Politici Si Strategii de Dezvoltare Regionala

1.1. Denumirea de regiune provine de la cuvântul „regere” care înseamnă a stăpâni, a diviza. E. Reclus îl definea ca un spațiu care servește ca bază pentru divizarea administrativa a statelor-națiuni (Bailly, 1998). Plecând de la regiunile naturale, la regiunile omogene, istorice, culturale, s-a ajuns la regiunea funcțională, inclusă ulterior în teoria spațială și în dezvoltarea regională, inclusiv creșterea economică.

Regiunea reprezintă o parte dintr-un teritoriu care este delimitată după anumite criterii (economice, administrative, geografice, sociale, culturale, istorice, ecologice) care are o anumită omogenitate și care se particularizează în raport cu spațiul economic național. Din punct de vedere politic, termenul de regiune este utilizat uneori și în context transnațional.

Regiunile pot avea înțelesuri diverse: o regiune poate fi definită ca o zonă de teritoriu cu un ansamblu de caracteristici interne, distincte și consistente, fie ele fizice sau umane, și care îi conferă o anumită unitate semnificativă și care o disting pe de altă parte de alte zone învecinate. Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este nesfârșit: atribute fizice, caracteristici socio-economice, de limbă etc. și tot nesfârșit poate fi numărul de tipuri de regiuni: regiuni aglomerate, regiuni în declin, regiuni geografice, regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni de planificare, regiuni subdezvoltate etc.

1.2. Unul din principalele obiective ale Uniunii Europene este încuraja progresul economic și social, durabil și echilibrat prin întarirea coeziunii sociale și economice a statelor membre.

Regionalizarea a apărut ca urmare a unor realități istorice constituite pe parcurs din diferite cauze, cât și pentru a rezolva conflicte născute sau accentuate prin excesiva centralozare a administrației ,pentru a reduce distanța dintre factorii de decizie și cei a căror interese trebuiesc corect înțelese și tratate. Regionalizarea este în fapt , rezultatul tendinței de evoluție a organizării teritoriale în statele europene de azi.

Putem defini regionalizarea ca fiind ,,procesul prin care se realizează instituirea unei capacități de acțiune autonomă, care are ca obiectiv promovarea unui teritoriu, intranațional sau supralocal, prin mobilizarea mecanismului său economic și , dacă este cazul a resorturilor de solidaritate locală sau regională, precum și a dezvoltării potențialului său. Acest proces poate fi realizat fie prin intermediul instituțiilor preexistente, fie prin realizarea unei noi împărțiri teritoriale destinate să răspundă mai bine obiectivelor. Acest proces este însă întotdeauna condiționat de constrângerile pe care le exercită cadrul politiic și instituțional , a cărui evoluție poate fi guvernată de o serie de tendințe”.

Din punct de vedere al statutului juridic termenul de regiune ca și cel de regionalizare acoperă realități politice și administrative extreme de diferite dacă ne gandim la statele europene .

Astfel, regionalizarea poate fi:

regionalizare administrative

regionalizare prin intermediul colectivităților locale

descentralizare regional

regionalizare politică sau autonomie regional (regionalism institutional)

regionalizare prin intermediul autorităților federale .

Referitor la cele cinci forme ale regionalizării trebuiesc făcute câteva precizări:

În primul rând , trebuie subliniat faptul că federalismul nu este o formă de regionalizare. Dimpotriva, statul federal reprezintă acel mod de organizare în care structurile și sistemul său de funcționare pot fi afectate de regionalizare sub diferite forme.

Regionalizarea nu este întotdeauna omogenă. Un stat poate să cunoască pe întreg teritoriul lui, mai multe tipuri de regionalizare, în funcție de problemele la care trebuie să răspundă și de particularitățile care trebuiesc luate în considerare.În Marea Britanie există astăzi trei forme diferite de regionalizare.

În al treilea rând, un stat poate cunoaște, în mod succesiv, mai multe tipuri de regionalizare. În Franța spre exemplu a existat o regionalizare administrative înainte de introducerea descentralizării regionale din present.Formele pe care le cunoaște regionalizarea într-un stat nu depend numai de problemele de ordin socio-economic, ci și de alți factori , specifici fiecărei țări, cum ar fi concepția despre stat, circumstanțele politice, gradul de integrare națională.

În cel de al patrulea rând , dacă cele cinci timpuri de regionalizare se disting prin poziția pe care o ocupă puterea central și administrațiile de stat, trebuie precizat că acestea nu sunt niciodată absente, chiar dacă ele pot fi limitate în statele în care autonomia regională este puternică. Indifferent de modul în care se prezintă situația , regionalizarea nu trebuie să conducă la omiterea rolului pe care îl joacă statul în dezvoltarea regională.

1.3. Prin conținutul sau, creșterea economică regională înseamnă o evoluție pozitivă, ascendentă a economiei regionale, dar care nu exclude oscilații conjuncturale, chiar și regrese economice temporare. Aprecierea că o economie regională înregistrează o creștere economică se bazeaza pe existenta tendinței creșterii pozitive reale.

Moduri de definire a creșterii regionale:

creșterea outputului total al unei regiuni (indică creșterea capacității productive a regiunii);

creșterea outputului pe o persoană ocupată ( indică modificările în competitivitatea regiunii);

creșterea outputului pe locuitor (indică schimbările în bunăstarea economică a regiunii).

Outputul poate fi măsurat prin:

producția totală (brută) a unei regiuni;

produsul intern brut al regiunii;

produsul intern net ș.a.m.d..

1.4. Dezvoltarea regionala este un concept nou ce urmareste impulsionarea si diversificarea activitatilor economice, stimularea investitiilor in sectorul privat, contributia la reducerea somajului si nu in cele din urma sa conduca la o imbunatatire a nivelului de trai. Pentru a putea fi aplicata politica de dezvoltare regionala s-au infiintat opt regiuni de dezvoltare, care cuprind tot teritoriul Romaniei. Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe judete. Regiunile de dezvoltare nu sunt unitati administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridica, fiind rezultatul unui acord liber intre consiliile judetene si cele locale.

1.5. Politica regională este o politică de investiții strategice, care își dorește să stimuleze creșterea economică a tuturor regiunilor și orașelor din Uniunea Europeană și să amelioreze calitatea vieții cetățenilor. De asemenea, este o expresie a solidarității, deoarece pune accent pe sprijinirea regiunilor mai puțin dezvoltate.

Politica regională reprezintă, de asemenea, expresia solidarității dintre statele membre ale UE, întrucât orientează cea mai mare parte a fondurilor disponibile către regiunile mai puțin dezvoltate ale Uniunii. Acestea își pot valorifica astfel întregul potențial economic, ceea ce va duce la atenuarea disparităților regionale existente la nivel european și național.

Politica regională este cunoscută și sub denumirea de „politică de coeziune”, întrucât scopul său general este să consolideze coeziunea economică, socială și teritorială în regiunile eligibile pentru finanțare. În practică, este vorba de:

coeziune economică și socială, prin stimularea competitivității și a creșterii economice ecologice la nivel regional, furnizarea de servicii mai bune, creșterea oportunităților de angajare și îmbunătățirea calității vieții;

coeziune teritorială, prin conectarea regiunilor pentru a le ajuta să își valorifice punctele forte și să lucreze împreună în configurații noi și inovatoare în vederea abordării provocărilor comune (cum ar fi schimbările climatice), ceea ce va consolida Uniunea în ansamblu.

Politica regională a reacționat rapid și eficient la criza economică, prezentând un nivel ridicat de flexibilitate, de exemplu, prin „reprogramarea tematică”, adică redirecționarea fondurilor către zonele cu cele mai mari nevoi de finanțare și realizarea de investiții în sectoare esențiale pentru creșterea economică și crearea de locuri de muncă.

Politici si strategii de dezvoltare regională

2.1. Politica de dezvoltare regională  reprezintă un ansamblu de măsuri planificate și promovate de autoritațile administrației publice locale și centrale, în parteneriat cu diverși actori (privați, publici, voluntari), în scopul asigurării unei creșteri economice, dinamice și durabile, prin valorificarea eficientă a potențialului regional și local, în scopul îmbunatățirii condițiilor de viață. Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea întreprinderilor, piața forței de muncă, atragerea investițiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, îmbunătățirea infrastructurii, calitatea mediului înconjurator, dezvoltare rurală, sanătate, educație, învațământ, cultură.

Politica de dezvoltare regională reprezintă un asamblu de măsuri guvernamentale ce

au drept scop sprijinirea creșterii economice și îmbunătățirea condițiilor de viață, prin

valorificarea efiecientă a potențialului regional și local.

Politicile de dezvoltare regională se manifestă în două sensuri: în sens preventiv, adică prin înlăturarea cauzelor care au generat lipsa de dezvoltare sau dezvoltarea anevoioasă a unor regiuni, și în sens combativ, prin înlăturarea efectelor ramânerii în urmă a dezvotării regiunilor.

Scopul politicilor de dezvoltare regională este acela de a reduce disparitățile și de a întări coeziunea economică și socială dintre statele Europei. Dezvoltarea regiunilor mai puțin favorizate are ca rezultat distribuirea mai rațională a obiectivelor industriale, a forței de muncă și a infrastructurii. O altă consecință a politicii de dezvoltare regională o reprezintă stimularea comerțului și crearea de noi piețe pentru produse industriale și bunuri de larg consum. Nu lipsit de importanță este efectul demogafic pe care îl au politicile de dezvoltare regională , în special prin scăderea migrării populației dinspre aceste regiuni către regiunile prospere.

Obiectivele principale ale politicilor de dezvoltare regională sunt:

diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată), și prevenirea creării de noi dezechilibre;

pregătirea cadrului instituțional pentru a răspunde criteriilor de intregrare în structurile UE și de acces la FSși de coeziune;

integrarea politicilor sectoriale la nivel regional și stimularea cooperării interregionale (interne și internaționale) în vederea dezvoltării economice și sociale durabile.

sprijinirea dezvoltării regiunilor cu dezvoltare redusă, al căror PIB este sub 75% din media UE pe ultimii trei ani

sprijinirea regiunilor cu un pronunțat declin al industriei tradiționale, cu alte cuvinte, reconversia spre noi activități.

combaterea șomajului de lungă durată și facilitarea integrării profesionale a tinerilor și a persoanelor expuse în mod deosebit la excluderea de pe piața forței de muncă.

facilitarea adaptării forței de muncă la mutațiile industriale.

adoptarea structurilor de transferare și comercializare a produselor agricole și a celor provenite din pescuit;

diversificarea economică și adaptarea structurală a regiunilor rurale vulnerabile (PIB redus, populație ocupată în agricultură, densitate redusă);

sprijin acordat regiunilor cu densitate redusă.

Aceste obiective sunt realizate în practică prin adoptarea de măsuri și strategii, finanțarea de proiecte și prin diverse programe, toate acestea însă fiind dezvoltate pe baza unui set de principii ce stau la baza elaborării și aplicării lor, după cum urmează:

principiul descentralizării procesului de luare a deciziei, prin trecerea de la nivelul

central/guvernamental la cel regional;

principiul parteneriatului, prin crearea și promovarea de parteneriate între toți actorii

implicați în domeniul dezvoltării regionale;

principiul planificării, în vederea atingerii obiectivelor stabilite;

principiul co-finanțării,adică obligativitatea contribuției financiare a diverșilor actori implicați în realizarea programelor și proiectelor de dezvoltare regională.

2.3 Politicile de dezvoltare regională se realizează și se implementează cu ajutorul a două intrumente foarte importante :

instrumente de planificare

instrumente finaciare

Prin instrumente de planificare se înțeleg strategii, planuri, programe și proiecte.

Strategia poate fi națională și regională. Ea este definită ca fiind un demers prin care, pe baza diagnozei situației economice și sociale existente se formulează principiile și obiectivele pe termen mediu și lung, cu stabilirea priorităților și a resurselor necesare (umane, materiale, financiare,informaționale ).

Planurile pot fi naționale și regionale, anuale și multianuale. Ele sunt documente elaborate pe baza strategiei și se referă la ansamblul acțiunilor/măsurilor care trebuie întreprinse pentru atingerea obiectivelor. Planul, pentru fiecare acțiune/măsură, cuprinde ca principale elemente: denumirea și descrierea acțiunii preconizate, domeniul vizat și aria (întinderea geografică ), beneficiarii finali, organismul responsabil de implementare, țintele cuantificabile, indicatorii de monitorizare ai procesului, asistența financiară necesară și forma în care se acordă ( grant sau împrumut ), durata.

Planul, în ansamblul său cuprinde și o estimare prealabilă privind efectul global al strategiei asupra regiunii de dezvoltare.

Programele și proiectele sunt incluse practic în strategii și planuri, ele transpunând în cifre și măsuri concrete aportul finaciar al finanțatorului. În ultimă instantă, de implementarea acestora depinde succesul polticilor de dezvoltare regională. În acest proces complex intră însă și agențiile de implemenare, instituțiile administrației publice precum și factori politici sau alți actori importanți ( grupuri de interes). Importanța acestora și relația dintre ei va fi tratată în alte capitole ale acestei lucrări.

Instrumentele financiare reprezintă fondurile constituite și alocate de anumite instiuții, care sunt distribuite în baza unor criterii stabilite în strategiile și planurile naționale, pe domenii și sectoare cuprinse în politicile de dezvoltare regională.

La nivelul U.E. experiența a demonstrat că cel mai important instrument al politicilor regionale este Fondul de Dezvoltare Regională, creat pe baza principiului cofinanțării, de la bugetul central, bugetele locale ale municipalităților și comunelor din cadrul diferitelor regiuni; sectorul privat și agenți internaționali de finanțare. În prezent la nivelul U.E. există trei mari fonduri structurale: Fondul European de Dezvoltare Regională ( FEDR ); Fondul European destinat acțiunilor în Domeniul Social ( FES ); Fondul European pentru garantarea creditelor agricole ( FEGDA ).

Pentru țările în curs de aderare, Uniunea Europeană a constituit câteva fonduri cu scopul sprijinirii integrării acestora în structurile U.E.:PHARE, ISPA, SAPARD, ERASMUS etc. Alături de aceste fonduri, există alte instrumente financiare create de unele instituții finaciare și bancare: Banca Europeană Pentru Reconstrucție și Dezvoltare, FMI, alte instituții neguvernamentale internaționale.

Capitolul II. Tipuri de regiuni și forme de regionalizare in UE si Romania

Tipuri de regiuni în spațiul internațional.

Științele regionale disting regiunile după gradul de încărcătură teritorială

(Whittlesey, Richieri) sau prin prisma mecanismelor de constituire. După “caracterul

de participare a masei, energiei și informației in structurarea teritoriului” regiunile pot fi:

Regiuni omogene,

Regiuni funcționale

Regiuni polarizate

Conceptul de regiune implică două aspecte majore: primul este definirea și

delimitarea unui teritoriu după anumite criterii, iar al doilea un anumit nivel

administrativ sub-statal (Oxford Dictionary). Analiza regională distinge trei tipologii de

regiuni in funcție de scopul urmărit:

Regiuni administrative /normative

Regiuni funcționale /omogene

Regiuni de dezvoltare /de programare /de proiect

Regionarea administrativă reflectă o voință politică și urmărește eficiență

economică și administrativă. Statele UE sunt formate din unități teritoriale mai mici care

asigură o administrare optimă a țării in funcție de caracteristica constituțională a formei

de guvernămant:

State naționale (Franța, Grecia)

State federale (Austria, Germania)

State cu autonomie regională ridicată (Belgia, Italia, Spania)

Nomenclatorul unităților teritoriale pentru statistică (NUTS), tipuri și forme de regionalizare în Uniunea Europeană (UE)

2.1. Nomenclatorul unităților teritoriale pentru statistică

Uniunea Europeană a instituit un nomenclator comun al unităților teritoriale de statistică, denumit NUTS, pentru a facilita colectarea, dezvoltarea și publicarea unor statistici regionale armonizate în UE. Acest sistem ierarhic ajută și la realizarea de analize socioeconomice în cadrul regiunilor și la încadrarea intervențiilor în contextul politicii de coeziune a UE.

Regulamentul (CE) nr. 1059/2003 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 mai 2003, care a fost modificat în mai multe rânduri (în 2005, 2008 și 2013) la aderarea unor noi state membre la UE. De asemenea, anexele au fost adaptate de mai multe ori prin regulamente ale Comisiei, iar o propunere de regulament al Comisiei care propune modificarea clasificării NUTS este în moment de față analizată de colegislatori (această ultimă actualizare ar urma să se aplice de la 1 ianuarie 2016).

Statisticile regionale reprezintă piatra de temelie a sistemului statistic european și stau la baza definiției indicatorilor regionali. Natura lor a fost stabilită la începutul anilor ’70, pe baza negocierilor dintre organismele naționale de statistică ale statelor membre și Eurostat, biroul statistic al Comunităților Europene.

Utilizatorii statisticilor au exprimat o nevoie tot mai mare de armonizare la nivel comunitar pentru a putea dispune de date comparabile pentru ansamblul UE. Pentru a facilita colectarea, transmiterea și publicarea unor statistici regionale armonizate, UE a creat nomenclatorul NUTS.

Nomenclatorul NUTS realizează o împărțire a teritoriului economic al statelor membre, care cuprinde și teritoriul extraregional al acestora. Acesta este alcătuit din părțile teritoriului economic care nu pot fi considerate ca făcând parte dintr-o anumită regiune: spațiul aerian, apele teritoriale și platoul continental, enclavele teritoriale (ambasade, consulate și baze militare), precum și zăcămintele situate în apele internaționale și exploatate de unități din teritoriul respectiv.

Pentru ca statisticile regionale să fie comparabile, zonele geografice trebuie să aibă o dimensiune comparabilă din punctul de vedere al populației. De asemenea, ar trebui să se precizeze situația politică, administrativă și instituțională a acestora. Dacă este cazul, unitățile neadministrative trebuie să reflecte, de asemenea, condițiile economice, sociale, istorice, culturale, geografice sau de mediu.

Clasificarea NUTS este ierarhică în măsura în care ea subdivizează fiecare stat membru în trei niveluri: NUTS 1, NUTS 2 și NUTS 3. Al doilea și al treilea nivel sunt subdiviziuni ale primului și respectiv ale celui de-al doilea nivel. Un stat membru poate hotărî să extindă nivelurile ierarhice de detaliere, subdivizând nivelul NUTS 3.

În continuare avem clasificarea NUTS reprezentatată pe hartă:

Sursa: http://ec.europa.eu/eurostat/documents/3859598/5916917

Figure 2- România NUTS 2

Sursa: http://ec.europa.eu/eurostat/documents/3859598/5916917

Figure 3- România – NUTS 3

Sursa: http://ec.europa.eu/eurostat/documents/3859598/5916917

Definiția unităților teritoriale se bazează pe unitățile administrative existente în statele membre. O unitate administrativă desemnează o zonă geografică pentru care o autoritate administrativă este abilitată să ia decizii administrative sau strategice, în conformitate cu cadrul juridic și instituțional al statului membru în cauză.

Unele dintre unitățile administrative existente folosite în scopul nomenclatorului ierarhic NUTS sunt enumerate în anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1059/2003, cum ar fi:

La nivelul NUTS 1, pentru Belgia «Gewesten/Régions», pentru Germania «Länder», pentru Portugalia «Continente», «Região dos Açores» și «Região da Madeira» și pentru Regatul Unit «Scotland, Wales and Northern Ireland» și «Government Office Regions of England».

La nivelul NUTS 2, pentru Belgia «Provincies/Provinces», pentru Spania «comunidades y ciudades autónomas», pentru Franța «régions», pentru Austria «Länder».

La nivelul NUTS 3 pentru Danemarca „Amtskommuner”, pentru Franța «départements», pentru Suedia «län», pentru Ungaria «megyék», pentru republica Cehă «kraje», pentru Bulgaria «oblasti».

Nivelul NUTS căruia îi aparține o unitate administrativă este determinat pe baza unor praguri demografice:

Sursa: Realizat de catre autor pe baza informatiilor : http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro

2.2. Tipuri și forme de regionalizare în Uniunea Europeană (UE)

Din punct de vedere al statutului juridic, termentul de regiune ca și cel de regionalizare acoperă realități administrative și politice foarte diferite în ceea ce priveste statele europene.

Regionalizarea poate fi:

Regionalizare administrativă;

Regionalizare prin intermediul colectivităților locale;

Descentralizare regională;

Regionalizare politică sau autonomie regională;

Regionalizare prin intermediul autorităților federale.

Legat de cele cinci forme ale regionalizării vom face câteva precizari:

Prima dată trebuie precizat faptul că federalismul nu este o formă de regionalizare. Dimpotrivă, statul federal reprezintă acel mod de organizare a statului în care structurile și sistemul său de funcționare pot fi afectate de regionalizare sub diferite forme.

În al doilea rând , regionalizarea nu este întotdeauna omogenă. Un stat poate să cunoască, pe ă,întreg teritoriul său mai multe fome de regionalizare, în funcție de problemele la care trebuie să răspundă și de particularitățile pe care trebuie sa le ia în considerare.

Totodată un stat poate cunoaște , în mod succesiv, mai multe tipuri de regionalizare.De exemplu în Franța a existat o regionalizare administrativă înainte de introducerea descentralizării regionale actuale. Anumite state din Europa Centrală și Orientală ar putea avea o evoluție asemănătoare. Pe de altă parte, formele pe care le conoaște regionalizarea într-un stat nu depind numai de problemele de ordin socio-economic, ci și de o serie de alți factori , specifici fiecărei țări cum ar fi concepția despre stat ,circumstanțele politice, gradul de integrare națională. De menționat însă că regionalizarea implică limite și riscuri care variază de la o țară la alta și care pot fi apreciate în mod diferit.

În al patrulea rând , dacă cele cinci tipuri de regionalizare se disting prin poziția pe care o ocupă puterea centrală și administrațiile de stat, trebuie precizat că acestea nu sunt niciodată absente, chiar dacă ele pot fi limitate în statele în care autonomia regională este puternică. Indiferent de modul în care se prezintă situația, regionalizarea nu trebuie să conducă la omiterea rolului pe care îl joacă statul în dezvoltarea regională.

Regionalizarea administrativă reprezintă delegarea de către stat a autorităților subordonate guvernului sau organismelor care se constituie la nivel local, care, deși sunt înzestrate cu o anumită autonomie juridică, totuși acțiunile lor sunt controlate de către stat; prin funcțiile și atribuțiile pe care le dețin , acestea au ca scop promovarea dezvoltării economice regionale și se bazează, în final , pe mobilizarea colectivităților locale și a organizațiilor economice.Spre exemplu în Franța a existat prima dată o regionalizare administrativă, caracterizată prin instituirea prefecturilor de regiune.Colectivitățile locale și interesele lor economice și sociale erau reprezentate printr-o comisie consultativă, care funcționa pe lângă prefectul regiuni; în anumite regiuni au fost introduse structuri de mobilizare a dezvoltării economice .

Deși Germania este un stat federal , landurile care o formează sunt deseori asemănate regiunilor, putându-se vorbi, într-o oarecare măsură, de o regionalizare administrativă internă în landurile cele mai întinse. În UE, regionalizarea administrativă caracterizează astăzi Grecia, Portugalia, Suedia, Slovacia, Ungaria, Marea Britanie, Slovenia, Estonia și Lituania.

Regionalizarea pe baza cooperării între colectivității locale, se realizează deoarece acestea dispun de atribuții extinse și de un câmp larg de acțiune, care să le permită astfel îndeplinirea obiectivelor și cooperarea într-un cadru mai larg.Această formă de regionalizare diferă de regionalizarea administrativă prin faptul că regionalizarea se înfăptuiește prin intermediul instituțiilor descentralizate care acționează într-un cadru de putere propriu.Printre statele UE care prezintă acest tip de regionalizare se numără :Germania, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Ungaria.

În Irlanda și în Finlanda regionalizarea este organizată pe întreg teritoriul țării pe baza cooperării între colectivitățile locale.În Irlanda au fost create opt autorități regionale, care acționează pe întreg teritoriul țării fiind administrate de un consiliu și joacă un rol important în executarea programelor comunitare. Putem spune că toate instituțiile prin care se realizează regionalizarea pe baza cooperării între colectivitățile locale au ca scop protejarea drepturilor și a autonomiei colectivităților pe care le regrupează: resursele provin de la colectivitățile asociate sunt relativ puțin importante, competențele lor sunt limitate, iar instituțiile regionalizării sunt o formă de cooperare intercomunală.

Descentralizarea regională se referă la constituirea unei noi colectivități teritoriale la nivel superior nivelului colectivităților teritoriale existente. aceasta fiind considerată regiune.Regiunea capătă expresie instituțională specifică, ce se caracterizează prin aplicarea regimului general al colectivităților teritoriale. Ea formează o nouă categorie de colectivități teritoriale, care au aceeași natură juridică ca și colectivitățile teritoriale existente, dar care se disting printr-o circumscripție mai largă și prin competențele lor, urmărindu-se dezvoltarea economică.Deși acest tip de regionalizare modifică organizarea teritorială, ea se înscrie în ordinea constituțională a statului unitar.

Toate exemplele de descentralizare regională din Uniuniea Europeană au numeroase trasături comune , în ciuda eterogenității contextelor instituționale. Regiunile sunt administrate de un consiliu ales prin sufragiu universal, direct. Acestea nu exercită nici o putere normativă.Ele dispun de competențe administrative extinse în domenii esențiale ale vieții economice și sociale, dar legea orientează politica lor către dezvoltarea regională.

Regionalizarea politică sau autonomia regională este prezentat ca un model, fiind adesea idealizat. El se întâlnește doar în anumite state din Uniunea Europeană, dar sub forme extrem de diferite. Din punct de vedere juridic, regionalizarea politică se caracterizează, în comparație cu descentralizarea regională, prin atribuirea puterii legislative unei adunări regionale, care dispune de competențe vaste, al căror conținut este definit și garantat prin constituție sau cel puțin printr-un text de natură constituțională , iar pentru exercitarea competențelor se constituie un executiv, care prezintă caracteristicile unui guvern regional.

Față de descentralizarea regională, regionalizarea politică afectează structura statului și ii modifică constituția.Regionalizarea politică se diferențiază de statul federal sub diferite aspecte: regiunile nu reprezintă state, iar alcătuirea rămâne, în principiu , cea a statului unitar. În comparație cu statul federal , regionalizarea politică nu se caracterizează printr-o dublă putere constituantă: regiunile sunt ,,regii” prin statut, supus votului din parlamentul național, dar nu au o constituție, asa cum au cele din statul federal.Deși există forme multiple de cooperare instituțională între stat și regiuni, acestea din urmă nu participă la exercitarea puterii legislative naționale prin reprezentare proprie.

În cazul regionalizării prin intermediul autorităților federale, statul federal este , deseori, perceput printr-o serie de idei false, care constituie un obstacol în înțelegerea raporturilor pe care acesta le are cu regionalizarea. Statul federal este ,adesea ,considerat ca fiind opus statului-natiune și este prezentat drept un răspuns la regionalism, pentru că el permite concilierea uniunii respective, dar cu respectarea particularităților.El este, de multe ori, înteles ca fiind tipul de stat caracterizat printr-o descentralizare sporită, funcționând pe principiul garantării autonomiei unităților care îl compun.Un stat federal poate fi afectat de regionalizare ca orice alt tip de stat. Aceasta deoarece statele federale se nasc dintr-o uniune de state, care reprezintă de fapt entități politice, acestea prezentând ele însele o serie de particularități regionale și etnice.

În concluzie , federalismul nu este expresia instituțională a regionalizării. Dar statul federal nu este ferit de presiunile regionaliste, el fiind adesea supus tendinței de regionalizare.

Regiunile de dezvoltare ale României

În România structura administrativ-teritorială cuprinde:

un nivel regional (cele 41 de județe și municipiul București), corespunzător nivelului statistic NUTS 3,

un nivel local (263 de orașe, din care 84 de municipii și 2688 comune).

De asemenea, prin Legea 151/1998 au fost create opt regiuni de dezvoltare, care constituie „cadrul de concepere, implementare și evaluare a politicii de dezvoltare regională, precum și de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în UE" (cf. Legii 151/1998). Ele au fost alcătuite prin cooperarea voluntară a județelor, neavând personalitate juridică și nefiind unități administrativ-teritoriale.

Regiunile NUTS 2 în România sunt următoarele: Nord-Vest, Centru, Nord-Est, Sud-Est, Sud – Muntenia, București – Ilfov, Sud-Vest Oltenia, Vest

Figure 4-Harta regiunilor de dezvoltare NUTS 2 ale României

Sursa: http://www.romaniaview.info/wp-content/uploads/2013/04/Regiuni-de-dezvoltare

Aceste regiuni au dimensiuni apropiate ca număr de locuitori și, cu excepția regiunii București-Ilfov, ca suprafață. Astfel, dacă nu se ia în calcul suprafața regiunii București-Ilfov, suprafața variază între 32.034 kmp (regiunea Sud-Vest Oltenia) și 36.850 kmp (regiunea Nord-Est). Populația se situa, la l ianuarie 1999, între 2.052 mii persoane (regiunea Vest) și 3.808 mii persoane (regiunea Nord-Est).

Problematica regională în România a avut mai multe pattern-uri în ultimul secol puternic influențate de evoluția regiunilor și provinciilor istorice ale României: Țara Românească (Oltenia și Muntenia) și Moldova (Principatele Române Unite în 1859 și Regatul României în 1881), Dobrogea de Sud (anexată în 1913 la Regatul României), Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Basarabia, Bucovina (unificate cu Regatul României în 1918, fondând Statul Națiune Român în 1918), respectiv de crearea actualelor regiuni de dezvoltare.

În acest moment, așa cum se poate observa din figura nr.5 și figura nr.6 nu există nici o legătură între cele 9 regiuni istorice ale României (Banat, Bucovina, Crisana, Dobrogea, Oltenia, Maramureș, Moldova, Țara Românească, Transilvania) și cele 8 regiuni de dezvoltare NUTS2 stabilite prin lege în 1998.

Figure 5- Regiuni istorice ale României

Sursa: http://www.pensiuni.org/images/regiuni-istorice.gif

Figure 6-Regiunile de dezvoltare NUTS 2

Sursa: http://www.romaniaview.info/wp-content/uploads/2013/04/Regiuni-de-dezvoltare

Forma românească de regionalizare este de tipul regionalizare prin cooperare între comunitățile existente și este formată prin includerea unităților administrative sub-naționale existente (41 de județe) în cele 8 regiuni de dezvoltare create, prin cooperarea voluntară a județelor. Regiunile de dezvoltare ale României nu sunt unități teritorial-administrative și nu au personalitate juridică la nivel regional. Cu alte cuvinte, regionalizarea din România, nu implică funcții administrative pentru regiuni, nici schimbarea organizării administrative a teritoriului prin formarea de regiuni ca noi comunități teritoriale superioare celor existente.

În comparație cu formele mai avansate de regionalizare din alte State Membre ale UE, de exemplu, Franța (regionalizare administrativă), Italia și Spania (regionalizare politică), Germania, Belgia și Austria (regionalizare prin autoritățile federale), regiunile românești de dezvoltare au resurse și competențe limitate legate doar de dezvoltarea regională.

Explicația este dată de faptul că regiunile românești de dezvoltare au fost create mai degrabă ca răspuns funcțional la cerințele politicii regionale a UE, în acord cu criteriile de absorbție a fondurilor structurale, sau ca unități de observare pentru a permite colectarea datelor în acord cu standardele regionale ale politicilor UE (Katsarova, 2010:9) decât pentru funcții regionale mai importante precum infrastructura, protecția mediului, moștenirea culturală, etc.

În continuare vom prezenta cele 8 regiuni de dezvoltare din România. Astfel, voi prezenta succint aspectele generale cu privire la fiecare regiune:

Regiunea Nord-Vest este o regiunea de dezvoltare a României. Este delimitată de granița cu Ungaria la vest, granița cu Ucraina la nord și include Ardealul de Nord (cu Maramureșul) și o parte din Crișana. Regiunea este constituită din județeleBihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Satu Mare, Sălaj și Maramureș. Conform clasificării EUROSTAT este o unitate teritorial-statistică de nivelul al treila (NUTS 3). Are o suprafață de 34.159 km² sau 14,3% din suprafața totală a țării și o populație de 2.740.064 locuitori sau 12,6% din populația totală a țării.

Cel mai mare centru urban al regiunii este municipiul Cluj-Napoca care găzduiește și instituțiile regionale. Orașele cele mai importante sunt reședințele de județ: Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Bistrița și Zalău.

Figure -Regiunea NV

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/w/images

Regiunea Sud-Vest Oltenia este o regiunea de dezvoltare a României, a cărei limite administrative coincid în bună parte cu limitele Olteniei istorice. Regiunea cuprinde cinci județe: Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt și Vâlcea. Se învecinează la sud cu Bulgaria și Serbia, la est cu regiuniea Sud Muntenia, la nord cu regiunea Centru și la vest cu regiunea Vest.

Are o suprafață de 29.212 km2 și o populație de 2.330.792 locuitori. Cele mai importante orașe sunt municipiile reședințe de județ: Craiova (300.182 locuitori), Râmnicu-Vâlcea (111.701 locuitori), Drobeta Turnu-Severin (109.444 locuitori), Târgu Jiu(96.318 locuitori) și Slatina (80.282 locuitori).

Figure -Reviunea Vest Oltenia

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/w/images

Regiunea Sud-Muntenia este o regiunea de dezvoltare situată în sudul României, care grupează județele Argeș, Călăraș, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman. Are o suprafață de 34.453 km², adică 14,45% din suprafața totală a țării.

Populația totală a regiunii era, în 2005, de 3.342.042 locuitori, cu o densitate a populației de 96,loc/km² și diferențe semnificative între județul Prahova, cel mai dezvoltat, populat și urbanizat și celelalte județe, preponderent rurale și agricole. Regiunea are în total 16 municipii, 32 de orașe, 517 comune și 2.018 sate. Cele mai mari orașe sunt Ploiești și Pitești, singurele care trec de 100.000 locuitori.

Din punct de vedere al dezvoltării economice, regiunea înregistrează un PIB/locuitor de 2.447 euro, sub media pe țară (2.932,8 euro/locuitor), cu diferențe semnificative între județele componente, de la 3.071 euro/locuitor în Argeș și 2.696,9 euro/locuitor în Prahova, până la 1,748,2 euro/locuitor în Călărași.

Figure -Regiunea Sud-Muntenia

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/

Regiunea Vest este o regiunea de dezvoltare a României situată la granița cu Ungaria și Serbia, care grupează județele Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și Timiș. Are o suprafață de 32.034 km², adică 13,4% din suprafața totală a țării. A fost constituită la 28 octombrie 1998.

Populația regiunii Vest era de 1.930.458 locuitori în anul 2005, în continuă scădere, cu o densitate de 61,1 loc/km², mult mai mică decât media pe țară (90,9 loc/km²). Regiunea este compusă din 42 orașe (din care 12 municipii) și 276 comune, în 4 județe. Cel mai mare centru urban al regiunii este municipiul Timișoara, totodată sediul agențiilor regionale. Regiunea are un grad ridicat de urbanizare, de 63,6% față de media națională de 54,9%. Cu 76,9% populație urbană, județul Hunedoara este și cel mai urbanizat județ din țară.

Produsul intern brut al Regiunii Vest atingea în anul 2004 valoarea de 3363,7 Euro/cap de locuitor, situându-se pe locul doi în România, după Regiunea București – Ilfov.

Figure – Regiunea Vest

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/

Regiunea Sud – Est este a doua regiune de dezvoltare a României ca mărime, din cele 8 existente. Este o unitate teritorial-statistică de nivelul al doilea (NUTS 2), conform clasificării EUROSTAT și grupează 6 din județele țării: Brăila, Buzău,Constanța, Galați, Tulcea, Vrancea. Suprafața regiunii este de 35.762 km², valoare ce reprezintă 15% din suprafața totală a României.

Pe cuprinsul regiunii pot fi întâlnite mai multe forme de relief, dintre care cele mai importante sunt: lunca Dunării, câmpia Bărăganului, podișul Dobrogei, Munții Măcinului, Carpații și Subcarpaților de Curbură. Cele mai însemnate ape sunt: fluviul Dunărea, Delta Dunării și litoralul românesc al Mării Negre. Preponderent este însă relieful de câmpie, cu specific climatic continental.

În anul 2005 populație regiunii era de 2.846.379 locuitori (13,1%) din populația țării, iar densitatea era de 79,6 loc/km².

Figure -Regiunea Sud-Est

Sursa: : http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/

Regiunea Nord-Est este cea mai întinsă regiune de dezvoltare a României, o unitate teritorial-statistică de nivelul al doilea (NUTS 2), conform clasificării EUROSTAT. Grupează 6 județe – unități administrativ teritoriale de nivelul al treilea (NUTS 3) : Bacău , Botoșani, Neamț, Iași, Suceava și Vaslui.

Are o suprafață de 36.850 kmp, reprezentând 15,46% din suprafața totală a țării, iar granițele externe ale regiunii sunt cu Ucraina și Republica Moldova.

Populația regiunii este în număr de 3.734.546 locuitori, valoare ce reprezintă 17,25% din populația României, iar densitatea populației este de 101,3 locuitori/km². Din punct de vedere al densității ocupă locul al doilea, după Regiunea București-Ilfov. Din totalul populației regiunii, 56,6% dintre aceștia locuiesc în mediul rural.

Regiune are un relief variat, armonios îmbinat, din care: 30% munți, 30% relief subcarpatic, 40% podișului. Regiunea prezintă și zone de deal și câmpie.

Figure -Regiunea Nord-Est

Sursa: : http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/

Regiunea București-Ilfov este o regiunea de dezvoltare în sudul țării, în centrul Câmpiei Române. Este deosebită față de celelalte regiuni de dezvoltare întrucât se constituie din capitala – municipiul București, cea mai mare aglomerație urbană din România – și județul Ilfov, hinterlandul tradițional al metropolei. Din punct de vedere al suprafaței este cea mică regiune, dar este cea mai dezvoltată din punct de vedere al demografic, urbanistic și economic.

Are o suprafață totală de 1.821 km2 și o populație totală de 2.208.368 locuitori (în 2006). Indicatorii pentru cele două entități componente sunt diamterali opuși: Bucureștiul cumulează marea majoritate a populației, a dezvoltării economice și urbane, iar județul Ilfov este cel mai întins ca suprafață, mai puțin populat și cu un grad ridicat de ruralizare.

Pe lângă municipiul București, regiunea mai include alte 8 orașe de mici dimensiuni, 32 de comune și 91 de sate.

Activitatea economică se concentrează covârșitor în București, județul Ilfov fiind un spațiu complementar activităților desfășurate în capitală. Împreună cele două entități formează cea mai mare aglomerație industrială din țară. Produsul Intern Brut este cel mai mare din țară, situat la 5.616,7 euro/locuitor, aproximativ de două ori media pe țară.

Figure -Regiunea București-Ilfov

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/

Regiunea Centru este a șaptea regiune de dezvoltare a României ca mărime, din cele 8 existente. Este o unitate teritorial-statistică de nivelul al doilea (NUTS 2), conform clasificării EUROSTAT și grupează 6 din județele țării: Alba, Brașov, Covasna,Harghita, Mureș, Sibiu.

Suprafața regiunii este de 34,100 km², aceasta reprezintă 14,31% din teritoriul total al României, cuprinde județele Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș și Sibiu.

Regiunea este compusă din 57 orașe. Regiunea are un grad de urbanizare 59,9%, puțin peste media națională de 54,9%. Cu 74,7% populație urbană, județul Brașov este printre cele mai urbanizate județe din țară.

Produsul intern brut al Regiunii Centru atingea în anul 2004 valoarea de 3.056,9 Euro/cap de locuitor, cu 4% peste media națională.

Figure -Regiunea Centru

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/

Regionalizarea României încotro?

Agenda publică privind regionalizarea în România, în anul 2013 era:

Fundamentare regionalizare (obiective, principii, criterii, variante) – primăvara 2013.

Promovare a conceptului de regionalizare în teritoriu cu susținere a criteriilor de funcționalitate și competitivitate și a configurației de opt regiuni (pe conturul celor de dezvoltare) – aprilie – iulie 2013.

Controversa publica pe reședințe (capitale) de regiuni, preluare județeană a funcțiilor administrative esențiale în cadrul regiunii, mod de constituire a structurilor de conducere – 2013, cu mutarea accentului pe descentralizare – septembrie – octombrie 2013.

Rezultatul acestor etape – rămânerea în competiție a două tipuri de regionalizare, cu 8 și 10 regiuni prezentate în cele două imagini.

Figure -Prima propunere de regionalizare 2013 -8 regiuni

Sursa: D.Sandu, Consolidare și degradare funcțională în (re)proiectarea regiunilor

Figure – A doua propunere cu 10 regiuni

Sursa: D.Sandu, Consolidare și degradare funcțională în (re)proiectarea regiunilor

În condițiile amânării regionalizării efective este fundamental ca agenda publică să fie structurată pe o altă fațetă neglijată a procesului: care sunt costurile, beneficiile și riscurile asociate variantelor rămase în competiție?

Costurile și beneficiile se judecă în raport cu obiectivul major al regionalizării – cooperare pentru funcționalitate și competitivitate sporită la diferite niveluri regionale (grupări de localități, județe, grupări de județe, regiuni).

Absorbția fondurilor europene este numai una dintre fațetele particulare ale acestui proces.

Toate măsurile de regionalizare-descentralizare care reduc șansele de cooperare – funcționalitate – competitivitate teritorială contribuie la sporirea costurilor regionalizării.

Problematica segmentării:

Sacrificarea rețelelor policentrice sub aspectul rețelei urbane (Brașov-Sibiu, Galați și Brăila – Constanța) în favoarea unor regiuni mici (Dobrogea, Sibiu-Alba-Hunedoara) în cadrul variantei cu 10 regiuni.

Sacrificarea rețelelor funcționale tari pentru (precum cea între Hunedoara și Timiș) în cadrul variantei cu 10 regiuni. etc.

Menținerea separării între București-Ilfov și Sud-Muntenia în pofida faptului ca aceasta din urmă este ”descentrată”, cu centru în afară.

Există un raționament deficitar de tipul ”vom lua Hunedoara din regiunea Vest deoarece am rămas numai cu două județe, Sibiu și Alba după ce am decis să formăm o regiune din Brașov-Covasna-Harghita-Mureș”. 

În continuare vom prezenta riscurile schimbării care pot duce la degradare funcțională:

Renunțare la criteriile de policentrism (separare Brașov de Sibiu, Galați-Brăila de Constanța)

Posibila scoatere a județului Hunedoara din configurația funcțională de care aparține (gravitare puternică spre Timiș) prin trecerea lui în gruparea cu Sibiu și Alba. Identitar are valențe pozitive dar funcțional va avea un impact negativ și pentru Hunedoara și pentru TM-CS-AD. Relocarea acestui județ din regiunea Vest in posibila regiune Sibiu indica faptul că decidentul susține ca o legatura economica tare, pe piata regionalaă a muncii, nu este criteriu esential in regionalizare. Cu ce argumente a fost facută schimbarea de apartenență in posibila configuratie administrativa?

Reducerea diversității culturale ca factor de dezvoltare prin segmentarea regiunii Centru.

Un alt risc major este cel al reducerii competitivității:

Apariția a patru regiuni foarte mici și prin trecerea de la o regionalizare echilibrată la una dezechilibrată sub raport demografic.

Multiplicarea numărului de regiuni duce la reducerea șanselor de cooperare teritorială și la sporirea costurilor de funcționare a regiunilor.

Riscul voluntarismului. De la regionalizarea din 1938 și până astăzi tentația voluntaristă rămâne foarte activă: descentralizăm fără să prevedem explicit ce revine funcțional regiunii sau (anterior secvenței 2013) eliminăm județele din schemă deși sunt matrice funcțional-identitară regională cea mai puternică din România.

Criteriile de regionalizare sunt importante dar se acceptă ușor regionalizări în afara criteriilor explicit adoptate. Formulăm criterii și acceptăm ierarhii de importanță între acestea dar în practica de regionalizare nici criteriile nici ponderile acordate criteriilor nu mai sunt respectate.

În ceea ce privește renunțarea la proiectul Dunărea de Jos ca regiune de șase județe în favoarea celui dobrogean cu Tulcea și Constanța , putem spune că echivalează cu:

renunțarea la policentrism în favoarea monocentrismului,

acceptarea a două regiuni cu competitivitate redusă în locul uneia cu nivel ridicat de competitivitate și

cu ignorarea avantajelor pe care diversitatea mare de resurse o are pentru dezvoltarea regională.

Capitolul III. Strategia de dezvoltare regionala a Regiunii Nord-Vest a României

Regiunea Nord-Vest a României. Prezentare generală

În acest subcapitol voi face o prezentare a regiunii Nord-Vest care va cuprinde : infrastructura de transport, poli de dezvoltare economică, atractivitate economică, atracții turistice, date demografice, mediul universitar și dezvoltare rurală.

Regiunea de Nord-Vest (Transilvania de Nord) este una din cele 8 regiuni de dezvoltare din România și include 6 județe: Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu-Mare, Sălaj. Suprafața regiunii este de 34.159 kmp, reprezentând 14,32 % din suprafața țării, cu o populație totală de 2.744.914 locuitori. Regiunea cuprinde 421 unități administrativ-teritoriale: 6 județe, 42 de orașe din care 15 municipii și 398 comune și 1.823 de sate. Regiunea dispune de o poziție geografică strategică, având granițe cu Ungaria și Ucraina cât și cu regiunile de dezvoltare Centru, Vest si Nord-Est din România.

Transilvania de Nord este o regiune cosmopolită, unde alături de români trăiesc peste jumătate (52,8%) din numărul total al locuitorilor de etnie maghiara din România, ceea ce a dus la crearea unei identități culturale unice.

Regiunea este una dintre cele mai pitorești din Romania, începând de la Munții Apuseni care au un farmec aparte până la patrimoniul cultural-popular deosebit din zonele etnografice unice în această parte a Europei.

Infrastructura de transport

Regiunea este strabătută de 7 drumuri europene (cele mai importante fiind E60 – dinspre Ungaria, face legatura cu Oradea-Cluj-Brasov și capitala tării Bucuresti, E576-Cluj-Napoca-Dej, E81 – dinspre Satu Mare-Zalău-Cluj-Napoca-Brașov-București, E79 – Oradea-Deva, E671 – Oradea-Arad-Timișoara, E58 – Cluj-Napoca-Dej-Bistrița-Baia Mare-Vatra Dornei).

Sunt de menționat proiectele de infrastructură aflate în curs de dezvoltare, printre care cel mai important ar fi autostrada Brașov-Borș care va face legatura cu Ungaria.
Din rețeaua totală de drumuri din regiune 3,222 km sunt modernizați (adică 27,2% din total). Pe traseele importante (drumuri europene) s-au efectuat sau sunt pe cale de finalizare lucrări de reabilitare.

În Regiunea Nord-Vest (Transilvania de Nord) există un număr de 4 aeroporturi: Cluj-Napoca, Oradea, Baia-Mare și Satu-Mare, iar traficul pe aeroportul din Cluj-Napoca a crescut constant în ultimii cinci ani, situând acest aeroport pe locul trei la nivel național.Rețeaua feroviară număra în 2004 1,641 km, din care 166 km sunt linii electrificate, iar 255 km sunt linii duble.

Poli regionali de dezvoltare economică

Cele mai importante orașe sunt Cluj-Napoca, Baia-Mare, Oradea, Zalău, Satu-Mare si Bistrița – acestea fiind atât poli regionali de dezvoltare economică, cât și orașe cu un patrimoniu cultural și istoric deosebit. La nivelul Regiunii există sau sunt propuse ca si proiecte 2 zone metropolitane, respectiv zona metropolitana Cluj si zona metropolitana Oradea, aceste orașe fiind și poli de dezvoltare regionali.

În urma analizei opțiunilor strategice de dezvoltare, Regiunea a optat pentru un model de dezvoltare policentrica (o politica de dezvoltare susținută de o rețea de localitați care au rol de poli de dezvoltare), cu accent pe creștere economică prin specializarea functională a teritoriului. În ceea ce privește dezvoltarea policentrică a aparut necesitatea consolidării potențialului de antrenare al municipiilor resedințe de județ (Baia Mare, Bistrița, Cluj, Oradea, Satu Mare, Zalău), precum și necesitatea consolidării și/sau creșterii potențialului de antrenare a unui minim de alte nouă orașe, care la sfarșitul perioadei de programare (2007-2013) să fie clasificate pe un rang superior celui actual.

În urma analizei opțiunilor strategice de dezvoltare, Regiunea a optat pentru un model de dezvoltare policentrică (o politică de dezvoltare susținută de o rețea de localități care au rol de poli de dezvoltare), cu accent pe creștere economică prin specializarea funcțională a teritoriului. În ceea ce privește dezvoltarea policentrică a aparut necesitatea consolidarii potențialului de antrenare al municipiilor reședinte de județ (Baia Mare, Bistrita, Cluj, Oradea, Satu Mare, Zalau), precum și necesitatea consolidării și/sau creșterii potențialului de antrenare a unui minim de alte nouă orașe, care la sfarșitul perioadei de programare (2007-2013) să fie clasificate pe un rang superior celui actual.

Atractivitatea Economică

Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest (Transilvania de Nord) este, după București-Ilfov, cea mai atractivă din punct de vedere economic, dintre regiunile de dezvoltare ale Romaniei. Faptul se datorează pieței muncii si salariilor, investițiilor straine, dar si mediului privat și concurenței de piața ca și intrărilor de tehnologii moderne. Relevant este faptul că sectorul de servicii a ajuns să ocupe o pondere mare din totalul economiei regionale, de aproape 50%, având ca și ramuri semnificative comerțul si turismul.
Sunt reprezentate aici aproape toate ramurile industriale și un număr tot mai important de firme străine majore, unele dintre ele localizate în parcurile industriale din regiune – Tetarom Cluj, Borș, Jibou, Satu-Mare.

Veritabile motoare ale creșterii economiei regionale întreprinderile mici și mijlocii sunt în jur de 90.000 în 2006, peste 15% din numărul total de întreprinderi înregistrate în România. Infrastructura suport pentru afaceri se dezvoltă în Regiune în special sub forma parcurilor industriale publice și private-Cluj-Napoca, Jibou, Satu-Mare, Borș.

Atracții turistice

Regiunea beneficiaza de atracții și resurse turistice deosebite care o încadrează între regiunile cu perspective importante de dezvoltare: ape termale și mine de sare (stațiunea turistică internatională Băile Felix din Bihor este una dintre cele mai importante din Romînia, 1 Mai, Tinca, Tașnad, Marghita, Ocna Sugatag, Dej sau Turda); există și o serie de proiecte de dezvoltare ale stațiunilor turistice montane – Borșa, Baișoara, Stâna de Vale, Colibița; cultura populară și patrimoniul cultural și etnografic cu destinații în topul obiectivelor culturale din România (Castelul Banffy de la Bontida), cetăți și monumente istorice (Oradea, Bistrița), bisericile fortificate din Transilvania și Manastirile de lemn din Maramures (monumente Unesco) etc.; peste 170 de arii naturale protejate cu o suprafata totala de 28.1845 ha, doua parcuri nationale si doua parcuri naturale, incluse in circuitele turistice.

Date Demografice

Distribuția demografică este echilibrată între mediul rural și cel urban, județul Cluj fiind cel mai urbanizat (cu 66.2% din populație trăind în mediul urban). Fenomenul de imbătrânire demografică și depopulare din cauza migrației externe afectează și Regiunea Nord-Vest (Transilvania de Nord), ca de altfel întreaga țară. 
În ceea ce privește rata șomajului, în context european, Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest (Transilvania de Nord) se situează în topul celor mai bine plasate 8 regiuni din statele candidate, atât în ceea ce privește rata somajului în randul femeilor, cât și rata somajului în randul populației tinere.

Mediul Universitar

În regiune iși desfașoară activitatea 16 universități importante ce cuprind 111 Facultăți, frecventate de peste 87.042 studenți, acestea funcționând ca centre de excelență în invățamântul superior (Universitatea Babes-Bolyai, Universitatea Tehnica Cluj sunt printre cele mai vechi din țara) și polarizand mare parte din resursele educationale, regiunea dispunand de un valoros capital uman și de cercetare.

Dezvoltare Rurală

La nivel de regiune, cum de altfel și la nivelul fiecărui județ din regiune, se remarcă faptul că ponderea principală o dețin terenurile agricole (între 49,4% în Maramureș și 71,9% în Satu Mare), urmate de păduri și alte terenuri cu vegetație forestieră ceea ce demonstrează potențialul agrar regional. Condițiile naturale variate ale regiunii oferă posibilitatea dezvoltării unei agriculturi complexe care va constitui a treia ramură ca pondere în PIB. În anul 2004 Regiunea Nord-Vest a realizat o cotă importantă (13,4%) din producția agricola a României județele cele mai dezvoltate fiind Bihor și Cluj.

Strategia de dezvoltare regională 2007-2013