Politici Sociale In Domeniul Educatiei. Studiu Asupra Programelor „euro 200” Si „bani DE Liceu”

POLITICI SOCIALE ÎN DOMENIUL EDUCAȚIEI.

STUDIU ASUPRA PROGRAMELOR „EURO ȘI „BANI DE LICEU”

Cuprins

Introducere

1. Politicile educaționale și implementarea acestora

1.1. Politicile sociale – un element-cheie al societății

1.2. Implicarea statului în educație

1.3. Riscuri care pot afecta procesul decizional al politicilor educaționale

1.4. Prioritățile sistemului educațional

2. Politici sociale în domeniul educației

2.1. Politicile educaționale în perioada interbelică

2.2. Politicile educaționale în perioada regimului comunist

2.3. Politicile educaționale în perioada post-comunistă

2.3.1. Perioada 1994-1996

2.3.2. Perioada 1997-2000

2.3.3. Perioada 2000-prezent

3. Studiu de caz – Programele „Euro și „Bani de liceu

3.1. Introducere

3.2. Programul „Euro 200

3.2.1. Legea nr. 269/16 iunie 2004

3.2.2. Hotărârea de Guvern nr. 1 294/13 august 2004

3.2.3. Date statistice

3.3. Programul „Bani de liceu

3.3.1. Hotărârea de Guvern nr. 1 488/9 septembrie 2004

3.3.2. Ordinul Ministerul Educației și Cercetării nr. 4 839/1 octombrie 2004

3.3.3. Date statistice

Concluzii

Bibliografie

Introducere

De-a lungul istoriei, politicile au fost acele elemente care au creat schimbări în cadrul societății, astfel încât să îmbunătățească traiul fiecărui cetățean, iar domeniile vizate de acestea au fost sănătatea, educația, asigurarea locuinței, oferirea unui venit minim necesar existenței, asistența socială și multe altele.

În această lucrare, voi încerca să surprind eforturile depuse de stat în domeniul educației după căderea blocului comunist. România a trecut printr-o serie de schimbări atât de ordin politic, cât și ideologic de-a lungul timpului, astfel că de fiecare dată a fost dificil ca populația să asimileze imediat schimbările impuse de fiecare persoană venită la conducere.

În primul capitol intitulat „Politicile educaționale și implementarea acestora”, voi prezenta pe scurt importanța politicilor sociale în domeniul educației, de ce este necesar ca statul să se implice în procesul decizional, dar și riscurile care pot apărea în cadrul acestuia. Totodată, voi face referire și la prioritățile sistemului educațional care trebuie să se reinventeze.

În cel de-al doilea capitol, voi prezenta câteva particularități din perioada interbelică și din cea comunistă, pentru a observa faptul că schimbările au fost un element definitoriu pentru România. Însă accentul va fi pus pe politicile educaționale din perioada post-decembristă, dorind să prezint în detaliu cele mai mari schimbări care au format sistemul educațional de astăzi. Această perioadă va fi analizată pe trei secțiuni, împărțite după nivelul reformelor.

În ultimul capitol, voi prezenta studiul de caz bazat pe analiza a două programe de mare importanță în cadrul acestui sistem: „Euro și „Bani de liceu”. Voi apela la baza legislativă pentru a susține din punct de vedere legal existența acestor programe și aplicabilitatea lor de peste un deceniu, precum și la date statistice de pe portalurile oficiale care să arate impactul asupra populației și tendința acesteia de a participa la selecțiile anuale pentru a beneficia de ajutoarele financiare.

Obiectivul de bază al acestei lucrări este comprimarea unui volum mare de informații într-o analiză succintă care să ateste schimbările suferite de statul român în domeniul educației după anul 1989, perioadă în care am încercat să ne revenim din punct de vedere economic, politic, dar și social; astfel, implementarea politicilor educaționale a fost afectată și de schimbările din celelalte domenii într-o anumită măsură.

1. Politicile educaționale și implementarea acestora

1.1. Politicile sociale – un element-cheie al societății

Realitatea socială a oricărui stat se află la confluența mai multor factori definitorii, și anume: cei economici, politici și sociali, între care există și o legătură strânsă. Omul se află într-un mediu guvernat de politici, unde are ca bază mijloacele economice pentru a-și forma un trai.

Potrivit lui Florin Lazăr, statul bunăstării „reprezintă forma cea mai extinsă/ activă de politici sociale, îmbinând cerințele de solidaritate socială cu economia de piață și cu eficiența utilizării resurselor în scopul realizării unei distribuții cât mai echitabile a resurselor”.

Politicile sociale au apărut ca un apanaj socio-economic menit să ofere siguranța unui trai liniștit, ferit de riscurile sociale, un nivel al bunăstării care, chiar dacă nu îi poate acoperi toți cetățenii, să aibă un nivel rezonabil pentru majoritatea. Inițial, această plasă de siguranță le era oferită celor fără venituri și celor care munceau, însă nu aveau suficiente resurse economice – pe principiul nevoii, însă acest ajutor a devenit disponibil pentru mai multe categorii de persoane – principiul echității.

În fond, aceste politici vizează atât statul, cât și cetățenii: statul vrea o populație sănătoasă, aptă de muncă, cu un anumit nivel de educație, iar cetățenii vor un trai decent; cât mai puține probleme sociale, astfel încât sunt de acord să plătească anumite dări către stat pentru a beneficia de aceste avantaje.

Statul bunăstării a apărut în secolul trecut. Cei mai mulți specialiști consideră că acest concept a luat naștere odată cu publicarea Raportului lordului Beveridge în 1942.

Originea asigurărilor sociale se află în Germania, când reformatorii conservatori von Bismarck și von Taffe, între 1871 și 1891, au decis să introducă primele legi asiguratorii, ale căror introducere a avut și o influență politică: „întărirea loialității față de monarhie și afirmarea ambițiilor politice ale lui Bismarck”. Astfel, s-a urmărit accentuarea diviziunii socială între categoriile de salariați, fiecare categorie având privilegii diferite, iar fiecare individ să fie loial monarhiei sau autorității centrale de stat. Cu toate acestea, cancelarul von Bismarck rămâne promotorul primelor legi din domeniul asigurărilor sociale care au însemnat o primă implicare a statului modern în protecția socială a indivizilor pe baze contributorii.

Un lucru este clar: politicile sociale sunt foarte diferite față de cele din secolul trecut, deoarece înainte se punea foarte mult accentul pe problemele care vizau epidemiile, seceta sau invaziile altor popoare, pe când, în prezent, accentul se mută pe „acțiunile oamenilor asupra mediului înconjurător sau ale guvernelor asupra societății”.

Au existat foarte multe critici cu privire la aceste politici sociale, mai ales din partea neoliberalilor, adepții non-intervenției guvernamentale, care considerau că toate beneficiile acordate de stat nu stimulează productivitatea fiecărui individ, ci creează dependență și acest lucru ar duce la diminuarea bugetului statului și la transformarea populației într-o masă de oameni neproductivi.

1.2. Implicarea statului în educație

„Politicile educaționale constau în proiectarea, implementarea și evaluarea structurilor, activităților și rezultatelor specifice sistemului educațional”. Pentru a elabora o politică educațională, este necesar ca în primul rând, să se identifice problemele educaționale și așteptările comunității, iar în al doilea rând, să se stabilească starea sistemului educațional pentru a ști cu exactitate ce trebuie îmbunătățit sau schimbat (colectarea de date, apoi prelucrarea acestora).

Existența sistemului școlar finanțat public, care să ofere școlarizarea de bază pentru întreaga populație de vârstă școlară corespunzătoare, precum și continuarea studiilor, în mod selectiv, inclusiv la nivelul superior […] au fost și sunt opțiuni centrale ale politicii educaționale din orice stat.

Unul dintre stâlpii comunității este educația, acel serviciu de care beneficiază sau ar trebui să beneficieze toți cetățenii. Educația formează oamenii, indirect, ea asigură traiul tuturor prin instruirea copiilor și pregătirea lor în conformitate cu realitatea socială.

Oamenii au putut beneficia de acces la educație odată ce statul s-a implicat în oferirea acestor servicii; statul a trebuit să se adapteze nevoilor cetățenilor și în funcție de nivelul veniturilor pe care le putea redistribui în această direcție. De aceea, la început, educația era exclusivă, oferită doar anumitor categorii de populație.

Membrii societății beneficiau de acces gratuit și universal la educație, însă acest avantaj a fost oferit oamenilor din mai multe perspective: politică, deoarece guvernanții doreau ca populația să fie educată și să poată avea în acest fel șansa de a-și exercita drepturile politice pentru un plus de suport în următoarele campanii electorale; economică, statul dorind ca populația să aibă un anumit nivel de educație pentru a fi productivi; socială, interesul principal fiind acela de a oferi un trai decent membrilor societății.

Florin Lazăr identifică 3 roluri ale statului în ceea ce privește implicarea sa în serviciile de educație: „de reglementare, de finanțator/cumpărător și de furnizor/planificator”.

Statul îndeplinește rolul de reglementare atunci când stabilește condițiile de oferire a serviciilor de educație: stabilește durata educației obligatorii, vârsta până la care educația este gratuită, oferirea manualelor, modul de desfășurare a tuturor activităților curriculare, etc.

Rolul de finanțator este îndeplinit de stat cu scopul de a oferi accesibilitate tuturor la educație gratuită, până la o anumită vârstă și de asemenea, de a crește calitatea capitalului uman, astfel încât o școlarizare bine structurată, accesibilitate și o perioadă mai îndelungată de studii superioare pot garanta obținerea unui loc mai bun de muncă la încadrarea pe piața muncii; prin urmare, respectiva persoană este motivată și poate deveni mai productivă.

Nu toate statele au îmbrățișat acest sistem gratuit și s-au bazat pe includerea studenților în sistemul privat sau prin subvenționarea anumitor costuri, restul fiind suportate de membrii familiei.

Rolul de planificator presupune stabilirea numărului de unități școlare, de cadre didactice, de stabilire a fișelor de discipline, a calificărilor necesare, elaborează și implementează politici în domeniul educației.

1.3. Riscuri care pot afecta procesul decizional al politicilor educaționale

Potrivit lui Lucian Ciolan, în lucrarea „Managementul politicilor publice”, au existat și mai există diverse riscuri, care apar la fiecare schimbare sau îmbunătățire în domeniul educației:

riscul ideologic derivă, bineînțeles, din regimul comunist, cadrele didactice continuă să promoveze educația și schimbarea tinerilor în baza unor principii socialiste, fără să găsească soluții care să se plieze 100% pe nevoile elevilor și studenților.

riscul mitologic face referire la etichetele pe care profesorii și elevii le-au primit încă din perioada regimului comunist și o parte a societății încă le perpetuează : „dascălul” dedicat, care veghează asupra educației elevilor care reprezintă la rândul lor viitorul societății românești și „olimpicul”, elevul superior celor din alte țări.

riscul contemplativ apare atunci când nu există o preocupare clară pentru îmbunătățirea sistemului educațional, nu există angajamente la nivel central care să fie pilonii acestui sistem.

riscul lipsei de perspectivă – pentru a observa rezultatele unei politici, este necesar să treacă o anumită perioadă de timp pentru ca politica să fi fost implementată și să își fi produs anumite efecte. Numai că această perioadă este uneori prea scurtă și nu oferă o perspectivă asupra schimbării.

riscul parvenitismului de tranziție este din ce în ce mai întâlnit deoarece media ne prezintă diferiți oameni care au reușit să aibă o afacere de succes renunțând la educație; ajungem să credem că educația nu mai reprezintă un proces atât de important în formarea noastră ca viitori agenți economici productivi ai comunității din care facem parte.

În crearea unor politici, intervin adesea probleme ale sistemului actual, existând o administrare slabă a acestuia și totodată, o slabă capacitate de realizare a politicilor.

Deșperior celor din alte țări.

riscul contemplativ apare atunci când nu există o preocupare clară pentru îmbunătățirea sistemului educațional, nu există angajamente la nivel central care să fie pilonii acestui sistem.

riscul lipsei de perspectivă – pentru a observa rezultatele unei politici, este necesar să treacă o anumită perioadă de timp pentru ca politica să fi fost implementată și să își fi produs anumite efecte. Numai că această perioadă este uneori prea scurtă și nu oferă o perspectivă asupra schimbării.

riscul parvenitismului de tranziție este din ce în ce mai întâlnit deoarece media ne prezintă diferiți oameni care au reușit să aibă o afacere de succes renunțând la educație; ajungem să credem că educația nu mai reprezintă un proces atât de important în formarea noastră ca viitori agenți economici productivi ai comunității din care facem parte.

În crearea unor politici, intervin adesea probleme ale sistemului actual, existând o administrare slabă a acestuia și totodată, o slabă capacitate de realizare a politicilor.

Deși s-au luat diferite decizii pentru a obține finanțări externe astfel încât să se formeze anumite programe necesare pentru centralizarea datelor și benefice ulterior consultării acestora, se constată lipsa lor. Este nevoie ca stat care se implică în luarea deciziilor și implementarea politicilor să avem un astfel de sistem care să permită colectarea datelor referitoare la educație, baze de date specializate care să ne ajute să avem o viziune clară atunci analizăm sistemul educațional și dorim să implementăm un proiect.

De-a lungul timpului, se poate observa că în România, ministerele gestionează de obicei doar ceea ce este cu adevărat urgent și nu ce este important. Nu se iau hotărâri privind prin prisma mai multor situații, nu se anticipează, nu se face un plan de a acționa indiferent de moment și situație. Desigur, există și un mozaic legislativ care împiedică într-o oarecare măsură modificarea clară și concisă a sistemului educațional; practic, s-au adoptat foarte multe metodologii, ordine, hotărâri, legi, încât pare că acesta este singurul mod prin care guvernarea se implică și prea multe decizii, fără schimbări în practică duc la o reglementare excesivă, la intervale scurte de timp.

Deși s-au obținut foarte multe fonduri de la diferite instituții europene și am avut în același timp și experți care să ne ghideze și să ne ajute să fim eficienți pe termen lung, proiectele nu au reușit să imprime ideea de la care au pornit pentru că era de datoria guvernării să păstreze echilibrul și să intervină atunci când o problemă se ivea.

1.4. Prioritățile sistemului educațional

După Revoluția din 1989, o parte din prioritățile sistemului educațional s-au schimbat, vizând eliminarea restricțiilor în ceea ce privea studiul anumitor materii și ideologiei comuniste transpuse în cadrul învățământului.

Lazăr Vlăsceanu a identificat și alte direcții de transformare, printre care asigurarea transferului de la „prioritatea conținuturilor” la „prioritatea abilităților”. Având în vedere că toată cantitatea de informații cuprinsă în sistemul educației este foarte mare, elevii și studenții pot mai greu dezvolta o serie de performanțe rezolutive, creative sau inovative care stau la baza dezvoltării gândirii și imaginației sau desfășurării de activități independente de învățare.

O altă direcție de transfer este cea a permanentizării învățării, și anume crearea unui sistem deschis, plin de schimbări. În acest caz, s-a pus accentul într-o mai mare măsură pe ierarhia demografică și pe faptul că accesul persoanelor vârstnice este restricționat atunci când doresc să reia studiile. Organizarea non-școlară reprezintă o noutate, prin crearea unor centre de învățare și formare profesională pentru persoanele care nu au dispus inițial de mijloacele financiare necesare pentru continuarea studiilor și vor să le reia 10 sau 20 de ani mai târziu. Astfel, se păstrează și relevanța profesională a diplomelor conferite școlar prin perfecționare continuă.

La nivel internațional, este necesară armonizarea politicilor educaționale, facilitarea mobilității ocupaționale a forței de muncă, dar și implementarea unor proceduri de recunoaștere a diplomelor școlare, pentru a nu se ajunge la blocarea oportunităților de formare și afirmare. Trebuie să se respecte „teoria economică a capitalului uman”, care se centrează pe valoarea și potențialul fiecărui individ.

2. Politici sociale în domeniul educației

2.1. Politicile educaționale în perioada interbelică

Până la legea Spiru Haret din anul 1899, învățământul profesional nu era un domeniu separat de învățământul general. Apoi, odată cu reforma din acel an, s-a făcut o organizare separată de învățământul general, învățământul profesional având trei grade de școli profesionale: elementare, inferioare și superioare, astfel încât această deosebire să permită îmbunătățirea celui din urmă și totodată, să ofere șansa obținerii unor rezultate semnificative.

Școlile profesionale elementare pregăteau absolvenți ai învățământului primar pentru meseriile specifice mediului rural. Școlile profesionale inferioare doreau să pregătească elevii pentru meseriile specifice mediului urban, „sub forma micilor patroni cu ateliere proprii”. Școlile profesionale superioare cuprindeau studii pentru o perioadă de doi ani, care primeau absolvenții de liceu pentru a-i instrui ca maiștri șefi de ateliere sau șefi de întreprinderi.

Fetele puteau să se înscrie doar la școlile profesionale elementare și inferioare.

Învățământul profesional se baza pe ideea coeziunii între cunoștințele teoretice și cele practice. Spiru Haret părăsind temporar funcția din Ministerul Instrucțiunii, Take Ionescu introduce un alt proiect de lege, precizând „că fiecare meserie are nevoi specifice și, în consecință, trebuie să aibă școală proprie”. Acesta din urmă renunță la cele trei cicluri închise promovate de Spiru Haret, fixând un grad al învățământului profesional; s-au organizat „școlile comerciale, de agricultură, de silvicultură și cele de arte și meserii”.

Spiru Haret redevine ministru și reintroduce legea din 1899, înființându-se astfel în anul școlar 1929 – 1930 „69 școli elementare cu 2.933 elevi, 97 școli inferioare cu 8.871 elevi și 4 școli superioare”.

După o perioadă de aproape 40 de ani de la adoptarea legii din 1899, era necesară o schimbare în structura sistemului educațional datorită progresului economic și tehnic. Astfel că în 1936, apar noțiunile de gimnazii și licee industriale prin legea propusă de dr. Constantin Angelescu. Absolvenții școlilor primare puteau studia 4 ani într-un gimnaziu industrial, după care deveneau meseriași practicanți și puteau obține și un certificat de lucrător dacă făceau doi ani de practică într-un atelier, având dreptul să deschidă un atelier în comunele din mediul rural din fonduri proprii.

În cadrul liceelor industriale se puteau înscrie absolvenții gimnaziilor industriale și teoretice, aceștia susținând un examen de aptitudini profesionale la admitere. Aceste licee pregăteau meseriașii cu ateliere proprii în orașe și a cadrelor tehnice medii din fabrici și uzine.

Absolvenții liceelor industriale se înscriau la școala superioară industrială care dura doi ani și pregătea subingineri, conducători de atelier.

Această lege, la fel ca celelalte, au accentuat importanța practicii în învățământul profesional – elevii lucrau în ateliere două treimi din timpul cursurilor, iar în rest, ei trebuiau să studieze disciplinele exacte: istorie, geografie, literatură, etc. De asemenea, s-a instituit și bacalaureatul industrial alături de cel comercial pentru a-i motiva pe elevi să studieze cu scopul de a ajunge în învățământul universitar.

Înainte de Primul Război Mondial, „ucenicii învățau numai în atelierele patronilor, unde partea teoretică și educația, atât de folositoare meseriașilor, erau aproape cu totul lăsate la o parte”. După această perioadă, a intrat în atribuțiile Ministerului Muncii și pregătirea ucenicilor care, la început, era destul de restrânsă, având în vedere faptul că unii angajatori nu doreau să investească în aceste școli de pregătire. Prin Direcția Învățământului Muncitoresc, ucenicii primeau locuri în cămine finanțate de minister și beneficiau de pregătire tehnică.

În anul 1936, se votează Legea pentru pregătirea profesională și exercitarea meseriilor. Conform acesteia, cursurile pentru ucenici puteau fi organizate de Ministerul Muncii, de Camerele de Muncă, de Camerele de Comerț și Industrie și de întreprinderile industriale, pentru ca fiecare ucenic din industrie și comerț să fi beneficiat de aceste cursuri până la vârsta de 18 ani. Existau și școli de perfecționare, menite să accentueze cunoștințele profesionale pentru a crește capacitatea tehnică a muncitorilor.

2.2. Politicile educaționale în perioada regimului comunist

În România anilor '80, durata învățământului obligatoriu era de 10 ani și se preconiza creșterea acesteia la 12 ani, la vârsta timpurie de 14 ani, se considera că era perioada propice în care se putea alege o filieră de profesionalizare în meseriile tradiționale; în cadrul învățământului superior, fluxurile erau diminuate datorită formelor serale de studiu, fără frecvență de școlarizare, iar în învățământul postuniversitar, fluxul era minim.

Trecerea timpului a adus cu ea și o diminuare a resurselor financiare, precum și o scădere a standardelor de calitate.

Creșterea numărului de elevi în învățământul secundar și constanța numărului mic al studenților în învățământul superior a dus la o alocare pe poziții ocupaționale adesea incompatibile și s-a ajuns la ceea ce prof. Vlăsceanu numește în lucrarea „Politici sociale – România în context european” – „subutilizarea cronică a calificărilor în condiții de șomaj ascuns”.

Cercetările au arătat că în anii '60, învățământul reproducea inegalități sociale, uneori le accentua, deoarece accesul la resursele școlare era inegal pentru categoriile dezavantajate din punct de vedere economico-social. Utilizarea resurselor școlare depindea de acceptul personalului didactic, dar și de mentalitatea familiei. Inegalitățile instituționale erau lovite de lipsa resurselor de învățare, de calitatea climatului pedagogic, dar și de lipsa calificărilor specifice ale cadrelor didactice.

După cum am precizat anterior, școlarizarea obligatorie a ajuns la 10 ani. Cele două obiective care vizau această măsură erau cuprinderea în instituțiile școlare a populației modale (cei cu vârstele specifice ciclului educațional) prin formarea unor „strategii de forțare a școlarizării obligatorii” și prin „prevederi juridice”, dar și prin politici de sprijin care să acorde burse de studii și împrumuturi pentru acele persoane care doreau să urmeze cursurile, însă nu își permiteau și crearea de noi programe școlare privind generarea și motivația de învățare a copilului.

Învățământul primar obligatoriu era de 4 ani, gratuit, având posibilitatea de a urma opțional clasele 5-7. Învățământul gimnazial și liceal de 8 ani este redus la o școală medie, de 4 ani în 1948, apoi la 3 ani, prin Decretul nr.56/1951.

„Reforma învățământului din 1948 organizase un învățământ superior constituit din facultăți, universități, institute de învățământ superior tehnice, agricole, industriale, pedagogice, artistice, tot după modelul sovietic, cu o durată între 2 și 5 ani.”

În 1956, durata școlii elementare era de 7 ani, iar a liceului, de 11 ani, organizate pe două profile – real și uman. „În 1953, învățământul profesional și tehnic fusese reorganizat în școli de ucenici de 2–4 ani, școli de maiștri pentru absolvenții școlilor de ucenici cu minim 3 ani practică în producție și, respectiv, școli tehnice pentru absolvenții școlilor medii.” În anul 1959, s-au organizat cursuri serale pentru salariați pentru a îmbunătăți nivelul de cunoștințe generale al personalului. În 1961, durata școlii elementare a ajuns la 8 ani, iar a liceului, la 12 ani.

Legea învățământului din 1968 prevedea creșterea învățământului obligatoriu la 10 ani. Acesta trebuia să înceapă la 6 ani, pentru ca școala generală să fie încheiată până la 16 ani. Școlile profesionale urmau să aibă o durată de 1-2 ani, în funcție de cât de complexă era meseria, datorită faptului că absolvenții școlilor generale aveau un volum mai mare de cunoștințe deprins în cei 10 ani de studiu. Pentru școlile de maiștri, s-a stabilit 1 an pentru învățământul de zi și la 2 ani pentru învățământul seral. Școlile de specializare postliceală aveau o durată de 1-2 ani, pregătind din punct de vedere profesional absolvenții liceelor.

În anii 70, au apărut o serie de probleme în cadrul sistemul educației: „fluctuațiile cifrei de școlarizare, la unele categorii de învățământ, nerespectarea calendarului prevăzut pentru generalizarea deplină a școlii de cultură generală de 10 ani, creșterea procentului de abandon școlar după clasa a VIII-a, dar, mai ales, intenția declarată a conducerii statului de a proceda la o sporire a controlului politico-ideologic, asupra școlii românești.”.

În fost adoptată o nouă lege a învățământului care instituia un control riguros al instituțiilor școlare de către autorități. Întreaga organizare a învățământului se stabilea în funcție de nivelul de dezvoltare economică și socială a țării. „Tuturor absolvenților li se asigura, potrivit pregătirii obținute prin studiile efectuate, locuri de muncă, in condițiile stabilite de lege.”

În anii ’80, în timpul crizei economice, s-a înregistrat „reducerea numărului unităților școlare, diminuarea efectivelor cadrelor didactice și, deci, scăderea pe total a capacităților de școlarizare, mai ales în învățământul preșcolar și în cel superior” datorită scăderii fondurilor alocate educației din bugetul de stat.

2.3. Politicile educaționale în perioada post-comunistă

După 1989, s-a dorit o schimbare a acestui sistem, dar aceasta a interferat cu alți factori care au tergiversat evoluția ei: formarea și aplicarea unor politici reparatorii incoerente și exploratorii, recuperări de drepturi atât din partea profesorilor, cât și din partea studenților și elevilor, scăderea continuă a calității educației, precum și secesiunea economică globală după dezmembrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Au fost prea multe acțiuni care au afectat implementarea unei politici, s-a dorit acoperirea tuturor lipsurilor din perioada regimului comunist, însă nu s-a reabilitat complet sistemul educațional. „Incoerență” este termenul definitoriu pentru această perioadă cauzată de schimbările fragmentate sub presiunea revendicărilor: scăderea numărului de ore, îmbunătățirea normelor didactice, modificarea curriculumului și a strategiilor de evaluare și control.

Un factor important în această reformă continuă a fost „relativul vid legislativ”, astfel că noile reglementări juridice erau mereu abolite deoarece apăreau noi și noi viziuni politice. Situația s-a stabilizat intr-o anumită măsură atunci când s-a adoptat o lege a învățământului în 1995, care reglementa organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ. Articolul 2 preciza că în România, învățământul constituie prioritate națională.

Articolul 3, alineatul 1 – „Învățământul urmărește realizarea idealului educațional, întemeiat pe tradițiile umaniste, pe valorile democrației și pe aspirațiile societății românești, și contribuie la păstrarea identității naționale.”

O noutate în sistemul educațional a fost apariția învățământului privat. Statul nu mai avea resurse, iar calitatea educației era deja diminuată, astfel că s-a putut profita de prevederile unui legi neabolite din 1920, privind condițiile de organizarea a asociațiilor și fundațiilor. Prin urmare, așa cum era de așteptat, au apărut peste 40 de universități sau instituții de învățământ superior particular. După 4 ani, a fost adoptată legea nr. 88/1994 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor.

Una dintre problemele principale a fost lipsa unor valori de referință; în timp ce în țările dezvoltate, valorile neoliberale se împleteau cu cele social-democrate, România încerca să își revină după căderea regimului comunist.

În 1989, procentul din PIB alocat serviciilor sociale (educație și sănătate) era de 4,7%, iar în ajuns la 5,9%. Această politică socială de tranziție care dorea gratuitatea serviciilor sociale s-a lovit de problema resurselor insuficiente, lipsa investițiilor în România, salarii mici, materiale deficitare, toate acestea fiind consecințele eșecului relansării din punct de vedere economic.

Studiile precum PISA (The Programme for International Student Assessment) sau PIRLS (The Progress in International Reading Literacy Study) au accentuat mediocritatea învățământului românesc. Abandonul școlar este privit ca un eșec deoarece categoriile dezavantajate sunt „insuficient protejate împotriva riscurilor sociale”, precum locuitorii din mediul rural, rromii sau persoanele cu dizabilități.

Astfel, s-au luat mai multe măsuri pentru creșterea numărului de participanți la cursuri și diminuarea abandonului școlar: programul „Cornul și laptele”, reabilitarea școlilor din mediul rural, condiționarea educației de participarea școlară, oferirea gratuită a rechizitelor, acordarea de burse pentru învățământul secundar.

S-a pus problema descentralizării, și anume, finanțarea și furnizarea serviciilor de învățământ să fie decizii ce revin conducătorilor de la nivelul unităților școlare. Statul a început să delege în perioada post-comunistă, către autoritățile locale responsabile, puterea de a lua hotărâri cu privire la furnizarea și alocarea fondurilor pentru servicii educaționale., însă „și-a menținut statutul de regulator al procesului educațional”, stabilind principiile de bază ale curriculumului, nivelul calificărilor minime ale profesorilor, precum și durata învățământului obligatoriu.

Pentru a analiza procesul educațional, trebuie pus „accent pe problemele sale pedagogice și de finalitate socială”, pe analiza aspectelor de natură pedagogică, dar și pe factorii sociali care afectează procesul educațional. Rezultatul dorit este cel al susținerii creșterii economice prin furnizarea de mână de lucru calificată, al dezvoltării individuale și al formării unei culturi comune a indivizilor.

2.3.1. Perioada 1994 – 1996

„Eliminarea îndoctrinării politice, […] discriminarea centralizării excesive, a planificării rigide și a controlului abuziv la nivel de instituție și persoană” este direcția pe care reforma învățământului a urmat-o. În anul școlar 1994-1995, statul român a beneficiat de contribuțiile BIRD TEMPUS și U.E. prin programul PHARE.

Conform Cărții albe a Reformei învățământului în România (Ministerul Învățământului, 1995), „politicile educaționale în asigurarea accesului la educație” erau:

gratuitatea învățământului de stat;

gratuitatea manualelor pentru învățământul de stat preșcolar, primar și gimnazial, precum și pentru elevii din învățământul profesional și liceal ai căror părinți au venituri mai mici decât salariul minim;

acordarea de burse de ajutor social pentru elevi și studenți;

reducere pentru elevi și studenți încadrați în învățământul la zi pentru transportul în comun local;

acordarea de reduceri la transportul intern auto, feroviar, naval în vacanță elevilor și studenților;

cofinanțarea întreținerii preșcolarilor, elevilor și studenților în internate, cămine și cantine;

înființarea unor centre logopedice interșcolare profesionalizate;

înființarea unor instituții, clase și grupe pentru preșcolari și elevi cu cerințe speciale;

profesionalizarea liceală și postliceală pentru copiii cu cerințe educative speciale;

înființarea unor centre sau cabinete de asistență psiho-pedagogică profesionalizată.

În anul școlar 1995-1996, erau înscriși 4,7 milioane elevi și studenți în sistemul educațional, peste 20% din populația țării, conform Raportului național al dezvoltării umane din 1997.

Schimbările de bază care au intervenit în această perioadă au vizat limbile de predare, astfel că în învățământul de bază, se preda atât în limba română, cât și în maghiară, germană, sârbă, etc., iar în învățământul superior, s-au înființat secții cu predare în limbile minorităților naționale. Începând cu clasa a II-a, elevii studiau limbile moderne; s-au înființat de asemenea clase cu predare intensivă unei limbi moderne și scoli gimnaziale cu predare în una dintre limbile de circulație. În această perioadă, a început și organizarea învățământului pentru copiii cu nevoi educative speciale.

2.3.2. Perioada 1997-2000

În perioada 1997-2000, s-au aplicat prevederile legii învățământului nr. 84/1995, organizând capacitatea și bacalaureatul ca forme de evaluare națională, s-au introdus manuale alternative pentru toate ciclurile (primar, gimnazial și liceal), perioada anului școlar era calculată pe semestre, s-a introdus evaluarea prin calificative.

Legea nr.91 din 28 aprilie 1998 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr.10/1997 privind acordarea unor drepturi sociale suplimentare elevilor și studenților din învățământul de stat preciza că drepturile sociale suplimentare acordate elevilor și studenților constau în:

„a) acordarea unor obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte;

b) acordarea de rechizite școlare;

c) acordarea unor alimente neperisabile;

d) acordarea unei mese, pe zi, cu hrană caldă.”

Art. 128 din legea învățământului nr.84 din 24 iulie 1995 stabilea că „în unitățile de învățământ se utilizează numai manuale școlare aprobate de Ministerul Educației Naționale. […] În unitățile de învățământ preuniversitar se pot utiliza manuale alternative. Cadrul didactic are dreptul de a recomanda elevilor un anumit manual, pe baza criteriilor stabilite de Ministerul Educației Naționale.”

Reforma învățământului, relansată în 1998, dorea să schimbe insuficiența resurselor financiare, personalul didactic necalificat, intoleranța la schimbare, precum și managementul neperformant la nivelul unităților școlare. Direcțiile acestei reforme au vizat:

schimbarea curriculumului pentru clasele I-IV;

aplicarea unui nou curriculum pentru învățământul vocațional;

revizuirea curriculumului pentru învățământul universitar având ca obiective interdisciplinaritatea, diversificarea calificărilor, adaptarea la cerințele pieței forței de muncă și compatibilizarea cu repere europene;

crearea de standarde ocupaționale și seturi de teste de evaluare pentru învățământul profesional;

restructurarea examenului de bacalaureat, ca și criteriu de admitere în învățământul superior;

finalizarea învățământului secundar inferior cu examen de capacitate, fiind baza de admitere la liceu;

demersuri privind descentralizarea conducerii și finanțării unităților și instituțiilor de învățământ;

amendamente la legea învățământului nr. 84/1995, prelungind învățământul obligatoriu la 9 ani, reorganizând liceului pe trei filiere: teoretică (uman și real), tehnologică (tehnic, servicii, exploatarea resurselor) și vocațională (militar, teologic, sportiv, artistic, pedagogic);

dezvoltarea și organizarea școlilor de ucenicie și a învățământului profesional;

reglarea duratei studiilor în învățământul universitar prin sistemul de credite transferabile;

susținerea financiară a învățământului public în cuantum de cel puțin 6% din PIB.

Raportul național al dezvoltării umane din 1999 arată că au existat multe fluctuații după 1989, dar s-a înregistrat și o creștere constantă în învățământul superior. Reducerea participării la educație în învățământul secundar se datorează imposibilității susținerii studiilor de către familie, deprecierii importanței educației în percepția publică și creșterea ratei șomajului în rândul absolvenților.

Din 1980 până în 2001, cifra media de școlarizare pentru elevii de 15 ani și mai mari de 15 ani s-a mărit de la 7,8 la 9,5 ani. Capacitatea totală a școlilor s-a mărit cu 50%, iar personalul școlilor cu respectiv 73%, dar participarea școlară a scăzut cu 20%.

„Până în 1997, sistemul educațional din România era încă foarte centralizat, deoarece oferea aproape 75% din fondurile de cheltuieli, în timp ce contribuția bugetelor locale era numai de 14%.” În 2000, doar 10% din cheltuielile bugetului de stat și 8% din cheltuielile bugetului local au fost orientate spre educație.

2.3.3. Perioada 2000-prezent

În perioada decembrie 2000-iunie 2013, s-a introdus repartizarea computerizată privind admiterea în învățământul liceal și profesional, schimbare benefică ce a intervenit odată cu implementarea Sistemului Educațional Informatizat în anul 2001. SEI are ca obiectiv folosirea tehnologiei în susținerea proceselor educaționale.

SEI acoperă toate activitățile majore din sectorul educațional: pedagogie – predare și învățare, testare și evaluare, management al conținutului educațional, programe de formare continuă pentru profesori; management școlar și al resurselor din educație; suport IT pentru examenele naționale[…].

Programul SEI a inclus ”instalarea și configurarea în 13.181 de școli (192.705 de calculatoare, servere și laptop-uri) a unei soluții complete pentru predare-învățare, laboratoare dotate cu soluții eLearning, […] dezvoltarea și administrarea portalului educațional SEI, http://www.portal.edu.ro, ce reunește decidenți din Minister, profesori, elevi, părinți, administrația școlii și a structurilor regionale și publicul larg” și multe alte facilități pentru elevi și profesori.
În fost adoptată legea nr. 268 pentru modificarea și completarea Legii învățământului nr. 84/1995. Art. 6 preciza că „învățământul obligatoriu este de 10 clase. Frecventarea obligatorie a învățământului de 10 clase, forma de zi, încetează la vârsta de 18 ani.” Aceeași lege a marcat și înființarea școlilor de arte și meserii în cadrul învățământului profesional.

S-a introdus programul „Cornul și laptele”, prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 96/2002 privind acordarea de produse lactate și de panificație pentru elevii din clasele I-VIII din învățământul de stat și privat, precum și pentru copiii preșcolari din grădinițele de stat și private cu program normal de 4 ore, publicată în Monitorul Oficial nr. 631/26 august 2002.

Prin Ordinul emis de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, s-a aprobat acordarea pachetelor de rechizite școlare și a Metodologiei de aplicare a prevederilor Legii nr.126 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 33/2001 privind acordarea de rechizite școlare, publicată în Monitorul Oficial nr. 198/25 martie 2002. S-a modificat totodată și metodologia de evaluare și selecție a manualelor utilizate. S-a reorganizat și examenul de capacitate, elevii susținându-l într-o singură sesiune.

Odată cu crearea programului SEI, s-a introdus și repartizarea computerizată a profesorilor participanți la concursul de titularizare.

Ministrul Educației și Cercetării a emis Ordinul nr. 5021/23.09.2005 privind Metodologia continuării studiilor după finalizarea învățământului obligatoriu care introducea anul de completare a studiilor pentru absolvenții din învățământul profesional.

S-a introdus programul social „Bani de liceu” prin H.G. nr.1488 din 9 septembrie 2004
privind aprobarea criteriilor și a cuantumului sprijinului financiar ce se acordă elevilor în cadrul Programului național de protecție socială „Bani de liceu”. Acest program vizează „elevii care urmează, la cursuri de zi, liceul sau școala de arte și meserii, program care constă în acordarea unui sprijin financiar lunar din sume alocate de la bugetul de stat.”

Legea nr. 269 din 16 iunie 2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare a avut ca obiectiv „stabilirea unor măsuri pentru stimularea achiziționării de calculatoare, prin acordarea unor ajutoare financiare stabilite pe criterii sociale, pentru crearea de competențe în utilizarea tehnicii de calcul.”

În 2005, s-a adoptat Ordonanța de urgență nr. 75 privind asigurarea calității în învățământ. „Pentru evaluarea externă a calității se înființează Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior, denumită în continuare ARACIS, și Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar, denumită în continuare ARACIP.”

Începând cu anul 2007, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, prin intermediul Centrului Național pentru Curriculum și Evaluare în Învățământul Preuniversitar, a început să publice variantele de subiecte pe site-ul oficial.

„Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului – Centrul Național pentru Curriculum și Evaluare în Învățământul Preuniversitar a postat, în data de 26.04.2007, la ora 12.00 la adresa web http//www.subiecte2007.edu.ro/, câte o variantă de subiect la disciplina Limba și literatura maternă. Modelele de subiecte se adresează elevilor care studiază în limbile materne germană, maghiară, sârbă, slovacă și ucraineană.”

Prin Ordinul M.E.C.T. nr. 1303 / 13.06.2007, s-a aprobat programa de curs opțional, „Limbă, cultură și civilizație românească”, pentru elevii români care studiază în școli din afara granițelor României.

Prin Ordinul M.E.C.T. nr. 1867/2007 privind organizarea și desfășurarea tezelor cu subiect unic pentru clasele a VII-a și a VIII-a în anul școlar 2007-2008, s-au introdus oficial tezele cu subiect unic pentru clasele a VII-a și a VIII-a.

Ordonanța de urgență nr.97 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea Legii învățământului nr. 84/1995 a stabilit structura examenului de bacalaureat în ceea ce privește probele scrise:

„a) probă scrisă la limba și literatura română – probă comună pentru elevii de la toate filierele, profilurile și specializările;

b) probă scrisă la limba și literatura maternă – probă comună pentru elevii de la toate filierele, profilurile și specializările, care au urmat studiile liceale într-o limbă a minorităților naționale;

c) o probă scrisă, diferențiată în funcție de filieră, profil și specializare, după cum urmează:

(i) matematică – pentru profilul real din filiera teoretică, pentru filiera tehnologică sau, după caz, pentru filiera vocațională;

(ii) istorie – pentru profilul umanist din filiera teoretică sau, după caz, pentru filiera vocațională;

d) o probă scrisă la care elevul poate opta, în conformitate cu filiera, profilul și specializarea urmate, pentru una dintre disciplinele cuprinse în următoarele două grupe de discipline:

(i) fizică, chimie, biologie sau informatică;

(ii) geografie, filosofie, logică și argumentare, economie, psihologie și, după caz, sociologie.”

Elevii care obțin pe parcursul învățământului liceal, anumite certificate de competențe lingvistice sau de competențe digitale au dreptul la „recunoașterea și echivalarea rezultatelor obținute la aceste examene, la cerere și conform unei metodologii aprobate prin ordin al Ministrului Educației, Cercetării și Inovării”.

Prin Ordinul nr.5.349 din 7 septembrie 2011 al ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului privind aprobarea Metodologiei de organizare a Programului „Școala după școală”, s-a înființat un program „complementar programului școlar obligatoriu, care oferă oportunități de învățare formală și non-formală pentru consolidarea competențelor, învățare remedială și accelerare a învățării prin activități educative, recreative și de timp liber”. Acest program vizează elevii din învățământul primar și secundar. Este necesară semnarea unui contract între familii și școli pentru inițierea acestui program.

Conform legii nr. 1/2011 a educației naționale, „învățământul general obligatoriu este de 10 clase și cuprinde învățământul primar și cel gimnazial. Învățământul liceal devine obligatoriu până cel mai târziu în anul 2020. Obligația de a frecventa învățământul de 10 clase, la forma cu frecvență, încetează la vârsta de 18 ani.”

Elevii din ciclul gimnazial vor studia 5 ani, clasele V-IX, începând cu elevii care au început clasa a V-a în anul școlar 2011-2012.

La finalul clasei pregătitoare, se întocmește un raport de evaluare în ceea ce privește dezvoltarea capacităților și atitudinilor de învățare. La finalul clasei a II-a, se realizează „evaluarea competențelor fundamentale: scris-citit și matematică. Rezultatele evaluărilor sunt folosite pentru elaborarea planurilor individualizate de învățare ale elevilor.”

La finalul clasei a IV-a, se face o evaluare la nivel național pentru a caracteriza sistemul de învățământ primar după diverse modele internaționale. La finalul clasei a VI-a, toate școlile, realizează evaluarea elevilor la limbă și comunicare, matematică și științe.

Se constituie prin această lege Registrul Matricol Unic al Universităților din România. Aceasta este „o bază de date electronică în care sunt înregistrați toți studenții din România din universitățile de stat sau particulare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu”.

Agenția de Credite și Burse de Studii este o instituție prin intermediul căreia studenții fără posibilități financiare pot beneficia de împrumuturi care acoperă taxele de studii și costul vieții doar pe perioada studiilor. Legea educației naționale precizează că „absolvenții care vor practica profesia minimum 5 ani în mediul rural vor fi scutiți de plata a 75% din împrumut, această parte fiind preluată de către stat, în cuantum de maximum 5.000 lei.”

Această lege introduce amenzi pe care părinții trebuie să le achite în cazul în care nu iau măsuri pentru școlarizarea elevului, pe perioada învățământului obligatoriu și acesta nu este prezent la cursuri. Amenda este cuprinsă „între 100 și 1.000 lei sau cu muncă echivalentă în folosul comunității, prestată de părinte sau de tutorele legal.”

Programele educaționale de tip „A doua șansă” reprezintă programe educaționale care au ca scop „sprijinirea copiilor/tinerilor/adulților care au părăsit sistemul educațional, fără a finaliza învățământul primar și/sau gimnazial, depășind cu cel puțin 4 ani vârsta de școlarizare corespunzătoare acestor niveluri, astfel încât aceștia să-și poată completa și finaliza învățământul obligatoriu, precum și să poată obține o calificare profesională.”
Absolvenții învățământului gimnazial care nu continuă studiile în învățământul liceal sunt absolvenții clasei a XI-a din cadrul filierei tehnologice sau vocaționale care au finalizat un stagiu de pregătire practică pot susține examen de certificare a calificării corespunzător nivelului de certificare stabilit prin Cadrul Național al Calificărilor.

Durata studiilor în învățământul liceal la zi este de 3 ani pentru filiera teoretică, 3 sau 4 ani pentru filiera vocațională și de 4 ani pentru filiera tehnologică.

3. Studiu de caz – Programele „Euro și „Bani de liceu”

3.1. Introducere

După Revoluția din 1989, România a încercat să își revină pe mai multe planuri: economic, politic, social. Orice program care oferea un ajutor, un imbold care să „crească” optimismul populației era binevenit. După o serie de schimbări, statul român a început să își revină și să aplice o serie de politici astfel încât să îmbunătățească starea populației.

Acest lucru s-a aplicat și în sistemul educațional – guvernarea a încercat să găsească mai multe opțiuni care să ofere beneficii elevilor și studenților și totodată, să îi stimuleze să își mărească performanțele.

Scopul acestui studiu de caz a fost să prezint în primul rând temeiul legislativ care a format programele „Euro și „Bani de liceu”, să detaliez criteriile și metodologia de acordare a acestora, precum și să subliniez aplicabilitatea lor prin date statistice obținute de pe portalurile oficiale deschise de Sistemul Educațional Informatizat care vin în ajutorul fiecărei persoane care dorește să consulte datele și să se informeze.

Aceste programe sunt un beneficiu necesar elevilor și studenților. Dacă ne gândim în primul rând la utilizarea calculatoarelor, acesta reprezintă aportul tehnologic și mijlocul prin care o gospodărie poate avea acces mai ușor la informații. Desigur, o familie poate achiziționa un singur calculator, însă acesta poate fi utilizat de toți membrii.

Făcând referire la un studiu al Institutului Național de Statistică, în anul 2014, „din totalul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 16 și 74 ani, proporția celor care au folosit cel puțin o dată un calculator a fost de 63,2%”. 9,7% dintre persoanele cuprinse în intervalul 16-24 ani nu au folosit calculatorul niciodată. În mediul urban numărul persoanelor care folosesc calculatorul este de două ori mai mare decât al celor din mediul rural.

În ceea ce privește ajutorul financiar „Bani de liceu”, acesta este binevenit, deoarece elevii înscriși în învățământul liceal au mai multe nevoi decât cei din învățământul primar sau gimnazial, iar statul trebuie să ofere sprijinul necesar ca aceștia să fie motivați să studieze mereu, să își îmbunătățească rezultatele astfel încât să se încadreze în condițiile impuse pentru a beneficia.

3.2. Programul „Euro

3.2.1. Legea nr. 269 din 16 iunie 2004

În vederea stimulării creării de competențe pentru utilizarea tehnicii de calcul, a fost adoptată legea nr. 269/2004 privind acordarea unui ajutor bănesc în vederea stimulării achiziționării de calculatoare pentru ca statul să vină în sprijinul familiilor cu mijloace financiare minime pentru a achiziționa un calculator.

Acest proiect de lege se adresează familiilor cu elevi și/sau studenți înscriși în învățământul de stat particular sau acreditat, în vârstă de până la 26 de ani. Venitul brut lunar trebuie să fie de maximum 150 lei pe membru de familie. Indiferent de numărul membrilor, familia primește un ajutor financiar pentru a achiziționa un singur calculator.

Acest ajutor „reprezintă echivalentul în lei a 200 de euro pentru un calculator, calculat la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României pentru ultima zi a lunii precedente, fără a depăși valoarea calculatorului achiziționat.”

Articolul 6 din lege precizează că aceste calculatoare nu se pot înstrăina într-un termen de 3 ani de la cumpărarea lor. Dacă termenul nu este respectat, persoanele în cauză se sancționează în vederea restituirii ajutorului financiar în lei. „Sumele recuperate din restituirea ajutorului financiar constituie venituri la bugetul de stat.”

Elevii și studenții care doresc să beneficieze de acest ajutor trebuie să depună o cerere pentru achiziționarea unui calculator alături de documentele justificative la unitatea/instituția de învățământ la care sunt înscriși. Unitatea de învățământ transmite documentele după verificarea eligibilității către inspectoratele școlare, iar instituțiile le transmit Ministerului Educației și Cercetării.

În anul 2004, când a fost adoptat acest proiect, cererile s-au depus până la 1 septembrie 2004. Începând cu anul 2005, cererile se depun până la data de 31 martie.

Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației (în prezent Ministerul pentru Societatea Informațională) și Ministerul Educației și Cercetării creează un portal pentru a posta lista cu persoanele eligibile.

„Înregistrarea în portal a elevilor eligibili în urma evaluării este făcută de către inspectoratele școlare județene, respectiv Inspectoratul municipiului București, care verifică și realizează centralizarea la nivel de județ, pe baza documentelor primite de la unitățile de învățământ.”

„Înregistrarea în portal a studenților eligibili în urma evaluării este făcută de către Ministerul Educației și Cercetării, care verifică și realizează centralizarea la nivel național, pe baza documentelor primite de la rectoratele universitare.”

Pentru anul 2004, listele au fost publicate pe portal la 1 octombrie; începând cu anul următor, listele cu persoanele eligibile se publică pe 1 mai, data putând fi modificată în funcție de numărul de cereri depuse și timpul necesar studierii eligibilității acestora.

Acordarea ajutorului financiar „se realizează în ordinea crescătoare a venitului brut lunar pe membru de familie, în limita sumelor alocate cu această destinație în bugetul Ministerului Educației și Cercetării.”

Beneficiarii primesc de la unitățile și/sau instituțiile de învățământ la care sunt înscriși, un document care dovedește calitatea lor de beneficiar și care va trebui folosit pentru cumpărarea calculatorului. În termen de 30 de zile de la primirea documentului, beneficiarii trebuie să prezinte dovada achiziționării calculatorului. Dacă nu îndeplinesc această condiție, ei își vor pierde eligibilitatea pentru a mai participa în anul respectiv la acest program.

3.2.2. Hotărârea de Guvern nr. 1294/13 august 2004

Potrivit Hotărârii de Guvern nr.1294/ 2004 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea legii nr. 269/2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare, beneficiarii primesc un ajutor financiar pentru achiziționarea calculatorului, ajutor care reprezintă echivalentul în lei a 200 de euro.

Prin această hotărâre, s-a stabilit și o configurație minimă a calculatorului ce urmează a fi cumpărat:

„a) pentru desktop – procesor Dual Core sau echivalent; FSB minimum 800 MHz; frecvență procesor minimum 2.300 MHz; HDD minimum 250 GB; RAM tip DDR3 minimum 1 GB; unitate DVD; monitor LCD minimum 17"; tastatură, mouse optic;

b) pentru laptop – procesor minimum Dual Core sau echivalent; frecvență procesor minimum 2.000 MHz; RAM tip DDR3 minimum 1 GB; HDD minimum 250 GB; diagonală minimum 15"; rezoluție minimum 1.366 x 768; DVD;

c) pentru netbook sau echivalent – procesor Intel Atom sau echivalent; tip procesor minimum N450 sau echivalent; HDD SATA minimum 250 GB; RAM DDR3 minimum 1 GB; diagonală minimum 10".”

Aceste calculatoare trebuie să cuprindă și software de bază licențiat, incluzând un sistem de operare și un program antivirus.

Cererea depusă la unitatea/instituția de învățământ trebuie să fie însoțită de:

„a) copie a certificatului de naștere sau a actului de identitate al elevului/studentului, iar în cazul elevilor, împreună cu o copie a actului de identitate al părintelui/ocrotitorului legal, precum și a actului care să dovedească calitatea de ocrotitor legal, după caz;

b) copii ale certificatelor de naștere sau ale actelor de identitate, după caz, ale celorlalți membri ai familiei;

c) adeverință de la instituțiile de învățământ/unitățile din care să rezulte calitatea de elev sau student a celorlalți frați/surori;

d) acte doveditoare, în original, privind veniturile membrilor familiei;

e) declarație pe propria răspundere a părintelui, tutorelui, reprezentantului legal sau a ocrotitorului legal, după caz, sau dată personal de către persoanele cu vârsta mai mare sau egală cu 18 ani, în sensul că venitul brut lunar pe membru de familie se încadrează în plafonul prevăzut de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 269/2004 și că dispun de diferența de bani pentru achiziționarea unui calculator cu o configurație minimă standard;

f) adeverință eliberată de către unitatea de învățământ din care să rezulte media generală/calificativul din anul școlar anterior depunerii cererii pentru acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare, pentru toți elevii, cu excepția elevilor clasei I;

g) adeverință eliberată de către unitatea de învățământ din care să rezulte numărul de absențe nemotivate din anul școlar anterior depunerii cererii pentru acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare, pentru toți elevii, cu excepția elevilor clasei I;

h) adeverință eliberată de către instituția de învățământ din care să rezulte că studentul a promovat minimum 50 de credite în anul universitar anterior depunerii cererii pentru acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare, pentru toți studenții, cu excepția studenților din anul I.”

Atunci când se stabilește venitul brut lunar pe membru de familie, se vor lua în calcul toate veniturile realizate de membrii familiei în luna precedentă depunerii cererii, cu excepția alocațiilor de stat, bugetului personal complementar acordat persoanelor cu handicap, burselor, precum și a tuturor drepturilor sociale care sunt exceptate de la stabilirea altor drepturi și obligații.

De la data publicării liste cu beneficiarii acestui program, candidații au dreptul de a depune contestație în termen de 5 zile.

Beneficiarii pot achiziționa calculatoarele de la orice agent economic care oferă acest tip de bunuri utilizând bonul valoric în original plus diferența de preț. Agentul economic trebuie să verifice atât autenticitatea bonului valoric, cât și identitatea persoanei solicitante, având acces la lista publicată în Monitorul Oficial al României și la portalul pentru achiziționarea calculatoarelor.

Beneficiarul și agentul economic trebuie să încheie un proces-verbal de predare-primire, iar în cazul vânzării în rate, pe lângă procesul-verbal, trebuie să încheie și un contract. De asemenea, agentul economic are obligația de a emite un certificat de garanție pentru 24 de luni.

Potrivit articolului 18: „Bonurile valorice sunt hârtii de valoare reprezentând documente cu regim special de tipărire, înseriere și numerotare, care se emit de către Ministerul Educației și Cercetării […]”. Bonurile valorice se achiziționează de către Ministerul Educației și Cercetării, în regim de urgență, de la Compania Națională „Imprimeria Națională” – S.A.

Fiecare bon valoric este unic la nivel național prin serie și număr și sunt valabile numai pentru anul calendaristic în care au fost elaborate.

Bonurile valorice se anulează de către comisiile specializate atunci când sunt deteriorate sau prezintă modificări, adăugări sau ștersături, sunt pierdute, sustrase sau sunt nedistribuite către titulari.

În cazul în care bonurile sunt pierdute, deteriorate sau sustrase, Compania Națională „Imprimeria Națională” – S.A., comisiile și beneficiarii au următoarele obligații:

„a) să anunțe în scris comisiile constituite la nivelul fiecărui inspectorat școlar județean/al municipiului București, respectiv comisiile constituite la nivelul fiecărei instituții de învățământ superior, în termen de 72 de ore de la constatarea deteriorării ori sustragerii, iar în cazul sustragerii, și organele de poliție;

b) să transmită în scris Companiei Naționale "Imprimeria Națională" – S.A., în termen de 72 de ore de la constatare, lista seriilor și plajelor de numere ale bonurilor valorice pierdute, deteriorate ori sustrase.”

Acordarea unui rest de bani la bonul valoric sau omiterea emiterii certificatului de garanție pentru 24 de luni de către agentul economic se sancționează cu amendă de la 5.000 lei la 20.000 lei.

3.2.3. Date statistice

În 2004, atunci când a fost demarat acest program de finanțare a familiilor fără posibilități financiare de achiziționare a calculatoarelor, în învățământul preuniversitar s-au înscris 115 929 de persoane și 4 496 în învățământul universitar. Dintr-un total de 120 425 de cereri, 25 051 au beneficiat de sprijin financiar: 24 546 persoane beneficiare în cadrul învățământului preuniversitar și 505 în cadrul învățământului universitar.

În 2005, numărul cererilor s-a ridicat la 51 748: 50 249 de cereri în învățământul preuniversitar și 1 499 în învățământul universitar. Din acest număr, s-a stabilit numărul de beneficiari la 27 555: 27 115 de beneficiari din învățământul preuniversitar și 440 din cadrul universitar.

În 2006, din numărul total de cereri de 28 991, dintre care 28 533 din învățământul preuniversitar și 458 din cel universitar, au fost aprobate 28 005 de cereri – pentru 27 582 de beneficiari din învățământul preuniversitar și 423 din cel universitar.

Pentru rapoartele din 2007, nu s-au putut găsi datele statistice pe site-ul oficial (accesul fiind restricționat pentru toți utilizatorii) pentru a le putea utiliza ca bază în cadrul acestui studiu de caz.

În 2008, s-au înscris 51 945 de persoane înscrise în învățământul preuniversitar și 267 din învățământul universitar. Beneficiarii au fost în număr de 35 354 pentru cei din învățământul preuniversitar și 130 din cel universitar.

În 2009, dintr-un număr de 44 613 de cereri (44 488 în învățământul preuniversitar, 125 în învățământul universitar), 24 658 de cereri au fost aprobate: 24 590 în cadrul preuniversitar și 68 în cel universitar.

În anul 2010, numărul total de cereri de 32 903 (32 791 în învățământul preuniversitar și 112 în învățământul universitar) nu a fost acoperit integral, 22 392 de cereri fiind aprobate – 22 326 pentru cei înscriși în învățământul preuniversitar și 66 în cel universitar.

Anul fost anul în care s-au aprobat toate cererile, numărul total fiind de 21 559: 21 447 pentru cei din cadrul preuniversitar și 112 pentru cei din cadrul universitar.

În 2012, s-au aprobat 20 610 de cereri din 21 146 depuse. Beneficiarii din învățământul preuniversitar au fost în număr de 20 529, iar din învățământul universitar, 81 de persoane.

În anul 2013, totalul cererilor depuse a fost de 26 731, dintre care 26 649 în învățământul preuniversitar și 82 în cel universitar. Numărul total al beneficiarilor a fost de 21 077, 21 019 de beneficiari din mediul preuniversitar și 58 din cel universitar.

În 2014, toate cererile depuse au fost aprobate: 15 765 pentru cei din învățământul preuniversitar și 29 pentru cei înscriși în învățământul universitar – în total, 15 794 de cereri.

Pentru anul 2015, s-a postat doar lista cu candidaturile depuse, lista cu beneficiarii urmând a se afișa la sfârșitul lunii mai. Astfel, în acest an, s-au depus 14 461 de cereri, dintre care 14 438 pentru învățământul preuniversitar și 23 pentru cel universitar.

Grafic 1. Numărul cererilor depuse în fiecare an și numărul beneficiarilor selecționați în cadrul programului „Euro

Acest grafic redă succint evoluția numărului de cereri depuse în fiecare an începând cu 2004, anul în care a fost adoptată și legea cu privire la acordarea acestui sprijin financiar.

În 2004, se poate observa numărul mare de cereri depuse – 120 425 la număr, însă doar 25 051 au fost acceptate. Ar putea exista două explicații: una ar face referire la bugetul limitat destinat acordării acestui ajutor și de aceea au fost acceptați aproximativ o cincime din numărul solicitanților; a doua explicație și cu mai multă relevanță în opinia mea, este că foarte multe persoane au aplicat fără să respecte condițiile de eligibilitate. 2004 este anul în care s-au depus cele mai multe cereri, în anii următori existând o legătură destul de strânsă între numărul cererilor depuse și numărul beneficiarilor.

În 2005, s-a menținut într-o măsură mai mică decalajul între cereri și beneficiari. Au fost admise 27 555 de cereri dintr-un număr total de 51 748. În continuare, oamenii au depus cereri fără să respecte în totalitate condițiile de eligibilitate, sperând că vor putea obține acel voucher de 200 euro.

Anul adus o stabilitate, din 28 991 de cereri, 28 005 au fost acceptate. Se poate observa că plafonul s-a menținut în aceleași limite în ceea ce privește acordarea veniturilor de la bugetul de stat pentru acest program.

Anul adus cu sine și o creștere a numărului de cereri admise: 35 484 din 52 212 de cereri.

În anul 2009, dintr-un număr de 44 613 de cereri, 24 658 au fost aprobate, scăzând numărul de cereri eligibile.

În 2010, numărul total de 32 903 de cereri a avut ca beneficiari 22 392 de persoane.

În anul 2011, s-au aprobat toate cererile, numărul total fiind de 21 559. Se poate observa însă o scădere a numărului de cereri începând cu 2005. Deși fondurile au scăzut destul de puțin, conform bugetelor consolidate de către Ministerul Finanțelor Publice, numărul cererilor a avut o scădere mai drastică. Este posibil ca persoanele care au încercat în primii ani să nu mai fi încercat în acești ani. Totodată, este posibil ca unele persoane să renunțe datorită birocrației sau datorită faptului că au devenit mai înstăriți și își pot permite un calculator din veniturile proprii sau chiar ca unele persoane să uite de existența acestei oportunități.

Cert este că scăderea acestui număr de cereri se datorează și stipulărilor legislative, conform cărora o familie, indiferent de numărul de membri, poate cumpăra un singur calculator.

În 2012, s-au aprobat 20 610 de cereri dintr-un număr de 21 146. Și în acest caz, s-a menținut un echilibru între cereri și beneficiari, semn că solicitanții sunt bine informați cu privire la criterii de selecție. Ce este important de menționat este faptul că nu putem pune doar pe seama fondurilor limitate sau birocrației acest număr de cereri în scădere. Ne putem gândi și la faptul că unele persoane nu sunt informare sau, pur și simplu, nu doresc să participe la acest program prin depunerea candidaturii.

După cum se poate observa în acest an, diferența a fost foarte mică, de 536 de cereri care nu au fost conform criteriilor. Ceea ce încerc să accentuez este faptul că aici chiar nu au contat fondurile publice, ele au fost suficiente, însă numărul de cereri prea mic. Avem exemplul anului precedent, în care toate cererile au fost admise, semn că fondurile există și că oamenii sunt cu adevărat informați și conștienți de condițiile necesare.

În 2013, totalul cererilor depuse a fost de 26 731 și au fost aprobate 21 077, iar în 2014, toate cererile depuse au fost aprobate 15 794 de cereri.

Numărul cererilor a continuat să scadă, în pofida faptului că bugetul a rămas încadrat în același interval. Acest lucru se poate observa și în cadrul listei cu solicitanți din anul 2015: doar 14 461 depuse.

Un lucru care trebuie menționat este faptul că cererile din învățământul preuniversitar au fost net superioare celor din învățământul universitar. Este lesne de înțeles, având în vedere faptul că toți studenții dețin deja mijloacele tehnologice necesare atunci când încep studiile și nu mai au nevoie de ajutorul financiar din partea statului. Se consideră că aceștia din urmă au deja o anumită situație financiară care le permite să studieze în cadrul învățământului universitar și, prin urmare, au posibilități financiare mai mari în achiziționarea unui calculator.

Acest program a avut ca obiectiv asigurarea unui calculator în fiecare gospodărie astfel încât elevii și studenții să beneficieze de mijloacele tehnologice necesare pentru studiu. Avantajul programului a fost oferirea unei sume destul de importante – 200 de euro, pentru achiziționarea calculatorului, deoarece foarte multe familii nu își puteau permite plata integrală a acestuia.

3.3. Programul „Bani de liceu”

3.3.1. Hotărârea de Guvern nr. 1488 din 9 septembrie 2004

Acest program de protecție socială vizează elevii înscriși în învățământul liceal – la zi sau în învățământul profesional, precum școlile de arte și meserii sau anul de completare. Programul „Bani de liceu” „constă în acordarea unui sprijin financiar lunar din sume alocate de la bugetul de stat.”

Beneficiarii acestui program sunt elevii aflați în întreținerea familiilor sau sub tutelă/curatelă, al căror venit brut lunar pe membru de familie trebuie să fie până în 150 lei, venit realizat în ultimele 3 luni anterioare depunerii cererii.

Ajutorul financiar se acordă pe perioada cursurilor școlare, în această perioadă fiind incluse pregătirea și susținerea examenului de bacalaureat sau de diplomă și pe perioada practicii în producție.

„Cuantumul sprijinului financiar este de 180 lei și poate fi modificat prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Educației și Cercetării.”

Atunci când se stabilește venitul brut lunar pe membru de familie, nu se iau în calcul alocațiile acordate de stat, bursele sau alte ajutoare cu caracter social acordate elevilor.

Elevul trebuie să depună o cerere cu autorizarea reprezentantului legal la unitatea de învățământ la care este înscris, în perioada 15 septembrie – 1 octombrie, cerere însoțită de actele care certifică nivelul venitul brut lunar.

Autoritățile locale trebuie să efectueze o anchetă socială pentru a verifica declarațiile de venit și de bunuri ale familiei în cauză. Ancheta „se desfășoară în conformitate cu procedura stabilită prin Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările și completările ulterioare, și prin Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările și completările ulterioare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.010/2006.” Anchetele se efectuează în perioada 1 octombrie – 23 octombrie.

La sfârșitul lunii octombrie, pe data de 28, se afișează pe internet lista beneficiarilor. Contestațiile se pot depune în termen de 5 zile după afișarea acestei liste.

Articolul 9 stabilește că metodologia și criteriile de acordare a sprijinului financiar sunt stabilite prin ordin al Ministrului Educației și Cercetării.

Beneficiarii acestui program nu pot beneficia și de bursă socială.

Fondurile pentru finanțarea programul „Bani de liceu” se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educației și Cercetării.

„Acordarea sprijinului financiar în cadrul Programului național de protecție socială „Bani de liceu” se face în ordinea crescătoare a venitului brut lunar pe membru de familie, cu încadrarea în fondurile aprobate cu această destinație Ministerului Educației și Cercetării.”

3.3.2. Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 4839/1 octombrie 2004

Prin acest ordin, au fost aprobate criteriile specifice și metodologia de acordare a sprijinului financiar în cadrul Programului național de protecție socială „Bani de liceu”.

Cererea depusă la unitatea de învățământ trebuie să fie însoțită de următoarele documente:

„a) copie a certificatului de naștere sau a actului de identitate al elevului:

b) copii ale certificatelor de naștere sau ale actelor de identitate, după caz, ale celorlalți membri ai familiei;

c) acte doveditoare care să ateste statutul juridic sau medical de: orfan, urmaș al eroilor revoluției, bolnav de TBC și se află în evidența dispensarului școlar, că suferă de: diabet, o boală malignă, sindrom de malabsorbție gravă, insuficiență renală cronică, astm bronșic, epilepsie, cardiopatie congenitală, hepatită cronică, glaucom, miopie gravă, boli imunologice, că este infestat cu virusul HIV sau este bolnav de SIDA, că suferă de poliartrită juvenilă, spondilită anchilozantă sau reumatism articular, handicap locomotor. Certificarea bolii se face de către medicul abilitat să avizeze acordarea burselor, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, cu modificările și completările ulterioare, numai după efectuarea unor anchete sociale pentru a se analiza starea materială a familiei.

d) acte doveditoare, în original, privind veniturile membrilor familiei;

e) adeverință eliberată de către unitatea școlară din care să rezulte media generală și numărul de absențe nemotivate din anul școlar anterior depunerii cererii pentru acordarea sprijinului financiar în cadrul Programului național de protecție socială „Bani de liceu”.”

În cazul în care sunt elevi cu același venit, acordarea sprijinului financiar se va realiza ținând cont de următoarele criterii în ordine: statul juridic sau starea de sănătate, domiciliul – elevii care provin din mediul rural și studiază în altă localitate au prioritate, media generală a anului școlar anterior depunerii cererii, absențele nemotivate din anul școlar anterior depunerii cererii.

Acordarea acestui ajutor financiar se poate opri atunci când elevul absentează nejustificat minimum 20 de ore, când este eliminat de la cursuri pe o perioadă de 3 – 5 zile, obține o notă la purtare sub 7, nu mai frecventează cursurile unității de învățământ sau a fost exmatriculat.

În situația în care există elevi care își pierd dreptul de a beneficia de sprijinul financiar pe parcursul anului școlar, comisia județeană/a municipiului București responsabilă cu gestionarea programului, poate realoca acest sprijin altor elevi.

Realocarea sprijinului financiar se realizează pentru elevii care îndeplinesc condițiile conforme și „care au fost omiși din lista inițială a beneficiarilor din diferite motive, care nu au depus contestația în timpul destinat acestei proceduri sau care, din motive obiective, au completat dosarul cu întârziere.”

3.3.3. Date statistice

În 2004, s-au depus 222 481 de cereri, dar s-au aprobat doar 87 100.

În 2005, deși numărul cererilor a ajuns la 138 847, numărul beneficiarilor s-a stabilit la 87 018.

În 2006, numărul cererilor depuse a fost acoperit în totalitate, existând astfel 104 474 de beneficiari.

În 2007, numărul de cereri a fost de 140 328, aprobate în totalitate.

Anul avut același „succes”, totalul beneficiarilor fiind de 155 684 de persoane.

În 2009, s-au înscris 124 935 de persoane și tot atâția beneficiari au fost selecționați.

În 2010, numărul de cereri depuse a fost de 128 298, iar numărul beneficiarilor a ajuns la 124 569.

În 2011, numărul cererilor a fost același cu cel al beneficiarilor: 120 987.

În 2012, au fost 118 420 de cereri, toate fiind aprobate.

Anul avut 98 550 de beneficiari ai acestui program, toate cererile fiind acoperite.

În 2014, numărul a fost același atât pentru cererile depuse, cât și pentru beneficiari: 79 810.

Grafic 2. Numărul cererilor depuse și numărul beneficiarilor selecționați în cadrul programului „Bani de liceu”

Prin intermediul acestui grafic, am încercat să arăt evoluția numărului de cereri și numărului de beneficiari din cadrul acestui program.

Făcând o paralelă cu programul „Euro , și în cadrul programului „Bani de liceu” s-au depus cele mai multe cereri în anul 2004: 222 481 de cereri, dar s-au aprobat doar 87 100. Explicațiile sunt asemănătoare – foarte multe persoane și-au depus cererile fără să îndeplinească toate criteriile. De aceea, s-a aprobat acest număr de cereri.

În 2005, au fost 87 018 de beneficiari. Numărul a crescut însă în 2006 la 104 474 de beneficiari. Acordarea acestui ajutor financiar depinde și de fondurile existente în cadrul Ministerului Educației și Cercetării atribuite de la bugetul de stat.

În 2007, numărul de cereri a fost de 140 328, fiind aprobate în totalitate, lucru care se poate observa și în anii următori: în 2008, au fost 155 684 de beneficiari, iar în 2009, numărul a fost de 124 935 de cereri aprobate.

Fondurile atribuite anual de la bugetul de stat au cunoscut fluctuații, scăzând odată cu anul 2009, o cauză fiind și Criza Economică Mondială din anul 2008, ale cărei consecințe au afectat într-o anumită măsură și România.

În existat un decalaj între numărul de cereri depuse (128 298) și numărul beneficiarilor(124 569). Însă situația se „corectează” începând cu anul următor, când toate cererile în număr de 120 987 se aprobă. În 2012, 118 420 au fost aprobate. În anul 2013, au fost 98 550 de beneficiari ai acestui program, iar în 2014, numărul a fost de 79 810 de cereri.

Scăderea cea mai bruscă a fost înregistrată în 2014, atunci când s-a înregistrat și cel mai mic nivel al fondurilor atribuite de bugetul de stat pentru acest program: 157 000 000 lei.

Este posibil ca în viitor, numărul cererilor să fie într-o continuă scădere dacă nivelul fondurilor va scădea la rândul lui. Spre deosebire de programul „Euro , acest program a avut de-a lungul aplicabilității lui același număr de cereri și de beneficiari – persoanele solicitante s-au încadrat în criteriile de acordare a ajutorului.

Cele două programe arată importanța pe care o au în cadrul sistemului educațional deoarece reprezintă beneficii care stimulează studiul continuu și oferă și un sprijin financiar pentru a ajuta elevii și studenții care au nevoie de un supliment în vederea continuării studiilor. Aceste programe au fost create special pentru a le permite beneficiarilor să primească un calculator și/sau un ajutor economic, demonstrând că statul se implică în procesul educațional și dorește creșterea competențelor și a capacităților intelectuale ale elevilor și studenților.

Acordarea acestor ajutoare se bazează pe criterii riguroase, făcând distincția între persoanele care au nevoie de acestea și cele care își pot permite achiziționarea unui calculator sau au un nivel mai ridicat de trai.

Cuantumul ajutorului „Bani de liceu” nu este foarte ridicat, însă oferă un suport destul de bun pentru cei din mediul rural mai ales, deoarece această sumă se adaugă veniturilor gospodăriei, care în multe situații, cu greu depășește venitul minim pe economie.

În același cadru se află și suma de 200 euro necesară achiziționării unui calculator, deoarece sunt familii care nu își pot permite un asemenea bun, dar au nevoie pentru copiii lor cu rezultate deosebite la învățătură și aceștia din urmă ar trebui să își consolideze cunoștințele prin intermediul mijloacelor tehnologice.

Privind în ansamblu, aceste proiecte au dat roade, deoarece foarte multe persoane au beneficiat de acestea și în continuare se depun cereri. Ele vor fi mereu considerate ca acel sprijin din partea statului, necesar studiului aprofundat și măririi veniturilor necesare existenței pentru elevii și studenții cu rezultate mai bune și care au cu adevărat nevoie de acestea.

Concluzii

Lucrarea de față reprezintă o sinteză a politicilor sociale în domeniul educației în România de-a lungul secolului al XX-lea și începutul secolului următor, cu accentul pus pe politicile din perioada post-decembristă, încercând să surprind acele proiecte și legi care au format sistemul educațional românesc din prezent.

Am evidențiat implicarea necesară a statului în acest proces deoarece măsurile adoptate necesită fonduri de la bugetul de stat și totodată, trebuie să fie adoptate în conformitate cu direcțiile sociale și economice ale statului.

Prezentarea succintă a statutului sistemului de învățământ în perioada interbelică și în timpul regimului comunist a arătat schimbările prin care s-a identificat fiecare regim și, mai ales, faptul că România, cu fiecare partid care era la putere, a suferit nenumărate schimbări, deoarece fiecare încerca să își impună propria viziune.

Politicile educaționale post-comuniste au fost cele care au predominat în această lucrare, deoarece am dorit să evidențiez metodele, practicile, legile, proiectele prin care statul nostru încerca să își revină după căderea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și dacă au avut succes sau au fost menținute pentru o perioadă lungă de timp. În ultima perioadă, în cadrul Guvernului, s-au creat foarte multe modificări și foarte mulți miniștri au încercat să aplice propriul proiect de lege într-un timp foarte scurt, astfel că toate aceste schimbări nu au putut fi asimilate foarte ușor și s-a creat de-a lungul timpului o incoerență a acestui sistem.

Însă, au fost adoptate și proiecte de lege și aplicate cu succes care au îmbunătățit sistemul educațional prin oferirea unor beneficii: acordarea gratuită a rechizitelor, programele „Cornul și laptele”, „Euro , „Bani de liceu”, cele două din urmă fiind analizate în cadrul studiului de caz prin prezentarea temeiului legislativ și a condițiilor care permit elevilor și studenților să beneficieze de acestea, precum și introducerea unor date statistice care să releve ponderea acestor ajutoare financiare în cadrul populației eligibile.

Educația va rămâne un domeniu care va necesita mereu foarte multă atenție și studiu, pentru a-l îmbunătăți si pentru a oferi acele instrumente și ajutoare necesare elevilor și studenților în vederea creșterii performanțelor.

Un lucru este sigur și trebuie menționat: statul va fi mereu în schimbare, încercăm să ne adaptăm standardelor internaționale, să ne creăm un model pentru orice domeniu inspirându-ne din ceea ce alte state au reușit să aplice cu succes, modificându-l conform realității României secolului al XXI-lea.

Bibliografie

Ciolan, Lucian, „Politicile educaționale: improvizație sau profesionalism” în „Managementul politicilor publice: Transformări și perspective” coordonat de Claudiu Crăciun și Paul E. Collins, pp. 368-383, Iași: Polirom, 2008

Hatos, Adrian, „Educația
ca
instrument
al
dezvoltării
sociale” în „Enciclopedia dezvoltării sociale” coordonat de Cătălin Zamfir și Simona Stănescu, p. 195-202, Iași: Polirom, 2007

Lazăr, Florin, „Introducere în politici sociale comparate: analiza sistemelor de asistență socială”, Iași: Polirom, 2010

Marinescu, Ilie, „Politica socială interbelică în România – relații între muncă și capital”, București: Tehnică, 1995

Pop, Luana Miruna, „Dicționar de politici sociale”, București: Expert, 2002

Rădulescu, Dan Constantin, „Învățământul românesc 1948–1989 – între derivă și recuperare instituțional-funcțională” – Revista de politici sociale „Calitatea vieții”, pp. 307-318, București: Academiei Române, nr. 3-4/2006

Vlăsceanu, Lazăr, „Politica socială în domeniul educației” în „Politici sociale – România în context european”, coordonat de Elena Zamfir și Cătălin Zamfir, pp. 255-283, București: Alternative, 1995

Cartea albă a Reformei învățământului din România, Ministerul Învățământului, 1995

Institutul Național de Statistică, „Accesul populației la tehnologia informațiilor și comunicațiilor în anul , comunicat de presă nr. 283 din 28 noiembrie 2014

Raportul dezvoltării umane în România (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – România), 1996

Raportul național al dezvoltării umane din 1997

Raportul național al dezvoltării umane (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – România), 1999

Raportul național al dezvoltării umane România 2001-2002 – „România după un deceniu de tranziție” (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – România)

Ministerul Educației și Cercetării Științifice, „Acordarea Ajutorului Financiar Pentru Achiziționarea de Calculatoare”, accesat pe data de 20 mai 2015, http://www.euro200.edu.ro/

Guvernul României, Comunicate M.E.C.T., accesat pe data de 12 mai 2015, http://arhiva.gov.ro/mect-a-publicat-pe-internet-si-variantele-de-subiecte-pentru-tezele-cu-subiect-unic-la-limba-si-literatura-materna__l1a63653.html

Ministerul Educației și Cercetării Științifice, „Programul național de protecție socială „Bani de liceu”, accesat pe data de 21 mai 2015, http://banideliceu.edu.ro/

Sistemul Educațional Informatizat – „Descriere”, accesat pe data de 12 mai 2015, http://portal.edu.ro/index.php/articles/c1746/

Hotărârea de Guvern nr.1.294 din 13 august 2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 269/2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare, Monitorul Oficial nr. 794/27 august 2004

Hotărârea de Guvern nr.1.488 din 9 septembrie 2004 privind aprobarea criteriilor și a cuantumului sprijinului financiar ce se acordă elevilor în cadrul Programului național de protecție socială „Bani de liceu”, Monitorul Oficial nr. 860/21 septembrie 2004

Legea nr. 28 din 21 decembrie educației și învățământului, Buletinul Oficial nr. 113, 26 decembrie 1978

Legea nr. 84 din 24 iulie 1995 privind învățământul, Monitorul Oficial nr. 167, 31 iulie 1995

Legea nr. 91 din 28 aprilie 1998 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr.10/1997 privind acordarea unor drepturi sociale suplimentare elevilor și studenților din învățământul de stat, Monitorul Oficial nr. 169, 29 aprilie 1998

Legea nr. nr.126 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 33/2001 privind acordarea de rechizite școlare, Monitorul Oficial nr. 198, 25 martie 2002

Legea nr.268 din 13 iunie 2003 pentru modificarea și completarea Legii învățământului nr. 84/1995, Monitorul Oficial nr. 430, 19 iunie 2003

Legea nr.269 din 16 iunie 2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare, Monitorul Oficial nr. 566, 28 iunie 2004

Legea nr.1 din 5 ianuarie educației naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 18/10 ianuarie 2011

Ordinul M.E.C. nr.4.839 din 1 octombrie 2004 privind criteriile specifice și metodologia de acordare a sprijinului financiar în cadrul Programului național de protecție socială "Bani de liceu", Monitorul Oficial nr. 916/7 octombrie 2004

Ordinul M.E.C. nr. 5021/23.09.2005 privind Metodologia continuării studiilor după finalizarea învățământului obligatoriu, Monitorul Oficial nr. 927, 18 octombrie 2005

Ordinul M.E.C.T. nr. 1303 / 13.06.2007 privind aprobarea programei de curs opțional, „Limbă, cultură și civilizație românească” pentru elevii români care studiază în școli din afara granițelor României

Ordinul M.E.C.T. nr. 1867/2007 privind organizarea și desfășurarea tezelor cu subiect unic pentru clasele a VII-a și a VIII-a în anul școlar 2007-2008, Monitorul Oficial nr. 685, 9 octombrie 2007

Ordinul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.4.016 din 6 aprilie 2011 pentru completarea Ordinului ministrului educației și cercetării nr. 4.839/2004 privind criteriile specifice și metodologia de acordare a sprijinului financiar în cadrul Programului național de protecție socială „Bani de liceu”, Monitorul Oficial nr. 297, 29 aprilie 2011

Ordinul M.E.C.T.S. nr.5.349 din 7 septembrie 2011 privind aprobarea Metodologiei de organizare a Programului „Școala după școală”, Monitorul Oficial nr. 738/20 octombrie 2011

Ordonanța de urgență nr. 96/2002 privind acordarea de produse lactate și de panificație pentru elevii din clasele I-VIII din învățământul de stat și privat, precum și pentru copiii preșcolari din grădinițele de stat și private cu program normal de 4 ore, publicată în Monitorul Oficial nr. 631/26 august 2002

Ordonanța de urgență nr.75 din 12 iulie 2005 privind asigurarea calității educației, Monitorul Oficial nr. 642/20 iulie 2005

Ordonanța de urgență nr.97 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea Legii învățământului nr. 84/1995, Monitorul Oficial nr. 618/14 septembrie 2009

Bibliografie

Ciolan, Lucian, „Politicile educaționale: improvizație sau profesionalism” în „Managementul politicilor publice: Transformări și perspective” coordonat de Claudiu Crăciun și Paul E. Collins, pp. 368-383, Iași: Polirom, 2008

Hatos, Adrian, „Educația
ca
instrument
al
dezvoltării
sociale” în „Enciclopedia dezvoltării sociale” coordonat de Cătălin Zamfir și Simona Stănescu, p. 195-202, Iași: Polirom, 2007

Lazăr, Florin, „Introducere în politici sociale comparate: analiza sistemelor de asistență socială”, Iași: Polirom, 2010

Marinescu, Ilie, „Politica socială interbelică în România – relații între muncă și capital”, București: Tehnică, 1995

Pop, Luana Miruna, „Dicționar de politici sociale”, București: Expert, 2002

Rădulescu, Dan Constantin, „Învățământul românesc 1948–1989 – între derivă și recuperare instituțional-funcțională” – Revista de politici sociale „Calitatea vieții”, pp. 307-318, București: Academiei Române, nr. 3-4/2006

Vlăsceanu, Lazăr, „Politica socială în domeniul educației” în „Politici sociale – România în context european”, coordonat de Elena Zamfir și Cătălin Zamfir, pp. 255-283, București: Alternative, 1995

Cartea albă a Reformei învățământului din România, Ministerul Învățământului, 1995

Institutul Național de Statistică, „Accesul populației la tehnologia informațiilor și comunicațiilor în anul , comunicat de presă nr. 283 din 28 noiembrie 2014

Raportul dezvoltării umane în România (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – România), 1996

Raportul național al dezvoltării umane din 1997

Raportul național al dezvoltării umane (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – România), 1999

Raportul național al dezvoltării umane România 2001-2002 – „România după un deceniu de tranziție” (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – România)

Ministerul Educației și Cercetării Științifice, „Acordarea Ajutorului Financiar Pentru Achiziționarea de Calculatoare”, accesat pe data de 20 mai 2015, http://www.euro200.edu.ro/

Guvernul României, Comunicate M.E.C.T., accesat pe data de 12 mai 2015, http://arhiva.gov.ro/mect-a-publicat-pe-internet-si-variantele-de-subiecte-pentru-tezele-cu-subiect-unic-la-limba-si-literatura-materna__l1a63653.html

Ministerul Educației și Cercetării Științifice, „Programul național de protecție socială „Bani de liceu”, accesat pe data de 21 mai 2015, http://banideliceu.edu.ro/

Sistemul Educațional Informatizat – „Descriere”, accesat pe data de 12 mai 2015, http://portal.edu.ro/index.php/articles/c1746/

Hotărârea de Guvern nr.1.294 din 13 august 2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 269/2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare, Monitorul Oficial nr. 794/27 august 2004

Hotărârea de Guvern nr.1.488 din 9 septembrie 2004 privind aprobarea criteriilor și a cuantumului sprijinului financiar ce se acordă elevilor în cadrul Programului național de protecție socială „Bani de liceu”, Monitorul Oficial nr. 860/21 septembrie 2004

Legea nr. 28 din 21 decembrie educației și învățământului, Buletinul Oficial nr. 113, 26 decembrie 1978

Legea nr. 84 din 24 iulie 1995 privind învățământul, Monitorul Oficial nr. 167, 31 iulie 1995

Legea nr. 91 din 28 aprilie 1998 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr.10/1997 privind acordarea unor drepturi sociale suplimentare elevilor și studenților din învățământul de stat, Monitorul Oficial nr. 169, 29 aprilie 1998

Legea nr. nr.126 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 33/2001 privind acordarea de rechizite școlare, Monitorul Oficial nr. 198, 25 martie 2002

Legea nr.268 din 13 iunie 2003 pentru modificarea și completarea Legii învățământului nr. 84/1995, Monitorul Oficial nr. 430, 19 iunie 2003

Legea nr.269 din 16 iunie 2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare, Monitorul Oficial nr. 566, 28 iunie 2004

Legea nr.1 din 5 ianuarie educației naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 18/10 ianuarie 2011

Ordinul M.E.C. nr.4.839 din 1 octombrie 2004 privind criteriile specifice și metodologia de acordare a sprijinului financiar în cadrul Programului național de protecție socială "Bani de liceu", Monitorul Oficial nr. 916/7 octombrie 2004

Ordinul M.E.C. nr. 5021/23.09.2005 privind Metodologia continuării studiilor după finalizarea învățământului obligatoriu, Monitorul Oficial nr. 927, 18 octombrie 2005

Ordinul M.E.C.T. nr. 1303 / 13.06.2007 privind aprobarea programei de curs opțional, „Limbă, cultură și civilizație românească” pentru elevii români care studiază în școli din afara granițelor României

Ordinul M.E.C.T. nr. 1867/2007 privind organizarea și desfășurarea tezelor cu subiect unic pentru clasele a VII-a și a VIII-a în anul școlar 2007-2008, Monitorul Oficial nr. 685, 9 octombrie 2007

Ordinul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr.4.016 din 6 aprilie 2011 pentru completarea Ordinului ministrului educației și cercetării nr. 4.839/2004 privind criteriile specifice și metodologia de acordare a sprijinului financiar în cadrul Programului național de protecție socială „Bani de liceu”, Monitorul Oficial nr. 297, 29 aprilie 2011

Ordinul M.E.C.T.S. nr.5.349 din 7 septembrie 2011 privind aprobarea Metodologiei de organizare a Programului „Școala după școală”, Monitorul Oficial nr. 738/20 octombrie 2011

Ordonanța de urgență nr. 96/2002 privind acordarea de produse lactate și de panificație pentru elevii din clasele I-VIII din învățământul de stat și privat, precum și pentru copiii preșcolari din grădinițele de stat și private cu program normal de 4 ore, publicată în Monitorul Oficial nr. 631/26 august 2002

Ordonanța de urgență nr.75 din 12 iulie 2005 privind asigurarea calității educației, Monitorul Oficial nr. 642/20 iulie 2005

Ordonanța de urgență nr.97 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea Legii învățământului nr. 84/1995, Monitorul Oficial nr. 618/14 septembrie 2009