate, asistat fiind de prezența benefică a părintelui substitut.

Fiecare individ, reprezintă o personalitate umană unică, în ceea ce privește modul de exprimare, manifestare și adaptare la viața socială. Este acceptată și ideea care afirmă că la formarea personalității umane contribuie pe lângă ereditate și mediul în care persoana trăiește și educația pe care o primește.

O concluzie importantă este faptul că, s-a putut observa că o reproducere cât mai fidelă a mediului familial va ajuta copilul să se dezvolte mult mai normal și armonios.

Rolul asistentului social în acest proces de integrare socio-profesională este unul deosebit de important. El este cel care trebuie să asigure pe de o parte anumite resurse de care tânărul va avea nevoie pentru a reuși să se integreze social și profesional, iar pe de altă parte el trebuie să identifice problemele cu care tinerii dezinstituționalizați se pot confrunta, trebuie să identifice nevoile acestora, temerile acestora față de necunoscut, aceștia neștiind ce înseamnă să te descurci singur, să nu mai fi ajutat de cei din centrul de plasament, ajutarea tinerilor să depășească aceste temeri, precum și ajutarea acestora să pășească cu încredere în societate.

Este nevoie în acest proces al integrării socio-profesionale a tinerilor de asistenții sociali foarte bine pregătiți care să fie capabili să ofere consiliere și educație tinerilor dezinstituționalizați, care în general ar trebui să cuprindă: dezvoltarea unor abilități comportamentale, facilitatea integrării socio-profesionale a acestora, îndrumarea în căutarea unui loc de muncă adecvat abilităților și pregătirii profesionale, după realizarea integrării profesionale, sprijin în obținerea unei locuințe sociale sau a unei chirii convenabile, etc.

Astfel, consider necesară dezvoltarea în problematica integrării socio-profesionale a următoarelor servicii:

Dezvoltarea unor politici sociale eficiente pentru sprijinirea tinerilor dezinstituționalizați ca o soluție viabilă la integrarea socio-profesională a acestora.

Clarificarea situației lor legale (pentru cei care nu au acte) și efectuarea demersurilor necesare pentru reobținerea actelor de identitate.

Oferirea de consiliere de specialitate în situații de criză, care să îi orienteze și în același timp să crească încrederea acestora în forțele proprii.

Realizarea unor sesiuni de pregătire înainte de dezinstituționalizarea acestor tinerii pentru a fi pregătiți să părăsească centrul de plasament.

Elaborarea unui plan de intervenție pe termen lung pentru fiecare persoană asistată.

Monitorizarea situației tuturor absolvenților din centrele de plasament din Bihor, prin colaborare cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.

Bibliografie

Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr -Dicționar de sociologie-, Editura Babei, 1993, București

Pop Luana Miruna -Dicționar de politici sociale-, Ed. Expert, 2002, București

Bonchiș, Elena -Dezvoltare umană-aspecte psiho-sociale-, Editura Imprimeriei de Vest, 2000, Oradea

Guvernul României -Departamentul pentru Protecția Copilului, 1997

Popescu-Neveanu, P. -Dicționar de psihologie-,Editura Albatros, 1978, București

Revista de Asistență Socială nr.2/ 2003, Editura Polirom, Iași

Guvernul României, Departamentul pentru Protecția Copilului -Situația copilului și a familiei în România -,1997, București

Reformă în sistemul de protecție a copilului în România, Editura UNICEF, 2004

Macavei, Elena -Familia și casa de copii-, Editura Litera, 1989, București

Bocancea, Cristian, Neamțu, George -Elemente de asistență socială-, Editura Polirom, 1999, Iași

Bowlby, John -Matternal Care and Mental Health -, Geneva, WHO, 1952

Dumitrana Magdalena -Copilul instituționalizat-, Editura Didactică și pedago-gică, 1998, București.

Dr. Groze K.,Victor, Ianasi Mihalea, McLaughlin Sandra, Mannel Marilyn -Trening manual for family based social work practice-, 1995

Mihăilescu, Ioan -Un deceniu de tranziție- situația copilului și a familiei în România -, Editura UNICEF, 2000, București

Muga, Maria -Studiu privind situația tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului-, Editura Institutul de Cercetare Științifică în domeniul muncii și protecției sociale, 2005, București

Neamțu, George -Tratat de asistență socială-, Editura Polirom, 2003, Iași

Revista de asistență socială, nr. 1/2002

Roth-Szamoskozi, Maria -Protecția Copilului-, Editura Presa Universității Clujană, 1999, Cluj-Napoca

Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr -Dicționar de sociologie-, Editura Babei, 1993, București

http://www.salvaticopiii.ro

Banciu, D., Rădulescu, S.M., Voicu, M. -Adolescenții și familia-, Editura Științifică și Enciclopedică,1987, București

Cojocaru, Ștefan -Supervizare în Asistență Socială-, Editura Lumen, 2005, Iași

Revista de asistență socială, nr. 1/2005

Neamțu, George, Gherguț, Alois -Psihopedagogie specială-, Editura Polirom, 2000, Iași

Popescu, Mariana -Dicționar de politici sociale-, Editura Expert, 2002 , București

Clarke, Alison -Child Development-, Editura John Willz and Sons, 1985, SUA

Rotariu Traian -Ancheta socială, Editura Polirom, 1997, Iași

Rotariu Traian, Iluț Petru -Ancheta sociologică și sondajul de opinie-, Editura Polirom, 1997, Iași