Politici Publice Si Retele de Politici Publice

Introducere

Prin această temă, Politici publice si rețele de politici publice, am urmărit prezentarea într-o formă cât mai simplă a problematicii elaborării și aplicării politicilor publice și modul lor de dezvoltare.

Politica publică reprezintă o cale de acțiune în acord cu un interes public, un proces în care deciziile referitoare la alocarea resurselor asumate de societate sunt orientate către realizarea unui scop de interes general. Politica publică este o cale de acțiune care nu se confundă cu intențiile ori declarațiile de intenție cu privire la realizarea unui scop sau cu procesul. Miezul ei este analiza critica a ideii ca procesul de formulare si de implementare a politicilor publice poate fi caracterizat ca unul rational. Ideea pe care o sustin este ca lucrurile nu stau astfel: pentru a întelege modul în care se formuleaza politicile publice, în care se iau decizii importante, care ne afecteaza viata fiecaruia dintre noi, e nevoie sa renuntam la imagini simplificatoare asupra a ce înseamna ca procesul politic este unul rațional.

Politicile publice sunt decizii politice în favoarea unei anumite stări dorite, cuprizând și opțiunile în favoarea anumitor mijloace considerate adecvate atingerii obiectivelor proiectate. Esența unei politici publice constă în mobilizarea membrilor unei comunități în jurul unui acord permanent reformulabil obținut prin disputa, înfruntare, negociere, compromis.

Transformarea ierarhiei tradiționale într-o structură de rețea conduce la crearea unor locuri comune de formulare a problemelor și căutare a soluțiilor în cadrul cărora pot fi exprimate o varietate de idei.

Prin urmare, termenul de politici face referire la lucruri diferite pentru oameni diferiți. Nu numai participanții sau observatorii au diferite perspective asupra politicilor, ci este posibil ca și participanții de pe diferite poziții să perceapă aceeași situație în diferite moduri.

Politici Publice Și Rețele De Politici Publice

Politicile publice reprezintă un subiect de actualitate al realității administrației românești. Politica publică reprezintă manifestările și orientările definite ale autorităților statului, ca puteri publice, centrale sau locale, pentru domenii sau activități esențiale ce se desfășoară fie la nivel național, fie la niveluri teritorial-administrative; altfel spus, „decizii politice în favoarea unei anumite stări dorite, inclusiv opțiunile în favoarea anumitor mijloace considerate a fi adecvate atingerii obiectivelor proiectate.”

În sens larg, politica publică este acea cale de acțiune, adoptată de către un reprezentant al unei autorități publice pentru rezolvarea unei probleme ce reflectă interesul unei comunități sau a unui segment particular al societății.

Politica publică reprezintă o cale de acțiune în acord cu un interes public, un proces în care deciziile referitoare la alocarea resurselor asumate de societate sunt orientate către realizarea unui scop de interes general. Politica publică este o cale de acțiune care nu se confundă cu intențiile ori declarațiile de intenție cu privire la realizarea unui scop sau cu procesul.

Pentru a ne da seama de definirea concretă a termenilor trebuie mai întâi sa se facă diferențierea dintre policy (o politică publică, ca un program de acțiune) și politics (politica, în general).

Termenul de „politică publică” a pătruns în studiile de specialitate și în limbajul curent din România destul de târziu(la sfârșitul anilor ’90) și există în continuare numeroaseambiguități la nivelul simțului comun asupra sferei decuprindere a acestei noțiuni.

O posibilă explicație ar putea fi aceea că termenul a fost împrumutat din limba engleză –policy –, dar nu există o traducere specifică în limba română, alta decât aceea de politică. Ori, în mod tradițional, politica înseamnă cu precădere activitatea partidelor politice, a instituțiilor legitimate prin mecanisme democratice (Parlament, Guvern și aparatele proprii de lucru ale acestora), declarații politice, campanii electorale etc., de aici și tentația de contaminare la nivel terminologic.

„O politică publică este o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și aresurselor alocate pentru atingerea lor (n.n. – a obiectivelor) în situații specifice.”

Conceptul de politică publică cunoaște o serie întreagă de definiții, pornind de la definiția formulată de Thomas Dye: ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă. Această formulare este probabil prea simplă și nu reușește să ofere mijloacele necesare pentru conceptualizarea politicilor publice. Potrivit acestei concepții, se poate considera că politică publică reprezintă orice aspect al comportamentului organelor administrative, neexistând astfel niciun mijloc de a separa aspectele neimportante ale activității guvernamentale de cele neimportante. În plus, deși este relativ ușor să inventariem ceea ce fac aceștia, este mult mai greu să reparăm ceea ce refuză să facă.

Totuși definiția lui Dye are câteva merite:

în primul rând, stabilește clar faptul că organele administrative reprezintă agentul elaborării politicilor publice, chiar dacă există o serie de alte grupuri din afara organelor administrației publice care pot influența ceea ce acestea hotărăsc, însă deciziile acestora nu constituie esența politicilor publice;

în al doilea rând, Dye evidențiază faptul că politicile publice implică o alegere fundamentală din partea organelor administrative de a face sau a nu face ceva, de a urma un anumit curs al unei acțiuni. Un concept mai dificil de înțeles este acela de nondecizie, de exemplu decizia unei autorități publice de a nu acționa, de a nu crea un program sau de a menține, pur și simplu statu-quoul. Acestea ar trebui să fie însă decizii deliberate.

Sensul politicilor publice poate fi însă explicit sau implicit, aspect ce reiese din practică, aici observându-se faptul că obiectivelor declarate li se adaugă și alte obiective, care decurg din realitățile determinate de implementarea politicii. Acesta poate fi asociat și cu faptul că politicile publice au și efecte neintenționate, fără însă a se afirma că obiectivele implicite corespund neapărat acestor efecte.

O altă încercare de conceptualizare a politicilor publice este cea realizată de William Jenkins, care definește politicile publice ca un set de decizii interdependente luate de un actor politic sau de un grup de actori politici cu privire la selecția scopurilor și la mijloacele de a atinge aceste scopuri într-o situație specifică, în care ar trebui ca acei actori politici să poată, in principiu, să ia decizii.

Definiția lui Jenkins are următoarele merite:

el consideră elaborarea politicilor publice drept un proces, spre deosebire de Dye, ce definea politica publică drept o alegere a organelor guvernamentale;

el recunoaște că politicile publice reprezintă un set de decizii interdependente, majoritatea politicilor presupunând o serie de decizii, cele mai multe fiind mai degrabă accidentale, decât deliberate;

de asemenea, el observă că, în procesul politicilor publice autoritățile guvernamentale sunt supuse unor presiuni interne sau externe, ce țin de lipsa de resurse sau de rezistența internă sau internațională față de anumite opțiuni ceea ce limitează posibilitatea de alegere a acestora;

în plus, Jenkins introduce un standard de avaloare în analiza politicilor publice, prin faptul că el consideră că procesul de elaborare a politicilor publice reprezintă un comportament al autorităților publice de a decide cu privire la anumite țeluri și mijloace de a atinge aceste țeluri într-o situație specifică.

Așadar, în opinia sa, trebuie să existe o concordanță între țeluri și mijloace, chiar dacă el nu face referire în mod explicit la natura țelurilor și mijloacelor implicate.

Un alt autor, James Anderson, oferă o definiție mai generică în care politica publică este descrisă ca fiind un curs intenționat, urmat de un actor politic sau un grut de actori politici care se ocupă de o problemă de interes general. Astfel, Anderson observă că politicile publice sunt deseori luate de un grup de actori politici, și în plus, pot fi rezultatul unor decizii multiple luate de factor de decizie multiplii.

De asemenea, el observă că acțiunea guvernamentală este îndreptată spre rezolvarea unei probleme de interes general, în acest mod oferindu-se explicații cu privire la natura țelurilor urmărite prin politica publică.

Este clar că în acest sens trebuie să vorbim despre politica publică, adică despre actele sau „nonactele angajate” ale unei autorități publice în fața unei probleme sau într-un sector care ține de competența sa.

Actori și instituții ale procesului de elaborare a politicilor publice

Actori politici – actorii implicați într-un anumit domeniu administrativ, părți cocnstitutive ale unui sistem administrativ (exemple: oficiali publici – aleși sau numiți în funcție, membri ai executivului și ai legislativului ori funcționari publici, grupuri de interes, grupuri de cercetare, mass-media);

Sistemul societal – modul de organizare a societății poate influența măsura în care statul elaborează și implementează eficient politicile publice (exemple: grupurile oamenilor de afaceri, sindicatele, patronatele);

Sistemul internațional – presiunile exercitate de mediul internațional, cu deosebire într-un timp al globalizării ori europenizării, influențează procesele statale de elaborare și implementare a politicilor publice. Gradul de influență al sistemului internațional este însă extrem de greu de probat (atât din cauza naturii diferite a problemelor, a statu-quo-ului intern, cât și a gradului variabil de presiune exercitată de sistemul internațional asupra statelor-națiune).

În sens restrâns o politică publică este produsul activității unei autorități învestite cu putere publică și legitimitate guvernamentala.

„Oricare politică reflectă orientările cetățenilor ce formează anumite grupări în interiorul unei țări, dar și ale unei țări față de alte țări, în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere.”

Ea poate fi vazută drept un exercițiu al autorității pentru a atinge scopuri colective.

O politică publică este o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea lor în situații specifice.

Categorii de politici publice pot fi :

– legi sau alte reglementări; (măsuri de schimbare instituțională)

– măsuri de schimbare organizațională;

– măsuri de întărire a capacității instituționale, fără a antrena o schimbare organizațională;

– programe și proiecte;

– inovatii la programe și proiecte.

Astfel, politica publică prezintă dificultăți pentru analiști, care, deloc surprinzător, au conceput numeroase modalități de abordare a procesului politicilor publice. Fiind destul de complex, majoritatea analiștilor au pus accentul doar pe un număr limitat de factori, deși se recunoaște necesitatea unei abordări complete care să cuprindă întreaga gamă de variabile care influențează procesul de luare a deciziilor publice. Este evident, faptul că, despre politicile publice s-a scris mult în cadrul științei politice și al celorlalte științe sociale.

Așadar, politicile publice nu se preocupă doar de cei „3E”: eficiență, eficacitate și economie, ci și de cei „2P”: politică și participare.

Politica reflectă știința și practica de guvernare a unui stat, fiind o sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare, în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere.

Prin dezvoltarea definiției anterioare spre domeniul politicilor publice se poate considera că orice politică reflectă orientările cetățenilor ce formează anumite grupări (față de altele) în interiorul unei țări, dar și ale unei țări față de alte țări, în legătură cu promovarea intereselor.

Prin urmare, se poate considera că politica publică este reprezentată de manifestările și orientările definite de autoritățile statului, ca puteri publice, centrale sau locale, pentru domenii sau activități esențiale ce se desfășoară fie la nivelul național, fie la niveluri teritorial-administrative.

Considerată frecvent ca un echivalent, la nivel guvernamental, al politicii de corporație, politica publică poate fi tratată ca ansamblul deciziilor adoptate de către autoritățile publice în vederea orientării într-un sens rezonabil a activităților dintr-un domeniu de larg interes public.

Politicile publice sunt decizii politice în avantajul unei anumite stări dorite, inclusiv opțiunile în favoarea anumitor mijloace considerate a fi adecvate atingerii obiectivelor dorite. În sens larg, politica publică este a cea cale de acțiune, adoptată de către un reprezentant al unei autorități publice pentru rezolvarea unei probleme ce reflectă interesul unei comunități sau a unui segment particular al societății.

Politica ocupă un loc central în procesul politic deoarece noi suntem diferiți în ceea ce privește valorile, credințele și sentimentele.

Esența unei politici publice ține de mobilizarea membrilor unei comunități în jurul unui consens permanent reformulabil, obținut prin dispută, negociere, înfruntare, compromis.

Prin urmare, o politică publică presupune existența unui obiectiv (de largă recunoaștere publică (interes public) și care determină declanșarea procesului prin care opiniile și interesele celor care se regăsesc în obiectivul fixat sunt aduse laolaltă pentru a face posibil crearea unui loc comun al comunităților, grupurilor și cetățenilor și care, în mod curent, reprezintă spațiul public al politicii.

Politică publică conturează, așadar, un loc comun sau un spațiu public țintă, construit pe baza identificării unui interes comun al unor largi categorii de cetățeni cu interese, opinii și afilieri, în general, diferite.

Prin politicile publice, statul intervine în activitatea economică și socială. El modifică realitatea, într-o direcție dorită. Rațiunile acestei intervenții se pot grupa în doua mari categorii:

1) prin politicile publice se intervine pentru a corecta acțiunea pieței libere: căci piața are limitări, neîmpliniri, imperfecțiuni;

2) prin politicile publice sunt promovate valorile acceptate social, de pildă valorile importante într-o societate democratică modernă (libertatea, egalitatea, dreptatea, drepturile persoanelor).

Corectarea imperfecțiunilor pieței. Acestea sunt împrejurări în care produsul social ar putea fi mai mare sub anumite alocări ale resurselor decât cel care ar rezulta prin acțiunea forțelor pieței libere. În mod obișnuit, patru astfel de imperfecțiuni ale pieței sunt menționate: a) bunurile publice; b) monopolurile naturale; c) externalitățile; d) asimetria de informație.

Politicile publice trebuie să fie elaborate în următoarele condiții:

– să corespundă nevoilor și obiectivelor formulate în strategia în care se integrează

– să fie aplicate de către persoane cu roluri și atribuții clare;

– să fie în concordanță cu resursele financiare, cerințele de investiții și prioritățile fixate în strategia în care se integrează;

– să se aplice în termenul fixat în strategie (potrivit planului de acțiune în care sunt incorporate);

– să fie corelate cu alte programe și proiecte.

Procesul de realizare a unei politici publice cuprinde sașe etape:

Identificarea problemei; Această etapă se bazează pe un grup de persoane sau doar o singură persoană care să atragă atenția doar către o problemă ce poate fi rezolvată prin intervenția puterii publice;

Punerea pe agenda politică; Odată cu identificarea problemei aceasta este pusă în atenția oficialilor, de puterea publică și politică. Totuși, nu orice problemă identificată poate ajunge pe agenda politică;

Formularea cadrului de politică publică; Dezvoltarea de către o autoritate a unui program care urmărește rezolvarea problemei;

Adoptarea politicii publice; Un simplu program să fie adoptat ca un program guvernamental;

Implementarea politicii publice;

Evaluarea politicii publice;

O problemă de politică publică, după cum afirmă L. G. Popescu, poate fi definită ca acea condiție sau situație care generează nevoi ori insatisfacții, pentru a căror corecție acțiunea guvernamentală este necesară.

Literatura de specialitate sugerează o varietate mare de clasificări posibile. Astfel, politicile publice pot fi caracterizate în funcție de criterii formale sau instituționale: politici naționale,politici locale și politici interguvernamentale sau în funcție de grupurile de cetățeni cărora le sunt adresate. Totuși, experiența ne arată că nu există nicio tipologie bună în sine.Totul depinde de utilizarea dată de analist.

Rețele de politici publice. Caracteristici

În prima jumătate a acestui secol, multe țări vestice au asistat la intervenția, din ce în ce mai semnificativă, a statului în procesele economice și sociale, simultan cu creșterea puterii de influență a corporațiilor și grupărilor sociale asupra politicilor publice. Această situație a constribuit la dezvoltarea unor instituții de guvernare noi, situate la interfața dintre guvern și societate și ale căror misiuni vizează atât reprezentarea intereselor, cât și crearea consensului.

Exigențele societățiile, referitoare la reprezentarea atuurilor acestor interese contradictorii, au condus la necesitatea structurării în rețea a sistemelor de guvernare.

Transformarea ierarhiei tradiționale într-o structură de rețea conduce la crearea unor locuri comune de formulare a problemelor și căutare a soluțiilor în cadrul cărora pot fi exprimate o varietate de idei.

Fluxul informațional dintre elementelele rețelei este vital pentru eficacitatea direcțiilor strategice, motiv pentru care sistemele informaționale sunt considerate principalele active ale rețelei. Comunicarea electronică și reducerea costurilor comunicării la distanță fac posibil dialogul rapid în interiorul rețelei, în toate direcțiile, ca și facilitatea transmiterii mesajelor din orice punct spre toți membrii rețelei.

Sunt create, în acest mod, premisele interacțiunii între toți actorii rețelei, oportunitate care devine tot mai aproape de realitate, pe măsură ce entitățile rețelei se manifestă ferm în direcția asumării autonomiei. Treptat, centrul rețelei, chiar dacă într-o anumită fază a deținut supremația, nu mai poate exercita un control total asupra entităților rețelei.

Din punctul de vedere al L.G.Popescu în perspectiva organizațională se pot distinge rețele ierarhice și rețele ale pieței. Cele mai răspândite puncte de vedere cu privire la rețelele de politici se referă la pattern-ul intermedierii intereselor, iar referențialele aparțin abordărilor pluraliste și corporatiste. Distincția dintre ierarhie și rețea se referă la structura și la modul de coordonare în interiorul sau între organizații.

În timp ce pentru organizațiile de tip rețea, analizele comparative iau în calcul fie structura de piață, fie ierarhia, în cazul rețelelor de politici intervin conceptele de pluralism și corporatism. Aceste doua concepte sunt diferite, în primul rând, din punct de vedere al modului de interacțiune a grupurilor, iar în al doilea rând, din perspectiva gradului de agregare organizațională. Așadar, conceptul de rețea de politici se spune că este construit pe aceste doua distincții între pluralism și corporatism.

Pluralismul este dezagregat atât orizontal, cât și vertical și se caracterizează printr-un larg număr de organizații autonome cu suprapuneri jurisdicționale.

Corporatismul este, de asemenea, agregat vertical și orizontal dar, în acest caz un număr limitat de grupuri de interese centralizate și ierarhice impun monopolul jurisdicțional asupra anumitor probleme sau a unui anumit public.

În structura de rețea, jurisdicțiile partajate și autoritatea difuză sunt considerate condiții de bază, iar resursele și expertiza sunt distribuite dincolo de granițele organizației, în întreaga rețea.

Caracteristicile rețelelor politice publice:

Multiformitatea este caracteristica dominantă a structurii de rețea, fiind expresia implicării unui număr relativ mare de personaje, fiecare dintre acestea având propriile scopuri, viziuni și interese. Este important de reținut că participarea acestor personaje nu este uniformă, ci variază la schimbările mediului în funcție de nivelul de receptibilitate al fiecăruia.

Consecința acestei caracteristici este că nivelul de sensibilitate al actorilor la semnalele normative poate să difere foarte mult. Fiecare dintre actori va reacționa cel mai bine la un anumit „semnal”. Structura de rețea a sistemelor administrației include atât persoane, cât și instituții.

L.G. Popescu, în condițiile structurării în rețea, consideră că entitățile implicate în procesul politicii examinate sunt influențate și de actori secundari. În acest fel, caracterul multiform al rețelei este parțial determinat de faptul că actorii participanți diferă ca tip, nivel de conglomerare și bază de reprezentare. În plus, multiformitatea este dată și de configurația, mai mult sau mai puțin distinctă, a scopurilor, viziunilor, intereselor și resurselor proprii fiecărui personaj al rețelei.

Izolarea fiind cea de-a doua caracteristică vizează actorii dintr-o rețea care au o anumită autonomie, ceea ce conduce la o relativă izolare față de mediul în care aceștia se manifestă. Fiecare actor are propriul său sistem de referință și reacționează doar la semnalele ce au legătură cu acest sistem.

Participanții rețelelor după cum se spune sunt interesați de propriile interese, dar totodată, și de interesele participanților ale căror activități și sisteme de referință sunt compatibile între ele. În consecință un actor care face parte din rețea, renunță la izolare și relaționează doar dacă va crede că instrumentele politicii utilizate se încadrează în sistemul său de referință. Spre exemplu dacă normele care stau la baza instrumentelor legislative și de reglementare, nu sunt percepute de către acesta în context cu propriile norme, utilizarea acestora dovedindu-se ineficientă și ineficace.

Interdependența cea de-a treia caracteristică a rețelei este caracterizată de o multitudine de variabile: responsabilități, spațiu, competențe, calitatea resurselor umane, mărimea resurselor financiare, suport politic. Această ramură a rețelei scoate în evidență dorința pentru care o mulțime de entități și instituții participă la procesul de dezvoltare al unei politici publice.

În general, configurația structurii de rețea este stabilită pe baza principiului conform căruia fiecare fiecare participant îmbogățește capacitatea procesului politic cu resurse, know-how, activități. În absența acestei participări procesul politic ar fi mai puțin funcțional, din punct de vedere al legitimității, eficacității și eficienței.

Interdependența, ca o caracteristică esențială a rețelelor utilizate în sistemele de guvernare, este înțeleasă ca rezultat al creări a doi vectori. Primul vector este redat de actorii rețelei ce urmăresc rezultatele în urma satisfacerii propriilor strategii. Iar cel de-al doilea vector este profilat de rezultatele atât pozitive, cât și negative ce îi vizează pe actorii rețelelor deodată ce unul dintre ei ajunge la rezultatul dorit.

Rezultă, așadar, că interdependența se bazează atât pe scopurile comune ale participanților la rețea, cât și pe cele conflictuale. De obicei, interdependența se referă la relații între grupuri de interese distincte, ceea ce face ca acestea să fie orientate asupra dezvoltării și controlului relațiilor de putere.

Aceasta semnifică faptul că pentru realizarea propriilor scopuri, participanții la rețea trebuie să coopereze și să negocieze între ei.

În comparație cu tipurile de guvernare tradiționale, participarea unei multitudini de actori interdependenți generează, modele deosebit de complexe prin natura relațiilor și interacțiunilor existente.

Cum, în general, interdependența depinde de relațiile dintre diferiții actori, inclusiv grupurile de intere, se poate concluziona că acestea trebuie orientate asupra dezvoltării și controlului relațiilor de putere.

Funcțiile rețelei de guvernare:

În comparație cu formele de guvernare tradiționale, participarea unei multitudini de actori interdependeți generează, prin esența relațiilor și interacțiunilor existente, modele deosebit de complexe. Funcțiile rețelei de guvernare diferă de cele ale altor tipuri de rețea.

În rețelele create de marile companii, funcțiile dominante sunt cele tranzacționale și de cooperare. Procesele de elaboarare a politicilor de companie, proprii acestor rețele, susțin procesele de schimb și cooperare la nivel operațional. În aceste cazuri, accentul pe interdependență orizontală este mai puternic decât în cazul rețelelor de guvernare. În opoziție cu situația prezentată anterior, structurile în rețea asociate sistemelor de guvernare au doua funcții principale: coordonare și reglementare.

Prin exercitarea funcției de coordonare se urmărește soluționarea problemelor de formulare a politicilor publice prin contribuția unei multitudini de entități.

Iar funcția de reglementare face referire la elaborarea colectivă, de către actorii rețelei, a regulelor și standardelor menite să schimbe comportamentul cetățenilor și al organizațiilor.

Trebuie remarcat însă, că nu toți actorii din structura de guvernare au aceleași orientări. De foarte multe ori, problemele nu sunt nici uniforme, nici bine definite, iar punctele de vedere ale participanților la rețea referitoare la soluția optimă devin conflictuale. Chiar și în cazurile în care funcțiile de coordonare și reglementare sunt puse pe prim-plan, se impun procese de negociere. În general, se poate afirma că trebuie să existe suficiente interese pentru a face posibilă obținerea obiectivelor în rețea.

În măsura în care scopurile guvernamentale nu sunt asociate celor colective, relația dintre interdepentență verticală și cea orizontală va fi o zonă importantă de tensiune, de care tebuie să se țină cont.

Această diferețiere a funcțiilor presupune că, în sisteme astfel strucurate, guvernarea este asociată proceselor de coordonare, reglementare, distribuire și control. Coordonarea și reglementarea sunt încă relevante, dar ele sunt completate cu funcții complementare care vizează distribuirea coturilor și veniturilor, precum și reglementarea proceselor de putere.

În concluzie, deoarece funcțiile de bază ale tuturor tipurilor de rețea se referă la dependență și interdependență, o funcție importantă a acestora este reglementarea sau controlul puterii.

Concluzii

Un aspect important care a stârnit o serie de controverse îl reprezintă tocmai lucrarea de față, prin redactarea acestei lucrări am urmărit nu doar ideea de a enumera modelele de politici, ci și de a vedea evoluția acestora, cauzele care au stat la baza nașterii lor, precum și principalele diferențe și asemănări între acestea. Existența unui număr în creștere de competențe care se suprapun la diferite niveluri de guvernare, precum și necesitatea cooperării actorilor politici.

Vreau sa subliniez câteva din opțiunile făcute și care e important să fie reținute: căci problemele respective ar fi putut fi abordate și în alte modalități. Mai întâi, problema instrumentelor politicilor este abordată relativ la contextul implementării unei politici. Evident însă că nu putem vorbi despre formularea politicilor sau despre compararea politicilor fără a avea în minte o discuție asupra instrumentelor care ar urma să fie utilizate. În al doilea rând, problematica învățării politicilor și a transferului de politici este discutată relativ la contextul formulării politicilor; dar e important să accentuez încă de pe acum că această problematică sparge distincția dintre cele cinci diviziuni pe care le-am stabilit pentru a prezenta procesul de înfăptuire a politicilor publice.

Elaborarea acestei lucrari nu ar fi fost posibila fara posibilitatea de a ma informa asupra literaturii existente si de a intra în contact cu profesori care au lucrat în diverse domenii ale analizei politicilor.

Bibliografie

Aderson J., Public Policymaking: An Introduction, Houghton Mifflin Company, Boston, 1984.

Crozier, M. și Friedborg, L’acteur et le systéme, Le Seuil, Paris, 1977.

Dye T., Understanding Public Policy (7th ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1992.

Howlett M., Ramesh M., Studiul politicilor publice: Cicluri și subsisteme ale politicilor, Editura Epigraf, Chișinău 2004.

Miroiu, A., Introducere în analiza politicilor publice, Editura Paideia, București, 2001.

Popescu L.G., Administrație și politici publice, Ed. Economică, București, 2006.

Popescu L.G., Politici publice, Ed. Economică, București, 2005.

Popescu L.G., Politici publice și guvernanța Uniunii Europene, Ed. Economică, București, 2014.

Profiroiu M., Politici publice, Institutul pentru politici publice, București, 2009.

Profiroiu M., Politici Publice , Teorie, analiza, practica, Ed Economica, Bucuresti, 2006.

William Jenkins, Policy Analysis: A Political and Organizational Perspective, Martin, Robertson, Londra, 1978.