Politici Publice Privind Migratia In Conditiile Aderarii Romaniei la Uniunea Europeana

Lucrare de Licență

Politici publice privind migrația

în condițiile aderării României la Uniunea Europeană

– România vs. Marea Britanie –

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Migrația: fenomen și politica publica

1.1. Noțiuni teoretice. Definiții, tipologia politicilor publice, componente

1.2. Problema migratiei la nivelul politicilor publice

1.3. Cauze si efecte ale migrației la nivel international

Capitolul II. Politica Uniunii Europene privind migrația

2.1. Primele acțiuni întreprinse la nivel european. Anii 1957-1993

2.2. Politica migrației în contextul Tratatului de la Amsterdam

2.3. Rezoluțiile Uniunii Europene după 2010

Caitolul III. Politica migrației în România și Marea Britanie

3.1. Legislația României și a Marii Britanii, în domeniul migrației, după 1989

3.2. Aderarea României la Uniunea Europeană. Migrația – problemă si soluții

3.3. Perspective pentru viitor privind migrația

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Migrația nu reprezintă un fenomen nou, ea existând din totdeauna în diferite forme de manifestare. Cu toate acestea, în România s-a dezvoltat cu precădere după anul 1989.

Odată cu dispariția regimului comunist, țările din Estul Europei au încercat să scape de trecut prin integrarea în Uniunea Europeană. Au urmat o serie de negocieri, constând în schimbarea legislației, a strategiei de apărare, a politicilor publice, inclusive politicile privind migrația.

Scopul acestei lucrări este de a analiza în primul rând, modul în care sunt respectate legile în privința lucătorilor imigranți în cadrul Uniunii Europene; în al doilea rând, cazul României în urma aderării la Uniunea Europeană și reacțiile legislative din Marea Britanie la acest capitol.

Migrația sau deplasarea rapidă a forței de muncă spre țările din Vestul Europei, reprezintă pentru România o situație gravă. Aceasta este marcată de implozia economiei de tip socialist, apariția foarte rapidă a unei categorii de oameni foarte bogați și sărăcirea rapidă a populației, concomitant cu creșterea infracționalității economice, financiare și de drept comun.

Pentru a înțelege mai bine fenomenul migrației și măsurile luate de politicile publice, este necesară explicarea conceptului. Astfel, în primul capitol intitulat Migrația: fenomen și politica publica, ne vom opri asupra definirii noțiunilor de „migrație” și „politici publice”.

Migrația reprezintă unul din cele mai vechi fenomene colective, care presupune un transfer temporar sau definitiv, a unei largi mase de populație dintr-o țară în alta.

În ceea ce privește definirea noțiunii de politici publice, am putea spune că politicile publice reprezintă totalitatea conceptelor teoretice și instrumentelor practice utilizate de către stat în scopul atingerii unor obiective cu impact social major.

Am considerat că este necesară clasificarea politicilor publice, a fenomenului migrației.

Un alt aspect al acestui capitol este evidențierea politicilor migraționiste în țările membre ale Uniunii Europene, realizate în concordanță cu aquis-ul comunitar, dar care se pliază nevcesităților naționale. Astfel, politicile publice sunt împărțite în patru categorii: politici pentru reglementarea și controlul fluxurilor migratorii; politici pentru întărirea legislației de combatere a migrației ilegale și a angajării ilegale a lucrătorilor străini; politici pentru integrarea imigranților; politici privind cooperarea internațională în domeniul migrației. De asemenea, un rol import îl au efectele fenomenului de migrație în context internațional, în special după sfârșitul războiului rece.

În cel de-al doilea capitol, Politica Uniunii Europene privind migrația, se vor analiza primele acțiuni întreprinse de Uniunea Europeană, în perioada 1957-1993. Încă de când a fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, s-a încercat găsirea unei soluții în privința migrației, soluție care să avantajeze statele membre.

O dată cu Tratatul de la Maastricht din 1992, politicile privind azilul, libertatea de mișcarea a persoanelor, vizele, migrația și drepturile națiunilor din statele terțe au devenit problemele Comunității. Tratatul prevede o cetățenie unională; toți cetățenii statelor membre sunt cetățeni ai Uniunii.

În 1999 întră în vigoare Tratatul de la Amsterdam, care completează Tratatul de la Maastricht. Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării. Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală.

Începând cu anul 2001 au loc rezoluții la nivelul Uniunii Europene în privința migrației.

La 9 iunie 2005, Parlamentul European a adoptat o rezoluție privind legătura dintre migrația legală și ilegală și integrarea imigranților. Parlamentul a convenit cu Comisia că reglementarea în masă a imigranților aflați în situație de ședere ilegală nu este o soluție pentru problema imigrării ilegale.

Pe 5 aprilie 2011, Parlamentul European a adoptat o rezolutie referitoare la fluxurile migratorii cauzate de instabilitate: domeniul de aplicare și rolul politicii externe a Uniunii Europene.

În ultimul capitol, intitulat Politica migrației în România și Marea Britanie, s-a realizat o trecere în revistă a legilor privind migrația după anul 1989,moment în care migrația externă devine un fenomen social care capătă amploare. Legislația Marii Britanii în acest domeniu se bazează pe acte emise încă din 1971 și 1986, în ultimii ani realizându-se o adaptare la realitatea actuală Prima convenție pe care România o semnează este cu Germania în 1991, pentru schimburi în domeniul migrației.

Un aspect important este tipologia politicilor din domeniul migrației implementate în România: politica privind imigrația controlată; politica privind prevenirea și combaterea imigrației ilegale; politica privind azilul; politica privind integrarea socială a străinilor.

Un alt argument prezentat în acest capitol este unghiul din care este privită migrația în urma aderării României la Uniunea Europeană. Clauza de salvgardare a fost dură pentru România, considerată slab pregătită, mai afectată de corupție decât Bulgaria, de subordonarea politică a Justiției și de concurența neloială cauzată de intervenții preferențiale clientelare ale guvernului pe piață.

Migrația populației poate fi văzută ca o rezultantă a instabilității politice, nerespectării drepturilor omului și a minorităților. Poate fi influențată de exportul de populație excedentară, de escaladarea crimei organizate și a terorismului internațional. Toate acestea sunt completate de intensificarea traficului necontrolat de persoane.

Fiecare țară se confruntă cu propriile probleme în domneiul migrației, până într-un anumit punct, România nu vedeafaptul că din ce în ce mai mulți români părăsesc țara este o problemă reală, dar când s-a ajuns la chemarea unor muncitori din afară pentru a face ceea ce odată realizau românii, cum ar fi chinezi, s-a decis că trebuie să se acționeze diferit.

Deasemenea, Marea Britanie abordează migrația din punctul de vedere al țării gazdă, nu are cazuri foarte multe de cetățeni care emigrează din motive financiare sau de discriminare. Deși fiecare stat este diferit în organizare și proprietăți, se poate observa modul de acțiune al Marii Britanii, și se poate lua partea bună a legilor, care se poate aplica în folosul țării noastre. Această lucrare nu aduce idei revoluționiste în acest domeniu, vrea doar să sublinieze anumite aspecte ale migrației, fenomen care afectează România din ce în ce mai mult.

Capitolul I. MIGRAȚIA: FNOMEN ȘI POLITICĂ PUBLICĂ

Politici publice: concepte cheie, tipologie, domenii de activitate

Domeniul de cercetare al politicilor publice reprezintă un domeniu de graniță între mai multe discipline “clasice” precum știința politică, sociologia, psihologia socială, știința juridică sau economia.

Domeniul politicilor publice (cercetarea și analiza în domeniu) poate fi definit foarte bine ca ocupându-se de studiul deciziilor politico-administrative de alocare a diverselor forme de resurse (materiale, financiare, de know how, simbolice).

Politicile publice, obiectul de studiu al disciplinei în cauză, reprezintă acțiuni realizate de către guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care vin dinspre societate. Vorbim despre politici publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală, încearcă, cu ajutorul unui program de acțiune coordonat să modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali. Din această definiție, se pot evidenția câteva elemente care sunt esențiale pentru a înțelege termenul și fenomenul de “politică publică”.

Cele cinci elemente care dau consistență unei politici publice sunt:

politică publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau „substanță” unei politici publice;

politică publică cuprinde decizii sau forme de alocare a resurselor, a căror natură este mai mult sau mai puțin autoritară și în care coerciția este mereu prezentă;

politică publică se înscrie într-un „cadru general de acțiune” , ceea ce ne permite să distingem între o politică publică și simple măsuri izolate;

politică publică are un public, adică indivizi și grupuri a căror situație este afectată de către politica publică în cauză;

politică publică are obiective și scopuri, stabilite în funcție de norme și valori.

Procesul de realizare a unei politici publice cuprinde șase etape:

1. Identificarea problemei – are loc atunci când un eveniment, o persoană, un grup reușesc să atragă atenția asupra unei probleme, spre soluționare, prin intervenția puterii publice.

2. Punerea pe agenda politică – este faza în care problema identificată este luată serios în considerație de către oficiali (putere publică și politică). Nu toate problemele identificate ajung și pe agenda politică.

3. Formularea cadrului de politică publică – atunci când o anume problemă ajunge să fie considerată de către oficiali, nu înseamnă automat că o politică publică va fi creată. Cineva (o anume autoritate) trebuie să dezvolte un program care să se refere la rezolvarea problemei.

4. Adoptarea unei politici publice – aici ne referim la toate eforturile pentru ca un anume program să fie adoptat ca și program guvernamental. În această fază sunt concentrate elementele de negociere, dictate de interese, care pot schimba viziunea inițială asupra unei politici publice.

5. Implementarea unei politici publice – este un stadiu critic de realizare a unei politici publice. Aici rolul administrației este decisiv.

6. Evaluarea de politici publice – care are ca scop determinarea eficienței unei politici publice. Se analizează modul în care diversele activități au condus la îndeplinirea scopurilor inițiale.

Conform unei definiții, dată de Thomas Dye, politicile publice sunt „tot ceea ce un guvern decide să facă sau să nu facă ”.

O altă definiție, mai completă și mai conceptualizată, ne este oferită de William Jenkins. Acesta spune că politicile publice sunt „un set de decizii interrelaționate, luate de un actor politic sau de un grup de actori, privind o serie de scopuri și mijloacele necesare pentru a le atinge într-o situație dată.”

Studii mai vechi privind formularea politicii publice acordă puțină atenție naturii și definirii problemelor în politica publică. Problemele sunt considerate date și analiza începea din acest punct. De ce unele probleme sunt soluționate, în timp ce altele sunt neglijate? De ce unele probleme sunt definite într-un mod, iar altele în altul? Definirea problemei ajută la localizarea punctelor de putere din cadrul sistemului politic. Dacă o problemă este de natură internă sau externă, dacă reprezintă o nouă situație sau este o consecință a unei politici publice actuale, dacă este limitată sau largă ca scop, toate acestea contribuie la modelarea tipului de politică publică emergentă. În evaluarea politicii publice sunt necesare informații despre substanța și dimensiunea problemei țintă pentru a dete

Studii mai vechi privind formularea politicii publice acordă puțină atenție naturii și definirii problemelor în politica publică. Problemele sunt considerate date și analiza începea din acest punct. De ce unele probleme sunt soluționate, în timp ce altele sunt neglijate? De ce unele probleme sunt definite într-un mod, iar altele în altul? Definirea problemei ajută la localizarea punctelor de putere din cadrul sistemului politic. Dacă o problemă este de natură internă sau externă, dacă reprezintă o nouă situație sau este o consecință a unei politici publice actuale, dacă este limitată sau largă ca scop, toate acestea contribuie la modelarea tipului de politică publică emergentă. În evaluarea politicii publice sunt necesare informații despre substanța și dimensiunea problemei țintă pentru a determina cu exactitate eficacitatea acesteia.

O problemă de politică publică poate fi definită ca acea condiție sau situație care generează nevoi ori insatisfacții, pentru a căror corecție acțiunea guvernamentală este necesară. Condiții precum aerul poluat, mâncare alterată, aglomerația din inchisori, aglomerarea urbană, fenomenul migrației sunt situații care ar putea constitui potențiale probleme în condițiile în care insatisfacția și disconfortul cresc. Gradul de disconfort sau insatisfacție (care impune și intervenția guvernamentală) este măsurat de persoane în funcție de un standard sau un criteriu; dacă acestea considera o anumită situație ca normală, inevitabilă sau propria responsabilitate, nici o acțiune guvernamentală nu va fi inițiată deoarece situația respectivă nu este problematică.

În general, sunt considerate publice acele probleme care afectează un număr substanțial de mare de persoane, ale căror consecințe sunt resimțite inclusiv de persoane care nu sunt implicate în mod direct. Problemele care sunt limitate ca efect, număr de persoane afectate în mod direct, nu sunt de natură publică.

Politicile publice reprezintă totalitatea conceptelor teoretice și instrumentelor practice utilizate de către stat în scopul atingerii unor obiective cu impact social major.

Orice politică publică are trei elemente esențiale:

– definirea problemei este elemental central al declarației politice.

– scopurile pe care politica își propune să le atingă: scopurile genrale, scopurile specifice ale unei politici.

– instrumentele sau mijloacele prin care se abordează problema și sunt atinse scopurile.

Politicile publice se craracterizează prin:

– sunt realizate în numele publicului;

– sunt generate și implimentate de către guvern;

– sunt interpretate și implementate de actori publici și privați;

– reprezintă ceea inenționează guvernul să/nu facă

O politică publică este acea direcție de acțiune sau lipsă a acțiunii aleasă de autoritățile publice ca răspuns la o anumită problemă sau la un anumit set de probleme interconctate.

Tipologia politicilor publice

Toate nivelurile de guvernare – central și local – se implică din ce în ce mai activ în promovarea de politici publice. În fiecare an, adevarate volume de legi și ordonanțe sunt adoptate de organismele legislative federale, statale și locale, ele fiind dublate de o cantitate semnificativă de regulamente emise de agențiile administrative în baza mandatelor legislative. Politicile publice s-au dezvoltat atât în ariile tradiționale de intervenție guvernamentală – cum ar fi politica externă, transporturile, educația, protecția socială, respectul legii, reglementarea relațiilor comerciale și de muncă, relațiile internaționale – cât și în domenii precum stabilitatea economică, protecția mediului înconjurator, egalitatea de șanse, îngrijirea medicală, energia nucleară și protecția consumatorilor, pînă acum 20-30 de ani puțin reglementate.

Literatura de specialitate sugerează o mare varietate de clasificări posibile. Astfel, politicile publice pot fi caracterizate în funcție de criterii formale sau insituționale: politici naționale, politici locale sau interguvernamentale sau în funcție de grupul de cetățeni cărora le sunt adresate. Totuși, se poate spune că nu există o tipologie bună, în sine, totul depinde de interpretarea dată de analist. Tipologiile utilizate cel mai frecvent sunt cele care clasifică acțiunea publică în funcție de teoria schimbării sociale pe care o structurează.

O astfel de clasificare este cea făcută de Lowi și completată de Ripley și Franklin în 1991 și se bazează pe natura coerciției pe care o politică publică o induce între stat și destinatarii politicii respective.

Din punctul de vedere al coerciției, politicile publice pot ficalificate în doua moduri:

Pe de o parte, această coerciție în mod direct sau constrângator asupra cetățeanului , sau în mod indirect sau lejer (exemplu, mustrarea acordată unui automobilist de către agentul de circulație)

Pe de altă parte, această coerciție îi afectează pe cei către care este îndreptată, modificându-le comportamentul și limitându-le autonomia, sau din contră, se exercită asupra mediului înconjurător în care aceștia trăiesc

În funcție de cele prezentate, același Lowi prezintă tipologiile politicilor publice astfel:

O politică reglementară este o acțiune publică ce constă în adoptarea de norme autoritare care afectează comportamentul destinatarilor. Statul obligă sau interzice : codul rutier. În acest caz coerciția este maximă.

Politicile de reglementare competitive presupun ca polticile elaborate să limiteze furnizarea de bunuri și servicii de către una sau câteva categorii desemnate de furnizori, care sunt aleși dintr-un mare număr de furnizori care concurează între ei- alocarea licențelor radio și de televiziune ca și în cazul politicilor care limitează accesul liber la anumite profesii, asigurând o viziune profesionistă a branșei.

Politicile de reglementare protective sunt cele care încearcă să protejeze publicul în general de efectele negative ale activității private, cum ar fi: poluare, consumul de produse falsificate, fraudarea tranzacțiilor comerciale. Negocierile între norme și mediul privat conduc la un compromis pentru că nici una dintre părțile implicate nu poate domina în întregime procesul de elaborare al politicilor.

O politică distributivă reprezintă o acțiune prin care puterea publică autorizează cazuri speciale desemnate nominal. Un exemplu ar fi politica autorizațiilor de construcție.

O politică redistributivă constă în adoptarea de către puterea publică a unor criterii care conferă acces la anumite avantaje, acest acces nefiind acordat unor cazuri sau destinatari desemnați nominal, ci anumitor grupuri de destinatari neindividualizați. Acest tip de politică este caracterizată prin acțiuni care intenționează să modifice alocarea bunăstării, proprietatea, drepturile personale și civile, etc. exemplul tip este cel al asigurărilor sociale. Statul adoptă condițiile (vârsta, statutul economic, starea de sănătate, etc) dar nu individualizează beneficiarii sau victimele.

O politică constitutivă se traduce prin faptul că acțiunea publică definește reguli privind puterea: revizirea constituției unei țări, reformarea instituțională sau administrativă. În acest caz, coerciție îi afectează pe destinatari în mod indirect și slab.

Trebuie precizat faptul că nu orice decret, lege, hotărâre reprezintă politici de reglementare. Există politici de ordin distributiv, redistributiv sau constitutiv care se sprijină sau nu pe texte legale.

Politicile publice implică și furnizarea de „bunuri” publice/colective (indivizibile) sau „bunuri” private (divizibile).

Bunurile publice sunt de asemenea natură încât furnizarea lor către o singură persoană determină automat furnizarea către toți. Un exemplu clasic de bun public îl constituie apărarea națională: nu poate fi furnizată doar unor cetățeni în timp ce alții sunt excluși. Apărarea națională ca bun public trebuie furnizată de către guvern și finanțată prin taxe în condițiile în care nici o persoană rațională nu va contribui voluntar la finanțarea ei, preferând să lase pe alții să acopere costurile – fenomenul „blatistului”. Aerul curat, siguranța publică, controlul circulației sunt alte exemple de „bunuri” publice.

Bunurile publice trebuie să fie oferite de către guvern deoarece piața nu poate să ofere bunuri sau servicii care nu asigură profit.

„Bunurile” private pot fi divizate și achiziționate sau utilizate contra cost de fiecare utilizator ori beneficiar și sunt disponibile pe piață. Multe bunuri „sociale” furnizate de guvern (de exemplu, colectarea resturilor menajere, serviciile poștale, serviciile medicale, muzeele, locuințele sociale și parcurile naționale) au caracteristicile unor „bunuri” publice. Dacă asemenea „bunuri” care în teorie pot fi furnizate și de piață, sunt sau nu furnizate de guvern este rezultatul unei decizii politice influențate la rândul ei de tradiție, accepțiunea privind funcțiile guvernului, dorința beneficiarilor sau utilizatorilor de a transfera o parte din costuri către alții.

Există tendința de a transforma din ce în ce mai multe „bunuri” private în „bunuri” publice sociale, deși s-a argumentat că obiectul politicii publice nu poate fi reprezentat decât de bunurile publice. Mulți consideră sănătatea, șomajul, poluarea mediului înconjurator, accidentele industriale drept probleme publice, nu individuale care afectează întreaga populație și, de aici nevoia pentru/de bunuri publice finanțate de întreaga societate.

Actorii implicați în procesul politicilor publice pot fi indivizi cât și grupuri. Numărul lor variază în funcție de țară, sector sau domeniu și se poate modifica pe parcurs. Literatura de specialitate oferă multiple clasificări ale participanților la procesul politicilor publice.

Howlett și Ramesh disting cinci categorii ale actorilor politici: oficialii aleși (care formează executivul și legislativul), oficialii numiți în funcție (Funcționarii), grupurile de interes, oamenii de știnință și mass media. Primele doua categorii aparțin „statului” iar celelalte trei, „societății”, fiecare îndeplinind un rol diferit în procesul politicilor publice.

Capacitatea de a face poltici publice – policymaking- poate aparține mai multor categorii de actori din sfera publică sau privată care trebuie să dezvolte o serie de aptitudini specifice în acest sens.

Actorii, problemele, soluțiile, deciziile, nu sunt neapărat stabile; se pot schimba pe parcurs, se pot ajusta și redefini, pot dispărea sau reapărea, pe măsura evoluției acțiunii politice.

1.2. Problema migratiei la nivelul politicilor publice

Termenul de “migrație” provine din latinescul migratio, -onis, cu diferite sensuri. Una dintre acestea se referă la „deplasarea în masă a unor triburi sau a unor populații de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali”, pe când o altă definiție dată acestui termen ar putea fi „deplasarea în masă a unor animale dintr-o regiune într-alta, în vederea reproducerii, a căutării de hrană etc”.

Din punct de vedere sociologic, “migrația” are următorul sens: „deplasare în vederea schimbării locului de trai și de muncă, determinată de factori sociali, politici, economici sau naturali”.

Schimbarea de domiciliu sau de loc de muncă în afara comunității locale de rezidență poate fi analizată pentru o anume persoană, prin noțiunea de eveniment de migrație, sau pentru o mulțime de persoane, în cazul noțiunii de fenomen de migrație.

Migrația nu reprezintă un fenomen nou, ea existând din totdeauna. Individual sau colectiv, în mod voluntar sau forțat, oamenii și-au schimbat rezidența în interiorul propriei țări sau în afară, asociind aproape întotdeauna actul migrației cu realizarea unor aspirații vizând oportunități și certitudini noi. Mobilitatea teritorială a devenit atât de indisolubil legată de organizarea și funcționarea societăților umane încât în absența ei progresul și schimbarea socială ar putea fi cu greu imaginate.

La nivel individual, decizia de migrație este rezultatul unui proces prin care individul rațional evaluează beneficiile migrației internaționale comparându-le cu câștigurile în condițiile în care ar rămâne imobil și luând în calcul costurile pe care le presupune această deplasare (costul călătoriei, al supraviețuirii în țara de destinație până la găsirea unui loc de muncă, dificultatea adaptării la o nouã piață a forței de muncă, efortul pentru învățarea unei noi limbi și al adaptării la o nouã cultură, costul psihologic al ruperii vechilor relații și stabilirii unora noi).

Migrația reprezintă unul din cele mai vechi fenomene colective, care presupune un transfer temporar sau definitiv, a unei largi mase de populație dintr-o țară în alta.

Migrația este un fenomen complex, cu o multitudine de efecte, nu numai la nivel comunitar. Dincolo de acest cadru, migrația are o serie de consecințe, atât pozitive, cât și negative, pentru toate părțile implicate: țări primitoare, țări de origine și lucrători imigranți.

Migrația, cu ambele componente, emigrație (plecarea din vechiul teritoriu) și imigrație (intrarea în noul teritoriu), raportată la cauzalități, are mai multe forme:
– migrația internațională se referă la mișcarea persoanelor care pleacă din țara lor de origine, sau din țara de unde au reședința de obicei, pentru a se stabili în mod permanent sau temporar într-o altă țară. În acest caz este trecută frontiera.

– migrația internă are loc în interiorul unui stat, cum este de exemplu migrația rurală către mediul urban.

– migrație determinată derivată din nevoia stringentă de părăsire a unui areal în care resursele vitale devin insuficiente (foamete) și anumite fenomene naturale (inundații, secetă, răcirea climei, mișcări tectonice, deșertizări, alunecări de teren, incendii) pun în pericol habitatul avut;

– migrație impusă sau forțată rezultată din ocuparea zonelor locuite de un inamic care recurge la exterminări, epurări etnice, deportări, intoleranță, discriminări etc.

– migrație voluntară generată de libera opțiune a indivizilor de a se stabili într-un alt areal, considerat benefic aspirațiilor și disponibilităților lor de dezvoltare.

– migrația individuală / de masă: deplasarea persoanelor poate fi individuală, atunci când se are în vedere mișcarea la nivel de individ. Aceasta presupune luarea deciziei de migrare de fiecare persoană în parte și totodată alegerea căilor și mijloacelor de migrare,de regulă întinzându-se pe perioade lungi de timp;

– migrația permanentă / temporară: națiunile au obligația de a respecta și implementa principiile legislației internaționale, ale convențiilor la care au aderat (cum ar fi cel al nediscriminării) dar în același timp au dreptul de a decide asupra interzicerii intrării, expulzării, returnării sau acordării de azil, controlul migrației fiind de interes național și un atribut al suveranității.

– migrația economică este motivată de diferențele dintre țări cu privire la accesul la resurse și locuri de muncă, precum și de criza anumitor specializări;

Pentru unele țări, consecințele migrației sunt imense. Migranții pot fi surse generatorare de profit, pentru alte țări fiind participatori indirecți la supraviețuirea economică.

Migrația rãmâne, indiferent de durata și distanța parcursă, o schimbare simultană în spațiul fizic și socio-cultural. Ea implică „nu numai deplasarea dintr-o comunitate în alta, ci presupune distrugerea atașamentelor structurale din zona de plecare, reorganiza sistemului relațional la destinație și asimilarea culturală a mediului de primire” .

Discriminările, restricțiile și adversitățile de tot felul nu îngăduie o funcționare normală a mecanismelor de învățare a noii culturi. Contactele și relațiile cu locuitorii țării gazdă sunt sporadice și tensionate, iar xenofobia și rasismul constituie obstacole insurmontabile în calea asimilării. Marginalizarea survine încă de la intrarea în țară începând cu derularea formalităților de instalare, care atestă dincolo de orice, o diminuare gravă a statusului social oferit imigranților.

Plecarea dintr-o țarã în alta, mai ales atunci când migrația este ilegalã, este costisitoare și adesea cei care pleacă apelează la împrumuturi informale, fie de la rude, fie de la rețeaua, adesea ilegală care-i va transporta în țara de destinație. Aceastã țară gazdă utilizează forța de muncă a imigranților semi-calificați în special în meserii care necesită un nivel redus de calificare oferindu-le salarii mici. Imigranții sunt utlizați fie ca un complement al forței de muncă naționale, dacă economia este în creștere și nu există destulă forță de muncă pentru a susține dezvoltarea, sau este utilizată în acele sectoare în care muncitorii naționali refuză să se angajeze, cum ar fi în unele cazuri construcțiile.

Pierre George distinge patru categorii de emigranți în funcție de relațiile pe care aceștia le au cu țara de plecare sau cu țara gazdă.Avem astfel, emigrantul care își manifestă dorința de a-și schimba țara și, în final, naționalitatea; muncitorul străin care este un emigrant temporar; persoanele deplasate (expulzate, repatriate, transferate) alungate din țara lor de origine și refugiații care au optat pentru părăsirea țării lor.

Cei care decid sã-și părăsească țara continuă să păstreze legătura cu familia și rudele, sau chiar cu acele persoane care au convingeri politice și ideologice similare. Doresc să-și păstreze stilul de viață și să utilizeze aceleași practici culturale (religie, mâncare sau haine). Contactul cu o altã cultură înseamnă o schimbare în practicile obișnuite și o problemă importantă este dacă acest contact reprezintă o influență într-un singur sens, dinspre cultura dominantă, conducând la omogenizare, sau se reflectă în transformarea și adaptarea practicilor dominante de către minoritate. Odată ajunși în țara de destinație, problema crucială pentru imigranți este aceea a adaptării și asimilării lor. S-a remarcat că ei rup legătura cu mediul din care provin păstrând doar anumite moduri de a gândi, de a simți și de a acționa. Această transplatare dintr-un mediu în altul antrenează rupturi sau șocuri, traumatisme psihice serioase.

Există trei indici ai asimilării migranților în zona de sosire . Primul dintre aceștia, integrarea instituțională semnifică măsura diseminării acestora în interiorul unor sfere sociale (familia, economia, politica). Ceilalți indici sunt aculturația, adică achiziționarea de norme, moravuri și cutume aparținând mediului de primire și adaptarea care se exprimă prin gradul de integrare personală în noul sistem de relații sociale.

Până la realizarea acestei asimilări, imigrantul trece prin etapele șocului cultural. Prima dintre acestea este incitarea care apare atunci când acesta călătorește undeva pentru câteva zile sau săptămâni, și totul i se pare minunat. Apare apoi dezamăgirea, când realizează că lucrurile nu sunt chiar așa cum par, nu înțelege ce se întâmplă în jurul său, se simte singur, începe să se îndoiască de sine. Aceasta este faza în care cei mai mulți imigranți se întorc în țara-mamă.

Pentru cei care reușesc sã treacă peste dezamăgire începe schimbarea când, inconștient de cele mai multe ori, începe să se adapteze, să-și facă prieteni.

În final se produce integrarea, individul simțindu-se ca acasă în țara în care a emigrat, dar, întorcându-se în țara de origine, ar trece printr-un proces asemănător de șoc cultural. Dacã intervine o incompatibilitate între modelele culturale de la destinație și orientarea migranților, conflictele vor fi cu atât mai puternice cu cât diferența este mai evidentă. Atunci când aspirațiile imigranților sunt blocate de tendințe discriminatorii, ei pot evolua în mod regresiv sau agresiv, acest lucru ducând la o stare de dezorganizare personală. Sferele economice și socio-culturale în care acești imigranți își desfășoară activitatea au grade diferite de permeabilitate. Procesul de integrare se declanșează odată cu obținerea unui loc de muncă de aceea migranții care sunt titularii unui contract de muncă au șanse de adaptare mai mari, deși autorizația de a lucra nu se obține prea ușor, fiind precedată de numeroase demersuri pentru atestarea și echivalarea diplomelor, sau, absolvirea unui curs profesional.

Celor angajați li se acordă prin lege dreptul sã aplice pentru un permis de ședere și patronul este obligat sã furnizeze documentele necesare și să fie de acord cu intrarea în legalitate a celui care muncește pentru el. Dacă refuză, poate fi dat în judecată, însă aceasta este o practică destul de rară pentru că imigranții nu au resursele necesare pentru a face față unui proces. Sub aspect individual portretul imigrantului la munca în străinătate poate fi construit din trăsături prin care acesta este definit de compatrioții lui, sau din imagini pe care le au lucrătorii din țara gazdă despre „noul venit”.

În acest context emigranții trec prin crize de identitate, întrucât în țara de origine aparțineau populației majoritare, în timp ce în țara de destinație aparțin unui grup etnic minoritar și uneori pot fi etichetați ca cetățeni de mâna a doua. Pentru a evita această marginalizare, aceștia preiau stereotipurile grupului dominant și fac eforturi pentru a-și ascunde identitatea etnică. Pentru emigranții care au dobândit permis de ședere în țara de destinație, păstrarea legăturilor cu rețeaua etnică nu mai este la fel de importantă preferându-se o apropiere de populația autohtonă. Privit în mod obiectiv acesta este un schimb economic mai degrabă decât unul afectiv constând în exploatarea muncii celor proaspăt veniți și în obținerea forței de muncă necesare.

Politicile migraționiste în țarile membre ale UE ca și în țările candidate sunt împărțite în mod curent în patru grupe (OECD, 2003, SOPEMI) :

– politici pentru reglementarea și controlul fluxurilor migratorii ;

– politici pentru întărirea legislației de combatere a migrației ilegale și a angajării ilegale a lucrătorilor străini ;

– politici pentru integrarea imigranților ;

– politici privind cooperarea internațională în domeniul migrației.

Politici pentru reglementarea și controlul fluxurilor migratorii.

Ele vizează intrarea, rezidența și angajarea străinilor. Cele mai multe urmăresc, în esență, întărirea controlului la frontieră, simplificarea și urgentarea procedurilor de examinare a cererilor de azil și amendarea condițiilor de intrare, rezidență și angajare.

Politici pentru întărirea legislației de combatere a migrației ilegale și a angajării ilegale de lucrători străini.

Țările membre ale UE sunt preocupate în permanență de perfecționarea legislației legate de problemele migrației. Țările confruntate cu fluxuri puternice de imigranți ilegali și-au întărit măsurile de combatere a acestui fenomen.

Politici pentru integrarea imigranților.

În plan practic aceste politici vizează măsuri de combatere a discriminării și învățarea limbii țării-gazdă ca și procesul general de naturalizare a imigranților.

Politici privind cooperarea internațională în domeniul migrației.

Ele urmăresc punerea la punct a unor măsuri comune în domeniul reglementării si controlului fluxurilor migratorii precum și măsuri speciale în privința schimburilor de cercetători, profesori, studenți în cadrul creat la nivelul UE atât pentru țarile membre cât și pentru țările candidate.

Globalizarea și internaționalizarea piețelor determină noi comportamente migratorii, o fluiditate sporită a deplasărilor teritoriale, fenomenele migratorii temporare având o semnificație aparte. Schimburile de populație între țări, joaca un rol tot mai important, definit în principal pe două paliere : al transferurilor interculturale dintre state și al impactului politic al fluxurilor migratorii atât asupra statelor de origine cât mai ales asupra celor primitoare. In fapt, treptat, fenomenul migrației, dintr-un obiectiv de studiu secundar sau rezidual a devenit unul principal, intensificându-se eforturile pentru evidențierea diferitelor sale aspecte în mod sistematic și sistemic.

La modul general, politicile din domeniul migrației se încadrează în tipologia politicilor de reglementare, care prevăd condiții pe care trebuie să le îndeplinească imigranții pe teritoriul uni stat, interdicții, limitări de drepturi și obligații față de aceștia dar în același timp pot prevedea acordarea unor facilități sau ajutoare financiare anumitor categorii de indivizi, iar în acest caz, polticile migraționiste se intră în cadrul polticilor distributive sau redistributive.

Unele politici în domeniul migrației pot cuprinde mai multe tipuri de reglementări și astfel fiind imposibilă încadrarea lor într-o tipologie anume.

Politicile migraționiste pot fi încadrate în cadrul politicilor privind afacerile intrene, sau relațiile externe, sau ocuparea forței de muncă la nivel național, toate astea dovedind complexitatea unei politici publice, în special al celor migraționiste.

Cauze și efecte ale fenomenului de migrație în context internațional

Oamenii aleg să își schimbe rezidența din diferite motive. Unele sunt de ordin economic: foamete, șomaj, lipsa terenurilor agricole. Alții aleg această cale ca urmare a unor persecuții culturale și religioase.

Indiferent de motivul ce determină această alegere, impactul imediat se resimte, în primul rând, la nivel economic, dar afectează atât domeniul muncii cât și cel social, sistemul de protecție socială, cultura și politicile naționale, relațiile internaționale, conducând inevitabil la o mai mare diversitate etnico-culturală în toate statele.

Migrația are o serie de consecințe, atât pozitive, cât și negative, pentru toate părțile implicate. Pe de o parte, în țara de origine rata șomajului scade și salariile cresc, migrarea forței de muncă reducând dezechilibrele de pe piața muncii. Totodată apar noi factori de creștere economică: veniturile migranților ce ajung în bugetul de stat și calificările îmbunătățite ale lucrătorilor care se întorc. Pe de altă parte, în țara de destinație, rezerva de resurse umane crește, ceea ce duce la încetinirea creșterii salariilor și la creșterea de capital.

În Uniunea Europeană, libera circulație a persoanelor favorizează dezvoltarea unei gândiri pozitive cu privire la acest fenomen. În teorie, libera circulație a forței de muncă, fără intervenții din partea statului de origine sau a celui gazdă, are efecte pozitive, echilibrând avantajele.

Din anii '60 încoace Europa cunoaște o amploare fără precedent a curentelor migratorii și o varietate a direcțiilor de deplasare necunoscută în alte zone. Această evoluție a proceselor migraționale a fost determinată, în principal, de apariția unui excedent de slujbe pe piața muncii din câteva țãri occidentale și de existența unei considerabile oferte de personal în regiunile sudice mai puțin dezvoltate ale continentului, în Turcia precum și în Africa de Nord. Pentru a-și susține expansiunea economicã postbelică, o serie de țări industrializate europeneă la importul de muncitori străini în domenii de activitate care atrăgeau din ce în ce mai puțin muncitorii autohtoni.

Modernizarea economiei, avântul industrial și extinderea serviciilor au permis forței de muncă din țările dezvoltate să promoveze în cadrul sistemului productiv, ceea ce a creat în mod firesc o cerere ocupațională suplimentară la nivelele inferioare ale ierarhiei profesionale. În acest fel au devenit disponibile locurile de muncă necalificate, periculoase, murdare, penibile, prost plãtite și desconsiderate de societate.

Pentru lucrătorii migrați, principalul avantaj îl constituie posibilitatea de a-și găsi un loc de muncă, în funcție de aptitudini și calificare, de cele mai multe ori obținând un salariu mai mare decât în țara de origine. În plus, în Uniunea Europeană, conform prevederilor Regulamentului nr. 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, avantajele sociale și fiscale acordate lucrătorilor comunitari migranți sunt similare cu cele acordate cetățenilor proprii.

O persoană care lucrează în străinătate intră în contact direct cu practicile și regulile existente în statul de destinație referitoare la desfășurarea activității sau cu un alt tip de cultură antreprenorială. De asemenea, lucrătorii migranți pot participa la cursuri de formare profesională, ca și cetățenii statului respectiv. Experiența și cunoștințele acumulate în străinătate vor putea fi valorificate ulterior, la întoarcerea în țara de origine.

În cazul lucrătorilor din Europa Centrală și de Est, acceptarea condițiilor oferite în Statele Membre se datorează posibilității obținerii unor câștiguri mai bune în sectoare prost plătite din străinătate (datorită raportului supraunitar cerere/ofertă), comparativ cu sectorul în care lucrau sau în care li s-a oferit un loc de muncă în țară.

Pierderile pentru lucrătorii migranți, la nivel de individ, sunt atât de natură economică cât și, mai ales, de natură socială:

a) discriminare de tratament, comparativ cu forța de muncă autohtonă sau chiar a altor lucrători migranți;

b) riscul de nerespectare din partea angajatorului a contractului de muncă încheiat;

c) tensiuni în relațiile cu forța de muncă autohtonă, putând ajunge uneori până la conflict;

d) dificultăți de acomodare și ca atare eficiență redusă în muncă, ceea ce poate conduce la nemulțumiri de ambele părți;

e) protecție socială redusă sau necorespunzătoare, referindu-se în particular la securitate și condiții de muncă nu totdeauna satisfăcătoare, sub cele promise la interviul de selecție și angajare.

Persoanele educate au o înclinație mai mare pentru migrație atunci când șansele de câștig care corespund aspirațiilor lor sunt mici. În același timp, aceste persoane au probleme de adaptare mai mici în țara de destinație, cunoscând limbi străine sau având abilități mai bune sau deprinderi care le permit sa învețe mai repede. Pentru țările de origine, plecarea specialiștilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice, a creșterii economice, scăderea veniturilor și a ocupării în anumite sectoare.

Există însă și cauze involuntare: transferarea forțată a unor populații dintr-un continent în altul, războaie, expulzare, calamități naturale de proporții.

Creșterea fenomenului de migrație este determinată și de condițiile socio-economice, existente în unele țări ale Europei, în special nivelul ridicat de trai.

De regulă, persoanele tinere părăsesc țara, fapt care duce la o creștere a vârstei medii în țările de origine, la creșterea ratei mortalității și scăderea natalității.

Una dintre problemele cele mai grave o reprezintă copii migranților, care rămân în creșterea unui părinte sau a bunicilor. Copii sunt cei mai afectați și sunt cazuri când aceștia devin traumatizați.

Probleme apar și în țările în care aceștia se stabilesc: dificultăți de adaptare, diferențe culturale, religioase, conflicte între aceștia și populația autohtonă.

Efectele cele mai importante sunt legate de tulburările aduse pieței forței de muncă:

capacitatea de ocupare a forței de muncă;

rata șomajului și caracteristicile sale;

emigrarea în masă a forței calificate de muncă;

intensificare economiei subterane (munca “la negru”).

În condițiile globalizării, migrația nu poate fi tratată ca un fenomen izolat, ea capătând din ce în ce mai mult o amprentă regională și mondială.

Declarația Universală a Drepturilor Omului stipuleazã în Articolul 13: „Oricine are dreptul să se deplaseze liber și să-și stabilească reședința pe teritoriul oricărui stat” și „Oricine are dreptul să părăsească o țară, inclusiv cea de origine, și să se întoarcă în țara sa”.

Organizația Internațională pentru Migrație este una dintre principalele organizații voluntare cu activitate în domeniul migrației la nivel mondial. Aceasta a fost creată în1951 la inițiativa Belgiei și a Statelor Unite ale Americii. Organizația este adepta principiului că migrația umanitară și cea ordonată este în beneficiul atât al migranților cât și al societății.

La nivel mondial, se apreciază că în următorii 15 ani principalele fluxuri migratorii se vor canaliza pe trei mari direcții:

migrația către Statele Unite ale Americii și Canada, provenind în principal din America Latină, America Centrală și Asia,

migrația către Europa, în principal având ca sursă Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Asia, fostele țări comuniste din Europa de Est și Eurasia,

fluxuri migratorii între țările în curs de dezvoltare (de regulă, dinspre cele mai puțin dezvoltate spre cele mai avansate), care privesc regiunea Americii de Sud, Africa Subsahariană, Orientul Mijlociu, Asia și regiunea Pacificului, fostele țări comuniste.

Cu toate că o politică de imigrare poate avea un scop demografic, atunci când vizează popularea unor teritorii, precum Australia, Noua Zeelandă, sau din motive culturale sau politice se încurajează aceasta, astfel de politici au frecvent scopuri economice și acționează selectiv dacă nu în mod exclusiv în acordarea priorității pentru muncitorii din anumite profesii sau anumitor naționalități.

Principalele țări gazdă de după cel de-al Doilea Război Mondial au fost Australia, Noua Zeelandă (unde au fost înregistrate cele mai înalte cote de intrări), SUA, Canada, Argentina, Marea Britanie, Venezuela și Uruguay. În Australia, imigrație este responsabilă pentru creșterea cu 2/5 a populației, iar emigranții din America au fost absorbiți mult mai repede decât cei din Canada și Venezuela deșitotalul absolut din SUA era de departe cel mai mare. Prin emigrare, Jamaica e pierdut aproape ¼ din creșterea naturală, în timp ce Mexic a înregistrat o pierdere de aproape 250 000 indivizi (în principal spre SUA).

Una din mișcările impresionante de după 1945 a fost valul de populație europeană și indiană în anumite părți din Africa, în țări cum ar fi Republica Rodezia, Zair, Kenia, Tanzania, Uganda, unde a scăzut imigrarea în momentul obținerii independenței statelor.

Politica „Australia albă” denumită în termeni oficiali „politica restrictivă de imigrare” , deși liberalizată după 1965 pentru a permite intrarea unor europeni, a rămas probabil cel maia ctual exemplu de excludere a populației de culoare.

Într-o lume în care volumul și direcția migrației au fost puternic influențate de decizii nefavorabile indivizilor de culoare, au rămas totuși deschise anumite canale, de la imigrarea portoricanilor către SUA și până la Proiectul de Imigrare în Commonwealth (1968) din Indiile de Vest către Marea Britanie. În aceste cazuri, cetățenia comună a dus la o creștere relativ amplă prin mișcarea emigranților de culoare către aceste țări.

Uniunea Europeană s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulații a cetățenilor statelor membre în spațiul european. Migrația și azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda politică a U.E. și statelor membre după 2000, iar prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, toate eforturile s-au concentrat asupra stabilirii unor politici comune în domeniul azilului și migrației. Se consideră în prezent că este de dorit o abordare integrată și corespunzătoare pentru a gestiona mai bine fenomenul migrației și de aceea statele membre trebuie sã stabilească exact condițiile în care cetățenii altor state pot intra și locui pe teritoriile lor, drepturile și obligațiile acestor persoane precum și accesul la informații și mecanismele de control funcționale.

Politicile externe și programele actuale ale Comunității Europene în sprijinul drepturilor omului, consolidării democrației, reducerii sărăciei și creării de locuri de muncă sunt instrumente cu rol esențial în vederea reducerii presiunii migrației.

Realizarea liberei circulații a persoanelor prin crearea unei piețe comune și prin armonizarea graduală a politicilor economice a statelor membre este unul din obiectivele comunitare prioritare, însă, statele membre ale U.E. se confruntă cu situații foarte diferite în ceea ce privește migrația (istoric diferit, nivel diferit al dependenței economice față de migrație, preocupări diferite față de tendința migraționistă) și de aceea dezideratul unei politici comune privind migrația rămâne un obiectiv ambițios.

După prăbușirea blocului comunist și deschiderea frontierelor, a sporit fluxul migrator din est către vest, în special migrație minorităților etnice. Din a doua jumătate a anilor 90, s-au intensificat discuțiile cu privire la efectele migrației internaționale a lucrătorilor înalt calificați. În Europa, migrația specialiștilor și studenților din Europa Centrală și de Est către Europa de Vest, s-a remarcat după căderea zidului Berlinului și a regimurilor socialiste în 1989.

Aceste fenomen, care are loc peste tot în lume, poate avea efecte atât negative cât și poyitive, asupra țărilor de origine dar și a statelor-destinație. Dacă migrația este gestionată într-un mod eficient, aceasta nu va afecta stabilitatea niciunui stat, și nici relațiile dintre acestea. Pentru asta, au fost emise legi la nivel comunitar dar și mondial, în domeniul migrației, legi pe care le vom prezenta în capitolul ce urmează

Capitolul II. POLITICA MIGRAȚIEI LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

În Europa, problema sensibilă a imigrației pare sã se afle din ce în ce mai des pe agenda politicienilor.

În ultimii ani s-a înregistrat o creștere a migrației permanente și a celei temporare, ca urmare, pe de o parte, a intensității fazei de expansiune de la sfârșitul anilor '90, iar pe de altă parte, datorită dezvoltării tehnologiei informației și comunicației, sănătății și educației, sectoare ce necesită forță de muncă înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de mână de lucru strãină necalificată, în special în agricultură, construcții și lucrări publice, precum și serviciile casnice (Italia, Spania, Grecia și Portugalia).

Ca urmare a dezvoltãrii rețelelor de trafic internațional și a noilor dimensiuni ale migrației ilegale, politicile Statelor Membre privind migrația și angajarea străinilor au sporit măsurile represive împotriva traficanților, angajatorilor, sau imigranților aflați într-o situație de ilegalitate.

Malta este țara cu densitatea cea mai mare din Europa, 1200 persoane/km2, iar numărul crescând de imigranți ilegali dă mari bătăi de cap guvernului maltez. Chiar și în Cehia, chestiunea imigrației a declanșat discuții aprinse printre politicieni vizând pericolul pe care „multiculturalismul artificial” și „migrația de masă” îl reprezintă pentru securitatea Europei. Atentatele teroriste care au avut deja loc în Europa au accelerat reuniunile pe tema migrației ilegale.

Spania și Franța au semnat un acord bilateral de cooperare care cuprinde măsuri comune de repatriere a imigranților ilegali. Franța este o destinație preferată a imigranților ilegali chinezi, care, dupã un articol apărut în „Le Monde”, ar reprezenta între 12% și 15% din migrația clandestină din Franța. Pentru aceștia, Franța este doar o rampă de lansare spre Canada și SUA, sau este țara unde vor fi folosiți de rețelele franceze de muncă la negru în domeniul textilelor și marochinăriei.

În Austria, Parlamentul va vota în curând o lege care va permite poliției sã rețină azilanții și imigranții ilegali pe timpul cât cererile lor sunt studiate de autorități, o încercare de a stăvili numărul mare de delicte comise de străini. În acelaș timp, legea prevede accelerarea cercetării dosarelor de cerere de azil.

În Anglia, politica „prea liberală” în materie de imigrație a fost pusă sub lupă de mass-media și politicieni, încercând fiecare după convingerile sale să străpungă legătura dintre terorism și imigrație. Guvernul britanic ia măsuri mai severe împotriva străinilor de pe teritoriul său. Chiar cei care primesc azil politic nu mai au dreptul să rămână definitiv în Anglia, situația lor fiind revizuită periodic, în timp ce noi reglementări restrictive sunt introduse în privința permiselor de muncă temporară.

Tranziția Europei de la o societate națională la una din ce în ce mai multiculturală provoacă frisoane în rândul cetățenilor ei, care văd numărul crescând al străinilor ca o amenințare la adresa culturii și identitãții naționale. Atentatele teroriste și intoleranța unor clerici islamici din Franța și Anglia la adresa societății occidentale au intensificat clivajele, prejudecățile și discriminările.

2.1 Primele acțiuni întreprinse la nivel european. Anii 1957-1993

Robert Schuman, afirma la 9 mai 1950, că „orice război între Franța și Germania va deveni nu numai de neconceput, ci și  imposibil din punct de vedere material”. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizație cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Inițiativa a constat în integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene, acesta fiind primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența și alte sectoare economice.

În 1951, negocierile desfășuarate între șase țări, Belgia, Franța, Germania, Italia,Luxemburg și Olanda, au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înființa Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.

În 1968, Comunitatea Economică Europeană avea încheiată o piață comună. Crearea unei piețe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulații a bunurilor și stabilirea unei taxe vamale unice, piațacomună înseamnă și liberalizarea altor sectoare, cum ar fi libera circulație a persoanelor,serviciilor  și  capitalului  și  stabilirea  unor  politici  comune  în  domenii  strategice,agricultură, comerț, transport și concurență pentru crearea unor condiții omogene învederea creșterii performanței activităților economice.

În ultimii ani, Uniunea Europeană a făcut remarcabile progrese în abordarea problemei migrației, într-o manieră concisă și ordonată. Până în 1992 problema migrației și a refugiaților era doar în grija statelor membre, însă o dată cu tratatul de la Maastricht și mai târziu cu cel de la Amsterdam, politicile privind azilul, libertatea de mișcare a persoanelor, vizele, migrația și drepturile națiunilor din statele terțe au devenit responsabilități ale Comunității.

În urma întâlnirii speciale a Consiliului European de la Tampere, s-a căzut de acord că Uniunea Europeană are nevoie de o politică comună privind migrația care să cuprindă următoarele elemente: parteneriat cu țările de origine, un sistem european comun privind azilul și încercarea de a controla migrația.

La începuturile formării Comunității Europene, instituirea unei granițe comune a dus la acceptarea faptului că e nevoie de o serie de reguli pornind de la controlul de graniță până la cererile de viză. În continuare se pare că cea mai importantă componentă a politicii comune de migrare este cea a drepturilor migranților, de aceea obținerea cetățeniei după un număr minim de ani ar putea fi o garanție suficientă pentru ca mulți dintre aceștia să se stabilească cu succes într-o societate.

La nivel comunitar, nu există încă o politică privind migrația; există politici comune privind anumite aspecte ale migrației. În practică, migrația este reglementată prin acte normative naționale, care sunt actualizate conform nevoilor economice. Se încearcă la acest nivel gestionarea factorilor care stau la baza fenomenului emigrării: sărăcia, șomajul, subdezvoltarea, dar și persecuția.

În mare parte Statele Membre ale Uniunii Europene susțin ideea unui acces controlat al forței de muncă migrante, în special din țările candidate, luând în considerare încheierea de acorduri privind migrația forței de muncă în domeniul de interes. Astfel, se poate controla fenomenul migraționist, lucrătorii migranți fiind orientați spre anumite sectoare cu deficit de forță de muncă.

Lucrătorii, cetățeni comunitari, beneficiază în Statele Membre de tratament egal și nediscriminatoriu în ceea ce privește condițiile de angajare și de muncă, în special salarizarea, concedierea și, dacă a devenit șomer, reintegrarea profesională sau reangajarea.

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților adoptată în 1951 de către Națiunile Unite este citată până în prezent, reprezentând o bază legală a susținerii refugiaților, imigranților politici, a cetățenilor care cer azil într-o țară străină. Regulamentul Dublin II este aplicabil în toate țările Uniunii Europene, și stabilește care țară este responsabilă cu procesarea cererii de azil. Există în prezent o bază de date cu amprentele fiecărui solicitant de azil politic, cu vărsta de peste 14 ani,de pe teritoriul UE, denumită EURODAC.

Convenția privind Migrația în scop de Angajare de la Geneva, revizuită în 1949 și intrată în vigoare în 1952, prevedea în Articolul 2 ca fiecare stat membru al Organizației Internaționale a Muncii, care aplică această convenție, se angajează să creeze un serviciu de asistență competent și gratuit pentru lucrătorii migranți, și în mod deosebit să le asigure informații exacte sau să se certifice că în țară există deja un asemenea serviciu.

Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, organizată la Roma în 1950 și ratificată în 1953 se bazează pe Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Națiunile Unite în 1948, reglementează respectarea dreturilor omului, libertăților individuale, interzicerea sclaviei, a exploatării prin muncă, dreptul la securitate socială, etc.

Directiva nr. 64/221/CEE, din 25 februarie 1964, pentru coordonarea măsurilor speciale cu privire la străini, referitor la deplasare și sejur, justificate de rațiuni de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică, vizează persoanele care se deplasează într-un Stat Membru, altul decât cel de origine, pentru a se stabili acolo și a exercita o activitate salarială sau independentă. Măsurile care afectează libera circulație sunt motivate exclusiv de comportamentul persoanei în cauză și nu pot fi invocate din rațiuni economice.

Regulamentul Consiliului nr. 1612/68/CEE, din 15 octombrie 1968, cu privire la libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității prevede în preambul: „Mobilitatea forței de muncă în cadrul Comunității trebuie să constituie unul din mijloacele prin care li se garantează lucrătorilor posibilitatea de a-și îmbunătăți condițiile de viață și de muncă și de a avansa pe plan social”. Îndeplinirea acestui obiectiv necesită abolirea oricărei discriminări bazată pe naționalitate între lucrătorii din Statele Membre în privința angajării, salarizării și a altor condiții de muncă și angajare, precum și dreptul acestor lucrători de a circula liber în cadrul Comunității pentru a desfășura o activitate remunerată, sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

În baza Directivei Consiliului nr. 68/360/CEE, din 15 octombrie 1968, privind abolirea restricțiilor în domeniul circulației și rezidenței în cadrul Comunității, pentru lucrătorii din Statele Membre și pentru familiile lor, Statele Membre desființează restricțiile de circulație și rezidență pentru această categorie de lucrători și pentru membrii familiilor lor, cărora li se aplică Regulamentul nr. 1612/68/CEE. Statele Membre nu pot deroga de la aceste dispoziții decât pentru rațiuni de ordine publică, de securitate sau sănătate publică.

Dispozițiile Regulamentului nr. 1251/70/CEE, din 29 iunie 1970, cu privire la dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui Stat Membru după încetarea perioadei de angajare stabilește condițiile în care cetățenii unui Stat Membru care au lucrat ca salariați pe teritoriul altui Stat Membru, precum și membrii familiilor acestora au dreptul de a rămâne permanent pe teritoriul acelui stat dupa încetarea activității. Statele Membre facilitează readmisia pe teritoriul lor a lucrătorilor care au locuit acolo permanent o lungă perioadă și au fost angajați acolo, dar au părăsit acel stat și doresc să se reîntoarcă după ce au atins vârsta de pensionare sau sunt în incapacitate permanentă de muncă.

Directiva Consiliului nr. 72/194/CEE, din 18 mai 1972 stabilește că cetățenii Statelor Membre care rămân pe teritoriul unui Stat Membru în baza Regulamentului Comisiei nr. 1251/70/CEE cu privire la dreptul lucrătorilor de a ramâne pe teritoriul unui Stat Membru după ce au fost angajați în acel stat, vor intra sub prevederile Directivei Consiliului nr. 64/221/CEE privind circulația și rezidența cetățenilor străini, care se justifică prin rațiuni de ordin politic, siguranța publică sau sănătate publică.

Convenția Europeană referitoare la statutul juridic al lucrătorului migrant din 1977 de la Strasbourg, are scopul de a asigura imigranților, în măsura în care este posibil, un tratament care să nu fie mai puțin favorabil decât cel de care beneficiază lucrătorii, cetățeni ai statului de primire, pentru toate aspectele legate de condițiile de viață și de muncă, să faciliteze promovarea socială și bunăstarea lucrătorilor migranți și a membrilor familiilor acestora.

Actul Unic European, intrat în vigoare în anul 1986 reprezintă apogeul legislației comunitare la nivelul Uniunii Europene, prin faptul că instaurează Piața Unică Europeană, care prevedea libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și a persoanelor în interiorul granițelor Uniunii.

Tratatul Uniunii Europene, sau altfel spus, Tratatul de la Maastricht în 1992 a fundamentat legile și modul de funcționare și organizare a Uniunii Europene și a instituțiilor acesteia, incluzând articole despre securitatea socială care presupune respectarea păcii internaționale, a drepturilor omului și a libertăților, a valorilor comune propuse de Uniunea Europeană.

De asemenea, Tratatul asupra Uniunii Europene mai prevede o cetățenie unională. Toți cetățenii statelor membre sunt cetățeni ai Uniunii.

Tratatul de la Maastricht marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei Uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape posibil de cetățeni.

Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma și crează Comunitatea Europeană. Aceste modificări sunt reprezentate de:

continuarea extinderii rolului Parlamentului European;

extinderea gamei politicilor comune (educația și formarea profesională, rețelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecția consumatorului) și întărirea altor politici comune deja existente ( politica socială, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, politica ed mediu).

crearea cetățeniei europene: toți cetățenii statelor membre pot circula și se pot stabili în alte state membre ale uniunii; dreptul de a alege și de a participa în toate alegerile municipale și pentru Parlamentul European în statele membre de rezidență, indiferent de naționalitate; protecție diplomatică și consulară din partea ambasadei unui alt stat membru pe teritoriul unui stta terț și în care statul membru național nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiții Parlamentului European și de a se adresa Mediatorului European.

instituirea uniunii economice și monetare: convergența politicilor economică și monetară a Statelor Membre, ceea ce acondus la adoptarea monedei comune (Euro) și la înființarea Băncii Centrale Europene.

2.2. Politica migrației în contextul Tratatului de la Amsterdam

Încă de la încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht semnat în 1992 și intrat în vigoare în 1993, s-a convenit că se va efectua o revizuire pâna la sfârșitul deceniului: articolul N prevedea convocarea unei conferințe în 1996. Semnat la 2 octombrie 1997, Tratatul de la Amsterdam intră în vigoare la 1 mai 1999, având patru mari obiective:

să plaseze ocuparea forței de muncă și drepturile cetățenilor în centrul atenției Uniunii Europene;

să suprime ultimele obstacole pentru libera circulație a persoanelor și să consolideze securitatea;

să permită Europei să își consolideze poziția pe plan mondial;

să eficientizeze arhitectura instituțională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi

Tratatul de la Amsterdam reprezintă, după Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht, ce-a de-a treia revizuire importantă a tratatelor importante.

Tratatul de la Amsterdam îl modificã si îl completeazã pe cel de la Maastricht, în special în anumite puncte:

locul cuvenit muncii si drepturilor cetãtenilor;

eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulatii a bunurilor si serviciilor, fiecare stat membru fiind nevoit sã colaboreze mai strâns în cadrul Europolului;

posibilitatea acordatã UE de a-si face mai bine auzitã vocea în cadrul instantelor internationale;

crearea unor institutii sau proceduri capabile sã asigure buna functionare a unei Uniunii extinse.

Tratatul de la Amsterdam constă în trei părți, o anexă și 13 protocoale

Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE), Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum și la Actul anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct.

Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunități Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale și să adapteze textul anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenției privind o serie de instituții comune, din 25 martie 1957, și Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.

Partea a treia conține prevederile generale și finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată.

În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE și ale TCE.

La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei Occidentale și crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, pozițiile adoptate de către Danemarca, Irlanda și Marea Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarității și a principiului proporționalității, protecția și bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană etc.

OCUPAREA FORȚEI DE MUNCĂ ȘI DREPTURILE CETĂȚENILOR

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus un capitol referitor la ocuparea forței de muncă. Aplicarea politicii de ocupare a forței de muncă rămâne în mare parte responsabilitatea statelor membre.

Tratatul de la Amsterdam stabilește un cadru pentru aceste politici:

– Urmărirea obiectivului de nivel crescut de ocupare a forței de muncă este verificat în implementarea tuturor celorlalte politici comune.

– Consiliul European examinează situația ocupării forței de muncă în Comunitate și adoptă concluzii pe această temă, pe baza unui raport anual comun al Consiliului de Miniștri și al Comisiei.

– Consiliul de Miniștri examinează în detaliu acțiunile întreprinse de Guvernele Statelor Membre în favoarea ocupării forței de muncă și, dacă este necesar, trimite recomandări acestora.

Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării. Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală. Acțiunile sunt întreprinse de către Consiliul de Miniștri (fără să prejudicieze celelalte dispoziții ale Tratatului și în limita puterilor care îi sunt conferite), prin decizii adoptate în unanimitate pe baza unei propuneri a Comisiei și după consultarea Parlamentului European.

De asemenea, dispozițiile referitoare la cooperarea polițienească și judiciară se aplică mai ales în domeniul prevenirii și combaterii rasismului și xenofobiei.

Prin Tratatul de la Amsterdam este consolidat principiul egalității între femei și bărbați la locul de muncă. Este introdus conceptul de discriminare pozitivă, în baza căruia Statele Membre pot întreprinde acțiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situației în domeniile de lucru.

Statele membre ale uniunii vor considera promovarea ocupării forței de muncă drept o chestiune de interes comun și își va coordona acțiunile în cadrul Consiliului. Acesta va elabora anual un set de „Direcții de ocupare a forței de muncă” ce vor fi urmărite de guvernele statelor membre și adoptarea politicilor naționale de ocupare a forței de muncă.

Tratatul prevede o clauză de suspendare care poate fi folosită împotriva unui Stat Membru care încalcă, în mod repetat, principiile care stau la baza Uniunii Europene. Acestui stat i se poate retrage dreptul de vot în Consiliul UE, trebuind să își respecte în continuare obligațiile care decurg din statutul de Stat Membru.

Pe lângă dreptul de nediscriminare deja menționat, prin Tratatul de la Amsterdam sunt adăugate o serie de drepturi cetățeniei europene: dreptul de a se adresa instituțiilor europene într-o limbă oficială și de a primi un răspuns redactat în aceeași limbă, dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei Europene, în anumite condiții, dreptul de acces egal la funcția publică comunitară.

Noul Tratat prevede crearea progresivă a unui spațiu al libertății, securității și justiției pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite măsuri specifice pentru elaborarea unei politici europene comune în domeniul controlului și al dreptului de intrare la frontierele Uniunii Europene și în special în ceea ce privește azilul și imigrarea.

Într-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre trebuie să ia măsuri care să vizeze:

– suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele interioare, indiferent că este vorba de cetățeni ai Uniunii Europene, fie că este vorba de cetățeni din statele terțe;

– stabilirea unor norme și proceduri comune cu privire la controlul persoanelor la frontierele exterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli comune referitoare la vizele de sejur cu o durată de maximum trei luni.

Tratatul definește, de asemenea, norme minimale cu privire la:

– primirea solicitanților de azil în Statele Membre;

– condițiile care trebuie îndeplinite de către cetățenii statelor terțe pentru a putea cere statutul de refugiat;

– procedurile de acordare și de retragere a statutului de refugiat în statele membre ale Uniunii;

– protecția temporară a persoanelor din state terțe care nu pot reveni în țara lor de origine și a persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională.

Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte dintre domeniile care aparținuseră, conform Tratatului de la Maastricht, celui de-al treilea pilon al Uniunii, au fost transferate în primul pilon (libera circulație a persoanelor, azil, imigrare etc.). Astfel, în titlul VI (Cooperare polițienească și judiciară în materie penală) rămân activitățile de prevenire și combatere a rasismului și xenofobiei, terorismului, traficului de persoane și infracțiunile împotriva copiilor, traficul de droguri, traficul de arme, corupția și frauda.

Politica externă și de securitate comună rămâne în sfera interguvernamentală, însă sunt aduse o serie de modificări față de prevederile Tratatului de la Maastricht.

Sistemul PESC a fost întărit cu privire la posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acțiunile de politică externă ale Statelor Membre.

Includerea „misiunilor Petersberg” în tratatul Uniunii Europene, avea scopul de a sublinia că la baza priorităților de acțiune ale UE se află dorința comună de a apăra securitatea europeană prin acțiuni de ajutor umanitar și de restaurare a păcii.

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost creată funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC care are rolul de a asista Consiliul în probleme de politică externă și de securitate comună, în special prin contribuții la formularea, pregătirea și implementarea deciziilor și prin derularea unui dialog politic cu state terțe (la cererea Președinției Consiliului Uniunii Europene).

A fost înființată, de asemenea, o Unitate de planificare politică și de alertă rapidă în cadrul Secretariatului Consiliului de Miniștri. Rolul acestei unități este de a monitoriza și analiza evoluția politică și evenimentele internaționale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potențialele crize. La recomandarea Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandări sau strategii.

REFORMA INSTITUȚIILOR UNIUNII EUROPENE

Consiliul Uniunii Europene

Conform Tratatului Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre și este compus din reprezentanți ai guvernelor statelor membre, având atât putere legislativă cât și executivă.

Votul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii: orientare și acțiuni de încurajare în domeniul ocupării forței de muncă, excluderea socială, libera circulație a persoanelor, măsuri de securitate socială necesare liberei circulații, regimuri speciale pentru cetățenii străini, sănătatea publică, egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, lupta împotriva fraudei, cooperarea vamală, statistica, protecția datelor (înființarea unei autorități consultative independente), regiuni ultraperiferice.

Parlamentul European

Parlamentul European a fost înființat prin Tratatul de la Roma din 1957.

Tratatele de la Maastricht și de la Amsterdam au adus schimbări majore ale rolului PE, acesta devenind un organ cu funcții politice și cu puteri legislative și bugetare.

Desemnarea Președintelui Comisiei Europene trebuie aprobată de către Parlament.

Numărul membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va fi numărul statelor care vor adera în viitor).

Parlamentul European organizeaza anual o dezbatere privind progresele înregistrate în punerea în aplicare a politicii externe si de securitate comune.

Comisia Europeană

Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene și este organul executiv al UE. Rolul politic al Președintelui Comisiei Europene este consolidat. Membrii Comisiei sunt numiți printr-un comun acord între guvernele statelor membre și președintele Comisiei.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene

A fost înființată în 1952. Prin Tratatul de la Amsterdam, are responsabilitatea directă de a veghea la respectarea drepturilor omului, iar jurisdicția sa se extinde, incluzând următoarele domenii: imigrația, azilul, vizele și trecerea frontierelor.

Comitetul Economic și Social este consultat în noi domenii: ocuparea forței de muncă, afaceri sociale, sănătate publică. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea ca și Parlamentul să consulte CES.

Comitetul Regiunilor beneficiază prin Tratatul de la Amsterdam de o mai mare autonomie administrativă, iar domeniile în care această instituție este consultată au fost extinse, incluzând: ocuparea forței de muncă, afaceri sociale, sănătate publică, protecția mediului, Fondul Social, pregătire profesională și transporturi. Ca și în cazul Economic și Social, și Comitetul Regiunilor poate fi consultat de către Parlamentul European.

Tratatul de la Amsterdam a reprezentat cel mai important stadiu în dezvoltarea politicii comunitare și a ideii de Uniune Europeană, impunând noi principii și legi în domeniile de interes comune.

Deși după ratificarea acestui tratat au mai urmat alte acte și tratate la fel de importante, care vizau ultimele schimbări în cadrul Uniunii, extinderile ce au urmat și integrararea altor state, acest Tratat a dezbătut și soluționat problemele cele mai importante de la nivel comunitar, cum ar fi securitatea socială, migrația, ocuparea forței de muncă, respectarea drepturilor omului și egalitatea de șanse.

Principiile acestui document vor fi adoptate de fiecare stat deja membru sau care va urma să adere la Uniunea Europeană, ca urmare a impunerii Acquis-ului comunitar la nivel național.

Acquis-ul comunitar reprezintă drepturile și obligațiile comune aplicabile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

Legislația primară este principalul izvor de drept comunitar; reprezintă cadrul constituțional al Uniunii Europene și include tratatele Comunităților cu toate modificările și completările ulterioare.

Legislația secundară este al doilea izvor important al dreptului comunitar și cuprinde toate actele juridice comunitare (directive, regulamente, decizii, recomandări, avize etc.) adoptate de instituțiile comunitare în temeiul tratatelor.

2.3. Rezoluțiile Uniunii Europene, cu privire la migrație, începând cu anul 2001

În temeiul Tratatului de la Nisa asupra politicii în domeniul vizelor, azilului și imigrării, semnat la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003, se iau decizii în special prin intermediul procedurii de codecizie. Trecerea la votul cu majoritate calificată este prevăzută la articolul 63 din Tratatul CE pentru chestiuni privind:

azilul și protecția temporară, cu condiția ca Consiliul să fi adoptat deja în unanimitate legislația care definește normele comune și principiile fundamentale care reglementează aceste aspecte;

imigrarea ilegală și repatrierea persoanelor aflate în ședere ilegală – trecerea la votul cu majoritate calificată și la codecizie va avea loc începând cu 1 mai 2004;

migrarea cu forme legale imediat după finalizarea unui „cadru comun” – ceea ce încă nu s-a realizat.

În decembrie 2002, la Bruxelles, a fost elaborat un comunicat al Comisiei, Consiliului și Parlamentului European, care viza integrarea și migrația în Uniuniunea Europeană și poziția acesteia în raport cu țările din lumea a treia.

Migrația este văzută ca o politică importantă și intens dezbătută de țările industrializate. Dacă această problemă este gestionată cu atenție, poate reprezenta un factor pozitiv atât pentru Uniunea Europeană cât și pentru țările implicate.

Scopul documentului este acela de a încadra problema migrației în contextul potrivit, ținând cont de forțele motrice ale migrației internaționale, cazul specific al persoanelor care au nevoie de protecție și efectele migrației internaționale asupra țărilor în curs de dezvoltare, pentru a oferi o imagine de ansamblu a politicii de migrație Comunității și modul în care problemele de migrație sunt integrate în programele comunitare de cooperare externă și politicile în domeniu, să indice posibilele evoluții politice care ar putea îmbunătăți contribuția comunitară la o mai bună gestionare a fluxurilor de migrație, inclusiv reducerea migrației ilegale.

În martie 2005, Strategia de la Lisabona ( 23-24 martie 2000 ) a fost reînoită de către Consiliul European de la Bruxelles. Astfel, s-a ajuns la înțelegerea să se procedeze la recentrarea priorităților privind locurile de muncă și creșterea economică, socială și de mediu.

Obiectivele Strategiei de la Lisabona în ceea ce privește politica de ocupare a forței de

muncă, au fost:

– creșterea calitativă și cantitativă a locurilor de muncă;

– anticiparea și capitalizarea schimbărilor pieței muncii prin crearea unui nou echilibru intre flexibilitate și securitate;

– lupta impotriva sărăciei și tuturor formelor de excludere socială și discriminare;

– modernizarea serviciilor de securitate socială;

– promovarea egalității între sexe;

– sporirea importanței aspectelor sociale a extinderii și a relațiilor externe ale Uniunii Europene.

Programul de la Haga întărește ideea „dimensiunii externe a azilului”, de exemplu prin integrarea azilului în relațiile externe ale UE cu țările terțe.

De asemenea, conform Planului de acțiune de punere în aplicare a Programului de la Haga, Comisia a prezentat o propunere înainte de sfârșitul anului 2005 de extindere a așa-numitului „statut de rezident pe termen lung al CE” la refugiați.

În data de 29 octombrie 2004, la Roma, statele membre au semnat Constituția Uniunii Europene. Avea ca scop îmbunătățirea gradului de transparență și eficiență al deciziilor și acțiunilor Uniunii Europene, trebuind să ofere flexibilitatea necesară în atingerea scopurilor propuse la început de mileniu.

Constituția garanta europenilor un spațiu unic de “libertate, securitate și justiție”:

absența controlului la frontierele interne ale Uniunii Europene: un cetățean al statelor membre putea circula liber fără a fi controlat sau a fi necesar arătarea pașaportului;

întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE: acest lucru viza frontierele cu țările terțe, dar și porturile și aeroporturile internaționale din toate statele membre;

o politică comună în materie de azil, care se referă la un statut uniform de azil valabil în toate țările Uniunii Europene, la proceduri comune de acordare și de retractare ale acestui statut și la un parteneriat cu țările terțe pentru a administra fluxul de cereri de azil. Această politică trebuie să fie conformă cu Convenția de la Geneva asupra refugiaților;

o politică comună în materie de imigrare, care urmărește să gestioneze mai bine fluxurile migratoare, asigurând în același timp, un tratament echitabil străinilor care vin în mod regulat în spațiul Uniunii. De asemenea, Uniunea Europeană poate încheia acorduri cu țările terțe privind facilitarea întoarcerii în aceste țări a străinilor aflați în sejururi neregulate. Prin această politică se are în vedere și lupta împotriva migrației clandestine, precum și a traficului de ființe umane (femei, copii).

Parlamentul European sprijină în mod activ introducerea unei politici europene privind „imigrarea controlată” și consideră că politicile de admisie ale UE trebuie să țină seama de capacitatea de primire și de cooperare consolidată cu țările de origine.

La 9 iunie 2005, Parlamentul European a adoptat o rezoluție privind legătura dintre migrația legală și ilegală și integrarea imigranților. Parlamentul a convenit cu Comisia că reglementarea în masă a imigranților aflați în situație de ședere ilegală nu este o soluție pentru problema imigrării ilegale. În absența unui sistem comun de imigrare și azil, aceasta ar trebui să fie un eveniment singular, întrucât astfel de măsuri nu rezolvă problemele reale care stau la baza acesteia.

Rezoluția Consiliului din 21 noiembrie 2008 privind o strategie europeană în favoarea multilingvismului consideră că:

– diversitatea lingvistică și culturală face parte din identitatea europeană. Ea este în același timp moștenire comună, avuție, provocare și avantaj pentru Europa,

– multilingvismul este o temă transversală majoră, care acoperă domeniile social, cultural, economic și, în consecință, educațional,

– promovarea limbilor europene mai puțin răspândite reprezintă o contribuție importantă adusă multilingvismului,

– ar trebui întreprinse eforturi considerabile pentru promovarea învățării limbilor și valorificarea aspectelor culturale ale diversității lingvistice, la toate nivelurile de educație și de formare, ameliorând simultan informarea asupra varietății limbilor europene și circulația acestora în lume,

– multilingvismul dobândește, de asemenea, o importanță deosebită în promovarea diversității culturale, în domeniul mass-mediei și al conținutului on-line, precum și în cadrul dialogului intercultural în Europa și cu alte regiuni ale lumii; de asemenea, în domeniul traducerii, deoarece aceasta creează relații între limbi și culturi și oferă un acces larg la opere și idei, jucând un rol specific în acest proces,

– diversitatea lingvistică existentă în Europa constituie o valoare adăugată pentru dezvoltarea relațiilor economice și culturale dintre Uniunea Europeană și restul lumii,

– multilingvismul contribuie la dezvoltarea creativității, permițând accesul la alte moduri de gândire, de interpretare a lumii și de exprimare a imaginației.

Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007 și intrat în vigoare în 2009, este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferințe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană și Parlamentul European.

Prin Tratatul de la Lisabona se asigură:

Orice persoană are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre.

Dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei țări, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.

În luna decembrie 2009 a fost adoptat documentul de referință privind migrația: programul de la Stockholm. Acesta va sta la baza cooperării europene în domeniile justiției și afacerilor interne, având migrația ca o prioritate.

Principalul obiectiv al programului multianual este „construirea unei Europe a cetățeanului“, promovând drepturile cetățenilor, securitatea și solidaritatea europeană.

Noile propuneri ale Comisiei în materie de migrare  fac diferența dintre migranții economici, care încearcă să intre ilegal pe teritoriul UE, refugiați, solicitanți de azil și persoane strămutate temporar, care doresc să revina în țările de origine. Aceste propuneri vizează:

adoptarea, până în 2010, a unei abordări europene comune referitoare la solicitanții de azil;

întărirea controalelor la frontierele externe ale UE și consolidarea supravegherii în spațiul Schengen pentru a preveni infracțiunile și imigrarea ilegală;

folosirea migrației legale în vederea echilibrării pieței europene a forței de muncă;

derularea de schimburi de informații cu privire la modalitățile cele mai adecvate de integrare a imigranților legali;

conturarea unei abordări strategice în relația cu țările terțe pentru a facilita migrația legală și pentru a preveni neregulile.

Pe 5 aprilie 2011, Parlamentul European a adoptat o rezolutie referitoare la fluxurile migratorii cauzate de instabilitate: domeniul de aplicare și rolul politicii externe a UE. Astfel, PE:

– susține recentele propuneri ale Comisiei privind migrația legală a altor persoane decât solicitanții de azil și o îndeamnă să dezvolte instrumente suplimentare pentru a stabili o politică comună în materie de imigrare, pentru a gestiona migrația de natură economică în vederea promovării progresului economic și social în statele de destinație, de tranzit și de origine și pentru a spori coeziunea socială prin îmbunătățirea integrării imigranților;

– subliniază necesitatea furnizării de informații adecvate privind posibilitățile de imigrare legală în UE, cu scopul de a preveni migrația ilegală, de a asigura o mai bună valorificare a sistemelor UE de imigrare legală, de a clarifica actualele perspective și oportunități din UE și de a dezminți speranțele false oferite de traficanți, limitând, astfel, câștigurile obținute de criminalitatea organizată și traficanții de persoane, care profită de pe urma situației persoanelor care sunt nevoite să plece;

– solicită Comisiei să promoveze măsuri de protecție a grupurilor și a persoanelor vulnerabile (în principal femeile și copiii), care, deseori, devin victime ale traficului de persoane și ale exploatării sexuale, și îndeamnă Comisia să înființeze în țările terțe centre de informare privind posibilitățile de migrare în UE;

– solicită totuși o abordare echilibrată între promovarea migrării legale în UE și garanțiile că aceasta deține capacitatea necesară pentru a primi și a integra cu succes migranții;

Rezoluția adoptată la nivel comunitar în luna aprilie a acestui an este cea mai recentă acțiune care vizează fenomenul migrației, cauzele și efectele acestuia însă reglementările nu se vor opri aici, având în vedere complexitatea problemei și amploarea pe care aceasta o poate lua odată cu fiecare extindere la nivelul Uniunii Europene, sau cu fiecare alt eveniment social, poltic natural la nivel global.

Acquis- ul comunitar este valabil pentru fiecare stat membru al Uniunii însă, dacă legislația națională nu încalcă aceste norem, ea poate fi diversă, în funcție de necesitățile și situațiile din fiecare stat.

Capitolul 3. POLITICA MIGRAȚIEI ÎN ROMÂNIA ȘI MAREA BRITANIE

3.1. Legislația privind migrația după 1989

Exil, emigrație, diaspora. Sunt cuvinte care exprimă situația în care s-au aflat sau se află încă o parte dintre români în diferite perioade ale istoriei noastre naționale. Fenomenul plecării în masă a românilor spre alte meleaguri datează din a doua jumătate a secolului XIX, când în condițiile înăspririi dominației austro-ungare, un număr mare de români ardeleni au plecat spre SUA și Canada. Pentru anii de început ai perioadei postbelice, informația asupra migrației este foarte săracã. Cel mai adesea a fost vehiculată ideea că România a devenit după 1939 cel mai important loc de îmbarcare pentru emigranții evrei ilegali, mulți refugiați din Ungaria, Cehia, Polonia, Germania și Austria, evrei ce căutau să ajungă pe căi maritime în Palestina.

România anilor 1941-1943 nu a fost poarta prin care evreii refugiați din Europa și cei din Vechiul Regat puteau scăpa de la moarte plecând spre “Pământul Făgăduinței…unde viața, libertatea și bunurile lor ar fi fost salvate”. Populația evreiască din România este amenințată cu dispariția odată ce guvernul român aderă la politica de exterminare totală avansată de naziști. Evreii din România sunt internați in lagăre de concentrare, închiși în ghetouri, executați în masă. Cei aproape 800.000 de evrei sunt expuși acelorași primejdii ca pretutindeni în Europa. Regimul mareșalului Antonescu promulgă o serie de legi cu caracter rasial, antisemit și trece la aplicarea lor. Exterminarea lor în totalitate era începând cu a doua jumătate a anului 1941 doar o chestiune de timp. Emigrarea ar fi putut reprezenta o ieșire din acest infern, dar guvernul Antonescu nu încuraja și adesea nici nu permitea emigrarea evreilor. În aceste condiții puține vase cu emigranți evrei pleacă spre Palestina din porturile romanești, unele cu permisiunea autorităților corupte în prealabil, altele clandestin.

Perioada de după anul 1948 este dominată de teroare, eticheta de „dușman al poporului” fiind extinsă asupra tuturor celor care nu împărtășeau convingerile regimului comunist. În consecință, închisorile au devenit neîncăpătoare. „Umanizarea” regimului comunist din România, începând din anul 1964, a dus la punerea în libertate a unui număr însemnat de deținuți politici, o mare parte din ei reușind să ajungă în Occident.

Cei mai mulți români au optat pentru tradiționalele țări ale exilului și emigrației românești: Franța, SUA, Canada, Germania. Alții au ales ca destinație țări mai îndepărtate cum ar fi Australia, Argentina sau Venezuela.

După atacul oficialilor străini asupra Legației României, din 1955, conducerea PCR a ajuns la concluzia că românilor din afara granițelor trebuie să li se acorde o mai mare atenție. Astfel s-au stabilit măsuri ce vizau îndeosebi, domeniile economic și cultural: încheierea de tranzacții cu oamenii de afaceri originari din România, repatriere, donații, trimiteri de cadouri și ajutoare, recepții, adunări festive și sprijinirea activității parohiilor ortodoxe române.

Pentru promovarea și organizarea relațiilor emigranților cu țara, s-a constituit în 1972, Asociația „România”, care era condusă de un comitet din care făceau parte reprezentanți ai principalelor ministere și instituții centrale. Asociația avea ca atribuții sprijinirea în rândurile emigrației, a acelor activități economice, științifice și cultural-artistice, care contribuiau la apropierea față de țară dar și stabilirea de relații cu personalitățile plecate din țară și invitarea lor să viziteze România ca membri ai Asociației. În anii următori, până la evenimentele din Decembrie 1989, fenomenul părăsirii țării a căpătat înfățișarea unui exod.

Fenomenul de migrație a existat dintotdeauna în și dinspre insulele Britanice, însă până în anii ‘50 nu a avut o dimensiune substanțială. Numărul imigranților veniți după 1950 a fost contrabalansat, până în 1983, de emigranții britanici. În această perioadă, tensiunile legate de rasă au dus la restricții din ce în ce mai aspre asupra imigranților, începând cu 1962, ajungând astfel în 1971 să se creadă că migrația este sub control (populația etnică a Marii Britanii fiind, la acea perioadă, de aproximativ un milion). Discuțiile pe aceste teme publice ajung la un numitor comun, promovându-se totuși conceptul de oportunități egale și legislație împotriva discriminării pentru a facilita integrarea. Cu toate acestea, numărul persoanelor care primesc cetățenie este de 72.000 în fiecare an, în perioada ’70, de 54.000 pe an, in ’80 și începutul perioadei ’90, ajungând la cifra de 97.000 în 1996. În total, din 1963, primesc cetățenie aproximativ 2,5 milioane de persoane.

Populația României a început, odatã cu anii ’90, o adaptare la starea de „normalitate” demograficã a ariilor (vest) europene (cel puțin pe indicatorii de fertilitate). Ratele de fertilitate menținute artificial la un nivel ridicat începând cu 1966-1967, au început sa scadã în 1990. Pentru populația României începea o perioadã de „declin”: din 1992 creșterea naturalã a populației devenea negativã. Din perspectiva ierarhiei problemelor României anilor ’90, confruntatã cu un exces de lucrãtori datorat în primul rând reformelor economice, scãderea numãrului de nascuți vii nu avea aproape nici o semnificație. Legatura a început sã fie conștientizatã abia în momentul în care generațiile de dupã 1989 se apropie de intrarea pe piața muncii.

După 1989, migrația a crescut în special în Germania și Marea Britanie, politicile privind recrutarea forței de muncă din străinătate favorizând soluția lucrătorilor străini temporari. Totodată, studenții străini au contribuit la acoperirea necesarului de forță de muncă în țările gazdă (Marea Britanie, Germania, Franta si Spania). Marea Britanie a adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialiști IT, pentru a face față competiției globale pentru astfel de lucrători.

Dupã anul 1990, migrația externã devine un fenomen social care capatã amploare. Migrația în aceastã perioadã a îmbrãcat multiple forme: începând ca migrație de reunificare a familiei, apoi ca migrație etnicã (a rromilor care au cerut azil în diverse țãri ale Europei sau a maghiarilor), sau migrația de afaceri (inclusiv micul trafic de frontierã) și dezvoltându-se prin creșterea mobilitãții internaționale a studenților, accentuarea brain-drain-ului (în special, al celor din domeniul IT) și terminând cu migrația pentru muncã. Studii recente, cum ar fi cele ale Organizației Mondiale pentru Migrație, aratã cã dupã 1990, 12% din totalul populației României a cãlãtorit în strãinãtate pentru turism, 4% pentru muncã și 1% pentru studii, precum și faptul cã migrația permanentã nu depãșeãte procentul de 3–5%.

La începutul anilor ’90, era atestată o tendință de migrare a unui singur membru al gospodăriei, astfel doar un singur membru al familiei (de obicei tatăl) era absent. Este cert că de atunci, a crescut numărul femeilor implicate în migrația forței de muncă. Acum este obișnuită emigrarea cuplurilor, lăsând minorii fără supravegherea directă a părinților. Acești copii nu sunt neapărat abandonați; mai degrabă rolul părinților este asumat de rude, vecini sau prieteni. Totuși, lipsa supravegherii directe a părinților a dus la creșterea numărului problemelor sociale printre copii și adolescenți și autoritățile responsabile de protecția copiilor au fost nevoite să formuleze politici de monitorizare a acestei situații.

Schimbarea regimului politic cu orientarea către un sistem capitalist, care se bazează pe nevoile pieței, a dus la transformări dramatice ale principiilor de asigurare. În primul rând, a trebuit să se facă separarea dintre bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale, iar beneficiile financiare să fie plătite doar din bugetul asigurărilor sociale. În al doilea rând, securitatea locurilor de muncă nu a mai fost garantată, fiind necesar să se recunoască șomajul ca risc.

Odată cu căderea blocului comunist, au apărut și primele inițiative pentru crearea unui nou cadru legislativ în domeniul migrației. Legislația în domeniul migrației a suferit completări, odată cu încercarea României de a adera la Uniunea Europeană.

Până în 1999, statul român semnase acorduri bilaterale în domeniul circulației forței de muncă cu numai două țări: Germania și Republica Libaneză. Prima convenție pe care România o semnează în 1991 este cea cu Germania, partener încă din perioada comunistă pentru schimburi în domeniul migrației. Obiectul Convenției îl constituia trimiterea de cetățeni români, angajați ai unor întreprinderi cu sediul în România, pentru a munci, pe baza unui contract al întreprinderii din România în Germania.

Pentru a lucra în Marea Britanie este necesar un permis de muncă, o asigurare medicală și trebuie să fie înregistrat la autoritățile britanice. De asemenea, majoritatea migranților în Marea Britanie nu pot beneficia de asistență socială sau de servicii medicale dacă nu au contribuit la plata taxelor aferente.

În 1992, România semnează o nouă convenție cu Germania. Prin prevederile noului act, unui contingent de 500 de persoane îi era permis anual să se deplaseze din fiecare țară către cealaltă. Înțelegerea se adresa unei categorii specificate, numită „personal muncitor oaspete”, cuprinzând indivizi cu o pregătire profesională încheiată, care desfășoară pe teritoriul celeilalte țări o activitate temporară pentru perfecționarea cunoștințelor profesionale și de limbă și se înscriu în limita de vârstă 18-35 de ani. Durata șederii pe teritoriul Germaniei era reglementată la 1 an cu posibilitatea de prelungire cu încă 6 luni.

Recesiunea a avut un mic impact asupra migrației în Marea Britanie pentru piața locurilor de muncă. Numărul permiselor de muncă a scăzut începând cu 2008, dar rata mare de șomaj în Anglia, în particular în grupul de vârstă 18-24, rămâne o problemă. Această reducere a cererii de permise este, cel mai probabil, un fenomen temporar; după ultimele trei recesiuni imigrația și-a continuat puternicul trend ascendent.

După 1 ianuarie 2007, românii cu pregătire deosebită care se califică pentru programul destinat lucrătorilor migranți cu înaltă calificare vor fi admiși. Studenții vor putea continua să lucreze cu număr redus, până la 20 de ore pe săptămână, iar lucrătorii calificați vor putea lucra acolo unde există un deficit intern de forță de muncă.

Evident, unii imigranți aduc un beneficiu economic Marii Britanii, însă luați ca întreg, ce se adaugă la producție, este contrabalansat de adaosul la populație. In acest sens, în aprilie 2008, Comitetul pe Probleme Economice al Casei Lorzilor afirmă, după un studiu desfășurat pe 2007-2008, că „nu am găsit dovezi care să susțină argumentul, dat de guvern, oameni de afaceri și mulți altii, că imigrația netă – imigrație minus emigrație – generează beneficii semnificante din punct de vedere economic pentru actuala populație Marea Britanie”.

Cadrul legislativ al reglementării fenomenului de migrație în România

Dacă în primii ani de la schimbările democratice România era cunoscută ca țară de origine a solicitanților de azil, în momentul de față este considerată în ceea ce privește azilul, o țară de tranzit care, în termen scurt va deveni o țară de destinație datorită faptului că cei mai mulți solicitanți ai statutului de refugiat depun cererile în România, ca măsură intermediară atunci când le lipsesc mijloacele și posibilitățile de a ajunge în alte țări europene.

Dreptul la liberă circulație este garantat de Constituția României, fiecare cetățean român având dreptul de a emigra și de a reveni în țară. Astfel, potrivit art.25 din Constituția României, revizuită, „dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară.” Dreptul la liberă circulație este un drept care asigură libertatea de mișcare a cetățeanului. Constituția reglementează ambele aspecte care formează conținutul dreptului la liberă circulație: libera circulație pe teritoriul României și libera circulație în afara teritoriului.

În acest sens se garantează dreptul la libera circulație în deplinătatea elementelor sale constitutive. Libertatea de circulație a cetățenilor nu este absolută, ci trebuie circumscrisă unor limite, care sunt determinate de necesitatea apărării securității naționale, asigurarea ordinii publice și prevenirea unor posibile consecințe negative ale exercitării cu rea-credință a acestei libertăți. Aceasta, deoarece limitările dreptului de liberă circulație sunt prevăzute de lege și constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. De regulă, aceste condiții privind exercitarea dreptului la liberă circulație urmăresc ocrotirea unor valori economice și sociale, a drepturilor și libertăților fundamentale, normala desfășurare a relațiilor cu alte state.

Decretul Lege 10 din 8 ianuarie 1990 este un act normativ, care încheie perioada de restricții legate de dreptul de ieșire și intra în România. Acest document le oferă cetățenilor români un bun rar până atunci, pașaportul.

Tot în 1994 prin OG 37/1994, apare prima modificare în spațiul românesc: rămași fără acte de călătorie, în străinătate, cetățenii români se pot adresa misiunilor diplomatice și oficiilor consulare pentru obținerea unui pașaport consular. Pașaportul consular era un act cu valabilitate de 6 luni și posibilitatea de a fi prelungit până la 1 an, care se reținea la obținerea a noi documente de călătorie. O a doua modificare vizează cetățenii români cu domiciliul în străinătate, care aveau dreptul la obținerea unui pașaport simplu, cu specificarea țării de domiciliu pe pașaport.

Prin Ordonanța de Guvern 65/1997 se impune ca unic document de călătorie în cazul cetățenilor români aflați în străinătate, pașaportul consular. Cererea pentru obținerea unui pașaport se adresa, personal, Direcției Pașapoarte sau unităților teritoriale ale acesteia.

La numai un an după intrarea în vigoare a Ordonanței, în 1998, Legea 216/1998 aduce noi modificări legate de regimul pașapoartelor. Legiuitorii încep să devină din ce mai atenți la modalitățile de utilizare a pașaportului. Pașaportul consular nu mai poate fi folosit decât până la intrarea în țară, când își pierde valabilitatea; sancțiunile referitoare la restrângerea dreptului la liberă circulație se pot aplica (fără a se specifica și în ce condiții) și persoanelor care se reîntorc în țară în baza acordurilor de readmisie

Până în 2001, emigrarea a crescut mai ales pentru Statele Unite ale Americii și Canada. Din 1999, asistăm la o reducere a numărului acordurilor de recrutare a forței de muncă cu diferite țări europene ca Spania, Portugalia, Germania, Italia.

Immigration and Asylum Act 1999

Acest act legislativ se bazează pe alte documente legislative, din anii precedenți, cum ar fi Actul din 1971, 1986, 1993, 1996, prezentul document repreyentând o actualizare a situației.

Încă din Actul din 1971 cu privire la imigrație și azil, se prevedea că Secretarul de stat poate emite noi directive și condiții cu privire la acordarea viselor de intrare și ieșire în și din UK.

Paragraful 10 al acestui act prevede că o personă poate fi obligată să părăsească Marea Britanie dacă deține o viză de ședere temporară, dacă nu respectă condițiile prevăzute de lege pentru perioada de ședere,

Paragrafele 11 și 12 prevăd condițiile în care pot fi îndepărtați sau extrădați solicitanții de azil politic: dacă se constată că viața și libertățile solicitantului nu sunt puse în pericol de orientarea politică , religia sau rasa acestuia.

Paragraful 16 prevede că secretarul de stat poate solicita o anumită sumă de bani celor care cer azil, pentru a garanta securitatea financiară a acestora..

În articolul 22 sunt stipulate restricțiile de muncă cauzate de discriminarea rasială, prevazute și de actul din 1996.

În același act se menționează și căsătoria “suspicioasă”, adică realizată cu scopul evitării legilor migraționiste din UK, și se precizează obligația cetățenilor de a sesiza aceste cazuri, de care sunt la curent.

Persoanele responsabile cu legile și respectarea acestora, controlul migrației, etc, sunt Secretarul de stat și ofițerii de imigrație.

O persoană se face vinovată de delict, dacă încearcă să obțină viză de intrare sau ieșire din UK prin înșelăciune, dacă încearcă să amâne sau evite efectele legii sau pedepsele care trebuie să i se aplice. Aceste acte se pedepsec cu închisoarea, între 6 luni și 2 ani, în funcție de gravitatea actelor și rezolvarea problemei. Este amendată și asistarea unei intrări ilegale pe teritoriul UK.

O persoană este un clandestin dacă intră pe teritoriul UK ascuns într-un vehicul sau alt mijloc de transport, și care pretinde azil politic. Posesorului navei sau mijlocului de transport unde este găsit un clandestin, i se poate aplica o amnedă de până la 2000 lire sterline, pentru fiecare persoană gasită în afara legii.

Exista un Tribunal pentru Apel în cazuri de imigrație. O persoană căreia ii este refuzată intrarea în UK poate depune apel și poate cere o audiență pentru a contesta refuzul și a discuta cererea sa.

Pe lângă acest tribunal, există altă imstituție, cea a Comisarului pentru servicii de imigrare, numit de către secretarul de stat, prin consultare cu Cancelarul Lorzilor și Miniștrii Scoției. El are ca sarcină supravegherea și promovarea bunelor servicii în materie de imigrație.

Dacă solicitantul de azil politic are în grija sa un minor, acesta poate rămâne pe teritoriul UK în calitate de “solicitant de azil” până copilul împlinește 18 ani. Sprijinul acordat refugiaților sau celor care cer azil politic se acordă în funcție de numărul persoanelor implicate, durata de acomodare, locație, etc.și este stabilit de către Secretarul de Stat. Dacă acesta constată că un copil nu are condiții minime decente de trai împreună cu imigrantul care îl are în grijă, trebuie să ia măsuri pentru asigurarea acomodării copilului, în condiții adecvate.

Un ofițer de imigrare poate aresta fără mandat un imigrant care se dovedește vinovat de fapte contravenționale, sau care este suspectat ca ar plănui acte ilegale.

În decembrie 2000, România a acceptat acquis-ul comunitar al capitolului 2 al Acordului de Asociere „Libera Circulație a Persoanelor” al Uniunii Europene.

Statul român a impus o serie de măsuri restrictive în perioada 2000-2006, pentru a controla migrația privată de muncă (migrația clandestină).

Nationality, Imigration, Asylum Act 2002

În capitoul 41 se prevăd condițiile în care se acordă cetățenia britanică și anume, cunoașterea istoriei, a limbii engleze, a vieții în UK.

Retragerea cetățeniei britanice se poate dispune de către secretarul de stat în cazul în care persoana vizată se face vinovată de acte care prejudiciază Marea Britanie sau un alt teritoriu britanic.

Actul nu prevede modificări în ceea ce privește acordarea azilului poltic, dar menționează instaurarea unor “centre de acomodare” pentru persoanele care au nevoie de așa ceva, însă dacă au beneficiat de 6 luni de asistență în acest scop de acomodare, acest ajutor poate fi sistat, la indicațiile Secretarului de Stat.

Această asistență în cadrul centrelor de acomodare prevede: asigurarea alimentației zilnice și alte lucruri esențiale traiului, bani, sprijin pentru transport către și de la centru în scopul desfășurării de activități voluntare, educație și traininguri, facilități legate de sistemul sanitar, etc.

Un copil din cadrul unui centru de acomodare poate să nu fie primit în cadrul unei școli cu program normal de pe teritoriul UK, insă poate beneficia de programe speciale de educare.

În anul 2003, printr-o nouă ordonanță, În România se introduc două aspecte importante: în primul rând, sunt stipulate condițiile de eliberare a unui pașaport simplu, pentru minorii sub 14 ani. Al doilea aspect se referă la introducerea unor noi specificări legate de condițiile în care se aplică restrângerea dreptului la liberă circulație.

România se orientează în a implementa patru politici în domeniul migrației:

– Politica privind imigrația controlată

– Politica privind prevenirea și combaterea imigrației ilegale

– Politica privind azilul

– Politica privind integrarea socială a străinilor

Politica privind imigrația controlată vizează și domeniul reîntregirii și formării familiei, asigurând dreptul străinilor de a intra și de a rămâne pe teritoriul României. Imigrația controlată are în vedere promovarea liberei circulații a persoanelor în cadrul Uniunii Europene, dar și facilitarea admisiei lucrătorilor din terțe țări. Măsurile propuse în România prin strategia națională, sunt în concordanță cu Programul de la Haga și cu politica comună a UE în domeniul imigrației legale.

Politica privind prevenirea și combaterea imigrației ilegale include măsuri ferme de îmbunătățire a capacității autorităților, de a reduce economia subterană, caracterizată prin desfășurarea de activități ilegale, angajare în muncă fără forme legale, posibilitatea obținerii de servicii de sănătate și educație prin mijloace ilicite și posibilitatea folosirii documentelor false și falsificate.

Implementarea politicii în domeniul prevenirii și combaterii migrației ilegale presupune și dotarea misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale României cu aparatura necesară detectării documentelor de călătorie false sau falsificate. Statul român promovează extinderea instituției Ofițerului de Legătură, cu personal specializat, inclusiv în probleme de migrație, în special în țările cu un potențial migrator ridicat.

Aceste două politici, au presupus un set destul de amplu de măsuri legislative care au vizat atât reglementarea regimului pașapoartelor cât și condițiile pe care cetățeanul trebuie să le îndeplinească la ieșirea din țară.

Asylum and Immigration Act 2004

În paragraful 19 al ecestui act se întăresc prevederile actelor anterioare din acest domeniu, se menționează conceptul de “trafic de persoane ”, act ce este numit ca fiind ilegal, și definit ca favorizarea intrării clandestine pe teritoriul UK sau în altă țară și exploatarea acelor persoane.

În anul 2005 în România, Ordonanțele 28/2005 și 43/2005 modifică încă o dată prevederile Ordonanței 65/1997, permițând eliberarea pașapoartelor simple, în regim de urgență, la „cererea expresă” a solicitantului, în termen de 3 zile, în condițiile plății unei taxe speciale. Instituțiile care primesc cererile pentru eliberarea pașaportului simplu se înmulțesc, iar fluidizarea fluxului eliberării acestor documente este evidentă.

Anul 2005 aduce modificări substanțiale prin introducerea Legii 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Legea 248 este un act „generos” care, în sfârșit, încearcă să răspundă problemelor puse de traseul migrației private într-un mod detaliat. Această lege garantează dreptul cetățenilor români de a călători în străinătate, de a emigra și reveni oricând în țară, în condițiile în care îndeplinesc prevederile legale instituite. Cetățenii români pot călători în străinătate sau se pot reîntoarce în țară pe baza a patru tipuri de documente de călătorie: pașaportul diplomatic, pașaportul de serviciu, pașaportul simplu și titlul de călătorie.

Legea 248 consacră un spațiu larg specificării condițiilor în care se poate desfășura circulația minorului în străinătate. Conform noilor reglementări, cetățenii români minori nu pot călători în străinătate decât însoțiți și numai cu acordul părinților sau reprezentanților legali. Condițiile în care un minor sub 14 ani poate fi înscris pe pașaportul părinților, condițiile în care unui minor peste 14 ani i se poate elibera pașaport simplu, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească însoțitorul minorului care călătorește în străinătate și obligațiile acestuia cunosc specificări detaliate în actul normativ, încercând să prevadă situațiile de trafic, abandon sau muncă ilegală în străinătate în cazul acestei categorii.

Începând cu 1 decembrie 2001 cetățenii români care doreau să călătorească în străinătate în „scopuri particulare” sunt supuși unei serii de restricții care vin din partea propriului lor stat.

Pentru ieșirea din țară: fiecare cetățean care dorea/sau avea nevoie să călătorească în străinătate trebuia să prezinte la ieșirea din țară: asigurare medicală, bilet de călătorie dus-întors și o sumă minimă în valută într-un „cuantum corespunzător sumelor de referință determinate de autoritățile naționale ale statelor de destinație sau de tranzit, proporțional cu durata sejurului, dar nu mai puțin de 5 zile”. Cuantumul acestei sume urma să fie stabilit și actualizat prin ordin al Ministrului de Interne, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe.

După aproape 3 ani în care restricțiile funcționează în această formă, în 2005, Ordonanța de Guvern 28/2005 introduce o nouă condiție. Cetățenii români trebuiau să prezinte, pe lângă asigurarea medicală, biletul de călătorie dus-întors, suma de bani calculată conform reglementărilor în vigoare (sau documente doveditoare) și „documente care justifică scopul și condițiile șederii planificate."

Politica privind azilul reprezintă o componentă importantă în cadrul managementului imigrației. Prin domeniul azilului se înțeleg toate aspectele legate de procedura de acordare a unei forme de protecție, regimul juridic al străinilor pe parcursul procedurii de acordare a unei forme de protecție, precum și după obținerea acesteia.

Actul normativ intern care reglementează problematica azilului în România este, pentru moment, Ordonanța Guvernului 102/31.08.2000 privind statutul și regimul refugiaților în România. Prin adoptarea acestei ordonanțe s-au pus bazele unei proceduri speciale de strictă aplicare, depășindu-se astfel una dintre etapele procesului de armonizare legislativă cu aquis-ul comunitar în domeniul Justiției și Afacerilor Interne.

Pornind de la necesitatea aplicării Regulamentelor Uniunii Europene și a transpunerii în legislația națională a principalelor Directive elaborate pe plan european în domeniul azilului, legislația națională a fost modificată și completată în următoarele privințe:

• Reformularea definiției refugiatului, a clauzelor de încetare, retragere și anulare a statutului de refugiat și introducerea principiului nereturnării referitor la persoanele aflate în procedura de acordare a statutului de refugiat, în vederea armonizării depline cu textul Convenției de la Geneva din 1951 și al Protocolului de la New York din 1967 privind statutul refugiaților la care România a aderat fără rezerve prin Legea 46/1991;

• A fost înlaturată diferența de regim juridic între persoanele care au primit statut juridic de refugiat și cele a care au dobândit protecție umanitară condiționată. Astfel, se reglementează accesul ambelor categorii de persoane la aceleași drepturi.

În vederea îmbunătățirii asistentei acordate solicitanților statutului de refugiat s-a stabilit creșterea sumelor aferente alocațiilor de hrană și cazare precum și introducerea unei alocații noi reprezentând bani de buzunar, în concordanță cu prevederile Directivei Consiliului European 2003/9/EC din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru primire Noile reglementării privind statutul și regimul refugiaților permit scurtarea procedurii, soluționarea rapidă a cererilor evident nefondate și a abuzurilor, cu toate acestea fiind necesară trecerea la utilizarea sistemelor informatice, care permit compararea rapidă a amprentelor digitale ale solicitanților statutului de refugiat, eliminându-se tendința unora de a formula cereri de azil sub identități diferite. Aceste sisteme vor trebui să includă și amprentele străinilor depistați cu ședere ilegală sau care au trecut fraudulos frontiera. Pentru satisfacerea acestor nevoi autoritățile române au trecut la crearea sistemul informatic EURODAC și la implementarea Regulamentelor Dublin a solicitanților de azil.

Prin legislația în domeniul integrării sunt definite categoriile de străini care beneficiază de programe speciale de integrare. Toate măsurile în domeniu urmăresc susținerea participării active a străinilor care domiciliază sau au reședința pe teritoriul României, la viața socială, economică și culturală a țării, contribuind astfel la dezvoltarea unei relații bazate pe încredere și responsabilitate reciprocă între aceștia și societatea românească.

Conform Ordonanței Guvernului nr.44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România, integrarea socială reprezintă, așa cum am afirmat, procesul de participare activă a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România la viața economică, socială și culturală a societății românești, iar pentru realizarea acestui lucru este necesară derularea unor programe de integrare și facilitarea accesului la o serie de drepturi economice și sociale: dreptul la un loc de muncă, dreptul la educație, dreptul la asistență medicală și socială și dreptul la o locuință.

Principalele instituții responsabile pentru politica de migrație sunt Oficiul Român pentru Imigrări, Departamentul Schengen și Poliția de Frontieră. Toate structurile sunt în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative al României.

Oficiul Român pentru Imigrări (ORI) este principala instituție din România responsabilă pentru politica migraționistă. ORI este definit prin lege ca o instituție specializată a administrației publice centrale cu personalitate legală, parte a Ministerului Internelor și Reformei Administrative al României, fondată la 26 iunie 2007, prin reorganizarea Agenției Naționale de Externe și Agenției Naționale pentru Refugiați. Odată cu reorganizarea, Oficiul Român pentru Imigrare și-a asumat de asemenea responsabilitatea de pregătire a documentelor necesare imigranților pentru a lucra în țară.

Misiunea sa este de a implementa politicile României în domeniul migrației, azilului, integrării străinilor și legislației relevante acestor domenii. Are prerogative diferite și esențiale în domeniul migrației, precum azilul, vizele etc. De asemenea, este principalul canal oficial de comunicare cu cei cointeresați în informarea privind legislația, documentele necesare cetățenilor UE/ZEE, cu cei din țările terțe și cu solicitanții de azil.

ORI identifică și implementează proiecte eligibile cu finanțare externă non-rambursabilă, având drept scop ajustarea legislației, regulilor și procedurilor, cadrului instituțional în domeniul migrației și azilului la acquis-ul European și cadrul instituțional existent în statele UE.

A doua instituție care are de a face cu probleme migraționiste în România este Departamentul Schengen, care a fost înființat pentru asigurarea coerentă a caracterului unitar al aderării României la Spațiul Schengen. Aderarea la zona Schengen reprezintă unul din obiectivele prioritare ale României după 1 ianuarie 2007. Termenul-limită stabilit de autoritățile române pentru atingerea acestui obiectiv este anul 2011.

Departamentul Schengen este o structură specializată în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, fără personalitate juridică, cu competențe generale la nivelul național pentru coordonarea și monitorizarea tuturor activităților îndeplinite de autoritățile și instituțiile responsabile în acest domeniu, în conformitate cu Strategia Națională privind Spațiul Schengen, Planul Indicativ privind Facilitatea Schengen, Planul de Acțiuni Schengen și Strategia Națională de Management Integrat al Frontierei de Stat a României. Departamentul este condus de un secretar de stat, numit de către prim-ministru.

Poliția de Frontieră (PF) este o altă instituție puternic implicată în politica de imigrare a României și este partenerul principal al ORI în implementarea legislației relevante. PF este definită prin lege ca o instituție specializată, parte a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, responsabilă de supravegherea și controlul frontierelor României pentru prevenirea accesului ilegal al persoanelor pe teritoriul României, de asemenea prevenind și luptând împotriva diferitor crime transfrontaliere, inclusiv traficul ilegal de ființe umane.

Pentru descurajarea imigrației ilegale, politica în domeniu vizează dezvoltarea unor canale de informare a potențialilor migranți asupra condițiilor legale de admisie și ședere în România.

Constituția României garantează dreptul la liberă circulație, fiecare cetățean român având dreptul de a emigra și de a reveni în țară.

Immigration, Asylum and Nationality Act 2006

În paragraful 13 se precizează condițiile în care o persoană este deportată în țara de proveniență, respectândui-se drepturile, și acționând în interesul național al UK.

Este prevazută ca ilegală angajarea unei personae care reprezintă subiectul unui control imigraționist, care nu are viză de intrare și ședere în UK, sau al cărui permis de ședere a expirat sau a fost obținut ilegal. Angajatul imigrant trebuie să aibă în primul rând aceste acte valabile, apoi să fie înregistrat la Agențiile responsabile cu aceste evidențe înainte de a începe să lucreze.

UK Borders Act 2007

Secretarul de Stat poate solicita unei personae aflate sub control imigraționist să aplice pentru “inregistrare biometrică”. Reținerea și utilizarea informaților personale pot fi dispuse de către Secretarul de Stat, dacă este necesar în interesul scurității naționale, mai ales.

Borders, Citizenship and Immigration Act 2009

În acest act, sunt menționate atribuțiile Secretarului de stat și al celorlalți oficiali responsabili cu migrația, dar și noi funcții ale acestora.

În ceea ce privește obținerea cetățeniei britanice prin căsătorie cu un cetățean britanic, actul aduce modificări legii din 1981, unde era prevazută căsătoria cu un cetățean britanic sau partener cu acesta, iar acum este inlocuită cu expresia“are legături familiale relevante”, ceea ce lărgește aria de aplicare a legii.

Un copil născut pe teritoriu britanic primește cetățenie dacă până la 18 ani, unul dintre părinți obține cetățenia, sau părinții aplică pt cetățenia copilului direct.

Principalele acte normative ce reglementează migrația în România sunt:

– Legea privind regimul străinilor în România (Ordonanța de Urgență a Guvernului 194/2002 privind regimul străinilor în România, aprobată cu modificări prin L. 357/2003).

– Ordonanța de Urgență privind statutul și regimul refugiaților în România (O.U. 102/2000).

– Ordonanța Guvernului nr 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România.

– Legea privind prevenirea și combaterea traficului de persoane (L. 678/ 2001).

– Legea pentru ratificarea Memorandumului de înțelegere dintre Guvernul României și

– Organizația Internațională pentru Migrațiune privind cooperarea în domeniul repatrierii voluntare umanitare asistate (L 374/2003).

În perioada 2002-2007 a fost eliminată obligativitatea vizelor Schengen, fapt ce a dus la o creștere rapidă în migrația circulară, chiar și în măsura în care românii care ai fost anterior „blocați” în țările Schengen au putu să se întoarcă în România, pentru a intra în sistemul de migrație circulară.

Posibilitatea de ședere legală pe o perioadă de trei luni în calitate de turist a condus la dezvoltarea unui sistem sofisticat de migrație circulară, concetrat pe țări precum Spania și Italia.

Ordonanța Guvernului nr 44/2004 privind integrarea socială a străinilor prevede acordarea de drepturi și obligații către cetățenii străini care au dobândit o formă de protecție în România.

Din 2007 până în prezent, asistăm la un acces liber pe piața europeană a muncii, fapt ce este favorizant atât pentru crearea unei piețe europene a muncii, dar și pentru înregistrarea unor derapaje severe în piețele locale.

România adoptă o politică activă și flexibilă în domeniul imigrației controlate, adaptată la condițiile naționale, regionale și internaționale, inclusiv prin atenta monitorizare a admisiei și șederii străinilor.

Strategia națională privind imigrația pentru perioada 2007-2010, reprezintă următorul pas pe care România îl face în cadrul eforturilor de modernizare a procesului de gestionare a imigrației pe teritoriul național și se dorește a stabili într-o manieră simplă și directă obiectivele avute în vedere la nivel național pentru o mai bună abordare a fenomenului în interesul societății românești. Pe parcursul acestei perioade autoritățile române își vor stabili și coordona acțiuni și măsuri concrete în domeniul imigrației, care se vor încadra în liniile directoare stabilite de prezenta strategie.

Obiectivele acestei strategii pe anul 2007 au fost:

– îmbunătățirea managementului privind admisia străinilor și limitarea celor cu ședere ilegală pentru a diminua imigrația ilegală

– completarea deficitelor de forță de muncă din România cu personal calificat din țerțe țări

– atragerea de investiții străine în România

– creșterea nivelului de informare a populației din România despre fenomenul migrației, astfel încât să se respecte legislația în vigoare și străinii să fie acceptați mai facil de societatea românească

– participarea străinilor la viața socială și culturală din România cu respectarea identității lor culturale

– dezvoltarea cooperării interinstituționale și specializarea personalului instituțiilor implicate în implementarea Strategiei Naționale privind Imigrația.

În ultimii ani, deși România și-a păstrat, în mare măsură, caracterul de stat de tranzit, aceasta a început să devină tot mai mult un stat de destinație.

Astfel, la sfârșitul anului 2009, pe teritoriul României se aflau 59.062 străini din state terțe cu ședere legală, cu 4% mai mulți decât la sfârșitul anului 2008 și cu 76,2% mai mulți decât în 2005. Din totalul de 59.062 străini înregistrați cu ședere legală la sfârșitul anului 2009, 49.406 aveau un drept de ședere temporară (84%) și 9.656 (16%) un drept de ședere permanentă, conform scopurilor stabilite de legislația în vigoare.

Obiectivul principal al autorităților este de a maximiza efectele pozitive și de a limita efectele negative ale imigrației pentru România și, implicit, pentru cetățenii români. În acest sens, autoritățile române cu atribuții în domeniul imigrației trebuie să intensifice activitatea de atragere a acelor categorii de imigranți care pot contribui la acoperirea unor domenii deficitare, cu impact direct în dezvoltarea economică și în strânsă corelare cu politicile și documentele programatice adoptate la nivelul UE, precum și cu respectarea drepturilor imigranților.

Cât privește libera circulație a cetățenilor români în străinătate, ea este de asemenea garantată prin permiterea emigrării și revenirii în țară. Constituția valorifică o regulă ce rezultă din documentele juridice internaționale și de tradiție în materie, în sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv propria sa țară.

Cei care emigrau înainte de 1990, plecau definitiv din România fără intenția de a se mai intoarce. Între timp lucrurile s-au schimbat. Emigrația este exclusiv de ordin economic, iar cei care pleacă, de obicei, sunt singuri, nu cu familiile lor.

În luna martie a anului 2011, Marea Britanie a schimbat condițiile de muncă pentru imigranții preovenienți din țările intrate în UE în anul 2004, precum Letonia, Polonia, acestora fiindu-le permis să munceacă fără a avea nevoie de acte speciale; a fost desființat ”formularul de înregistrare” a muncitorilor în baza de date special creată în acest sens.

Munitorii din România și Bulgaria, țări intrate în Uniunea Europeană în anul 2007, vor trebui să aștepte încă trei ani pentru a putea lucre în Marea Britanie fără restricții și fără a avea nevoie de permis de muncă.

Primul pas care trebuie să îl facă un roman în UK este să obțină un card bancar, apoi numărul de asigurare, sau ”insurance number”.Mai apoi, trebuie să aplice pentru eliberarea unui certificate de înregistrare, care poate fi ”yellow card”, pentru self-employed, sau ”blue card” în cayul în care lycrează într-o firmă. Pentru a obține blue card-ul, trebuie să lucrezi un an de zile într-o companie, dar pentru a fi angajat într-o firmă britanică, ai nevoie de blue card, acesta fiind principalul paradox, care momentan nu are altă rezolvare legală.

De cele mai multe ori, muncitorii români obțin yellow card-ul, și lucrează ca angajat propriu într-o firmă, dar fiind înregistrați pe o poziție inferioară studiilor și pregătirilor, sau difrită de activitatea reală pe care o prestează acolo.

O altă posibilitate este înregistrarea tinerilor ca studenți, și în aceste condiții, pot lucre maximum 20 de ore săptămânal,în orice domeniu, dacă dețin cardul de student.

Derularea raporturilor de munca este permis în lipsa unei autorizații de muncă în cazul celor care:

Au dobândit dreptul de ședere în Marea Britanie înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, prin care nu le este limitat dreptul de a ocupa un loc de muncă în acest stat;

Au lucrat continuu și legal în Marea Britanie, în baza unui contract de muncă, pentru o perioada de 12 luni încheiata la 31 decembrie 2006 sau ulterior acestei date;

Sunt detașați în Marea Britanie de o companie cu sediul pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene / Spațiului Economic European;

Au dublă cetățenie, și pe lângă cetățenia română dețin și cetatenia Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Elveției sau a altui stat al Spațiului Economic European (cu excepția Bulgariei);

Membrilor de familie ai cetățenilor români sau ai cetățenilor din celelalte state membre ale Uniunii Europene care și-au exercitat dreptul de ședere pe teritoriul Marii Britanii;

Sunt membri de familie (soț/soție/partener civil sau descendent direct cu vârsta sub 18 ani) ai unui cetățean dintr-un stat care nu este membru al Spațiului Economic European care deține un drept de ședere și muncă pe teritoriul Marii Britanii;

Sunt membrii unei misiuni diplomatice sau membrii de familie ai unui diplomat sau ai unei persoane care beneficiază de imunitate diplomatică;

Au dobândit statutul de „lucrător înalt calificat” în baza programelor: Highly Skilled Migrant Programme / International Graduates Scheme / Scottish Graduates Scheme.

3.2. Aderarea României la Uniunea Europeană. Migrația – problemă si soluții

Dimensiunea istorică și culturală a procesului de integrare a fost o componentă constantă a lărgirii, mai ales că ea corespundea diversității și pluralismului ce caracterizau și caracterizează Europa. Unul din părinții fondatori ai Uniunii Europene afirma că “noi trebuie să facem Europa nu doar pentru popoarele libere, ci și pentru cei din Est care au nevoie de sprijinul și adeziunea noastră morală”.

România este prima țară din Europa Centrală și de Est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană.  În  1974,  o  înțelegere  a inclus  România  în  Sistemul Generalizat de Preferințe al Comunității iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980.

Schimbarea peisajului politic European după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunității europene, în direcția creării unei uniuni politice și a uniunii economice și monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și ratificat la 1 noiembrie 1993.

Una din dimensiunile majore ale procesului de democratizare a societății românești, a constituit-o demersul de modificare și adaptare a legislației în vederea unei concordanțe cu reglementările internaționale în domeniul drepturilor omului. Chestionarul transmis de UE, privind problema vizelor, a relevat faptul că România a făcut pași importanți spre o politică științifică în domeniul migrației.

Dorința României de a adera la Uniunea Europeană nu este recentă. În 1993, România semnează Acordul European, care instituie o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și Statele Membre ale acestora, pe de altă parte. Acesta întră în vigoare în 1995, an în care România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană.

În anul 1997, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană. Concluzia Comisiei era în mare parte defaborabilă României. Aceasta nu putea face față aderării și obligațiilor economice pe termen mediu. Guvernul României a răspuns Comisiei prin lansarea Programului național de adoptare a acquis-ului comunitar, prin care anunța intențiile de a crea o economie de piață funcțională, de a implementa un control strict la frontiere, un cadru macroeconomic stabil, de a urmări consolidarea cadrului legislative, repectarea proprietății. Realizările României în perioada imediat următoare au dezamăgit Uniunea Europeană. Ca urmarea, statul roman nu s-a găsit în grupul “țărilor de la Luxembourg” din 1997.

În 1998, Comisia Europeană publică primul Raport de Țară privind procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.

În 1999, ConsiliulEuropean de la Helsinki a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România, dar official au început în 2000.

În trecut, oficialii Uniunii au avut de soluționat problemele integrării propriu-zise. Spania, Portugalia, de exemplu, au avut de negociat modalitățile practice în care țările lor se puteau adapta la exigențele comunitare. La rândul ei Comunitatea Europeană a precizat conținutul programelor de asistență și costurile acestora, așa încât într-un termen convenit de părți integrarea să devină efectivă.

În cazul concret al admiterii țărilor din Europa Centrală și de Est, inclusiv România, negocierile sunt precedate de un exercițiu de examinare analitică ("screening") format din două etape:

– cea multilaterală (cu toate țările candidate ) are un scop didactic, de familarizare a candidaților cu ansambul acqui-ului comunitar:

– cea bilaterală (cu fiecare stat candidat în parte) în care se trece în revistă, domeniu cu domeniu, progresele realizate de țara respectivă în transpunerea normelor comunitare în dreptul intern și aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcționarea Uniunii Europene.

În anul 2001, Guvernul Adrian Năstase a înființat Delegația Națională pentru negocierea Aderării României la UE, în frunte cu ministrul negociator-șef Vasile Pușcaș, și a adoptat strategia de abordare globală a tuturor capitolelor de negociere.

Abia în anul 2002, Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007, dată țintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Pe 17 decembrie 2004, la Consiliul European de la Bruxelles, România primește confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Tratatul de Aderare a fost semnat la Luxembourg în 25 aprilie 2005, după aprobarea Parlamentului European, pe 13 aprilie. Aceste demersuri s-au finalizat în anul 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană. România a primit niște beneficii de aderare la Uniunea Europeană, și anume:

– un climat politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă;

– predictibilitate și stabilitate crescute ale mediului economic;

– creșterea competitivității pe piața internă, ceea ce va conduce la motivarea și stimularea agenților economici autohtoni în sensul sporirii productivității și a eficienței prin dezvoltarea de noi produse și servicii, introducerea tehnologiilor moderne și diminuarea costurilor de producție;

– dezvoltarea comerțului, un stimul important pentru economia națională și piața forței de muncă;

– accesul sporit la piețele de capital și investiții europene, la noile echipamente și sisteme informaționale;

– întărirea securității naționale prin integrarea în mecanismele PESC;

– dobândirea de către cetățenii români a drepturilor din acordarea “cetățeniei europene”;

– perspective de perfecționare profesională și acces pe piața europeană a muncii pentru cetățenii români.

Pe data de 17 decembrie 2004, la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. În perioada 21 februarie-4 aprilie 2005, au fost finalizate, distribuite și aprobate textele consolidate ale Tratatului de aderare în limbile oficiale ale Uniunii Europene și în limba română.

După anul 2007, România a intrat într-o nouă etapă și anume pregătirea și adoptarea măsurilor necesare eliminării controalelor la frontierele interne în vederea aderării la spațiul Schengen.

Politicile europene în domeniul migrației s-au schimbat începând cu anul 1999.

Declinul demografic asociat cu declinul de calificări la nivel european a determinat o scădere a populației apte de muncă în Europa. Apare astfel necesitatea găsirii unor soluții pentru a elimina efectele negative ale declinului demografic. În acest context are loc deschiderea Uniunii Europene către lucrătorii migranți din terțe țări. Astfel, imigrația legală este privită în prezent ca o modalitate de a contrabalansa scăderea populației apte de muncă în Europa.

Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană a fost elaborat pe baza acelorași principii și după aceași metodă de lucru utilizată la redactarea Tratatului de aderare a statelor din 2004.

Tratatul de aderare a României cuprinde :

părțile generale, adică Tratatul propriu-zis, Actul de aderare și Protocolul de Aderare;

anexele, adică măsurile convenite în cadrul negocierilor (măsuri permanente și măsuri temporare);

declarațiile

Tratatul prevede că România va prelua întreaga legislație a Uniuniunii Europene, dar o aplica după perioade de tranziție de câțiva ani, pentru a se pregăti.

Clauza de salvgardare a fost dură pentru România, considerată slab pregătită, mai afectată de corupție decât Bulgaria, de subordonarea politică a Justiției și de concurența neloială cauzată de intervenții preferențiale clientelare ale guvernului pe piață.

În primii anii de după căderea comunismului, România era cunoscută ca țară de origine a solicitanților de azil, însă, în momentul de față este considerată o țară de transit care, în termen scurt va deveni o țară de destinație. Acest lucru se va întâmpla din cauza că cei mai mulți solicitanți ai statutului de refugiat depun cererile în România.

Politicile privind migrația în țările Uniunii Europene sunt bine puse la punct, susținute printr-un cadru legal-instituțional național și european. În România măsurile care se iau atât în privința legislației cât și a cadrului instituțional au mai degrabă un caracter reactiv, legat de scopul de a asigura adaptarea la cerințele europene, decât de a proiecta și urma o politică migraționistă națională cu obiective clare. Pe masură ce va finaliza constituirea cadrului legal-instituțional conform cerințelor UE, România va gândi propria sa politică migraționistă, bineînțeles compatibilă cu cele existente la nivel european.

Problema imigrației în România nu va mai fi pentru mult timp o problemă colaterală. România va trebui sa pună la punct un sistem complex de gestionare a imigrației, asigurând, parțial sau integral din fonduri proprii, mijloace de cazare și de subzistență, servicii de integrare socială și economică etc. Numai efortul financiar pe care îl presupune găzduirea interimară a refugiaților sau a solicitanților de azil până la finalizarea cererii depuse – care nu reprezintă decât o mică parte din totalul cheltuielilor ocazionate de gestionarea acestui proces – poate atinge valori însemnate. Astfel de situații trebuie pregătite din timp, întrucât, spre deosebire de cazul emigrației, unde pierderile/câstigurile se măsoară în termeni de costuri comparative (care ar fi câstigul/pierderea țării în urma plecării definitive/temporare, cât pierde statul ca investiție nerecuperată în capital uman etc.), imigrația presupune inclusiv costuri financiare imediate, concrete, care nu suportă amânare..

Însã, statele membre ale Uniunii Europene se confruntã cu situații foarte diferite în ceea ce privește migrația: istoric al migrației diferit, nivel diferit al dependenței economice fațã de imigrație și, nu în ultimul rând, o preocupare diferitã fațã de tendințele manifestate de migrație în ultima perioadã. De aceea, dezideratul unei politici comune privind migrația rãmâne un obiectiv ambițios.

Dacă avem în vedere populația care se adaugă la fiecare val de extindere a UE și decalajul de venit al noilor veniți fată de statele membre, atunci se observă că :

– fiecare nou val incude state cu un nivel tot mai redus al PIB-ului. Extinderea spre sud a insemnat integrarea unor state (Grecia, Spania și Portugalia) cu o medie a PIB/locuitor echivalentă cu 2/3 din nivelul înregistrat de UE-9. Extinderea spre est « +12 » va însemna acceptarea unor țări cu un venit mediu de cca 38% din media UE-15 ;

– sporul de populație este relativ însemnat. Dacă la extinderea spre sud a însemnat un plus de 22% din populația UE-9 (1980), extinderea spre est va însemna 28% din populația UE-15 (1998). La fiecare val există un stat care deține poziția dominantă sub aspectul populației – Spania în primul val cu 14% din populația UE-9, Polonia cu cca 10% din populația UE-15.

Este foarte probabil, însã, ca declinul demografic din Uniunea Europeanã, ale cãrui consecințe se vor agrava în viitor, sã modifice atitudinea cu privire la migrația din statele membre. Legãtura dintre schimbãrile demografice și politicile privind migrația va reprezenta o problematicã importantã în viitorul apropiat.

Globalizarea și internaționalizarea piețelor determină noi comportamente migratorii, o fluiditate sporită a deplasărilor teritoriale, fenomenele migratorii temporare având o semnificație aparte. Schimburile de populație intere țări, joacă un rol tot mai important, definit în principal pe două paliere : al transferurilor interculturale dintre state și al impactului politic al fluxurilor migratorii atât asupra statelor de origine cât mai ales asupra celor primitoare. În fapt, treptat, fenomenul migrației, dintr-un obiectiv de studiu secundar sau rezidual a devenit unul principal, intensificându-se eforturile pentru evidențierea diferitelor sale aspecte în mod sistematic și sistemic.

În prezent, în Uniunea Europeană se acordă o importanță deosebită eficientizării utilizării resurselor umane. De aceea, politica Uniunii Europene se concentrează, în special, asupra pieței muncii și integrării sociale a imigranților care locuiesc legal în Statele Membre.

Din 1989 până în prezent peste două milioane și jumătate de români au migrat(definitiv sau în așa-numita migrație circulară) în diverse state occidentale. Semnificativ este că 75% din aceștia au vârste între 20-49 de ani, deci reprezintă forță de muncă activă.

Migrația ilegală a devenit o afacere profitabilă pentru exponenții lumii interlope internaționale, care dincolo de câștigurile materiale imediate urmăresc și crearea unor rețele de executanți ai infracțiunilor tradiționale ce aparțin  acestei  lumi  (traficul  de  stupefiante,  prostituția,  contrabanda,  furturileinternaționale, spălarea banilor murdari, jafuri, tâlhării, omoruri la comandă etc.) și ex-ploatarea în propriul interes a acestui fenomen.

3.3. Perspective pentru viitor privind migrația

La un orizont mai îndepărtat, România se poate transforma într-o țară de imigrație, dar având un contingent important de populație autohtonă aflată la muncă în străinătate.
Ea va reprezenta o sursă a alimentare a emigrației est-vest și un beneficiar al emigrației sud-nord și est. Departe de a ne bucura de acest statut, va trebui să atenuăm, pe cât posibil efectele nefavorabile în planul pieței muncii naționale – destructurare a ofertei de forță de muncă și necorelare cu cererea pieței naționale, în medie un nivel mai scăzut de educație și pregătire profesională a forței de muncă prezente pe piața muncii comparativ cu structura absolvenților din sistemul de educație inițială, și, complementar un potențial creativ mai redus, precarizare a ocupării, creșterea insecurității locului de muncă, performanțe productive relativ mai modeste.

După ce România a devenit membru UE, începând cu 1 Ianuarie 2007, autoritățile naționale au intensificat eforturile lor pentru procesul de integrare pe termen lung. Poziția de nou stat membru solicită un proces gradual de aliniere la standardele Comunității în domeniul securității trecerii graniței, politica vizei, colaborarea cu poliția, Sistemul Informațional Schengen, protejarea datelor personale – România având în vedere aderarea la spațiul Schengen până în 2011. Perioada de evaluare, în care ne aflăm în momentul de față, și decizia finală de a stopa controlul de la graniță sunt condiționate de capacitatea României de a îndeplini cerințele Schengen într-o perioadă limitată de timp.

Se prognozează că în viitorul apropiat, România va deveni o destinație atractivă pentru imigranți, în special pentru cei care vin din țările lumii a treia. În plus, migrarea forței de muncă profesioniste din România va forța antreprenorii locali să caute forță de muncă în oricare din țările lumii a treia pentru a fi capabili să își dezvolte afacerile.

În aceste condiții, Comisia Națională Română pentru Prognoză estimează că în scurt timp, până în anul 2013 vom avea 200.000 – 300.000 de străini care vor activa pe piața de muncă din România. În momentul de față, domeniile economice care au cea mai mare nevoie de forță de muncă sunt următoarele: construcții și agricultură. România se așteaptă că domenii precum industria turismului și serviciile medicale vor necesita de asemenea angajați și acest lucru va determina sosirea lor din străinătate într-un număr mai mare decât în trecut. Este adevărat că actele cerute de lege unui angajator care dorește să angajeze un străin sunt mai dificil de obținut decât în cazul cuiva care vrea să angajeze un cetățean român.

Regiunile din România preferate de imigranți sunt cele cu cel mai înalt nivel de dezvoltare economică. Majoritatea lor trăiesc în: București (17,132 persoane), Timiș (3,403 persoane), Cluj (3,332 persoane), Iași (3,158 persoane). Totuși, cei cu rezidență permanentă în România preferă de asemenea Ilfov (282 persoane), în apropiere de București și Constanța, în Sud – Est, lângă coasta Mării Negre (262 persoane).

Preocupările actuale ale statelor membre UE se îndreaptă cu deosebire către gestionarea eficientă a migrației forței de muncă. Probleme suplimentare apar atunci când migrației lucrătorilor i se asociază și migrația (temporară) a familiilor acestora, fenomen întâlnit cu deosebire în cazul unor perioade mai îndelungate de muncă în străinătate (prin contracte inițiale pe termen lung sau prin contracte reînnoite).

Poziția geografică a României constituie unul din motivele de bază pentru care România se va transforma, în viitorul apropiat, din țară de tranzit în țară de destinație pentru migranții economici din Estul continentului și Sudul Asiatic.

Primirea cetățeniei europene a însemnat o șansă de a părăsi țara pentru mulți cetățeni români. Țările alese de români sunt țări membre ale Uniunii Europene – Italia și Spania – fiind și primele țări care au deschis piața de muncă pentru cetățenii români.

În anii următori un număr considerabil de români va continua să emigreze. De asemenea, trebuie menționat că principalele țări-ținte ale imigranților români vor rămâne neschimbate. Pe de altă parte, creșterea economică a României și recesiunea în unele țări preferate de români ar putea estompa procesul.

Creșterea fluxurilor de forța de muncă spre spațiul UE, reorientează direcțiile preponderente de migrație. Tările de destinație vizate în principal sunt cele din vestul și sudul UE – Spania, Portugalia, Franța, Italia și Grecia. Germania rămâne, prin tradiție, o destinație preferată de lucrătorii români, însă fluxurile au o tendință relativ staționară. Migranții se orientează spre zonele în care prezența lor este acceptată mai ușor pe piața și unde experientele anterioare s-au dovedit de succes pentru ei sau cunoscuți.

Este preferată migrația temporară pentru muncă comparativ cu cea permanentă. Durata migrației tinde să crească, însă variază de la câteva luni la câțiva ani.

Sporește opțiunea pentru migrația reglementată în locul celei necontrolate deoarece asigură o mai mare securitate a câștigurilor, un nivel ceva mai ridicat al acestora și (în tot mai mare măsură) un anume grad de protecție socială.

Reîntoarcerea acestora pe piața națională a muncii are efecte benefice -contribuie la creșterea performanțelor economice, stimulează absorbția progresului tehnologic, promovează relații de muncă moderne, de competiție, contribuie la dezvoltarea unei culturi a muncii compatibile cu cea vest-europeană.

În ceea ce privește migrația definitivă, prognoza pentru Europa de Est iese din tiparul comportamental înregistrat în ultimul sfert de veac. Din zonă de emigrație specifică perioadei 1975 – 2000 se estimează a fi regiune de imigrație de intensitate relativ redusă – circa 400.000 persoane începând cu 2005 – 2010. Aceste previziuni au în vedere politica de extindere a UE și reglementările privind migrația și circulația persoanelor în spațiul extins al UE. Statele din Europa de Est care vor deveni membre ale UE, se vor transforma în zone atractive pentru populația din Asia și Africa.

În România măsurile care se iau atât în privința legislației cât și a cadrului instituțional au mai degrabă un caracter reactiv, legat de scopul de a asigura adaptarea la cerințele europene, decât de a proiecta și urma o politică migraționistă națională cu obiective clare. Pe măsură ce va finaliza constituirea cadrului legal instituțional conform cerințelor UE, România va gândi propria sa politică migraționistă, bineînțeles compatibilă cu cele existente la nivel european.

Rolul autorităților române este legat, în esență, de contribuiția la crearea și suținerea unei imagini corecte, obiective asupra întregii diaspora românești, care poate avea un aport valoros la îmbogățirea patrimoniului științific și cultural al țărilor – gazdă, precum și la menținerea legăturilor diasporei cu țara – mamă.

În perioada 2010-211, în România, a fost implementat un nou proiect “Servicii integrate de asistență și pregătire pentru persoanele cu o formă de protecție în România". Obiectivul principal al proiectului îl reprezintă facilitarea integrării sociale a persoanelor cu o formă de protecție în România, conform Programului annual 2009, Linia de buget: Fondul European pentru Refugiați, număr de referință: ERF/09.01, Acțiunea 3 “Asistență și sprijin pentru integrarea persoanelor cărora li s-a acordat o formă de protecție în România conform Articolului 6 din Decizia nr. 573/2007/EC”.

Printre obiectivele specifice ale proiectului menționăm:

– Creșterea nivelului de informare a instituțiilor abilitate referitor la principalele obstacole întâlnite în ceea ce privește accesul pe piața muncii, accesul la locuințe, recunoașterea diplomelor și a calificărilor beneficiarilor unei forme de protecție.

– Îmbunătățirea accesului pe piața forței de muncă a persoanelor cu o formă de protecție prin oferirea de consiliere social și juridică și participarea acestora la cursuri de calificare profesională.

– Îmbunătățirea accesului la o locuință a persoanelor cu o formă de protecție de pe raza teritorială a trei centre de cazare și procedure prin oferirea de consiliere social și juridică și subvenționarea totală/parțială a chiriei pentru locuință.

Construcția Europei de mâine nu se poate realiza fără a obține un consens în ceea ce privește migrația internațională, fără a elabora o politică migratorie comună. Cunoașterea fluxurilor migratorii efective, a atributelor și dinamicii acestora, permite definirea și a ajustarea echilibrelor în mediul economic și social. Migrația nu (mai) poate fi apreciată ca un fenomen instantaneu, imprevizibil, circulația persoanelor având determinări multiple, istorice, comportamentale, economico-sociale etc.

Noua economie, tehnologia informațională și de comunicare, mijloacele moderne și tot mai rapide de transport, libera circulație a persoanelor pe regiuni/teritorii întinse (teritoriul țărilor membre UE), fac ca noțiunea de „spațiu” să nu mai aibă o relevanță atât de mare în prezent. Emigrația nu mai este importantă prin libertatea de a trăi și munci într-un alt loc, ci reprezintă doar o variantă/opțiune de schimbare temporară/permanentă a reședinței. Mai mult munca în străinătate poate să presupună sau nu deplasarea persoanei la locul de muncă.

Deși definiția fenomenului de migrație s-a modificat în timp, iar condițiile în care indivizii părăsesc țara sunt diferite de cele existente acu câțiva zeci de ani, mișcarea continuă a populației, dintr-o țară în alta, va reprezenta mereu o problemă dacă măsruile adoptate nu sunt cele corecte.

De exemplu, România nu poate aplica aceleași măsuri luate de Marea Britanie în domeniul migrației, cele două țări reprezentând țară de proveniență iar cealaltă țara destinație a emigranților.

Măsurile britanice sunt cu precădere de tip restrictiv, adresate străinilor care vor sa lucerze pe teritoriu britanic: sunt impuse condiții care trebuiesc respectate intru totul, pentru a fi imigrant legal în UK: trebuie ca imigrantul să poată dovedi faptul că locuiește într-o locuință- dovadă de adresă poate fi reprezentată de o factura la utilitățile gospodărești, care vine pe numele persoanei în cauză.Pe baza acestei dovezi, poți dobândi, sau nu un card bancar, apoi un insurance number, si apoi toate formele de înregistare legală a munitorilor străini.

În România, numărul străinilor care doresc sa lucreze nu este atăt de mare încât să fie necesare măsuri restrictive, astfel că, daca un cetățean UE, vrea sa liucreze ăn Romania, nu are nevoie decât de contract de muncă/Dacă este provenient dintr-o țară din afara UE, are nevoie de viză valabilă de intrare/ ședere/ de lucru și contract de muncă.

Ceea ce ar putea prelua România din partea de legislație a Marii Britanii, ar fi susținerea refugiaților și a solicitanților de azil: legile românești prevăd un suport financiar al persoanelor în această situație însă este destul de vagă exprimarea, pe gand legea britanică spune exact ce ajutor vor primi refugiații și solicitanții de azil, din partea statului.

O măsură luată de România, în ultimii ani este propunerea președintelui Băsescu de a acorda tuturor romțnilor care revin în țară o anumită sumă de bani, idee preluată poate de la președintele Franței, care a acordat bani rromilor pentru a se intoarce în România.Această metodă nu doar că nu este eficientă, dar este chiar inutilă, având în vedere că o sumă fixă acordată o singura dată, nu stimulează pe cineva să își abandoneze locul d emuncă și traiul pe care îl duce în străinătate pentru a reveni în țară si a nu găsi de muncă.

În locul acelei sume de bani, s-ar putea propune un program de reorientare profesională și integrare pe piața muncii, mai ales a persoanelor care se apropie de varstă pensionării sau nu au o pregătire profesională specializată.

Dacă românii din diaspora ar ști că, venind în România, ar găsi relativ ușor de muncă, probabil ar fi mai interesați să se intoarcă acasa, iar cei care sunt încă aici, ar putea fi convinși să nu mai plece în afară.

Măsuri teoretice se pot propune, încă, schimbările din societatea din ultimii ani, a arătat că o idee care funcționează astăzi, maine poate fi ineficientă sau deja prea ”veche”. În funcție de experiența dobândită de conducătorii unui stat, măsurile și legile care se vor aplica vor fi în funcție de mediul în care se dezvoltă societatea, cultura, credințele și obiceiurile populației.

CONCLUZII

Fenomenul migrației a existat dintotdeauna în și dinspre insulele Britanice, însă, până în anul 1950 nu a avut un impact atât de mare. Începând cu anii ‘50 , fenomenul migraționist a luat o altă întorsătură. Astăzi, tot mai mulți cetățeni hotărăsc să se stabilească în Marea Britanie.

După 1989, migrația a crescut în special în Germania și Marea Britanie, politicile privind recrutarea forței de muncă din străinătate favorizând soluția lucrătorilor străini temporari. Marea Britanie a adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialiști IT, pentru a face față competiției globale pentru astfel de lucrători.

În România, legislația privind politicile migrației s-a schimbat după anul 1990. Tot în aceași perioadă, România a luat în calcul integrarea în Uniunea Europeană și membrii guvernului au ănceput primele acțiuni în acest scop. Astfel, în anul 1993 România semnează Acordul European, care întră în vigoare în 1995, an în care România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană.

Până în momentul aderării, România a întâmpinat diverse dificultăți, dar la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană a considerat că îndeplinim condițiile necesare aderării.

La începuturile formării Comunității Europene, instituirea unei granițe comune a dus la acceptarea faptului că e nevoie de o serie de reguli pornind de la controlul de graniță până la cererile de viză. În continuare se pare că cea mai importantă componentă a politicii comune de migrare este cea a drepturilor migranților, de aceea obținerea cetățeniei după un număr minim de ani ar putea fi o garanție suficientă pentru ca mulți dintre aceștia să se stabilească cu succes într-o societate.

Uniunea Europeană se confruntă cu o problemă în ceea ce privește migrația, ca urmare a dezvoltării rețelelor de trafic internațional și a persoanelor angajate ilegal.

Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană a luat măsuri în privința migrației. Astfel, în urma tratatului se eliminau obstacolele din calea liberii circulații a bunurilor și serviciilor. Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării. Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală.

Tratatul prevede o clauză de suspendare care poate fi folosită împotriva unui Stat Membru care încalcă, în mod repetat, principiile care stau la baza Uniunii Europene. Acestui stat i se poate retrage dreptul de vot în Consiliul UE, trebuind să își respecte în continuare obligațiile care decurg din statutul de Stat Membru

Țările membre ale Uniuniunii Europene au legi care tratează în mod diferit fenomenul migrației. Astfel, Spania și Franța au semnat un acord bilateral de cooperare care cuprinde măsuri comune de repatriere a imigranților ilegali. Guvernul britanic ia măsuri mai severe împotriva străinilor de pe teritoriul său. Chiar cei care primesc azil politic nu mai au dreptul să rămână definitiv în Anglia, situația lor fiind revizuită periodic, în timp ce noi reglementări restrictive sunt introduse în privința permiselor de muncă temporară.

România adoptă o politică activă și flexibilă în domeniul imigrației controlate, adaptată la condițiile naționale, regionale și internaționale, inclusiv prin atenta monitorizare a admisiei și șederii străinilor.

Strategia națională a României privind migrația exprimă principiile generale și liniile directoare pentru stabilirea politicii statului român în ceea ce privește admisia, șederea, părăsirea teritoriului de către străini, imigrația forței de muncă, acordarea formelor de protecție precum și combaterea imigrației ilegale.

În luna decembrie 2009 a fost adoptat documentul de referință privind migrația: programul de la Stockholm. Acesta va sta la baza cooperării europene în domeniile justiției și afacerilor interne, având migrația ca o prioritate.

Dreptul la liberă circulație este garantat de Constituția României, fiecare cetățean român având dreptul de a emigra și de a reveni în țară. Libertatea de circulație a cetățenilor nu este absolută, ci trebuie circumscrisă unor limite, care sunt determinate de necesitatea apărării securității naționale, asigurarea ordinii publice și prevenirea unor posibile consecințe negative ale exercitării cu rea-credință a acestei libertăți. Aceasta, deoarece limitările dreptului de liberă circulație sunt prevăzute de lege și constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Se așteapă ca în viitor România să devină o destinație atractivă pentru imigranți, în special pentru cei care vin din țările lumii a treia. În plus, va crește numărul românilor care vor pleca la muncă în altă țară.

România văzută ca și țară de destinație a așa zișilor „imigranți din lumea a treia ”este puțin forțată, având în vedere situația economică a țării noastre. Este adevărat că, forța de muncă autohtonă fiind aproape în totalitate pelcată în alte țări, si în România trebuia să mai muncească cineva și astfel sunt aduși muncitori din afara UE, cum ar fi chinezi, africani, etc care sa facă ceea ce ar trebui să realizeze românii. Problema țării noastre este următoarea:, calificarea forței de muncă ce părăsește România este net superioară celei care vine din afară în Romania.

Un alt aspect al imigrației din România, este acela că reprezintă mai mult un ”stadiu intermediar ” al ”străzii de parcurs” a unui imigrant: țara noastră este mai curând o țară de tranzit, și nu țară destinație finală a imigranților.

În Marea Britanie este total invers: nu se știe care este numărul britanicilor care părăsesc țara pentru a munci și locui în altă țară, dar cu siguranță motivele acestora de emigrare nu ar fi aceleași cu ale românilor. În Londra, de exemplu, sunt atât de mulți imigranți încât, dacă nu s-ar vorbi limba oficială engleză, această ar fi foarte puțin vorbită de către locuitorii orașului.

În funcție de aceste realități și de nevoile fiecărei națiuni, legile și măsurile care vor fi aplicate, vor avea ca scop simplificarea vieții, a relațiilor inter-sociale și dezvoltarea economică națională.

În România, numărul străinilor care doresc sa lucreze nu este atăt de mare încât să fie necesare măsuri restrictive, astfel că, daca un cetățean UE, vrea sa liucreze ăn Romania, nu are nevoie decât de contract de muncă/Dacă este provenient dintr-o țară din afara UE, are nevoie de viză valabilă de intrare/ ședere/ de lucru și contract de muncă.

Ceea ce ar putea prelua România din partea de legislație a Marii Britanii, ar fi susținerea refugiaților și a solicitanților de azil: legile românești prevăd un suport financiar al persoanelor în această situație însă este destul de vagă exprimarea, pe gand legea britanică spune exact ce ajutor vor primi refugiații și solicitanții de azil, din partea statului.

Din 2007 până în prezent, asistăm la un acces liber pe piața europeană a muncii, fapt ce este favorizant atât pentru crearea unei piețe europene a muncii, dar și pentru înregistrarea unor derapaje severe în piețele locale.

România adoptă o politică activă și flexibilă în domeniul imigrației controlate, adaptată la condițiile naționale, regionale și internaționale, inclusiv prin atenta monitorizare a admisiei și șederii străinilor.

Deși definiția fenomenului de migrație s-a modificat în timp, iar condițiile în care indivizii părăsesc țara sunt diferite de cele existente acu câțiva zeci de ani, mișcarea continuă a populației, dintr-o țară în alta, va reprezenta mereu o problemă dacă măsruile adoptate nu sunt cele corecte.

În România măsurile care se iau atât în privința legislației cât și a cadrului instituțional au mai degrabă un caracter reactiv, legat de scopul de a asigura adaptarea la cerințele europene, decât de a proiecta și urma o politică migraționistă națională cu obiective clare. Pe măsură ce va finaliza constituirea cadrului legal instituțional conform cerințelor UE, România va gândi propria sa politică migraționistă, bineînțeles compatibilă cu cele existente la nivel european.

Bibliografie

Daniela Andreescu, Aurel Teodorescu, Emigrația în scop de muncă a românilor după 1990, Editura Yes SRL, București, 2004

Constantin, Daniela-Luminița, Vasile, Valentina, Fenomenul migraționist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, Institutul European din România, București, 2004

CONSTANTINESCU Mihai, IORGOVAN Antonie , Constituția României revizuită comentarii și explicații, Editura All Beck, 2004

COSTEA, Maria, COSTEA, Simion, Integrarea României în Uniunea Europeană. Provocări și perspective, Editura Institutul European, 2007

Diminescu, Dana, Circulația românilor după 1989, Editura YES SRL, Paris, 2004

Dobre, D., Români în exil, emigrație și diaspora, Editura Pro Historia, București, 2000

DRǍGOI, Vasile, ALEXANDRU, Corneliu, Migrația și azilul în contextul aderării României la Uniunea Europeană, Editura Ministerului de Interne, București, 2002

Drăguț, Aurel, Migrația internaționalã și problemele dezvoltãrii, Editura Politicã, București, 1981

FERARU, Petronela Daniela,  Migrație și dezvoltare : aspecte socioeconomice și tendințe, ed. Lumen, 2008

Howlett, M., Ramesh, M., Studiul Politicilor Publice: Cicluri și subsisteme ale politicilor, Editura Epigraf, Chișinău, 2004

Idu, Nicolae, Zamfirescu, Iulia, Costuri și beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru țările candidate din Europa Centrală și de Est, Editura Institutul European din România, București, 2001

Ionescu , Romeo, Politici Publice Europene, Universitatea Dunărea de Jos, Galați, 2009

Ivan , Adrian, Liviu, Statele Unite ale Europei, Institutul European, 2007

LĂZĂROIU, Sebastian, Migrația circulatorie a forței de muncă din România. Consecințe asupra integrării europene, București, 2003

Mungiu-Pippidi, Alina , Ioniță, Sorin, Politici Publice. Teorie și practică, Polirom, 2002

Pinder, John, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Bic All, București, 2005

Profiroriu, Marius, Iorga, Elena, Manual de politici publice, Ed Economică, București, 2009

Tihan, Eusebiu, Anatomia populației.Concepte cheie în sociologie, demografie, politici sociale, Editura OPINFO, București, 2004

TOANCHINĂ, Camelia, Migrația internațională și politicile sociale, Editura Lumen, Iași, 2006

SARCINSCHI, Alexandra,  Migrație și securitate, ed. Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2008

STOICA, Virgil, curs Politici Publice

ȘTEFĂNESCU, Tudor, Politicile Sociale ale Uniunii Europene, Editura Institutul European din România, București, 2002

Articole, documente, site-uri

Decizia Curții Constituționale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 2005

http://www.publications.parliament.uk/

http://www.armyacademy.ro

This domaine is for sale.

http://www.amosnews.ro

http://www.ccj.ro

http://www.cdep.ro

http://www.coe.int

http://www.europa.eu

http://www.europeana.ro

http://www.gov.ro

http://www.iccv.ro

http://www.idee.ro

Cumpăra Ulei CBD România Full Spectrum

http://www.infolegal.ro

www.legestart.ro

http://www.legislation

http://www.mmuncii.ro

http://www.politiadefrontiera.ro/

http://www.resurseumane-aur.ro

http://www.scj.ro

http://www.schengen.mai.gov.ro

http://www.unap.ro

http://www.unhcrcentraleurope.org

http://www.onuinfo.ro

http://ori.mai.gov.ro

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2013Februarie/ALEXANDRU%20MONICA%20-%20Mobilitate%20sociala%20si%20migratie.%20Migratia%20Romania-Italia/Rezumat_Monica%20Alexandru%20final_iunie_2012.pdf

http://www.springer.com/gp/eproducts/springer-journals

http://online.sagepub.com/

Bibliografie

Daniela Andreescu, Aurel Teodorescu, Emigrația în scop de muncă a românilor după 1990, Editura Yes SRL, București, 2004

Constantin, Daniela-Luminița, Vasile, Valentina, Fenomenul migraționist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, Institutul European din România, București, 2004

CONSTANTINESCU Mihai, IORGOVAN Antonie , Constituția României revizuită comentarii și explicații, Editura All Beck, 2004

COSTEA, Maria, COSTEA, Simion, Integrarea României în Uniunea Europeană. Provocări și perspective, Editura Institutul European, 2007

Diminescu, Dana, Circulația românilor după 1989, Editura YES SRL, Paris, 2004

Dobre, D., Români în exil, emigrație și diaspora, Editura Pro Historia, București, 2000

DRǍGOI, Vasile, ALEXANDRU, Corneliu, Migrația și azilul în contextul aderării României la Uniunea Europeană, Editura Ministerului de Interne, București, 2002

Drăguț, Aurel, Migrația internaționalã și problemele dezvoltãrii, Editura Politicã, București, 1981

FERARU, Petronela Daniela,  Migrație și dezvoltare : aspecte socioeconomice și tendințe, ed. Lumen, 2008

Howlett, M., Ramesh, M., Studiul Politicilor Publice: Cicluri și subsisteme ale politicilor, Editura Epigraf, Chișinău, 2004

Idu, Nicolae, Zamfirescu, Iulia, Costuri și beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru țările candidate din Europa Centrală și de Est, Editura Institutul European din România, București, 2001

Ionescu , Romeo, Politici Publice Europene, Universitatea Dunărea de Jos, Galați, 2009

Ivan , Adrian, Liviu, Statele Unite ale Europei, Institutul European, 2007

LĂZĂROIU, Sebastian, Migrația circulatorie a forței de muncă din România. Consecințe asupra integrării europene, București, 2003

Mungiu-Pippidi, Alina , Ioniță, Sorin, Politici Publice. Teorie și practică, Polirom, 2002

Pinder, John, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Bic All, București, 2005

Profiroriu, Marius, Iorga, Elena, Manual de politici publice, Ed Economică, București, 2009

Tihan, Eusebiu, Anatomia populației.Concepte cheie în sociologie, demografie, politici sociale, Editura OPINFO, București, 2004

TOANCHINĂ, Camelia, Migrația internațională și politicile sociale, Editura Lumen, Iași, 2006

SARCINSCHI, Alexandra,  Migrație și securitate, ed. Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2008

STOICA, Virgil, curs Politici Publice

ȘTEFĂNESCU, Tudor, Politicile Sociale ale Uniunii Europene, Editura Institutul European din România, București, 2002

Articole, documente, site-uri

Decizia Curții Constituționale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 2005

http://www.publications.parliament.uk/

http://www.armyacademy.ro

This domaine is for sale.

http://www.amosnews.ro

http://www.ccj.ro

http://www.cdep.ro

http://www.coe.int

http://www.europa.eu

http://www.europeana.ro

http://www.gov.ro

http://www.iccv.ro

http://www.idee.ro

Cumpăra Ulei CBD România Full Spectrum

http://www.infolegal.ro

www.legestart.ro

http://www.legislation

http://www.mmuncii.ro

http://www.politiadefrontiera.ro/

http://www.resurseumane-aur.ro

http://www.scj.ro

http://www.schengen.mai.gov.ro

http://www.unap.ro

http://www.unhcrcentraleurope.org

http://www.onuinfo.ro

http://ori.mai.gov.ro

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2013Februarie/ALEXANDRU%20MONICA%20-%20Mobilitate%20sociala%20si%20migratie.%20Migratia%20Romania-Italia/Rezumat_Monica%20Alexandru%20final_iunie_2012.pdf

http://www.springer.com/gp/eproducts/springer-journals

http://online.sagepub.com/