Politici Sociale Europene – Analiza Comparativa
POLITICI SOCIALE EUROPENE – ANALIZĂ COMPARATIVĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
În mod schematic, protecția socială și munca sunt unelte importante pentru agendele sociale și Active de Integrare. Programele de protecție socială echitabile, eficiente și efective reduc în mod direct sărăcia și inegalitatea și crează rezistență ajutând indivizii și familiile acestora să-și reducă consumul și să-și gestioneze stocurile. Totuși, atât protecția socială cât și politica muncii promovează de asemenea, oportunitatea, productivitatea și creșterea, mai ales prin crearea de capital uman, bunuri și accesul la muncă și prin eliberarea familiilor pentru a face investiții productive datorită simțului mai mare al securității. Instituțiile de protecție socială care promovează rezistența și oportunitățile se axează pe trei funcții care au legătură unele cu altele:
Prevenirea împotriva declinului bunăstării datorită venitului și șocurilor în cheltuieli. În domeniul protecției sociale, prevenirea este realizată de obicei prin programe sociale de asigurare, cum ar fi șomajul și asigurările pe caz de boală, pensiile și programele publice accesibile de lucru, care scad impactul asupra familiilor și indivizilor datorită șocurilor și schimbărilor „cursului vieții”, permițându-le să scadă consumul pe durata vieții.
Protecția împotriva destituirilor și pierderilor catastrofale de capital uman. Programele sociale de asistență (cum ar fi transferurile de bani) ajută la ușurarea sărăciei și protejează indivizii și familiile sărace de la pierderile ireversibile și catastrofale de capital uman (ex., educația copiilor, asistență de sănătate pentru gospodării), ceea ce este esențial atât pentru bunăstarea individului cât și pentru o creștere economică mai mare. În același timp, astfel de programe pot reduce daunele socio-economice provenite din inegalitatea accentuată.
Promovarea oportunităților și existenței îmbunătățite, mai ales prin „conectarea la oportunități și funcții mai bune”. Instituțiile care promovează oportunități sunt adesea integrate în cele care sprijina prevenirea și protecția. Programele de „Activare” a pieței muncii conectează beneficiarii de asistență socială și/sau șomaj la servicii stimulente și de sprijin care îi ajută să-și dezvolte aptitudinile, promovează „abilitatea de angajare” și îi conectează la slujbe. Transferurile condiționate de bani stimulează investițiile în capitalul uman prin promovarea cererii pentru educație și sănătate. În plus, programele publice de lucrări asigură plata cu numerar mărind, în același timp, investițiile umane fizice și psihice. La fel de important pentru “promovare” este impactul direct al programelor de “prevenire” și “protecție” (asigurare și asistență socială): prin scăderea vulnerabilitații, acestia le permit să fie mai inventivi și să-și asume riscuri productive.
România traversează astăzi o perioadă de amplă și profunde schimbări de ordin politic și economic. Efectele negative majore ale tranziției spre economia de piață sunt arhicunoscute:
creșterea masivă a șomajului;
diminuarea accentuată a veniturilor sub incidența inflației.
În acest context se impune, ca obiectiv prioritar, evitarea deteriorării stocului de capital uman prin focalizarea tuturor energiilor în vederea dezvoltării umane durabile. n perioada de tranziie formarea și dezvoltarea unei noi piee a muncii ntemeiată pe principiile și regulile de joc ale economiei de pia este, prin excelen, un proces de durat, cu multe dimensiuni: instituional – legislativ, educativ – formativ, economic, socio – cultural, cu puternice accente derivnd din opiuni politice.
CAPITOLUL I
PROTECȚIA SOCIALĂ LA NIVELUL UE
1.1. Politica protecției sociale a U.E.
1.1.1. Concepte de bază privind politica socială
Termenul de politici sociale se referă la activitățile desfășurate prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituții, acțiuni, legislație) care influențează bunăstarea individului, familiei sau comunității într-o societate.
Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de către Uniunea Europeană ca instituție suprastatală, dar și cele promovate de fiecare dintre statele Europei, cel mai adesea numite în literatura de specialitate «state ale bunăstării sociale».
Pierson distinge trei tipuri de bunăstare :
bunăstarea socială – furnizarea sau primirea colectivă a bunăstării;
bunăstarea economică – bunăstarea asigurată prin intermediul mecanismelor pieței sau ale economiei oficiale;
bunăstarea de stat – asigurarea bunăstării sociale prin intermediul statului.
Statul bunăstării desemnează statul capitalist de după cel de-al II-lea război mondial, care s-a constituit într-o modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienței sistemului economiei de piață cu solidaritatea socială și umanismul politicilor sociale redistributive.
Nicholas Barr considera că există trei probleme care generează complicații în cazul termenului de stat al bunăstării :
prima problemă – bunăstarea indivizilor derivă și din alte surse decât statul. Barr enumeră pe lângă stat:
piața, care furnizează bunăstare «ocupațională» prin intermediul veniturilor primare;
acumulările individuale, care, prin intermediul asigurărilor individuale private și economiilor furnizează bunăstare;
bunăstarea voluntară, pe care o plasează atât în organizațiile voluntare, cât și în familie.
Modalitățile de furnizare a bunăstării sunt, de asemenea, multiple. Există servicii și beneficii care satisfac nevoile indivizilor, deci le furnizează bunăstare, finanțate si produse de către stat, dar pot fi finanțate de către stat și produse de/prin sectorul privat;
Limitele, «granițele» statului bunăstării nu sunt clar definite.
Bazat pe principiul subsidiarității, sistemul de protecție socială are ca obiectiv satisfacerea nevoilor minimale ale fiecărui cetățean. Aceasta presupune atât complementaritatea măsurilor de protecție între piață, familie, comunitate, instituții comunitare caritabile, stat și, în ultima vreme, instituții supranaționale (Uniunea Europeană), sau internaționale (FMI, Banca Mondială) cât și o coerență și complementaritate între instituțiile statului, pe axa central-local, în furnizarea serviciilor sociale și între Uniunea Europeană și guvernul din fiecare stat membru.
Se poate vorbi, deci de două tipuri de subsidiaritate:
pe orizontală, în privința relației piață- familie – comunitate – stat. După stat, putem adăuga și instituțiile transnaționale, care intervin indirect, prin influențarea pieței, a organizațiilor societății civile și statului, dar care în situații de calamități naturale, războaie, intervin direct.
Pe verticală, în privința instituțiilor implicate: nivel comunitar – național- regional – local.
Rolul statului în această “ecuație” a subsidiarității este acela de a prelua, ca o ultimă “plasă de siguranță”, pe cei care “scapă” plaselor de protecție ale celorlalte instituții amintite. Aceasta face ca toate segmentele sociale, toți indivizii să fie protejați și să atingă, în virtutea drepturilor lor de cetățeni, cel puțin un nivel minim de satisfacere a nevoilor.
Există mai multe tipuri de beneficii de tip social :
în funcție de natura beneficiului:
beneficii în bani – formează sistemul de securitate socială;
beneficii în natură – în bunuri sau servicii.
în funcție de natura dreptului de a beneficia:
beneficiile contributorii – cele acordate doar pe baza unei contribuții anterioare a beneficiarului la un fond anume ( pensiile, ajutorul de șomaj, asigurări pentru accidente de muncă, asigurări de sănătate). Ele se numesc în general asigurări sociale;
beneficii necontributorii – cele acordate fără plata unei contribuții prealabile și se acordă de la bugetul de stat pe baza drepturilor de cetățean. Unele se acordă tuturor cetățenilor și sunt beneficii universale (educația gratuită, alocația pentru copii, servicii medicale de urgență care sunt gratuite) sau asistență socială – beneficiul se acordă tuturor indivizilor aflați în situații de risc (ajutor social pentru cei săraci, burse sociale pentru studenți, forme de ajutorare a persoanelor cu handicap).
1.1.2. Istoricul politicii sociale europene
Câteva evenimente au marcat istoria integrării europene din cea de-a doua jumătate a secolului XX:
– 1950 – Declarația Schumann a dus la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului care promova ideea pieței comune. Principala temere se referea la apariția «dumping-ului». Factorii care puteau conduce la dumping social erau:
nivelul scăzut al contribuțiilor la sistemul de securitate socială;
faptul că în unele țări femeile erau plătite mai puțin, comparativ cu bărbații, pentru aceeași muncă.
Astfel nu se putea crea o piață comună fără armonizarea securității sociale și înlăturarea inegalității de plată a femeilor și bărbaților.
– în Tratatul de la Roma (1957) progresul social era văzut ca rezultat natural al dezvoltării economice. Scopul economiei era acela de a îmbunătăți standardele de viață și de muncă ale muncitorilor. Obiectivul principal era îmbunătățirea activităților de securitate socială în ceea ce-i privește pe muncitori.
– Regulamentul nr. 3 , adoptat în ianuarie 1958, prevedea crearea unui Fond Social European;
– Actul Unic European (1986) conținea directive privind sănătatea și siguranța la locul de muncă;
– Carta Europeană privind Drepturile Fundamentale ale muncitorilor (decembrie 1989) a fost primul acord privind definirea drepturilor muncitorilor;
– Tratatul de la Maastrich (1992) prevedea:
«atingerea unui nivel înalt al protecției sociale și ocupării forței de muncă»;
realizarea coeziunii economice și sociale și a solidarității dintre statele membre;
Semnarea unui protocol social;
– Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea:
Reintegrarea în tratat a Protocolului Social de la Maastrich;
Integrarea unui nou articol care viza elaborarea unei strategii coordonate de promovare a ocupării forței de muncă;
Recunoașterea, pentru prima dată în istoria Comunității, a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
În momentul de față, există patru provocări comune la care sunt supuse toate țările membre ale Uniunii Europene:
Îmbunătățirea performanțelor privind ocuparea forței de muncă (în Uniune ca întreg, doar aproximativ 60% dintre persoanele cuprinse în intervalul de vârstă 15-65 de ani sunt ocupate pe piața muncii, comparativ cu SUA – 74% și Japonia – 75%);
Reconcilierea dintre imperativul competitivității economice și cel al bunăstării sociale;
Adaptarea la progresul tehnic (restructurare industrială și organizarea optimă a muncii);
Rezolvarea dezechilibrelor create de procesul de îmbătrânire a populației.
La nivelul Uniunii Europene putem vorbi despre trei imperative importante, și anume :
Construirea unei Europe pentru cetățeni. Drepturile fundamentale ale cetățenilor reprezintă elementul cheie al identității europene;
Succesul extinderii UE prin ajutorul acordat țărilor candidate care trebuie să se apropie cât mai mult de «Modelul Social European»;
Reconcilierea Uniunii Economice și monetare cu coeziunea economică și socială.
1.1.3. Obiectivele și instrumentele politicii sociale europene
Obiectivele și instrumentele politicii sociale sunt:
Asigurarea locurilor de muncă
– prevederile care vizează locurile de muncă din Tratatul de la Amsterdam;
– Fondul Social European.
– Inițiativele comunitare și măsurile inovatoare;
Implementarea libertății de mișcare:
– recunoașterea reciprocă a diplomelor și perioadelor de studiu;
– securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul UE;
– Agenția Europeană a Locurilor de Muncă.
Promovarea învățământului și pregătirii
– programul de pregătire LEONARDO DA VINCI;
– programul de pregătire SOCRATES.
– programul de pregătire ERASMUS
Egalitatea șanselor pentru bărbați și femei
– directiva referitoare la salarizarea nediferențiată;
– directive privind tratamentul nediferențiat;
– tratamentul nediferențiat în domeniul social;
– concediu de maternie maternitate/paternitate;
– povara dovezii.
Îmbunătățirea condițiilor de muncă
– organizarea timpului de lucru;
– documente scrise privind drepturile și obligațiile ce decurg din relațiile de la locul de muncă;
– drepturile salariaților în momentul schimbării locului de muncă;
– protecția angajaților în cazul insolvabilității patronilor lor;
– directive privind excesul de personal;
– Consiliul European al Muncii;
– integrarea lucrătorilor;
– slujbele fără normă întreagă;
– siguranța și protecția sănătății la locul de muncă.
Asistența socială, componentă a sistemului național de protecție socială, în cadrul căruia statul și societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele temporare sau permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera marginalizarea ori excluderea socială a persoanelor și a familiilor aflate în dificultate.
Asistenta sociala cuprinde prestațiile și serviciile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităților individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creșterea calității vieții și promovarea unei societății incluzive si coezive.
Tranziția la economia de piață în România a fost mult mai dificilă decât în alte state ex-socialiste central-europene. Trecerea bruscă de la sistemul de comandă la cel de piață, a condus într-o primă etapă la adâncirea efectelor perturbatoare ale dezechilibrelor structurale, datorate de insuficienta pregătire a clasei politice, a conducătorilor, și în general a populației pentru a acționa în condițiile democrației și a mecanismelor de piață. Astfel, doar abia din anul 2003, în România s-a decis elaborarea unei legi-cadru a asistenței sociale, act normativ ce a fost definitivat prin adoptarea Legii asistenței sociale nr. 547-XV din 25.12.2003. Prezenta lege are drept scop determinarea principiilor și obiectivelor asistenței sociale, stabilirea dreptului la asistență socială, prestațiilor și serviciilor de asistență socială, categoriilor de beneficiari ai acesteia, precum și a cerințelor față de personalul din sistemul de asistență socială.
Componentele ce se referă direct la domeniul asistenței sociale sunt variate și pot fi exprimate prin următoarele noțiuni de bază:
Risc social – pericol pentru persoană sau familie de a fi afectată de consecințele economice negative ale pierderii potențialului fizic, statutului ocupațional sau social (boală, accident, disabilitate, îmbătrînire, deces, maternitate, șomaj, inadaptare socială etc.);
Venit global al unei persoane (constituie o parte din venitul global al familiei) – sumă a mijloacelor bănești provenite din activitatea salarizată și din activitatea de întreprinzător, care include, de asemenea, veniturile din comercializarea producției agricole din gospodăria auxiliară, veniturile provenite din proprietate, prestațiile sociale în bani, prestațiile sociale în natură și alte venituri curente, calculată pentru o persoană;
Asistent social – persoană cu studii speciale în domeniu, care prestează servicii specializate persoanelor și familiilor care, temporar, se află în dificultate și care, din motive de natură economică, socială, fizică sau psihologică, nu sînt în stare să își realizeze, prin mijloace și eforturi proprii, un nivel decent de viață;
Lucrător social – persoană cu instruire specială sau fără instruire specială, dar care a frecventat cursurile de pregătire profesională și care prestează persoanelor asistate servicii de necesitate primară;
Anchetă socială – act care constată situația materială și socială actuală a persoanei sau a familiei, ce solicită asistență socială, și care conține date referitoare la persoană sau la membrii familiei (vîrstă, ocupație, venituri), la locuință și la bunurile pe care le posedă, la problemele cu care se confruntă aceștia;
Persoană și familie defavorizată – persoană și familie socialmente vulnerabile, aflate în situații care împiedică activitatea normală a acestora din punct de vedere economic, educativ, social etc.;
Beneficiar de asistență socială – persoană sau familie defavorizată căreia, în temeiul cererii, anchetei sociale și al actelor constatatoare, i se acordă prestații și/sau servicii sociale;
Dependență socială – stare a persoanei care, din cauza pierderii independenței fizice, psihice sau intelectuale, are nevoie de asistență socială pentru îndeplinirea funcțiilor curente de importanță vitală;
Plasament familial – formă de ocrotire a minorului rămas fără supravegherea părinților sau ai cărui părinți se află în situație de risc sau în altă situație care necesită instituirea tutelei;
Reintegrare socială – reabilitare a funcțiilor de bază (economică, educativă, socială etc.) ale unei persoane sau familii, care permite acestora să participe la viața socială;
Familie cu mulți copii – familie cu 3 și mai mulți copii.
1.2. Organizații și instituții care oferă servicii sociale
Staub în 1991 definește organizația astfel: „Un grup de două sau mai multe persoane care există și acționează pentru a realiza scopuri comune clar stabilite”.
În această definiție accentul este pus pe orientarea înspre scop, o caracteristică spre natura sistemelor umane.
Premergător lui Staub în 1995 Egan, definea organizația astfel: „Un sistem uman care fabrică produse și servicii pentru indivizi sau alte sisteme din exteriorul organizației”.
Instituțiile sunt „Societăți sau corporații care au în special un caracter public”. Instituțiile asigură servicii de un fel sau altul pentru societate. Și serviciile sociale pot fi definite, definiția unanim recunoscută este dată în 1982 de Institutul Național de Asistență Socială din Marea Britanie. Conform acesteia expresia servicii sociale înseamnă „toate acele servicii de stat și voluntare (non profit, ONG) înțelese în mod curent ca esențiale pentru supraviețuire și dezvoltare personală într-o societate civilizată.
În general în serviciile sociale sunt incluse:
asigurarea de locuințe
securitatea socială
sănătatea
educația
angajarea în muncă
servicii de recreere
În sens mai larg, noțiunea servicii sociale include și următoarele:
securitatea publică
prevenirea delicvenței
serviciile de reabilitare
reintegrarea socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate.
Serviciile sociale în România sunt asigurate prin: asociații, fundații și instituții de stat. Scopul acestora este nonprofit.
Exemple de organizații ce oferă servicii sociale: bisericile, spitalele, clinicile, instituțiile de învățământ, centrele de plasament, cantinele sociale, organizații de cartier, cluburile de tineret.
Organizațiile și instituțiile au o misiune și un scop. Pentru a putea vorbi despre afirmarea unei misiuni organizaționale trebuie să facem referire la următoarele dimensiuni:
Scopul global care este indicator major al sistemului social;
Identitatea în care organizația sau instituția se autocaracterizează;
Valorile care înseamnă afirmarea filosofiei pentru care militează sistemul social;
Politica majoră care înseamnă afirmarea valorilor expuse de sistem.
Politica indică modul în care sistemul își urmărește scopurile.
Scopurile sunt rezultate specifice sau realizări înspre care sunt direcționate energiile sistemului.
Definiția unanim recunoscută a serviciilor sociale este dată în 1982 de Institutul Național de Asistență Socială din Marea Britanie. Conform acesteia expresia servicii sociale înseamnă „toate acele servicii de stat și voluntare (non profit, ONG) înțelese în mod curent ca esențiale pentru supraviețuire și dezvoltare personală într-o societate civilizată.
Serviciile sociale în Uniunea European și în România sunt asigurate de următorul sistem de stat al asistenței sociale:
Ministerul Sănătății și Protecției Sociale.
Ministerul Educației, Tineretului și Sportului.
Ministerul Justiției.
Ministerul Afacerilor Interne.
Administrația Publică Locală (Secțiile raionale de asistență socială și protecția familiei; Casele Teritoriale de Asigurări Sociale).
Sistemul Organizațiilor Neguvernamentale care oferă servicii sociale, începînd cu conducerea activităților și sfîrșind cu furnizarea efectivă de servicii.
1.2.1. Ofertanții de servicii sociale și caracteristicile acestora
Ofertanții – sunt organizațiile, instituțiile și sistemele comunitare acestea din urmă doar pentru proprii lor membrii.
Trăsăturile organizațiilor de servicii sociale astfel:
1. serviciile sociale se fac direct pentru oameni și intervin asupra acestora. Efectele serviciilor sociale sunt judecate în termeni ai evoluărilor umane dar și în termeni instrumentali. Componenta umană a serviciilor sociale derivă din faptul că acestea au consecințe morale asupra indivizilor, familiilor, comunităților.
2. Activitățile primordiale ale substituțiilor de serviciile sociale implică tranzacții interactive între membri personalului și utilizatorii serviciilor. Rezultatul acestei tranzacții este coprodus deoarece atât ofertantul de servicii sociale cât și beneficiarul dețin roluri critice în producerea și modelarea rezultatului, de aceea rezultatele serviciului luat în arte pentru că ofertantul de servicii nu poate controla în întregime caracteristicile participării beneficiarului.
3. Tehnologiile folosite în serviciile sociale sunt nedeterminate de aceea existând puține certitudini privind rezultatele finale. Rezultatele finale pot fi afectate indiferent de structura programului social furnizat, datorită faptului că există influențe din partea altor indivizi, dar și datorită faptului că la om comportamentul este imprevizibil. Calitatea serviciului depinde de raționamentul și de deprinderile individuale ale persoanelor care oferă servicii.
4. Organizațiile și instituțiile de servicii sociale se bazează numai pe serviciile profesioniștilor în domeniu. Acești profesioniști (asistenți sociali) au în moduri diferite loialități duale față de organizația în care lucrează si față de profesia lor.
Între cele două entități pot apărea conflicte de valori.
Organizarea de servicii sociale este dependenta de mediu.Mediul extern al oricărei organizații ce oferă servicii sociale este incert din cauza schimbărilor economice și sociale. Ceea ce se întâmplă într-o organizare de servicii sociale este adesea determinată mai mult de ceea ce se petrece în mediul său extern decât față de deciziile interne care au fost luate.
În România resursele financiare sunt considerate ca o constrângere in domeniul asistenței sociale pe când resursele umane pot oarecum suplinii insuficiența surselor de finanțare. De aceea resursele umane sunt fundamentale, condiționând strategii cu organizații de asistență socială în atingerea obiectivelor propuse.
Valorificarea resurselor umane reprezintă o mare oportunitate, de a obține performanțe maxime însă din păcate această oportunitate este deseori slab explorată.
CAPITOLUL II
DIVERSITATEA SISTEMELOR DE POLITICĂ SOCIALĂ LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE – STUDIU DE CAZ
2.1. Componentele protecției sociale în diferite state din europa occidentală – studiu de caz
2.1.1. Modelul scandinav: Suedia
Sistemul de protecție socială din Suedia reprezintă o variantă a unui tip sau model de bază. Danemarca și Finlanda ilustrează alte două versiuni ale acestuia. Deși caracterizările au fost convergente, definiția dată modelului variază de la o clasificare la alta. Este "instituțional-redistributiv" pentru Titmuss (1974), "social-democrat" pentru Esping-Andersen (1990), "modern" pentru Leibfried (1993), "puternic-intervenționist" pentru Therborn (1975) și "scandinav" sau "nordic" pentru Hantrais (1995).
Trăsăturile distinctive ale statului bunăstării suedez sunt:
cetățenia ca bază a dreptului la protecție socială;
nivelul ridicat al cheltuielilor sociale
principiul solidarității;
rolul central al statului (administrator și finanțator al sistemului);
caracterul universal;
Cheltuielile pentru protecție socială reprezintă aproximativ 37,5% din PIB, nivel care depășește proporțiile existente în alte țări membre. În același timp, cu un procent de 50,4% (1994) din produsul intern brut, Suedia se situează peste media Uniunii Europene (41,7%) în privința prelevărilor obligatorii (EAPN, 1996, pp.341-342).
Principiul solidarității constituie tema dominantă în sistemul securității sociale. Solidaritatea este înțeleasă nu numai ca ajutor reciproc și integrare, ci implică și un anumit grad de egalitarism (Spicker, 1993, p.130). Ideea a fost formulată de Myrdal în termenii următori: "Într-o societate care proclamă solidaritatea ca principiu de bază, se cere o cooperare organizată și o influență accentuată în societate pentru a întări poziția celui slab și pentru ca redistribuirea resurselor și oportunităților distribuite inegal să poată avea loc" (citat de Kvist și Agren, 1979, p.34). Responsabilitatea punerii în aplicare a acestui principiu revine statului.
Sectorul public deține un loc important în Suedia. Este semnificativ în acest sens că o treime din locurile de muncă sunt în acest sector, iar cheltuielile sale reprezintă 67,4% din produsul intern brut. Deficitul public atinge și el o cifră importantă – 11,2% din PIB (EAPN, 1996, p.342).
Funcțiile statului în protecția socială sunt evidențiate cu claritate de numărul și diversitatea serviciilor sociale pe care le asigură. Suedia, ca și alte state scandinave, face parte din grupul statelor care acordă servicii (Service States), prin opoziție cu sistemele continentale, considerate state ale transferurilor (Transfer States). Guvernul este responsabil pentru activități care în alte țări membre sunt specifice fie sectorului nonguvernamental, fie celui privat.
Sistemul suedez are și o importantă componentă de transferuri care sunt finanțate prin impozite și cotizații. Deși considerată drept o caracteristică fundamentală a modelului scandinav, finanțarea prin fiscalitatea generală nu mai are caracterul predominant (80% din ansamblul finanțării) din anii '70. În ultimele două decenii, ponderea contribuțiilor patronale a crescut progresiv astfel că în prezent ele reprezintă principala sursă de finanțare a protecției sociale. Povara fiscală este de 29% din totalul masei salariale. Statul intervine totuși prin subvenționare masivă, mai ales în cazul programului pentru pensia de bază. În 1994, a fost introdusă prelevarea contribuțiilor asupra venitului general, dar acestea au încă o pondere minimă în costul asigurărilor sociale (EAPN, 1995, pp.343-344; MISSOC, 1996, pp.87-88).
Cu excepția asigurării pentru șomaj, securitatea socială se află sub autoritatea Ministerului Sănătății și Afacerilor Sociale. Comisia Națională a Protecției Sociale, organism public, este însărcinată cu centralizarea și controlul modului în care este gestionată securitatea socială. Ea își exercită aceste funcții prin birourile regionale care au în subordine agenții locale. Asistența medicală este de resortul districtelor, care au dreptul de a aplica impozite. Asigurarea pentru șomaj se află în responsabilitatea Ministerului Muncii. Ajutorul social nu este considerat parte a sistemului de securitate socială, dar intră în responsabilitatea Ministerului Sănătății și Afacerilor Sociale. Controlul său este realizat de Oficiul Național al Sănătății și Prevederilor, iar administrarea locală revine comunelor, finanțarea fiind realizată prin impozite locale (MISSOC, 1996, p.88).
Universalitatea statului bunăstării suedez se manifestă pe mai multe planuri. Pensiile de bază, asistența medicală și alocațiile familiale sunt câteva dintre componentele protecției sociale care funcționează pe baza acestui principiu. Sistemul suedez se compune în principal din "regimuri de prestații definite", care se bazează pe repartiție (finanțarea venitului curent). Prestațiile acordate sunt uniforme, dar nivelul lor ridicat a asigurat un standard de viață decent majorității populației.
Protecția socială din Suedia acoperă toate riscurile. Ea cuprinde asistență medicală publică și asigurări de boală; sistem mixt de pensii de bătrânețe și de invaliditate; asigurări de accidente și boli profesionale; asigurări de șomaj, alocații familiale, ajutor social și alte prestații specifice. În cele ce urmează vor fi prezentate în detaliu componentele care, prin pondere sau mod de organizare, ilustrează filosofia și complexitatea sistemului suedez.
Sistemul de pensii. Ca și în celelalte țări scandinave, există un regim național, cu prestații uniforme, finanțate din impozite. Pensia este acordată pe baza rezidenței, independent de venitul anterior și nu presupune plata unei contribuții. Prin abolirea oricărei condiții referitoare la venit, realizată în 1948, sistemul a devenit cu adevărat universal. În 1959, pensiile de bază au fost completate de un sistem de pensii suplimentare, finanțat prin contribuțiile angajatorilor. În acest regim, pensia este dependentă de venitul anterior și de contribuție, dar această legătură este moderată de existența unui sistem de plafonare (EANP, 1996, pp.345-346). Sistemul de pensii cuprinde pensia de bătrânețe, pensia de urmași și pensia de invaliditate.
Sistemul pensiilor de bătrânețe
1. Pensia de bază
legislația fundamentală: Legea din 1962 privind protecția socială generală, modificată;
principiul finanțării: contribuție (58%) și subvenții de la bugetul public (42%);
contribuția: angajatorul – 5,86%;
sistemul financiar: repartiție;
cuprinderea: toți locuitorii;
condiții minime de afiliere: trei ani de rezidență în Suedia sau trei ani de venit care dă dreptul la pensie în regimul complementar;
vârsta legală de pensionare: 65 de ani;
pensionarea anticipată: de la 60 de ani în condițiile diminuării pensiei cu 0,5% pentru fiecare lună până la împlinirea vârstei legale;
prorogare: până la vârsta de 70 de ani, pentru fiecare lună suplimentară de după 66 de ani acordându-se o creștere de 0,7%;
cuantumul pensiei: nivel maxim pentru persoane singure – 3.434 ECU/an; persoane căsătorite – 2.808 ECU/an pentru fiecare persoană; nivel maxim al suplimentului la pensia de bază – 1.985 ECU/an;
majorare pentru persoane în întreținere: supliment pentru soțiile născute înainte de 1934; supliment pentru fiecare copil care are sub 16 ani, plătibil celor care erau pensionari în 1989;
revalorizare: în fiecare an, în funcție de evoluția prețurilor;
cumulul cu salariu: veniturile suplimentare nu afectează dreptul de pensie;
impozitarea: în principiu pensiile sunt impozabile în totalitatea lor; se aplică o reducere de impozit în cazul celor cu venituri scăzute.
2. Pensia suplimentară
legislația fundamentală: Legea din 1962 privind protecția socială generală, modificată;
principiul finanțării: contribuție;
contribuția: angajatorul – 13%; contribuție generală – 1%;
sistemul financiar: sistem mixt de repartiție și capitalizare;
baza de calcul: venitul din cei mai buni 15 ani, fără a depăși plafonul maxim;
cuprinderea: toți salariații cu vârsta cuprinsă între 16-65 de ani, cu un venit care dă dreptul la pensie;
condiții minime de afiliere: trei ani de venit care permite includerea în regimul complementar și care depășește suma de bază anuală (3650 ECU);
vârsta legală de pensionare: 65 de ani;
cuantumul pensiei: nivel maxim – 13.951 ECU/an;
impozitarea: în principiu pensiile sunt impozabile în totalitatea lor.
Sursa: MISSOC, 1996, pp.91-119; 221-245
În cazul celorlalte categorii de pensii regăsim aceeași dualitate a regimurilor (de bază și suplimentar) care caracterizează pensiile de bătrânețe. De asemenea, majoritatea principiilor (modul de finanțare, sistemul financiar, plafonarea, universalismul, indexarea anuală, impozitarea) menționate anterior rămân valabile. Pensia de invaliditate prezintă o serie de particularități care trebuie consemnate. Invaliditatea, în accepțiunea Legii protecției sociale generale din 1962, înseamnă reducerea permanentă a capacității de muncă cu cel puțin 25%. Prestațiile se acordă și copiilor handicapați de până la 16 ani. Dreptul la formele de bază (pensia de bază, alocația de invaliditate și de asistență externă, ultima fiind destinată părinților care au în îngrijire un copil handicapat) este universal, condiția unică fiind domiciliul în Suedia. Participarea la regimul suplimentar se realizează în condițiile menționate la pensia de bătrânețe și asigură un supliment la pensia de invaliditate. Ambele tipuri de pensii precum și alocațiile se acordă în cuantumuri care variază în funcție de gradul de invaliditate (100%, 75%, 50%, 25%), dar nu pot depăși plafoanele maxime prevăzut de lege: pensia de bază – 286 ECU/lună; pensia suplimentară – 1163 ECU/lună; alocația de asistență externă – 761 ECU/lună și alocația de invaliditate – 210 ECU/lună. În cazul persoanelor cu disfuncții grave, care fac necesară ajutorul unui terț timp de cel puțin 20 de ore/săptămână, se prevede o alocație de asistență externă specială (MISSOC, 1996, pp.191-219).
Asistența medicală și indemnizațiile de boală. Începând cu 1955 ocrotirea sănătății se realizează prin două componente: sistemul național de sănătate și sistemul public de asigurări de boală. În baza rezidenței, cetățenii au acces egal și practic gratuit la îngrijirea sănătății, indiferent de situația lor economică sau geografică.
Suedia alocă sistemului de sănătate apoximativ 8% (1995) din produsul intern brut. Finanțarea este realizată preponderent prin fiscalitate (în proporție de 71% impozite locale), iar o proporție minoră (3%) reprezintă plata serviciilor (mai ales spitalicești) de către pacienți. Sistemul de sănătate este administrat în mod descentralizat: fiecare nivel sanitar acordă asistență populației dintr-un teritoriu dat. Competențele puterii centrale se limitează la planificarea și definirea principiilor fundamentale ale serviciilor de sănătate (EAPN, 1996, p.345).
Componentele sistemului de ocrotire a sănătății
1. Asistența medicală (prestații în natură)
legislația fundamentală: Legea din 1962 privind protecția socială generală, modificată;
principiul finanțării: impozite percepute de autoritățile regionale și municipale; plăți ale pacienților;
cuprinderea: toate persoanele cu domiciliul în Suedia;
perioada de acordare: de la debutul bolii, pe o durată nelimitată;
participarea pacientului la plata medicului: a) pentru vizita medicului generalist o sumă de 80-120 ECU; b) pentru plata specialistului o sumă de 15-26 ECU;
participarea pacientului la plata costurilor de spitalizare: 8,20 ECU/zi (24 ore);
participarea pacientului la plata asistenței stomatologice: gratuitate în sistemul public până la vârsta de 20 de ani; plata unei părți variabile (75% – 30%) din cheltuieli în sistem privat;
participarea pacientului la plata medicamentelor: 16 ECU pentru primul medicament prescris și 6,10 ECU pentru fiecare din următoarele;
alegerea medicului: libera alegere a medicului din sistemul public și a celor din sistemul de asigurări;
spitalizarea: în spitale publice, stabilite de autoritățile regionale; în clinici private cu care autoritățile regionale au încheiat acorduri;
remunerarea medicilor: medicii angajați în instituțiile publice au un venit fix; medicii privați afiliați la asigurările de boală primesc onorarii care au fost negociate între guvern și Consiliul Ordinului Medicilor.
2. Indemnizații de boală (prestații în bani)
legislația fundamentală: Legea din 1962 privind protecția socială generală, modificată; Legea din 1992 privind plata indemnizațiilor de boală;
principiul finanțării: contribuții la sistemul asigurărilor de boală și asumarea unor cheltuieli (primele 14 zile de concediu medical) de către angajator;
contribuția: angajator – 6,23% ; contribuție generală – 2,95%. Contribuția se plafonează la 7,5 cuantumuri de bază (27,3 ECU);
cuprinderea: salariații și persoanele care lucrează pe cont propriu;
condiții de obținere: a) incapacitate de muncă atestată de un medic; b) vârsta de minimum 16 ani; c) venit anual de peste 614 ECU; d) înregistrarea la un birou de asigurări de boală; e) declararea bolii în prima zi de absență, la biroul de asigurări; f) nu se prevede o vechime minimă în muncă sau de participare la sistemul de asigurări de boală;
perioada de acordare: nu există limită oficială în privința duratei maxime, dar indemnizația de boală poate fi transformată în pensie de invaliditate dacă durata bolii se prelungește;
cuantumul prestațiilor: a) în perioada plătită de angajator (ziua a 2a – ziua a 14a) se acordă 75% din salariu pentru primele două zile (a 2-a și a 3-a) și 90% pentru următoarele; b) în perioada plătită de asigurări se acordă o sumă egală cu 80% din venitul care dă dreptul la indemnizația de boală, iar după 365 de zile prestația reprezintă de regulă 70% din venitul de referință;
alte prestații: alocația de reinserție, plătită dacă persoana bolnavă urmează o formare profesională; cuantumul este egal cu indemnizația de boală;
impozitare: prestațiile sunt impozabile în totalitate și nu există condiții de reducere a impozitului;
Sursa: MISSOC, 1996, pp. 121-175
Maternitatea beneficiază de o protecție care funcționează pe principii asemănătoare celor aplicate ocrotirii sănătății. Prestațiile în natură (asistența pre și post-natală a mamei; îngrijirile medicale pentru nou-născut) sunt acordate în baza rezidenței și au caracter gratuit. Prestațiile în bani (alocația prenatală și alocația parentală) sunt condiționate de statusul ocupațional (salariat sau independent) și de afilierea la sistemul de asigurări.
Alocația prenatală se acordă viitoarelor mame care nu mai pot presta activitatea salariată sau pe cont propriu în ultimele săptămâni de sarcină. Ea se acordă pentru maximum 50 de zile din ultimele 60 de zile anterioare datei presupuse a nașterii. Cuantumul este egal indemnizației de boală. Alocația parentală se acordă dacă unul din părinți a fost asigurat fără întrerupere cel puțin 180 de zile înainte de formularea cererii. Pentru obținerea unei alocații mai mari este necesară o perioadă de asigurare de minimum 240 de zile anterioare nașterii copilului. Alocația parentală este plătită timp de 450 de zile. Ea poate fi acordată mamei timp de 60 de zile înainte de nașterea copilului sau unuia din părinți până la vârsta de 8 ani a copilului. Părinții își pot împărți între ei perioada de primire a prestației. Suma acordată ca alocație parentală pentru primele 360 de zile se ridică la 80% din venitul care dă dreptul la indemnizația de boală, iar pentru ultimele 90 de zile se primește o sumă fixă (6,10 ECU/zi). În anumite condiții se poate obține o prestație suplimentară în bani (alocație parentală temporară) până la vârsta de 12 ani a copilului. Toate tipurile de alocații sunt impozabile (MISSOC; 1996, pp.181-190).
Protecția socială a șomerilor. Asigurarea de șomaj este voluntară (non-obligatorie), finanțată prin contribuția patronatului și administrată de cele 42 de case de asigurări care sunt, în general, atașate organizațiilor sindicale. Sistemul acesta cuprinde aproximativ 83% din populația activă. În anumite condiții legate de locul de muncă sau de pregătirea profesională prealabilă, persoanele neafiliate sunt, de asemenea, îndreptățite să primească un ajutor de șomaj în bani. În consecință, protecția șomerilor se realizează prin asigurarea de șomaj și prin asistența sau ajutorul de șomaj. Aceste două forme se disting prin principiul de finanțare, condițiile și durata de acordare.
1. Asigurarea de șomaj
legislația fundamentală: Legea din 1973, modificată; Decretul Regal din 1988, modificat (asigurarea de șomaj);
principiul finanțării: contribuție;
contribuția: angajatorul – 4,32%;
cuprindere: salariații și cei care lucrează pe cont propriu de până la 64 de ani, care sunt afiliați la o casă de asigurări aparținând domeniului propriu de activitate;
condiții principale: șomaj involuntar, înregistrare la biroul de plasare, capacitate de muncă și disponibilitate pentru obținerea unui loc de muncă convenabil (cel puțin 17 ore/săptămână );
stagiu: minimum 12 luni de afiliere la o casă de asigurări; minimum 80 de zile (3 ore/zi) de muncă salariată. Sunt asimilate ca perioade de muncă salariată următoarele: formarea completă legată de locul de muncă, reinserția profesională completă, concediul corespunzător alocației parentale și serviciul militar obligatoriu (max. 2 luni);
durata acordării: până la vârsta de 55 de ani – 300 de zile; peste 55 de ani – 450 zile. Orice reluare a lucrului dă dreptul la o nouă perioadă;
baza de calcul: salariu zilnic din timpul celor 5 luni de stagiu;
plafonul salarial: 1.856 ECU/lună sau 72 ECU/zi;
cuantumul prestației: 75% din salariul de referință (1996); minimum 25 ECU/zi și maximum 58 ECU/zi;
impozitare: prestația este impozabilă în totalitate.
2. Ajutorul de șomaj
legislația fundamentală: Legea din 1973, modificată;
principiul finanțării: subvenții de la stat (impozite);
cuprinderea: persoane de vârstă 20-64 ani care nu sunt asigurate; nu îndeplinesc condițiile pentru obținerea asigurării (12 luni de afiliere); sunt asigurați și au epuizat durata de acordare a prestației din sistemul de asigurări, dar nu au încă vârsta de 60 de ani;
condiții principale: șomaj involuntar, înregistrare la biroul de plasare, capacitate de muncă și disponibilitate pentru obținerea unui loc de muncă convenabil (cel puțin 17 ore/săptămână);
stagiu: minimum 5 luni (cel puțin 75 ore/ lună) de muncă salariată sau formare profesională completă. În ultimul caz, șomerul trebuie să fi căutat un loc de muncă prin intermediul biroului de plasare sau să fi muncit cel puțin 90 de zile în primele 10 luni de după formare;
durata acordării: până la 55 de ani – 150 de zile; între 55 și 59 de ani – 300 de zile; de la 60 de ani – 450 de zile;
baza de calcul: nu există salariu de referință;
cuantumul prestației: 24 ECU/zi (1996);
impozitare: ajutorul de șomaj este impozabil.
Sursa : MISSOC,1996, pp. 345-367
Sistemul descris mai sus este tipic pentru situația de șomaj total. În cazul șomajului parțial (timpul săptămânal de muncă este inferior celui prestat în perioada anterioară) și al șomajului persoanelor pensionate anticipat se aplică diminuări ale cuantumului, corespunzătoare veniturilor provenite din alte surse (salariu parțial sau pensie).
Prestațiile familiale. Introduse în 1947, alocațiile familiale sunt finanțate de stat prin impozite. Dreptul la acest tip de prestații se stabilește începând cu primul copil. Suma plătită până la cei 16 ani ai copilului este de 77 ECU pe lună. În cazul familiilor numeroase, se acordă un supliment progresiv, începând cu al treilea copil. Părinții singuri primesc o sumă lunară garantată de 120 ECU, provenind fie din alocația de întreținere plătită de celălalt părinte, fie ca ajutor de întreținere de la stat. Familiilor care adoptă un copil li se acordă un ajutor în bani, care echivalează cu jumătate din costurile de întreținere, dar nu mai mult de 2.454 ECU pe an. Alocațiile familiale sunt neimpozabile (MISSOC, 1996, pp.323-340).
Sistemul de garantare a veniturilor minime. Problema sărăciei nu este centrală în sistemul de protecție socială suedez întrucât politicile active în domeniul forței de muncă și componentele universale ale securității sociale asigură majorității populației resurse de trai suficiente (Spicker, 1993, pp. 29-30; EAPN, 1996, p.349). Comparativ cu alte țări membre, programele care vizează în mod specific categorii defavorizate sunt mai reduse ca număr și mai puțin diversificate. Totuși, existența unui număr important de persoane care, din diferite motive, nu au acces la formele generale ale protecției sociale a făcut necesară introducerea unor prestații minime non-contributive. Cea mai importantă dintre acestea este ajutorul social (Social Bidrag).
Ajutorul social are o tradiție îndelungată în Suedia, dar până în 1956 beneficiarii lui au fost privați de unele drepturi cetățenești (dreptul de vot). Reglementările din 1982 prevăd acordarea ajutorului social ca un drept al persoanelor care nu dispun de resurse suficiente pentru plata cheltuielilor de subzistență și care nu beneficiază de prestațiile din regimul general (indemnizație de boală, ajutorul de șomaj, pensia de bază, etc.). Domiciliul legal în Suedia, indiferent de durată, este principala condiție pentru obținerea ajutorului. Beneficiarul este însă obligat să dovedească disponibilitatea pentru găsirea unui loc de muncă, pentru a se susține din salariul propriu. Finanțarea și administrarea sunt exclusiv locale. Suma este stabilită, în funcție de situația solicitantului, de autoritățile locale, dar Oficiul Național pentru Sănătate și Prevederi Sociale stabilește standarde pentru a limita diferențierea cuantumurilor. Ajutorul social poate fi cumulat cu alocația familială și alocația pentru locuință (EAPN, 1996, p.349; MISSOC, 1996, pp.386-391).
Conform datelor din 1994, numărul celor care primesc ajutorul social reprezintă aproximativ 8% din totalul locuitorilor Suediei. Politica activă de reinserție profesională are drept consecință o durată medie coborâtă (4 luni și jumătate în 1992) a acordării prestației și o mobilitate relativ mare a populației de beneficiari. Structura pe vârste indică preponderența tinerilor sub 25 de ani (inclusiv un număr important de copii sub 18 ani), care reprezintă aproape jumătate din beneficiari. Persoanele de vârsta pensionabilă (peste 65 de ani) nu depășesc însă 5%. Deși majoritatea o constituie persoanele de naționalitate suedeză, este de remarcat că străinii sau refugiații au o pondere de 25%. Între beneficiari se află și familii de muncitori care au venituri salariale, situație asociată de analiști inexistenței unor reglementări privind salariul minim garantat (EAPN, 1996, p. 350). Pe lângă ajutorul social există și alte câteva prestații bazate pe testarea mijloacelor financiare. Acestea se adresează familiilor monoparentale, copiilor aflați în sistemul de educație și persoanelor cu nevoi locative. Fenomenul stigmatizării beneficiarilor acestei forme de protecție socială și, în consecință, reținerea celor îndreptățiți de a apela la ea sunt practic inexistente sau, în orice caz, mult mai reduse decât în alte țări (Spicker, 1993, p. 130).
Ajutorul social (Social Bidrag)
legislația fundamentală: Legea din 1982;
finanțarea: în totalitate din impozite locale;
principiul: alocație diferențiată;
unitatea domestică: persoana singură sau menajul (persoane care coabitează);
condiții de acces: dreptul de rezidență în Suedia;
durată de acordare: nelimitată, până la ameliorarea situației;
obligații ale beneficiarului: fiecare este obligat să contribuie la satisfacerea nevoilor proprii și dacă este apt de muncă trebuie să caute în permanență un loc de muncă cu un salariu convenabil;
resurse considerate la stabilirea dreptului: în principiu toate resursele, indiferent de originea și natura lor;
stabilirea cuantumului: la nivel local, în funcție de valorile standard calculate anual de Oficiul Național pentru Sănătate și Prevederi Sociale;
categoriile prevăzute la stabilirea cuantumului: persoane singure; cuplu; copii (în funcție de vârsta copiilor);
modul de stabilire a cuantumului (raportul cu suma de bază stabilită anual de guvern): persoană singură – 116% din suma de bază; cuplu – 192%; copii – între 56% (0-3 ani) și 76% (11-20 ani);
cuantumul lunar garantat (standardul Oficiului național): persoane singure – 352 ECU; cuplu – 584 ECU; copii (în funcție de vârsta copiilor) – între 170 ECU (0-3 ani) și 231 ECU (11-20 de ani);
drepturi asociate: a) dreptul la asistență medicală care se acordă tuturor rezidenților (gratuitate de principiu, dar beneficiarii plătesc o proporție redusă din anumite cheltuieli); b) alocația pentru locuință;
indexare: prin raportare la suma de bază.
Sursa : MISSOC, 1996, pp.387-415)
La sfârșitul anilor '80, sistemul de protecție socială din Suedia s-a confruntat cu o serie de probleme pe care specialiștii le asociază recesiunii economice și evoluțiilor demografice. Nevoia de protecție socială a crescut până la nivele care nu puteau fi susținute financiar de o economie aflată în dificultate. Dezbaterile privind criza statului bunăstării au stimulat preocupările reformiste, care au determinat ulterior schimbări importante în politica socială.
Principalele aspecte critice ale sistemului de protecție socială sunt următoarele:
decalajul dintre cheltuielile sistemului de pensii și creșterea economică;
încurajarea abuzurilor în sistemul de sănătate și în cel al asigurărilor pentru accidente de muncă;
deficiențe de coordonare între administrațiile însărcinate cu prevenirea, plata prestațiilor și readaptarea;
dezorganizarea în sfera asigurărilor pentru accidente de muncă;
discrepanțe între nivelele de compensare pentru programe similare;
evoluția necontrolată a costurilor globale datorită problemelor menționate mai sus.
Unele dintre dificultăți au fost depășite datorită reformelor realizate sau în curs de realizare în anii '90. Astfel, în sistemul asigurărilor de boală au fost introduse corectări care fie reduc facilitățile angajatului (coborârea nivelului indemnizației de boală, rambursarea indemnizației numai după a doua zi de boală, plata unei contribuții etc.), fie îi motivează pe patroni să amelioreze condițiile de muncă (achitarea indemnizației de boală pentru primele 14 zile de către angajator). Au fost adoptate măsuri mai severe în domeniul protecției muncii și au fost dezvoltate programele de readaptare. Reglementările privind accidentele de muncă au devenit și ele mai restrictive pentru a limita abuzurile. Finanțarea asigurării de șomaj s-a modificat, incluzând și contribuția angajatului. Reforma sistemului de pensii, aflată în curs, urmărește schimbări de profunzime care să asigure corelarea cheltuielilor cu creșterea economică (EAPN, 1996, pp.347-348; MISSOC, 1996, pp.39-42).
2.1.2. Modelul anglo-saxon: Marea Britanie
Tipologiile consacrate prezintă sistemul britanic din perspective care sunt numai parțial consonante. Corespondența cu modelul rezidual (Titmuss, 1974; Leibfired, 1993) sau cel liberal (Esping-Andersen, 1990) este, chiar în viziunea autorilor respectivi, relativ limitată. De altfel, evaluarea prezentată de Esping-Andersen (1990) indică în cazul Marii Britanii o rată medie în privința liberalismului și o rată medie în privința social-democrației (p.74). Alte clasificări plasează sistemul britanic în categoria "statelor bunăstării orientate către piață" (Therborn, 1987). Cazul Marii Britanii este considerat o variantă moderată a unui model care este pe deplin ilustrat de țările anglo-saxone non-europene și în mod particular de SUA.
Concepția expusă de Beveridge (1942) în raportul său intitulat Social Insurance and Allied Services a constituit matricea evoluției sistemului britanic din perioada postbelică. Totuși, principiile formulate atunci (universalitatea, unitatea și uniformitatea prestațiilor) nu se regăsesc întocmai în trăsăturile protecției sociale din Marea Britanie. Politica socială a ultimelor decenii a fost construită în jurul tensiunii dintre universalitate și selectivitate (Spicker, 1993, p.119).
În tradiția lui Beveridge, sunt preferate prestațiile forfetare și nu cele calculate în funcție de contribuții. Constrângerile financiare au condus la nivele relativ scăzute ale acestor sume forfetare, ceea ce reprezintă o îndepărtare de la concepția originară. De fapt, cuantumurile prestațiilor, în general, indică rolul atribuit protecției sociale. Statul intervine numai pentru a crea o rețea de siguranță, iar individul este responsabil pentru obținerea resurselor care îi sunt necesare. Consecința a fost dezvoltarea unui sistem complementar bazat pe contribuția angajatului și patronului (EAPN, 1996, pp.324-325).
Universalitatea sistemului britanic este relativ limitată. Spre deosebire de țările scandinave, pensia de bătrânețe nu este acordată în baza rezidenței. În plus, tot mai multe prestații sunt supuse testării mijloacelor financiare, în scopul direcționării resurselor către cei defavorizați.
Sistemul britanic acoperă riscurile de bătrânețe, boală, invaliditate, văduvie, familie, șomaj și sărăcie. Sistemul de securitate socială se compune din prestații contributive bazate pe principiul asigurării, prestații universale pentru anumite contingențe și prestații bazate pe principiul testării mijloacelor financiare. Asigurările, finanțate prin contribuția patronului și angajatului, cuprind în principal pensia de bătrânețe și drepturile derivate (pensia de văduvie), pensia de invaliditate, indemnizația de șomaj, indemnizațiile de boală și maternitate. Toate aceste prestații reprezintă sume uniforme și, în cazul pensiei de bătrânețe, variază în funcție de perioada de afiliere. Componenta non-contributivă cu caracter universal constă din alocații familiale, ajutoare pentru persoane handicapate, pensiile de invaliditate pentru militari, indemnizațiile pentru accidente de muncă. În sfârșit, prestațiile acordate pe baza testării mijloacelor financiare, numeroase și variate, au în centrul lor două categorii de venit minim: sprijinul pentru venit (Income Support) și creditul familial (Family Credit). Structura acestui tip de prestații a fost modificată în decursul anilor ca răspuns la schimbările din compoziția socială a beneficiarilor. Asistența medicală este acordată întregii populații prin Sistemul Național de Sănătate, finanțarea provenind intregral de la stat (Hantrais, 1995, pp.224-225; EAPN, 1996, pp.322-325).
În privința cheltuielilor sociale, Marea Britanie se situează după țările scandinave, cu un nivel care reprezintă 25% din produsul intern brut. Prestațiile bazate pe contribuții și costurile gestionării lor sunt plătite de Fondul Național de Asigurări (National Insurance Fund – NI) care funcționează pe principiul repartiției. Fondurile pentru prestațiile non-contributive provin din Fondul consolidat (Consolidated Fund – CF), finanțat din impozite. În practică, granițele dintre cele două fonduri nu sunt "etanșe" datorită faptului că sistemul de securitate socială în ansamblul său este administrat de stat. În structura veniturilor pentru protecția socială, ponderea resurselor din contribuții și a celor din impozite este aproximativ egală. Resursele de natură fiscală sunt însă proporțional mai mari decât în majoritatea țărilor europene (EAPN, 1996, p.326).
Departamentul Securității Sociale (Department of Social Security – DSS) este responsabil pentru concepția și publicarea programelor de securitate socială, iar deciziile politice sunt luate la nivelul Secretariatului de Stat, cu asistența unor consilieri ministeriali permanenți. Diferitele agenții ale DSS gestionează plata prestațiilor în bani. Serviciul specializat al Ministerului Muncii este responsabil pentru acordarea indemnizațiilor de șomaj, iar autoritățile locale administrează alocația pentru locuință și ajutorul plătit din impozitele consiliului local. Indemnizația obligatorie pentru boală și maternitate este suportată de angajator. Sistemul național de sănătate pune la dispoziție fonduri pentru servicii medicale care sunt prestate, pe baza contractelor cu NSH, de asociații profesionale sau de medicii cu drept de liberă practică. Serviciile de ajutor social sunt oferite de autoritățile locale pe baza unui cadru legislativ și financiar stabilit de Ministerul Sănătății. Partenerii sociali și beneficiarii au un rol marginal în deciziile și în administrarea protecției sociale (MISSOC, 1995, p.90; Hantrais, 1995, p.224; EAPN, 1996, p.327).
Componentele reprezentative ale sistemului de protecție socială sunt prezentate detaliat în cele ce urmează.
Sistemul de pensii. Regimul pensiilor, ca și al altor categorii de prestații contributive, cuprinde salariații și persoanele non-salariate. În ciuda opțiunii inițiale pentru sume forfetare, contribuțiile sunt în prezent proporționale cu veniturile salariale, în limita unui plafon (Lower Earnings Limit – LEL). În cazul persoanelor independente, contribuțiile sunt forfetare sub un anumit nivel al veniturilor și proporționale peste acel nivel. Salariile inferioare unei anumite sume nu sunt supuse contribuției și, în consecință, persoanele respective nu au dreptul la prestații de securitate socială (EAPN, 1996, pp.332-333).
În sistemul pensiilor de bătrânețe există trei etaje. Primul este reprezentat de regimul de bază al securității sociale și este gestionat de stat. Pensiile de bază (Basic Pensions), plătite din Fondul Național de Asigurări, reprezintă un cuantum uniform, care este în principiu dependent numai de perioada de contribuție. Al doilea etaj este cel al pensiilor suplimentare. Afilierea la una dintre formulele suplimentare este obligatorie pentru salariații al căror venit depășește limita inferioară de venit (LEL). Contribuțiile sunt proporționale cu venitul, fără a depăși însă un anumit plafon. Sistemele suplimentare sunt următoarele: a) pensia de stat legată de venituri (State Earnings Related Pension) sau, înainte de 1975, pensia proporțională (Graduated Retirement Benefit); b) pensia ocupațională. La al treilea etaj se situează pensiile personale (Appropriate Personal Pension Scheme) din sistemul privat.
Prin principiile de organizare și modul de administrare (de către stat), pensia legată de venituri aparține sistemului public de asigurări. În anumite condiții, afilierea la programul de pensii ocupaționale sau la cel personal (privat) poate înlocui participarea la a doua componentă (pensia legată de venituri) din sistemul public, cu reducerea parțială sau transferarea contribuției la programul ales (MISSOC, 1996, p.90; p.225).
În Marea Britanie, cheltuielile cu pensiile de bătrânețe se află la un nivel considerat printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Pensia de bază împreună cu pensia legată de venituri reprezintă cu puțin mai mult decât venitul minim. Prin urmare, segmentele de populație vârstnică care, datorită veniturilor scăzute din perioada activă, nu au contribuit la sistemele ocupaționale sau private de pensii se confruntă cu o precaritate economică accentuată. Într-o situație și mai dificilă se află cei care nu primesc integral pensia de bază (majoritatea femei care au fost angajate cu normă parțială) sau cei excluși din sistemul pensiilor de bază, situație caracteristică celor cu venituri sub limita prevăzută de legislație. Concepția liberală cu privire la rolul limitat al statului și accentuarea responsabilității individuale în asigurarea resurselor, dominantă în anii '80, continuă să fie influentă și în acest deceniu. Dezvoltarea componentelor complementare și îndeosebi a formulelor private în sistemul de pensii indică menținerea acestei orientări în protecția socială din Marea Britanie (EAPN, 1996, pp.332-333).
Prestațiile de invalidate sunt a) temporare (până la 364 de zile) și b) de lungă durată (după 1 an de invaliditate până la vârsta de pensie). Accesul la cea de-a doua este condiționat de epuizarea primei care, la rândul său, presupune existența unei perioade de invaliditate primară de 196 zile (acordată în cadrul prestațiilor de boală). Invaliditatea presupune incapacitate de muncă de 100% și controlul medical care o atestă este deosebit de riguros pentru a nu lăsa loc abuzurilor. Dreptul la aceste alocații se bazează pe contribuția la Fondul Național de Asigurări. Modul de calcul și principiile de organizare sunt similare celor din sistemul pensiei de bază. Statul finanțează în totalitate alocațiile pentru îngrijire (Attendance Allowance), pentru întreținere (Disability Living Allowance) și indemnizațiile pentru invaliditate gravă (Severe Disablement Allowance), acestea fiind de altfel neimpozabile (MISSOC, 1995, p.111; pp.191-219).
Asistența medicală și indemnizațiile de boală. De la înființarea sa (1946-1948), Sistemul Național de Sănătate (National Health System – NHS) din Marea Britanie a devenit prototipul sistemelor naționale europene. Modelul se regăsește într-o altă țară anglo-saxonă, Irlanda, dar și în țări scandinave sau în cele din zona Europei de sud. Asistența medicală se acordă în virtutea rezidenței britanice, fiind deci un serviciu cu caracter universal. Finanțarea sistemului se realizează din impozite, sumele fiind utilizate pentru a-i plăti pe cei care prestează actul medical (asociații profesionale ale medicilor sau medici cu liberă practică) și pentru infrastructura serviciilor medicale (spitale, echipament, etc.). Îngrijirea medicală este gratuită, dar pacientul plătește o sumă fixă pentru fiecare produs farmaceutic prescris și, cu excepția categoriilor care beneficiază de reduceri, achită contravaloarea unor aparate corective.
Prestațiile în bani acordate în caz de boală sunt de două tipuri: indemnizația reglementară de boală (Statutory Sick Pay – SSP) și indemnizația pentru incapacitate temporară (Lower Rate Short-Term Incapacity Benefit). Prima este suportată în principal de angajator, iar cea de-a doua este plătită de la fondul de asigurări. Sistemul indemnizațiilor de boală a cunoscut în 1995 o serie de schimbări menite să simplifice gestionarea sa, să reducă cheltuielile patronatului și să amelioreze situația celor cu venituri mici (MISSOC, 1996, pp.43-44).
Sistemul de protecție socială pentru maternitate se bazează pe o combinație de prestații în natură și prestații în bani. Primele, constând din servicii medicale, sunt acordate în baza dreptului de rezidență și au caracter gratuit. Indemnizațiile sunt dependente de statutul de salariat sau de obținerea unui venit care permite participarea la fondul de asigurări. Indemnizația reglementară de maternitate (Statutory Maternity Pay – SMP) este finanțată în proporție de 92% de stat, restul de 8% fiind plătite de angajator. Condiția de eligibilitate este ca viitoarea mamă să fi avut o vechime de minimum 26 de săptămâni la același angajator, până în a 15-a săptămână dinaintea datei presupuse a nașterii și să fi obținut un venit mediu de 69 ECU/săptămână. Alocația de maternitate (Maternity Allowance – MA) este finanțată de Fondul Național de Asigurări și se acordă salariatelor care nu au beneficiat de indemnizația reglementară de maternitate (SMP) precum și celor care au lucrat pe cont propriu. Condiția de acces este ca plata contribuției să fi avut loc timp de cel puțin 26 de săptămâni din cele 66 anterioare săptămânii presupuse a nașterii. Ambele prestații se plătesc o perioadă maximă de 18 săptămâni. Cuantumul indemnizației reglementare (SMP) reprezintă 90% din venit în primele șase săptămâni ale concediului de maternitate și 63 ECU/săptămână în restul perioadei. În cazul alocației de maternitate (MA), suma diferă în funcție de statutul ocupațional al mamei: 63 ECU/săptămână dacă era salariată în perioada de referință și 54 ECU/săptămână dacă lucra pe cont propriu sau dacă își reziliase între timp contractul de muncă (MISSOC, 1996, pp.179-189).
Protecția socială a șomerilor. Riscul de șomaj este acoperit de sistemul de asigurări naționale. Reforma alocației de șomaj (Unemployment Benefit – UB) din anii '80 a urmărit reducerea cuantumului la o sumă forfetară, suprimând componenta variabilă legată de venit și suplimentul pentru copiii în întreținere. Alocația se acordă timp de aproximativ un an, dar dreptul la ea poate fi reînnoit după o perioadă minimă de activitate de 13 săptămâni.
Datorită condițiilor restrictive de acces, numărul celor care primesc alocația reprezintă un procent redus (28%) din numărul total al șomerilor care beneficiază de protecție socială. Persoanele care nu au dreptul la asigurarea de șomaj sau au epuizat acest drept pot recurge la o prestație non-contributivă, bazată pe testarea mijloacelor financiare: ajutorul pentru venit (Income Support – IS). Dată fiind cuprinderea limitată a sistemului bazat pe contribuție, funcția ajutorului pentru venit (IS) în protecția șomerilor este una dintre cele mai importante (EAPN, 1996, p.330).
Reforma inițiată în 1996, o dată cu adoptarea Legii privind persoanele care solicită loc de muncă (Jobseeker's Act), unifică sistemul de prestații, instituind alocația pentru cei care solicită loc de muncă (Job Seeker Allowance – JSA). Aceasta combină alocația de șomaj (Unemployment Benefit), bazată pe contribuție și acordată numai pentru șase luni, cu ajutorul pentru venit (IS). Obiectivele sunt multiple: stimularea căutării unui loc de muncă de către persoanele aflate în șomaj, raționalizarea administrării prestațiilor, creșterea eficienței lor și sporirea calității serviciilor publice.
Noua legislație condiționează plata integrală a alocației de participarea beneficiarilor la programele guvernamentale de formare și de căutarea activă a unui loc de muncă (MISSOC, 1996, pp.43-44; EAPN, 1996, pp.330-331).
Prestațiile familiale. În Marea Britanie, alocația familială (Child Benefit) este finanțată de stat, din impozite. Ea se acordă pentru fiecare copil sub 16 ani sau, în cazul celor cu educația elementară prelungită, până la 19 ani. Cuantumul variază în funcție de rangul copilului, principiul fiind unul regresiv: primul copil primește 54 ECU/săptămână, iar următorii câte 44 ECU/săptămână. Acestei alocații (Child Benefit) i se pot asocia, în funcție de caz, o serie de alte prestații familiale: alocația pentru părinte singur (One Parent Benfit), alocația pentru locuință (Housing Benefit) și creditul familial (Family Credit), ultimele două aparținând componentei bazate pe testarea mijloacelor finaciare. Prestațiile familiale sunt scutite de impozit (MISSOC, 1996, pp. 323-339).
Sistemul de garantare a veniturilor minime. Criticile la adresa asistenței publice au fost formulate încă din perioada reformelor lui Beveridge din anii '40. În perioada imediat postbelică, interesul analiștilor și oamenilor politici a vizat mai ales nivelele ajutorului bănesc și aria sa de cuprindere. Mult timp, această componentă a protecției sociale a fost axată predominant pe nevoile persoanelor vârstnice. Datorită preocupării pentru acest segment al populației, aflat în afara pieței muncii, ea a acordat relativ puțină importanță valorilor, comportamentului moral și stimulentelor economice. Ulterior, sistemul bazat pe testarea mijloacelor finaciare a cunoscut revizuiri menite să adapteze instrumentele de garantare a venitului minim la evoluțiile din societatea britanică. În opinia lui Titmuss (1964), schimbările care au impus reforma sistemului de asistență publică au fost următoarele:
schimbări în structura demografică și socială (numărul și proporția de vârstnici, copii dependenți, văduve, mame necăsătorite, etc.);
schimbări în cuprinderea programelor de securitate socială;
schimbări în incidența unor factori ca șomajul, boala, invaliditatea, imigrația și migrația internă;
schimbări în standardul de viață al întregii populații și în diferențierea accesului la resurse, în funcție de ocupație;
schimbări în concepția despre sărăcie sau minimum de subzistență și în relația dintre cuantumurile asistenței naționale și nivelele prestațiilor din sistemul de asigurări sociale (pp.153-159).
În prezent, caracteristica componentei de garantare a veniturilor este întinderea sa, diversitatea prestațiilor și varietatea categoriilor de populație cuprinse. Numărul de benficiari, estimat la aproximativ 9.000.000 de persoane, dintre care 5.600.000 în programul de ajutor pentru venit (Income Support – IS), indică importanța sa în sistemul de securitate socială și îndeosebi în combaterea sărăciei. Spicker (1992) întărește această idee, afirmând că ajutorul pentru venit (IS) este "probabil cea mai importantă prestație" pentru că garantează un nivel minim de venit pentru un număr mare de persoane (pp.6-7).
Prestațiile non-contributive, componente ale "rețelei de siguranță", sunt finanțate de stat și se acordă pe baza testării nevoilor sau mijloacelor, ilustrând prin aceasta importanța principiului selectivității în politica socială britanică. Principalele dispozitive de garantare a venitului minim sunt ajutorul pentru venit (Income Support – IS) și creditul familial (Family Credit – FC).
Ajutorul pentru venit (IS) are ca scop acordarea unui ajutor financiar persoanelor care nu lucrează o normă integrală (minimum 16 ore/săptămână) și ale căror venituri sunt inferioare unui nivel minim stabilit. În compunerea lui intră patru elemente de bază: a) "cuantumul aplicabil", considerat ca suficient pentru acoperirea tuturor nevoilor normale ale solicitantului (hrană, îmbrăcăminte, încălzire), minus costurile locuinței; b) plăți suplimentare săptămânale pentru persoane în situații particulare sau "prime" (părinte singur, pensionar, persoană cu handicap, copil handicapat, cuplu); c) "costuri pentru locuință", în general sprijin pentru plata împrumutului și asigurării pentru cei care dețin în proprietate propria locuință; plata chiriei este susținută prin altă prestație (Housing Benefit); d) rețineri (ajutorul poate fi redus în cazul șomajului voluntar sau participării la grevă și pot fi aplicate rețineri pentru plata unor datorii). Suma acordată solicitantului reprezintă diferența dintre cele patru elemente cumulate și venitul solicitantului. La începutul anilor '90, pensionarii din sistemul asigurărilor naționale și șomerii erau principalele categorii de beneficiari ai ajutorului pentru venit (IS) (Spicker, 1992, p.7).
În cursul ultimilor ani sistemul de securitate socială din Marea Britanie a făcut obiectul mai multor inițiative reformatoare. Noua legislație, adoptată în 1995, vizează prestațiile de incapacitate de muncă și de șomaj, egalizarea vârstei legale de pensionare și pensiile ocupaționale. O serie de măsuri au ca obiectiv să faciliteze crearea unor noi locuri de muncă și să stimuleze inserția socio-profesională a șomerilor. Între acestea, se remarcă introducerea experimentală a unei prestații pentru persoanele active fără copii. În celelalte compartimente ale protecției sociale, care nu au cunoscut schimbări esențiale, s-a accentuat orientarea spre selectivitate, prevenirea fraudelor și abuzurilor, creșterea rentabilității și eficienței în administrare. Preocuparea pentru raționalizarea costurilor și calitatea serviciilor s-a manifestat și în legătură cu Sistemul Național de Sănătate (MISSOC, 1996,p.43).
2.1.3. Modelul continental: Germania
Corespondența dintre un sistem particular de protecție socială și modelul sau tipul său ideal este frapantă în cazul Germaniei. Se poate spune chiar că sistemul german este el însuși unul dintre prototipurile securității sociale europene. Elementele sale fundamentale se regăsesc sub denumiri variate în tipologiile statelor bunăstării: modelul realizării/performanței industriale (Titmuss, 1974), regimul conservator/corporatist (Esping-Andersen, 1990) sau instituțional (Leibfried, 1993). Tradiția bismarckiană a fost integrată în sistemele de protecție socială din majoritatea țărilor europene, dar ea este ilustrată cu precădere de statele "continentale", fondatoare ale Uniunii Europene.
Conceptul de „stat al Bunăstării“ are în contextul german o conotație negativă, fiind asociat cu o intervenție statală excesivă. Preferința pentru termenul de "economie socială de piață" traduce tocmai rolul complementar și compensator al statului în raport cu mecanismele pieței libere, rol specific atât filosofiei politice neo-liberale cât și eticii sociale a catolicismului. La rândul său, politica socială are o accepțiune mai restrictivă decât în celelalte țări europene. Sensul său curent se limitează la două componente: "asigurări sociale" și "legislația muncii" (Alber, 1986, p.4).
În studiul consacrat Germaniei, H.Alber (1986) identifică următoarele patru trăsături generale ale politicii sociale din această țară: a) fragmentarea și descentralizarea programelor sociale în funcție de tipul prestației sau serviciului, de grupurile beneficiare și de regiuni; b) preponderența prestațiilor în bani, care dau beneficiarului libertatea de decizie în privința consumului și lasă un spațiu maxim de acțiune serviciilor private; c) rolul esențial al componentei contributive (asigurările sociale); d) importanța legislației muncii (pp.4-5).
Sistemul securității sociale are trei ramuri care se disting prin principii, categorii de beneficiari, mod de finanțare și de administrare: asigurare socială, finanțată în principal prin contribuții și administrată de fonduri autonome; compensare socială (inițial destinată victimelor războiului și ulterior extinsă la victimele violenței sau neglijenței), finanțată de la bugetul statului; asistența socială (finanțată și administrată de guvernele locale) (Hantrais, 1995, pp.221-222).
În viziunea principalelor partide politice, sistemul de menținere a venitului are următoarele scopuri: prevenirea sărăciei, menținerea statusului social în cazul pierderii veniturilor și reducerea inegalităților în condițiile de viață. Acestea sunt, conform documentelor oficiale, obiectivele fundamentale ale sistemului de transfer. După cum subliniază Alber (1986), primul dintre ele întrunește consensul cel mai larg, el având de altfel și un suport constituțional (p.53). De altfel, Germania alocă cheltuielilor pentru protecția socială peste 27% (31%, inclusiv noile landuri) din produsul intern brut, proporție superioară mediei europene (European Commission, 1995a, p.61).
Prestațiile de menținere a venitului sunt acordate celor care și-au dobândit, prin contribuțiile lor, calitatea de membri ai programelor de asigurare socială. În general, nivelul acestor prestații este în relație cu venitul din perioada activă și urmărește păstrarea standardului de viață anterior. Prin numărul de beneficiari și ponderea sa în totalul cheltuielilor sociale, asigurările sociale reprezintă componenta cea mai importantă a statului german al bunăstării. Finanțarea asigurărilor sociale se realizează preponderent prin contribuția angajaților și a angajatorului. Astfel, principalele programe de asigurări în domeniul pensiilor, sănătății și șomajului sunt cofinanțate în proporții egale de angajați și angajator. Asigurarea pentru accidente de muncă este suportată numai de angajator. Statul acordă finanțare de la buget prin subvenții sau contribuie, în calitate de angajator, la programele de asigurări ale funcționarilor publici. Analiza modului în care a evoluat finanțarea în perioada postbelică pune în evidență tendința de diminuare a participării statului, în special în domeniul pensiilor. În cazul asigurării pentru șomaj, implicarea financiară a statului a variat în funcție de nivelul șomajului și de lichiditățile fondului de șomaj. Creșterea șomajului nu a dus însă întotdeauna la sporirea sumelor alocate de stat (H.Alber, 1986, p.40).
Reducerea participării financiare a statului a fost însoțită de asumarea unor noi funcții de către sistemul de asigurări. Astfel, asigurările pentru șomaj au preluat și costurile unor măsuri active în domeniul forței de muncă (formarea profesională), iar sistemul asigurărilor de pensii a inclus în calculul pensiei și perioade în care persoana nu a plătit contribuție (stagiul militar, perioada de pregătire școlară și profesională). Diminuarea subvențiilor de la stat împreună cu extinderea funcțiilor în direcții care contravin concepției inițiale despre asigurări reprezintă, în opinia lui Hans Alber (1986), principalele cauze ale crizelor fiscale pe care le-a cunoscut sistemul începând cu anii '70 (p.42).
Principalele componente ale sistemului de asigurări sunt: 1. asigurările de pensii (bătrânețe, invaliditate și supraviețuitori); 2. asigurările de boală; 3. asigurările pentru accidente de muncă; 4. asigurările de șomaj; 5. asigurările pentru îngrijirea pe termen lung (asigurarea de dependență).
Sistemul de pensii. Asigurările de pensii pentru diferite situații (bătrânețe, invaliditate, supraviețuitori) sunt obligatorii pentru muncitorii manuali și salariați. Pensiile pentru ansamblul categoriilor ocupaționale acoperite de acest tip de asigurare reprezintă cel mai important element al cheltuielilor sociale. La nivelul anului 1993, ele reprezentau aproximativ 40% din totalul cheltuielilor sociale și 14% din PIB (European Commission, 1995a, p.67).
În Germania există trei fonduri principale de pensii corespunzând unor categorii ocupaționale distincte: muncitori, salariați și mineri. Finanțarea acestora se face prin contribuția de 18,6% din salariu, plătită în proporții egale de angajat (9,3%) și angajator (9,3%).
În afara celor trei fonduri principale, funcționează alte două care, prin numărul membrilor și mărimea sumelor angajate, au o importanță relativ redusă.
Numărul pensionarilor de bătrânețe este nu doar cel mai mare, dar și cel cu creșterea cea mai marcată. La originea acestei situații se află schimbările demografice (numărul sporit de persoane aflate la vârsta pensiei), evoluțiile de pe piața forței de muncă (lipsa locurilor de muncă), dar și schimbările interne ale sistemului de asigurări, adoptarea unei limite de vârstă mai flexibile fiind cea mai semnificativă dintre acestea (Alber, 1986, p.45-46).
În perioada 1960-1990 a scăzut numărul celor care devin pensionari de bătrânețe la vârsta standard (65 ani), ponderea lor în totalul acestei categorii ajungând la aproximativ 60%. În același timp se constată și sporirea pensionărilor de invaliditate. Lipsa perspectivelor de revenire pe piața muncii a determinat o mare parte a șomerilor vârstnici să solicite pensionarea pentru incapacitate de muncă.
În ultimele decenii, pensia a încetat să mai fie concepută ca o modalitate de a asigura subzistența, fiind considerată ca principala sursă de venit a celor îndreptățiți la ea. În consecință, pensiile acordate de principalele trei fonduri (muncitori, salariați și mineri) au crescut semnificativ și au fost indexate în funcție de creșterile salariilor. Nivelul pensiilor tinde să fie strâns legat de contribuție. Prin schimbările legislative din 1972, care prevăd între altele și introducerea pensiei minime, s-a ameliorat situația pensionarilor provenind din grupurile cu venituri mici.
Politica în domeniul pensiilor a cunoscut dificultăți majore, începând cu mijlocul anilor '70. Evoluțiile demografice, respectiv îmbătrânirea populației au grevat în mod serios fondurile de pensii, provocând deficite. Ca răspuns la aceste dificultăți, creșterea pensiilor a fost diminuată și au fost luate în discuție alte modalități de a face față crizei.
Sistemul național de sănătate și asigurările de boală. Asigurările de boală reprezintă, în ordinea importanței, cel de-al doilea element al cheltuielilor sociale. Cheltuielile pentru sănătate au crescut până la 8% din PIB. În compoziția acestei categorii de cheltuieli, ponderile cele mai importante le dețin asigurările de sănătate (71%). Prestațiile în bani (continuarea plății salariului și alocațiile de boală) reprezintă aproximativ o treime din totalul cheltuielilor pentru sănătate. Prin extinderea dreptului la continuitatea salariului și la categoria muncitorilor (inițial acest drept era rezervat doar salariaților), cheltuielile pentru sănătate ale firmelor au crescut, iar partea aferentă alocației de boală prin sistemul asigurărilor s-a diminuat în mod corespunzător. Partea cea mai dinamică a cheltuielilor pentru sănătate este cea compusă din prestațiile în natură și din serviciile medicale. Creșterea cheltuielilor pentru această categorie a atins un vârf în anii '70. La această evoluție au contribuit reglementările privind ameliorarea prestațiilor, complexitatea tehnologică, costul sporit al actului medical precum și creșterea numărului de medici.
Explozia costurilor din sectorul sănătății a determinat adoptarea unor măsuri de limitare a cheltuielilor de acest tip. Astfel, au fost reduse unele prestații, au fost limitate serviciile acoperite de asigurări și a fost impusă o modalitate corporatistă (incluzând asociațiile medicilor și fondurile de asigurări) de negociere a onorariilor, în relație directă cu evoluția salariilor la nivelul economiei naționale.
Asigurările de sănătate sunt organizate, asemeni asigurărilor de pensii, în trei fonduri și sunt finanțate prin contribuția egală a angajatorului și angajaților. Cota de contribuție variază între 11% și 13% din salariul brut, în funcție de Casa de asigurări (EAPN, 1996, p.154).
Prin includerea în asigurările de boală și a categoriilor care nu sunt active din punct de vedere economic (membrii familiei persoanei asigurate, pensionari, studenți, persoane handicapate), acest sistem reușește să ofere protecție marii majorități a populației și a condus, de asemenea, la un acces aproape generalizat la serviciile de sănătate. Totuși, acces egal nu înseamnă utilizare egală (Alber, 1986, pp.73-74).
Protecția socială a șomerilor. Evoluțiile cheltuielilor pentru șomaj urmează îndeaproape fluctuațiile economice. Proporția prestațiilor destinate menținerii venitului reflectă cel mai fidel evoluția șomajului. Înlocuirea venitului este însă numai una dintre funcțiile realizate de asigurarea pentru șomaj. Reforma legislativă din 1969 a condus la preluarea de către Instituția Federală a Șomajului a unor numeroase și variate funcții: servicii de consiliere și plasament, menținerea locurilor de muncă prin subvenții, formarea profesională, reintegrarea persoanelor handicapate.
Finanțarea asigurărilor pentru șomaj se realizează prin contribuția firmei (44%), angajaților (38%), subvenții de stat (16%) și transferuri (2%). Contribuția cumulată a angajaților și firmei reprezintă 3% din fondul de salarii. Fondul pentru șomaj transferă la programul asigurărilor de boală și de pensie contribuțiile membrilor săi.
Începând cu 1975, pe fondul unei cereri crescute de ajutoare de șomaj, au fost operate reduceri ale prestațiilor și restricții în acordarea drepturilor de șomaj. Ca urmare, numărul beneficiarilor a scăzut drastic, ajungându-se ca la începutul anilor '80 proporția șomerilor îndreptățiți să primească diferite tipuri de ajutoare să fie de două treimi din numărul total. Structura formelor de prestații s-a modificat și ea: jumătate dintre șomeri primesc ajutoare prin sistemul de asigurări, o cincime beneficiază de ajutoare prin asistență socială, iar o treime nu au nici o formă de ajutor. Înrăutățirea situației șomerilor nu s-a datorat numai schimbărilor legislative din 1975, ci și creșterii duratei șomajului.
Evoluțiile recente ale politicii în domeniul șomajului au adus în atenție capacitatea sistemului de asigurare pentru șomaj de a garanta securitatea socială. Studiile comparative arată că alocațiile de șomaj au crescut în ultimele trei decenii și că majoritatea beneficiarilor nu se situează sub standardele asistenței sociale. Deși majoritatea beneficiarilor nu sunt în situație de sărăcie, șomajul echivalează întotdeauna cu o diminuare sensibilă a standardelor de viață. În cazul unui număr relativ mic, dar în continuă creștere, compensația pentru șomaj nu este suficientă pentru a evita sărăcia (Alber, 1986, pp.55-60).
Reunificarea a constituit o provocare serioasă la adresa asigurărilor de șomaj. Prin reducerea masivă a locurilor de muncă (aproximativ jumătate din totalul existent în 1989), rata șomajului din landurile estice a depășit 15% în 1993 (8,2% în landurile vestice). Ca urmare a acestei situații, o parte considerabilă a fondurilor pentru protecția șomerilor au fost transferate în zonele estice pentru a finanța programe de inserție profesională (EAPN, 1996, p.166).
Prestațiile familiale. Orice persoană care locuiește în Germania are dreptul la alocația pentru copil și la alocația pentru creșterea copilului. Finanțarea acestor alocații este realizată în totalitate de către stat, de la bugetul general. Vârsta maximă pentru acordarea ajutorului pentru copil este de 16 ani, dar se poate prelungi pînă la 27 de ani pentru cei care studiază. Cuantumul este de 38 ECU/lună pentru primul copil, 70 ECU/lună pentru al doilea, 118 ECU/lună pentru al treilea și 129 ECU/lună pentru cel de-al patrulea. Începând cu al doilea copil, acordarea ajutorului depinde de venit, depășirea pragului superior (14.301 ECU/an) atrăgând după sine anumite reduceri ale cuantumului. Alocația pentru creșterea copilului este plătită mamei sau, în anumite situații, tatălui. Dreptul la această prestație este condiționat de resurse și limitat la doi ani (European Commission, 1995b, p.64).
Sistemul de garantare a veniturilor minime. Literatura germană de specialitate include sub denumirea generică de “asistență socială” o varietate de prestații în bani, natură și servicii care au în comun faptul că reprezintă o formă de protecție socială de "ultimă instanță". Extinderea și dezvoltarea celorlalte programe sociale nu a anulat necesitatea componentei "asistență socială” ci, dimpotrivă, importanța economică a acesteia a crescut continuu.
În anii postbelici au fost adoptate o serie de acte legislative care denotă o nouă viziune asupra asistenței sociale. Reformele din anii 1954, 1961 și 1969 traduc importanța crescută acordată dreptului individual la asistență și considerarea prestațiilor din această categorie ca răspunzând unor necesități definite cultural, nu simplei nevoi de subzistență. În consecință, au avut loc extinderi ale programelor, creșteri ale prestațiilor în bani și îmbunătățiri ale serviciilor. Aceste reforme împreună cu declinul economic din anii '70 au determinat creșterea numărului de beneficiari și deci ale cheltuielilor de asistență socială. Această creștere nu a afectat semnificativ volumul prestațiilor în bani, care sunt destinate menținerii venitului și considerate tipice pentru ceea ce numim asistență socială. Finanțarea este realizată de la bugetele landurilor (84%) precum și din alte surse (11%).
Obiectivul sistemului german de asistență socială este de a menține toți cetățenii deasupra liniei oficiale a sărăciei. Aceasta se calculează în funcție de costul coșului de produse considerate necesare pentru o viață demnă. Lista bunurilor incluse a fost revizuită periodic. H. Alber, subliniază că definiția oficială a sărăciei are, în cadrul programelor de asistență socială, un aspect relativ. Aceasta înseamnă că ea urmărește să fundamenteze nivele ale ajutoarelor care să se situeze sub venitul net al celor mai joase categorii de salarizare (Alber, 1986, p.54).
Cea mai recentă schimbare în sistemul securității sociale din Germania este asigurarea de dependență socială, legiferată în 1994 și aplicabilă începând cu 1996. Cele două componente ale prestației – acordarea de servicii de îngrijire și indemnizație de îngrijire – se acordă persoanelor care au nevoie de îngrijire pe termen lung. Numărul celor care beneficiază de noua formă de protecție socială este estimat la 1,7 milioane, ceea ce conferă asigurării de dependență o importanță socio-politică deosebită.
Ca și în alte state membre, preocuparea pentru găsirea unor soluții la dificultățile prezente (resurse insuficiente, inadecvare la schimbările demografice și la problemele sociale) s-a manifestat cu pregnanță în dezbaterile publice și a stimulat reflecția critică asupra sistemului de protecție socială.
2.1.4. Modelul sud-european (mediteranean): Portugalia
Sistemul de protecție socială din Portugalia constituie o variantă a unui model ilustrat atât de țările celui de-al treilea val al aderării la Uniunea Europeană (Grecia, Portugalia, Spania) cât și, parțial, de Italia. Versiunea portugheză a statului bunăstării rudimentar (Leibfried, 1993) sau sud-european (Hantrais, 1995; European Commision, 1995a) se caracterizează prin:
instituirea drepturilor sociale (Constituția din 1974) și construcția sistemului de securitate socială (legislația din 1984) sunt relativ recente;
dezvoltarea protecției sociale a fost accelerată de integrarea în Uniunea Europeană;
caracterul mixt (asigurări sociale, sistem național de sănătate) al structurii sale;
nivelul relativ scăzut al cheltuielilor sociale (17,6% din produsul intern brut) și al prestațiilor;
rolul major al familiei și al sectorului asociativ.
Caracterul lacunar sau "în curs de dezvoltare" al protecției sociale este cel mai adesea pus pe seama nivelului de dezvoltare economică (unul dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană). Analizele referitoare la sărăcie și excludere socială nuanțează aprecierea de țară "săracă" relevând atât aportul formelor tradiționale de solidaritate la limitarea acestor fenomene cât și angajarea Portugaliei în stabilirea unui sistem de venit minim garantat și, mai general, "expansiunea" protecției sociale în ultimul deceniu (EAPN, 1996, pp.307-308).
Sistemul de securitate socială are o componentă contributivă (pensia de bătrânețe și de invaliditate, alocația de șomaj, indemnizațiile de boală și maternitate, prestații familiale) și una non-contributivă ("pensia socială" și alte programe specifice unor categorii defavorizate), finanțată prin impozite și acordată pe baza testării mijloacelor financiare. Regimul general de protecție socială nu cuprinde funcționarii publici și avocații, care au forme de organizare specifice. Accidentele de muncă nu sunt incluse în sistemul de securitate socială, fiind în sarcina angajatorului care recurge la companiile de asigurări. Reforma asistenței medicale din 1979 a înlocuit sistemul bazat pe principiul asigurărilor sociale cu Serviciul Național de Sănătate, finanțat prin impozite (European Commission, 1995b, pp.145-146; MISSOC, 1996, p.84).
În Portugalia, sistemul de securitate socială are o organizare autonomă din punct de vedere juridic, administrativ și financiar. El se compune din cinci centre regionale, divizate în servicii sub-regionale care au responsabilitatea prestațiilor în bani din regimul asigurărilor sociale, exclusiv pensiile și a celor din regimul non-contributiv. Centrul național de pensii administrează pensiile de bătrânețe, invaliditate și urmași. Serviciul Național de Sănătate, aflat în subordinea Ministerului Sănătății, își exercită competențele în mod descentralizat prin unitățile regionale, sub-regionale și locale (MISSOC, 1996, p.84).
Sistemul de pensii. Dreptul la pensia de bătrânețe este legat de contribuția la asigurările sociale, plătită de angajator și angajat, ca și de împlinirea vârstei legale. Cuantumul este legat de veniturile anterioare, cu respectarea valorilor minimă și maximă prevăzute de lege. De Crăciun și în luna iulie se acordă câte o primă egală cu pensia.
Sistemul public de asigurări se caracterizează printr-o cuprindere relativ redusă, făcând necesară crearea unei plase de siguranță ("pensia socială”) pentru categoriile care nu îndeplinesc condițiile legate de contribuție.
Pensiile de invaliditate se acordă celor cu o incapacitate permanentă de muncă, care nu permite obținerea unui venit de peste o treime din cel obținut anterior prin prestarea unei activități cu normă întreagă. Dreptul la pensia de invaliditate din sistemul asigurărilor sociale nu se aplică în cazul invalidității datorate accidentelor de muncă sau dacă sunt întrunite condițiile pentru obținerea pensiei de bătrânețe (European Commission, 1995b, p.130).
Asistența medicală și indemnizațiile de boală. Accesul la asistența medicală a cunoscut mutații importante în anii '80. Actualul Serviciu Național de Sănătate, înființat prin legea din 1979, funcționează pe principiile gratuității și universalității. Cu toate acestea, începând cu 1992, a fost introdusă participarea pacientului la costurile îngrijirii medicale, gratuitatea completă fiind menținută numai pentru categoriile defavorizate. Pe de altă parte, existența unui sector privat la care apelează persoanele din regimul pensiilor profesionale (funcționarii publici, avocații) și încurajarea competiției cu sectorul public riscă să favorizeze apariția unui sistem cu "două viteze" în asistența medicală portugheză. Analiștii remarcă, de asemenea, că accesul gratuit și universal nu se realizează pe deplin în practică (EAPN, 1996, pp.310-311).
Indemnizațiile de boală sunt prestații contributive, stabilite ca proporție din câștigurile medii ale perioadei de referință, dar nu mai puțin de 30% din salariul minim. Atât durata cât și cuantumul sunt mai mari în cazul tuberculozei, boală care a încetat să mai constituie o problemă în majoritatea celorlalte state membre.
Nașterea sau adoptarea unui copil ca și absența de la locul de muncă pentru îngrijirea copilului dau dreptul la următoarele tipuri de prestații: alocația de maternitate, alocația de paternitate, alocația de adopție, alocația pentru îngrijirea copilului bolnav și asistență medicală. Alocațiile menționate se acordă persoanelor care au contribuit la sistemul de asigurări. Alocația de paternitate este limitată la cazurile extreme în care dreptul la alocația de maternitate nu este epuizat (incapacitate mentală sau fizică, moartea mamei). Alocația pentru îngrijirea copilului bolnav este acordată, de asemenea, în condiții restrictive, având și un element de testare a mijloacelor financiare.
Alocația de maternitate este plătită timp de 90 de zile și cuantumul său reprezintă 100% din venitul mediu obținut în perioada (șase luni) care precede a doua lună anterioară celei în care se primește prestația. Perioada de maternitate și lăuzie dau dreptul la gratuitatea completă a serviciilor medicale (European Commission, 1995b, pp.148-149).
Protecția socială a șomerilor. În condițiile unor nivele ridicate ale șomajului în rândul țărilor membre, Portugalia s-a caracterizat în anii '80 și '90 printr-o rată relativ scăzută (6,9%, în 1995). Șomajul este totuși una dintre cauzele principale ale sărăciei, mai ales în cazul persoanelor care se află în această situație mai mult de doi ani. În cadrul Uniunii Europene, Portugalia reprezintă cazul extrem întrucât, la capătul a doi ani de șomaj, o persoană fără loc de muncă și care nu are copii în întreținere este lipsită de orice susținere financiară (European Commission, 1995a, p.93).
Dreptul la prestațiile de șomaj se bazează pe participarea la sistemul de asigurări sociale. Legislația portugheză prevede condiții de vechime și condiționează acordarea alocației de caracterul involuntar al șomajului, păstrarea capacității și disponibilității pentru muncă. Cele două tipuri de alocație (alocația de șomaj și alocația socială de șomaj) bazate pe contribuție se acordă pentru perioade care variază în funcție de vârstă. Șomerul poate beneficia de alocația socială o perioadă egală cu jumătate din cea prevăzută pentru alocația de șomaj, dar numai după epuizarea dreptului la primul tip de prestație sau dacă nu întrunește condițiile de vechime pentru aceasta. Condiția de resurse financiare este de asemenea prezentă, alocația socială presupunând un nivel maxim de venit pe membru de familie de până la 80% din salariul minim (European Commission, 1995b, p.152).
Prestațiile familiale. Sprijinul acordat de sistemul de securitate socială în îndeplinirea responsabilităților familiale îmbracă o varietate de forme: alocația pentru nașterea copilului; alocația maternă pentru îngrijirea copilului mic (până la 10 luni); alocația familială; alocația pentru căsătorie; alocația pentru deces; alocații pentru copilul handicapat; alocația pentru educație specială (a copilului handicapat). Toate aceste prestații sunt plătite de regimul general al asigurărilor, dacă persoana a fost afiliată și a achitat contribuțiile în ultimele 12 luni.
Alocațiile familiale se acordă pentru copilul aflat în întreținere, până la împlinirea vârstei de 15 ani sau de 18-25 de ani, în funcție de forma de învățământ pe care o urmează. Cele două alocații pentru copiii handicapați asigură, împreună, un sprijin financiar fără limită de vârstă. Cuantumul alocației familiale este de 13 ECU/lună pentru fiecare copil și poate fi mărit până la 20 ECU/lună începând cu al treilea copil, dacă venitul familial este mai mic de un salariu minim și jumătate. Șomerilor care nu mai au dreptul la nici una dintre prestațiile de șomaj li se acordă alocațiile familiale timp de cel puțin 12 luni de la ultima contribuție. Alocația pentru copilul handicapat variază, în funcție de vârsta copilului, între 29 și 57 ECU/lună. Prestațiile familiale nu sunt impozabile (European Commission, 1995b, p.153; MISSOC, 1996, pp.319-343).
Sistemul de garantare a veniturilor minime. Portugalia nu dispune de un "sistem general non-contributiv" (de garantare a venitului minim). Actuala reformă a protecției sociale are însă și un asemenea obiectiv, un proiect în acest sens fiind comunicat organismelor europene în 1996.
În prezent, există "sisteme non-contributive specifice". Prestațiile sunt paralele celor din sistemul contributiv: pensii de bătrânețe, invaliditate și urmași, ajutorul pentru integrarea tinerilor în muncă, ajutoare familiale. Pensiile non-contributive se acordă persoanelor care au 65 de ani și peste sau persoanelor de peste 18 care au o incapacitate permanentă de muncă. În anumite condiții, ambele categorii de beneficiari pot obține suplimentul de pensie pentru persoane cu disabilități severe. Ajutorul pentru integrare este destinat tinerilor de 18-25 de ani care au terminat un ciclu școlar sau de calificare profesională de 9 ani și sunt în căutarea primului loc de muncă. Prestațiile familiale non-contributive se acordă acelorași categorii de copii și tineri ca și alocațiile bazate pe contribuție. Persoanele sunt eligibile pentru sistemele non-contributive, dacă nu sunt cuprinse în sistemul general de asigurări sau nu satisfac condițiile de vechime. Insuficiența resurselor financiare este un alt criteriu în stabilirea dreptului la prestațiile non-contributive (European Commision, 1995b, p. 154).
Discuțiile referitoare la reforma protecției sociale ca și măsurile adoptate recent indică preocuparea pentru combaterea sărăciei și excluderii sociale, îndeosebi a celei asociate șomajului. O serie de reglementări au ca scop stimularea ocupării forței de muncă: scutirea sau reducerea contribuțiilor întreprinderilor care angajează tineri fără vechime în muncă și persoane aflate în șomaj de lungă durată; sprijin financiar întreprinderilor care creează locuri de muncă; alocație suplimentară pentru beneficiarii de prestații de șomaj, dacă participă la activități utile colectivității; programe de formare pentru muncitori.
Schimbări importante au avut loc și în domeniul prestațiilor de maternitate. Prin modificarea legii a fost integrată directiva 92/85 a CE și au fost dezvoltate componente ale protecției sociale, mai ales în privința condițiilor de concediere a părinților cu copii handicapați. Regimul protecției persoanelor invalide și cel al prestațiilor de boală au fost și ele perfecționate (MISSOC, 1996, p.37).
2.2. Sistemul de protecție socială în România
Asistența socială, componentă a sistemului național de protecție socială, reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, comunitatea locala și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor sau comunităților.
Asistenta sociala cuprinde prestațiile și serviciile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităților individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creșterea calității vieții și promovarea unei societății incluzive si coezive.
Tranziția în România a fost mult mai dificilă decât în alte state ex-socialiste central-europene. Renunțarea bruscă după decembrie 1989 la sistemul de comandă a condus într-o primă etapă la adâncirea efectelor perturbatoare ale dezechilibrelor structurale, exacerbate de insuficienta pregătire a clasei politice managerilor și în general a populației pentru a acționa în condițiile democrației și a mecanismelor de piață.
Din anul 2000 s-a trecut la elaborarea unei legi-cadru a asistenței sociale, act normativ ce a fost definitivat prin adoptarea Legii nr. 705/2001 privind Sistemul Național de Asistență Socială. Astfel, s-a constituit la nivelul consiliilor județene și locale servicii publice de asistență socială integrate care să acopere toate tipurile de nevoi sociale, conform H.G. nr. 90/2003 pentru aprobarea Regulamentului cadru de organizare și funcționare a serviciului public de asistență socială.
Începând cu anul 2000 în România a început să se dezvolte o multitudine de programe de protecție și asistență socială. Transferurile bănești dețin cea mai mare pondere din totalul fondurilor destinate protecției sociale (97%). Programele de protecție socială sub formă de transferuri bănești pot fi grupate în trei mari categorii:
– asigurări sociale;
– alocații familiale;
– prestații de asistență socială.
Dintre acestea, asigurările sociale reprezintă cea mai importantă componentă din totalul transferurilor bănești.
Evoluția sistemului de protecție socială s-a dezvoltat sub impactul unor factori contradictorii, care au împiedicat imprimarea unei direcții clare. Presiunile unor crize punctuale, ale unor competiții instituționale, ale unei atitudini nu de puține ori ambigue din partea colectivităților locale și uneori chiar a actorilor politici, lipsa unei strategii clare în domeniu, au generat măsuri și acțiuni din banii publici cu prea puține efecte pozitive în categoriile sociale vizate.
În condițiile actuale, asistența socială, complementar cu activitatea practică, va fi inevitabil tentata să încerce să influențeze activ opțiunile majore ale politicilor sociale pentru imaginea unor programe speciale de suport și asistență a persoanelor aflate în situații de risc social.
2.2.1. Principii generale – sistemul de asistență socială
În vederea garantării accesului egal la drepturile prevăzute de legislația în vigoare, sistemul de asistență socială se întemeiază pe următoarele principii generale:
universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistență socială, în condițiile prevăzute de lege;
respectarea demnității umane, potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă și deplină a personalității;
solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot asigura nevoile sociale, pentru menținerea și întărirea coeziunii sociale;
parteneriatul, potrivit căruia autoritățile administrației publice locale și centrale, instituțiile de drept public și privat, structurile asociative, precum și instituțiile de cult recunoscute de lege cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;
subsidiaritatea, potrivit căruia comunitatea locală sau asociativă și,
complementar, statul intervine în situația în care persoana sau familia nu-și poate asigura integral nevoile sociale;
participarea beneficiarilor, potrivit căruia beneficiarii măsurilor și acțiunilor de asistență socială contribuie activ la procesul de acordare a acestora;
transparența, potrivit căruia se asigură creșterea gradului de responsabilitate a administrației față de cetățean, precum și stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor.
nediscriminarea, potrivit căruia accesul la drepturile de asistență socială se realizează fără restricție sau preferință față de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV ori apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Principalele concepte utilizate
Termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:
procesul de incluziune socială reprezintă un set de măsuri și acțiuni multidimensionale din domeniile protecției sociale, ocupării forței de muncă, locuirii, educației, sănătății, informării – comunicării, mobilității, securității, justiției și culturii, destinate combaterii excluziunii sociale.
nevoia socială reprezintă ansamblul de cerințe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condițiilor de viață în vederea integrării sociale;
prestațiile sociale sunt măsuri de redistribuție financiară acordate persoanelor sau familiilor în funcție de nevoile și după caz, veniturile acestora;
serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităților în vederea prevenirii și depășirii unor situații de dificultate, vulnerabilitate sau dependență pentru creșterea calității vieții și promovarea coeziunii sociale;
furnizorii de servicii sociale sunt persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat, care acordă servicii sociale în condițiile prevăzute de lege;
acreditarea reprezintă procesul prin care furnizorul demonstrează propria capacitate funcțională, organizațională și administrativă în acordarea serviciilor sociale, sub condiția respectării standardelor de calitate în vigoare, iar. statul recunoaște dreptului acestuia de a acorda servicii sociale;
standardele generale și specifice de calitate reprezintă ansamblul de norme în baza cărora este evaluată și monitorizată activitatea furnizorilor și calitatea serviciilor sociale acordate.
ancheta socială este o metodă de investigație întemeiată pe diferite tehnici de culegere și de prelucrare a informației în scopul analizei situației sociale și economice a persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităților, având rol de diagnostic social;
managementul de caz este o metodă de coordonare a intervenției, printr-o implicare multidisciplinară și, după caz, interinstituțională, în scopul eficientizării activității și creșterii calității serviciilor sociale.
Dreptul de a primi asistență socială în situații de necesitate este un drept universal al tuturor membrilor colectivității
Serviciile de asistență socială nu sunt destinate numai celor săraci, și cei care au un standard satisfăcător de viață pot avea de înfruntat situații de dificultate pe care nu le pot soluționa cu mijloacele și capacitățile disponibile.
Dreptul la măsurile de asistență socială este garantat în condițiile legii pentru toți cetățenii români cu domiciliul în România fără nici un fel de discriminare.
Cetățenii altor state, apatrizii și refugiații, care au domiciliul sau reședința în România, au dreptul la măsuri de asistență socială, în condițiile legislației române și a acordurilor ratificate de România cu alte state.
Toți cetățenii au dreptul de a fi informați asupra conținutului și modalităților de acordare a măsurilor și acțiunilor de asistență socială.
Dreptul la asistență socială se acordă la cerere sau din oficiu, după caz, în conformitate cu prevederile legii.
2.2.2. Asistența socială are un caracter profesional
Spre deosebire de sprijinul interprofesional și caritabil tradițional, asistența socială modernă reprezintă o profesie înalt calificată care absoarbe cunoștințe specializate din toate științele social-umane: sociologie, psihologie socială, psihologie, psihoterapie, medicină, economie, științe juridice etc. Ea presupune în același timp deprinderi, abilități practice (îndemânare de a comunica și a lucra cu persoane și grupuri în dificultate) și, nu în ultimul rând, un set de valori, principii, norme, reguli morale care compun codul deontologic al profesiei. Codul deontologic asigură în mod special respectarea drepturilor omului, excluzând orice discriminare de etnie, sex, religie sau vârstă.
2.2.3. Strategii de dezvoltare a sistemului serviciilor sociale
Serviciile dezvoltate până acum în cadrul sistemului public sunt mai degrabă embrionare și cu un grad de profesionalism scăzut. Obiectivul actual este deci de a proiecta practic de la zero un întreg sistem național. Va fi necesară o perioadă de probabil, 8-10 ani până când aceste servicii vor ajunge la deplina lor maturitate. Este vital de aceea a se adopta cât mai rapid cu putință o strategie de dezvoltare.
Există patru principii fundamentale pentru construcția sistemului serviciilor de asistență socială:
a) Servicii înalt profesionalizate – utilizează specialiști cu înaltă calificare (asistenți sociali), dobândite prin forme de pregătire înalt elaborate, de regulă la nivel universitar. Asistenții sociali sunt deosebiți de voluntarii care acționează în organizațiile nonguvernamentale. Serviciile înalt profesionalizate au o altă logică decât serviciile profesional medii, înalt standardizate și ușor de difuzat/asimilat.
b) Servicii deschise la revederea procedurilor și la încorporarea noilor proceduri și cunoștințe – ca orice profesiune cu un grad ridicat de încorporare a cunoștințelor științifice, asistența socială se află într-un proces rapid de dezvoltare. Ea presupune deschiderea la perfecționare/schimbare rapidă și capacitatea de asimilare de noi tehnici. Disponibilitatea la perfecționarea profesională este condiționată de tipul de pregătire inițială: o profesie cu o bază științifică solidă și cu capacitate de reflecție critică și de autodezvoltare, constând din noi cunoștințe și tehnici, de formare profesională continuă.
c) Internațional/național/local în dinamica serviciilor sociale – profesia de asistent social trebuie considerată ca o paradigmă tehnico-științifică mondializată (stoc de cunoștințe utilizat, tehnici de tratare a problemelor, sistem de valori), care se transmite continuu în mod special prin canale profesionale, și mai puțin prin cele administrative. Este vital deci să existe, pentru menținerea standardelor profesioniștilor la nivelele dezvoltării actuale, un mecanism de contact profesional cu experiență mondială.
d) Combinarea între priorități stabilite la nivel național cu priorități stabilite la nivel local, pe fondul unei mondializări/regionalizări tot mai accentuate a sistemului de valori, a problemelor de soluționat și a priorităților – activitatea de asistență socială se fundamentează pe angajamente juridice, politice și morale atât ale țării într-un context mai larg (mondial: convenții O.N.U. de exemplu), regional (reglementările europene), pe angajamente juridice, politice și morale ale țării ca un întreg, prin legile și opțiunile sale politice, prin sistemul de valori promovat național, cât și pe angajamentele locale și responsabilitatea față de comunitatea locală.
Programele de protecție socială se realizează prin transferul unor importante resurse financiare pentru populație, sub forma de :
alocații familiale;
ajutoare sociale;
pensii și alte drepturi de asigurări sociale;
prestații pentru șomeri;
Scopul serviciilor sociale
– protecția familiilor în îndeplinirea funcțiilor ei majore;
– contribuie la ameliorarea condițiilor de viață și întărirea legăturilor familiale;
-reducerea sărăciei și a formelor sale extreme.
Obiective:
– echilibrul factorilor demografici prin încurajarea natalității;
– protecția copiilor și familiilor împotriva sărăciei și redistribuirea veniturilor în favoarea familiilor cu copii;
– libera alegere a modelului familial, a responsabilităților în cadrul cuplului și a drepturilor în creșterea și educarea copiilor;
– statutul femeii în societate și pe piața muncii, concilierea între responsabilitățile familiale și cele profesionale.
Caracterul măsurilor:
– stimulativ – încurajarea comportamentului demografic și a modelului familial;
– limitativ – descurajarea sau limitarea unor comportamente demografice și familiale;
– de reglementare – redirecționarea unor comportamente demografice și familiale într-un anumit sens (căsătorie, filiația, înfierea, divorțul, celibatul).
Prestațiile familiale – reprezintă totalitatea ajutoarelor în bani sau natură, care se acordă în cazul unor riscuri sociale și pot fi:
– directe – în bani;
– în natură;
– indirecte – subvenționarea de către stat sau colectivitățile locale, a unei părți din costul unor servicii sau produse și prin facilități fiscale.
Sistemul de prestații sociale în România, are un puternic caracter redistributiv, fiind rezultatul combinării efectului redistributiv al posibilităților bănești, al furnizării serviciilor de educație și sănătate, al impozitelor și contribuțiilor sociale.
Pensiile și alte drepturi de asigurări sociale – prezentarea sistemului public (reglementat de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale)
Sistemele de pensii au drept obiectiv principal, asigurarea unui venit permanent după o anumită vârstă (pensia pentru limită de vârstă) și protecție în eventualitatea unor situații deosebite, generatoare de incapacitate temporară, precum: accidente de muncă, boli profesionale sau decese în familie (pensie de invaliditate sau de urmaș).
Sistemul public se organizează și funcționează având ca principii de bază:
a) principiul unicității, potrivit căruia statul organizează și garantează sistemul public bazat pe aceleași norme de drept;
b) principiul egalității, care asigură tuturor participanților la sistemul public, contribuabili și beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce privește drepturile și obligațiile prevăzute de lege;
c) principiul solidarității sociale, conform căruia participanții la sistemul public își asumă reciproc obligații și beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;
d) principiul obligativității, potrivit căruia persoanele fizice și juridice au, conform legii, obligația de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligațiilor;
e) principiul contributivității, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite;
f) principiul repartiției, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligațiilor ce revin sistemului public, conform legii;
g) principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public, conform legii.
În sistemul public, se acordă următoarele categorii de pensii:
a) pensia pentru limita de vârstă
b) pensia anticipată
c) pensia anticipata parțială
d) pensia de invaliditate
e) pensia de urmaș
Calculul pensiilor:
Începând cu data înscrierii la pensie, cuantumul pensiei se determină prin înmulțirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie.
Cuantumul pensiei astfel stabilit se majorează cu suma corespunzătoare contribuției pentru asigurările sociale de sănătate, datorată potrivit legii. CNPAS comunică asiguratului, prin casele teritoriale de pensii, punctajul anual și punctajul cumulat pentru perioada de cotizare.
Valoarea unui punct de pensie se calculează în cadrul CNPAS la data intrării în vigoare a legii bugetului asigurărilor sociale de stat și se actualizează în funcție de posibilitățile financiare, în cursul execuției bugetare, prin indexare trimestrială cu un procent care sa acopere cu până la 100% rata inflației. Indexarea prevăzută se stabilește prin hotărâre a Guvernului.
Stabilirea și plata pensiilor:
Pensia se acordă la cererea persoanei îndreptățite, a mandatarului desemnat de aceasta cu procură specială, a tutorelui sau a curatorului acesteia.
Cererea de pensionare, împreună cu actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege se depun la casa teritorială de pensii în raza căreia se află domiciliul asiguratului.
Persoanele care au împlinit vârsta standard de pensionare nu mai pot solicita înscrierea la pensia de invaliditate.
Admiterea sau respingerea cererii de pensionare se face prin decizie emisă de casa teritorială de pensii, în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii.
Decizia casei teritoriale de pensii cuprinde temeiurile de fapt și de drept pe baza cărora se admite sau se respinge cererea de pensionare. Decizia casei teritoriale de pensii se comunică în scris persoanei care a solicitat pensionarea, în termen de 5 zile de la data emiterii.
Plata pensiei se face lunar.
Pensia se plătește personal titularului, mandatarului desemnat de acesta prin procură specială sau reprezentantului legal al acestuia.
Modalitățile de plată a pensiilor se stabilesc prin regulament al CNPAS.
Pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de nivelul veniturilor respective, următoarele categorii de persoane:
a) copiii urmași orfani de ambii părinți, pe perioada școlarizării;
b) nevăzătorii;
c) pensionarii pentru limita de vârstă.
d) pensionarii de invaliditate de gradul III.
Beneficiarii pensiei de urmaș pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, dacă veniturile brute lunare realizate nu depășesc o pătrime din salariul mediu brut lunar pe țară.
Pensia pentru limită de vârstă:
Pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraților care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public. Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei și 65 de ani pentru bărbați. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii, prin creșterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei și de la 62 de ani pentru bărbați.
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât și pentru bărbați este de 15 ani. Creșterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii. Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei și de 35 de ani pentru bărbați. Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii, prin creșterea acestuia, pornindu-se de la 25 de ani pentru femei și de la 30 de ani pentru bărbați.
Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare și care au născut cel puțin 3 copii și i-au crescut până la vârsta de 10 ani beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare după cum urmează:
a) cu un an – pentru 3 copii;
b) cu doi ani – pentru 4 sau mai mulți copii.
Reducerea vârstei nu poate fi cumulată cu o altă reducere prevăzută de lege. Vârsta de pensionare astfel redusă nu poate fi mai mică de 55 de ani.
Pensia anticipată:
Pensia anticipată se acordă, cu cel mult 5 ani înaintea împlinirii vârstei standard de pensionare, asiguraților care au depășit stagiul complet de cotizare cu cel puțin 10 ani.
Cuantumul pensiei anticipate se stabilește în aceleași condiții cu cel al pensiei pentru limita de vârstă.
La împlinirea vârstelor standard de pensionare prevăzute de lege, pensia anticipată devine pensie pentru limită de vârstă și se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate și a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare.
Pensia de invaliditate:
Au dreptul la pensie de invaliditate asigurații care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza: accidentelor de muncă, bolilor profesionale și tuberculozei; bolilor obișnuite și accidentelor care nu au legătură cu munca.
În raport cu cerințele locului de muncă și cu gradul de reducere a capacității de muncă, invaliditatea este: de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă, a capacității de autoservire, de autoconducție sau de orientare spațială, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei persoane; de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă, cu posibilitatea invalidului de a se autoservi, de a se autoconduce și de a se orienta spațial, fără ajutorul altei persoane; de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională.
Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie, emisă de medicul specializat în expertiză medicală și recuperarea capacității de muncă. La împlinirea vârstei standard prevăzute de lege pentru obținerea pensiei pentru limită de vârstă beneficiarul pensiei de invaliditate poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.
Pensia de urmaș:
Au dreptul la pensie de urmaș copiii și soțul supraviețuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condițiile pentru obținerea unei pensii. Copiii au dreptul la pensie de urmaș: până la vârsta de 16 ani; dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani; pe toată durata invalidității de orice grad. Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș pe tot timpul vieții, la împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puțin 15 ani. În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puțin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaș cuvenit soțului supraviețuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus.
Soțul supraviețuitor care are în îngrijire la data decesului susținătorului unul sau mai mulți copii în vârsta de până la 7 ani beneficiază de pensie de urmaș pana la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe țară. Cuantumul pensiei de urmaș se stabilește, prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat de susținător, în funcție de numărul urmașilor îndreptățiți, astfel: pentru un singur urmaș – 50%; pentru 2 urmași – 75%; pentru 3 sau mai mulți urmași – 100% . Bilete de tratament balnear:
Bugetul asigurărilor sociale de stat suportă diferența dintre valoarea biletului de tratament balnear și contribuția beneficiarilor de astfel de bilete, pentru un număr de locuri stabilit anual.
Tarifele pentru serviciile acordate beneficiarilor biletelor de tratament de către unitățile de tratament aflate în proprietatea Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale se stabilesc prin ordin al ministrului muncii, solidarității sociale și familiei, la propunerea președintelui Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, neputând depăși tarifele din unitățile similare cu care s-au încheiat contracte de prestări de servicii.
În cursul unui an calendaristic se poate elibera un singur bilet de tratament aceluiași beneficiar.
Biletele de tratament balnear se distribuie pensionarilor, de către casele teritoriale de pensii.
Bilete de tratament balnear se acordă gratuit, într-un număr stabilit anual, pentru:
– pensionarii I.O.V.R.;
– veteranii de război;
– persoanele cu drepturi stabilite în baza Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, deportate în străinătate ori constituite în prizonieri;
– persoanele cu drepturi stabilite în baza Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice.
Bilete cu preț redus pe calea ferată:
Se acordă pensionarilor 6 călătorii simple cu reducere de 50% din tariful trenurilor de persoane clasa a II-a. De aceste facilități nu beneficiază pensionarii care au dreptul la călătorii gratuite stabilite în baza altor prevederi legale.
Legitimațiile de călătorie pentru pensionari se eliberează de Societatea Națională a Căilor Ferate Romane, prin stațiile și agențiile de voiaj pe baza deciziei de pensionare și a buletinului sau cărții de identitate. Condițiile de eliberare a legitimațiilor de călătorie pentru pensionari se stabilesc de Societatea Națională a Căilor Ferate Romane, potrivit reglementarilor specifice căilor ferate.
Asigurările pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă reglementate de Legea nr. 76/ 2002
Piața muncii a suferit schimbări puternice în ultimul deceniu. Modificările apărute au creat nevoia unei noi instituții, una modernă, flexibilă cu capacitatea de a răspunde acestor provocări. Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM), împreuna cu cele 42 de agenții județene și peste 180 de agenții locale, răspunde acestor provocări. Serviciile sale se adresează șomerilor și agenților economici. Principalul său obiectiv este creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și implicit scăderea ratei șomajului. Prin Legea nr. 145/1998, a fost reglementată înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Ocupare și Formare Profesională, instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, ce și-a început în mod efectiv activitatea la data de 1 ianuarie 1999. Prin Ordonanța de Urgență nr. 294/2000 a fost modificată și completată Legea nr. 145/1998, noua denumire a instituției fiind Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă. Pentru organizarea și coordonarea activităților specifice la nivel județean și la nivelul municipiului București, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă are în subordine agenții constituite la nivel județean și la cel al municipiului București, unități cu personalitate juridica. Agențiile județene pot înființa subunități de furnizare a serviciilor de ocupare a forței de muncă.
Prin Programul Social, Guvernul susține eforturile de implementare a strategiei în jurul politicilor de protecție socială și asistență socială prin: pensii duble pentru agricultori, majorarea semnificativă a alocațiilor, scăderea contribuțiilor la fondurile de asigurări sociale, sistem de pensii private, scăderea ratei șomajului. La toate acestea se adaugă programe de accesibilizare pentru persoanele cu handicap, precum și investiții în resursele umane.
2.3. Structura instituțională și reformele în politica sectorului muncii și protecției sociale din Romănia
Din moment ce s-au făcut reforme în toate zonele Sectorului Muncii și Protecției Sociale, cateva restructurări instituționale au fost realizate, iar sectorul a evoluat treptat către o structură mai optimizată. Procesul de restructurare care s-a desfășurat în ultimii doisprezece ani, poate fi împărțit în doua etape:
• Reforme Inițiale de Restructurare (1999–2008): În cadrul etapei inițiale, sectorul a fost
restructurat pentru a orienta Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale către un rol
„umbrela” de coordonare, și pentru a deconcentra structurile de implementare sub-sectoriale.
Astfel, au fost înființate următoarele agenții: Agenția Națională pentru Plasarea de Forță de
Muncă (1999), Inspecția Muncii (1999), Casa Națională de Pensii (2000), Agenția Națională
pentru Oportunități Egale (2002), Agenția Națională pentru Persoanele cu Dizabilități (2003), Agenția Națională pentru Protecția Familiei (2003), Autoritatea Națională de Protecția Copilului (2004), Direcția de Anchete Sociale (2006), și Agenția Națională de Beneficii Sociale (2008). Cu aceasta reorganizare, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a păstrat controlul asupra sectorului precum și dezvoltarea politicii, și funcțiile de monitorizare, evaluare și control.
Trei dintre agențiile mai sus menționate: Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă (NAE), Casa Națională a Pensiilor Publice (NHPP) și Agenția Națională de Beneficii Sociale (NASB) au fost stabilite în cadrul proiectelor anterioare finanțate de către Banca Mondială, cu asistență tehnica internațională. Structurile organizatorice ale acestora au fost create cu atenție și necesitatea angajării de personal evaluată corespunzător (atât din punct de vedere al numărului cât și din punct de vedere al aptitudinilor), conform celor mai bune practici internaționale. În mare, structura actuală a acestora este corespunde încă sarcinilor și funcțiilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească. Aceste agenții operează pe bază de contracte de managementul performanței, cu indicatori mai mult sau mai puțin detaliați. Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă este un exemplu de excelență în acest sens, având acreditarea Organizației Internaționale de Standardizare (ISO) pentru managementul performanței.
Atunci când au fost înființate, agențiile s-au specializat pe implementarea funcțiilor lor. Totuși, odata cu împărțirea între agenții, coordonarea dezvoltării acestora a arătat și puncte slabe în anumite zone. Spre exemplu, fiecare agenție și-a creat propriul Sistem de Managementul Informației (MIS), dar funcțiile de coordonare și integrare pentru informare și performanță lipseau—și astfel Ministerul nu putea îndeplini aceste funcții.
Aceasta perioadă mai sus-menționată a fost martoră unei expansiuni în numărul de programe și cheltuieli care, la final, au devenit nesustenabile din punct de vedere fiscal.
• Consolidarea și Reorganizarea Recente (jumatatea anului 2010). Sectorul a fost reorganizat și consolidat recent, condus de nevoia de (a) a reduce cheltuielile în sectorul public, inclusiv costul pentru salarii; și (b) a îmbunătati coordonarea și eficiența administrativă.
Mare parte din sector a fost consolidat de către Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, care a preluat Agenția Națională pentru Persoanele cu Dizabilități, Agenția Națională pentru Familie și Protecția Copilului, Agenția Națională pentru Oportunități Egale și Anchete Sociale. Acestea au devenit direcții generale în cadrul structurii centrale a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Totuși, căteva alte agenții cu responsabilități în domeniul incluziunii sociale funcționează încă în afara sferei Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale (ex., Agenția Națională pentru Roma și Biroul Român pentru Adopții). Acestea ar putea fi aduse în sfera Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale pentru a-și îmbunătăți coordonarea și pentru a intra în legatură cu UE, din moment ce Ministerul este echivalentul principal al UE pentru monitorizarea incluziunii sociale.
Cele „patru mari” agenții (Casa Națională de Pensii Publice, Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă, Inspecția Muncii și Agenția Națională de Beneficii Sociale) au suferit de asemenea reduceri de personal pentru a atinge țintele de buget. Problema a fost că aceste reduceri au fost făcute la întâmplare în loc să fie prioritizate astfel încât funcțiile cheie să fie ocupate corespunzător. Aceasta abordare uniformă a fost folosită din motive de „economie politica” și fezabilitate administrativă pe termen scurt (a fost mai ușor să se facă reduceri în toate agențiile decât să se faca o prioritizare).
Aceste eforturi de îmbunătățire a structurii sectorului au avut unele beneficii:
S-a consolidat principiul de organizare a unui „organism politic umbrelă” (Ministerul) care coordonează agenții optime de implementare din cadrul sub-sectoarelor;
Au permis o mai bună coordonare a dezvoltării politicii în domeniile serviciilor de asistență socială și Integrare socială; și o Au contribuit la atingerea obiectivului Guvernului de a reduce cheltuielile sectorului public, ceea ce trebuia să conțină deficitul de buget și să creeze condiții pentru o mai mare sustenabilitate macro-fiscală.
Echilibrul necorespunzător al resurselor. În plus, există dezechilibre în cheltuieli și în alocarea resurselor umane (ex., amestecul de aptitudini, masa critică lipsă în anumite zone) în cadrul sectorului și al sub-sectoarelor.
Mai întâi, referitor la cheltuielile publice din sector, aspectul critic este Creșterea discreționară și menținerea viabilitații fiscale. În ultimii ani, cheltuielile cu protecția socială au crescut substanțial; de la 10,75% din PIB în 2008 la 14,3% în 2010 (vezi Figura 1). Aceasta creștere de aproximativ 4 puncte din procentajul PIB este mult mai mare decât creșterile din alte sectoare sociale cum ar fi sănătatea și educația. Aceasta creștere foarte mare a cheltuielilor a ridicat doua probleme: (a) cea a sustenabilității fiscale, adică dacă România își poate permite sau nu acest nivel de cheltuieli acum sau pe termen mediu; și (b) cea a eficienței și eficacității cheltuielilor publice (atât eficiența administrativă cât și cea alocativă).
Data fiind Creșterea mare a cheltuielilor cu protecția socială din ultimii ani, intrebarea cea mai importantă este dacă nivelul actual este sustenabil din punct de vedere fiscal. În timp ce cheltuielile totale cu protecția socială au crescut pe durata crizei, mare parte din aceasta creștere s-a datorat creșterii beneficiilor înainte de criză. Cea mai mare creștere singulară, cheltuielile pentru pensii, s-a datorat creșterilor acute a pensiilor în anul 2007. A doua mare creștere, beneficiile de asistență socială, a avut loc tot înaintea crizei, când generozitatea programelor de politica familiei, persoanelor cu dizabilități și a programelor de pensii sociale s-a mărit substanțial. Datorită economiei politice de drepturi, este foarte dificil să se retragă aceste programe. Cea de a treia și singura zonă publică unde cheltuielile au crescut datorită crizei a fost programul de beneficii de șomaj. Aceasta creștere a fost și asteptată și normală din moment ce programul de șomaj Acționează ca un stabilizator economic—cheltuielile cresc în perioada crizelor economice și scad în perioadele normale. Din perspectiva macro-economică, acest lucru este binevenit deoarece programul susține veniturile celor afectați de criză, un grup cu o înclinație mare de a consuma, prin urmare un mare multiplicator fiscal al cheltuielilor publice. Din perspectiva micro-economică, aceasta politică are merite prin prisma echității (șomerii ar fi săraci în lipsa acestei politici) și eficienței (standardul de viață al somerilor este menținut în perioada în care acestia își caută un serviciu).
O modalitate de a răspunde indirect la întrebarea privind disponibilitatea este prin compararea cheltuielilor României cu Protecția Socială cu alte țări care au condiții economice și sociale asemănătoare. Din acest motiv, am comparat România cu noile țări (tranziție anterioară) a UE. Este important să se observe că, printre noile țări membre ale UE, România și Bulgaria au cel mai mic PIB pe cap de locuitor. Acest exercițiu de comparație este ilustrat în Figura 1 (de mai sus). Totuși, România este printre cei mai mari cheltuitori, al treilea după Polonia și Ungaria. Aceasta comparație sugerează ca actualul nivel al cheltuielilor cu Protecția Socială în România este deja ridicat.
Cu profituri mai mici la buget, România nu poate menține Același nivel al cheltuielilor ca și națiunile comparate cu un PIB mai mare. Atunci când se face evaluarea viabilității fiscale a cheltuielilor României pentru Protecția Socială, trebuie să luăm în calcul și poziția fiscală a României vis-a-vis de cele 10 țări ale UE. Pentru a-și menține gradul de neîndatorare, România poate să cheltuiască numai cantitatea de bani pe care o colectează din venituri. Acest nivel a fost și va rămâne relativ scăzut, mult mai scăzut decât în celelalte 10 țări ale UE. În ultimii 15 ani, veniturile totale ale guvernului au fost de 32–33% din PIB; Strategia Fiscală pe Termen Mediu a Guvernului planifica venituri la Același nivel și pentru perioada 2011–2014 (vezi Tabelul 1). Veniturile intregului buget sunt semnificativ mai mari în cele 10 țări ale UE (și mult mai mari în statele membre ale UE mai vechi) (vezi Figura 2). Cele 8 țări ale UE care au devenit membre în anul 2005 însumează aproximativ 39% din PIB la venitul mediu, cu aproximativ 7 puncte procentuale mai mult decât România. Bulgaria, singura țară nou membru al UE cu un nivel asemănător al PIB pe cap de locuitor, are 37% din PIB, cu 4–5 puncte procentuale mai mult decât România.
Tabelul 1. Veniturile Și Cheltuielile Bugetului Total, România, 1997–2012
CONCLUZII
Rămân provocări importante pentru acest model instituțional (reducerea transversală). Acestea implica mai întâi lipsa de integrare (sau legăturile de reducere transversală) la nivelul conducerii sectorului, și dezechilibrează resursele în anumite părți ale sectorului.
Integrare slabă în sector. Lipsa de integrare se manifestă și afectează sectorul în cel puțin trei moduri: (i) integrare slabă la nivel politic, rezultand în sinergii necorespunzătoare în sub-sectoarele Muncii și Protecției Sociale; (ii) segmentarea, la nivel operațional; și (iii) legături slabe cu diferitele nivele de guvernare.
Mai întâi, integrarea slabă la nivelul „marii imagini” politice rezultă în sinergii necorespunzătoare în cadrul sub-sectoarelor Muncii și Protecției Sociale. Politicile, strategiile și planurile de Acțiuni tind să se concentreze pe fiecare zona a Muncii și Protecției Sociale (pensii, Piața muncii și asistență socială), fără a acorda atenție rezultatelor generale sau aspectelor de reducere transersală. Aceasta face și mai grea conectarea programelor din cadrul sectoarelor. Un exemplu este lipsa de integrare dintre pensiile pentru persoanele cu dizabilități și alocațiile pentru acestea, care pot provoca duplicitate și inconsistente stimulative. Un exemplu de integrare eficace ar fi beneficiarii de asistență socială care pot Acțiva serviciile ALMP, pentru a-și promova oportunitățile pentru angajare. Acest lucru se face la un nivel limitat, dar agențiile separate și sistemele separate de informații nu promovează acest obiectiv politic mai larg sau managementul operațional integrat. Ministerul este dator să promoveze integrarea în programe și coordonarea sectorului la nivel politic, pentru a obține sinergii mai mari și o mai bună eficacitate în toate sub-sectoarele. Lipsa integrării la un nivel mai mare și a coordonării, face de asemenea dificil de monitorizat performanța sub-sectorului. Capacitatea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale de a monitoriza și evalua performanța generală a sectorului sau a anumitor sub-sectoare este limitată în prezent, în parte datorită încăpacitații sale de a accesă separat Sistemele de Managementul Informației ale agențiilor, dar și datorită limitarilor legate de aptitudinile personalului, funcții și reguli. Acest lucru înseamnă ca Sistemele de Managementul Informației ale acelor agenții nu facilitează funcția de managementul performanței. Un astfel de management al performanței nu este egal în toate sub-sectoarele (agenția publică de plasare a Forței de Muncă este înaintea celorlalte în ceea ce privește dezvoltarea uneltelor de monitorizare a performanței). Astfel, cu excepția unică a Agenției Naționale de Plasare a Forței de Muncă, monitorizarea performanței este necorespunzătoare.
În concluzie, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale trebuie să ia în considerare stabilirea unei unități strategice care să fie responsabilă cu dezvoltarea și implementarea strategiei. Unitatea va stabili obiectivele, le va transpune în indicatori și tinte și le va monitoriza și evalua atât în cadrul întregului sector cât și în cadrul sub-sectoarelor. La nivel de politică, o astfel de structură ar putea include markerii politici cheie și managerii de la nivel inalt din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Pentru a funcționa eficient, acesta ar trebui să aibă un secretariat puternic, cu experți în ariile de planificare, prognoză, monitorizare și evaluare.
În al doilea rans, lipsa integrării în zonele Muncii și Protecției Sociale are ca rezultat dublarea operațională și ineficiența, cu (a) lipsa economiilor de proporții în implementare; (b) circulația slabă a informațiilor între agențiile din cadrul sub-sectorului; și (c) oportunități ratate de supraveghere și control (ex., cu verificari transversale a sistemelor de informații).
Lipsa oportunităților pentru economiile de proporții pentur implementare.
Economiile de proporții pentru implementare nu sunt realizate. Fiecare agenție are
propriul sau sistem de plata și propriul sistem de managementul informațiilor (MIS).
Funcțiile de sprijin sunt impărțite, iar interfață cu beneficiarii nu este coordonată în
programe. Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a identificat un număr
de zone unde astfel de economii de proporții ar putea fi implementate: (i) în zona
politicii dizabilităților, prin armonizarea criteriilor și a cadrului instituțional pentru
evaluarea dizabilităților pentru pensii și alocații; și (ii) prin contopirea tuturor
programelor de venit testate într-un singur program pentru familiile cu venituri mici,
Programul Venit Minim de Integrare Socială. Ar trebui de asemenea să exploreze și
alte zone în care astfel de economii de proporții pot fi realizate, cum ar fi (i)
contopirea funcțiilor de plată a numerarului într-o singură agenție de plată; și (ii)
rationalizarea (sau cel puțin conectarea) agențiilor și unităților responsabile de
supraveghere și control.
În concluzie, Ministerul Muncii, Familiei și Protecție Sociale ar trebui să unifice anumite beneficii (ex., beneficii pentru venituri mici); criteriile de eligibilitate și aranjamentele instituționale (ex., pentru pensiile și alocațiile pentru persoanele cu dizabilități); și funcții de plată (într-o singura agenție de plăți).
Circulatia slabă a informațiilor între agențiile din cadrul sub-sectorului. Cu
sisteme separate de managementul informațiilor (MIS) pentru fiecare dintre cele
patru mari agenții și cu programele principale, abilitatea de monitorizare a
performanței și conectarea informațiilor în sub-sectoare lipsește. Mai mult, nu există
nici o modalitate de verificare transversală a sistemelor separate de managementul
informațiilor (pentru verificare, sinergii transversale ale programului prin referințe și
managementul de caz comun, etc.). Disponibilitatea în timp util a informațiilor
precise este o obligație pentru toate instituțiile guvernului, inclusiv pentru
Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, deoarece aceasta este necesăra
pentru evaluarea performanței diferitelor sectoare de Activitate, pentru dezvoltarea
de politici sectoriale bine-documentate și pentru implementarea, administrarea și
monitorizarea programelor de care Ministerul este responsabil. Deoarece ministerul
nu are o platformă unitară de managementul informațiilor (IM), o parte a informațiilor necesare pentru Acțivitatile curente ale acestuia este accesata din cele trei sisteme de managementul informațiilor care funcționează îndependent în fiecare dintre cele trei zone principale coordonate de Minister (muncă, pensiile și asistență socială). Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a identificat problema fluxurilor slabe de informații și lucrează la o soluție care implică: (i) crearea unui stoc de informații gestionat de diferite agenții și unități; (ii) identificarea nevoii de informații a celorlalte agenții; (iii) identificarea de soluții și tehnice și legale (ICT) pentru astfel de schimburi; și (iv) stabilirea protocoalelor de schimburi de date pentru a facilita schimbul de informații. Până acum, acest lucru s-a concentrat pe unitățile de implementare a politicilor pe Piața muncii, Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă și Agenția de Inspecția Muncii. Trebuie să urmeze alte două domenii politice, transferul de bani și politică pentru persoanele cu dizabilități.
În concluzie, extinderea reviziei actuale a necesităților informaționale de laq NEA și Inspecția Muncii la toate agențiile subordonate și la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Crearea unui Birou Principal de Informații în cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și dezvoltarea și implementarea unei platforme de acoperire a Sistemului de Managementul Informațiilor la nivelul Ministerului, pentru o utilizare mai eficientă a cantitații mari de informații colectate și stocate de către agențiile acestuia pentru politică, monitorizare și performanță și funcții operaționale (îmbunătățirea eficienței, verificări transversale, sinergii și economii de proporții, etc.). Aceasta platformă de acoperire a Sistemului de Managementul Informațiilor s-ar putea baza fie pe integrarea completă a sistemelor existente de managementul informațiilor (pensii, Piața muncii și asistență socială), fie pe conectarea acestor sisteme printr-o interfață standardâ.
Altfel spus, implementarea de Acțiuni pentru a facilita verificarea transversală a informațiilor pentru îmbunătățirea programului de conformare, în conformitate cu Strategia pentru Asistență Socială. Actualizarea funcționării Sistemelor de managementul Informației pentru pensii și asistență socială astfel încât schimbările legislative să fie încorporate în timp util.
Oportunități pierdute pentru o supraveghere și un control mai puternic. O problemă asemănătoare afectează și structurile responsabile de supraveghere și verificare: Inspecția Muncii, Anchetele Sociale, Departamentul de Audit și Organismul de Control al Ministerului. În prezent, aceste agenții de supraveghere operează separat, fără a exista posibilitatea de a verifica transversal informațiile sau cazurile specifice, sau de a impartăși unelte, mecanisme și descoperiri în ceea ce privește supravegherea și verificarea.
În concluzie, consolidarea cooperării între structurile responsabile de supraveghere și control: Inspecția Muncii, Inspecția Socială, Departamentul de Audit și Organismul de Control al Ministerului. Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale ar trebui să realizeze o revizie specifică axată pe Creșterea impactului organismelor de supraveghere și control asupra îmbunătățirii respectarii programului în toate zonele sectorului Muncii și Protecției Sociale, precum și a îmbunătățirii proceselor și procedurilor de afaceri.
În al treilea rând, integrarea este de asemenea necesăra datorită descentralizării, deoarece conexiunile eficiente dintre administrațiile publice locale și centrale sunt inexistente în acest moment. Într-adevăr, coordonarea și controlul sunt limitate la diferite nivele ale guvernului datorită descentralizarii și autonomia dobândită de organismele sub-Naționale care îndeplinesc anumite funcții în sectorul Muncii și Protecției Sociale. Ministerul nu-și exercită funcția de monitorizare, supraveghere și control asupra sectorului, și inclusiv nici în cheltuielile pentru protecția socială și livrarea de servicii și beneficii. Mai specific, cateva funcții sunt îndeplinite de administrațiile publice județene și locale (Direcțiile Generale de asistență Socială și Protecția Copilului și Serviciile Publice de asistență Socială), iar anumite beneficii în bani sunt îndependente de Minister. Mai mult, dezvoltarea și asigurarea de servicii de asistență socială pentru diferite grupuri de beneficiari (persoane cu dizabilități, parsoane în vârsta, copii și tineri supuși riscurilor, precum și victimele violenței domestice) sunt responsabilitatea guvernelor locale, care nu cooperează cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale la evaluarea generală a nevoilor pentru astfel de servicii și la planificarea pe termen lung a dezvoltării ulterioare a acestora.
În concluzie, este necesară o revizie mai amanunțită a funcțiilor la nivel de guvernământ (asupra cheltuielilor, finanțării, fluxurilor de informații, proceselor de afaceri, raportării, responsabilităților și monitorizării). Aceasta ar necesita o revizie coordonată între Ministerul sectorului (MoLFSP), Ministerul Administrației și Internelor, dar și a organismelor administrației publice locale. Revizia ar trebui să încerce să identifice nevoile specifice și modalitățile de îmbunătățire a cooperării între Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Ministerul Administrației și Internelor, plus entitățile administrației publice locale.
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici Sociale Europene – Analiza Comparativa (ID: 144652)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.