Politici Publice Politica Agricola din Romania

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – POLITICI PUBLICE: POLITICA AGRICOLĂ

1.1. Politici publice

1.1.1. Definiții ale politicilor publice

„Politicile publice sunt vectori esențiali ai statelor moderne democratice sau ai constructelor instituționale moderne.”

De-a lungul timpului, politicile publice au primit diferite definiții, unele mai simple altele mai complexe.

O definiție uzuală afirmă că “o politică publică este o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea lor (n.n. – a obiectivelor) în situații specifice.”

De cele mai multe ori, prin politică publică se înțelege o declarație guvernamentală de acțiune într-un anumit domeniu și hotărârea de a duce această acțiune la îndeplinire. Această definire foarte neclară pare să aibă mai mult un caracter prospectiv decât unul retrospectiv: este un interes mai mare în privința a ceea ce spun oamenii politici decât în privința a ceea ce fac cu adevărat.

O altă definiție afirmă că o politică publică reprezintă „relația dintre un guvern și mediul său”([NUME_REDACTAT], pag. 18). O altă definiție afirmă că “o politică publică este ceea ce guvernul decide să facă sau să nu facă”. Definiția lui Thomas R. Dye atinge două puncte importante:

Dye specifică în mod clar că cel ce realizează o politică publică este guvernul. Aceasta înseamnă că firmele private, organizațiile, grupurile de interes, indivizii, nu desfășoară politici publice. Totuși, acești actori non-guvernamentali pot influența ceea ce face guvernul, dar acțiunile acestora nu constituie politici publice.

În al doilea rând această definiție subliniază faptul că politicile publice implică o alegere fundamental din partea guvernului: de a face ceva sau de a nu face nimic. Această decizie este luată de indivizi cu funcții de conducere în guvern sau în ministere. În cel mai simplu sens, o politică publică reprezintă decizia unui guvern de a urma o anumită cale. Un concept mai delicat este acela de non-decizie: adică decizia guvernului de a nu face nimic, de a menține status quo-ul. Non-decizia trebuie să fie totuși rezultatul unei analize și al unei decizii.

[NUME_REDACTAT] definește politica publică ca pe “un set de decizii intercorelate luate de către un actor politic sau de către un grup de actori politici în privința selectării scopurilor și mijloacelor de atingere ale acestora într-o situație specifică, în care actorii respectivi au puterea de a pune în practică deciziile respective.”

Carl J. Friedrich privește politica publică ca pe “un curs intenționat al acțiunii unei persoane, al unui grup sau al unui guvern, într-un mediu specific, care conține obstacole și oportunități, pe care politica publică își propune să le utilizeze sau să le depășească în efortul de a atinge un scop sau de a reliza un obiectiv propus”.

În sens general, o politică publică reprezintă un ansamblu de măsuri luate de către o autoritate legală și responsabilă care vizează îmbunătățirea condițiilor de viață ale cetățenilor sau conceperea unor măsuri de stimulare a creșterii economice.

1.1.2. Tipuri de politici publice

În ceea ce privește tipologiile politicilor publice, în literatura de specialitate se vorbește despre o varietate de clasificari posibile. Astfel, politicile publice pot fi caracterizate astfel :

în funcție de criterii formale sau instituționale: politici naționale, politici locale și politici interguvernamentale ;

în funcție de grupurile de cetățeni cărora le sunt adresate.

Tipologiile cele mai des utilizate sunt cele care clasifică acțiunea publică în funcție de teoria schimbării sociale care o structurează. O astfel de clasificare este cea elaborată de Lowi și completată de Ripley și Franklin și care se bazează pe natura coerciției pe care o politică publică o induce între stat și destinatarii politicii respective.

Din punct de vedere al coerciție, o politică publică poate fi clasificată în doua moduri:

într-o primă parte, coerciția se exercită în mod direct sau constrângător asupra cetățeanului sau, din contră, în mod indirect sau lejer;

pe de altă parte, coerciția îi afectează pe cei către care este îndreptată, modificându-le comportamentul acestora și limitându-le autonomia sau, din contră, se exercită printr-o presiune asupra mediului în care trăiesc aceștia.

Tipologia politicilor publice, bazată pe coerciție după Lowi, se prezintă astfel:

O politică reglementară este o acțiune publică ce constă în adoptarea de norme autoritare care afectează comportamentul destinatarilor. Statul obligă sau interzice: codul rutier, de exemplu, stabilește niște reguli de comportament. În acest caz, coerciția este maximă. Pe scurt, libertățile individuale ale destinatarilor politicilor sunt limitate, interesele lor sunt transformate prin decret.

Mai târziu, Ripley și Franklin au completat această tipologie prin împărțirea politicilor de reglementare în două categorii: politici de reglementare competitive și protective:

politicile de reglementare competitive presupun ca politicile elaborate să limiteze furnizarea de bunuri și servicii de către una sau câteva categorii desemnate de furnizori, care sunt aleși dintr-un mare număr de furnizori potențiali care concurează între ei.

politicile de reglementare protective sunt cele care încearcă să protejeze publicul în general de efectele negative ale activității private, cum ar fi: poluare, consumul de produse falsificate, fraudarea tranzacțiilor comerciale. Chiar dacă cele mai multe afaceri și conducători sunt cetățeni responsabili, care nu doresc să-și modifice obiceiurile, cei care desfășoară afaceri sunt totodată motivați de profit. Afacerile deseori rezistă la reglementări și din această cauză, agențiile de reglementare tind să fie aproape continue. Deciziile sunt luate ca bază de negocieri și compromis, deoarece, nici afacerile, și nici reglementatorii nu pot domina în întregime procesul de elaborare a politicilor.

politica redistributivă constă în adoptarea de către puterea publică a unor criterii care conferă acces la anumite avantaje, acest acces nefiind acordat unor cazuri sau unor destinatari desemnați nominal, ci anumitor grupuri de destinatari neindividualizați. Politica redistributivă este caracterizată prin acțiuni care intenționează să modifice alocarea bunăstării, proprietatea, drepturile personale și civile, etc.

politica constitutivă se traduce prin faptul că acțiunea publică definește reguli privind puterea; de exemplu, prin revizuirea constituției unei țări, prin realizarea de reforme instituționale sau administrative. Într-un astfel de caz, coerciția îi afectează pe destinatari în mod slab și indirect.

1.1.3. Etape în procesul politicilor publice

În procesul politicilor publice se disting cinci etape distincte:

inițierea politicii – sistemul politic recunoaște o problemă asupra căreia este necesar să acționeze și o înscrie pe agenda unei autorități publice;

formularea politicii – studierea răspunsurilor posibile, elaborarea unor variante și negocierea modalităților de acțiune;

adoptarea politicii – alegerea soluției de către decidentul oficial, aceasta devenind politică publică legitimă;

implementarea politicii – aplicarea și administrarea politicii adoptate;

evaluarea politicii – sunt stabilite rezultatele politicii, în vederea păstrării,modificării sau sau abandonării ei.

Inițierea politicii

Această etapă se concentrează asupra modului în care sunt identificate problemele ce pot deveni ținte ale politicilor publice.

Dificultatea în studierea inițierii politicilor publice constă în aceea că acestea își pot avea originea în orice punct al sistemului politic. Politicile pot proveni “de sus”, de la lideri politici, guvern, agenții guvernamentale, organizații internaționale, etc. sau “de jos”, prin intermediul presiunilor exercitate de opinia publică, de mass–media, de partidele politice, de grupurile de interes, de grupurile de specialitate șamd. În forma conducerii politice, inițierea de politici publice constă în mobilizarea suportului pentru viziunea personală a liderului sau pentru prioritățile ideologice ale partidului de guvernământ.

Inițierea “de jos” a politicilor se întâlnește în orice sistem politic. Evenimente ca greve, tulburări publice, dezastre naturale, prăbușirea burselor în alte țări, deciziile de a investi din partea companiilor multinaționale, pot constitui factori decisivi în viața politică.

Totuși, ca regulă generală, cu cât un sistem politic este mai democratic și mai pluralist, cu atât presiunile de jos sunt mai semnificative în inițierea de politici. În acest sens, democrația poate fi înțeleasă ca sistemul în care agenda politică este stabilită mai curând “de jos” decât “de sus”.

Opinia publică joacă un rol semnificativ în acest proces în măsura în care alegeri regulate și concurențiale îi forțează liderii politici să formuleze propuneri care să ia în considerare preocupările și aspirațiile populare.

Formularea politicii

Stadiul formulării este văzut ca fiind crucial în procesul politic, formularea cuprinzând nu doar traducerea unor propuneri suficient de vagi în recomandări precise și detaliate, ci și în filtrarea unor propuneri și chiar în reconsiderarea unor probleme avute în vedere.

Formularea are caracteristici diferite în sisteme politice diferite, fiind constatate “stiluri naționale contrastante de politici publice”. Există două dimensiuni importante: dacă formularea politicii se bazează pe consultare sau pe impunere și dacă guvernele sunt angajate într-o planificare pe termen lung sau reacționează la evenimente mai mult sau mai puțin zilnice.

Adoptarea politicii

O decizie legată de o politică publică implică o acțiune din partea unui oficial sau a unui organism de a adopta, modifica sau respinge o anumită alternativă. În manieră pozitivă această acțiune reprezintă un act legislativ sau unul executiv.

Ceea ce este tipic pentru stadiul adoptării nu este selectarea dintre un număr de alternative ci acțiunea asupra uneia dintre acestea, pentru care cei care au propus-o cred că pot obține aprobarea, chiar dacă nu va fi exact în forma dorită inițial.

Implementarea politicii

Implementarea constă în totalitatea activităților prin care o opțiune de politici publice este pusă în aplicare prin adoptarea unui act normativ, respectiv prin elaborarea și aplicarea unui plan de acțiune corespunzător.

Atunci când faza adoptării s-a încheiat și un proiect de lege a devenit lege, putem să ne referim la ceva ce se numește politică publică.

Evaluarea politicii

Procesul unei politici publice se încheie cu evaluarea acesteia, fapt care duce, în teorie cel puțin, la decizii în ceea ce privește menținerea, modificarea sau suspendarea respectivei politici. Acest stadiu completează ciclul politic, în sensul că informația obținută prin evaluare poate reprezenta feed-back-ul pentru etapele de inițiere, formulare, adoptare și implementare, procesul ducând la îmbunătățirea politicilor existente.

Pentru a susține un proces eficient de formulare a politicilor publice, este esențial ca rolurile și competențele tuturor actorilor implicați să fie clar definite și să se asigure o bună cooperare între aceștia.

Analiza politicilor publice poate fi considerată o profesie bazată pe învățare, în care formarea profesională reprezintă numai un punct de pornire, având un cararacter continuu. Dezvoltarea competențelor profesionale ale analiștilor se bazează pe învățarea din cazuri concrete și experiența acumulată atât în cadrul administrației naționale cât și în practica internațională.

Colectarea unor informații ample, monitorizarea literaturii de specialitate, participarea la discuții publice și conferințe, crearea unei rețele profesionale, cunoașterea modificărilor la nivel politic și legislativ pot fi definite ca standardele vieții profesionale a analiștilor.

Figura 1: Rolurile funcționarilor publici și ale politicienilor în cadrul procesului de formulare a politicilor publice

Sursa: Manual de metode folosite în planificarea politicilor publice și evaluarea impactului, București, 2006, p. 16.

În final, de subliniat este faptul că inițiatorii politicilor publice trebuie să fie extrem de atenți pentru a-și păstra onestitatea și obiectivitatea pe parcursul etapelor analizei și să verifice mai întâi ipotezele, evaluările și interpretările datelor.

Imparțialitatea și corectitudinea trebuie să fie dublate de independența poziției analitice, care este fără îndoială una dintre cele mai importante calități ale acestei profesii.

1.1.4. Procesul politicilor publice în [NUME_REDACTAT] de politici publice a fost instituționalizată în România odată cu apariția Hotărârii de Guvern nr. 775/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central, prin care se stabilesc o serie de reguli care reglementează procesul decizional la nivelul ministerelor și altor organe specializate la nivelul administrației centrale.

Procesul a fost unul solicitat și susținut de organizații internaționale ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]) și a fost impus ca o reformă de tip top-down (de sus în jos), presupunând modificarea perspectivelor în evaluarea activităților desfășurate în cadrul administrației: trecerea de la o perspectivă orientată către perpetuarea instituțiilor, către una orientată către rezultatele activității acestora.

Principalii pași realizați în implementarea unui mod de formulare a politicilor publice în România au fost:

Elaborarea și punerea în aplicare a unor proceduri de formulare, implementare și evaluare a politicilor publice elaborate la nivel central;

Coordonarea interministerială – 10 consilii permanente pe domenii sectoriale și Consiliul de [NUME_REDACTAT];

Strategia pentru „Îmbunătățirea sistemului de elaborare, planificare și coordonare a politicilor publice la nivelul administrației publice centrale”;

Schimbarea structurii notei de fundamentare și reformarea acesteia în sensul practicilor europene pentru o mai bună reglementare (H.G. nr. 1361/2006 privind conținutul instrumentului de prezentare și motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului);

Introducerea reglementărilor cu privire la planificare strategică în administrația publică centrală.

1.2. Concepte ale politicii agricole

1.2.1. Definiții și tipologii ale politicii agricole

Agricultura este definită drept știința, arta sau practica care se ocupă cu procesul producerii de hrană vegetală și animală, fibre, respectiv diverse materiale utile prin cultivarea sistematică a anumitor plante și creșterea animalelor.

Termenul de agricultură se folosește în sens restrâns pentru activitatea de producție vegetală și animală. În sens larg, termenul se folosește pentru denumirea întregului sistem agroalimentar. Definiția adoptată de [NUME_REDACTAT] și de OECD este cea din Sistemul de [NUME_REDACTAT] ONU. Conform acestei definiții, sub denumirea de agricultură se cuprind producția agricolă propriu-zisă, silvicultură, vânatul și pescuitul.

În agricultură, pământul este principalul mijloc de producție, întrucât fără pământ procesul de producție agricol nu poate avea loc. În acest domeniu, pământul este și mijloc de muncă, prin care se exercită o acțiune directă sau indirectă asupra plantelor,dar este și obiect al muncii, asupra căruia producătorii acționează prin cultivarea lui în cursul procesului de muncă.

Termenul de agricultură provine din latină (agri desemnând câmp și cultura semnificând cultivare) cu sensul de prelucrare mecanică a solului pentru a fi bun de cultivare. Agricultura înglobează mai multe ramuri și ocupații distincte ca:

Acvacultura – presupune creșterea plantelor și a animalelor din mediul acvatic, în special în mări și oceane;

Apicultura – domeniu care se ocupă cu creșterea albinelor pentru obținerea de ceară și miere, având și rolul de polenizare a plantelor;

Agrofitotehnia – se ocupă de cultura plantelor de câmp, a plantelor furajere și a plantelor tehnice;

Avicultura – se ocupă cu creșterea păsărilor;

Piscicultura – presupune creșterea peștilor în sistem industrial;

Silvicultura – are rolul de a studia, a crește, a exploata și a proteja arborii ce formează pădurile, de a controla și a proteja fauna și flora din păduri;

Zootehnia – domeniu care se ocupa de creșterea animalelor domestice.

Într-o accepțiune generală, “politica agricolă sau politica agrară desemnează ansamblul de principii, mijloace și acțiuni prin care se realizează obiectivele generale ale statului în domeniul agriculturii”.

Politica agricolă este definită drept ansamblul măsurilor juridice, de execuție și de administrare care, în mod direct sau indirect, influențează condițiile de realizare și valorificare a producției agricole, cu scopul îmbunătățirii producției și a nivelului de trai al producătorilor agricoli.

Politica agricolă este considerată “ansamblul acțiunilor publice direcționate cu prioritate spre sectoarele de exploatații agricole și de agribusiness, influențând producătorii individuali și firmele în deciziile lor privind: ce și cât să producă? cum să producă? și pentru cine să producă?”

[NUME_REDACTAT] abordează conținutul disciplinei de politică agrară intr-o dublă perspectivă:

Prima perspectivă are un sens restrâns, deoarece politica agrară cuprinde toate măsurile, instituțiile și organizațiile întreprinse de către stat și corporațiunile de drept public, care sunt menite să influențeze agricultura;

A doua perspectivă are un conținut mai larg, întrucât politica agrară se referă nu numai la acțiunile statului, ci și la cele care pornesc din inițiativa privată.

Sfera de acțiune a politicii agricole se extinde pe aria mai multor domenii precum aprovizionarea cu mijloace de producție pentru agricultură, asigurarea condițiilor de productie agricolă, comercializare produselor, relații de structure de proprietate și de exploatații, ș.a.

Politica agrară este o politică națională care trebuie să răspundă și să ofere soluții unor probleme vitale care interesează întreaga populație a țării: securitatea agroalimenară și ocuparea populației agricole. Și acestea nu doar într-un moment sau altul, ci pe termen lung. De aici și necesitatea supravegherii permanente a sistemului agroalimentar pentru a evita eventuale obturări ale mecanismului său de funcționare.

Ca urmare a complexității activității agricole, politicile agrare sunt nuanțate pe sectoare, tipuri de piețe și categorii de agricultori. Tipurile dominante ale acestui sector sunt:

Politici de intervenție pe piețele produselor agricole – sunt cele mai importante, obiectivul lor principal este susținerea producției agricole proprii atât pe piața internă, cât și pe cea externă, cu instrumente economice, financiare și fiscale specifice economiei libere, în vederea realizării unui grad sporit de securitate alimentară;

Politici structurale – urmăresc ușurarea accesului exploatațiilor agricole la factorii de producție și în particular la cei mai stabili dintre ei (pămant, echipamente, etc.);

Politici permanente sau conjuncturale de susținere a profilului întreprinzătorului și al familiilor lor – prin aceasta se urmărește creșterea gradului de integrare a primelor două tipuri de politici agricole.

1.2.2. Etape ale politicii agricole

Politica agricolă, ca formă a politicii economice a unui stat, asigură cadrul de manifestare a strategiilor de dezvoltare a agriculturii în trei etape:

1. definirea obiectivelor și motivațiilor economice și sociale, dar și a restricțiilor în funcție de resurse, tradiții și necesitatea protejării mediului;

2. alegerea celor mai eficiente instrumente și metode pentru realizarea obiectivelor propuse;

3. acțiunea propriu-zisă de susținere a statului prin pârghii, instrumente, metode desemnate pentru atingerea obiectivelor.

1.2.3. Apariția politicii agricole

De la mijlocul secolului al XIX-lea, în urma generalizării treptate a formării fermelor familiale, surplusurile de alimente s-au realizat prin autoexploatarea producătorilor agricoli. În această perioadă se vorbește și de apariția pieții agricole mondiale.

Factorii care au dus la apariția pieței agroalimentare mondiale au fost:

Dezvoltarea distribuției muncii sociale dintre țări, la început mai ales dintre statele colonizatoare și coloniile lor;

Dezvoltarea tehnicii de producție agricolă (apariția mașinilor de semănat și recoltat trase de cai), ceea ce a dus la o creștere însemnată a productivității muncii;

Dezvoltarea tehnicii și capacității de transport (căi ferate, navigație);

Dezvoltarea tehnicii de depozitare și păstrare în condiții specific a produselor agroalimentare.

Echilibrul dintre producția produselor agricole și cerințele alimentare s-a dereglat de multe ori, cele două forme caracteristice ale acestei dereglări fiind foametea și supraproducția.

Foametea a apărut în principal sub influența unor factori precum condițiile natural defavorabile, declanșarea războaielor sau a unor tulburări sociale.

Problema generată de supraproducție constă în reducerea însemnată a prețurilor produselor agricole, în condițiile în care oferta depășește cererea solvabilă, ajungându-se astfel laa diminuarea rentabilității și la falimentul multor producători agricoli.

Cele mai însemnate crize de supraproducție din Europa au fost:

În perioada 1818-1830, după războaiele napoleoniene când creșterea producției de cereale nu s-au putut valorifica în condițiile protecționiste continentale, datorită cererii solvabile reduse;

În perioada 1875-1900, apariția cerealelor americane ieftine a condus la o criză cerealieră în Europa;

În 1920, situația de după [NUME_REDACTAT] Mondial, iar între 1929-1933 criza economic general au dus la o criză de supraproducție agricolă.

Problema crizei agricole de supraproducție părea a fi rezolvată după 1950, când s-a declanșat o creștere însemnată a populației și mai ales a nivelului de trai nu numai în țările capitaliste dezvoltate, ci și în alte țări.

După 1975 au apărut din nou simptomele declanșării crizei agricole de supraproducție, mai ales în țările capitaliste dezvoltate din [NUME_REDACTAT], dar și din alte zone ale lumii (SUA, Australia, etc.). Un factor însemnat de incertitudine al evoluției politicilor agricole viitoare îl constituie gradul de aprovizionare cu cereale a Chinei și a Rusiei, adică nivelul importurilor acestor țări în viitor.

În ultima jumătate de secol, în țările europene dezvoltate din punct de vedere economic, rolul agriculturii a suferit mutații profunde. Funcția tradițională recunoscută agriculturii, de a produce și de a aproviziona cu produse alimentare populația și economia, și-a pierdut din importanță, mai ales din cauza supraproducției, a scăderii prețurilor produselor agricole, liberalizării și deschiderii mondiale a piețelor agricole.

1.2.4. Obiectivele politicii agricole

Obiectivele politicii agrare se stabilesc în funcție de anumiți factori cum ar fi: stadiul de dezvoltare istorică și doctrinară, performanțele sistemului agricol, veniturile și preferințele consumatorilor, ș.a.

Obiectivele politicii agricole sunt subordonate obiectivelor economice, precum și valorilor normative de bază acceptate de societate. Aceste valori de bază sunt libertatea, egalitatea șanselor, dreptatea, siguranța, etc.

Obiectivele de bază ale politicii agricole sunt:

Asigurarea atingerii și susținerii gradului de aprovizionare cu produse agroalimentare, adică asigurarea volumului și sortimentului de alimente cerute de populație;

Atingerea competitivității în comerțul agricol mondial, folosind în maximă măsură avantajul comparativ relativ al agriculturii țării, în sensul orientării către dezvoltarea exportului agricol;

Dezvoltarea agriculturii în vederea transferării unei părți a veniturilor agricole spre alte ramuri cum ar fi industrializarea sau dezvoltarea infrastructurii.

Principalele instrumente ale politicii agricole

Pentru influențarea sectorului agricol au fost concepute și se aplică o multitudine de măsuri. Clasificarea acestor instrumente se face după o serie de criterii precum:

După natura intervenției, politica agricolă poate fi directă sau indirectă;

După nivelul la care se aplică măsura, se deosebesc măsuri impuse la nivelul fermei, asupra pieței sau la frontiera țării;

După piața influențată, instrumentele se grupează în cele care afectează piața produselor, respectiv cele care afectează piața factorilor de producție;

După modul concret de influențare a interesului producătorilor agricoli, se grupează în măsuri care măresc veniturile, respectiv în măsuri care micșorează cheltuiielile de producție;

După natura obiectivelor propuse, avem creșterea veniturilor micilor producători sau atingerea unui nivel prevăzut de producția de cereale.

Clasificarea instrumentelor politicii agricole după nivelul la care se aplică aceste măsuri pune în evidență 3 grupe:

Principalele măsuri cu implicații la nivelul exploatațiilor agricole sunt:

Plăți de compensare pentru producătorii agricoli, care reprezintă o subvenție valabilă plătită pe unitate de produs;

Subvenția fixă pe unitate de produs;

Credit cu dobândă subvenționată;

Subvenționarea investiției;

Cote obligatorii de produse alimentare valorificate la stat;

Măsurile care afectează piața sunt:

Crearea sau menținerea unor firme de stat de comercializare și depozitare în poziție de monopol care pot influența nivelul prețurilor interne de producție;

Cumpărări intervenționiste la prețuri dinainte cunoscute și constituirea stocurilor publice;

Subvenții la consumatori;

Taxe de accize pe unele produse;

Investiții publice pentru dezvoltarea infrastructurii, învățământului și cercetării.

Măsurile care se aplică la nivel de frontieră, pentru reglementarea comerțului exterior sunt:

Tarife de import;

Subvenții de export;

Taxe de export;

Contingente de import;

Bariere nontarifare.

De obicei, aceste trei tipuri de măsuri sunt aplicate corelat, în special cele care afectează producția și distribuția internă, cu cele care influențează comerțul exterior. În acest fel se asigură legătura între piața internă și cea internațională, respectiv ajustarea prețurilor interne la cele mondiale.

CAPITOLUL II – POLITICA AGRICOLĂ ÎN ROMÂNIA

2.1. Noțiuni generale

România este o națiune de țărani, cu o istorie îndelungată și profundă în agricultură, care are efecte vizibile în întreaga țară inclusiv în cultură, artă și în modul de gandire al românilor. Cultura țărănească a supraviețuit în ciuda eforturilor de a o distruge, depuse de comuniști sau de alte imperii din trecut. Astăzi, agricultura poate fi numită “piatra de căpătâi a României”,într-o eră a schimbării.

Țăranii din România au trecut prin numeroase crize și schimbări de-a lungul secolelor, însă legătura lor cu pământul a rămas puternică. Acum, românii se găsesc din nou la răscruce. Ultimii douăzeci de ani au însemnat pentru România restructurarea agriculturii față de fostul sistem comunist, având o nouă orientare asupra pieței. Odată cu căderea comunismului, la începutul anilor 1990, românii s-au reîntors în zonele rurale găsind confortul și stabilitatea în agricultura la scară mică.

De la constituirea sa ca stat unitar modern și până astăzi, România a fost inferioară economic multor țări europene și nu am putea vorbi de o susținere economică reală a agriculturii din partea statului.

Cu toate acestea, țara noastră, după cum o demonstrează datele statistice, nu s-a confruntat cu o criză agricolă atât de acută ca în perioada de tranziție. Mai mult, agricultura a înregistrat un ritm accelerat de dezvoltare, în special în intervalul după marea criză economică. La obținerea acestor rezultate au contribuit doi factori mobilizatori de interese, și anume politica agrară și inițiativa privată.

Anul 2007, data aderării României la [NUME_REDACTAT], a marcat o nouă epocă a economiei agricole și a dezvoltării rurale a României. În acest context, România a trebuit să-și adapteze rapid economia agricolă și dezvoltarea rurală pentru a se putea integra în piața internă a [NUME_REDACTAT] și a adapta în totalitate [NUME_REDACTAT] Comună.

Aderarea la [NUME_REDACTAT] este cel mai puternic factor de presiune pentru reforma rapidă a agriculturii și economiei românești, dată fiind necesitatea integrării cu succes în economia rurală europeană.

Modelul european de agricultură se bazează pe un sector competitiv, orientat spre piață, îndeplinind, totodată, și alte funcții publice, cum ar fi protejarea mediului înconjurător, oferirea unor așezari rezidențiale mai convenabile pentru populația din spațiul rural, precum și integrarea agriculturii cu mediul înconjurător și cu silvicultura. [NUME_REDACTAT] Comună își deplasează accentul de la subvențiile directe acordate agriculturii (pilonul I al [NUME_REDACTAT] Comune) spre dezvoltarea integrată a economiei rurale și spre protejarea mediului înconjurător (pilonul II al [NUME_REDACTAT] Comune).

Economia rurală românească, dominată de agricultură în mare parte, este încă slab integrată în economia de piață. În contextul actual al economiei de piață, de modul înțelegerii și aplicării tehnicilor de marketing depinde bunăstarea cetățenilor din zona rurală și urbană, precum și bunăstarea producătorilor agricoli.

Activitatea care se desfășoară în agricultură, ca orice activitate economică, are drept scop satisfacerea nevoilor de hrană a populației și creșterea economică de ansamblu a ramurilor naționale. În stabilirea locului agriculturii în economia României am pornit de la stabilirea principalelor funcții ale agriculturii:

a) cea mai importantă funcție a agriculturii este aceea că furnizează produse agro-alimentare pentru consumul de pe piața internă a țării, adică asigură alimentația populației țării;

b) sectorul agricol participă la satisfacerea cererii nevoilor de bunuri de larg consum ale populației furnizând materii prime pentru industria prelucrătoare (alimentară, ușoară);

c) agricultura este o importantă sursă de bani pentru bugetul statului prin taxele și impozitele pe care le virează acestuia;

d) funcția socială a agriculturii constă în faptul că este principala furnizoare de forță de muncă pentru sectorul agricol, dar și pentru celelalte sectoare ale economiei națioanle;

e) prin producția agricolă destinată exportului, agricultura este o sursă de valută pentru economia națională;

f) în perioada actuală când mediul înconjurător este tot mai poluat, agricultura îndeplinește o importantă funcție ecologică și contribuie la întreținerea și refacerea mediului înconjurător;

g) prin producțiile pe care le obține, agricultura participă la crearea, dezvoltarea și înlocuirea periodică a rezervelor de stat, rezerve necesare pentru situații neprevăzute.

Agricultura românească este însă, în prezent, îmbolnăvită de multiple probleme, unele fiind rezultate ale subdezvoltării, iar altele sunt moștenite din perioada comunistă. Problemele care sunt considerate ca fiind cele mai mari sunt: lipsa viziunii din spatele politicilor agricole, slaba implementare a legislației, lipsa stabilității, diferențele vizibile dintre fermierii mici și cei mari, persistența sărăciei și îmbătrânirea populației în zonele rurale, lipsa calității dezvoltării rurale, birocrația și lipsa accesului la fonduri, diferențele importurilor și exporturilor între România și celelalte țări europene, problemele de mediu și diferențele de la o regiune la alta în România.

2.2. Evoluția istorică a politicii agrare în [NUME_REDACTAT] României a avut un rol important în organizarea economiei naționale de-a lungul istoriei și continuă să fie un factor de care depinde formarea sistemului economic de piață. Contribuția agriculturii la procesul general de dezvoltare este comparabilă cu cea a industriei și, în măsură mai redusă, cu sectorul serviciilor, spre deosebire de tările dezvoltate unde acesta din urmă a devenit factorul motor. Agricultura a fost sursă directă de locuri de muncă pentru industriile din amonte și aval, comerț, infrastructură etc., până în 1989 și a suportat șocurile industrializării și colectivizării, ca și ale restructurării și privatizării industriei după 1989. În dezvoltarea agriculturii românești, perioadele de cotitură le-au constituit reformele agrare periodice. Ele au fost determinate de situații de politică internă, de factori conjuncturali, precum și de evoluția situației internaționale.

Din anul 1864 și până la [NUME_REDACTAT] de la 1918, nu se produc mutații semnificative în agricultură. Însă economia capitalistă a avut o puternică influență asupra evoluției structurilor agrare și a problemei agrare. Aceasta a creat primele piețe pentru bunurile agricole, dar nu se poate vorbi despre piață agricolă în adevăratul sens al cuvântului.

În perioada 1864-1918, fenomenele cu caracter general constante sunt următoarele:

Populația rurală se plasează la ponderea de 75-80% din populația totală;

Sporul natural al populației din spațiul rural și legislația succesorială favorizează parcelarea și diminuarea excesivă a proprietăților mici;

Piața agricolă și prelucrarea industrială a produselor agricole se aflau la un nivel redus.

După expansiunea statului la actualele frontiere de după [NUME_REDACTAT] Mondial din 1919, România a devenit una dintre primele țări agricole din Europa. Perioada interbelică a fost fructuasă pentru agricultura românească datorită reformei agrare care a dat pământ țăranilor. În această perioadă, România a fost unul din principalii producători agricoli din Europa, în special zona de sud-est, exportând porumb, grâu și alte cereale.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] a fost devastator pentru agricultura românească. Acesta a distrus întreaga infrastructură, iar după apariția comunismului, viața țăranilor s-a schimbat complet.

Perioada 1947-1962 a fost martora colectivizării forțate a terenurilor agricole, concentrându-se pe așa numita modernizare și industrializare a agriculturii comuniste. Țăranii și-au pierdut dreptul la pământul pe care îl lucrau, iar o parte dintre aceștia au fost forțați să se mute la orașe pentru a lucra în fabrici de stat, devenind parte a sectorului industrial. În această perioadă, țăranii care lucrau pământul au produs numai în folosul statului, aceștia primind doar o cotă parte din producție.

Între anii 1948-1989, generația de țărani a dispărut treptat, odată cu aceștia dispărând și cunoștințele despre practicile agricole dobândite de secole. După tranziția românilor de la orașe la sate, practicarea agriculturii a prins noi forme chiar dacă aceștia au aplicat o agricultură de subzistență, fiind doar fermieri amatori.

Perioada 1990-2000 se poate împărți în trei etape și anume:

Perioada 1990-1992 – sub presiunea politică și socială, în această perioadă se desfășoară procesul decolectivizării și începerea reprivatizării legale a pământurilor fostelor cooperative agricole de producție.

Perioada 1993-1996 – se caracterizează printr-o politică agricolă mai mult populistă decât protecționistă și prin stagnarea întregului proces de reformă.

Perioada 1997-2000 – politica agricolă concepută în această perioadă se caracterizează prin fixarea ca obiectiv general a dezvoltării unui sector agricol competitiv, în condițiile unei economii deschise, preponderent prin intermediul forțelor și mecanismelor pieței.

În perioada „post” revoluție (1990-2002), una dintre problemele majore după evenimentele din 1989, a fost reconstituirea proprietății private în general și implicit a proprietății private în agricultură.

Sub presiunea evenimentelor, a reticențelor declarate sau nu, dar și a necunoașterii în profunzime a fenomenului a fost elaborată o lege, promulgată în anul 1991 (Legea 18/1991 „Legea fondului funciar” publicată în M.O. 37/1991).

Spre deosebire de alte legi echivalente cu care au debutat și celelalte etape esențiale ale evoluției exploatațiilor agricole („Legile reformei agrare din 1921” și ”Legea pentru înfăptuirea reformei agrare din 1945”), legea în cauză nu a pornit de la formularea unui sau unor obiective și scopuri care să structureze și conținutul prevederilor sale.

Modificările fundamentale produse în tipologia exploatațiilor agricole, în numărul și dimensiunea lor după restaurarea proprietății private este pusă elocvent în evidență de recensământul general agricol ce a avut loc în anul 2002 (RGA – 2004).

Chiar dacă avem în vedere că societățile comerciale au preluat, prin concesionare, terenuri din proprietatea de stat (deci domeniul public), dar și că în categoria „unități ale administrației publice sunt incluse „pășunile naturale” proprietate a locuitorilor din așezările rurale, plus că terenul unităților cooperatiste nu aparțin domeniului public, putem vedea cum situația s-a răsturnat complet față de perioada precedentă: dacă sectorul privat deținea mai puțin de 10% din suprafață, acum sectorul public are o astfel de pondere.

Noua structură de proprietate a fondului funciar agricol, acum în esența sa privată a asigurat apropierea griculturii României de structura agriculturii țărilor europene și în final posibilitatea asocierii la UE.

Numărul exploatațiilor agricole pe criteriul proprietății atât publice, cât și private, inclusiv individuale a crescut foarte mult. Recensământul agricol, (în scopuri pragmatice), luând drept criteriu nu proprietatea ca trăsătură intrinsecă, ci calitatea de a avea sau nu personalitate juridică, a indus între exploatații agricole și entități cu volum de activități scăzute care nu justifică acest fapt, dar și entități administrative ce nu desfășoară activități de producție agricolă ci doar de administrare a terenurilor agricole, etc, ceea ce a dus la un număr și mai mare.

Numărul exploatațiilor agricole (de fapt al unităților cu sau fără personalitate juridică) posesoare de pământ cu sau fără animale sau numai animale a fost la sfârșitul intervalului de aproape 4,5 milioane. Dintre acestea majoritatea covârșitoare, peste ¾ (75,8%) sunt cele cu suprafețe agricole și animale, urmate de cele numai cu suprafețe agricole (20,1%) și de cele numai cu efective de animale (4,1%).

Eradicarea bipolarității agriculturii ca scop esențial al Reformei agrare din 1921, realizată în bună parte și consolidată în următoarele două decenii, a fost anihilată, revenindu-se la o situație de bipolaritate chiar mai amplă, decât cea de referință.

Tabel 2.2.1. – Evoluția structurii exploatațiilor agricole private

Sursa: *L’agriculture en Romanie, [NUME_REDACTAT] și Domeniilor, [NUME_REDACTAT], București, 1929, p. 70.

Otiman P. I., Economie rurală, Ed. Agroprint, Timișoara, 1999, p. 396 (adăugită).

**[NUME_REDACTAT] Agricol, 2002, http://www.insse.ro/cms/files/GAC/index.htm.

2.2.1. Reformele agrare din [NUME_REDACTAT] dezvoltarea agriculturii românești, perioadele de cotitură le-au constituit reformele agrare. Aceste reforme au fost determinate de situații de politică internă și de evoluția situației politice internaționale.

Reforma agrară din 15 august 1864 i-a eliberat pe țărani de sarcinile feudale și i-a împroprietărit, prin răscumpărare, cu loturile de pământ pe care le foloseau până atunci. Dezideratul țăranului român de a fi proprietarul loturilor de pământ pe care le lucrează, începe să prindă contur imediat după [NUME_REDACTAT] Române din 1859. Prin reforma agrară, promulgată de [NUME_REDACTAT] Cuza în anul 1864, se împroprietăreau țăranii clăcași și se desființau dările și toate obligațiile feudale din [NUME_REDACTAT], însă nu s-au rezolvat problemele tehnice și economice ale exploatației agricole.

După 1864 s-a dezvoltat o agricultură cu caracter comercial, producându-se din ce în ce mai mult pentru piață. Reforma agrară a favorizat dezvoltarea capitalistă a societății românești. Legea rurală a permis, în urma despăgubirilor, acumularea de capital de către foștii mari proprietari de pământ, precum și eliberarea unei părți a forței de muncă din agricultură, care s-a orientat către alte sectoare ale economiei.

O altă etapă marcantă o reprezintă reforma agrară din anii 1918-1921. Aceasta a avut o influență pozitivă asupra dezvoltării ulterioare a țării, fiind cea mai largă dintre reformele agrare legiferate după [NUME_REDACTAT] Mondial în toate țările din estul și centrul Europei.

Reforma din 1921 adiminuat considerabil marea proprietate funciară, un mare număr de țărani fiind împroprietăriți, îndeosebi dintre cei care participaseră la război sau văduvele lor. Structura proprietății funciare s-a schimbat foarte tare, ponderea principală revenind gospodăriilor mici cu pământ și putere economică redusă, care, nesprijinite tehnic și financiar, au decăzut cu timpul.

Exproprierea a circa 6 milioane de hectare a dat un nou impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. Cei fără pământ sau cu pământ puțin au putut cumpăra cel mult 5 hectare, cu plata către stat în decurs de 20 de ani. Aceste măsuri au dus la polarizarea accentuată a populației rurale și au adâncit contradicțiile social-economice. Chiar și în urma acestei reforme, suprafața medie a unei gospodării tărănești a rămas în jur de 3,7 hectare.

În agricultura României, în 1938, fermele de peste 20 de hectare, care reprezentau 2,44% din numărul total al fermelor agricole, dețineau 40% din suprafețele agricole. Gospodăriile țărănești mici, sub 3 hectare, au reprezentat 65% din proprietari, ele posedând 18,7 din terenurile agricole. În 1940, peste 700.000 de lucrători agricoli nu aveau pământ.

Tabelul nr. 2.2.2. – Suprafețe expropriate prin [NUME_REDACTAT] din 1918

Sursa: [NUME_REDACTAT] Otiman – [NUME_REDACTAT] la cumpăna dintre mileniile II-III, 1994

După cel de-al [NUME_REDACTAT] Mondial, reforma agrară din 1945 a lichidat ultimele rămășițe feudale din agricultura românească. În urma acestei reforme, circa 1,46 milioane de hectare de pământ au fost expropriate de la acei proprietari care au avut mai mult de 50 de hectare. De asemenea, statul a confiscat și echipamentele agricole de la proprietarii de pământuri.

Reforma din anul 1945 a dus spre o nouă polarizare a structurii agrare în România.

Tabelul nr. 2.2.3. – Structura agrară în România în anii 1930 și 1945

Sursa: [NUME_REDACTAT] Otiman: [NUME_REDACTAT] la cumpăna dintre mileniile II-III, 1994

*Cele 2 cifre nu mai sunt identice pentru că România a pierdut o parte din provinciile sale istorice ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Basarabia)

Obiectivele reformei au fost mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriile țărănești existente, care au avut mai puțin de 5 hectare, precum și împroprietărirea muncitorilor agricoli fără pământ.

Începând cu 1950, obiectivele urmărite prin noua politică economică au fost înlocuirea pieței libere cu o economie centralizată de monopol de stat, iar în agricultură s-a forțat crearea cooperativelor și întreprinderilor agricole de stat, după modelul colhozurilor și sovhozurilor din URSS.

În perioada 1949-1952 au fost create forme de cooperări agricole simple, cu scopul de a demonstra țăranilor avantajele colaborării în producție, și, totodată, au fost create întreprinderile de stat.

În perioada 1949-1962 a fost creat sistemul cooperativelor agricole de producție (CAP), fără respectarea principiilor democratice ale cooperării. Reorganizarea exploatațiilor agricole sub formă de CAP-uri și IAS-uri (întreprinderi agricole de stat) a urmărit obiectivul politic de schimbare a proprietății individuale cu proprietate colectivă, în concordanță cu conceptele socialiste despre relațiile de proprietate. Procesul industrializării socialiste a facilitat exodul rural. Populația ocupată în agricultură s-a redus substanțial, și anume de la 74,1% în 1950 la 28,2% în 1989.

Tabelul nr. 2.2.4. – Colectivizarea agriculturii în România în perioada 1949-1962

Sursa: [NUME_REDACTAT] Otiman: [NUME_REDACTAT] la cumpăna dintre mileniile II-III, 1994

*Reprezintă ponderea suprafețelor respective în totalul suprafeței agricole și arabile a țării

Timp de 40 de ani, agricultura a fost obiectul unei politici agricole administrative care a anihilat orice inițiativă și autonomie a unităților producătoare. Politica nestimulativă a statului socializt comunist a îngrădit posibilitatea dezvoltării unei agriculturi moderne eficiente.

După 1990, politica agricolă a avut de rezolvat problema restructurării proprietății funciare, printr-o profundă schimbare a structurilor existente. Structura dualistă a proprietății funciare, în care domina absolut proprietatea de stat și socialist-cooperatistă, se regăsea si în rezultatele obținute. Unitățile de stat, mai bine dotate tehnic, erau și mai performante, în timp ce unitățile cooperatiste și gospodăriile particulare aveau o dotare tehnică depășită și practicau o agricultură extensivă bazată pe un mare consum de muncă vie ieftină.

După prăbușirea regimului comunist în 1989, România s-a orientat către sistemul capitalist, păstrând totuși o mare parte din structura agricolă comunistă. [NUME_REDACTAT] aflat sub influența lui [NUME_REDACTAT], s-a dovedit la fel de ostil față de competiția străină, așa cum a fost și Guvernul dinaintea prăbușirii sistemului comunist.

Agricultura românească de astăzi a fost în mare măsură înfluențată de ceea ce agricultura românească a fost în cadrul sistemului anterior-comunismului. Multe din problemele și provocările care au existat în timpul comunismului sunt aceleași probleme cu care ne confruntăm astăzi. În mentalitatea țăranilor, în acțiunile guvernului și în infrastructura agriculturii încă pândește comunismul din umbră.

2.2.2. Rolul și locul agriculturii românești în perioada trecerii la economia de piață

După evenimentele din decembrie 1989, economia românească a fost marcată de un fenomen imediat, și anume tranziția.

Tranziția înseamnă, în termeni mai simpli, schimbarea sistemului economic socialist cu sistemul economiei de piață, descentralizat, având ca baze fundamentale democrația caracterizată prin pluripartidism, stat de drept, proprietate privată și acțiunea forțelor pieței.

România s-a aflat mereu și încă se află într-o perioadă tranzitorie. La începutul secolului al XX-lea, românilor li se spunea , nu fără argumente, că se găsesc într-o epocă de tranziție de la rânduielile iobăgiste la cele burgheze.

În procesul tranziției la economia de piață, rolul agriculturii se apreciază în raport cu:

Impactul dezvoltării agriculturii asupra economiei în ansamblu;

Aspectele specifice de tranziție;

Problemele structurale;

Politica agricolă și comercială.

Procesul trecerii de la economia centralizată la economia de piață implică schimbări profunde în sferele managementului economic, în rolul guvernului, în structura de proprietate și mai ales în privința pieței bunurilor, a serviciilor, a forței de muncă și a capitalului. În condițiile liberalizării economiei, se elimină intervențiile directe din partea statului în fixarea prețurilor și în alocarea cantităților de input-uri și output-uri.

Reforma structurii de proprietate cuprinde dezvoltarea și privatizarea întreprinderilor mici și mijlocii, restructurarea și privatizarea întreprinderilor mari și promovarea investițiilor străine, în condițiile garantării dreptului de proprietate.

În agricultura României, reglementarea drepturilor de proprietate s-a referit doar la pământ și la avuția cooperativelor de producție. Reprivatizarea pământurilor a fost limitată la suprafața medie de 10 hectare, teren echivalent arabil, pe gospodărie.

În perioada 1990-1994 a avut loc o absorbție netă de forță de muncă în domeniul agricol. Acest fenomen se explică prin reprivatizarea terenurilor cooperativelor agricole de producție, prin creșterea șomajului în mediul urban sau prin creșterea cheltuielilor de transport.

Pe termen scurt, creșterea ocupării forței de muncă în agricultură contribuie la stabilitate socială, dar menținerea acestei situații pe termen lung ar duce la sărăcie. Pentru dezvoltarea acestei ramuri este necesară creșterea productivității muncii agricole, fapt ce implică reducerea ocupării forței de muncă în agricultură.

În anii 1990-1996, reprivatizarea s-a referit la terenurile agricole și la efectivele de animale ale cooperativelor de producție, fiind privatizată aproape 80% din suprafața agricolă a țării, 90% din efectivele de bovine și ovine, 60% la porcine și 63% la păsări.

În mod firesc, în evoluția de la societatea comunistă la cea capitalistă au apărut extrem de multe probleme. Unele sunt legate de politica macroeconomică, altele de liberalizarea prețurilor, de apariția inflației și chiar a hiperinflației, de apariția a unor noi inegalități sociale, a șomajului, ceea ce a determinat ca viitorul să plutească în plină incertitudine. În rezolvarea acestor probleme țările cu economie în tranziție nu au fost lipsite de sfaturi privind politicile lor agricole. Astfel, [NUME_REDACTAT] a elaborat rapoarte substanțiale asupra țărilor respective, iar [NUME_REDACTAT] pentru Cooperare și Dezvoltare a început să includă țările [NUME_REDACTAT] în analizele sale de politici agrare. Prin programul PHARE al [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] și de Est se oferă asistență tehnică, și în multe cazuri au fost înființat unități de consultanță pentru politicile agrare.

România are o poziție aparte în tranziția spre economia de piață, poziție care se datorează atât ponderii relativ importante a agriculturii în cadrul economiei naționale cât mai ales specificității agriculturii românești.

2.2.3. Agricultura românească astăzi

Au trecut mai bine de două decenii de la căderea regimului comunist din România și mai bine de opt ani de la aderarea României la [NUME_REDACTAT], perioadă suficientă pentru a avea rezultate concrete în agricultura țării noastre, însă doi indicatori economici foarte importanți în analiza dinamicii agriculturii, producția medie de cereale pe 20 de ani și valoarea producției agricole, ne arată contrariul. Agricultura românească, în ansamblul ei, ca efect al politicilor agrare promovate de toate guvernele României, nu a avut o evoluție pozitivă, ci dimpotrivă a demonstrat stagnare și chiar regres în mulți ani, mai ales în cazul producției de cereale.

Efectele politicilor agricole aplicate contradictoriu, lipsite de continuitate după 1989, au generat o agricultură fluidă, nestructurată, neperformantă, necompetitivă, de subzistență, precum și trecerea de la unități agricole mari (IAS-uri și CAP-uri) specifice socialismului, la unități agricole mici precum asociații sau societăți aflate în faza capitalismului primitiv, pe o suprafață de peste 5 milioane de hectare.

Realitățile care domină spațiul rural românesc sunt marcate de fenomene economice și sociale grave, cele mai evidente fiind:

Dezagriculturalizarea, prin nelucrarea terenului arabil și pârlogirea acestuia (cca. 1,7 milioane de hectare/an), nefolosirea și sălbăticirea pajiștilor naturale (peste 1 milion de hectare), folosirea numai a maxim 8-10% din potențialului de irigare al țării;

Dezootehnizarea severă a agriculturii, prin scăderea drastică a efectivelor de animale, pierderea potențialului genetic al acestora, etc.

Deșertificarea fizică și socială pregnantă a spațiului rural, depopularea și îmbătrânirea accentuată a populației rurale, reducerea calitativă și profesională a forței de muncă agricole;

Dispariția cvasitotală a economiei rurale sociale, fenomen care a trimis în șomaj sau la pensie anticipată cca. 1 milion de mici meseriași din populația rurală.

Actuala stare a agriculturii din România, a spațiului rural din țara noastră, este determinată de structura agrară românească, problem economic și social de maximă importanță și actualitate pentru România.

Efectele aplicării Legii fondului funciar nr. 18/1991, lege considerată de majoritatea specialiștilor drept cea mai defectuasă lege a reformei agrare din toate țările postcomuniste, și efectele celorlalte legi funciare posterioare acesteia, a Legii de organizare și funcționare a [NUME_REDACTAT] Statului și, în mod deosebit a Legii privatizării societăților comerciale agricole (fostele IAS-uri) au condus la actual structură a exploatațiilor agricole.

Structura agrară actuală a României este formată din patru mari categorii de exploatații agricole:

Tabel nr. 2.2.5. – Structura agrară a României, 2013

Sursa: [NUME_REDACTAT] Otiman, Structura agrară actuală a României, p. 6.

Astăzi, agricultura reprezintă un sector de primă importanță în România, atât prin contribuția pe care o are în economia națională, cât și prin rolul său social vital. Contribuția agriculturii, silviculturii și pisciculturii în formarea [NUME_REDACTAT] Brut se situează în jurul valorii de 6% din PIB, iar în statele membre ale [NUME_REDACTAT] se situează la aproximativ 1,7%.

Figura nr. 2: Ponderea agriculturii, silviculturii și pisciculturii în PIB-ul [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] al României, tab. 11.1

2013: INS, Comunicat de presă nr. 80 din 2 aprilie 2014

[NUME_REDACTAT] Naționale de [NUME_REDACTAT] principalilor indicatori macroeconomici pentru perioada 2014-2017, mai 2014, contribuția agriculturii în [NUME_REDACTAT] Brut în 2014 va fi de 5,2%.

Din datele [NUME_REDACTAT] Agricol 2010, din cele 23,84 milioane de hectare cât însumează teritoriul României, suprafața agricolă utilizată în exploatațiile agricole este de circa 13,3 mil. ha (55,9%), din care circa 8,3 mil. ha reprezintă teren arabil.

După modul de folosință, terenul arabil ocupă circa 62,6% din suprafața agricolă, iar cerealele și plantele oleaginoase ocupă circa 80% din suprafața arabilă.

Tabelul nr. 2.2.6. – Fondul funciar, după modul de folosință (mii ha)

Sursa: Anuarul statistic al României, 2013, tab. 14.1

*INS comunicat de presă nr. 149/2 iulie 2012, rezultate definitive ale RGA 2010;

Observație: **pentru anii 2007-2010, grădinile familial sunt incluse în arabil;

– pentru anii 2007-2010 este evidențiată suprafața cu destinație agricolă;

– pentru anul 2010*, conform RGA 2010, este evidențiată suprafața agricolă utilizată în exploatații.

Din punct de vedere al producției vegetale, perioada 2005-2012 pune în evidență o tendință de diminuare asuprafețelor cultivate cu principalele culturi atât în România cât și în majoritatea statelor membre ale [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT], suprafața cultivată cu cereale a înregistrat un recul de 7,4% în perioada 2005-2012. Ca suprafață cultivată în anul 2012, România se clasează pe locul 5, după Franța, Polonia, Germania și Spania.

Suprafața cultivată cu grâu a marcat în anul 2011 o diminuare de 20 de procente în România față de nivelul anului 2005, spre deosebire de trendul majoritar crescător din celelalte state membre ale [NUME_REDACTAT]. Cu toate acestea, ca nivel, țara noastră ocupă în 2012 același loc 5, cu cele 1979,8 mii de hectare cultivate cu grâu.

Dintre plantele oleaginoase, floarea-soarelui înregistrează o creștere a suprafeței cultivate în România anului 2012 cu 4,7% față de nivelul anului 2005, respectiv de la 971 mii ha (2005) la 1016,6 mii ha (2012). Ca nivel, în anul 2012, România ocupă primul loc din punct de vedere al suprafeței cultivate, fiind urmată de Bulgaria (780,8 mii ha) și Spania (761,2 mii ha).

O creștere importantă a suprafeței cultivate se regăsește în privința rapiței. Astfel, dintre statele membre, Spania se detașează în mod vizibil, suprafața cultivată cu rapiță crescând de aproape 5 ori în decurs de 8 ani. Din totalul suprafeței cultivate cu rapiță în anul 2012, primele 5 țări (Franța, Germania, [NUME_REDACTAT], Cehia și Lituania) dețin cca. 79% din total.

Ca nivel, România ocupă în anul 2012 locul 8 din punct de vedere al valorii producției agricole vegetale, exprimată atât în prețuri la poarta fermei cât și la procesator.

Mărimea populației agricole românești este copleșitoare, având un procent din populația țării nemaiîntâlnit în vestul Europei, de la revoluția industrială. [NUME_REDACTAT] în UE a schimbat imaginea și caracterul agriculturii europene, iar acum UE este în proces de schimbare a imaginii și caracterului agriculturii românești. "România are o populație agricolă de cinci ori mai mare decât nivelul mediu UE și dublă în comparație cu țara următoare sub linie."

La căderea comunismului în 1989, 28,5% din populația României era implicată în agricultură. Acest procent a crescut la 43,5% în 2001, pe măsură ce populația adusă de sistemul comunist în zonele urbane s-a mutat înapoi la stabilitatea relativă a mediului rural și a agriculturii de subzistență.

Până în 2008, populația implicată în agricultură a scăzut din nou la aproximativ 30%, pe măsură ce populația în vârstă a început să moară și au apărut noi oportunități în zonele urbane. Acest procent este uluitor în comparație cu Europa de Vest, unde, în Franța populația implicată în agricultură este de 3,4%, în Germania este de 2,2% și în [NUME_REDACTAT] este de doar 1,4% din ocuparea forței de muncă.

În cadrul [NUME_REDACTAT], România apare ca țara cea mai dependentă de agricultură și ca țara cu cel mai mare număr de fermieri din uniune luată ca un întreg. Nu numai ca are cel mai mare procent de agricultori în [NUME_REDACTAT], dar fermierii din România reprezintă 20% din întreaga forță de muncă din uniune mobilizată de agricultură.

Agricultura reprezintă 6,6% din PIB-ul României și cu auto-consum și vânzări pe piața neagră a produselor agricole neinventariate în această cifră, aceasta rămâne un element central al vieții de zi cu zi pentru aproape întreaga populație a țării. [NUME_REDACTAT] se apropie de România prin mărimea populației sale agricole (de aproximativ 38%).

România trăiește într-o paradigmă diferită față de Europa de Vest și a făcut-o timp de secole. Cu toate acestea, odată cu aderarea la [NUME_REDACTAT], România este profund afectată de politicile de la Bruxelles, care sunt elaborate de cetățeni și funcționari din țări care s-au dezvoltat complet diferit față de România. Guvernul român este influențat să fie mai deschis la interesele de afaceri străine iar politicile din România reflecta acest lucru.

Agricultorii români nu lucrează și nu vând de pe o poziție de egalitate. Există diferențe mari între zonele din România, bazate pe factori istorici, politici și geografici.

România este împărțită în opt regiuni de dezvoltare, cu niveluri diferite ale populației rurale și ale activităților agricole. În general, părțile de sud și est ale țării sunt mai puțin dezvoltate decât cele din centru și vest. Acest lucru este valabil pentru domenii cum ar fi educația, PIB-ul pe cap de locuitor și măsurile de dezvoltare rurală.

Din 1995, aceste regiuni au ales căi diferite pentru dezvoltarea rurală și diferențele dintre ele rămân în continuare mari. Menționăm acest lucru deoarece politica este un proces complicat și complex iar România nu poate avea doar "o cale" pentru dezvoltarea rurală. Dificultățile întâmpinate în îndreptarea spre viitor sunt agravate de acest fapt și politicile vor trebui să se facă având în vedere nivelurile regionale, precum și nivelurile locale.

În unele zone, se poate dovedi fructuoasă concentrarea pe agricultura ecologică, în timp ce alte zone nu pot avea o piață locală pentru produse ecologice. Este nevoie de o gândire tridimensională și politici tridimensionale pentru a avansa dezvoltarea mediului rural românesc.

2.3. Agricultura și integrarea în [NUME_REDACTAT]

Negocierile de aderare a României la [NUME_REDACTAT] au fost lansate oficial la 15 februarie 2000.

Agricultura este cel mai vast capitol de negociere. Cu excepția legislației în domeniul veterinar și fitosanitar, capitolul este compus în mare parte din regulamente, respectiv legislația va fi direct aplicabilă la data aderării și care nu necesită transpunerea din partea țărilor candidate.

Accentul în cadrul pregătirilor se va pune așadar pe capacitatea țării candidate de a aplica și pune în vigoare acquis-ul comunitar. În domeniul veterinar și fitosanitar, legislația comunitară constă în principal din directive.

Transpunerea completă a acquis-ului din din acest domeniu în legislația națională reprezintă o sarcină majoră pentru țările candidate.

Capitolul de negociere referitor la agricultură acoperă următoarele domenii principale:

aspecte orizontale: garantarea și orientarea, mecanisme de schimb comercial, politica în domeniul calității, agricultura organică, rețeaua de date contabile specifice, subvenții de stat;

organizarea pieței comune: culturile arabile, cereale, semințe oleaginoase și culturi proteice, cereale ne-alimentare prelucrate, amidon din cartofi, substituenți cerealieri, orez, zahăr, culturi de plante pentru producția de fibre;

culturi specializate: fructe și legume, vin și alcool, banane, ulei de măsline, tutun;

produse alimentare: lapte și produse lactate, carne de vacă, carne de oaie, carne de porc;

dezvoltarea rurală;

legislația în domeniul veterinar sistemul de control de pe piața internă, identificarea și recensământul animalelor, protecția sănătății publice, asigurarea condițiilor corespunzătoare de viață pentru animale;

legislația în domeniul fitosanitar: organisme dăunătoare, calitatea semințelor și a materialului săditor, drepturi privind varietatea plantelor, produse utilizate pentru protecția plantelor/pesticide, nutriția animalelor.

[NUME_REDACTAT] în [NUME_REDACTAT] constituie o opțiune strategică împărtășită de întregul spectru al forțelor politice din România.

Integrarea în [NUME_REDACTAT] este una dintre prioritățile-cheie ale politicii externe a României. Acest obiectiv deosebit de important dă un impuls reformelor structurale de dinaintea aderării și acoperă toate sectoarele economiei naționale. Ca parte substanțială a acestei strategii, România a trebuit să adopte în mod treptat o politică agricolă și un cadru instituțional pe deplin compatibile cu [NUME_REDACTAT] Comună a [NUME_REDACTAT].

Pentru producătorii agricoli români, înfăptuirea acestui deziderat va însemna deschiderea unei vaste piețe de produse agroalimentare, caracterizate printr-un mare potențial de absorbție, putere de cumpărare ridicată și stabilitate relativă a prețurilor. În același timp, trebuie avut în vedere faptul că pe această piață unică, concurența este și va fi extreme de dură sub raportul prețului și calității ofertei, dar și a politicilor de promovare a produselor.

În prezent, în condițiile în care este perpetuată o veche tradiție a contraperformanțelor economice, rezultatele activității producătorilor agricoli din România sunt extreme de modeste în contextul european.

2.4. Prezentarea legislației/structurii instituționale a politicii agricole din [NUME_REDACTAT] acte legislative care au generat schimbări majore în relațiile de proprietate din agricultură au fost elaborate în anul 1991 și au fost completate și amendate ulterior.

Legea fondului funciar nr. 18/1991 a prevăzut desființarea cooperativelor agricole de producție și reprivatizarea terenurilor, până la limita de 10 hectare, foștilor proprietari și moștenitorilor acestora. Decizia a fost luată după criterii politice și sociale, respectiv conform considerentelor de echitate juridică, și nu pe bază de raționalitate economică.

După aplicarea Legii nr. 18/1991, producția agricolă ia traiectoria unei sinusoide cu tendințe evidente de scădere, exportul se reduce la minim iar importurile cresc vertiginos. Ca efect monetar, leul românesc începe un galop serios pe panta devalorizării.

Legea nr. 36/1991, privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, a creat cadrul legal creării și funcționării formelor asociative de exploatare și valorificare a capitalului agricol privat.

Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale a asigurat cadrul legal pentru restructurarea și începerea privatizării unităților agricole de stat. În cazul acestor unități, clarificarea prealabilă a relațiilor de proprietate asupra pământului este o necesitate.

Noul cadru legislativ a generat transformări structurale esențiale precum:

A fost realizată rapid decolectivizarea;

S-a creat sectorul gospodăriilor țărănești, care deține ponderea principală în agricultura românească, având în exploatare 44,5% din suprafața agricolă a țării;

Au apărut forme noi de asociere de producție agricolă pentru gestionarea fondului funciar;

S-a format grupul acționarilor societății comerciale agricole, din cei care au deținut terenuri în perimetrul actualelor societăți comerciale agricole de stat.

Criza relațiilor de proprietate se concretizează în situația confuză asupra drepturilor de proprietate și se manifestă concret prin următoarele aspecte:

Procesul de eliberare a titlurilor de proprietate funciare nu s-a încheiat în primii șapte ani trecuți de la apariția legii. Până la mijlocul anului 1997, a fost pusă efectiv în posesie o suprafață reprezențând 82,4% din suprafața care face obiectul constituirii și reconstituirii dreptului de proprietate, conform Legii nr. 18/1991. Aceste titluti de proprietate s-au acordat în proporție de circa 70% celor al căror drept a fost reconstituit și care nu se află în litigiu.

În cadrul diferitelor forme de asociere, ce nu au apărut în urma decolectivizării, se menține, de regulă, proprietatea privată asupra pământului și doar lucrarea acestuia se realizează comasat.

[NUME_REDACTAT] nr. 18/1995 a condus la crearea unei categorii speciale de acționari, cărora li s-au acordat acțiuni calculate în echivalent valoric al terenurilor agricole, corespunzător suprafețelor fostelor proprietăți ale acestora. Numărul total al acționarilor în fostele IAS-uri este de circa 224.000 și suprafața aferentă acestora este de 629.000 de hectare.

O parte din acțiunile fostelor IAS-uri au luat, conform prevederii [NUME_REDACTAT], nr. 16/1994, în locație, pe o perioadă de 5 ani, fostele proprietăți funciare, după care aceste terenuri vor intra în proprietatea lor. Relațiile de proprietate ale acestor acționari au fost clarificate prin noile reglementări, și anume prin Legea nrr. 169/1997.

Legea nr. 268/2001 – legea cu privire la înființarea, organizarea și funcționarea societăților de amenajare funciară și dezvoltare rurală (SAFER). Principalele funcții ale SAFER, prevăzute în lege, sunt:

Instalarea, reinstalarea sau menținerea agricultorilor în ferme;

Creșterea exploatațiilor existente în limită de patru ori suprafața minimă de instalare, ameliorarea repartizării parcelare, îmbunătățirea echilibrului economic;

Salvgardarea caracterului familial al exploatațiilor agricole;

Lupta contra speculațiilor financiare;

Conservarea exploatațiilor viabile existente;

Punerea în valoare și protecția pădurilor.

Structura instituțională a agriculturii din România arată astfel:

[NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] – este autoritatea publică centrală responsabilă cu elaborarea, implementarea și monitorizarea politicilor și strategiilor în domeniul agriculturii, gestiunii durabile a pădurilor și dezvoltarea spațiului rural.

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – este agenția care funcționează în subordinea MADR, fiind înființată în anul 2004. De la aderarea României la [NUME_REDACTAT], aceasta derulează fondurile europene pentru implementarea măsurilor de sprijin finanțate din [NUME_REDACTAT] pentru Garantare în Agricultură.

[NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] – este o instituție de specialitate a administrației publice centrale din România, cu personalitate juridică, care are ca atribuții pregătirea și perfecționarea profesională în domeniul agricol, acordarea de asistență și consultanță tehnică pentru accesarea rapidă a fondurilor structurale sau promovarea în rândul populației rurale a programelor de dezvoltare rurală.

Agenția de Plăți pentru [NUME_REDACTAT] și Pescuit – asigură implementarea tehnică și financiară a [NUME_REDACTAT] Agricol pentru [NUME_REDACTAT] preluând în totalitate derularea și monitorizarea Programului SAPARD ([NUME_REDACTAT] Programme for Agriculture and [NUME_REDACTAT]).

CAPITOLUL III – POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

3.1. Noțiuni generale

[NUME_REDACTAT] Comună (PAC) este o politică creată la sfârșitul anilor ’50, mai exact în anul 1957, în cadrul [NUME_REDACTAT] Europene ca răspuns la lipsurile alimentare cu care se confrunta populația din vestul Europei după cel de-al doilea [NUME_REDACTAT].

Principalul său creator a fost olandezul [NUME_REDACTAT] care propune și prima reformă a [NUME_REDACTAT] Comune la sfârșitul anilor ’60. El a pilotat elementele-cheie ale acesteia, pe baza prețurilor garantate și a finanțării comune între țările membre, prin negocierile maraton încheiate până în 1962. Mansholt a tras un semnal de alarmă în 1968, avertizând cu privire la surplusurile viitoare și la necesitatea unei acțini rapide pentru modernizarea agriculturii și creșterea eficienței în agricultură.

[NUME_REDACTAT] Comună este una dintre cele mai importante politici comune, importanța acesteia în cadrul construcției comunitare fiind reflectată prin următoarele trăsături:

este o politica prin excelență integraționistă, în mai mare măsură chiar decât [NUME_REDACTAT], unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporție de circa 10% pe cele naționale. În ce privește PAC, politicile agricole naționale au fost înlocuite, pentru majoritatea producției agricole, de reglementări comune de funcționare a piețelor și comercializare a produselor;

este o politică mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricolă consumă, prin sistemul complex de subvenții și alte stimulente financiare, circa jumătate din bugetul comun;

manifestă un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobby-ing, considerente altele decât cele economice prevalând adesea în luarea deciziei de politica agricolă.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] s-a realizat pe etape după cum enunțăm:

1957 – Tratatul de la Roma creează [NUME_REDACTAT] Europeană, precursorul [NUME_REDACTAT] din prezent, între șase țări din Europa de Vest: Franța, Germania, Italia și [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Comună este prevăzută ca o politică comună, cu obiective de a oferi alimente accesibile pentru cetățenii [NUME_REDACTAT] și un nivel de trai adecvat pentru agricultori.

1962 – [NUME_REDACTAT] Comună a prins viață. Esența politicii o constituie prețurile bune pentru agricultori. De la un an la altul, agricultorii produc mai multe alimente, magazinele sunt pline de alimente la prețuri accesibile, primul obiectiv, cel al securității alimentare, fiind îndeplinit.

Anii ’70-’80 – Gestionarea ofertei. Fermele sunt atât de productive încât produc mai multe alimente decât este necesar. Surplusurile sunt stocate și duc la formarea unor „munți de alimente”, punându-se în aplicare măsuri specifice pentru alinierea producției cu nevoile pieței.

1992 – [NUME_REDACTAT] Comună trece de la sprijinirea pieței la sprijinirea producătorilor. Se reduce sprijinirea prețurilor și se înlocuiește cu platat de ajutoare directe acordate agricultorilor, aceștia fiind încurajați să fie mai prietenoși cu mediul înconjurător. Reforma coincide cu Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro din 1992, care lansează principiul dezvoltării durabile.

Jumătatea anilor ’90 – Pac se concentrează mai mult pe calitatea produselor alimentare. Politica introduce măsuri noi pentru susținerea investițiilor agricole, a formării, a îmbunătățirii procesării și a punerii pe piață. Se iau măsuri pentru protejarea produselor alimentare tradiționale și regionale, punându-se în practică prima legislația europeană privind agricultura ecologică.

2000 – PAC se concentrează pe dezvoltarea rurală. În această etapă, PAC se concentrează mai mult pe dezvoltarea economică, socială și culturală a Europei rurale. În același timp, reformele începute în anii ’90 sunt continuate în vederea unei mai bune orientări a agricultorilor către piață.

2003 – Reforma PAC rupe legătura dintre subvenții și producție. Agricultorii sunt orientați mai mult către piață și, având în vedere constrângerile specifice privind agricultura europeană, ei primesc un sprijin pentru venit. În schimb, ei trebuie să respecte standarde stricte cu privire la siguranța alimentară, la mediul înconjurător și la bunăstarea animalelor.

2005 – PAC se deschide lumii. La nivel global, [NUME_REDACTAT] devine cel mai mare importator de produse agricole din țările în curs de dezvoltare, importând mai mult decât SUA, Japonia, Australia și Canada la un loc. Conform acordului „totul în afară de arme”, [NUME_REDACTAT] a acordat acces liber la piață tuturor țărilor cel mai puțin dezvoltate. Nicio altă țară dezvoltată nu oferă o astfel de deschidere, un angajament și un acces real la piață agricultorilor din țările în curs de dezvoltare.

2007 – Populația agricolă a [NUME_REDACTAT] se dublează, ca urmare a aderării, în 2004 și 2007, a 12 noi țări: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, [NUME_REDACTAT], Slovacia, Slovenia și Ungaria în 2004, și Bulgaria și România în 2007. La optsprezece ani de la căderea [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] numără 27 de state membre și peste 500 de milioane de cetățeni. Peisajul agricol și rural al [NUME_REDACTAT] se schimbă și el.

2011 – O nouă reformă a PAC vizează consolidarea competitivității economice și ecologice a sectorului agricol pentru a promova inovația, a combate schimbările climatice și a sprijini ocuparea forței de muncă și creșterea economică în zona rurală.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] începe în anul 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea [NUME_REDACTAT] Europene de către șase state și anume: [NUME_REDACTAT], Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.

Reglementările de politică agricolă sunt menționate în articolele 38-46 ale Tratatului de la Roma, în prezent, articolele 32-38 după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam. Articolul 38 stabilește că „piața comună se va extinde și asupra sectorului agricol și comerțului cu produse agricole” și că „operarea și dezvoltarea pieței comune pentru produsele agricole vor fi însoțite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 fixează obiectivele politicii agricole comune:

creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole, și prin utilizarea optimă a factorilor de producție, în special a forței de muncă;

asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă, în special prin creșterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli;

stabilizarea piețelor;

asigurarea siguranței aprovizionărilor;

asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori.

Tratatul de la Roma nu explică concret cum aveau să fie realizate aceste obiective, de aceea, în 1958, miniștrii agriculturii din cele șase state semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la Stressa, în Italia pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere în practică a politicii agricole. În cadrul acestei întâlniri a fost stabilit și un consens privind necesitatea protejării pieței interne agricole în fața concurenței din exterior, privind necesitatea unei corelații între politica prețurilor și structura producției precum și unele măsuri cu caracter social cum ar fi asigurarea unor venituri rezonabile pentru agricultori. Au fost, de asemenea, stabilite cele trei principii de guvernare ale [NUME_REDACTAT] Comune:

Principiul pieței unice – în cadrul [NUME_REDACTAT] Europene, produsele agricole circulă fără restricții prin eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative și aplicarea altor măsuri cu caracter similar. Astfel, toate produsele agricole de același fel din cadrul Comunității, supunându-se mecanismelor pieței unice, ajung să aibă același preț.

Principiul preferinței comunitare – este favorizat consumul produselor originare din [NUME_REDACTAT], prin taxarea produselor din import din țările terțe. Acțiunea acestui principiu este limitată de obligațiile asumate în cadrul [NUME_REDACTAT] a Comerțului.

Principiul solidarității financiare – [NUME_REDACTAT] Comună este finanțată dintr-un buget comun. Ca instrument de punere în practică a principiului a fost constituit, în anul 1962, [NUME_REDACTAT] de Orientare și Garantare a Agriculturii (FEOGA). Aplicarea acestui principiu a devenit efectivă în 1971, la presiunile Franței. FEOGA finanțează în întregime mecanismele de susținere a prețurilor, restituțiile la export și intervenția publică de piață, precum și o parte a fondurilor structurale destinate dezvoltării rurale.

[NUME_REDACTAT] Comună a intrat în vigoare în 1962, însă a început să funcționeze din 1964, când s-au făcut primii pași spre uniformizarea prețurilor. Tot atunci, datorită insistențelor Germaniei, prețul de intervenție pentru grâu a fost stabilit la nivel mult superior celui de pe piața mondială.

Într-o primă etapă, produsele cărora li s-au aplicat măsuri de unificare a prețurilor au fost cerealele în 1964,urmate de produsele lactate, carnea de vită, zahărul, orezul, plantele oleaginoase și uleiul de măsline în 1966. Pentru produse precum carnea de porc, carnea de pui,ouă, fructe și legume și vin, s-au adoptat măsurile de creare a unei piețe unice, măsuri precum eliminarea barierelor tarifare între țările membre și instituirea protecției comune la import, dar fără o unificare a prețurilor.

Aplicarea acestor măsuri a determinat efecte secundare nedorite. Prețurile mari garantate au încurajat cresterea producției, în special la grâu, unt și carne de vită, care la rândul ei s-a transformat în supraproducție, care a antrenat creșterea exponențială a cheltuielilor agricole. De aceea, în 1968, același [NUME_REDACTAT] a inițiat o primă tentativă de reformă, ideea lui fiind aceea de a provoca o restructurare a exploatațiilor agricole în sensul creșterii dimensiunilor lor prin comasări.

Momentul care a determinat o schimbare radicală în arhitectura [NUME_REDACTAT] Comune a fost anul 1992, atunci când comisarul pentru agricultură, Ray MacSharry, a propus o reformă ce viza mai întâi sectorul cerealier.

Reforma a fost determinată de condiții interne precum cheltuieli bugetare mari și supraproducție, dar și condiții externe cum ar fi negocierile [NUME_REDACTAT] și presiunile [NUME_REDACTAT] ale Americii pentru o reducere substanțială a intervenționismului agricol.

Reforma a avut următoarele obiective:

reglarea ofertei de produse prin intermediul pieței;

reducerea cheltuielilor bugetare;

alocarea subvențiilor în mod decuplat de producție;

generalizarea sistemului de cote de producție;

reducerea substanțială a prețurilor administrate;

introducerea, în cadrul mecanismelor PAC, a unor elemente de protecție a mediului înconjurător;

facilitarea încheierii negocierilor [NUME_REDACTAT] în cadrul [NUME_REDACTAT] pentru Tarife și Comerț (GATT – predecesorul [NUME_REDACTAT] a Comerțului).

Elementul central al reformei l-a constituit reducerea prețurilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri, în special cereale, carne de vită și unt, însoțită de acordarea către fermieri a unor sume care să compenseze pierderea suferită.

O nouă reformă a fost agreată în anul 1999, când [NUME_REDACTAT] de la Berlin a hotărât ca următoarea analiză diagnostic a [NUME_REDACTAT] Comune în vederea unei posibile reformări să aibă loc în anul 2002. Astfel, pe data de 10 iulie 2002, Comisia a prezentat Consiliului și Parlamentului documentul intitulat „Towards sustaineble farming” (Către o agricultură durabilă), prin care este analizată situația curentă a [NUME_REDACTAT] Comune și sunt propuse direcțiile de reformă pentru viitor.

Realizarea compromisului asupra acestui pachet de reformă a fost destul de dificilă. În cele din urmă, consensul asupra pachetului de reformă a [NUME_REDACTAT] Comune propus de Comisie a fost întrunit la reuniunea [NUME_REDACTAT] Europene pentru Agricultură și Pescuit din 25-26 iunie 2003.

3.2. [NUME_REDACTAT] Comună – consecințe asupra României

3.3. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] din 2013 – posibile efecte în România

CAPITOLUL IV – POLITICI PUBLICE PRIVIND PRODUCȚIA VEGETALĂ A ROMÂNIEI

4.1. Producția de cereale

4.2. Producția de oleaginoase

4.3. Producția de fructe și legume

4.4. Politici de susținere a agriculturii din România

4.5. Perspective de viitor privind domeniul agricol din România

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE