Politici Sociale In Uniunea Europeana, Republica Moldova
POLITICI SOCIALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
CUPRINS
Politici sociale în Uniunea Europeană
Sistemele de sănătate
Pensiile
Egalitatea șanselor
Analiza situației actuale și tendințe
Politici sociale în Republica Moldova
Prezentarea politicilor sociale din Republica Moldova
Analiză a situației sociale actuale
2.2.1. Aspecte pozitive
2.2.2. Aspecte negative
Analiza comparativă a politicilor sociale din Uniunea Europeană și cele din Republica Moldova
Prezentarea politicilor sociale din România
Concluzii și sugestii privind situației actuală a politicilor sociale din Republica Moldova
Concluzii
Sugestii
Pagini 42
=== POLITICI SOCIALE ÎN UNIUNEA EUROPEANÃ ===
POLITICI SOCIALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
CUPRINS
Politici sociale în Uniunea Europeană
Sistemele de sănătate
Pensiile
Egalitatea șanselor
Analiza situației actuale și tendințe
Politici sociale în Republica Moldova
Prezentarea politicilor sociale din Republica Moldova
Analiză a situației sociale actuale
2.2.1. Aspecte pozitive
2.2.2. Aspecte negative
Analiza comparativă a politicilor sociale din Uniunea Europeană și cele din Republica Moldova
Prezentarea politicilor sociale din România
Concluzii și sugestii privind situației actuală a politicilor sociale din Republica Moldova
Concluzii
Sugestii
CAPITOLUL 1
Necesitatea unui studiu referitor la politicile sociale este impusă de situația Republicii Moldova. Condițiile actuale au impus implementarea și elaborarea unui sistem de politici sociale, care a avut drept cadru o economie aflată în tranziție și o mentalitate etatistă. Din aceste motive, ralierea la un sistem brevetat, ca cel implementat în Uniunea Europeană, precum și obiectivul declarat al Republicii Moldova de a se integra în viitor în Uniune, au impus o analiză mai detaliată în ceea ce privește politicile sociale din Uniunea Europeană
Sistemele de protecție socială au un rol foarte important în cadrul Uniunii Europene, în viața europenilor, a familiilor lor precum și din punctul de vedere al influenței pe care o exercită în propulsarea societății și a economiei. Acestea garantează venituri persoanelor aflate în dificultate permițându-le în același timp să accepte și să se adapteze evoluțiilor economice și sociale. Astfel ele favorizează în același timp coeziunea socială și dinamismul economic. Importanța lor în cadrul infrastructurii sociale și economice a Uniunii Europene nu trebuie așadar subestimată. Cheltuielile cu protecția socială reprezintă 28,5% din PIB-ul comunității, din care partea cea mai importantă (63%) este destinată pensiilor și serviciilor de sănătate. Rolul lor în redistribuirea veniturilor este considerabil, în sensul că datorită unor „lipsuri” ale sistemului social 40% dintre familii ar trăi într-o relativă sărăcie, cifră care grație regimurilor fiscale a scăzut la 17%. Având în vedere impactul pe care politicile sociale îl au asupra condiției cetățenilor Uniunii Europene, sunt prezentate în continuare principalele linii directoare trasate în timp ca urmare a parcurgerii unor etape distincte.
1.1. SISTEMELE DE SĂNĂTATE
Creșterea nevoii pentru produse de asigurare a sănătății este o trăsătură comună și importantă pentru toate țările. În UE toate țările membre au făcut față creșterii presiunii asupra bugetelor serviciilor de sănătate de-a lungul anilor. Cauzele au fost nu numai îmbătrânirea populației care apasă asupra serviciilor, dar și creșterea nivelului venitului real și intensificarea descoperirilor în domeniul medical, care au determinat la rândul lor creșterea cererii pentru tratament. Dată fiind dedicația în ceea ce privește asigurarea accesului universal la îngrijire medicală, atenția s-a concentrat asupra reducerii cheltuielilor fără a reduce însă calitatea serviciilor și accesul la acestea. Reformele au făcut referire de-a lungul anilor la creșterea eficienței cu resursele existente și la menținerea eficienței costurilor pentru serviciilor prestate. În acest scop s-a realizat o împărțire a sferei de acțiune a resurselor sectorului public, o împărțire a acordării de asistență medicală între sectorul public și cel privat și a modului în care tratamentul și celelalte servicii vor fi gratuite, sau în cazul în care nu e vorba de gratuitate, stabilirea unui nivel acceptabil a prețului.
Comunicatul Comisiei Europene din anul 2001 asupra viitorului serviciilor medicale și a serviciilor acordate persoanelor în vârstă a pus accentul pe 3 mari obiective care vor putea asigura accesibilitatea, calitatea și susținerea financiară a sistemelor. Comunicatul Comisiei Europene din anul 1999 a făcut deja apel la Statele Membre în vederea:
Contribuirii la îmbunătățirea eficienței și a eficacității sistemelor de sănătate astfel încât acestea să își atingă obiectivele cu ajutorul resurselor disponibile. În acest scop trebuie asigurat know-how-ul medical și tehnologic și utilizarea acestuia în cel mai eficient mod posibil pentru a întări cooperarea între Statele Membre
Asigurării accesului tuturor la servicii de sănătate de foarte bună calitate și de a reduce inegalitățile în ceea ce privește accesul la acestea
Întăririi suportului acordat pe termen lung persoanelor în vârstă și slăbite, prin asigurarea unor facilități de îngrijire și prin revizuiri în ceea ce privește acoperirea protecției sociale pentru cei îngrijiți cât și pentru îngrijitori
Îndreptării atenției spre prevenirea bolilor și protecția sănătății ca cele mai bune unelte în abordarea problemelor de sănătate, reducerea costurilor și promovarea stilului de viață sănătos
Măsurile luate până în anul 1999 au fost un răspuns pentru aceste obiective, deși au luat alte forme pentru diferitele țări. Aceasta nu poate decât să reflecte diferențele în dezvoltarea istorică ale sistemelor naționale, a felului în care sunt organizate și fondate, precum și a unui anumit standard a serviciilor. Cea mai importantă diferență organizațională este între țările în care există un serviciu național de sănătate gratuit din punctul de vedere al distribuției – ca țările nordice, Anglia și Irlanda – în care cheltuielile sunt susținute prin intermediul unor taxe generale, și țările în care există sisteme bazate pe asigurări, unde contribuțiile sunt percepute special pentru accesul la serviciile de sănătate și unde oamenii sunt despăgubiți în funcție de serviciile pe care le-au accesat.
Măsurile actuale prin intermediul cărora se intenționează obținerea unei consolidări a sistemelor de sănătate sunt detaliate în continuare:
Descentralizarea responsabilității serviciilor de sănătate
Metoda prin care s-a încercat creșterea eficienței furnizării serviciilor de sănătate este prin intermediul transferării responsabilității către nivelele regionale și locale, sau chiar în unele cazuri către spitale și medici generaliști. Scopul este acela de a permite o luare în considerare mai însemnată a nevoilor locale și o mai bună coordonare între nevoi și resurse. Acest lucru a fost asociat în unele țări cu o separare clară între cererea și oferta de servicii de sănătate și cu numirea unor profesioniști în funcții administrative menite să îmbunătățească managementul serviciilor.
Măsuri privind creșterea eficacității costurilor și a calității tratamentului
Eforturile privind creșterea eficacității utilizării resurselor au luat diferite forme. A existat spre exemplu a tendință crescută de a îmbunătăți informația disponibilă despre costul tratamentelor diferitelor boli, de a încerca să se țină tot mai mult cont de costuri pentru a determina nevoia de servicii și pentru a o putea raționaliza.
Mecanismele pieței
Un mod foarte răspândit de inducere a schimbărilor în domeniul serviciilor de sănătate, este încercarea de a introduce mecanismele pieței pentru creșterea eficienței. În cadrul acestor măsuri se include și o mai clară demarcare între oferta și cererea de servicii specificată mai sus. În acest sens au fost introduse contracte formale între consumatori și distribuitori, care stipulează serviciile ce vor fi prestate, termenii și condițiile aplicate acestora, precum și stabilirea unui sistem intern de plată, contribuind astfel la conștientizarea de către pacient a costurilor implicate în vederea oferirii îngrijirii și tratamentului.
Reducerea cheltuielilor cu medicamentele
Măsurile luate în această direcție vizează implicarea pacienților în plata medicamentelor prescrise pentru tratamentul lor (co-plată), încurajându-se astfel economia în folosul pacienților. Măsurile mai directe vizează folosirea într-un anumit număr de state membre a medicamentelor generice, sau restricționarea/interzicerea completă a unor anumite mărci scumpe de produse farmaceutice.
Îngrijirea pe termen lung
În condițiile în care persoanele în vârstă apelează mult mai des la serviciile de sănătate se estimează că în viitor se va aplica o presiune tot mai mare asupra acestor servicii datorită creșterii numărului persoanelor peste 70 de ani. O proporție mare din această presiune este atribuită nevoii acestor persoane de a li se acorda îngrijire pe termen lung comparativ cu nevoia lor pentru medicamente. În condițiile în care numărul persoanelor ce solicită îngrijiri a crescut datorită imposibilității acoperii acestei solicitări la nivel familial, nevoia pentru acordarea de asistență a crescut în multe din statele membre și a devenit o provocare importantă pentru politica socială, din punctul de vedere al posibilităților de acordare a asistenței precum și a posibilității de finanțare a acesteia.
În acest context este mai puțin important cine este responsabil pentru asigurarea acestor servicii, ci cine trebuie să suporte din punct de vedere financiar aceste servicii. Până în prezent îngrijirea acordată pe termen lung a fost parte integrantă a sistemului de protecție socială doar în anumite State Membre. Germania, Austia și Luxemburgul sunt cele mai recente exemple. În alte state, ca Italia, organizațiile non-profit dețin un rol important în oferirea de asistență. De asemenea, rolul familiei rămâne important mai ales în ceea ce-i privește pe bătrâni și pe handicapați.
În condițiile în care aceste măsuri vor fi luate în considerare pentru consolidarea sistemelor de sănătate și pentru realizarea obiectivelor propuse, atâta vreme cât este acceptată și pusă în practică implicarea economicului, a unei administrații și a unui management performant în vederea obținerii unor rezultate de excepție, sistemele de sănătate din UE nu vor cunoaște decât progresul.
1.2. SISTEMELE DE PENSII
În perioada de dinainte de 1999, guvernele Uniunii Europene și-au concentrat atenția asupra presiunii financiare pe care sistemele de pensii o creau prin prisma numărului mare de persoane ce depășeau vârsta de pensionare, și a expansiunii continue în următorii ani a generației baby-boom care urma să se pensioneze. În următorii 10 ani, numărul persoanelor de 65 de ani și peste – vârsta oficială pentru pensionare în cele mai multe din statele membre – a continuat să crească cu aproximativ un procent și jumătate pe an în Uniune, cu anumite variații ale ratei creșterii între țări. În Spania, Italia și Luxemburg numărul a crescut cu aproximativ 2% pe an, în Grecia cu aproximativ 3% pe an, în timp ce în Danemarca numărul a scăzut ușor, în Suedia și Anglia crescând foarte puțin. Pentru perioada de timp 2000 – 20015 se estimează că numărul persoanelor de 65 de ani și peste în Uniune va crește cu aproximativ aceeași rată, dar cu mai puține variații între statele membre. Doar în Grecia se prevede o creștere de mai puțin de 1% pe an. În cazul Spaniei, creșterea este estimată să scadă de la 2,4% la 1,18%. Numărul pensionarilor este posibil să fie cu 20% mai mare în aproape toate țările Uniunii Europene în 2015 decât în prezent, și în medie cu 40% mai mare decât în 1990.
Problema finanțării creșterii numărului de pensionari este asociată cu faptul că numărul persoanelor în vârstă de muncă, cei care finanțează pensiile, crește cu o rată mică. În ansamblul Uniunii numărul acestora este prevăzut să fie cu 1% mai mare în 2015 decât este în prezent. În patru dintre țările membre, Germania, Spania, Italia și Finlanda, numărul acestora va fi mai mic în 15 ani decât acum. Conform rapoartelor demografice curente, raportul între oamenii în vârstă de pensionare și persoanele apte de muncă se va dubla, de la 24% la 49% până în 2050. O estimare a cheltuielilor efectuate cu pensiile indică o creștere de la 3 la 5 procente din produsul național brut pentru majoritatea țărilor.
În fața unor asemenea probleme, care s-au evidențiat foarte bine de-a lungul anilor, țările membre au reacționat în diferite moduri. Au încercat să micșoreze costurile cu pensiile, atât pe cele prezente cât și pe cele viitoare. De asemenea, s-au asigurat că fondurile care servesc finanțării pensiilor vor fi disponibile fără a impune taxe inacceptabile pentru cei ce muncesc, atât prin constituirea de fonduri de pensii care să răspundă unor necesități viitoare, cât și prin creșterea numărului de persoane în vârstă de muncă.
Mai exact, măsurile adoptate presupun:
Creșterea vârstei de pensionare
Limitarea dorinței sau a posibilității de pensionare înainte de vreme și încurajarea populației de a rămâne pentru mai multă vreme în câmpul muncii
Creșterea numărului de ani de contribuții ceruți pentru a obține o pensie întreagă
Reducerea sumei plătibile la pensionare în funcție de nivelul contribuției la fondul de pensii din venitul câștigat pe perioada muncii
Reducerea ratei efective de indexare a pensiilor, prin alinierea sumelor plătite la inflație, menținând astfel valoarea reală a pensiilor dar scăzând valoarea lor relativă la salarii
Încurajarea unei deplasări a pensiilor către cele private sau ocupaționale, pentru a ușura bugetul guvernamental – sau fondul public de pensii
Creșterea veniturilor pe care pensionarii le pot câștiga în afara pensiilor, sau reducerea taxelor asupra acestor venituri pentru a încuraja suplimentarea veniturilor de către aceștia
Măsurile luate până în 1999 au fost însă moderate comparativ cu scara modificărilor demografice, deși există și excepții. Această situație se datorează reformelor puternice care au fost adoptate de către un număr de țări ca Spania, Italia, Finlanda și Suedia. Dar este și o consecință a dificultăților în ceea ce privește adoptarea unor schimbări în sistemele bazate pe asigurări, unde pensiile ar trebui să fie conform contribuțiilor plătite timp de mulți ani. În același timp, măsurile introduse au fost condiționate de grija privind evitarea excluderii sociale. Măsurile au fost destinate protejării celor mai neajutorați membri ai societății precum și pentru a asigura fiecărui pensionar un nivel acceptabil al veniturilor și un standard de viață. Mai mult, în anumite țări au fost făcute eforturi pentru a mări echitatea sistemului, pentru ca oameni aflați în circumstanțe asemănătoare să nu fie tratați diferit. Scopul acestei politici sociale precum și a modernizării acesteia nu este de a reduce povara financiară a statului și de a proteja valabilitatea financiară a sistemului, ci de a îndeplini cea dintâi datorie socială în acest caz, aceea de a asigura un nivel decent al venitului pentru persoanele aflate la vârsta pensionării.
1.3. EGALITATEA ȘANSELOR
Uniunea Europeană are o tradiție de lungă durată în promovarea egalității șanselor, a cărui temă a fost abordată pentru prima dată în cadrul tratatului din 1957. Cadrul legal al UE asigură egalitatea femeii cu bărbatul în fața legii. Promovarea acestei idei este un element important în cadrul relațiilor externe ale Uniunii, precum și în cadrul desfășurării politicilor de cooperare, și în special promovarea și protejarea drepturilor femeii este parte integrantă a politicilor privind drepturile omului puse în practică de către UE în țările lumii a treia.
În vederea integrării noțiunii de egalitate între sexe în cadrul politicilor care au un impact direct sau indirect asupra vieții locuitorilor UE, aceasta a introdus noțiunea de „gender mainstreaming”- făgașul comun al sexelor.
Strategia Comunității Europene în ceea ce privește obținerea egalității între sexe constă fie în ajustarea politicilor proprii, fie în implementarea unor acțiuni concrete destinate îmbunătățirii situației femeii în societate. Această strategie se constituie într-o abordare integrată care marchează o modificare importantă față de acțiunile mai vechi ale Comunității asupra acestei probleme, care se baza pe activități comportamentale și programe finanțate de diferite bugete și organizații. În prezent se are în vedere coordonarea diferitelor inițiative și programe sub o unică tutelă construită pe baza unor criterii de evaluare, a unor unelte de monitorizare, a stabilirii unor standarde și a evaluărilor.
Obiectivele urmărite de Uniunea Europeană prin intermediul implementării conceptului de egalitate a șanselor sunt următoarele:
1. Promovarea egalității între sexe în mediul economic
În vederea realizării acestui obiectiv Consiliul European de la Lisabona a recomandat Comisiei și statelor membre să revizuiască aspectele legate de oportunități în cadrul politicilor de angajare, inclusiv reducerea diferențierii din punctul de vedere al locului de muncă deținut și a ajutorului în vederea reconcilierii muncii și a vieții de familie, în special prin prisma stabilirii unor noi standarde pentru îmbunătățirea serviciilor de îngrijire și asistență a copilului. Mai mult decât atât, s-au stabilit obiective cantitative cum ar fi creșterea ratei angajării în rândul femeilor de la 51% la mai mult de 60% până în 2010. În acest context se acordă o atenție specială integrării femeii în noua economie.
2. Promovarea participării în mod egal și a reprezentării
În cadrul specific al luării deciziilor s-a constatat un real deficit în ceea ce privește reprezentarea feminină, ceea ce a impus acțiuni la nivelul Comunității. În acest context Consiliul UE a adoptat pe data de 22 Octombrie 1999 concluziile referitoare la subiectul echilibrării balanței femeie/bărbat în cadrul adoptării deciziilor, precum și un set de indicatori pentru a determina cu exactitate această balanță.
În cadrul Comisiei primii pași concreți au fost efectuați în februarie 1999 când s-a adoptat comunicatul „Femeile și Știința”, care a stabilit un obiectiv de cel puțin 40% pentru participarea femeilor în comitetele consultative și în programele de cadru ale UE.
3. Promovarea accesului în mod egal și a beneficierii de drepturi sociale egale atât pentru femei cât și pentru bărbați
Acest al treilea obiectiv se constituie într-unul dintre pilonii de bază ai societăților democratice. Cu toate acestea multe femei nu au același acces ca bărbații în ceea ce privește drepturile sociale, fie din cauză că unele dintre aceste drepturi sunt bazate pe un model vechi în care predomina imaginea masculină, fie pentru că nu s-a luat în considerare aportul predominant al femeii în viața de familie și cea profesională. Femeile din țările în curs de dezvoltare sunt frecvent subiectul discriminării în ceea ce privește accesul la hrană, servicii de sănătate, educație, formare, luarea deciziilor și drepturile de proprietate.
4. Promovarea echității în viața civilă
Stabilirea acestui obiectiv face referire la dreptul de a beneficia de drepturile omului precum și de libertățile fundamentale atât ale bărbatului cât și ale femeii, indiferent de rasă sau origine etnică, religie sau credință, vârstă sau orientare sexuală.
5. Promovarea schimbului între rolurile sexelor și înlăturarea stereotipurilor
Acest domeniu face referire la nevoia de a introduce schimbarea în ceea ce privește comportamentul, atitudinea, normele și valorile ce definesc și influențează rolurile sexelor în societate prin intermediul educației, formării, artelor, culturii, științei. Eliminarea prejudecăților existente precum și a stereotipurilor societății este esențială în vederea instaurării egalității șanselor.
Pentru a putea accede la realizarea obiectivelor propuse, Uniunea Europeană a stabilit și niște mecanisme și instrumente de punere în practică, după cum urmează:
1. Întărirea cooperării cu autoritățile naționale și coordonarea activităților în ceea ce privește egalitatea șanselor
2. Consolidarea structurilor Comisiei Europene
3. Întărirea cooperării între instituțiile Comunității
4. Întărirea parteneriatelor
5. Stabilirea unor indicatori și a unor standarde
6. Asigurarea informației, raportărilor și a evaluării
1.4. ANALIZA SITUAȚIEI ACTUALE, TENDINȚE
Odată cu introducerea monedei unice pe 1 ianuarie 1999 procesul integrării europene a marcat o nouă etapă. Uniunea monetară europeană a creat mediul propice pentru stabilitatea monetară și pentru creșterea economică: inflația este mai mică de 2%, cursurile valutare între majoritatea statele membre sunt anulate, finanțele publice sunt regularizate. Se poate spune astfel că aceste modificări economice au o influență asupra pieței muncii și a ratei șomajului, asupra stabilității prețurilor și mai ales asupra finanțelor publice „sănătoase”, asupra reformelor ce au loc pe piața muncii. Punându-se astfel accent pe susținerea finanțelor publice și pe restructurarea cheltuielilor, a impozitelor și taxelor în vederea imprimării unui ritm mai alert al angajărilor și al creării de posturi, cele două tendințe politice au astfel influențe asupra politicilor de protecție socială.
Acordurile semnate de către Consiliul Uniunii Europene cu ocazia reuniunilor de la Amsterdam și Luxemburg ce au avut ca temă de dezbatere strategia europeană privind angajările, au consolidat cooperarea între statele membre și instituțiile din UE. Influența acestora asupra protecției sociale este considerabilă. Stimularea performanțelor în ceea ce privește angajarea – adică asigurarea unui loc de muncă pentru fiecare precum și cele mai bune perspective de angajare – contribuie la ameliorarea situației sociale a cetățenilor și la lupta împotriva excluziunii sociale, adică la îndeplinirea unora dintre obiectivele fundamentale ale politicilor sociale.
O viitoare alăturare a țărilor din Europa centrală și orientală reprezintă în același timp un avantaj și o amenințare pentru Uniunea Europeană în ceea ce privește politicile sociale. Această nouă dimensionare diferă considerabil de precedentele, pentru că Uniunea Europeană nu a negociat până în acest moment cu atât de multe țări deodată, dar și datorită numărului de persoane pe care îl presupune alăturarea țărilor candidate, a nivelului lor de venituri comparat cu cele existente deja în Uniune.
Având în vedere coordonatele trasate, precum și tendințele pe care le-a căpătat strategia în ceea ce privește politicile sociale, noile obiective stabilite sunt următoarele:
Eficientizarea muncii și asigurarea unor venituri sigure
Garantarea unor pensii sigure și a unor sisteme de pensii viabile
Promovarea integrării sociale
Garantarea unui nivel ridicat și durabil a serviciilor de sănătate
Ținând cont de aceste noi obiective, se poate afirma cu certitudine că Republica Moldova a început implementarea sistemului de politici sociale în concordanță cu acestea, axându-se în principal pe:
furnizarea unor servicii de sănătate conform cu așteptările populației, prin elaborarea și implementarea legii privind asigurările obligatorii de sănătate
reducerea sărăciei, prin elaborarea strategiei de reducere a sărăciei
strategia ocupării forței de muncă
CAPITOLUL 2
Schimbările profund democratice care sunt în curs de desfășurare în Republica Moldova necesită prezența unor instituții sociale care să funcționeze la standardele țărilor dezvoltate. Spre deosebire de acestea, societatea în țările din estul Europei nu are experiența unei organizări riguroase datorită sistemului totalitar care a preluat pentru o perioadă lungă de timp orice formă de administrare. Astfel nou createle state independente au moștenit o societate fără mecanisme sociale non-guvernamentale, fără experiența unei bune administrații.
Pentru o mai bună ilustrare a cadrului socio-economic ce va constitui baza implementării politicilor sociale în Republica Moldova, vom detalia în continuare principalele coordonate ale acestei perioade de tranziție.
Dacă în perioada 1992-1996 se înregistrează o creștere a deficitului bugetar de la 4,7% față de PIB la 9,7% în 1996, în perioada următoare, până în anul 2000, a urmat o descreștere constantă a acestui indice până la 1%. În același context economic se poate de asemenea afirma că PIB –ul anului 1999 reprezintă doar 34% din nivelul anului 1990, suferind o regresie importantă. În anul 2000 este oprită evoluția negativă, economia vădind tendințe clare de stabilizare și relansare social-economică – PIB-ul crește cu 1,9% față de anul precedent, iar producția industrială – cu 8%. Principalii indicatori ai activității economiei naționale în perioada ianuarie-septembrie 2001 confirmă menținerea și chiar amplificarea tendințelor de creștere economică.
Anii 1992-1993 au stat sub semnul unei inflații galopante după care s-a înregistrat o tendință constantă de scădere a ratei medii anuale a inflației până în anul 1998. Criza financiară regională din 1998 a cauzat o creștere provizorie a inflației (de la 8% în 1998 – la 39% în 1999), dar stabilizarea și relansarea economică ce a urmat au condus la scăderea substanțială a indicelui prețurilor de consum, rata cumulativă a inflației în primele nouă luni ale anului 2001 constituind 1,9% (față de 15,5% în perioada similară a anului 2000).
În concluzie economia națională se prezintă ca un sistem cu o structură instituțională slab definită, beneficiind de un suport legislativ în unele cazuri incoerent și contradictoriu, și în același timp de un sector privat lipsit de eficiență sau competitivitate.
Pe fondul acestui cadru socio-economic defectuos, pe parcursul ultimului deceniu au apărut și s-au amplificat discrepanțe structurale și probleme grave, legate de scăderea substanțială a nivelului de trai al populației.
Principalele probleme cu care se confruntă populația, și din cauza cărora implementarea unui sistem de politici sociale riguroase este imperioasă sunt în primul rând:
Sărăcia. Veniturile reale ale populației s-au micșorat de 3,5 ori din 1990 până în prezent, iar pensia medie s-a micșorat de 4 ori.
Șomajul și migrația forței de muncă (conform Biroului Internațional al Muncii rata șomajului în anul 2000 a fost de 8,5%). În plus, ca urmare a deteriorării situației materiale a populației la sfârșitul anilor '90 s-a declanșat procesul depopulării, care are la bază mai multe cauze: natalitate scăzuta, mortalitate în creștere, cât și migrația populației.
Scăderea puterii de cumpărare a populației, bazată de asemenea pe reducerea veniturilor.
2.1 POLITICI SOCIALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Dată fiind situația Republicii Moldova, Ministerul Economiei stabilește o strategie de dezvoltare social – economică pe termen mediu. În aceste condiții se impune crearea unui cadru instituțional, legislativ și organizatoric propice dezvoltării unei noi societăți în care primordial să fie rolul jucat de individ, și care în același timp să-i poată satisface nevoile în materie de bunăstare, ocrotire a sănătății și protecție împotriva șomajului.
Ministerul Economiei definește așadar obiectivele sociale ale acestei strategii, care vor constitui principalul punct de reper în ducerea la îndeplinire a acesteia:
formarea unui potențial uman adecvat exigențelor moderne pe plan educațional, științific, tehnologic, inovațional, cultural și moral;
crearea condițiilor economice pentru populația aptă de muncă în vederea ridicării substanțiale a nivelului bunăstării în baza propriilor venituri;
realizarea strategiei de reducere a sărăciei, diminuarea discrepanțelor în ceea ce privește nivelul de trai, asigurarea protecției sociale a celor mai vulnerabile categorii ale populației, dezvoltarea sistemului de asistență socială echitabilă, cu destinație precisă;
asigurarea accesului general la serviciile social-culturale (ocrotirea sănătății, învățământ, cultura etc.);
majorarea pensiilor și perfecționarea sistemului de pensii;
crearea noilor locuri de muncă și creșterea gradului de ocupare în câmpul muncii;
crearea unui sistem de protecție a drepturilor cetățenilor Republicii Moldova pe piețele muncii din străinătate.
Având drept punct de reper obiectivele sociale stabilite deja de Ministerul Economiei în cadrul strategiei de dezvoltare social-economica, sunt conturate bineînțeles și principalele măsuri ce vor conduce la îndeplinirea obiectivelor, acestea vizând cu precădere:
Sănătatea;
Educația;
Locuințele;
Aprovizionarea cu energie și apă potabilă;
Ocuparea și migrația forței de muncă, includerea săracilor în activitățile economice;
Politici ale veniturilor;
Protecția socială;
Asistența pentru categoriile vulnerabile și marginalizate ale populației;
Modalitățile de includere a săracilor în luarea deciziilor.
Până în momentul de față Ministerul Economiei al Republicii Moldova a elaborat strategii în ceea ce privește:
Reducerea sărăciei
Ocupării forței de muncă
Introducerea asigurărilor obligatorii de sănătate.
Strategia de reducere a sărăciei
În cazul Republicii Moldova principalele două cauze ale sărăciei sunt indiscutabil, următoarele:
Evoluția PIB
Datoria externă (aceasta depășind ca mărime PIB-ul).
În ceea ce privește prima dintre cauze, Ministerul Economiei rezumă evoluția indicatorului după cum urmează:
– declin brusc în anii 1990-1994;
– stagnare depresivă în 1995-1999;
– relansare (în 2001- cu 6,1%, în 9 luni ale anului 2002 – 5,9%).
În încercarea de a dezvolta o strategie eficientă și de a se asigura că ținta acestei strategii este elocvent și punctual descrisă, este adoptată definiția din Raportul anual al Băncii Mondiale, conform căreia principalele coordonate sunt:
– venituri și consumuri reduse;
– nutriție insuficientă;
– sănătate afectată;
– acces redus la educație;
– vulnerabilitatea la diferite fenomene naturale, sociale și politice;
– lipsa posibilităților de participare la luarea deciziilor.
Obiectivele care au fost avute în vedere în elaborarea strategiei se pot împărți în două categorii:
Fundamentale
Omul, care în calitate de valoare supremă a societății beneficiază de pace, sănătate, bunăstare, mediu sănătos.
Integrarea europeană.
Reintegrarea teritorială a Republicii Moldova.
Naționale
Consolidarea stabilității politice.
Asigurarea stabilității macroeconomice
Reducerea riscurilor de șoc economic
Creșterea economică ce generează la rândul ei reducerea sărăciei
Măsurile de reducere a sărăciei detaliate în cadrul strategiei sunt:
Consolidarea cadrului macroeconomic, modernizarea economiei.
Reforma sectorului privat.
Politici și măsuri pentru dezvoltarea sferei de producție și a infrastructurii, care vizează industria, agricultura, energia, construcțiile, transporturile și drumurile, telecomunicațiile, turismul.
Consolidarea ordinii publice
Reintegrarea teritorială a țării
Introducerea sistemului de asigurări obligatorii de sănătate
Necesitatea implementării unui sistem de asigurări obligatorii de sănătate reiese evident din faptul că acesta garantează în primul rând o acoperire universală obligatorie a populației, constituindu-se în același timp într-un sistem garantat de stat de protecție a intereselor cetățenilor în domeniul sănătății, oferindu-le posibilități egale în obținerea asistenței medicale calitative, inclusă în Programul Unic de servicii medicale.
Deși în prezent acest tip de asigurare obligatorie de sănătate are o mare răspândire în majoritatea țărilor, inclusiv în cele din Estul Europei, modelul de bază se regăsește în sistemul german de asigurări. Ca titlu informativ, principiile după care se ghidează modelul sunt:
Solidaritatea dintre generații, dintre persoanele sănătoase și cele bolnave;
Echitate în acordarea serviciilor de sănătate;
Accesul universal al populației la servicii medicale și sociale;
Finanțarea din fondurile publice, formate din taxe și impozite, precum și din contribuții obligatorii și benevole ale patronatului și populației active;
Asigurarea îngrijirilor de bază, inclusiv de prevenire a bolilor, acordate de medicul de familie;
Descentralizarea economico-financiară a sistemului de sănătate și asigurarea unui înalt grad de autonomie prestatorilor de servicii medicale;
Garantarea calității prin intermediul acreditării instituțiilor medicale și acordării de licențe activităților medicale.
Adaptând acest model necesităților Republicii Moldova, el prezintă la nivel național următoarele caracteristici de bază:
Aceleași servicii medicale pentru toți contribuabilii;
Primele de asigurare se stabilește în funcție de venit, nu în funcție de riscurile individuale;
Contribuțiile sunt plătite de patron și de salariat;
Statul se angajează să achite contribuțiile persoanelor vulnerabile sau dezavantajate din punct de vedere social;
Se va exercita control public asupra administrării fondurilor ce vor gestiona mijloacele financiare destinate asigurărilor medicale.
În ceea ce privește modul în care vor fi gestionate fondurile pe baza cărora se va implementa și dezvolta sistemul asigurărilor obligatorii de sănătate, organismul responsabil cu constituirea și gestionarea fondurilor este Compania Națională de Asigurări în Medicină. În contul acesteia vor fi vărsate lichiditățile din partea întreprinderilor, organizațiilor, instituțiilor, cetățenilor, organelor administrației publice centrale și locale formându-se fondurile de asigurare care vor acoperi cheltuielile necesare tratării afecțiunilor menționate în Programul Unic.
Foarte importantă ca fază în implementarea sistemului de asigurări obligatorii de sănătate este momentul în care s-a elaborate Programul Unic, acesta având rolul de a determina tipurile, maladiile și volumul de servicii medicale ce vor putea fi accesate de persoanele asigurate.
Serviciile oferite de Program sunt finanțate prin intermediul Fondului asigurării obligatorii de asistență medicală constituindu-se în următoarele tipuri de asistență socială:
Asistență medicală de urgența prespitalicească, în cazuri provocate de maladiile acute, acutizarea maladiilor cronice, accidente, traume și intoxicații, complicațiile gravidității și la naștere;
Asistența medicală primară, care presupune măsuri de profilaxie și prevenție, lista maladiilor și a stărilor pacientului, medicamentele de care vor beneficia persoanele asigurate în cadrul acordării asistenței medicale la nivelul medicilor de familie;
Asistența medicală spitalicească, pentru următoarele cazuri:
maladii acute sau acutizarea maladiilor cronice, intoxicații și traume care necesită terapie intensivă, supraveghere medicală permanentă și/sau izolare în conformitate cu indicațiile epidemiologice;
patologia gravidității, nașteri și avorturi.
Asistența medicală specializată de ambulator, care presupune asistența medicală a medicului specialist de profil având drept scop stabilirea diagnosticului și/sau a tratamentului.
Sistemul de asigurări obligatorii de sănătate este valabil pentru toate categoriile de cetățeni:
Persoanele aflate în câmpul muncii. În cazul acestora polițele de asigurare vor fi suportate atât din contul instituțiilor unde aceștia își desfășoară activitatea, cât și din contul personal al acestora. În urma efectuării acestei plăți asiguratul va beneficia de oricare din aceste servicii:
Acces la toate serviciile incluse în Programul Unic
Asistență medicală oportună și calitativă
Minimizarea cheltuielilor proprii pentru sănătate
Servicii profilactice cu scopul de a micșora riscul de îmbolnăvire.
Persoanele neîncadrate în câmpul muncii. În cazul acestora bugetul de stat va asigura următoarele categorii de cetățeni: invalizi, studenți în cadrul instituțiilor de învățământ superior (zi), elevii din învățământul secundar profesional. În plus, din bugetele administrațiilor publice locale vor fi asigurați pensionarii, șomerii, copii de vârstă preșcolară, elevii din învățământul primar, gimnazial, mediu general și liceal.
Strategia ocupării forței de muncă în Republica Moldova
Punctele de sprijin ale formulării unei strategii ca cea a ocupării forței de muncă sunt fără îndoială piața actuală a muncii din Republica Moldova și politica actuală de ocupare a forței de muncă, alături de coordonatele lor definitorii. În încercarea de a contura cu o cât mai mare fidelitate strategia de ocupare a forței de muncă elaborată de Ministerul Economiei al Republicii Moldova, vom încerca mai întâi să identificăm pe rând coordonatele celor două elemente.
În ceea ce privește piața forței de muncă există o serie de indicatori care pot construi o imagine fidelă a acesteia: reducerea forței de muncă, creșterea salariului mediu, diversificarea structurii ocupaționale și a surselor de venituri, scăderea populației apte de muncă și a celei ocupate, apariția și extinderea unor forme atipice de ocupare, angajarea unei părți însemnate a populației active în economia subterană, emigrarea și imigrarea forței de muncă. Evoluția actuală a pieței forței de muncă se datorează fluctuațiilor economice (așa cum reiese și din introducerea capitolului), acestea generând prin inconsecvență o piață rigidă, tensionată, marcată de puternice dezechilibre structurale, teritoriale, ocupaționale și profesionale. Ținându-se cont de factorii ce au influențat de-a lungul timpului piața muncii din Republica Moldova, precum și evoluția economică viitoare (se preconizează creșterea PIB cu un ritm anual de 6-7% și reducerea ratei inflației, pe fondalul extinderii procesului investițional), există șanse pentru o ameliorare a situației în perioada 2002-2008, ceea ce va crea condiții favorabile creării unor noi locuri de muncă.
Caracteristicile actuale ale pieței muncii din Republica Moldova se prezintă după cum urmează:
Diminuarea numărului persoanelor ocupate pe economie. În ultimii 10 ani acesta a scăzut cu circa 190 mii persoane. Ponderea cetățenilor ocupați în totalul populației a constituit în anul 2001 41,3%;
Creșterea numărului persoanelor disponibilizate față de numărul celor angajate;
Modificarea repartizării angajaților pe diferite forme de proprietate. În 1990 ponderea angajaților din sectorul privat în populația ocupată constituia 37%, iar în anul 2001 – 70%, în timp ce în sectorul public această pondere era în anul 1990 de 63%, iar în anul 2001 de 30%;
Intensificarea proceselor de disponibilizare a lucrătorilor – lichidarea și reorganizarea unor întreprinderi au condus la reduceri considerabile de personal;
Scăderea numărului persoanelor ocupate incomplet;
Creșterea numărului de persoane ocupate în sectorul neformal;
Intensificarea migrației forței de muncă;
Utilizarea insuficientă a potențialului intelectual, condiționată de scăderea cererii la forța de muncă de înaltă calificare.
Un alt indicator care poate ilustra elocvent situația pe piața forței de muncă este bineînțeles șomajul, care în cazul Republicii Moldova nu este definit conform normelor internaționale și Biroului Internațional al Muncii. Pe plan național definiția acceptată a șomerilor stipulează că acestea sunt persoanele care sunt înregistrate în această calitate la oficiile forței de muncă, în timp ce definiția mult mai completă a organismelor de mai sus stipulează că șomeri sunt persoanele care nu au un loc de muncă ce le poate asigura un venit, sunt în căutarea unui loc de muncă și sunt disponibili să se angajeze. O asemenea diferență în interpretarea unui indicator atât de important nu poate conduce decât la o viziune distorsionată asupra realității, iar eventualele comparații cu situațiile existente pe plan internațional nu pot fi puse în discuție.
Acest indicator rămâne deosebit de important datorită impactului pe care generarea lui îl are asupra cetățeanului. Astfel, ca subiect al șomajului persoana respectivă suportă pe rând pierderea venitului și a situației sale sociale, reducerea nivelului de trai al familiei, limitarea posibilităților de educare a copiilor, sărăcie, agravarea sănătății, etc. Se poate observa că impactul șomajului în nivel social este devastator. Cele mai frecvent întâlnite forme de șomaj în Republica Moldova sunt cel teritorial, fricțional, latent și critic, de asemenea apar forme de șomaj diferențiat în funcție de sexul și vârsta persoanei.
Ca o consecință a situației de pe piața forței de muncă din Republica Moldova a apărut fenomenul de migrație a populației în afara granițelor acesteia, în căutarea unui loc de muncă, instituindu-se în timp necesitatea luării unor măsuri de reducere a acestui fenomen. Republica Moldova a luat în considerare printre principalele măsuri formarea unui Serviciu de Stat de Migrațiune în vederea dirijării proceselor migraționiste și a ameliorării situației existente. Au fost semnate în același context diferite acorduri privind activitatea de muncă și protecția socială a cetățenilor angajați provizoriu în alte state.
În condițiile în care politica de ocupare a forței de muncă reprezintă un sistem de principii, obiective, direcții care determină caracterul ocupării forței de muncă la o anumită etapă a dezvoltării social economice a societății, iar strategia de ocupare a forței de muncă presupune realizarea unui sistem de măsuri de intervenție activă în vederea creării premiselor juridice și economice în domeniul ocupării forței de muncă, e importantă o delimitare conceptuală a celor două noțiuni. Astfel, politica de ocupare a forței de muncă are ca principal obiectiv crearea premiselor economice favorabile ocupării locurilor de muncă, iar măsurile urmărite în realizarea acestui obiectiv sunt în primul rând susținerea investițiilor și relansarea industriei, precum și activizarea politicilor statului.
Ținându-se cont de faptul că resursele investiționale sunt limitate, este necesară abordarea din punctul de vedere al unei expertize social-economice a proiectelor și programelor investiționale pentru a fi surprinsă influența acestora asupra extinderii ariei de încadrare a forței de muncă. În principal statul va întreprinde măsuri privind susținerea ramurilor economice în proces de restructurare, privind sprijinirea programelor de angajare a populației în diferite ramuri, de creare și păstrare a locurilor de muncă sau a programelor de restructurare a ramurilor, precum și privind promovarea măsurilor comune ale Guvernului, patronatelor și sindicatelor. În ceea ce privește susținerea investițiilor se consideră că această măsură poate fi detaliată în mai multe sensuri:
Dezvoltarea sistemului de învățământ general și profesional, în vederea unei mai bune pregătiri din punct de vedere profesional;
Restabilirea și dezvoltarea sistemului de instruire internă a personalului, inclusiv la locurile de muncă, crearea condițiilor pentru auto instruire;
Garantarea dreptului fiecărei persoane adulte (peste 18 ani) de a utiliza o formă de pregătire profesională (calificare, recalificare, specializare, perfecționare, alta decât cea dobândită prin școală sau formare inițială);
Dezvoltarea serviciilor prestate de structurile de angajare în câmpul muncii pentru pregătirea profesională a persoanelor neangajate, susținerea și organizarea instruirii prealabile a lucrătorilor;
Dezvoltarea sistemului de instruire neîntreruptă, orientat spre reproducerea, menținerea și perfecționarea forței de muncă;
Dezvoltarea și perfecționarea sistemului de orientare profesională și susținere psihologică a șomerilor și cetățenilor fără ocupație, precum și a celor ocupați, dar care tind să-și schimbe profilul de muncă.
În ceea ce privește strategia de ocupare a forței de muncă, aceasta are la bază abordări conceptuale în domeniul angajării și utilizării forței de muncă care urmăresc soluționarea problemelor cu caracter economic, social și psihologic specifice economiei de piață a Republicii Moldova. Obiectivele avute în vedere de strategia de ocupare a forței de muncă prevăd după cum urmează:
Implementarea elementelor de stabilizare a economiei și relansare a procesului investițional prin crearea noilor locuri de muncă;
Implementare unor instrumente de stimulare a ocupării șomerilor, inclusiv de încurajare și pregătire a acestor, pentru a desfășura activități pe cont propriu;
Anticiparea efectelor restructurării și retehnologizării asupra ocupării și organizarea din timp a procesului de recalificare și redistribuire a forței de muncă disponibilizate;
Calcularea și supravegherea sistematică a ratei șomajului.
Prin prisma obiectivelor măsurile stipulate de mai sus-numita strategie sunt:
Sporirea investițiilor în învățământul profesional și formarea profesională;
Creșterea gradului de ocupare a forței de muncă rezultat din creșterea economică, prin reorganizarea timpului de lucru;
Creșterea moderată a salariilor și încurajarea apariției unor noi domenii ocupaționale;
Reducerea costurilor indirecte ale forței de muncă;
Creșterea eficienței politicilor active promovate pe piața muncii.
Punerea în aplicare a strategiei de ocupare a forței de muncă se va realiza în două etape, prima în perioada 2002 – 2004, în care este se are în vedere implementarea pe termen lung în toate domeniile cu influență directă asupra gradului de instruire a populației a unor programe moderne de formare, ținându-se de asemenea cont de ridicarea la standardele internaționale, prin prisma unor măsuri privind egalitatea șanselor, măsuri vizând direct dezvoltarea regională, etc. În cea de-a doua etapă, în perioada 2005 – 2008 se preconizează aducerea integrală la îndeplinire a Strategiei urmărindu-se ridicarea calității resurselor umane, combaterea fenomenului de excludere socială, etc.
În condițiile în care obiectivele stabilite sunt realiste și măsurile luate pentru ducerea lor la îndeplinire sunt cele recomandate de situația social-economică a Republicii Moldova, efectul pe care Strategia de ocupare a forței de muncă l-ar putea avea este de creștere a flexibilității pieței muncii și a nivelului de ocupare, de reorientare a populației economic active către alte domenii de muncă, de ameliorare a consecințelor sociale pe care le generează disponibilizarea forței de muncă, de creștere a numărului noilor locuri de muncă, de prevenire a creșterii șomajului la nivel teritorial, de dezvoltare a potențialului resurselor umane prin perfecționarea sistemului de calificare, recalificare, de creștere a mobilității resurselor de muncă.
2.2 ANALIZĂ A SITUAȚIEI SOCIALE ACTUALE
Acest subcapitol își propune să prezinte situația actuală a politicilor publice din Republica Moldova, impactul pe care implementarea acestora îl are în rândul populației. Informațiile și comentariile prezentate în continuare se bazează exclusiv pe feedback-ul pe care acțiunile de natură socială l-au primit din partea cetățenilor. Neta departajare între aspectele pozitive și cele negative este destul de greu de efectuat în unele cazuri, atunci când există păreri pro și păreri contra, concluzia bazându-se atât pe cumulul de păreri cât și pe statisticile existente referitoare la subiectul în cauză.
Pentru a contura situația socialului din Republica Moldova de astăzi vom prezenta o scurtă statistică realizată de Institutul de Politici Publice, care reușește să realizeze o schiță veridică a acesteia:
1. Principalele temeri ale populației sunt: sărăcia, de care se tem 33% din persoanele chestionate; viitorul copiilor – 15%, preturile – 11% și șomajul, 10% dintre persoane.
2. Din totalul celor chestionați 52% nu sunt mulțumiți de felul în care trăiesc, iar 32% sunt mulțumiți de unele aspecte și nu sunt mulțumiți de alte aspecte. 85% este procentul celor pentru care banii reprezintă o reală problemă, asistenta medicala – 84%, curățenia și îngrijirea localității – 74%, viața politică din țară – 52% și de transporturi – 52%.
3. 52% consideră că nu s-a schimbat aproape nimic anul acesta comparativ cu anul trecut; 29% consideră că viața este mai bună, iar 18% – că este mai proastă, de asemenea 36% dintre cei chestionați consideră că peste un an vor trăi mai bine.
4. Pentru 45% veniturile familiilor ajung doar pentru strictul necesar, iar pentru 34% dintre ei acestea nu ajung nici măcar pentru strictul necesar.
5. 56% consideră că nu le este deloc asigurată securitatea personală, același lucru este afirmat de 56% dintre chestionați, însă în legătura cu securitatea socială, 50% – securitatea economică, 47% – securitatea sănătății, 38% – securitatea publică, 27% – securitatea alimentară, iar 22% din respondenți sunt de părere că nu le este deloc asigurată securitatea politică.
Dacă statistica de mai sus prezintă opinia publică referitoare la calitatea vieții și problemele sociale, putem afirma cu certitudine că în același timp Republica Moldova se confrunta cu o situație socio-demografică alarmantă, cauzată pe de o parte de reducerea substanțială a natalității, precum și datorită nivelului sporit al mortalității infantile. În aceeași categorie de indicatori se încadrează speranța de viață care este mult inferioară speranței de viață din Uniunea Europeană (77 de ani), aflându-se de asemenea în urma speranței de viață din România, respectiv 69 de ani. Este de remarcat de asemenea numărul în creștere al șomerilor (cca. 25000 șomeri înregistrați) care nu beneficiază de venituri ce le pot permite un trai decent. În plus, peste 90% din populație dispune de un venit lunar care nu acoperă coșul de consum oficial stabilit. Acestea toate în condițiile în care moneda națională e relativ stabilă, fiind însă menținută din mijloacele FMI.
Se poate observa deci cu ușurință că feedback-ul oferit de populație prin intermediul sondajului realizat de Institutul de Politici Publice este realist și obiectiv. Acestea fiind spuse, se vor înfățișa în continuare aspecte pozitive și cele negative ale situației sociale actuale.
Aspecte pozitive
1. Se acordă o importanță din ce în ce mai mare protecției copilului și familiei. În acest spirit, Republica Moldova și-a propus un optimist obiectiv major, respectiv reconsiderarea statutului copilului. În acest spirit se va proceda la elaborarea și implementarea unei „Strategii Naționale privind Protecția Copilului și a Familiei”. Proiectul strategiei în cauză este elaborat de Guvernul Republicii Moldova susținut de donatori internaționali ca UNICEF, DFID, SIDA, EVERYCHILD, care oferă asistență tehnică, precum și de societatea civilă.
În cadrul Strategiei se va ține cont de faptul că familia este veriga cea mai importantă a societății. În situația în care familia nu se poate susține din veniturile câștigate i se vor pune la dispoziție alimente și alte astfel de ajutoare care să împiedice instituționalizarea inevitabilă a copiilor. Scopul reformării sistemului existent de protecție a copilului este de a efectua o redirecționare a fluxurilor financiare și o distribuire clară a responsabilităților între administrația centrală și cea locală. De asemenea în cadrul reformei sistemului de protecție a copilului urmează să fie elaborate standardele de calitate pentru toți subiecții sociali. Astfel, toți furnizorii de servicii, indiferent de forma de proprietate, (de stat, private sau ONG-uri) vor trebui să treacă procesul de acreditare și să obțină licență pentru serviciile prestate.
2. În condițiile în care astăzi peste 80% din populația Republicii Moldova trăiește cu mai puțin de un dolar pe zi, oamenii nu par să mai creadă că o reformă în sănătate sau noile proiecte implementate în acest domeniu ar putea schimba lucrurile în bine, iar mulți dintre ei nici nu știu că în Moldova se desfășoară anumite reforme ce vizează sănătatea.
Reușind să înfrunte realitatea dezarmantă este lăudabil faptul că în Republica Moldova se află în curs de realizare numeroase programe destinate sănătății și relansării sistemului de ocrotire a sănătății , însă, după părerea specialiștilor, aceste măsuri sunt insuficiente până când fiecare membru al societății nu-și va schimba atitudinea și nu va avea grijă de propria sănătate.
Acesta este și motivul pentru care principiile de bază pe care le propagă Ministerul Sănătății și organizațiile internaționale ce implementează proiecte în domeniul medicinii este că fiecare cetățean trebuie să conștientizeze că responsabilitatea pentru protejarea propriei sănătăți îi aparține în totalitate.
Cu titlu de exemplu menționăm două campanii în curs de desfășurare în Republica Moldova:
”Promovarea sănătății și prevenirea maladiilor”, proiect care are scopul bine definit de a stabili clar rolul și obligațiile statului cu privire la stimularea ocrotirii sănătății propriilor cetățeni.
”Oameni sănătoși – viitor sănătos”. Având deviza ”Alege să fii sănătos!”aceasta este a doua etapă a proiectului Băncii Mondiale ”Fondul de Investiții în Sănătate” (FIS), care se desfășoară în colaborare cu Ministerul Sănătății. Campania se va desfășura pe tot parcursul anului 2003 și va include discuții cu populația, spoturi publicitare în mass-media și o serie de traininguri pentru medici. Obiectivul principal al campaniei este combaterea bolilor provocate de sărăcie: informarea publicului larg privind prioritățile din domeniul sănătății și reformele care se desfășoară în prezent (în special sistemul de asigurări medicale obligatorii), combaterea bolilor SIDA, TBC și sensibilizarea populației în privința riscurilor pe care acestea le comportă, responsabilitatea individuală pentru protejarea propriei sănătăți, determinarea publicului pentru respectarea unui mod de viață sănătos.
Este lăudabil faptul că se fac eforturi pentru a aduce la cunoștința populației fenomenul violenței împotriva femeii, în vederea sensibilizării acesteia. Ținând cont că violența împotriva femeii este un fenomen care a luat amploare în Republica Moldova,
Pentru a veni în sprijinul acestor afirmații prezentăm în continuare o statistică realizată în perioada noiembrie 2001 – februarie 2002, în cadrul Campaniei Regionale Informaționale “Viața fără violență”, cu suportul UNIFEM (Fondul Națiunilor Unite pentru Femei), cu privire la violența domestică asupra femeii în nouă țări din spațiul fost sovietic: Azerbaidjan, Uzbekistan, Belarus, Lituania, Kîrgîzstan, Moldova, Rusia, Tadjikistan și Kazahstan. În Republica Moldova studiul a fost realizat de Asociația “Gender-Centru”. În cadrul studiului au fost chestionate 800 de persoane (400 de bărbați și 400 de femei) cu vârste mai mari de 15 ani, din localități rurale și urbane. Circa 82,1% din participanții la sondaj au recunoscut existența în Republica Moldova a violenței împotriva femeii în familie. În privința celor mai răspândite forme violența fizică și sexuală; 96,9% au specificat violul, 87,5% din ei menționând alte forme mai ușoare, ca loviturile, împinsul, etc. 69% au considerat amenințările ca pe o manifestare a violenței psihologice. În același timp, 52,6% au recunoscut că brutalitățile și insultele reprezintă violență psihologică. Majoritatea au considerat că violența domestică are consecințe negative asupra femeii, cum ar fi stresul psihologic (83,8%) și problemele de sănătate fizică (70,1%). În același timp, potrivit statisticilor oficiale, doar 22 % dintre femei fac plângeri relativ la agresiunile cărora au fost supuse. Potrivit datelor Ministerului Afacerilor Interne, în anul 2000 în Republica Moldova, ca rezultat al relațiilor agresive în familie, au fost înregistrate 82 de omoruri cu tentativă și 95 de cazuri de leziuni corporale grave. În 2001 au fost înregistrate 45 de omoruri cu tentativă și 40 de cazuri cu leziuni corporale grave (decedați – 6 bărbați și 28 de femei).
Tocmai pentru a lua atitudine în această problemă și pentru a obține o reacție din partea populației s-au inițiat campanii de combatere a violenței împotriva femeii. Printre acestea și cea numită „Șaisprezece Zile de Activism împotriva Violenței Gender”, acesta fiind titlul unei campanii mondiale, care se desfășoară anual între 25 noiembrie – 10 decembrie. În Republica Moldova, Asociația “Gender-Centru”, cu suportul Open Society Institute, Budapesta, organizează în această perioadă „Campania Media de Combatere a Violenței împotriva Femeii”, în cadrul căreia sunt desfășurate mai multe activități cu scopul de a schimba atitudinea și comportamentele violente ale bărbaților și femeilor, precum și a promova, a dezvolta practicile de prevenire a violenței contra femeii.
Este important să se conștientizeze faptul că problema constă nu doar în tradiția patriarhală conservativă, ci și în faptul că există lacune grave atât în educație, comportament social, cât și la nivel legislativ.
Aspecte negative
1. Tinerii constituie segmentul social cel mai afectat de șomaj. Conform datelor Serviciului de Stat pentru Utilizarea Forței de Muncă, în anul 2001 tinerii între 18-30 de ani reprezentau 46,6% din șomerii înregistrați la acea dată. De asemenea, potrivit estimărilor Ministerului Educației, în fiecare an aproximativ 18000 dintre elevii care termină învățământul obligatoriu nu-și continuă studiile, îngroșând rândurile șomerilor. Numai fiecare al 8-lea absolvent al învățământului universitar de lungă durată este integrat în câmpul muncii, comparativ cu fiecare a 6-a persoană care absolvă învățământul universitar de scurtă durată (colegiile) și fiecare al 2-lea absolvent din învățământul profesional. 66,7% din tineri au temeri în legătură cu situația de permanentă instabilitate a societății moldovene și a economiei Republicii Moldova.
Este de remarcat faptul ca o abordare legislativă coerentă în această privință s-a înregistrat odată cu „Legea cu privire la tineret”, care reglementează crearea condițiilor speciale, economice și organizatorice pentru dezvoltarea tineretului și direcțiile prioritare de promovare a acestei politici, care fost adoptată abia în 1999, în 2000 a fiind aprobat și „Programul de acțiuni prioritare” pentru realizarea respectivei legi. Totuși, chiar dacă demersurile legislative au început, este de remarcat faptul că statul se confruntă cu multiple probleme, printre care lipsa de pregătire adecvată a specialiștilor, insuficiența fondurilor necesare pentru lucrul cu tinerii, absența unui parteneriat viabil între funcționarii publici și tineri etc.
Îngrijorător de elocventă este următoarea statistică, conform căreia dorința predominantă a tinerilor se reduce la părăsirea țării. 61,3% dintre tineri doresc să plece peste hotare în căutarea unui loc de muncă bine plătit; 17,5% ar migra pentru un loc permanent de trai și numai 12,4% – la studii.
În concluzie nu doar problema spinoasă a șomajului în rândurile tinerilor trebuie să atragă atenția autorităților, ci și consecințele extrem de grave ale acestuia, printre care una dintre cele mai importante este migrația, care coroborată cu natalitatea scăzută și o rată a mortalității în creștere nu poate decât să afecteze negativ populația Republicii Moldova.
2. Societatea civilă. Aceasta este expresia dreptului cetățenilor la libera asociere și se materializează în formarea ONG-urilor, partidelor, asociațiilor, sindicatelor. Aceste formațiuni au în vedere un spectru larg de interese care în final condiționează continuitatea procesului de dezvoltare socială. La baza societății civile sunt persoanele care doresc să trăiască într-un mediu social mai bine organizat. Așadar, rolul primordial al societății civile este preluarea multora dintre problemele comunitare, statului revenindu-i doar rolul de observare și asigurare a condițiilor pentru atingerea acestui scop.
Până în momentul de față societatea moldoveană nu a devenit conștientă de faptul că statul este doar o parte a sistemului social care nu poate garanta buna desfășurare a existenței sociale. Majoritatea populației nu realizează faptul că pentru o mai bună funcționare a societății propriile lor eforturi sunt extrem de importante (42,5% dintre cetățeni nu cunosc practic nimic despre sectorul non-guvernamental). Aceștia consideră încă în mod eronat că statul este singurul care poate juca rolul garantului în probleme sociale. 87% dintre cetățenii chestionați consideră că statul ar trebui să asigure nivelul necesar de decență socială și doar 7% au încredere în activitățile desfășurate de acesta.
Pornind de la premisa că existența unei pături sociale mijlocii conduce inevitabil la apariția societății civile, și că cetățenii ce aparțin clasei mijlocii sunt gata să folosească surplusul de bani, timpul liber și să depună eforturi pentru a contribui la îmbunătățirea vieții lor, soluționând problemele comunității cu forțele proprii ajungem la concluzia că societatea civilă din Republica Moldova n-a acumulat încă acea “masă critică” pentru a exercita continuu și consecvent monitorizarea activității puterii. Putem adăuga aici și gradul scăzut de educație a populației în domeniul apărării drepturilor omului și inhibiția în ceea ce privește spiritul de inițiativă și încredere în forțele proprii. Cetățeanul este obișnuit să aștepte soluționarea tuturor problemelor de către autoritățile de stat.
2.3. ANALIZA COMPARATIVĂ A POLITICILOR SOCIALE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI CELE DIN REPUBLICA MOLDOVA
Uniunea Europeană. Prin adoptarea, în 1992, odată cu Tratatul de la Maastricht, a Protocolului privind politica socială (anexat Tratatului instituind Comunitatea Europeană), statele membre și-au exprimat dorința ca Uniunea să continue eforturile în domeniu. Mai mult, conform protocolului, Uniunea putea „recurge la instituțiile, procedurile și mecanismele prevăzute de Tratat în scopul adoptării actelor și deciziilor necesare pentru a pune în practică acest acord”. În urma intrării în vigoare în 1999 a Tratatului de la Amsterdam, Protocolul privind politica socială a fost încorporat în Tratatul instituind Comunitatea Europeana. Ca urmare a acestor modificări, în prezent baza legala a politicii sociale europene se regăsește în Tratatul instituind Comunitatea Europeana, în primul rând sub forma unor dispoziții cu caracter de principiu și „orizontal” – trebuind să fie respectate de oricare din celelalte politici comunitare și de actele normative care le materializează. Ele sunt completate de dispoziții speciale privind politica sociala.
Astfel, Art. 2 arată că între obiectivele Comunității, și deci și ale Uniunii în ansamblul sau, se numără „un nivel înalt de ocupare a forței de muncă și de protecție socială, și asigurarea egalității între bărbați și femei”
Art. 3 prevede că – în vederea realizării scopurilor arătate – în toate activitățile sale Comunitatea va urmări eliminarea inegalităților și promovarea egalității între bărbați și femei.
Art. 12 al Tratatului interzice discriminarea pe bază de cetățenie,
Art. 141 întărește principiul nediscriminării dintre bărbați și femei.
De asemenea, Art. 13 dă posibilitatea instituțiilor Uniunii să întreprindă acțiuni de sine stătătoare pentru combaterea diverselor forme de discriminare.
Articolele 136 și 137 vizează promovarea măsurilor de combatere a excluderii sociale.
Promovarea egalității privind persoanele cu deficiențe este impusă de Art. 95,
Art. 119 impune principiul plății egale pentru munca egală.
Rolul partenerilor sociali este recunoscut în Tratatul de la Amsterdam prin Art. 137, prin care statele membre trebuie să asigure un dialog între angajați și angajatori.
La nivelul Comunității, Comisia Europeană are sarcina de a promova consultările cu patronatele și sindicatele și să ia măsurile considerate necesare pentru facilitarea dialogului prin acordarea unui sprijin echilibrat părților (Art. 138).
Politica socială se numără printre competențele partajate între statele membre și Uniune, în unele dintre componentele acesteia, Uniunea fiind chemată să asigure numai o coordonare a politicilor naționale, în timp ce în altele poate iniția măsuri ale căror modalități de aplicare concrete sunt lăsate în seama statelor membre. Carta Socială Europeană (atât în forma sa inițială, semnată la Torino în 1961, cât și în cea revizuita în 1996), Cartea Albă „Politica Socială Europeană” (1993), precum și „Carta comunitară privind drepturile sociale fundamentale” (1989) au stabilit obiectivele politicii sociale.
Acestea se referă la:
promovarea ocupării forței de muncă;
îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă;
protecție socială corespunzătoare;
asigurarea unui dialog între angajați și angajatori;
dezvoltarea resurselor umane în vederea obținerii și menținerii unei rate înalte de ocupare și a forței de muncă;
combaterea excluderii sociale.
Având în vedere obiectivele stabilite pentru a fi implementate și respectate în cadrul Uniunii Europene se poate spune că fiecare dintre acestea a fost abordat și în cadrul Republicii Moldova. Singurele și realele discrepanțe existente între politicile sociale din UE și cele din Republica Moldova sunt:
Cadrul inițial de implementare. Atâta vreme cât în cazul Uniunii Europene grefarea politicilor sociale se face în condițiile unui mediu stabil, educat din acest punct de vedere, dat fiind faptul că fiecare dintre țările membre răspunde cel puțin unui nivel mediu de abordare a socialului, în cazul Republicii Moldova mediul este fundamental tulburat în urma culturii și educației comuniste aplicat pentru o perioadă îndelungată. Dintre toate dezavantajele care pot fi enumerate, etatizare sistemului social este cea mai gravă și cu cele mai dureroase efecte.
Dificultăți întâmpinate în implementarea cadrului legislativ. În primul rând datorită lipsei de cultură socială, și a persoanelor cu o pregătire superioară în acest domeniu. Spre diferență de cadrul legislativ al Uniunii Europene, care este puternic consolidat și temeinic întocmit, ținând cont de necesitățile sociale ale tuturor membrilor, și ale cetățenilor săi.
Dificultăți în diseminarea informației legate de social. Dacă în Uniunea Europeană toate țările membre au deja sisteme sociale consolidate, iar diseminarea informațiilor în rândul cetățenilor este foarte bine coordonată având rezultate excelente, în Republica Moldova aceasta este mult îngreunată de gradul de civilizație socială a populației, în rândul căreia campaniile de diseminare nu au efecte vizibil benefice.
2.3. PREZENTAREA POLITICILOR SOCIALE DIN ROMÂNIA
Acest capitol se constituie într-o evaluare a motivațiilor și tendințelor manifestate în ultimii ani în politica socială românească, în contextul transformărilor sistemice profunde din Europa Centrală și Răsăriteană.
Pentru a contura cadrul general ce a constituit baza implementării unor politici sociale viabile în România vom ilustra sistemul de politici sociale din perioada comunistă, prin enumerarea câtorva repere:
centralizarea și preluarea exclusivă de către stat a funcției de protecție socială (efectul acestei situații a fost dublu: reducerea la minimum a serviciilor de asistență socială precum și deprofesionalizarea completă a acestora);
ocuparea deplină a forței de muncă;
generalizarea veniturilor salariale, minimalizarea veniturilor din proprietate și eliminarea veniturilor din profit;
instituirea asigurărilor sociale de stat, sistem care garanta o acoperire universală și relativ generoasă față de toate categoriile de riscuri sociale (pensii, alocații familiale, de boală sau de maternitate), cu excepția șomajului care nu era recunoscut;
gratuitatea învățământului și a asistenței medicale, pentru toate categoriile de vârsta, respectiv socio-profesionale;
promovarea unei politici pro-nataliste. Legea din 1966 interzicea avorturile și folosirea mijloacelor contraceptive. Efectele dramatice ale acestei legi nu au întârziat sa apară: o creștere masivă a mortalității materne și a mortalității infantile; înregistrarea unui număr mare de avorturi ilegale cu repercusiuni nefaste pentru viața femeii; creșterea numărului de copii abandonați și a celor orfani.
transferul unor costuri asupra populației, prin apariția și extinderea ,,plăților compensatorii" în sănătate, învățământ, administrație;
suprimarea treptată a asistenței sociale, nerecunoașterea oficială a sărăciei și neacodarea nici unui beneficiu social decurgând dintr-o asemenea situație;
investiții publice masive în sectorul construcțiilor și acordarea de facilități la cumpărarea de apartamente, măsură cu impact favorabil pe termen scurt dar nefavorabilă pe termen lung, datorită depopulării satelor și stabilizării în mediul urban a unei largi categorii de muncitori cu nivele slabe de calificare, dependenți în exclusivitate de unitatea industrială la care fuseseră aduși;
discriminarea agricultorilor, meseriașilor și liber-profesioniștilor prin neincluderea lor în sistemul asigurărilor sociale de stat.
Acestea se constituie în principalele caracteristici ale politicii sociale în toate țările blocului sovietic cu anumite deosebiri, datorate nivelelor diferite de dezvoltare economică și rigidității politice mai mult sau mai puțin accentuate. După 1989 aceste țări au început reformarea sistemului, aplicând în principiu același gen de măsuri dar cu viteze diferite, în funcție de contextul economic și politic concret la care se raportau.
Raportate la situația anterioară, se vor prezenta în continuare primele fenomene sociale ce au afectat populația României după revoluția din 1989, fenomene ce au impus odată cu trecerea timpului și luarea primelor măsuri în materie de politici sociale.
Primul fenomen social nou apărut în zona ex-comunistă a fost șomajul, despre care a început să se vorbească oficial încă din 1990. După șocul asumării publice a acestui termen, s-a intrat repede în faza măsurărilor statistice și a comentariilor de presă. Valorile oficiale au indicat, de exemplu, 3% în 1991, apoi o creștere continuă în anii următori, 10,9% în 1994 și 11,6% în 1998, cu perspective reduse de ameliorare pe termen scurt. Cea mai mare parte a șomerilor proveneau din industria grea, aflată la începutul unui lung declin.
Un alt fenomen social al anilor `90 a fost subțierea segmentului activ al populației, respectiv creșterea accelerată a numărului de pensionari și asistați social. În afara intrărilor în șomaj, pensionarea timpurie, la cerere, a fost abuziv utilizată ca alternativă la șomaj în ultimii zece ani iar efectele secundare ale acestei politici se fac simțite acum în bugetul asigurărilor sociale.
Scăderea puterii de cumpărare a populației este asociată cu reducerea continuă și drastică a veniturilor reale ale cetățenilor în comparație cu nivelul tot mai înalt al prețurilor. În 1997 salariul mediu pe economie ajunsese sa reprezinte doar 58% din valoarea corespunzătoare momentului decembrie 1989, iar în cazul pensiilor situația era și mai severă. Datele statistice indică o ,,alocare bugetară" pentru alimente de aproape 60% din cheltuielile totale ale unei familii obișnuite. Aceste valori sunt foarte mari pentru o țară cu aspirații comunitare, acceptându-se în general ideea că ponderea cheltuielilor alimentare într-o țară europeană dezvoltată nu poate depăși 30% din totalul cheltuielilor, limită care este considerată de unii autori o posibilă definire a pragului de sărăcie.
Deteriorarea indicatorilor demografici și ai stării de sănătate publică au la bază scăderea veniturilor populației, dar și carențele educaționale și lipsa de organizare a serviciilor de profil, toate aceste fenomene luând amploare după 1989. Nivelele înalte ale mortalității infantile și materne ne plasează printre ultimele poziții din Europa. Mult sub media europeană este și speranța de viață în România (69 de ani în România față de 77 de ani în Europa). Tot în dreptul acestei categorii de indicatori trebuie subliniat și procesul de îmbătrânire a populației.
Sărăcia constituie fenomenul social cu cea mai accentuată viteză de diseminare în societatea româneasca și cu cele mai dăunătoare consecințe. Din acest motiv obiectivul fundamental al politicii sociale în România se va orienta cu precădere spre reducerea sărăciei. Primul pas în aceste demersuri este stabilirea oficială a unui prag unic pentru încadrarea fenomenului. În România se utilizează multiple definiții ale sărăciei, care furnizează imagini diferite asupra realităților sociale. De exemplu, Institutul de Cercetare a Calității Vieții de pe lângă Academia Româna apreciază utilă folosirea a două tipuri de criterii, unul pentru ,,pragul de subzistență" iar celălalt pentru ,,pragul de trai decent".
Ținând cont de aceste manifestări sociale ce și-au făcut simțită prezența imediat după revoluția din 1989, este evident necesară luarea unor măsuri pentru reabilitarea socială a populației. Este important de menționat în acest context elementul de referință pentru înțelegerea premiselor sub care a debutat reforma în România: mentalitatea centralist-etatistă.
Aceasta mentalitate face referire la convingerea românilor ca statul e dator să le asigure bunăstarea (garantarea locului de munca, creșterea salariilor, gratuități în sănătate, învățământ, cultură, burse, bilete gratuite în stațiuni, reduceri la transport, locuințe etc.). Dorința de mai bine în România se confundă deci cu așteptarea ca statul să dea mai mult oamenilor și să rezolve problemele financiare și socio-profesionale apărute ca urmare a suprimării vechilor mecanisme de centralizare și planificare.
Răspunzând acestei mentalități guvernul României restituie cetățenilor contribuabili ,,părțile sociale" acumulate în ultimii ani ai lui Ceaușescu. Bineînțeles că restituirea a câteva zeci de mii de lei a însemnat la începutul lui 1990 o creștere relativă și temporară a consumului, banii fiind însă cheltuiți în câteva luni, iar la nivel național risipirea unei sume de ordinul câtorva zeci de milioane de dolari a echivalat cu imposibilitatea consolidării bugetului de asigurări sociale. Această măsură a fost însoțită de reducerea săptămânii de lucru, înmulțirea sărbătorilor oficiale și interzicerea ,,orelor peste program" nesalarizate sau fără acordul angajatului, sistarea exportului de produse alimentare și creșterea continuă a importurilor finanțate din surse publice, anularea sistemului de salarizare în funcție de nivelul producției, acordarea de beneficii și sporuri salariale fără acoperire economică, instituirea unor drepturi și facilități privind anumite categorii sociale etc. Toate aceste măsuri au avut un efect concertat: epuizarea în scurt timp a resurselor existente și anularea șanselor de reluare a creșterii economice.
A doua etapă începe în toamna anului 1990 și durează până spre sfârșitul deceniului (1997-1998), când încep să apară primele măsuri de reformă reală a sistemului securității sociale. Putem face referire la aceasta ca la ,,etapa indexărilor", ea caracterizându-se în principal prin măsuri de contra-balansare a costurilor restructurării sectorului economic. Principala formă de expresie a politicii sociale în perioada menționată a fost indexarea veniturilor în funcție de rata inflației și de creșterea prețurilor. Acordarea unor compensații modice (trimestriale sau lunare) de 3-5%, în condițiile unei inflații galopante în special în intervalul 1990-1993, nu a avut darul de a mulțumi populația, a cărei putere de cumpărare se deteriora continuu.
În cadrul acestei etape sunt adoptate câteva legi cu caracter social semnificativ. În 1991 a fost reglementat juridic șomajul, urmat de Legea privind contractul colectiv de muncă, Legea privind soluționarea conflictelor de muncă, Legea cu privire la sindicate, Legea privind garantarea salariului minim pe economie.
După alegerile parlamentare și prezidențiale din noiembrie 1996 programul de guvernare prevedea o serie de reforme profunde, de conținut, vizând arhitectura securității sociale în contextul compatibilizării cu standardele comunitare.
Dintre numeroasele angajamente menționam: – reforma sistemului de asigurări sociale; – reformularea politicii privind utilizarea forței de lucru; – reforma sistemului de salarizare a personalului bugetar, prin introducerea salarizării diferențiate și scăderea ponderii vechimii; – elaborarea unor programe eficiente de reconversie profesională, vizând în special muncitorii din ramurile industriale neperformante; – relansarea politicii locuințelor; – promovarea Legii privind tichetele de masă; – reforma unor politici sociale sectoriale, cum ar fi reforma sistemului educațional și reforma sistemului sanitar; – reforma administrației publice și a serviciilor aferente; – reconsiderarea asistenței sociale, multă vreme neglijată, prin dezvoltarea unor servicii moderne și eficiente în domeniu.
Prima din legile de referință ale reformei sociale în actuala legislatură a fost adoptată de Parlament la începutul mandatului: Legea asigurărilor sociale de sănătate. Prin Legea nr.145/1997 (pe scurt LASS) intenția legiuitorului a fost de a (re)introduce sistemul asigurărilor de sănătate de tip german (modelul denumit ,,Bismarck"), în condițiile în care acesta a funcționat în România și în perioada premergătoare instaurării comunismului. LASS a definit instituția medicului de familie, a instituit dreptul pacientului de a-și alege medicul și a precizat mecanismul de finanțare a serviciilor medicale: contribuții ale angajatului, ale angajatorului (câte 7% fiecare) și ale statului. În rest, reforma sistemului sanitar s-a concentrat pe segmentul rămas în gestiunea Ministerului Sănătății: programele naționale de sănătate publică, finanțate în continuare de la bugetul statului.
Se impune în același timp reconstrucția sistemului de pensii, având în vedere numărul în continuă creștere al pensionarilor (cca 6 milioane în prezent), nivelul mediu redus al pensiilor dar și discrepanțele foarte mari între pensiile noi și cele vechi. Urmează ca în 1999 MMPS să trimită la Parlament un proiect legislativ extrem de important privind reforma pensiilor, care stipulează printre altele creșterea vârstei de pensionare (de la 62 la 65 de ani în cazul bărbaților și de la 57 la 60 pentru femei), instituind în același timp fondurile de pensii administrate în regim privat (complementare pensiilor publice) la care vor trebui să contribuie în mod obligatoriu persoanele care mai au cel puțin 20 de ani până la împlinirea vârstei de pensionare și opțional cei care mai au cel puțin 10 ani de muncă. Noua lege a pensiilor a intrat în vigoare la 1 aprilie 2000 dar este de presupus că efectele ei benefice se vor simți pe termen mediu și lung, în timp ce situația pensionarilor de acum va rămâne probabil grea și în lunile următoare.
După 1989 asistența socială a rămas o zonă periferică și greu de atins a politicilor sociale. Deși după revoluție au fost adoptate o serie de măsuri sectoriale, acestea nu au condus la constituirea unui sistem coerent și bine definit. Categoriile de prestații sunt cele consacrate, și anume: ajutoare în bani și în natură; finanțarea și administrarea unor instituții pentru cei aflați în situații speciale; furnizarea de servicii specializate persoanelor aflate în situații speciale. Potrivit ''Anuarului statistic al României'', în categoria ajutoarelor în bani sau în natură sunt incluse atât alocațiile și ajutoarele acordate populației de la bugetul de stat cât și cele acordate de la bugetele locale.
Alocația de stat pentru copii este un ajutor cu caracter universal care se acordă tuturor copiilor intre 0-16 ani, sau până la 18 ani, dacă urmează o formă de învățământ prevăzută de lege, ori sunt copii handicapați. Pentru copii de vârstă școlară alocația este condiționată de frecventarea școlii, în limita a 40 de absențe nemotivate lunar. Cuantumul alocației de stat pentru copii este în sumă fixă, lunară, indexabilă, iar pentru copii handicapați se mărește în procent de 100% față de ceilalți copii. Fondurile provin de la Bugetul de Stat și se administrează prin Ministerul Muncii și Protecției Sociale și Ministerul Educației Naționale.
Ajutorul pentru mame cu mulți copii a fost instituit în perioada politicii nataliste din regimul comunist pentru mamele care au în îngrijire mai mult de 3 copii sub 18 ani sau până la 25 ani, dacă sunt studenți. Nu se indexează având un caracter compensatoriu. Fondul acestui ajutor provine de la Bugetul de Stat, administrat prin Ministerul Muncii și Protecției Sociale.
Ajutorul bănesc trimestrial se acordă persoanelor cu incapacitate de muncă, adulți și bătrâni fără venituri sau cu venituri foarte mici, ai cărui susținători legali nu au posibilitatea de a-i sprijini. Este o sumă fixă, indexabilă ce se acordă trimestrial pe bază de cerere din partea beneficiarului și evaluare prin anchetă socială. Fondul provine de la Bugetul de Stat și Fondul de risc și accidente.
Ajutorul de șomaj, reglementat prin Legea nr.1/1991 (completată și modificată) se acordă pe o perioadă de 270 de zile, urmat fiind de o ,,alocație de sprijin" – restrictivă și diminuată – pentru cei care rămân în continuare fără loc de muncă, acordată pentru încă 18 luni. Contribuția la fondul de șomaj se partajează între angajator și angajat, asigurând în medie un beneficiu social mai mare decât salariul minim net pe economie. În afara ajutorului de șomaj, o ordonanță de urgență adoptată în 1997 își propunea să sprijine restructurarea accelerată a industriilor neperformante, prevăzând acordarea a 6-12 salarii compensatorii (egale cu salariul mediu net pe unitate) pentru muncitorii disponibilizați. Măsura nu a avut nici pe departe efectul scontat. Doar un procent infim din beneficiarii acestor compensații au făcut investiții ori au găsit un alt loc de muncă, cei mai mulți consumându-și banii și ajungând în prezent fără nici un venit.
Agenția Națională a Locuințelor (ANL) a luat ființă în 1998 și activarea ei s-a produs în 1999 constituind premisa relansării investițiilor în construcția de locuințe și punând bazele unui program național de inspirație occidentală în acest domeniu, urmând ca principalii beneficiari ai creditelor pe termen lung cu dobânzi subvenționate de stat să fie tinerii.
Adoptarea Legii privind salarizarea demnitarilor și a personalului bugetar (Legea nr.154/1998) operează o reformă de principiu în stabilirea veniturilor pentru persoanele plătite din bani publici, în sensul că fiecărui angajat i se oferă posibilitatea de a primi un salariu în conformitate cu performanțele profesionale individuale și independent de vechime, oscilând între un maxim și un minim stabilite pentru fiecare grad de încadrare.
Reforma în învățământ a atins în prezent nivelul cel mai avansat în plan conceptual și al reglementărilor adoptate, suferind însă de insuficiența resurselor.
Pe parcursul reformării învățământului s-a urmărit compatibilizarea cu marile modele educaționale din Europa și cu spiritul și standardele comunitare. Noua politică educațională s-a concentrat pe reforma curriculară, pe înnoirea planurilor de învățământ, a programelor școlare, a conținutului efectiv al manualelor, a metodelor de predare și învățare și nu în ultimul rând a modalităților de evaluare a cunoștințelor, incluzând marile examene și concursuri din viața unui tânăr: capacitatea, bacalaureatul, admiterea în învățământul superior și examenul de licență. Noua Lege a învățământului, adoptată în prima fază ca ordonanță de guvern (OG 36/1997), a trecut cu mare dificultate prin Parlament abia în toamna lui 1999, votul final fiind îngreunat datorită chestiunii controversate și suprapolitizate a înființării universităților de stat cu limba de predare maternă.
Drept concluzie se poate afirma cu certitudine că după 10 ani de la începutul tranziției România se află încă în căutarea unui model de politică socială care se poate adapta nivelului de educație și cultură socială al cetățenilor ei, și care ar putea satisface nevoile sociale ale acestora.
3. CONCLUZII ȘI SUGESTII PRIVIND SITUAȚIA ACTUALĂ A POLITICILOR SOCIALE DIN REPUBLICA MOLDOVA
3.1. CONCLUZII
În conformitate cu toate datele furnizate de lucrarea de față, se desprind firesc următoarele concluzii:
În Republica Moldova interesul față de implementarea și crearea unui cadru social adecvat, care să ofere siguranță și ocrotire cetățenilor ei există cu certitudine. Afirmația se bazează pe fapte concrete, ca elaborarea și aprobarea legilor ce vizează socialul.
Abordarea legislativă și cea ideologică a cadrului social sunt asemănătoare cu cele din Uniunea Europeană, modelul fiind deci unul consacrat și care funcționează prin prisma sistemelor în care se manifestă.
În același timp este important de menționat, pentru o mai bună înțelegere a evoluției socialului, că principalul impediment este sau a fost cadrul economico-social pe care au fost grefate principiile noii politici sociale. În condițiile în care principalul jucător era statul, care acorda „protecție și acoperire necondiționată tuturor cetățenilor săi”, revenirea la un sistem în care individul și condiția acestuia primează a fost un șoc, căruia nu toată populația Republicii Moldova a reușit să îi facă față, rămânând atașată în continuare de ideea că statul este cel ce se cuvine să le acorde protecție.
Specialiștii din Republica Moldova susțin lipsa experților în acest domeniu, care ar putea susține în continuare elaborarea și implementarea unor noi laturi ale politicii sociale.
Chiar dacă abordarea legală a fost efectuată, abordarea mediatică, cea care ar trebui să aibă efect pe termen lung asupra populației întârzie să-și facă apariția în forță, ceea ce la momentul actual se traduce printr-o veritabilă ignoranță din partea cetățenilor în ceea ce privește socialul.
Mediul politic instabil, atât din punct de vedere al tranziției prelungite, cât și din punctul de vedere al conflictului transnistrean nu oferă siguranță și certitudinea atragerii investitorilor străini, și implicit a capitalului străin, ceea ce ar putea propulsa economia moldoveană.
Cel mai dureros de menționat este fenomenul de generare al reacțiilor în lanț. Conjunctura a fost cea provocată de destrămarea Uniunii Sovietice, urmate aproape imediat de pierderea de către Republica Moldova a majorității partenerilor de comerț exterior. De aici și până la situația prezentă cu care se confruntă populația nu este decât un pas, sărăcia fiind cuvântul cheie pe care se bazează toate explicațiile în ceea ce privește socialul. Acesta este motivul pentru care reforma în sănătate nu are foarte multă priză la public, motivul pentru care tinerii au început să migreze, fără intenția de a se mai întoarce în țara care nu le oferă nici un fel de perspective cel puțin în ceea ce privește angajarea, motivul pentru care educația nu se mai află pe primul plan, etc.
În cazul acestei societăți copleșite de fenomenul sărăciei, ale cărei cote educaționale scad progresiv, este tot mai dificil de penetrat, iar sensibilizarea publicului vis-a-vis de problemele sociale este foarte greu de realizat, datorită în principal neîncrederii acesteia în sistemul existent.
3.2. SUGESTII
Ținând cont de coordonatele actuale ale societății din Republica Moldova, și de principalele probleme cu care se confruntă aceasta, există două tipuri de sugestii propuse pentru evaluare. Primul tip de sugestii are drept țintă directă populația, în timp ce al doilea tip de sugestii vizează cu precădere autoritatea care trebuie să elaboreze și să implementeze și în viitor politicile sociale.
Astfel, în cadrul primului tip se sugestii se recomandă:
Abordarea mediatică agresivă, organizarea unor campanii de sensibilizare a populației pe diverse teme, cum sunt sănătatea, educația, violența împotriva femeii, protecția copilului și familiei, etc. Este important de menționat că diseminarea informațiilor cuprinse în cadrul acestor campanii trebuie susținută de mijloacele de informare în masă, televiziune, radio-difuziune, mass-media, etc. De aceea, înaintea organizării unor astfel de evenimente este bine să se realizeze un studiu de piață care să releve care mijloc de informare are cel mai mare impact în rândul populației, care să stabilească un interval orar de maximă audiență, etc. Pentru realizarea și organizarea unor astfel de evenimente mare amploare este necesară prezența unor specialiști, specialiști care pot beneficia înainte de training-uri și perioade de formare în afara țării, în vederea câștigării experienței.
Sensibilizarea populației vis-a-vis de activitățile desfășurate în cadrul ONG-urilor, mediatizarea rolului și posibilităților de întrajutorare pe care acestea le oferă. Este important ca cetățenii Republicii Moldova să conștientizeze contribuția majoră pe care acțiunile lor o pot aduce cadrului social existent. Dacă mentalitatea etatistă va fi învinsă se poate spune că societatea se îndreaptă cu pași siguri spre drumul cel bun.
Cel de-al doilea tip de sugestii vizează acțiunile ce pot fi întreprinse de autoritatea în cauză pentru a-și eficientiza acțiunile. Se recomandă astfel:
Instituirea unor stagii, traininguri de formare, eventuale cursuri de formare a formatorilor pentru specialiștii din cadrul ministerelor. Efectele unei astfel de practici pot fi rapid valorificate, și pot influența atât procesul de elaborare legislativ cât și procesul de instruire al cetățenilor.
De asemenea este importantă permanenta informare a autorităților în ceea ce privește cadrul social. În acest sens este bine să se inițieze regulat acțiuni de intervievare a populației, în urma cărora se pot efectua statistici având drept scop formare unei imagini realiste.
Conștientizarea de către autorități a interdependenței evidente dintre mediul economic și cel social. Atâta vreme cât economicul va suferi, socialul nu va avea decât de pierdut, neputând institui de unul singur coordonate.
O acțiune fructuoasă cu perspective extraordinare este aceea de implicare în proiecte internaționale. Cel puțin în cadrul Uniunii Europene funcționează foarte multe programe care susțin social, educațional și din punctul de vedere al cercetării numeroase state din Europa de Est. Chiar dacă de cele mai multe ori Republica Moldova nu are drepturi depline în cadrul acestor programe, sau nu este stat membru, asocierea cu state membre este bine văzută și căutată de către acestea. Un exemplu ar fi nou inițiatul „Program Cadru 6” care oferă oportunități inedite nu numai în ceea ce privește cercetarea, dar și în ceea ce privește implementarea unor structuri sociale coerente, există de asemenea un program care permite „importarea” experților din țări membre UE, ceea nu poate aduce decât beneficii Republicii Moldova. Pentru mai multe informații privind acest program se poate accesa site-ul www.cordis.lu, de unde se pot afla informații suplimentare privind și alte programe.
Bibliografie:
1. Une stratégie concertée pour moderniser la protection sociale – Comisia Europeană
2. Social Protection in Europe 2001 – Comisia Europeană
3. Evaluări din rapoartele Comisiei Europene privind România pe anii 2000, 2001 și 2002
4. Statistici realizate de Institutul de Politici Publice din Republica Moldova, publicate pe site www.ipp.md
5. Statistici publicate pe site-ul www.gate.md
6. Metodologia de elaborare a versiunii finale a strategiei de creștere economică și reducere a sărăciei (SCERS) – Guvernul Republicii Moldova
7. Strategia ocupării forței de muncă în Republica Moldova – Guvernul Republicii Moldova
8. Comunicat de Presă Informativ din 15.03.03 – Misiunea Băncii Mondiale în domeniul sănătății – Guvernul Republicii Moldova
9. Evaluarea stării actuale a procesului de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană – Dr. Oleg Serebrian
10. Statistici și scurte rezumate publicate pe site-ul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului www.lado.ngo.md
11. Broșuri, ghiduri, statistici, publicate pe site-ul Comisiei Europene www.europa.eu.int
12. Legi, Comunicate de presă publicate pe pagina oficială a Republicii Moldova www.moldova.md
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici Sociale In Uniunea Europeana, Republica Moldova (ID: 131014)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.