Politicile Actuale ale Cheltuielilor Publice și Deficitului Bugetar
CAPITOLUL I
Noțiuni generale referitoare la politicile actuale ale cheltuielilor publice și deficitului bugetar
1.1. Aspecte generale privind cheltuielile publice
Implicarea statului în viața economică și socială există și se manifestă permanent în sens dublu: prin furnizarea unor prestații importante pentru societate ce țin de siguranță națională, apărare, sănătate, educație, securitate socială, cercetare, protecția mediului, pe de o parte, și prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieței, pe de altă parte. În economia de piață, statul poate fi asociat unei entități economice care are ca obiect de activitate furnizarea bunurilor publice pentru a asigura cadrul favorabil de funcționare al economiei, iar intervenția sa are în vedere resursele publice care urmează să producă bunuri publice caracterizate prin consum indivizibil și preț zero din punctul de vedere al beneficiarilor.
În epoca modernă, cel care a observat pentru prima dată distincția între bunuri private și bunuri publice a fost Adam Smith, întemeietorul liberalismului modern. El a arătat că există bunuri care „deși pot fi în cel mai înalt grad avantajoase pentru societate, ele sunt totuși de o astfel de natură încât profiturile nu ar putea niciodată să răsplătească cheltuielile unui individ sau ale unui număr mic de indivizi, astfel încât nu se poate aștepta ca aceștia să le realizeze”.
Cu toate acestea, cel care a sistematizat teoria bunurilor publice a fost economistul american Paul Samuelson în anii ’50. Preocupat fiind de problema „cheltuielilor publice optime”, el a făcut distincția între două categorii principale de bunuri: „bunuri obișnuite de consum privat …, care pot fi împărțite între diferiți indivizi … și bunuri de consum colectiv …, de care toți se bucură în comun, în sensul în care consumul fiecărui individ al unui astfel de bun nu duce la nicio scădere din consumul oricărui alt individ al acelui bun”. Bunuri publice pure, așa cum au fost definite inițial de Samuelson, sunt caracterizate prin non-exclusivitate și non-rivalitate în consum, ceea ce semnifică faptul că ele sunt în contrast cu bunurile private care pot fi achiziționate doar de cei care își pot permite să plătească prețul pieței. Un bun privat este exclusiv deoarece poate fi utilizat numai de persoana care îl posedă, care a achitat contravaloarea beneficiilor rezultate din folosirea bunului respectiv, iar caracteristica de rivalitate constă în faptul că o unitate suplimentară dintr-un bun privat are întotdeauna un cost marginal suportat de cumpărătorul unității respective. Bunurile publice pure sunt acele bunuri și servicii pentru care nu există nici o rivalitate în consum, și pentru care excluderea este imposibilă. Dacă non-exclusivitatea are la bază imposibilitatea de a exclude de la beneficiu un consumator potențial imediat ce bunul a fost produs, non-rivalitatea semnifică faptul că după ce bunul a fost produs, creșterea numărului beneficiarilor nu diminuează volumul utilităților pe care bunul le oferă deja consumatorilor inițiali.
În literatura economică se întâlnesc numeroase încercări de clasificare a bunurilor (făcute pe criterii economice), o astfel de clasificare fiind și cea sintetizată în Tabelul 1.1. din care putem identifica, patru categorii de bunuri și servicii pentru care consumul este rival sau non-rival, iar excluziunea este posibilă sau imposibilă:
bunurile și serviciile private reunesc cele două caracteristici: cea de rivalitate și posibilitatea de excluziune; raționalizarea lor este nu numai posibilă, ci și de dorit din punctul de vedere al alocării resurselor, deoarece costul lor marginal de producție este mai mare ca zero;
bunurile și serviciile colective pure reprezintă particularități diametral opuse celor din categoria precedentă, deoarece consumul lor se caracterizează prin non-rivalitate și non-excluziune;
Tabelul nr. 1.1. Categorii de bunuri și servicii
Sursa: Profiroiu Alina, Hogye Mihaly, Moldovan Bogdan Andrei, Economie și finanțe publice. management financiar, UBB Cluj-Napoca, 2011
o primă categorie de servicii colective mixte se caracterizează prin non-rivalitate și posibilitatea de excluziune; până la limita capacității disponibile, consumarea lor de către primii utilizatori nu o împiedică pe cea a altor persoane, dar proprietarul nu are nici o dificultate în a rezerva serviciul pe care îl furnizează celor care plătesc prețul de excluziune;
ce-a de a două categorie de servicii colective mixte prezintă particularitățile inverse: cea de rivalitate și cea de imposibilitate de excluziune.
În general, există puține bunuri publice pure, care asigură beneficii non-rivale și non-exclusive tuturor membrilor unei colectivități, și ele se delimitează de bunurile mixte, numite și bunuri publice impure, care îndeplinesc doar una dintre aceste caracteristici. Astfel, în anumite situații bunurile publice pot fi substituite de bunurile private. Mai mult, sunt numeroși autori care susțin că este de preferat ca numai bunurile de importanță națională să fie asigurate de către stat, în timp ce restul bunurilor să fie furnizate de sectorul privat. Agenții economici privați se pot reuni și organiza pentru a produce cât mai eficient, motivul pentru care teoria respectivă este cunoscută sub denumirea de „teoria clubului”. Această teorie, inițiată de James Buchanan, unul dintre teoreticienii cei mai prestigioși ai liberalismului contemporan, poate fi aplicată de la furnizarea de bunuri publice regionale descentralizate și locale, până la proiecte comunitare și scheme de cartier. Buchanan considera că, alături de bunurile private, este nevoie și de anumite bunuri și servicii publice, care să satisfacă în mod simultan toți membrii societății, subliniind faptul că în această „afacere” cu bunuri publice toți membrii grupului de consumatori trebuie să participe la negocierile contractuale privind furnizarea lor, ceea ce distinge în mod categoric comerțul cu bunuri publice de comerțul cu bunuri private în care sunt implicate multe persoane.
Sectorul public cuprinde acele instituții și organizații care produc bunuri și servicii publice, fiind însă mai mult decât atât. Astfel, sectorul public vizează:
instituțiile și organizațiile prin care se iau deciziile statului, precum și consecințele acestora;
consumul, investițiile și transferurile făcute de guvernare. Consumul și investițiile privesc mecanismele de alocare a resurselor și se leagă deci mai mult de preferințele consumatorilor; transferurile privesc mecanismele de distribuire a resurselor și depind de concepțiile dominante în societate despre echitate și dreptate socială;
producția de către stat a bunurilor: statul deține în proprietate mijloace de producție și produce direct unele bunuri; statul furnizează anumite bunuri (nu neapărat producându-le; el poate să realizeze acest lucru prin mecanismul comenzilor de stat); statul angajează forță de muncă: el este, în societățile moderne, cel mai mare angajator.
Conceptul de cheltuieli publice este indisolubil legat de conceptul de bunuri publice și sector public. Finanțarea de către stat a diverselor domenii, obiective și acțiuni, concretizate în bunuri și servicii publice ce satisfac nevoi publice și servesc intereselor generale ale societății, generează cheltuieli publice care sunt, de fapt, consecința exercitării de către stat a atribuțiilor și funcțiilor sale.
Noțiunea de cheltuială publică este utilizată cu două sensuri: juridic și economic. În sens juridic, noțiunea de cheltuială publică semnifică totalitatea resurselor financiare necesare funcționării instituțiilor publice. Astfel apare în prim plan faptul că cheltuielile publice se realizează printr-un complex de instituții și entități publice, cu competențe în avizarea și efectuarea operațiunilor de plăți pe seama resurselor financiare publice, respectiv în cheltuirea banului public, potrivit normelor legale. În sens economic, noțiunea de cheltuială publică exprimă totalitatea proceselor economice de repartiție al produsului intern brut, adică de alocarea și utilizarea resurselor financiare, pentru realizarea de acțiuni și obiective considerate de interes public, la nivel național sau la nivel local.
Cheltuielile publice sunt ocazionate de realizarea rolului statului ca autoritate publică și ca actor economic. Astfel, ele pot fi analizate pornind de la cele două viziuni asupra finanțelor publice, viziunea clasică specifică epocii "statului jandarm", adică a unui stat protector al bunurilor și persoanelor contra agresiunii vecinilor, bazată pe principiul „laissez-faire, laissez-passer” și viziunea modernă specifică epocii "statului providență", adică a statului bunăstării pentru toți, bazată pe intervenția statului prin metode și pârghii economice, îndeosebi financiar-monetare, apte să influențeze favorabil activitățile economice și sociale.
În viziunea tradițională a finanțelor publice, cheltuielilor publice reprezintă punctul de plecare al întregii vieți financiare. Acestora li se conferă, pe de o parte, o importanță hotărâtoare pornind de la ideea că statul întâi cheltuiește și în funcție de aceasta își determină nivelul de venituri necesare acoperirii cheltuielilor, însă, pe de altă parte, nu se regăsesc preocupări privind natura cheltuielilor publice și modul în care acestea își exercită influența în viața social-economică. În concepția clasică stabilirea structurii cheltuielilor publice nu este o problemă de natură financiară, ci una de alegere politică, primând volumul cheltuielilor și nu conținutul lor. Astfel sarcinile statului erau limitate numai la cele tradiționale cum ar fi ordinea internă, apărarea națională, relațiile diplomatice sau educația. În concordanță cu aceste sarcini, statul era privit mai mult ca stat jandarm, iar cheltuielile de funcționare a instituțiilor sale erau concepute la un nivel cât mai redus considerat strict necesar, asigurându-se guvernarea cât mai ieftină.
Obiectivul determinant în domeniul finanțelor publice era limitarea cheltuielilor la nivelul strictului necesar funcționării normale a statului, cheltuieli care se considera că ar trebui să acopere, pe seama contribuției generale, numai costurile serviciilor, instituțiilor și lucrărilor publice strict necesare societății și pe care piața nu le poate furniza în condiții optime de calitate și preț. Viziunea clasică susținea finanțarea cheltuielilor publice pe seama impozitelor și taxelor suportate de membrii comunității numai în măsura în care ele sunt efectuate în interesul general al societății.
Ideea de guvern care nu intervine în activitățile economice este atribuită în principal lui Adam Smith, dar și altor gânditori care au analizat natura guvernării. Fără a admite amestecul statului în interesele particulare, Smith sugerează că statul trebuie să-și facă simțită prezența în economie într-o serie de împrejurări: fixarea legală a ratei dobânzii, administrarea poștelor, instrucția primară obligatorie, organizarea examenului în orice profesie liberală sau pentru orice post de încredere. Smith considera că un guvern este cu atât mai bun cu cât se implică mai puțin în viața economică, dar, totuși, nu se opune în mod absolut oricărei acțiuni din partea guvernului, ci este adeptul intervenției acestuia atunci când „are drept scop și promovarea bunăstării generale”. Din punctul de vedere al lui Smith, statul nu trebuie să se amestece în activitățile economice ale cetățenilor săi, ceea ce nu înseamnă că totul trebuie lăsat la bunăvoința pieței: loialitatea competiției trebuie asigurată de către stat.
Deosebit de relevantă pentru concepția clasică asupra finanțelor este celebra sintagmă, aparținând lui Gaston Jèze, considerat părintele științei finanțelor, și anume: „Există cheltuieli publice; ele trebuie acoperite”. El sublinia că „ a întocmi bugetul înseamnă a enumera, a evalua și a compara periodic, cu anticipație și pentru o perioadă de timp viitoare, cheltuielile de efectuat și veniturile de încasat”. Prin urmare, problema esențială a științei finanțelor publice consta în găsirea modalităților concrete de a acoperi cheltuielile finanțate de stat, ceea ce echivala și cu a asigura funcționarea normală a instituțiilor publice.
Un alt reprezentant al concepției clasice, economistul francez Paul Leroy Beaulieu, făcea trimitere la necesitatea corelării cheltuielilor publice cu procurarea resurselor acoperitoare acestora, afirmând că: „știința finanțelor publice este de fapt știința veniturilor publice și a utilizării acestora pentru acoperirea cheltuielilor publice”.
Adolph Wagner s-a opus doctrinei laissez-faire, conferind statului un rol activ în economie. A realizat o analiză aprofundată a problematicii cheltuielilor publice pe baza căreia a enunțat legea extinderii crescânde a activităților publice sau etatice în țările dezvoltate. Legea lui Wagner se bazează pe o teorie particulară privind rolul statului care juca un dublu rol: cel de producător de anumite bunuri și servicii și cel de autoritate de reglementare a activității economice și sociale. Teoria lui Wagner arată că pe măsură ce densitatea populației care locuiește în mediul urban crește apar tot mai multe disensiuni sociale care pot fi ameliorate prin ajustarea diferențelor sociale, determinând guvernele să cheltuiască mai mult pe locuitor în mediul urban. În același timp, industrializarea a determinat și creșterea economică care a dus la creșterea veniturilor populației de la orașe și implicit la creșterea ofertei de bunuri și servicii, determinând și diversificarea serviciilor publice.
În viziunea modernă a finanțelor publice, principala preocupare a specialiștilor devine studierea instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate sa intervină în viața economică, a modalităților de influențare a proceselor economice și a relațiilor sociale. Astfel, natura cheltuielilor este cea care primează, statul trebuie mai întâi să-și determine veniturile pe care le poate mobiliza și abia apoi să-și dimensioneze cheltuielile ținând cont de efectele economice și sociale pe care acestea le pot genera. Pentru statul modern, finanțele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor sale, ci, înainte de toate, un mijloc de intervenție în economie. Astfel, de la studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor publice, obiectul cercetării se deplasează spre analiza mijloacelor de intervenție a statului prin intermediul cheltuielilor și a veniturilor. Finanțiștii clasici aveau o concepție esențialmente cantitativă cu privire la cheltuielile publice, în timp ce finanțiștii moderni au o concepție esențialmente calitativă.
În analiza cheltuielilor publice este plasat în prim plan efectul pe care îl exercită o decizie luată la nivel legislativ asupra vieții sociale și ulterior economice. Dintre autorii cu contribuții majore la crearea concepției moderne asupra finanțelor publice se pot remarca:
John Maynard Keynes, care prin conținutul lucrărilor sale abordează problemele financiar-monetare în contextul cerințelor echilibrului economic general punând, implicit, bazele concepției moderne privind finanțele publice. Doctrina Keynesistă acordă un rol deosebit statului și folosirii mijloacelor sale, în primul rând celor financiare, pentru influențarea evoluției societății, inclusiv a economiei. În concepția sa, guvernele trebuie să joace un rol decisiv în stabilirea politicilor economice adecvate, iar o scădere a cererii ducea imediat la intervenția guvernului pentru a o contrabalansa. Astfel, guvernul putea interveni prin utilizarea politicilor fiscale, prin mecanismul impozitelor, prin creșterea cheltuielilor publice și/sau reducerea impozitelor, sau prin politici monetare, prin scăderea ratelor dobânzii sau creșterea masei monetare;
Maurice Duverger, care reliefând deosebirile dintre concepția clasică și cea modernă asupra problematicii finanțelor publice, le definește domeniul de cercetare, considerându-le ca fiind "știința care studiază activitatea statului în măsura în care el utilizează tehnici financiare: cheltuieli, taxe, impozite, buget, procedee monetare etc.".
James Buchanan, care, la rândul său ajunge la constatarea că finanțele publice studiază activitatea economică a guvernului considerat ca entitate (social-economică). El apreciază că știința finanțelor publice, trebuie să cuprindă două stadii și anume: primul, semnifică ce încerca să facă guvernul și cât de eficace sunt eforturile pentru atingerea obiectivelor sale; al doilea, cum sunt afectate comportarea și condițiile indivizilor în economia privată sau de piață.
William Shultz și Lowell Harris accentuând, la rândul lor, asupra laturii tehnice a fenomenelor financiare, concluzionează că "știința finanțelor publice se ocupă cu studiul faptelor, principiilor, tehnicilor și efectelor dobândirii și cheltuirii fondurilor de către organele guvernamentale și ale administrării datoriei publice". Ei consideră cheltuielile publice ca injecții de putere de cumpărare în fluxurile veniturilor și recomandă orientarea cheltuielilor publice și structurarea lor astfel încât să favorizeze creșterea economică, inclusiv prin subvenționarea întreprinderilor private.
Cheltuielile publice exprimă relații politico-sociale sub formă monetară, manifestă între stat, pe de o parte, și persoane fizice și juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia. Cheltuielile publice "exprimă relații economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului". Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituțiilor publice și care se acoperă fie de la bugetul statului, din bugetele locale, cât și din fondurile speciale, fondurile proprii ale instituțiilor, pe seama veniturilor realizate de acestea pe diverse căi.
Figura nr. 1.1. Subsistemele cheltuielilor publice
Sursa: Văcărel Iulian și colaboratorii – Finanțe publice, Ediția a VI-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007
Cheltuielile bugetare reprezintă principalul subsistem al cheltuielilor publice. Cheltuielile bugetare cuprind numai cheltuielile care se finanțează de la bugetul statului, din bugetele locale și din bugetul asigurărilor sociale de stat, adică din resursele bănești administrate de autoritățile publice centrale sau locale, în cadrul bugetului public național, având o sferă de cuprindere mai redusă. Sistemul cheltuielilor bugetare prezintă o importantă deosebită deoarece cu aceste cheltuieli bugetare, statul român exercită politica socială, economico – financiară a statului. Atunci când vorbim despre cheltuieli este necesar să facem distincția între noțiunea de cheltuieli publice și cea de cheltuieli bugetare (tabelul nr. 1.2.):
Tabelul nr. 1.2. Cheltuieli publice versus Cheltuieli bugetare
Sursa: Moșteanu Tatiana și colaboratorii – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2008
Se poate spune deci că toate cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, însă nu toate cheltuielile publice sunt și cheltuieli bugetare. Importanța deosebită a efectuării cheltuielilor publice și a celor bugetare, precum și implicațiile pe care acestea le au asupra reglării macroeconomice sunt justificate de corelațiile dintre acestea, impunându-se efectuarea periodică a unor analize asupra modului de efectuare a cheltuielilor bugetare, pentru a se evidenția eficiența resursele alocate pentru finanțarea unei anumite destinații, precum și măsurile ce trebuie luate pentru ca bugetul de stat să contribuie la reglarea macroeconomică.
Aceste aprecieri se justifică întrucât, practica bugetară din România se bazează pe proiecțiile bugetare și măsurile reparatorii ale procedurii bugetare, adică prin rectificările bugetare, punându-se un accent mai limitat pe analizarea modului în care se efectuează cheltuielile bugetului de stat, deși eficientizarea acestora au rol semnificativ în reglarea macroeconomică.
Cheltuielile extrabugetare sunt acele cheltuieli care se finanțează din resursele acumulate și utilizate direct de către instituții publice în cadrul propriei activități, fără a mai fi înscrise în bugetul de stat. Cheltuielile efectuate din fonduri cu destinație specială vizează realizarea anumitor obiective sau acțiuni de interes public. Sunt finanțate din resurse publice ce se constituie sub forma unor fonduri speciale, distincte, administrate direct de către anumite ministere sau alte organe de stat. Spre exemplu, în vederea realizării unor obiective în domeniile asigurărilor sociale, agriculturii, administrării drumurilor etc. se constituie fonduri pentru asigurări sociale, agricultură, construirea și modernizarea drumurilor și se administrează de către ministerele de resort servind finanțării unor nevoi specifice domeniilor respective.
Toate cheltuielile pe care le face statul în calitate de stat-autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli făcute în baza unui contract reprezintă cheltuieli private ale statului. În tabelul 1.3 este redată distincția dintre cheltuielile publice și cheltuielile private.
Tabelul nr.1.3. Cheltuieli publice versus Cheltuieli private
Sursa: Moșteanu Tatiana și colaboratorii – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2008 În opinia unor economiști reglementările și legile impuse de stat dau naștere și la cheltuieli în sectorul privat al economiei, astfel de cheltuieli fiind considerate tot cheltuieli publice, lucru care ne duce cu gândul din nou la același cadru legislativ defectuos.
Conceptul de cheltuieli publice este indisolubil legat de conceptul de sector public, care poate fi privit ca reflectând tranzacții bugetare, întreprinderi publice, reglementare publica, etc. Toate aceste componente sau politici sunt semnificative în ceea ce privește ocazionarea cheltuielilor care sunt menite să acopere nevoi de interes general cum ar fi educația, sănătatea, apărarea, ordinea publică sau siguranță națională.
Cheltuielile publice pot fi definite și în funcție de aria lor de cuprindere:
cheltuieli ale puterilor publice centrale și locale prevăzute în bugetul de stat;
plăți efectuate din bugetul asigurărilor sociale de stat pentru securitate socială, cum ar fi ajutorul de șomaj, indemnizațiile, etc.;
cheltuieli publice totale la care se adaugă cheltuielile întreprinderil r publice.
În cazul unor analize care au ca obiect principal compararea evoluției cheltuielilor publice ale mai multor state, pe o anumită perioadă de timp trebuie avută în vedere și definiția adoptată de fiecare stat. De exemplu, dacă într-o țară cheltuielile publice sunt definite în funcție de cheltuielile autorităților centrale și locale, iar în alta, pe lângă aceste cheltuieli, sunt incluse și cheltuielile întreprinderilor publice, rezultatele finale ale comparațiilor pot fi eronate.
1.2. Clasificarea cheltuielilor publice
Așa cum cultura este considerată a fi oglinda unei civilizații, tot astfel și dirijarea venitului național al unui stat, cum este și România, în direcția dezvoltării concepțiilor de interes național atât filozofic și religios cât și de asigurarea unei bune funcționării a instituțiilor publice, oglindește tot mai clar conceptul de suveranitate statală.
După cum am subliniat și în subcapitolul anterior, cheltuielile bugetare sunt repartizate de la bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor militare, întreținerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenții, dezvoltarea sectorului economic de stat, precum și a celor de cercetare-dezvoltare.
Neparticipând direct la activitatea productivă, statul își acoperă cheltuielile sale legate de scopuri militare, întreținerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenții, dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale precum și a celor de cercetare-dezvoltare pe seama unei părți din venitul național creat în sfera producției materiale.
Conținutul cheltuielilor publice s-a diversificat continuu datorită modificărilor apărute în planul activității instituțiilor și al rolului statului.
Conținutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinația lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând valoarea plăților pe care le efectuează instituțiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând participarea statului la finanțarea formării brute de capital atât în sfera producției materiale cât și în sfera producției nemateriale.
Cheltuielile publice globale vizează atât sfera activităților nemateriale, cât și pe cea a activităților materiale. Ele se concretizează prin finanțarea de acțiuni și obiective de interes public. Acestea au un conținut preponderent social-cultural și de servicii generale, inclusiv de apărare națională, dar și un conținut economic.
Prin modul de efectuare a lor se crează condiții necesare funcționării organelor și instituțiilor de stat, care, în principial, desfășoară activități nemateriale, sau realizării unor procese economice (materiale), de producere de bunuri și servicii, ce se reflectă în produsul național. Aceasta implica plăți efectuate pe seama resurselor financiare publice pentru achiziționarea sau crearea de bunuri și echipamente, atât de natura investițiilor, cât și de funcționare curentă a instituțiilor și întreprinderilor din sectorul public.
Varietatea cheltuielilor publice, efectuate de către autoritățile abilitate face ca interpretarea acestora să fie o problemă de natură teoretică și practică. Astfel cheltuielile publice înglobează:
– cheltuielile publice efectuate de administrațiile publice centrale de stat. La statele cu structură federală se iau în considerare și cheltuielile autorităților publice ale statelor, ale provinciilor și regiunilor membre ale federației;
– cheltuielile colectivităților locale (ale unităților administrativ teritoriale);
– cheltuielile efectuate din intrările anuale de credite externe;
– cheltuielile efectuate din fonduri externe nerambursabile constituite la nivelul organismelor internaționale și distribuite apoi pe bază de programe țărilor beneficiare.
Cheltuielile publice totale se obțin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de administrații publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse financiare între administrațiile publice. Un asemenea calcul conduce la determinarea cheltuielilor publice totale consolidate. La nivelul bugetului general consolidat al statului cheltuielile publice totale consolidate "dimensionează efortul financiar anual al statului pentru finanțarea obiectivelor și acțiunilor în cadrul politicii bugetare", și se calculează conform relației:
unde: – cheltuieli publice totale consolidate;
– cheltuieli publice totale ale fiecărui buget component;
T – transferurile între bugete;
Ice – intrările anuale de credite externe;
Rce – rambursările anuale de credite externe;
Dce – dobânzile aferente creditelor externe.
Cheltuielile publice totale () se determină astfel:
unde: Chpc – cheltuielile administrației publice centrale;
Chpi – cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice și administrative intermediare;
Chpl – cheltuielile colectivităților locale.
Cheltuielile administrației publice centrale cuprind:
– cheltuielile administrației publice centrale finanțate de la bugetul de stat;
– cheltuielile finanțate din fondurile securității sociale;
– cheltuielile administrației publice centrale finanțate din fonduri speciale.
Înțelegerea conținutului cheltuielilor publice presupune cunoașterea criteriilor de clasificare a cheltuielilor publice pe diferite grupe. Cunoașterea structurii cheltuielilor publice reflectă modul în care sunt orientate resursele bănești ale statului spre anumite obiective economice, sociale, militare, politice, etc.
Cele mai cunoscute clasificări ale cheltuielilor publice au fost realizate de acad.prof.dr. Iulian Văcărel, pe baza mai multor criterii. Astfel au fost enunțate 7 tipuri principale de clasificări, după cum urmează:
– administrativă;
– economică;
– funcțională;
– financiară;
– în funcție de rolul lor în procesul reproducției sociale;
– gruparea folosită de Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.);
– clasificații mixte sau combinate.
Clasificarea administrativă are la bază criteriul instituțiilor prin care se efectuează cheltuielile publice cu destinații variate: unități administrativ-teritoriale, ministere, departamente, etc. Limitele ei constau în faptul că reunește cheltuieli cu destinații variate și în plus structura ministerelor și respectiv subordonarea instituțiilor publice se modifică periodic, ceea ce face cheltuielile publice necomparabile în timp. Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.
Clasificația economică. În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare:
– primul, conform căruia cheltuielile se împart în:
– cheltuieli curente (de funcționare) și
– cheltuieli de capital (cu caracter de investiții) și
– al doilea, care împarte cheltuielile în:
– cheltuieli cu bunuri și servicii și
– cheltuieli de transfer.
Cheltuielile curente reprezintă un consum definitiv de Produs Intern Brut (PIB) și se reînnoiesc anual. Ele asigură întreținerea și buna funcționare a instituțiilor publice fiind destinate asigurării continuității și ritmicității în funcționare. În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice sunt cheltuieli curente.
Cheltuielile de capital (cu caracter de investiții) privesc achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată din ambele sfere, respectiv productivă și neproductivă; ele conduc la dezvoltarea și modernizarea patrimoniului public, reprezintă numai o avansare de produs intern brut.
Cheltuielile cu bunuri și servicii se deosebesc de cheltuielile de transfer după cum au la bază sau nu o contraprestație. Astfel, cheltuielile privind plata bunurilor și serviciilor cuprind, în general, remunerarea serviciilor, a prestațiilor necesare bunei funcționări a instituțiilor publice sau achiziționării de mobilier, aparatură sau echipamente.
Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziția unor persoane juridice (instituții publice, întreprinderi productive) sau unor persoane fizice (pensionari, șomeri, studenți, elevi, etc.). Ele pot avea deci caracter economic (subvenții acordate agenților economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producție, stimularea exportului, etc.) sau caracter social (burse, pensii, ajutoare sociale, etc.). În buget, transferurile sunt consolidabile și neconsolidabile. Transferurile consolidabile sunt cele efectuate între diferite bugete. Transferurile neconsolidabile sunt prin esența lor cheltuieli de transfer.
Clasificația funcțională folosește drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice. Ele reflectă obiectivele politicii bugetare a statului. Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate și obiective care definesc nevoile publice și reprezintă obiectivul principal urmărit la examinarea și aprobarea prevederilor bugetare de către parlament. Instituțiile care funcționează în diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt desemnați ordonatori de credite bugetare.
Conform clasificației funcționale cheltuielile publice se împart astfel:
– în domeniul social – utilizarea resurselor financiare publice pentru învățământ, sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret și sport, refacerea și ocrotirea mediului înconjurător;
– susținerea unor programe de cercetare prioritare;
– în domeniul economic – realizarea unor investiții și a unor acțiuni economice de interes public, acordarea de subvenții, etc.;
– asigurarea cerințelor de apărare a țării, ordinii publice și siguranței naționale;
– finanțarea administrației publice centrale și locale;
– dobânzile aferente datoriei publice și cheltuielile determinate de emisiunea și plasarea valorilor mobiliare necesare finanțării acestei datorii, precum și de riscul garanțiilor de stat în condițiile legii.
Clasificarea financiară grupează cheltuielile în funcție de două criterii:
a) După momentul și modul în care afectează resursele financiare, pot fi:
– cheltuieli definitive (de investiții sau de funcționare), care finalizează distribuirea resurselor financiare (sunt majoritare în structura cheltuielilor publice);
– cheltuieli temporare, desemnând operațiuni de trezorerie, care se evidențiază în conturi speciale de trezorerie (de ex. finanțarea rambursării împrumuturilor, acordarea de avansuri în cont cu anumite destinații);
– cheltuieli virtuale (posibile), pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiții, (de ex. garanțiile acordate de stat pentru împrumuturi care nu sunt onorate de debitorii girați);
b) După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:
– cheltuieli publice cu sau fără contraprestație; cele fără contraprestație pot avea caracter de subvenție sau finanțare definitivă (alocații familiale, indemnizații de șomaj, etc.), dar nu sunt condiționate de un contraserviciu din partea consumatorului de resurse publice; de multe ori, acestea pot reprezenta un capital politic;
– cheltuieli publice definitive – nu implică restituirea sumelor bănești alocate de stat;
– cheltuieli publice provizorii care se referă la împrumuturi, avansuri, urmate de rambursare sau de lichidarea anumitor obligații;
– cheltuieli publice speciale – privind finanțarea unui anumit sector economic sau social;
– cheltuieli publice globale – care influențează, prin mărimea lor, echilibrul general economic (relansarea economică, prin creșterea totală a cheltuielilor publice sau efect deflaționist, prin reducerea lor).
Clasificația după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducției sociale. În cadrul acesteia, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) și cheltuieli economice (pozitive).
În categoria cheltuielilor reale (negative) intră cheltuielile cu întreținerea aparatului de stat, plata dobânzilor și comisioanelor aferente împrumutului de stat, întreținerea armatei, etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de produs intern brut.
În categoria cheltuielilor economice (pozitive) se cuprind cheltuielile cu investițiile efectuate de stat pentru înființarea de unități economice, dezvoltarea și modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri, etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată și reprezintă o avansare de produs intern brut.
Clasificația folosită de instituțiile specializate ale O.N.U.. Aceasta are la bază două criterii principale:
– clasificația funcțională O.N.U. a cheltuielilor cuprinde cheltuielile pentru: servicii publice generale și ordine publică; apărare; educație; sănătate; securitate socială și bunăstare; acțiuni economice; locuințe și servicii comunale; recreație, cultură și religie.
– clasificația economică
În România, cuprinderea în buget a cheltuielilor publice se aliniază la criteriile utilizate în clasificațiile O.N.U., (figura de mai jos), folosindu-se următoarele grupări:
a) clasificația economică;
b) clasificația funcțională;
c) clasificația administrativă;
d) clasificația financiară.
1.3. Conceptul de deficit bugetar
Termenul de “buget” provine din limba franceză veche unde cuvântul „bougette” înseamnă un sac mic sau pungă de bani. Această terminologie a fost preluată de țările anglo-saxone o dată cu cuceririle normande și de acolo s-a răspândit în toată lumea cu semnificația lui financiară.
În România noțiunea de „buget” se regăsește pentru prima dată în Regulamentul Organic al Munteniei și Moldovei, în perioada 1831–1832. Cu toate acestea, din documentele vremii rezultă că și la noi se făceau previzionări ale veniturilor și cheltuielilor, chiar dacă se utiliza o altă terminologie.
Astfel, încă din secolul XVII se găsesc condici de venituri și cheltuieli, apărute pentru prima dată în Moldova sub domnia lui Gheorghe Ștefan Vodă, (1654) și apoi în Muntenia în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1694 -1704). Aceste documente nu aveau un caracter previzional și executoriu, ci consemnau venituri și cheltuieli trecute.
Prima încercare de utilizare a unui instrument cu caracter financiar, modern, datează din anul 1712, din cea de a doua domnie a lui Nicolae Vodă Mavrocordat care a prezentat sfatului domnesc o dare de seamă cu privire la natura veniturilor și cheltuielilor țării, cunoscută sub denumirea „sămile visteriei”.
Prima Constituție română votată sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza în 1864 face referire la bugetul veniturilor și cheltuielilor țării, care trebuie elaborat de puterea executivă și supus aprobării Adunării elective. În baza prevederilor constituționale, prima lege a contabilității din anul 1864, reglementeză modul de elaborare, aprobare și executare a bugetului de stat. În anul 1864, a fost promulgată legea pentru înființarea Curții de Conturi, însărcinată cu "Cercetarea și hotărârea socotelilor atingătoare de veniturile tezaurului, casieriilor generale ale județelor, regiilor și administrațiilor, contribuțiilor indirecte, precum și închierea socotelilor atingătoare de cheltuieli făcute de toți agenții contabili".
În perioada interbelică sistemul bugetar a suferit o serie de modificări, atât în ceea ce privește sistemul bugetar cât și pe linia efectuării cheltuielilor publice. Astfel, în vederea unei mai bune organizări bugetare ministerele elaborau bugete de interior prin care repartizau creditele bugetare între serviciile centrale și cele locale, iar cheltuielile publice nu puteau fi efectuate decât în limita creditelor bugetare deschise pe baza prevederilor aprobate prin buget.
Abordările cu privire la dimensionarea deficitelor bugetare, la mijloacele de finanțare și în special la dimensionarea datoriei publice capătă o serie de nuanțe de specificitate în cazul diferitelor economii, mai ales în condițiile crizei economice actuale. Globalizarea permite liberalizarea fluxurilor de capital, a celor investiționale, comerciale și de forță de muncă, în contextul intensificării concurenței pe plan internațional. Aceasta face ca evoluțiile economice dintr-o țară să influențeze și să fie influențate de evoluțiile economice din alte țări.
Astfel, efectele propagate de criza actuală în diferitele ramuri ale economiei influențează încrederea în sistemul financiar, în mecanismele pieței, ducând la instalarea în economie a incertitudinii și a nesiguranței legate de viitor. Toate acestea pot antrena adâncirea deficitului bugetar, ceea ce necesită identificarea unor noi posibilități de structurare a veniturilor și cheltuielilor bugetare.
Actuala criză economică globală are consecințe importante în ceea ce privește relevanța teoriilor economice. Astfel, această criză presupune renunțarea la paradigmele modernității obsedate de randamentul imediat, de câștigul financiar imediat și impune o reanalizare a teoriilor și proceselor economice.
Potrivit dicționarului de economie, deficitul bugetar este soldul negativ al bugetului public între veniturile încasate și cheltuielile efectuate până la încheierea execuției bugetare. Deficitul care se bazează pe diferența dintre suma cheltuielilor publice ocazionate cu plățile prin transferuri și cele pentru cumpărare de bunuri și servicii publice și suma veniturilor fiscale este considerat deficit primar. Dacă la deficitul primar se adaugă plățile de dobânzi aferente împrumutului de stat, înscrise în buget sub formă de cheltuială publică, se obține deficitul total.
”Deficitul bugetar” nu este un concept foarte bine definit în literatura economică, ci este, mai degrabă, un număr a cărui valoare depinde de modul în care sunt tratate, din punct de vedere al înregistrării, anumite operațiuni bugetare.
Deficitul bugetar este ca un păcat. De cele mai multe ori este perceput ca fiind ceva greșit din punct de vedere moral, foarte dificil de evitat, nu întotdeauna ușor de identificat și destul de greu de măsurat cu exactitate.
Ca orice exces trecerea peste un anumit nivel al deficitului crează mari probleme statului acesta pierzând controlul asupra posibilităților sale fiscale ceea ce poate duce chiar la un faliment economic sau național, acest aspect fiind subliniat și de către Adam Smith.
David Ricardo plasează deficitul bugetar pe primul loc în factorii de declanșare, de producere a datoriei publice numindu-l „unul dintre cele mai cumplite flageluri inventate de om”.
Dacă Adam Smith este împotriva deficitului și al datoriei publice, Jean Baptiste Say susține faptul că deficitul bugetar și datoria publică sunt benefice societății deoarece deficitele mari se datorează în marea majoritate unor proiecte publice pe care piața nu le poate nici accepta și nici furniza “care conduc uneori la dezonoare, uneori la glorie, dar întotdeauna la o stare de epuizare financiară”.
Deficitul bugetar a devenit în prezent un fenomen obișnuit, în multe țări, pe fundalul amplificării cheltuielilor publice. În România, deficitul bugetar a constituit în ultimii ani una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat politica economică. În condițiile actuale de desfășurare a activității economice, în care nevoia de resurse financiare este mai mare decât fondurile existente, elaborarea bugetelor la orice nivel constituie una din problemele primordiale, în special în ceea ce privește respectarea principiului echilibrului bugetar.
În majoritatea cazurilor, echilibrul bugetar nu se realizează în mod automat prin acoperirea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare. În acest caz se poate spune că bugetul se elaborează cu deficit de finanțare. În situația în care bugetul de stat este raportat la o economie care asigură folosirea deplină a forței de muncă, se poate vorbi de buget ajustat în mod ciclic, ce reprezintă surplusul sau deficitul bugetar care va exista dacă economia asigură folosirea deplină a forței de muncă, adică dacă venitul național obținut este egal cu venitul național potențial.
Deficitul total înregistrat într-un an poate fi divizat în două componente: deficitul structural, care are loc atunci când bugetul ajustat în mod ciclic este în deficit; deficitul ciclic, care reprezintă deficitul bugetar total minus deficitul structural. Existența deficitului bugetar se datorează mai multor cauze, cum ar fi: scăderea producerii de bunuri și servicii în economie, creșterea cheltuielilor în scopul realizării anumitor programe sociale; creșterea activității sectorului invizibil al economiei; creșterea cheltuielilor marginale ale producției sociale; emisiunea monetară în exces și care să nu fie însoțită de creșterea economică. Pe de altă parte, nivelurile veniturilor și cheltuielilor bugetare sunt afectate și de stadiul ciclului de afaceri.
Atunci când economia se contractă, bugetul se îndreaptă spre deficit, ca urmare a reducerii volumului de venituri colectate. În legătură cu acceptarea sau nu a concepției potrivit căreia deficitul bugetar este „dăunător” asupra vieții economico-sociale, există o serie de controverse care de-a lungul timpului au variat substanțial.
În principal, de-a lungul timpului, opiniile economiștilor referitoare la efectele deficitelor bugetare asupra performanțelor economice ale unui stat s-au referit la două abordări principale. Pe de o parte, s-a considerat că deficitele rezultate din reducerea ratelor marginale ale impozitării au efect stimulativ asupra productivității muncii. Pe de altă parte, deficitele bugetare au fost considerate o cauză a stagnării economiei și a instabilității acesteia.
Pe fondul agravării unor dezechilibre economice, adepții intervenției statului în reglarea mecanismelor economice, în special prin utilizarea unui volum sporit de cheltuieli publice, au propus o serie de abordări care vizează în principal o redefinire a conceptului de echilibru bugetar și încearcă să propună o serie de teorii asupra rolului deficitelor bugetare în stimularea proceselor de creștere economică.
Astfel, în doctrină și chiar în practică s-a propus subordonarea echilibrului financiar în favoarea echilibrului general economic, considerându-se că echilibrul financiar este doar o componentă a celui din urmă.
Pornind de la această idee generală a apărut teoria, formulată pentru prima dată de William Beveridge, numită „teoria deficitului sistematic”, potrivitcăreia se poate ajunge la echilibrul general economic pe calea deficitului bugetar.
Teoria deficitului sistematic este de natură să conducă la o creștere economică echilibrată, dar în practică ea este limitată, pe de o parte de capacitatea de împrumut a statului, și, pe de altă parte, de eficiența utilizării de către stat, pe principii economice, a resurselor astfel atrase de pe piață. În plus, în baza principiului că decizia economică privată este mai eficientă decât decizia administrativă (pentru investiții), rezultă că o politică fiscală axată pe reducerea nivelului impozitelor și taxelor (cu efecte favorabile în stimularea consumului și investiției private) trebuie dublată de o reducerea a volumului cheltuielilor (cu afectarea în principal a funcției de redistribuire a subvențiilor), și nu de o creștere a acestora.
Folosirea din ce în ce mai des a pârghiilor bugetare ca mijloc de intervenție în economie, ca și dificultățile întâmpinate în echilibrarea anuală a bugetului de stat au condus la apariția ideii că bugetul nu ar trebui să fie echilibrat în fiecare an, ci numai pe un ciclu economic. Deoarece excedentele realizate în perioadele favorabile urmează să acopere deficitele din perioadele nefavorabile, adepții acestor abordări consideră deficitele bugetare ca fiind un mijloc de realizare a echilibrului economic și de relansare a proceselor de dezvoltare. Politicile fiscale propuse de monetariștii școlii de la Chicago și, în primul rând, de profesorul american Milton Friedman, care se axau pe reducerea fiscalității în paralel cu reducerea cheltuielilor publice având ca scop eliberarea inițiativei private și redimensionarea rolului statului în economie, au fost aplicate cu succes într-o serie de țări dezvoltate la începutul anilor ’80 sau în alte țări cu economii mai slab dezvoltate în anii ’90.
Având în vedere faptul că perioadele lungi de recesiune manifestate în urma crizei economice ce au fost caracterizate de creșteri semnificative ale nivelurilor deficitelor bugetare și precum și ale datoriei publice, prezintă un real pericol atât pentru generațiile contemporane cât și pentru cele viitoare, s-au provocat dezbateri atât la nivel național cât și internațional în cadrul academic și științific referitoare la influența deficitului bugetar asupra dezvoltării economice.
Deficitul bugetar a devenit în prezent un fenomen obișnuit, în multe țări, pe fundalul amplificării cheltuielilor publice. În România, deficitul bugetar a constituit în ultimii ani una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat politica economică.
În condițiile actuale de desfășurare a activității economice, în care nevoia de resurse financiare este mai mare decât fondurile existente, elaborarea bugetelor la orice nivel constituie una din problemele primordiale, în special în ceea ce privește respectarea principiului echilibrului bugetar. În majoritatea cazurilor, echilibrul bugetar nu se realizează în mod automat prin acoperirea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare. În acest caz se poate spune că bugetul se elaborează cu deficit de finanțare.
Existența deficitului bugetar se datorează mai multor cauze, cum ar fi:
– scăderea producerii de bunuri și servicii în economie;
– creșterea cheltuielilor în scopul realizării anumitor programe sociale;
– creșterea activității sectorului invizibil al economiei;
– creșterea cheltuielilor marginale ale producției sociale;
– emisiunea monetară în exces și care să nu fie însoțită de creșterea economică.
Pe de altă parte, nivelurile veniturilor și cheltuielilor bugetare sunt afectate și de stadiul ciclului de afaceri. Atunci când economia se contractă, bugetul se îndreaptă spre deficit, ca urmare a reducerii volumului de venituri colectate.
În legătură cu acceptarea sau nu a concepției potrivit căreia deficitul bugetar poate avea o influență negativă asupra vieții economico-sociale, există o serie de controverse care de-a lungul timpului au variat substanțial, după cum am menționat și mai sus.
Datorită dezechilibrelor economice, adepții intervenției statului în reglarea mecanismelor economice, în special prin utilizarea unui volum sporit de cheltuieli publice, au propus o serie de abordări care vizează în principal o redefinire a conceptului de echilibru bugetar și încearcă să propună o serie de teorii asupra rolului deficitelor bugetare în stimularea proceselor de creștere economică. Datorită acestui fapt atât în doctrină cât și în practică s-a propus subordonarea echilibrului financiar în favoarea echilibrului general economic, considerându-se că echilibrul financiar este doar o componentă a celui din urmă. William Beveridge formulează pe această temă o idee generală numită „teoria deficitului sistematic”, potrivit căreia se poate ajunge la echilibrul general economic pe calea deficitului bugetar.
Această teorie a lui William Beveridge ar putea fi reală însă problema care se pune este aceea dacă prin ajungerea la echilibrul general economic pe calea deficitului bugetar nu implica, așa cum s-a mai formulat ideea de ”generații de sacrificiu”, motiv pentru care în continuare voi prezenta o scurtă sinteză a conceptului de deficit bugetar în zona euro, unde urmează să intre și România, expunând astfel și influența deficitului bugetar la nivel național.
1.3.1. Conceptul de deficit bugetar în Zona Euro
Există un consens la nivelul leadershipului european legat de starea delicată în care se găsește Uniunea Europeană (U.E.), confruntată cu o criză financiară, economică și socială. În plus față de aceasta, liderii europeni, printre care și Jose Manuel Barosso, afirmă la unison că Uniunea trece printr-o „criză de încredere: o pierdere a încrederii în liderii noștri în general, în însăși ideea europeană, precum și în capacitatea noastră de a găsi soluții.”
Stadiul actual al cercetărilor în vederea optimizării cheltuielilor publice pleacă de la interpretarea și analizarea decizilor politico-economice adoptate atât la nivelul U. E. cât și la nivel național.
Cercetările efectuate în ceea ce privește deciziile luate la nivelul U. E. s-au oprit la „Tratatul de stabilitate, coordonare și guvernanță în cadrul Uniunii Economice și Monetare (U.E.M.)” semnat în luna martie 2012 la Bruxelles de către liderii politici din cele 25 de state membre.
Tratatul include „Fiscal Compact”, instrument adoptat pentru a ameliora comportamentul politicilor bugetare ale părților membre ale U. E. Acest acord continuă spiritul Pactului de Stabilitate și Creștere, adoptat la inițiativa Germaniei prin Tratatul de la Amsterdam acesta prevăzând ca poziția bugetară a părților membre trebuie să fie echilibrată sau excedentară. Spre deosebire de Pactul de Stabilitate și Creștere, Tratatul stabilește o limită pentru componenta structurală a deficitului bugetar, adică 0,5% din PIB. Totodatã, acordul întărește regulile bugetare, dat fiind cã părțile membre trebuie să le introducă în Constituție.
Datorită crizei suverane prin care trece Zona Euro, Tratatul de Guvernanță Fiscală aduce noi provocări pentru părțile membre ale U.E.M. Aceste economii vor trebui să ajusteze pozițiile bugetare și să implementeze reforme structurale într-un context macroeconomic dificil, caracterizat prin declinul potențialului economic, către nivelul minim din ultimele decenii. Totodată, diferențele existente între părțile membre în ceea ce privește componenta structurală a deficitului constituie o nouă amenințare pentru procesul de convergență economicã în cadrul Zonei Euro.
În acest context, au fost parcurse două etape de cercetare la nivel european, în prima etapă fiind calculat PIB-ul potențial pentru fiecare din cele 12 economii și în a doua etapă, utilizându-se coeficientul de elasticitate bugetară, s-a calculat de către Comisia Europeană componenta ciclică și componenta structurală a deficitului.
Un deficit bugetar modern este redefinit prin componentele de tip deficit structural și ciclic, tratându-le distinct și reunindu-le la final:
Deficit bugetar = Deficit structural + Deficit ciclic (1.1.)
Deficitul bugetar efectiv sau total apare astfel ca o diferență între cheltuielile și veniturile bugetare efective, dar se și divide în două componente, una structurală (care se referă la politici discreționare) și alta ciclică (ce include categoria de stabilizatori automați). Același buget de stat reunește practic și un buget care se pliază pe nevoi ciclice cu un buget care se pliază pe cerințe structurale.
„Deficitul bugetar structural reprezintă acea mărime a deficitului bugetar care s-ar înregistra dacă PIB ar fi la nivelul său potențial sau acea mărime a deficitului bugetar care s-ar înregistra în absența influențelor ciclului economic”.
A doua componentă a deficitului bugetar, deficitul ciclic, este legată de repetitivitatea generală a activităților economice, care se extinde și asupra politicilor bugetare în mod obiectiv.
Ciclul economic este descris prin indicatori macroeconomici de conjunctură în cazul evoluției economiilor, sau microeconomici în cazul firmelor, agenților economici sau afacerilor în general. Teoria economică și investigarea datelor financiare acumulate în timp a delimitat următoarele categorii de cicluri care se suprapun și se întrepătrund în economiile deschise:
– ciclurile economice lungi de 50, până la 60 de ani (Kondratiev), compuse dintr-o alternanță de cicluri economice cu o durată mai mică fiind determinate de inovații tehnologice majore;
– ciclurile medii investiționale de 15 până la 25 ani (Kuznets), care influențează intensitatea activitătii în constructii;
– ciclurile economice medii de 8 până la 10 ani (Juglar);
– ciclurile economice scurte industriale sau agricole (aproximativ 40 luni în ciclul industrial de tip Kitchin și circa 30 de luni cel agricol de tip Hanau);
– ciclurile electorale (46-50 de luni sau în medie 4 ani) etc.
A fost utilizată baza de date a Băncii Mondiale (B.M.) pentru a obține datele cu privire la evoluția PIB-ului acestor țări din perioada 1961-2011. De asemenea, s-a utilizat și baza de date a Fondului Monetar Internațional (F.M.I.) pentru a obține datele cu privire la evoluția deficitului bugetar pentru aceste economii (perioada 1991-2011), rezultatele acestor estimări fiind prezentate și interpretate în cele ce urmează.
Figura 1.3.1. Evoluția PIB potențial
Sursa: Rădulescu Andrei, Deficite bugetare structurale în zona euro, 5 Martie 2012, www.ssifbroker.ro
În graficul 1.3.1. PIB-ul potențial pentru aceste economii este estimat la nivelul minim din ultimele decenii. Această evoluție a fost determinată de șocurile structurale care au afectat aceste economii pe parcursul ultimilor ani, șocuri la care autoritățile responsabile cu implementarea politicilor macroeconomice nu au răspuns într-o manieră adecvată. Conform rezultatelor, în prezent potențialul de creștere economică a acestor state se situează sub 2%, notându-se și economii cu potențial negativ, aceasta prin prisma imposibilității ajustării în urma dezechilibrelor macroeconomice acumulate în perioada premergătoare declanșării celei mai severe crize economico-financiare mondiale din ultimele decenii.
Trebuie atrasă atenția cu privire la evoluția componentei ciclice a deficitului bugetar la nivelul statelor membre ale Zonei Euro. După cum se poate observa în graficul 1.3.2, această componentă a consemnat cele mai scăzute valori în perioada principalelor crize economice. Cu toate acestea, la nivelul anului 2011 țările din Zona Euro înregistrau un nivel pozitiv al componentei ciclice a deficitului bugetar, cu excepția Greciei și Portugaliei.
Figura 1.3.2. Componenta ciclică a deficitului bugetar
Sursa: Rădulescu Andrei, Deficite bugetare structurale în zona euro, 5 Martie 2012, www.ssifbroker.ro
Atenția trebuie atrasă și cu privire la evoluția componentei structurale a deficitului bugetar, componentă care a fost calculată prin diferența între deficitul bugetar și componenta ciclică a deficitului.
În graficul 1.3.3 se poate observa o perioadă de consolidare bugetară la nivelul statelor membre ale Zonei Euro în special după semnarea Tratatului de la Maastricht, în anul 1992. Această evoluție este explicată de criteriile impuse de acest Tratat pentru calificarea la proiectul monedei unice europene. La începutul anilor 1990 componenta structurală a deficitului se situa în teritoriu negativ pentru toate economiile analizate, cu excepția Franței, cele mai severe valori fiind consemnate de Italia de -11,2%, Grecia cu -11,1%, Belgia -6,4% și Portugalia -6,4%. La sfârșitul ultimei decade a secolului trecut, toate țările din Zona Euro consemnau un nivel al componentei structurale a deficitului sub pragul de 3%.
Figura 1.3.3. Componenta structurală a deficitului bugetar
Sursa: Woo, J. (2003), „Economic, Polit ical and Inst itutional Determinants of Public Deficits”, Journal of Public Economics, 87, pp. 387-426
Cu toate acestea, notăm faptul că după obținerea pașaportului pentru Zona Euro, mai multe state europene au renunțat la disciplina bugetară impusă de Tratatul de la Maastricht și de Pactul de Stabilitate și Creștere: cazul Greciei cu componenta structurală a deficitului ce s-a majorat la 7,7% din PIB în 2004 sau cazul Italiei cu componenta structurală a deficitului ce a crescut la 4,4% din PIB în 2005. De asemenea, componenta structurală a deficitului s-a deteriorat și în Franța și Germania, primele țări din Zona Euro, ca dimensiune a PIB, violând Pactul de Stabilitate și Creștere în prima jumătate a decadei trecute.
În același timp, notăm deteriorarea semnificativă a componentei structurale a deficitului bugetar în țările membre ale Zonei Euro în perioada celei mai severe crize economico-financiare mondiale din ultimele decenii. La finele anului 2011 aceste economii prezentau un deficit bugetar structural cu mult peste pragul de 0,5% din PIB. Irlanda înregistra cel mai ridicat deficit structural de 11,5% din PIB, pe fondul eforturilor pentru salvarea sistemului financiar în 2010. Franța consemna un deficit structural de 7,2% din PIB, ceea ce a determinat pierderea rating-ului AAA la începutul anului curent. Grecia înregistra un nivel al deficitului structural de 7,1% din PIB. Valori ridicate consemnau și Spania de 6,6% din PIB, respectiv Portugalia de 5,6% din PIB. Pe de altă parte, cele mai reduse deficite bugetare structurale se înregistrau în Finlanda de 1,4% din PIB, respectiv Luxemburg de 1,3% din PIB.
Dacă acest tratat nu va fi respectat, practic modul de funcționare a economiilor va fi puternic afectat, în principal componenta cheltuieli cu statul social fiind una dintre cele mai afectate. Astfel că, nu se mai pot amâna reformele structurale, ceea ce va determina un impact social puternic pentru anii următori pentru populația din aceste economii. Acest proces nu poate fi previzionat dar se poate atrage atenția cu privire la riscurile de implementare. Este posibil ca populația țărilor semnatare să nu poată face față acestor reforme, ceea ce ar putea genera importante convulsii sociale. Nu în ultimul rând, implementarea reformelor structurale este foarte greu de realizat într-un context macroeconomic dificil.
Pe de altă parte, este practic ceasul al 12-lea pentru realizarea unei consolidări bugetare sustenabile pe termen mediu și lung în economiile europene, după ce timp de mai multe decenii au funcționat cu dezechilibre bugetare structurale importante.
Criza economică și financiară globală, urmată de așa numita criză a datoriilor suverane au dezvăluit necesitatea întăririi guvernanței economice a U.E.M., Zona Euro, a unei mai bune coordonări a politicilor economice și a unei mai bune supravegheri macroeconomice. Două tipuri de reforme au fost creionate pe parcursul actualei crize economice: pe termen scurt, respectiv pe termen lung.
Pe termen scurt a fost vizată oferirea de asistență financiară statelor aflate în dificultate prin crearea unui instrument de stabilitate temporar – Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF), care să ofere resursele financiare adecvate pentru abordarea crizei. În ciuda reticențelor statelor membre cu privire la adoptarea unui nou Tratat, FESF a fost baza noului Tratat privind Mecanismul European de Stabilitate (MES), iar pentru a intra în vigoare, Tratatul a necesitat ratificarea unui număr de state reprezentând 90% din angajamentele de capital.
Obiectivul comun asumat de Comisia Europeană a fost ca MES să intre în vigoare în iulie 2012. Mecanismul specifică ca și sursă de finanțare contribuțiile statelor membre și joacă rolul unui F.M.I adaptat la nivel european, acordând împrumuturi statelor, aspru condiționate de măsuri de austeritate și presupunând rambursarea prioritară altor împrumuturi.
Reforma pe termen lung vizează crearea unei noi arhitecturi a guvernanței economice a UE – bazată pe trei piloni complementari: coordonare bugetară – Semestrul European (SE), coordonare fiscală – Pactul de Stabilitate și Creștere și coordonare macroeconomică – corectarea dezechilibrelor excesive.
Primul pilon, Semestrul European a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011, având scopul ca UE să fie informată în permanență cu referire la schimbările majore din economiile naționale, pentru a preîntâmpina potențiale dezechilibre macroeconomice, precum cele actuale. Aceasta presupune coordonarea în mai multe etape a politicilor bugetare și economice ale statelor membre ex-ante elaborării acestora, în consens cu PSC. Se debutează la 1 ianuarie a fiecărui an cu publicarea de către Comisie a unui Plan Anual de Creștere, acesta urmând a fi discutat în cadrul Consiliul European de primăvară din luna martie.
Ghidându-se după acest Plan statele membre vor elabora și trimite spre evaluare Comisiei în luna aprilie două documente: Programul de Stabilitate și Convergență, reprezentând o strategie bugetară pe termen mediu, respectiv Programul Național de Reformă, cuprinzând măsuri de reformă vizate de domenii precum ocupare, cercetare, inovare, incluziune socială, energie.
Pe baza evaluării Comisiei, Consiliul va elabora în iunie-iulie un ghid de recomandări specifice pentru acele țări ale căror bugete sau politici nu sunt conforme (spre exemplu dacă planurile naționale nu sunt realiste în termeni macroeconomici sau dacă nu vizează principalele provocări în termeni de consolidare fiscală, competitivitate, dezechilibru). În luna iulie Consiliul European și Consiliul furnizează guvernelor ultimele sfaturi înaintea finalizării de către acestea a proiectului de buget pentru anul următor. Ulterior, proiectul bugetar va parcurge procedura legislativă internă în vederea adoptării de către Parlamentele naționale.
Reforma celui de al doilea pilon – Pactul de Stablitate și Creștere (PSC) face parte dintr-un pachet de 6 măsuri de guvernanță economică, adoptate de Consiliu în noiembrie 2011. Dacă Semestrul European își propune să vegheze asupra mijloacelor guvernanței economice (buget și reforme structurale), PSC vizează rezultatele acesteia (deficit bugetar și datorie publică). Pachetul legislativ de guvernanță economică vizează patru propuneri referitoare la chestiuni de ordin fiscal reprezentând în fapt reforma PSC și două propuneri referitoare la depistarea și corectarea dezechilibrelor macroeconomice incipiente din U.E.
Consolidarea PSC vizează atât componenta preventivă cât și cea corectivă iar elementul comun este reprezentat de întărirea mecanismelor de enforcement. În faza preventivă, eșecul unui stat de a respecta principiile agreate va face statul respectiv subiectul unei avertizări timpurii din partea Comisiei și a unei recomandări de acțiune corectivă din partea Consiliului.
Pentru statele din Zona Euro, recomandarea va fi dublată de un mecanism de enforcement, sub forma deschiderii de către stat a unui depozit cu dobândă în valoare de 0,2% din PIB. Inovația majoră în aplicarea PSC este dată de introducerea așa numitului „mecanism de vot invers”: impunerea deschiderii depozitului va fi decisă în mod automat, la propunerea Comisiei, putând fi eliminată însă de state prin vot cu majoritate calificată în Consiliu, în termen de 10 zile. Cu alte cuvinte, sancțiunea este regula, anularea sancțiunii reprezentând excepția care trebuie votată în mod special de state.
Odată ce devierea fiscală este corectată, depozitul împreună cu dobânda sunt returnate statului. Noutățile fazei corective vizează atât pedepsirea situației de deficit excesiv, cât și aceea de depășire a nivelului permis al datoriei publice. Noul PSC acordă mai multă atenție indicatorului ignorat până în prezent – datoria publică- în încercarea de a-l face operațional. Pentru aceasta statele a căror datorie publică depășește 60% sunt ghidate pas cu pas de către Comisie printr-un grafic numeric, pentru a asigura diminuarea suficientă a datoriei.
Se consideră că datoria publică se diminuează „suficient” dacă nivelul acesteia scade cu o rată de 0,05 % pe an, pe o perioadă de trei ani.
În ceea ce privește declanșarea procedurii de deficit excesiv, noutatea constă în introducerea aceluiași mecanism de sancțiune automată descris în etapa preventivă: statul indisciplinat trebuie să deschidă un depozit fără dobândă în valoare de 0,2% din PIB, care se poate transforma automat (cu amendamentul votului invers) în amendă în cazul în care statul nu respectă recomandările de corectare a deficitului.
Cel de al treilea pilon este reprezentat de chestiunile macroeconomice din cadrul pachetului de guvernanță economică. Acestea sunt reglementate prin două regulamente organizate, ca și în cazul PSC, pe două elemente: preventiv și corectiv.
Noutatea este reprezentată de introducerea unui nou element al cadrului U.E. de supraveghere economică – procedura de dezechilibru excesiv, similară procedurii deficitului excesiv din domeniul bugetar. Aceasta cuprinde o evaluare periodică a riscurilor de producere a dezechilibrelor, pe baza unei tabele de marcaj a indicatorilor economici. Pe această bază, în cazul statelor membre cu risc ridicat, Comisia poate lansa examinări minuțioase în urma cărora se vor identifica probleme grave care determină respectiva situație. În cazul statelor cu dezechilibre grave sau care afectează U.E.M., Consiliul poate adopta recomandări și poate iniția procedura de dezechilibru excesiv. Statul vizat trebuie să prezinte un plan temporizat de măsuri corective, aprobat de Consiliu, nerealizarea planului atrăgând după sine sancțiuni, sub forma unei amenzi anuale în valoare de 0,1% din PIB. Amenda este automată, dar poate fi oprită prin mecanismul votului invers – majoritate calificată exprimată de statele membre ale Zonei Euro din Consiliu.
1.3.2. Influența deficitului bugetar la nivel național
Potrivit datelor ultimilor ani, economia României s-a situat pe un trend descendent cu o scădere de 7,1% și de 1,3% a PIB-ului la nivelul anilor 2009 și 2010. Sfârșitul anului 2011 se remarcă prin reluarea creșterii economice cu 1,5% din PIB). Deficitul bugetar a atins valoarea maximă a ultimilor ani în 2009, iar o dată cu implementarea măsurilor de austeritate aplicate de Guvern, acesta s-a redus de la an la an, de la 7,3% din PIB în 2010 la 5% din PIB în 2011. Dacă la nivelul anilor 2007-2008 nivelul datoriei publice se situa în jurul a 13% din PIB, se observă o creștere a datoriei publice cu până la aproximativ 24% din PIB în 2009, și la 31 și 34 % în 2010 și 2011, având ca principală cauză împrumuturile contractate de statul român de la FMI și Comisia Europeană.
În figura 1.3.5 este redată evoluția atât a variabilelor fiscale, cât și pe cea a dezvoltării economice a României în perioada 1995-2013.
Figura 1.3.5. Evoluția deficitului bugetar, a cheltuielilor și veniturilor bugetare și a creșterii economice în România în perioada 1995-2013 (%PIB)
Sursa: European Commission, Draft general budget of the European Union for financial year 2012, publicat în data de 15 iunie 2011
Situația cu care se confruntă România în prezent este și situația cu care se confruntă și U. E. Criza economică a fost resimțită la nivel global și s-a manifestat prin recesiune, creșteri ale deficitelor bugetare și ale datoriilor publice. În acest context al crizei profesorul Greg Mankiw de la Universitatea Harvard susținea că existența deficitelor bugetare în perioadele de recesiune temporară este perfect justificată.
Conform Raportului de țară al FMI recesiunea din România s-a manifestat la nivelul anului 2009 printr-o diminuare a activității economice cu 7,1% față de anul anterior.
Din punct de vedere al ponderii datoriei publice în PIB, pe baza staisticii Băncii naționale a României (BNR) putem afirma că România încă se află la un nivel confortabil, care momentan nu reprezintă un risc major de 34% din PIB la nivelul anululi 2011.
În urma unor cercetări realizate de specialiști în domeniul economic ce au aplicat ”Analiza evoluției variabilelor macroeconomice”, au fost publicate o serie de rezultatele la care s-a ajuns susținându-se modelul extins ca fiind cel care descrie cel mai bine economia României, întrucât acesta are cea mai mare putere explicativă, adică ponderea deficitului bugetar în PIB împreună cu variațiile ponderilor cheltuielor și veniturilor bugetare în PIB și variația ponderii formării brute de capital în PIB au o putere explicativă de 61% cu privire la mărimea creșterii economice.
Estimările potrivit acestul model demonstrează existența unei relații indirecte dintre deficitul bugetar și creșterea economică. Conform rezultatelor o creștere cu un punct procentual a deficitului bugetar conduce la o scădere a PIB real cu 1.36 puncte procentuale.
Analizând cele prezentate în subcapitolul 1.3 se poate concluziona că problemele bugetare cu care se confruntă statele europene sunt de natură structurală. „Tratatul de stabilitate, coordonare și guvernanță în cadrul Uniunii Economice și Monetare” recunoaște acest aspect și stabilește o limită concretă pentru componenta structurală a deficitului de 0,5% din PIB. Având în vedere importanța acestor deficite structurale, statele europene trebuie să urmeze astfel un proces complex de consolidare bugetară pe termen mediu.
Plecănd însă de la „teoria deficitului sistematic” concepută de William Beveridge, potrivit căreia se poate ajunge la echilibrul general economic pe calea deficitului bugetar și analizând subcapitolele referitoare la conceptul de deficit bugetar în zona euro și influența deficitului bugetar la nivel național se poate afirma că într-adevăr acest echilibru este posibil dar ținându-se cont de relația indirectă dintre deficitul bugetar și creșterea econimică, adică ceea ce am precizat și mai sus, faptul că o creștere cu un punct procentual a deficitului bugetar conduce la o scădere a PIB real cu 1.36 punce procentuale.
Pe de altă parte, trebuie atrasă atenția și asupra diferențelor importante între țările membre în ceea ce privește componenta structurală a deficitului bugetar. Aceste diferențe exprimă premise de divergență economică între țările membre, astfel că unele state vor trebui să ajusteze mai puternic decât altele, deci vor avea marjă de manevră bugetară mai redusă pe termen mediu.
1.4. Conceptul de suveranitate națională
Dicționarul explicativ al limbii române o definește ca fiind ”Independența unui stat față de alte state. Suveranitate de stat –supremație a puterii de stat în interiorul țării și independență față de puterea altor state.”
Alte tratate de specialitate afirmă că ”un stat suveran este un stat cu un teritoriu foarte bine definit, asupra căruia el exercită intern și extern suveranitate și dispune de capacitatea de a avea și întreprinde relații cu alte state suverane. Se subînțelege de aici că un stat suveran nu este dependent sau supus influenței unui alt stat sau unei puteri statale străine. Termenul țară poate reda frecvent atât noțiunea de stat suveran, cât și pe aceea de regiune geografică consacrată. ”
Din punct de vedere al conceptului de suveranitate absolută, se poate afirma că aceasta se exercită în momentul în care nu este restricționată de constituția concepută de predecesori și nici o lege sau politică nu se află în afara ariei acestei puteri suverane de control. Tot din acest punct de vedere al suveranității absolute, legile internaționale, politicile și acțiunile statelor vecine o limitează dacă se reflectă în ea.
Suveranitatea națională a fost și a rămas una dintre valorile de bază ale construcției și prosperității entităților statale moderne, iar diferențele în interpretarea conceptuală provin din modificările istorice ale rolului statului pe plan intern și a raporturilor internaționale afectând aspectul extern al suveranității. În plus, întreaga istorie a construcției europene post 1945 este inseparabil legată de transformările pe care le-a suferit concepția westfalică a suveranității. Pentru prima dată în istorie, state independente, suverane și democratice au purces la armonizarea economiilor lor și, ulterior, a obiectivelor politice, întrun efort pornit din dorința de reconstruire a Europei sfâșiată de conflicte, de asigurare a dezvoltării durabile și a faptului că războiul nu va mai fi posibil pe continent. Proiectul european, prezentat spre sfârșitul anilor 1940, avea să ridice întrebarea dacă izolarea și luarea deciziilor de către state fără a respecta interesele celorlalți, nu ar trebui abandonate în favoarea unei construcții viitoare bazate pe încredere, luarea deciziilor în comun și urmărirea unor interese superioare.
Uniunea Europeană a impus la nivel global un model de colaborare economico-politic care în momentul de față stă sub semnul întrebării din mai multe aspecte printre care și acela de respectare a conceptului de suveranitate.
Ceea ce noi numim suveranitate politico-economicã s-a aflat dintotdeauna în conflict cu forța conservatoare a suveranității juridice. Dinamica politico-economicã, centrată pe putere în sensul de influență și control, atât pe plan extern cât și intern, a tins întotdeauna spre
subminarea tabuurilor juridice motiv pentru care referindune la „Tratatul de stabilitate, coordonare și guvernanță în cadrul Uniunii Economice și Monetare” putem pune întrebarea dacă nu cumva prin instrumentul de verificare al statelor membre este încălcat conceptul de suveranitate.
Participarea Statelor Membre la construcția europeană a avut ca bază adaptarea suveranității la imperativele interdependențelor internaționale și celor decurgând din dezvoltarea organizațiilor europene constituite de aceste state și nu un demers juridic de limitare a suveranității naționale.
În dezvoltarea societății europene au tot apărut noi subiecte, care puteau fi soluționate mai bine doar la nivel european. Punctul de plecare a fost punerea în comun a unor resurse economice folosite, la momentul respectiv, pentru susținerea efortului de război: cărbunele și oțelul. Ulterior, s-au adăugat chestiuni precum energia atomică, politica agricolă, politica tarifară comună, poluarea atmosferică, terorismul cu atât mai mult după 11 septembrie 2001, traficul de droguri, crizele monetare sau contaminarea cu diferiți viruși, care depășeau granițele și deci controlul exclusiv al statului. Statele nu mai puteau oferi soluții pentru rezolvarea eficientă a acestor probleme. Rezolvarea era posibilă doar printr-un efort în comun. Așa cum afirmă și Krasner, partajarea acestor atribute care țineau de suveranitatea interdependenței nu afecta elementul principal al suveranității interne, și anume organizarea procesului de decizie intern, ci mai degrabă îmbunătățea controlul asupra flagelurilor amintite.
În prezent nu se poate confirma declinul suveranității statelor membre ale uniunii deoarece încă se caută soluții de optimizare a politicolor financiare de la care, de altfel și pleacă acest declin. Găsirea unor soluții politico-financiare care să satisfacă interesele naționale dar fără a afecta alte componente ale sistemului economic și politic la nivelul Uniunii Europene, este destul de dificil.
O deosebită importanță în declinul suferit de acest concept, cel de suverannitate, este datorat acordurilor pe care statele membre le-a semnat cu F.M.I., tratat care în urma crizei economice a suferit diferite modificări, astfel că în momentul de față se poate spune că nu este amenințată suveranitatea a nici unui stat membru dar atât celelalte state semnatare, cât și a Româniea au format între ele o coeziune care necită o foarte mare elasticitate politico-econimică din partea tuturor parților, dar și din partea F.M.I. pentru a putea vorbi în continuare de conceptul de suveranitate.
Pentru a putea concluziona și clarifica acest subiect, profesorul Dumitru Mazilu în lucrarea sa Dreptul internațional public prezintă câteva modalități de dobândire a suveranității a unui stat, modalități recunoscute de-a lungul istoriei de legile internaționale ca metode legale de dobândire a suveranității de către un stat asupra teritoriului pe care îl deține, originale încă din secolele 15 și 16, cum ar fi:
– Cedarea – care se referă la transferul de teritoriu de la un stat către un alt stat pe baza unor tratate încheiate între ele;
– Ocuparea – se referă la dobândirea unui teritoriu care nu aparține nici unui stat, romanii numind acest proces de ocupare a unui teritoriu care nu aparține nici unui stat ”terra nullius”;
– Prescripția – se referă la controlul pe care îl poate face un alt stat pe teritoriul statului unde există pandemii;
– Funcționarea în natură – se referă la dobândirea unui teritoriu prin procese naturale cum ar fi ridicarea albiei unui râu, vulcanism, etc.;
– Judecarea;
– Cucerirea.
Suveranitatea națională în ceea ce privește aspectul său financiar respectiv gradul de profitabilitate al investițiilor în titlurile de stat este atent studiată de către firmele de rating. Există mai multe agenții de rating, acestea au apărut pentru prima dată în America mai precis în New York în anul 1841. Printre cele mai cunoscute agenții de rating care analizează și ratingul de țară al României se numără:
– Standard and Poors
– Moodys
– Fitch
– Japan Credit Rating (JCR)
Aceste agenții de rating prezintă un real interes pentru piața financiar mondială, în special pentru investitori, prin cele două mari funcții pe care le îndeplinesc, funcții menționate și de către lector univ. dr. Lăzărescu Sorin în lucrarea sa Rating financiar:
– supravegherea intereselor financiare externe ale întreprinderilor naționale și ale statelor, punând la dispoziție prin procesul de notare informații pertinente și cu valoare de înțelegere internațională;
– alternativa la serviciile clasice de evaluare financiară și analiză oferite de bănci.
Fiecare agenție de rating are propria sa metodologie de calcul a ratingului de țară, toate luând în considerare aspectele importante din viața economică, politică și socială a țării pe care o analizează, majoritatea agențiilor făcând distincție între ratingul pe termen scurt și ratingul pe termen lung.
Potrivit metodologiei fiecărei agenții țările analizate primesc o notă în funcție de care are loc ierarhizarea lor. Accesul țărilor respective pe piața de capital internațională este influențat direct de nota primită. Altfel spus cu cât nota obținută este mai bună cu atât țara respectivă se poate împrumuta mai repede și mai ieftin și invers.
De obicei notele acordate de agențiile de rating se actualizează anual pe baza informațiilor disponibile și a metodologiei de calcul a fiecărei agenții de rating.
Pentru a da o notă ficărei țări agențiile de rating cuantifică mai multe variabile a căror notă finală va trimite țara analizată într-o anumită clasă de risc, fiecare clasă de risc având caracteristicile sale.
Notarea claselor de risc diferă de la o agenție de rating la alta.
Agenția de rating Standard and Poors folosește 10 clase de risc, caracteristicile acestora fiind prezentate în tabelul următor:
Tabelul X. Clasele de risc pe termen lung, Sandard& Poor’s
Sursa : www.standardpoors.com
Pe termen scurt, agenția Standard&Poor’s folosește următoarele clase de risc:
– A1+ care grupează clasele de risc pe termen lung de la AAA până la A+;
– A1 care grupează clasele de risc pe termen lung de la A+ până la A-;
– A2 care grupează clasele de risc pe termen lung de la A până la BBB;
– A3 care grupează clasele de risc pe termen lung de la BBB până la BBB-;
– B care grupează clasele de risc pe termen lung de la BB+ până la BB-;
– C care grupează clasele de risc pe termen lung de la B+ până la C;
– D care corespunde clasei de risc pe termen lung D.
Agenția de rating Moodys folosește doar 9 clase de risc prezentate în tabelul de mai jos:
Tabelul X. Clasele de risc pe termen lung atribuite de Moody’s
Sursa: www.moodys.com
Dacă aceste clase sunt utilizate în estimarea riscului pe termen lung, pentru estimarea riscului pe termen scurt se utilizează următoarele clase, obținute prin regruparea claselor pe categorii mai mari, astfel:
– Prima 1 (P1) – capacitate foarte mare de plată, include clasele de la Aaa până la A3;
– Prima 2 (P2) – capacitate ridicată de plată, include clasele de la A2 până la Baa2;
– Prima 3 (P3) – capacitate acceptabilă de plată, include clasele de la Baa1 până la Baa3;
– Fără primă (not prime-NP) –capacitate redusă de plată, include clasele de la Ba până la C.
Iar agenția de rating Fitch folosește tot 10 clase de risc la fel ca și Standard and Poors:
Tabelul X. Clasele de risc utilizate de agenția Fitch- IBCA
Sursa: www.fitchratings.com
În notarea ratingului pe termen scurt apar diferențieri în cazul Fitch, clasele folosite de aceasta fiind:
– F1: Indică cea mai mare capacitate intrinsecă pentru plata la timp a angajamentelor financiare; poate fi adăugat semnul "+" pentru o poziție foarte bună;
– F2: Calitate bună, bună capacitate intrinsecă de plată la timp a angajamentelor financiare;
– F3: Capacitatea intrinsecă pentru plata la timp a angajamentelor financiare este adecvată;
– B: Calitate speculativă, capacitatea minimă pentru plata la timp a angajamentelor financiare, plus vulnerabilitatea sporită la modificări adverse pe termen lung în condițiile financiare și economice;
– C: Risc mare de neplată, care are o mare posibilitate de realizare;
– R: Indică o entitate care nu și-a îndeplinit obligațiile în una sau mai multe dintre angajamentele sale financiare, deși continuă să îndeplinească alte obligații financiare;
– D: Neîndeplinirea obligațiilor financiare.
Istoricul ratingului de țară acordat de principalele agenții de rating Standard&Poor's, Fitch, Moody's și Japan Credit Rating Agency pentru obligațiile pe termen lung în valută ale României în perioada 2000-2014:
Tabelul X. Istoricul ratingului de țară
Sursa: Ratingul suveran, MFP
Din tabelul de mai sus se observă faptul că ratingul de țară al României este încadrat de către toate agențiile în clasele BB și BBB ceea ce se caracterizează printr-o capacitate bună de respectare a angajamentelor financiare a țării noastre, însă cu o vulnerabilitate scăzută pe termen scurt, iar apariția unor șocuri economice, sociale sau politice putând duce la scăderea capacității de plată.
Datorită încadrării României în aceste clase de risc aceasta a întâmpinat greutăți pe piața internațională de capital în sensul că a fost nevoită să se împrumute la o dobândă relativ mare, lucru care a dus inevitabil la creșterea gradului datoriei publice din surse de pe piața internă de unde statul s-a împrumutat la o dobândă de referință mai mică decât cea existentă pe piețele internaționale.
1.5. Politicile publice la nivelul Uniunii Europene
În perioada imediat următoare primului război mondial, statele vest-europene și-au axat eforturile de depășire a situației critice de după război prin aplicarea unor politici economice de tip keynesian, încercând, într-o măsură mai mică sau mai mare să se pună la adăpost de eventualele perturbări care ar fi putut interveni ca urmare a influenței mediului exterior asupra economiilor lor în privința utlilizării factorilor de producție proprii sau a desfacerii produselor pe piața internațională.
În momentul depășirii situației economice critice și a trecerii spre relansarea creșterii economice, politicile economice aplicate în interior și în relațiile cu exteriorul au cunoscut o relativă transformare dinspre dirijism moderat spre liberalism moderat în vestul continentului, și una înspre dirijism extrem în partea central și estică a continentului.
Pe structura creată în perioda interbelică și urmărind să înlăture distrugerile provocate de cel de-al doilea război mondial, politicile economice aplicate în spațiul vest european s-au diferențiat, continuând linia începută în perioada interbelică.
Economia Uniunii Europene este o economie unificată progresiv, atât pe cale naturală, prin schimburile comerciale intense derulate de-a lungul secolelor între statele membre, cât și prin procesul integrării formale, început în anii’50 ai secolului XX. Caracteristica esențială o reprezintă diversitatea culturală, care își pune amprenta atât asupra elasticității ridicate a cererii, cît și asupra dimensiunilor și specializării ofertei. Ca atare și politicile economice ale Uniunii Europene reflectă acestă unitate în diversitate.
Politicile economice reprezintă o formă de intervenționism în mecanismul pieței prin utilizarea unui număr de instrumente, strategii, planuri și reglementări juridice.
Privite ca un rezultat al intervenției statului, politicile macroeconomice pot genera, prin aplicarea lor două tipuri de efecte. Primul este acela de creare a pieței, cel de-al doilea este de modelare, respectiv de modificare a structurilor pieței.
La nivel comunitar, politicile comune au apărut, s-au diversificat și au crescut în complexitate pe fondul nevoii de a răspunde creșterii interdependențelor dintre economiile statelor membre din cel puțin următoarele considerente:
Pentru a răspunde nevoii de a atenua externalitățile negative care au apărut ca urmare a funcționării libere a mecanismului pieței; în această situație, politicile comune înlocuiesc politicile similare naționale, în cadrul unui proces de integrare pozitivă. Sub acest aspect, politicile comune sunt instrumente ale integrării pozitive.
Din nevoia de a stabili reguli de funcționare ale pieței prin ridicarea obstacolelor de orice natură din calea liberei circulații a factorilor, bunurilor și serviciilor. Aici politicile sunt instrumente ale integrării negative
Politicile pozitive sunt cele care prescriu un anumit model sau un anumit tip de cerințe instituționale; cele negative sunt cele care modifică efectul interacțiunilor strategice, iar cele framing sunt cele care modifică setul de valori și așteptările actorilor autohtoni.
Politicile economice ale Uniunii Europene prezintă următoarele trăsături:
dezvoltarea inegală: unele din politicile comune, cum ar fi Politica Agricolă Comună sau Politica comercială sunt complexe, altele, cum ar fi Politica de dezvoltare regională sau Politica socială s-au dezvoltat în ultimele trei decenii, în timp ce Politica culturală sau cea a protecției consumatorului au apărut recent și nu sunt suficient dezvoltate.
modul diferit de abordare a politicilor comune în cadrul tratatelor Uniunii Europene: astfel, au existat politici care nici măcar nu au fost menționate în Tratate, dar care s-au dezvoltat și au evoluat progresiv, cum ar fi politica privind mediul, în timp ce altele cu toate că au fost stabilite în detaliu prin Tratate nu s-au aplicat deloc.
diversitatea priorităților în stabilirea și aplicarea politicilor comune: spre exemplu, Marea Britanie, având o economie prosperă cu o creștere economică constantă, o rată a șomajului sub media comunitară era interesată, în momentul intrării în UE de dezvoltarea politicii comerciale comune, deoarece aceasta îi putea oferi posibilitatea de a valorifica potențialul productiv cu eficiența crescută. Alte state membre, care se aflau în faza de reconstrucție de după război erau interesate în dezvoltarea aparatului productiv și deci a politicilor care au facilitat acest demers.
tipul de implicare a UE: unele politici sunt “comune” (cum ar fi Politica Agricolă Comună, Politica Comercială sau Politica privind Transporturile) în sensul că au înlocuit complet politicile naționale,în timp ce altele sunt doar adiacente acestora.
Politicile sunt rezultatul activității instituțiilor comune, însă implementarea lor cade în sarcina statelor membre.
După scopurile pe care le urmăresc, politicile comunitare sunt:
de reglementare, prin care se crează și se pun în aplicare legi și alte tipuri de reglementări juridice; un exemplu îl reprezintă politica privind concurența;
redistributive, prin care se urmărește minimizarea pierderilor legate de alocarea resurselor datorate barierelor de orice tip, cum ar fi Politica agricolă comună sau Politica bugetară.
de promovare a coeziunii și convergenței în spațiul comunitar, categorie in care intră Politica de dezvoltare regională sau Politica socială
de stabilizare macroeconomică, cum ar fi politica monetară și cea fiscală
externe, care reglementează relațiile Uniunii Europene cu restul lumii, spre exemplu Politica externă și de securitate comună
privind drepturile legislative ale cetățeanului, categorie in care intră justiția și afacerile interne
privind guvernarea UE- în sensul stabilirii și dezvoltării valorilor, structurilor și normelor Uniunii Europene.
Sistemul actual de colectare a resurselor, bazat pe contribuțiile statelor membre, este inechitabil, netransparent, nedemocratic și nu contribuie la consolidarea angajamentului față de integrarea europeană. Pe lângă aceasta, el impune percepția conform căreia această contribuție constituie o sarcină suplimentară asupra bugetelor naționale, neasigurând bugetului european fonduri suficiente pentru realizarea tuturor politicilor, din cauza deficitelor
bugetare existente în statele membre. Consiliul European a complicat sistemul financiar, transformându-l într-unul obscur, prin aprobarea pachetului financiar 2007-2013, cu nenumăratele sale excepții pe partea de venituri și compensațiile acordate anumitor state membre pe partea de cheltuieli, mărimi care sunt păstrate și în pachetul financiar 2014-2020.
În prezent, principala sursă de finanțare a bugetului UE este o resursă bazată pe produsul național brut al statelor membre. Aceasta a ajuns să depășească celelalte surse, respectiv taxele vamale și prelevările agricole („resursele proprii tradiționale”), precum și o resursă bazată pe taxa pe valoarea adăugată.
1.5.1. Politica de coeziune: investiții pentru o creștere inteligentă, durabilă și incluzivă
Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune reprezintă, cumulat, peste o treime din bugetul total al UE.
Comisia Europeană colaborează cu autoritățile de management din țările și regiunile UE pentru a asigura investirea eficace a acestor resurse, în vederea susținerii creșterii inteligente, durabile și incluzive.
Finanțarea din partea UE oferă sprijin pentru:
dezvoltarea de noi tehnologii;
cercetare de vârf;
acces la internet de mare viteză;
o infrastructură inteligentă pentru transporturi și energie;
eficiența energetică și sursele de energie regenerabile;
dezvoltarea afacerilor;
abilități și formare.
În ceea ce privește creșterea inteligentă, investițiile în asistență pentru întreprinderi și inovații s-au situat în perioada 2007-2013 în jurul sumei de 80 miliarde euro și a contribuit decisiv la abordarea unor probleme precum accesul IMM-urilor la capital, reducând în același timp costurile și creând forme de finanțare durabile pe termen lung.
Conform unor estimări s-a acordat sprijin financiar direct pentru circa 230.000 de întreprinderi, majoritatea IMM-uri, creându-se astfel cel puțin 1 milion de locuri de muncă.
O creștere inteligentă este în cele mai multe cazuri sinonimă cu o creștere durabilă. U.E. a venit și a sprijinit această creștere durabilă prin îmbunătățirea și crearea unor forme alternative de transporturi durabile astfel că prin investițiile făcute în special în infrastructura transporturilor urbane și interurbane s-a reușit îndeplinirea a două obiective cheie în ceea ce privește domeniul creșterii durabile, respectiv:
– scăderea timpului de transport prin ameliorarea congestionărilor din trafic;
– reducerea nivelului de poluare generat de autovehicule.
1.5.2. Strategia Europa 2020
Europa 2020 este strategia U.E. pentru promovarea unei creșteri inteligente, durabile și incluzive și se fundamentează pe trei priorități tematice care se întrepătrund și se condiționează reciproc, respectiv:
– creștere economică inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare;
– creștere economică durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punct de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive;
– creștere economică favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă, în măsură să asigure coeziunea economică, socială și teritorială.
UE a stabilit obiective ambițioase care trebuie atinse până în 2020 în cinci domenii principale:
Ocuparea forței de muncă – populația între 20 și 64 de ani trebuie să fie angajată în proporție de 75 %
Inovația – 3 % din PIB-ul UE trebuie investit în cercetare și dezvoltare
Schimbările climatice – trebuie atinse valorile țintă „20/20/20” pentru climat/energie(inclusiv o creștere la 30% a reducerii emisiilor dacă este posibil)
Educația – cota celor care părăsesc școala de timpuriu trebuie să fie sub 10 % și cel puțin 40 % din populația între 30 și 34 de ani trebuie să fi absolvit studii de învățământ terțiar sau studii echivalente
Sărăcia – reducerea sărăciei prin obiectivul de a scoate cel puțin 20 de milioane de persoane din sărăcie și excludere
Politica de coeziune oferă cadrul investițional și sistemul de aplicare de care este nevoie pentru realizarea obiectivelor strategiei Europa 2020.
Pentru atingerea obiectivelor strategiei Europa 2020 va fi nevoie de implicarea activă a tuturor regiunilor din U.E.
În cadrul U.E. funcționează o adunare a reprezentanților regionali și locali înființată încă din anul 1994 prin tratatul de la Maastricht și are ca și misiune implicarea autorităților regionale și locale în procesul decizional european, inclusiv în elaborarea noilor legi la nivelul U.E. Această adunare se numește oficial Comitetul European al Regiunilor și are o componență de 350 membrii titulari și tot atâția membri supleanți, numărul de membrii din fiecare stat reflectând în mare populația acesteia. În Comitetul European al Regiunilor România are 15 membrii titulari.
Acest Comitet a înființat o platformă de monitorizare care să contribuie la mobilizarea și implicarea autorităților regionale și locale în dezbaterea de la nivelul UE. În plus, Comisia Europeană a înființat o platformă online de lucru în rețea, pentru a permite dialogul și schimbul de exemple de bune practici între reprezentanții regiunilor.
1.6. Politicile publice la nivel național
Nivelul de dezvoltare al unei societăți este stâns legat de angajamentul membrilor săi ca orice individ să beneficieze de instrumente elementare de dezvoltare și de supraviețuire. Transpunerea în practică a acestor angajamente cu privire la bunăstarea membrilor societății se realizează prin intermediul politicilor publice. Termenii de "politici publice" și "analiza de politici publice " au început să fie folosiți tot mai des in anii '60 pe măsură ce guvernul american a început să rezolve problema conflictului rasial, reînoirea urbană.
La începutul anilor '90 "capacitatea pentru politici publice" și "analiza politicilor publice", erau termeni cheie în dezbaterea procesului guvernării. În România termenul de „politică publică” a pătruns în studiile de specialitate și în limbajul curent destul de târziu (la sfârșitul anilor ’90). Inițial termenul a fost împrumutat din limba engleză – policy – dar urmare a controverselor legate de sfera de cuprindere a acestei noțiuni, România a preferat utilizarea termenului din literatura franceză, și anume cel de politică publică (politiques publiques).
„O politică publică este o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea lor în situații specifice”.
Conceptul de politică publică cunoaște o serie întreagă de definiții, pornind de la cea mai simplistă, până la cea instrumentalistă. Pornind de la definiția dată de Easton, Thomas Dye ajunge la concluzia că numai guvernele pot să aloce cu autoritate valori pentru întreaga societate și, prin urmare că " politica publică este tot ceea ce decid guvernele să facă sau să nu facă".
Jean- Claude Thoenig consideră că politicile publice gravitează în două părți: prima – reprezentată de partide, parlamente, responsabilii ministeriali – dezbate și stabilește prioritățile, alocă resursele și trasează direcțiile de dezvoltare, în timp ce cea de a doua – reprezentată de adminstratori – pune în aplicare, implementează politicile.
Marius Profiroiu susține ca fiind elocvent rezultatul acțiunii mai multor persoane. Unele dintre acestea fac parte din "government", altele se află în afara acestei entități și reprezintă marea lor majoritate acordând atenție unor lucruri care se întâmplă (creșterea sărăciei, poluarea aerului, sporirea abandonurilor școlare) și pe care le recunosc ca pe niște probleme. Soluția acestor probleme ar putea fi o nouă abordare a acesteia. Prin urmare, o politică publică reprezintă un program de acțiune guvernamentală întru-un sector al societății ori într-un spațiu geografic: ordine publică, sănătate, siguranță rutieră, un oraș determinat, o țară sau comunitate determinată în mod exact.
Luminița Gabriela Popescu, precizează că politica publică reprezintă răspunsul pe care guvernarea îl oferă acelor nevoi ale societății considerate de inters general și de maximă importanță, încât sunt satisfăcute din banii publici. Din acest punct de vedere este evident că politicile publice poartă caracteristica valorilor asociate doctrinei și ideologiei partidului sau coaliției de partide aflate la guvernare.
Politicile publice au ca scop satisfacerea preferințelor cetățenilor, indiferent dacă sunt de tip guvernamental, de guvernanță sau de alt tip.
Politica fiscală promovată de autoritățile guvernamentale ale oricărui stat contemporan este orientată, de regulă, spre atingerea unor obiective microeconomice și macroeoconomice ce derivă din rolurile pe care statul trebuie să le îndeplinească în economie.
În ceea ce privește politica în domeniul cheltuielor publice, aceasta are ca scop creșterea eficienței utilizării fondurilor publice prin:
– perfecționarea managementului bugetar (finanțare pe bază de programe, bugete plurianuale, monitorizarea obiectivelor de investitii etc.);
– raționalizarea, fundamentarea și dimensionarea cheltuielilor bugetare în funcție de venituri certe, fără a apela la finanțare inflaționistă;
– asigurarea funcționalității structurilor de audit intern în toate instituțiile publice;
– sporirea transparenței în cheltuirea banului public prin promovarea unor acte normative care să precizeze obligațiile beneficiarilor de fonduri publice de a face publică utilizarea acestora.
Figura 1.6.1. Obiective în domeniul cheltuielilor publice
Sursa: Prelucrare autor
Politica în domeniul datoriei publice are ca obiectiv controlul nivelului și structurii datoriei publice interne și externe în vederea asigurării echilibrul macroeconomic, stimulării dezvoltării economice și finanțării corespunzătoare a obiectivelor publice prioritare prin:
– perfecționarea managementului portofoliului datoriei publice;
– reducerea serviciului datoriei publice pe măsura stabilizării economiei;
– introducerea de reguli mai restrictive la acordarea de garanții de stat;
– încurajarea (inclusiv prim măsuri fiscale) agenților economici și a populației să sporească nivelul economisirii;
– diversificarea instrumentelor de management a datoriei publice și folosirea piețelor de capital.
Figura 1.6.2. Obiective în domeniul datoriei publice
Sursa: Prelucrare autor
Potrivit legislației în vigoare, politica „Managementul datoriei publice (Administrarea datoriei publice guvernamentale, precum și autorizarea și monitorizarea datoriei publice locale)” are ca scop menținerea în limite sustenabile a nivelului datoriei publice și corelarea cu politicile de atingere a convergenței prin:
– creșterea eficienței, transparenței și predictibilității în managementul datoriei publice guvernamentale;
– reducerea costurilor pe termen lung asociate datoriei publice guvernamentale contractate și a riscurilor de neplată a obligațiilor la scadență de către autoritățile administrației publice centrale;
– dezvoltarea pieței titlurilor de stat;
– optimizarea structurii portofoliului de datorie publică guvernamentală;
– creșterea flexibilității procesului de administrare a datoriei publice guvernamentale și centralizarea la nivelul Ministerului Finanțelor Publice a tuturor operațiunilor specifice datoriei publice.
Figura 1.6.3. Scopul politicii „Managementul datoriei publice”
Sursa: Prelucrare autor
În ceea ce privește optimizarea structurii portofoliului de datorie publică guvernamentală, finanțarea deficitului bugetar și refinanțarea datoriei publice guvernamentale a fost realizată în principal din surse interne și în completare din surse externe, prin:
– emisiuni de titluri de stat în lei, respectiv certificate de trezorerie cu discont și obligațiuni de stat de tip benchmark pe piața internă, cu scadențe pe termen mediu, la 3 și 5 ani;
– împrumuturi pe piața internă, precum și împrumuturi externe destinate finanțării de proiecte;
– contractarea unor finanțări externe noi în cadrul pachetului financiar extern încheiat cu Fondul Monetar Internațional, Comunitatea Europeană și Banca Mondială;
– sume recuperate de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului din activele bancare neperformante și sume recuperate de Ministerul Economiei în baza O.U.G. nr. 249/2000.
Figura 1.6.4. Surse de finanțarea a deficitului bugetar și refinanțarea datoriei publice
Sursa: Prelucrare autor
Potrivit politicii „Managementul datoriei publice” principalii indicatori au vizat:
– gradul de îndatorare publică a României (să fie sub limita de 60 % din PIB, stabilită prin Tratatul de la Maastricht);
– nivelul cheltuielilor bugetare cu dobânzile și comisioanele aferente datoriei publice guvernamentale;
– ponderea datoriei publice garantate în total datorie publică guvernamentală;
– ponderea datoriei în monedă locală versus ponderea datoriei în valută în total datorie publică guvernamentală;
– ponderea datoriei cu rată fixă de dobândă versus ponderea datoriei cu rată variabilă de dobândă în total datorie publică guvernamentală;
– ponderea datoriei tranzacționabile versus ponderea datoriei netranzacționabile în total datorie publică guvernamentală;
Figura 1.6.5. Indicatorii politicii „Managementul datoriei publice”
Sursa: Prelucrare autor
În momentul aderării României la Uniunea Europeană, țara noastră și-a stabilit pentru fiecare indicator din planul de “Management al datoriei publice” un anumit nivel, aceste nivele fiind prezentate în tabelul de mai jos:
Indicatorii stabiliți în politica publică sunt prezentati în tabelul 1.6.1.
Indicatorii politicii publice “Managementul datoriei publice”
Tabelul 1.6.1.
Sursa: Ministerul Finanțelor Publice
Prelucrare autor pe baza datelor Ministerului Finanțelor Publice
Pe fondul modificărilor intervenite pe piețele financiare interne și externe, datoria publică a fost la 31.12.2012 în valoare de 240,8 miliarde lei, din care datoria publică guvernamentală a fost de 226,8 miliarde lei (reprezentând 94,2% din total datorie publică), în timp ce datoria publică locală a fost de 14,0 miliarde lei (reprezentând 5,8 % din total datorie publică). Creșterea datoriei publice a fost determinată în principal de datoria angajată pentru acoperirea necesităților de finanțare a deficitului bugetar și de refinanțare a datoriei publice guvernamentale.
La sfârșitul anului 2012 gradul de îndatorare publică a României a înregistrat nivelul de 41% din PIB, nivel net inferior plafonului de 60% stabilit prin Tratatul de la Maastricht.
Ponderea cheltuielilor cu dobânzile și comisioanele aferente datoriei publice guvernamentale în totalul cheltuielilor bugetului de stat au fost la sfârșitul anului 2009 de 5% comparativ cu 3,5% nivel înregistrat la sfârșitul primului an de implementare a politicii publice. În anii 2010 și 2011 ponderea a avut un trend descrescător urmând ca la finele anului 2012 ponderea să fie de 5,1% ca urmare a creșterii volumului dobânzilor și comisioanelor aferente finanțărilor rambursabile contractate pe piața internă de capital în scopul finanțării deficitului bugetar. Creșterea cheltuielilor cu dobânzile plătite din bugetul de stat în anul 2012 comparativ cu anul 2011 se datorează atât datoriei noi contractate pentru acoperirea deficitelor bugetare aferente anilor anteriori, cât și emiterii de titluri de stat, în principal pe termen scurt (sub 1 an), pentru care plata discontului se efectuează la scadență.
La data de 31.12.2012 ponderea datoriei publice guvernamentale garantate în total datorie publică guvernamentală era de 5,8%, în scădere față nivelele înregistrate la sfârșitul anilor 2007, 2008, 2009 și 2010. În perioada 2007 – 2012 prin aplicarea politicii publice, Ministerul Finanțelor Publice a reușit să mențină trendul descendent al datoriei publice guvernamentale garantate, reducând astfel riscul de plată asumat în calitate de garant și implicit a cheltuielilor bugetare.
Comparativ cu anii anteriori, în cursul anului 2012 s-a înregistrat o creștere a ponderii datoriei contractate în valută în total datorie publică guvernamentală, astfel că la 31.12.2012 aceasta era de 56,2%. Creșterea ponderii datoriei publice guvernamentale contractată în valută s-a realizat în principal prin contractarea de împrumuturi denominate în Euro. Decizia contractării împrumuturilor de stat în moneda Euro a avut la bază următoarele considerente:
– costul mai redus asociat împrumuturilor denominate în Euro;
– eliminarea riscului valutar din perspectiva adoptării monedei unice în anul 2015.
Ponderea datoriei cu rată variabilă de dobândă în total datorie publică guvernamentală a avut un trend descrescător pe parcursul celor cinci ani ajungând la finele anului 2012 la 31,9%. Reducerea ponderii are ca rezultat un grad mai mare de predictibilitate în estimarea nivelului serviciului aferent datoriei publice guvernamentale și, implicit, a cheltuielilor bugetare aferente.
La sfârșitul anului 2012, datoria tranzacționabilă (titluri de stat) a reprezentat 58,2% din total datorie publică guvernamentală, din care 44,2% au fost titluri de stat emise pe piața internă, în creștere cu 4,4% față de anul 2011. Creșterea volumului datoriei publice guvernamentale contractate prin instrumente tranzacționabile are efect asupra serviciului aferent datoriei publice guvernamentale prin crearea de referințe privind costul datoriei care urmează a fi contractată.
În luna iulie 2012, a fost aprobată Strategia privind administrarea datoriei publice guvernamentale pe termen mediu 2012-2014 (Strategie). În administrarea datoriei publice guvernamentale, Ministerului Finanțelor Publice a avut în vedere indicatorii prezentați în tabelul 1.6.2.
Obiectivele strategiei privind administrarea datoriei publice guvernamentale pe termen mediu 2012-2014 (Strategie)
Tabelul 1.6.2.
Sursa: Ministerul Finanțelor Publice
În prezent, România este în curs de finalizare a punerii în aplicare a celui de-al doilea
program de ajustare economică împreună cu UE și cu FMI. În urma unei cereri prezentate de România la data de 17 februarie 2012, Comisia Europeană și FMI au negociat cu autoritățile din această țară un program de ajustare economică preventivă.
Astfel, a fost aprobat de Consiliul European la data de 12 mai 2012 și de Consiliul director al FMI la data de 25 martie 2012 un program cu o durată de doi ani și pachetul financiar preconizat, are o valoare de până la 4,9 miliarde EUR, incluzând 1,4 miliarde EUR din partea UE și aproximativ 3,1 miliarde DST din partea FMI.
Programul urmărește să faciliteze o ajustare ordonată continuă a deficitelor bugetare și extern prin întărirea credibilității politicii economice a guvernului, inclusiv ajustarea bugetară în curs, consolidarea reformei pieței financiare, concentrarea într-o mai mare măsură pe reformele pieței produselor și a pieței forței de muncă, precum și creșterea absorbției fondurilor UE. S-a preconizat că atingerea acestor obiective avea să mărească potențialul de creștere al României, să susțină stabilitatea monetară și financiară, să întărească încrederea în moneda națională a României și să reducă probabilitatea unor efecte negative asupra bilanțului întreprinderilor și asupra bugetelor gospodăriilor. Întrucât programul nu a putut fi finalizat la timp din cauza întârzierii reformelor, autoritățile au solicitat și au obținut o prelungire de trei luni a programului FMI.
Punerea în aplicare a programului de ajustare economică este monitorizată de către Comisie și FMI, pe bază trimestrială, prin verificarea respectării termenilor stabiliți în Memorandumul de înțelegere și în Memorandumul privind politicile economice și financiare. Având în vedere condițiile aferente programului în conformitate cu Memorandumul de înțelegere, precum și raportarea periodică și cerințele de monitorizare, țările participante la program au fost exceptate de la obligația de a transmite programe naționale de reformă (PNR) și programe de stabilitate sau de convergență.
În acest context, și cu toate că fusese exceptată în mod oficial de această obligație, România a prezentat în aprilie 2013 un PNR actualizat și un program de convergență. Aceste programe furnizează informații detaliate privind progresele realizate de la începutul anului 2012 și privind planurile de viitor ale guvernului. Informațiile din aceste programe stau la baza evaluării efectuate în prezentul document de lucru al serviciilor Comisiei. Programul național de reformă confirmă angajamentul României de a aborda lacunele în domeniile: administrație publică, mediu de afaceri, competitivitate economică și dezvoltare locală, piața forței de muncă și educație, incluziune socială și reducerea sărăciei, cercetare și dezvoltare, schimbări climatice și energie. Programul de convergență demonstrează angajamentul României de a îmbunătăți poziția sa bugetară în vederea atingerii obiectivului pe termen mediu și a asigurării sustenabilității pe termen lung a finanțelor publice, în conformitate cu Pactul de stabilitate și de creștere. Programul transmis a trecut printr-un proces de consultare limitat: ambele programe au fost aprobate de guvern prin intermediul unui memorandum.
Studii privind avantajele și dezavantajele aplicării Programului de reformă a României
În ceea ce privește politicile bugetare, România și-a îndeplinit angajamentul prevăzut în cadrul programului de a-și reduce deficitul public general la un nivelul mai mic de 3% din PIB în termeni ESA în 2012. Arieratele continuă să fie o problemă importantă, în special la nivelul administrațiilor locale. România nu a îndeplinit obiectivele convenite cu FMI privind situația arieratelor, nici la nivel central, nici la nivelul administrațiilor locale și acest lucru s-a datorat în primul rând neconcordanței politicilor bugetare europene, care permit întârzierea plăților pe care UE trebuie să le facă pentru programele pe care le derulează, astfel că odată cu crearea golurilor bugetare datorate neplăților la timp de către Uniunea Europeană, acestea au continuat o reacție în lanț ceea ce a determinat instabilitate în sistemul bugetar și astfel că arieratele vor continua.
Totuși, în contextul actual, autoritățile au fost de acord să ia măsuri suplimentare pentru a aduce arieratele administrațiilor locale sub control, inclusiv prin accelerarea aprobării parlamentare a legii privind insolvența administrațiilor locale, conținând angajamente privind proiecte de investiții ale administrației publice locale cofinanțate de administrația centrală în cadrul alocărilor bugetare și măsuri mai stricte pentru monitorizarea și asigurarea respectării legislației privind finanțele publice de către administrațiile locale. Pentru 2013, România ar trebui să fie în măsură să își acopere necesarul brut de finanțare recurgând la sursele existente pe piață.
Bugetul pentru 2013 vizează atingerea unui deficit de numerar de 2,1% din PIB , ceea ce corespunde unui deficit SEC de 2,4% din PIB. Acesta permite o creștere cu 4% a pensiilor, o alocare pentru punerea în aplicare în sectorul sănătății a Directivei UE privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților, precum și o ierarhizare clară a priorităților investițiilor publice. Măsurile privind veniturile includ reducerea elementelor deductibile fiscal, îmbunătățirea impozitării în domeniul agriculturii, precum și instituirea obligativității unui impozit de 3% pe cifra de afaceri a întreprinderilor mici. De asemenea, taxa pe proprietate și ratele accizelor vor crește pentru a ține pasul cu inflația și se va introduce un impozit excepțional ca urmare a dereglementării prețurilor gazelor.
Reformele în domeniul guvernanței bugetare sunt aplicate prin monitorizarea mai strictă a întreprinderilor de stat care fac parte din sectorul administrației publice și prin ierarhizarea priorităților proiectelor de investiții publice. Aceasta din urmă a devenit o prioritate de vârf pentru autorități, care s-au angajat să asigure finanțarea proiectelor care sunt finalizate în proporție de cel puțin 80%. În plus, s-a luat decizia de a redirecționa o serie de proiecte finanțate integral din bugetul național pentru a fi cofinanțate din fonduri UE și, în același timp, de a anula o serie de alte proiecte finanțate anterior integral din bugetul național.
S-au înregistrat întârzieri suplimentare în integrarea sistemului de raportare contabilă în sistemul de plăți al Trezoreriei din cadrul Ministerului Finanțelor Publice din cauza unei noi contestații împotriva procesului de ofertare.
Au fost realizate progrese suplimentare în sectorul bancar. Acestea se referă la rezoluția bancară, punerea în aplicare a recomandărilor Comitetului european pentru riscuri sistemice privind împrumuturile negarantate în monedă străină către IMM-urile, măsurile permanente privind filtre prudențiale vizând solvabilitatea, rezervele și provizioanele pentru pierderi din credite și regimul fiscal al creanțelor bancare vândute societăților de recuperare a activelor cu sediul în România. Angajamentul restant pentru analiza finală din vara anului 2013 este adoptarea modificării legii privind lichidarea întreprinderilor de asigurare, pentru care autoritățile au ratat termenul programului și anume sfârșitul lunii octombrie 2012.
În timp ce angajamentele privind reforma în domeniul reglementării sectorului energetic au fost în mare parte respectate, o serie de angajamente restante trebuie să fie puse în aplicare înainte de sfârșitul lunii iunie 2013. O parte considerabilă a celui de-al treilea pachet privind energia a fost transpusă în legislația adoptată în 2012, dar anumite dispoziții nu au fost încă transpuse. Primele faze ale dereglementării prețurilor la energie electrică au fost puse în aplicare în conformitate cu foaia de parcurs privind energia electrică, care prevede dereglementarea completă a prețurilor energiei electrice pentru societăți comerciale până la sfârșitul anului 2013, iar pentru gospodării până la sfârșitul anului 2017.
De asemenea, angajamentele guvernului privind reforma procesului de reglementare în
domeniul transporturilor au fost în mare parte onorate. Au fost luate măsuri de politică pentru a îmbunătăți cadrul de reglementare în care își desfășoară activitatea societățile feroviare. Autoritatea de reglementare în domeniul feroviar a dobândit un grad mai mare de independență prin eliminarea, în octombrie 2012, a reprezentanților ministerului de profil din Consiliul de conducere. Cadrul de reglementare a fost revizuit pentru a permite societății de infrastructură feroviară să stabilească în mod independent taxele de acces, fiind totodată finalizat un studiu privind procedura de ofertare concurențială aferentă atribuirii contractului privind obligația de serviciu public pentru transportul feroviar de călători. În ceea ce privește eficiența măsurilor vizând sectorul feroviar, în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul programului, societatea de călători a eliminat din obligația de serviciu public trenurile interurbane și internaționale, ceea ce a permis stabilirea în mod liber a prețurilor pe aceste linii și a reformat subvenționarea obligației de serviciu public prin introducerea factorului călător-km cu o pondere de 20% în calcularea subvenției, care anterior era stabilită doar în funcție de km de linie.
În ceea ce privește reformele în sectorul principalelor întreprinderi de stat, progresele au fost insuficiente. Acesta a fost unul dintre principalele motive pentru amânarea finalizării evaluării programului. Performanța operațională a principalelor întreprinderi de stat care fac obiectul analizei s-a deteriorat într-o oarecare măsură în 2012 în comparație cu 2011 (pierderi de aproximativ 0,6% din PIB până la sfârșitul anului 2012), dar au rămas sub plafonul orientativ prevăzut în programul convenit cu FMI. Arieratele acestor societăți au scăzut în cursul anului 2012 și au ajuns la2 % din PIB la sfârșitul anului 2012, dar au rămas în continuare peste plafonul de 1,5%, care a fost obiectivul orientativ prevăzut de program pentru sfârșitul anului 2012. Cu toate că s-au înregistrat unele progrese în ceea ce privește privatizarea și restructurarea întreprinderilor de stat, progresele globale înregistrate în ceea ce privește introducerea de manageri profesioniști și vânzarea de participații minoritare și majoritare în întreprinderile de stat au fost în mod clar inadecvate și au fost departe de angajamentele asumate în program. În luna ianuarie au fost convenite mai multe angajamente privind măsuri corective, acestea urmând să fie puse în aplicare înainte de analiza finală din vara anului 2013.
Au fost inițiate reforme ale asistenței medicale, însă, până în prezent, progresele au avut un ritm lent. În loc să introducă o lege-cadru cuprinzătoare, guvernul intenționează să pună în aplicare reformele asistenței medicale prin intermediul unui plan de acțiune. Acesta vizează consolidarea asistenței ambulatorii și a celei cu rol profilactic, reevaluarea finanțării spitalelor pentru a reduce riscul acumulării de arierate, revizuirea programelor naționale de sănătate, definirea pachetului de servicii de bază și îmbunătățirea cadrului de reglementare al serviciilor de asistență medicală. Pentru a crește și mai mult eficiența cheltuielilor din sistemul sanitar, guvernul intenționează să pregătească o strategie financiară pe termen mediu până în septembrie 2013. Guvernul a instituit un instrument de raportare financiară lunară pentru spitale în vederea monitorizării în timp util a bugetelor acestora. Introducerea posibilității legale de a înlocui managerii spitalelor, dacă un spital a avut arierate trei luni consecutive, a fost introdusă în contractul-cadru dintre Casa Națională de Asigurări de Sănătate și spitale.
Totuși, acesta nu a fost încă aprobat la nivel legislativ și nu a respectat termenul-limită prevăzut, și anume sfârșitul lunii martie 2013. La jumătatea lunii martie 2013 a fost aprobată legislația privind introducerea unei mici coplăți pentru anumite servicii prestate prin internare în spital, dar măsură în care este pusă în aplicare rămâne să fie evaluată. Conform condițiilor prevăzute de Memorandumul de înțelegere, Ministerul Sănătății oferă informații privind bugetele spitalelor de la nivel local și central Ministerului Finanțelor Publice, care verifică dacă spitalele au efectuat cheltuieli excesive.
Rata globală de absorbție a fondurilor UE rămâne foarte scăzută, existând în consecință un risc semnificativ ca o parte importantă din fondurile structurale și de coeziune să fie dezangajată în 2013. La sfârșitul anului 2012, rata de absorbție a fost departe de obiectivul stabilit. La sfârșitul lunii decembrie 2012, absorbția cumulativă era de 5,53 miliarde Euro, aproximativ 20,2% din totalul disponibil din fondurile structurale, de coeziune și agricole. Prin urmare, aceasta a fost cu 2,47 miliarde Euro mai mică decât obiectivul prevăzut în program pentru sfârșitul anului 2012, și anume 8 miliarde Euro. Absorbția fondurilor structurale și de coeziune ale UE a stagnat în cea mai mare parte a celei de a doua jumătăți a anului 2012, din cauza unor deficiențe sistemice existente în cadrul sistemului de gestionare și control. Anumite programe operaționale (părți din programele operaționale privind transporturile și din cele regionale, precum și toate programele operaționale privind competitivitatea, mediul și resursele umane) au fost presuspendate. Corecțiile financiare propuse au fost acceptate de autoritățile române. Pentru anumite părți din programele regionale și din cele privind mediul, plățile au fost reluate în decembrie 2012 și, respectiv, în martie 2013, iar în februarie 2013 au fost reluate pentru programul privind resursele umane.
Pentru alte programe (competitivitate și transport) se estimează că plățile se vor relua numai în prima jumătate a anului 2013, după ce autoritățile naționale și auditorii UE vor efectua verificările necesare și dacă rezultatele acestora vor fi satisfăcătoare. Programul de dezvoltare rurală a înregistrat progrese corespunzătoare în 2012, cheltuielile cumulate până la sfârșitul anului 2012 ajungând la aproximativ 3,9 miliarde Euro, adică aproximativ 48,6 % din fondurile totale alocate pentru perioada 2007-2013. Totuși, acest procent este cu mult sub media UE-27, care este de 62,7%. Absorbția financiară s-a accelerat la începutul anului 2013, fiind declarate cheltuieli în valoare de 408 milioane Euro pentru primul trimestru al anului 2013.
În ceea ce privește reformele capacității administrative, autoritățile au continuat să facă unele progrese în punerea în aplicare a planurilor de acțiune pe baza recomandărilor formulate în cadrul analizelor funcționale efectuate în 2011. Majoritatea contractelor încheiate cu Banca Mondială pentru punerea în aplicare a principalelor acțiuni pe termen mediu și lung au fost semnate. În plus, prin intermediul Secretariatului General al Guvernului și în coordonare cu Ministerul Finanțelor Publice, este în curs de elaborare, cu sprijinul Băncii Mondiale, un sistem de monitorizare și evaluare a politicilor publice. Pe baza rezultatelor analizelor funcționale, autoritățile s-au angajat să elaboreze norme de personal pentru fiecare minister și să aplice regula 1-la-7 într-un mod mai flexibil, menținând, în același timp, masa salarială la aproape 7% din PIB. Autoritățile s-au angajat, de asemenea, să revizuiască legea salarizării unice a funcționarilor publici pentru a identifica principalele blocaje și provocări în punerea sa în aplicare.
1.7. Optimizarea cheltuielilor publice
La nivel de buget național partea stringentă o reprezintă cheltuielile și nu veniturile datorită faptului că acestea cauzează cele mai mari probleme în sensul că ele trebuiesc acoperite din diferite surse de finanțare.
Raportându-se la nevoile naționale care au o tendință de creștere, sursele de finanțare devin insuficiente. Văzându-se obligate să acopere cheltuieli din ce în ce mai mari organele competente au obligația morală și legală de a apela la diverse forme de împrumut.
Bugetul public al oricărei țări este compus din două părți și anume venituri publice și cheltuieli publice. Situația ideală este ca cele două părți să fie cel puțin egale sau veniturile să depășească cheltuielile înregistrându-se astfel excedent bugetar. Din păcate practica de zi cu zi a dovedit faptul că acest lucru este unul utopic, în majoritatea cazurilor cheltuielile publice fiind excedentare veniturilor publice.
Confruntându-se cu acest aspect organele și organismele de drept sunt nevoite să remedieze această situație. Calea ușoară aleasă de majoritatea specialiștilor este aceea de a se împrumuta din diverse surse. Acest lucru rezolvă doar pe termen scurt nevoia de finanțare de venituri, ea generând pe termen lung o nouă cheltuială.
O cale mai grea dar mai sănătoasă pentru bugetul public național o reprezintă scăderea nivelurilor înregistrate de cheltuielile publice sau altfel spus optimizarea acestor cheltuieli.
Optimizarea cheltuielilor publice se poate face prin aplicarea mai multor măsuri ce pot fi aplicate atît la nivel central sau național cât și la nivel teritorial sau local.
La nivel central optimizarea cheltuielilor se face prin cooperarea tuturor factorilor decizionali astfel încât să fie adoptate o serie de măsuri benefice cum ar fi:
limitarea cheltuielilor unor instituții și organisme publice;
crearea unui cadru legislativ care să elimine ambiguitățile cu privire la destinația cheltuililor;
atragerea de investitori privați pentru realizarea de investiții cu interes național prin simplificarea procedurilor și a legislației;
creșterea gradului de transparență privind achizițiile publice și schimbarea condițiilor de participare la licitațiile de achiziții publice cu scopul de a crește numărul de oferte primite;
limitarea sumelor privind achizițiile publice directe;
crearea de programe de reconversie profesională pentru șomerii aflați în căutarea unui loc de muncă și acordarea de facilități fiscale angajatorilor ce crează locuri de muncă pentru șomeri și le asigură stabilitatea job-ului de cel puțin 5 ani;
creșterea gradului de informatizare și digitizare a instituțiilor publice cu scopul de a crește productivitatea medie a muncii;
retehnologizarea întreprinderilor de stat cu scopul de a crește randamentul utilajelor, unele dintre acestea fiind uzate într-un procent ce depășește 100%;
reorganizarea unor autorități și instituții publice;
reducerea cheltuielilor de personal în sistemul bugetar;
limitarea cheltuielilor salariale pentru categoriile de angajați ce au și alte surse de venit din bugete naționale cu precădere din bugetul național de pensii prin impunerea obligativității de a alege între pensie și venitul salarial, cu aplicabiliate pentru instituțiile ce au și capital de stat;
introducerea unui tarif simbolic pentru unele servicii acordate în mod gratuit;
luarea tuturor măsurilor de prevenire a unor catastrofe naturale prin amenajarea cursurilor de apă, împădurirea unor suprafețe de teren cu scopul minimizării cheltuielilor de combatere a acestor catastrofe în caz de producere, vaccinări.
La nivel local optimizarea cheltuielilor publice se poate face și mai ușor, cei responsabili cu ținerea în frâu a acestor cheltuieli cunoscând în amănunt situația reală de pe teren putând astfel să acționeze punctual pe fiecare categorie de cheltuieli în parte. Din multitudinea de măsuri ce pot fi luate la nivel local se pot aminti:
izolarea termică a clădirilor pentru scăderea costurilor cu încălzirea edificiilor respective;
– ……………………
O parte dintre aceste măsuri au fost aplicate în practică de-a lungul timpului, rezultatele fiind cele scontate, cheltuielile publice scăzând până la un nivel sustenabil. Aplicarea pe termen lung a măsurilor de eficientizare a cheltuielilor publice se vor reflecta prin:
costuri sociale minime, reflectate în: fiscalitate mai redusă, deficit bugeatr minim, renunțări cât mai puține la îndeplinirea unor obiective;
prețuri sau tarife accesibile plătite de consumatori, în situațiile în care serviciile publice sunt furnizate contra plată.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politicile Actuale ale Cheltuielilor Publice și Deficitului Bugetar (ID: 144659)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.