Politici Publice In Domeniul Migratiei In Romania Si Marea Britanie
Lucrare de licenta
Politici publice în domeniul migrației în
România și Marea Britanie
Cuprins
Capitolul I –MIGRATIA: FENOMEN SI POLITICA PUBLICA
Introducere
–Notiuni teoretice. Definitii, teorii, componente
–Cauze si efecte ale migratiei la nivel international
–Profilul migrantului.Aspecte ale integrarii in societatea tarii gazda.
Capitolul II- POLITICA MIGRATIONISTA
2.1-Politica Uniunii Europene privind migratia
2.2-Politica migratiei in Romania si Marea Britanie
2.3-Legislatia din Romania si Marea Britanie in domeniul migratiei
2.4-Ridicarea restricțiilor pentru români pe piața muncii în Marea Britanie 2014. Perspective pentru viitor privind migrația.
Capitolul III- STUDIU DE CAZ
3.1-Scurt istoric
3.2-Politici publice în România și Marea Britanie-Comparativ
3.3- Argument : -3.3.1-Stabilirea temei
-3.3.2-Obiectivele cercetarii
Concluzii
Referințe bibliografice
Capitolul I : – Migrația : fenomen și politica publică
Introducere :Este deja cunoscut că mare parte dintre cetățenii români lucrează astăzi în străinătate. Este clar ca migrația lor constituie o pierdere importantă pentru țară. Această lucrare încearcă să evalueze dimensiunile migrației cetățenilor români, să descrie cauzele cele mai importante ale acestei migrații și eventualele soluții pentru contrabalansarea ei.
Migrația a existat de la începuturile omenirii . Fenomenul nu a încetat în timp , însă a înregistrat schimbări și a căpătat noi forme. Procesele migratorii se desfășoară simultan și sunt în creștere în multe țări ale lumii. Unul dintre rezultatele pe termen lung ale acestei evoluții ar putea fi apariția societăților multiculturale, tinzând spre noi concepte ale cetățeniei sau statului național. Cele mai multe dintre țările dezvoltate au devenit societăți diversificate , multietnice , iar cele care nu au ajuns încă la acest nivel s-au orientat decisiv în această direcție. Pentru cercetătorii din domeniul migrației a devenit tot mai clar ca acest element trebuie privit normal și structural al societății omenești de-a lungul istoriei.
O caracteristică importantă a populației este deplasarea dintr-un loc în altul. Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o jumătate de secol, prin adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Declarația stipulează în Articolul 13 : ,,Oricine are dreptul să se deplaseze liber și să-și stabilească reședința pe teritoriul oricărui stat,, și ,,Oricine are dreptul să părăsească o țară inclusiv cea de origine, și să se întoarcă în țara sa. ,,
Pentru cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, libera circulație a lucrătorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în cadrul comunitar. Dacă reglementările inițiale ( Regulamentul nr 1612/1968 privind dreptul la rezidență al lucrătorilor și al familiilor acestora) se refereau doar la cei care desfășurau o activitate economică, Actul Unic European a extis dreptul de rezidență la toți cetățenii statelor member, independent de desfășurarea unei acțiuni economice (Schulte, 1998) .
În prezent, prevederile Tratatului asupra Economiei Europene stipulează dreptul oricărui cetațean al Uniunii Europene de a circula și a-și stabili reședința, în mod liber, pe teritoriul statelor membre, cu respectarea condițiilor stabilite în Tratatul de la Roma.
Pe fondul dezvoltării pe care migrația internațională a cunoscut-o în România în perioada recent și mai ales a manifestării efectelor sale, întrebări legate de rolul pe care statul român l-a jucat , îl joacă sau îl poate juca în migrație sunt tot mai frecvente.
Migrația internațională, în condițiile în care vorbim despre milioane de români în afara granițelor, nu poate fi neglijată la nivelul politicilor de migrație.
1.1-Noțiuni teoretice . Definiții , teorii, componente
Pe baza condițiilor economice nefavorabile din România tot mai multe persoane sunt forțate să găsească un loc de muncă-temporar sau permanent, în afara granițelor țării.
Evoluția economică și socială a României în ultimii douăzeci și cinci de ani, marcată de o scădere tot mai accentuată a potențialului economic național, și implicit, a veniturilor unei mari părți a populației, concomitent cu liberalizarea pieței forței de munca la nivel global a determinat un mare număr de români să își îndrepte atenția spre ocuparea unor locuri de muncă în țările europene dezvoltate.
Pentru a putea studia evoluția fenomenului am definit conceptul de migrație , așa cum este el înțeles de organismele internaționale de specialitate. Din punct de vedere etimologic, prin migrație se înțelege schimbarea domiciliului stabil al unei persoane în cadrul aceluiași stat sau dintr-un stat în altul. Putem considera că migrația are două componente principale :
Migrația internă : – Schimbarea domiciliului în interiorul granițelor țării.
Migrația internațională:- schimbarea în altă țară sau din altă țara în România.
Migrația este un comportament de alegere socială și, în multe cazuri, o strategie de viață.
Migrația internațională este o parte importantă a fenomenului globalizării, cu implicații majore pentru bunăstarea populației și pentru creșterea economică, în țările de destinație. Se poate evalua faptul că, în prezent, migrația internațională a devenit o parte esențială, parte inevitabilă și potențial pozitiv al vieții sociale și economice din fiecare țară și regiune.
În cazul migrației internaționale, există două procese puternic interconectate: imigrație și emigrație .
Imigrația constă în primirea populației ajunsă într-o anumită țară, fie temporar fie pentru totdeauna. Din punct de vedere economic, țara care primește populația se caracterizează prin următoarele elemente:
– Un nivel de dezvoltare economică relativ mare;
– Cea mai mare forță de muncă, în comparație cu disponibilităților naționale;
– O cotă redusă a tinerilor și a populației apte de muncă în totalul populației
Imigrația este acțiunea prin care o persoană își stabilește reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru pentru o perioadă de cel puțin 12 luni, după ce, în prealabil, a avut reședința obișnuită într-un alt stat membru sau într-o țară terță.
Emigrarea constă în mișcarea oscilantă a populației între țara de origine (de reședință) și locul de muncă (țara de destinație). În acest caz, țara de origine este caracterizată printr-un grad mai mic de dezvoltare economică, o mare cota de tineri și a populației apte de muncă în totalul populației, rata ridicată a natalității, lipsa posibilităților de utilizare a forței de muncă disponibile la nivel național, lipsa investițiilor în anumite sectoare economice. În același timp, țara de origine, se numeste țară de emigrare. Emigrarea poate avea diferite motive, unele politice, altele economice sau chiar personale (cazul căsătoriei).
La nivel macro, migrația internațională se declanșează ca urmare a diferențelor dintre raportul între cererea și oferta de forță de muncă în diversele arii geografice (țări, în cazul celei internaționale), reflectate de diferențele între nivelul salariilor/veniturilor. În spațiile caracterizate de o relativă sărăcie a capitalului (implicit a cererii de forță de muncă) prin comparație cu oferta, salariul, ca rezultat al mecanismelor pieței, va fi scăzut în raport cu țările în care situația este inversă (relativă abundență a capitalului raportată la oferta de forță de muncă). Surplusul de pe ambele piețe (forță de muncă în cazul uneia, capital în cazul celei de-a doua) va profita de caracterul său mobil și se va deplasa către ariile de maximizare a profitului economic. În această logică, forța de muncă se constituie în flux către țara bogată în capital/săracă (cu insuficientă) forță de muncă ponderată de un contraflux al investiției de capital, transpus în migrație prin mișcarea specialiștilor înalt calificați urmărind maximizarea recompensei în urma investiției lor în capital uman într-un mediu sărac într-o astfel de resursă (așa numitul flux internațional de capital uman).
In varianta la nivel individual, decizia de migrație este rezultatul unui proces prin care individul rațional evaluează beneficiile migrației internaționale (câștigurile monetare, costând în salariu, mediate de probabilitatea de a obține o slujbă la destinație, comparate cu câștigurile în condițiile în care ar rămâne imobil (salariul la origine mediat de probabilitatea de a obține o slujbă la origine), luând în calcul costurile deplasării (costul călătoriei, al supraviețuirii în țara de destinație până la găsirea unui loc de muncă, dificultatea adaptării la o nouă piață a forței de muncă, efortul pentru învățarea unei noi limbi și al adaptării la o nouă cultură, costul psihologic al ruperii vechilor relații și stabilirii unora noi). Migranții potențiali (toți indivizii în acest caz) estimează beneficiile deplasării către diverse destinații pentru un interval de timp limitat. Dacă migrația internațională ar fi declanșată numai și numai de diferențele economice, date fiind discrepanțele de dezvoltare actuale la nivel mondial, volumul mișcării de populație ar trebui să fie imens, pentru că, la limită, conform teoriei neoclasice orice țară ar trebui să fie caracterizată de existența cel puțin a unui flux către un stat situat pe o treaptă superioară într-o ierarhie economică globală. În realitate,dimensiunea fenomenului este departe de o asemenea amplitudine, în ciuda unei accentuate creșteri recente. Privilegierea economicului ca factor unic în declanșarea migrației pare să fie, în expresia lui Joaquin Arango, “călcâiul lui Ahile” în cazul teoriei economiei neoclasice (Arango, 2000: 286). Factorul politic, pe care teoria nu îl include în explicație, joacă un rol crescând ca importanță în mișcările de populație la nivel internațional. Restricțiile asupra intrării și șederii în spațiul celor mai multe dintre țările dezvoltate ale emisferei nordice modelează fluxurile și intervin în selectivitatea migrației. Pentru probabil cea mai mare parte dintre migranții potențiali, în termenii economiei neoclasice, barierele impuse de statele bogate duc calculul rațional, care ar sta la baza deciziei de migrație, în poziția de a fi practic inutil (dezvoltare asupra acestui argument). Mai mult decât atât, rolul factorilor politici nu se limitează la restricționarea accesului indivizilor în spațiul geografic al diverselor state națiune dar se poate manifesta inclusiv în declanșarea unor mișcări importante de populație. Cazurile migrației nord africane și turcești inițiate de țări dezvoltate ale Europei Occidentale în anii ’60 în cadrul unor programe bilaterale de recrutare a forței de muncă sunt contraexemple pentru economia neoclasică. În cazul Uniunii Europene, în ciuda dreptului la libera circulație a forței de muncă și a evidențelor diferențe între nivelele de dezvoltare a țărilor parte ale structurii, deplasările de populație sunt neglijabile și inexplicabile din perspectiva teoriei amintite. Migrația slabă între statele membre ale Uniunii pare să sugereze mai degrabă că propensiunea pentru migrație nu este numai rezultatul diferenței între origine și posibila destinație, ci depinde de un anumit nivel al dezvoltării economice al țării de origine .
Obiecțiile aduse teoriei economiei neoclasice confruntată cu realitățile contemporane ale migrației internaționale evidențiate de studiile acumulate până în prezent în domeniu sunt numeroase, iar comentariile ar putea continua, dar scopul acestui material nu este de a le inventaria exhaustiv. Concluzia care ne interesează direct, este că în forma în care a fost aplicată, până acum în migrația internațională, teoria economiei neoclasice se dovedește a fi un instrument cu puține șanse, luată numai ea însăși, de a conduce la explicații și predicții viabile.
În contextul căutărilor teoretice delor diferențe între nivelele de dezvoltare a țărilor parte ale structurii, deplasările de populație sunt neglijabile și inexplicabile din perspectiva teoriei amintite. Migrația slabă între statele membre ale Uniunii pare să sugereze mai degrabă că propensiunea pentru migrație nu este numai rezultatul diferenței între origine și posibila destinație, ci depinde de un anumit nivel al dezvoltării economice al țării de origine .
Obiecțiile aduse teoriei economiei neoclasice confruntată cu realitățile contemporane ale migrației internaționale evidențiate de studiile acumulate până în prezent în domeniu sunt numeroase, iar comentariile ar putea continua, dar scopul acestui material nu este de a le inventaria exhaustiv. Concluzia care ne interesează direct, este că în forma în care a fost aplicată, până acum în migrația internațională, teoria economiei neoclasice se dovedește a fi un instrument cu puține șanse, luată numai ea însăși, de a conduce la explicații și predicții viabile.
În contextul căutărilor teoretice de la sfârșitul secolului trecut, construită pornind de la economia neoclasică și depășind o parte dintre limitele acesteia în explicarea manifestărilor contemporane ale fenomenului, noua economie a migrației pare una dintre abordările cele mai “specifice migrației”.
Migrația încetează să fie numai efectul diferențelor de dezvoltare între țări reproduse în decalajul între nivelul salariilor. Situarea gospodăriei pe o anumită poziție, din punct de vedere al veniturilor, la nivelul comunității de origine, poate acționa ea însăși ca stimulent pentru migrație. Prin urmare, una dintre consecințele importante ale fenomenului la nivel comunitar este creșterea probabilității de Teorii ale migrației internaționale migrație în cadrul gospodăriilor fără migranți ca urmare a rearanjării pozițiilor în distribuția de venituri și amplificarea deprivării relative. Este posibil ca o parte a acestor limite ale noii economii a migrației să se datoreze tocmai considerării exclusive a factorilor asociați cu originea ca esențiali, fără a include în explicație și elemente legate de destinație (schimbarea politicilor de migrație poate spre exemplu transforma actul într-unul cu multiple riscuri, perspectiva unor astfel de politici poate fi un stimulent pentru reîntregirea familiei la destinație etc.)
Spre sfârșitului anilor ’70, teoria pieței forței de muncă segmentate propune un nou răspuns la întrebarea “De ce?” din perspectivă structurală, concentrată exclusiv pe factori din aria de destinație. Reprezentantul cel mai cunoscut al curentului, Piore, argumentează că migrația internațională este efectul cererii de forță de muncă inevitabil legată de caracteristicile economiilor dezvoltate. Patru factori joacă un rol fundamental în crearea nevoii de forță de muncă imigrantă: inflația structurală, constrângerile ierarhice ale motivației, dualismul economic și modificările demografice ale rezervei forței de muncă. Elementul esențial este existența unei piețe a forței de muncă duale, incluzând un sector primar caracterizat în principal de slujbe stabile, condiții bune de muncă, beneficii generoase și posibilitatea mobilității ascendente și un sector secundar, cu slujbe necalificate și instabile, condiții grele sau periculoase de muncă și slabe posibilități de mobilitate ascendentă. Capacitatea teoriei de a deschide noii linii de certare este însă evidentă.
Dezvoltarea comunităților etnice de imigranți active economic și studiile care le-au fost dedicate au adus nuanțări teoriei pieței forței de muncă duale, prin identificarea unui al treilea segment al pieței forței de muncă: encalva etnică (economică) „asociată cu firmele proprietatea imigranților” (Portes A., Wilson K. 1996.) Momentul actual al studiilor despre migrație pare să fie sub semnul căutărilor teoretice care să răspundă în mod adecvat noilor realități din așa numita fază post-industrială a migrației internaționale. Sfârșitul anilor ’70 și mai pregnant anii ’80 ai secolului trecut ar putea fi considerat intervalul în care are loc regândirea corpusului teoretic utilizat până atunci în domeniul migrației internaționale în virtutea provocărilor pe care lumea migrației le punea în fața specialiștilor în domeniu. Realitatea migrației internaționale cu greu putea fi încadrată esențialmente ca eveniment unic și irepetabil (migrație definitivă), impunând consecința ruperii legăturilor cu spațiul de origine și o evoluție predictibilă ca flux. Numărul crescând al migranților în spațiul internațional, evidența empirică a dificultății controlării unui flux odată declanșat au sporit atenția acordată fenomenului la nivelul cercetării științifice.
1.2–Cauze și efecte ale migrației la nivel internațional
Migrația internațională a forței de muncă, fenomen complex și de mare amplitudine al lumii contemporane a atras atenția multor specialiști (economiști, sociologi, politologi), a unor organizații științifice naționale și internaționale, a cercurilor guvernamentale din diverse țări.
Individual sau colectiv, în mod voluntar sau forțat, oamenii și-au schimbat rezidența în interiorul propriei țări sau în afară, asociind aproape întotdeauna actul migrației cu realizarea unor aspirații vizând oportunități și certitudini noi. Mobilitatea teritorială a devenit atât de indisolubil legată de organizarea și funcționarea societăților umane încât în absența ei progresul și schimbarea socială ar putea fi cu greu imaginate. În varianta la nivel individual, decizia de migrație este rezultatul unui proces prin care individul rațional evaluează beneficiile migrației internaționale comparându-le cu câștigurile în condițiile în care ar rãmâne imobil și luând în calcul costurile pe care le presupune această deplasare (costul călătoriei, al supraviețuirii în țara de destinație până la găsirea unui loc de muncă, dificultatea adaptării la o nouã piață a forței de muncă, efortul pentru învățarea unei noi limbi și al adaptării la o nouã cultură, costul psihologic al ruperii vechilor relații și stabilirii unora noi). În sensul său cel mai larg termenul de migrație internațională a forței de muncă sugerează “deplasări de persoane, singulare sau de grupuri, în afara granițelor naționale, în speranța unor condiții de trai mai bune”.
Pornind de la cauzele generale și particulare care generează mobilitatea populației în teritorii, obținem următoarea clasificare generală a migrațiilor:
a) Migrații individuale determinate în primul rând de factori economici. În funcție de raza lor de acțiune, de perioada de deplasare și de mijloacele de deplasare, acestea se subdivid în migrații sezoniere și deplasări definitive la mare distanță. Cea mai des întâlnitã formă de migrație de acest fel este cunoscută sub denumirea de exod rural care vizează în primul rând mișcările din interiorul țărilor, dar la fel de cunoscute sunt și deplasările periodice de tip turism și de tip pelerinaj.
b) Migrații pe grupe organizate, care pot fi definitive (migrații războinice – o parte a marilor invazii, colonizarea, migrațiile crescătorilor de animale și agricultorilor după epuizarea resurselor lor), ritmice, desfășurându-se într-un spațiu definit (nomadism pastoral) sau cu caracter de seminomadism (viața agricolă și pastorală de munte).
S-a pus de multe ori întrebarea cu privire la motivele pentru care aceste persoane emigrează, iar pentru a gãsi un raspuns s-au utilizat categoriile oferite de teoria motivațională a lui Abraham Maslow. Acesta din urmă susține că omul are cinci nevoi de bază care declanșează majoritatea comportamentelor sale: nevoile fiziologice (hrană, apă, căldură), nevoile de siguranță (securitate, stabilitate, sănătate), nevoile sociale de afiliere și dragoste, nevoia de stimă (recunoașterea valorii) și nevoia de autoîmplinire. Dacă ne raportăm la teoria lui Maslow motivul cel mai invocat de emigrare a fost nevoia de stimă concretizată într-un nivel de trai mai ridicat, studii mai bune și un salariu mai bun. Al doilea motiv de emigrare invocat este nevoia de siguranță urmată de nevoia de autoîmplinire. Persoanele care au emigrat din acest motiv au fãcut-o în mod definitiv, pentru a-și rezolva anumite probleme de conștiință: sã fie libere, autonome, să scape de o lume în a cărei valori nu se regăsesc.
Datele disponibile au arătat că migrația are deopotrivă efecte pozitive și negative, atât în ceea ce privește mentalitățile cât și în plan social. Între efectele pozitive se numără dezvoltarea economică locală, stimularea spiritului antreprenorial și toleranța crescută în unele din zonele cu indice ridicat de migrație. Efectele negative asociate fenomenului includ dependența comunităților de veniturile provenite din migrație, copii abandonați, trafic de persoane. În societățile în tranziție schimbarea mentalităților este procesul de transformare cel mai lent și de multe ori și, în multe cazuri, imobilitatea credințelor și opiniilor anulează efectele schimbării instituționale. În același timp, contactul frecvent al membrilor comunității cu străinătatea, mergând până la stabilirea pe perioade mai lungi sau mai scurte în alte țări, poate accelera procesul de schimbare a mentalităților. Studierea fenomenului permite identificarea situațiilor în care efectul migrației internaționale este unul pozitiv, pentru a se interveni prin măsuri de politică publică fie pentru a crea condițiile necesare progresului, fie pentru a integra efectele deja create în strategii de dezvoltare locală.
Efecte pozitive economico-culturale ale migrației românești
În mod deosebit, plecarea acestor așa numiți euronavetiști, migranți pentru muncă aflați în state ale Uniunii Europene, aduce efecte pozitive statului de origine în plan economic și cultural. În lipsa acestei mișcări migraționiste spre Occident, România s-ar fi confruntat cu o posibilă criza economică și socială de proporții, acești muncitori necalificați neputând fi absorbiți de piața de muncă românească. În al doilea rând, remiterile trimise de aceștia în țară reprezintă o (adesea unică) sursă de venit pentru familiile rămase în țară, acești bani stimulând consumul la nivel național prin construirea de case, achiziționarea diferitelor bunuri de consum și ca rezultat direct, crearea de locuri de muncă în domenii precum construcțiile. Un ultim efect benefic al acestui val migraționist este legat de impactul cultural cu țările mai dezvoltate ale Uniunii Europene, muncitorii români fiind expuși la un grad mai înalt de civilizație, spirit civic și atitudine față de muncă.
Efecte negative ale migrației românești
Efectele negative, însă, se manifestă la nivel demografic și sub forma consecințelor negative sociale, acestea fiind greu de ignorat. Având în vedere vârsta predominant tânără a acestor euronavetiști cât și faptul că aceștia sunt necăsatoriți, plecarea în străinătate pentru muncă amână și mai mult căsătoria lor, implicit nașterea copiilor. Pe de altă parte, cei căsătoriți plecați la muncă în străinătate tind spre a-și lăsa copii în grija rudelor de acasă. Educația copiilor, problema îngrijirii acestora, neanticipată la nivelul societății românești, a devenit o problemă de rang național o dată cu valul al treilea. Reamintim că soluția propusă de experții intervievați, care lucrează în sistemul național public al protecției copilului afirmă clar nevoia de implicare susținută și permanentă a comunităților locale, prin intermediul primăriilor și al serviciilor de specialitate din cadrul acestora, în condițiile în care legea trebuie să prevadă sancțiuni clare pentru situații în care implicarea reprezentanților administrațiilor locale nu se implică în problema copiilor rămași acasă. Experții managementului migrației în România au semnalat, de asemenea, o problemă legată de o categorie specială de copii, despre care, spre deosebire de categoria copiilor familiilor de migranți pentru muncă nu se știe aproape nimic: copiii care au plecat în străinătate împreună cu familia sau cu unul dintre părinți. Aceasta este o problemă separată, care trebuie investigată de autoritățile publice românești: copiii integrați în sistemele educaționale din afara țării mai pot conta ca cetățeni români pe viitor?
Există o multitudine de cauze identificate și clasificate de către specialiști ca fiind determinante pentru acest fenomen atât de complex. Pentru o analiză corectă am împărțit cauzele ce generează migrația permanentă în cauze subiective și cauze obiective.
Cauze subiective
Conjuncturile economice nefavorabile, situația politică și socială pot provoca presiuni psihologice asupra individului, generând dorința indivizilor de a căuta un loc de viață care să le împlinească aspirațiile. O altă explicație oferită este că în cadrul Noii Ordini Mondiale societățile aparțin uneia din cele două categorii: meritocrația și oligarhia.
Meritocrația atrage se pare elitele, pe când oligarhia generează fluxul de capital uman către societățile meritocratice. Este mult vehiculată ideea unei domnii a elitelor în noua societate deschisă, globalizată. Într-o societate de tip meritocratic, pentru ca o persoană să facă parte din rândul elitelor trebuie ca să corespundă criteriilor formulate de acestea, pentru că regulile de intrare sunt fixe. Trebuie să posede o inteligență ridicată, educație, imaginație și capacitate de adaptare ridicată la noile tehnologii și descoperiri ce se succed în ritm amețitor. O persoană este acceptată într-un astfel de cerc elitist dacă satisface o serie de parametrii inerenți. Respingerea unei astfel de persoane în ciuda faptului că satisface acești parametrii inerenți poate fi un prilej de a stârni conflicte și frustrări in rândul persoanelor respective și apariția dorinței de a emigra către societăți ce le vor oferi mediul propice dezvoltării și împlinirii profesionale și sociale și care le va recunoaște potențialul propriu. În contrast cu o societate de tip meritocratic, ceea de tip oligarhic presupune ca o serie de parametrii, numiți de Sam Vakin transcendenți, să fie îndepliniți pentru ca persoana respectivă să aparțină unui astfel de cerc elitist. Un parametru transcendent nu depinde de individ. El este o întâmplare ce scapă voinței individului. Un astfel de parametru transcendent este sexul, rasa, religia,arborele genealogic. Pentru ca să facă parte dintr-un mediu elitist, persoana trebuie să aparțină în general rasei albe, să aibă sex masculin, și să aparțină unei anumite clase sociale. Societățile oligarhice sunt întotdeauna generatoare de fluxuri de capital uman către cele de tip meritocratic. Persoane cu un potențial înalt, ce îndeplinesc toate cerințele necesare pentru a face parte dintr-un cerc elitist sunt respinse din motive nedrepte, pentru că nu respectă parametrii transcendenți, generând astfel tendința de a părăsi statul respectiv. În fapt, cauza emigrării este tocmai acest conflict dintre societățile de tip meritocratic și cele de tip oligarhic, conflict ce generează un flux de capital uman dinspre societățile de tip oligarhic spre cele de tip meritocratic.
Cauze obiective
Piața muncii s-a mondializat și a cunoscut o creștere fără precedent, apărând astfel un complex de factori ce determină pe de o parte nevoia atragerii de capital uman din exterior, iar pe de altă parte dorința de a emigra spre societăți care oferă împlinirea aspirațiilor indivizilor. Acest complex de cauze obiective le putem clasifica în cauze obiective endogene și exogene. Cauzele obiective endogene însumează conjuncturile interne, economice, sociale și politice din interiorul unui stat. Exemplul sovietic este foarte sugestiv în acest sens. Politica de deschidere a președintelui Gorbaciov a dus în timp la pierderea controlului politic, căderea economiei, dispariția treptată a restricțiilor existente în perioada comunistă în ceea ce privește fluxurile de capital uman, migrația forței de muncă. Creșterea accentuată a inflației, devalorizarea accentuată, scăderea dramatică a fondurilor destinate cercetării științifice a dus la apariția dorinței de a emigra. La acestea se adaugă contracția cererii interne pentru un anumit segment, determinată de prăbușirea economiei datorită schimbărilor politice, deschiderea accentuată, pătrunderea capitalului străin și ieșirea celui autohton.
Cea mai importantă cauză obiectivă endogenă este standardul scăzut de viață în țările natale ale celor care aleg calea emigrării, siguranța și confortul ce nu mulțumește, precum și lipsa bazei materiale desfășurării unei activități de cercetare la standarde internaționale.
Cauze obiective exogene.
Motorul, cele care acționează și determină cererea de muncă calificată și înalt calificată, sunt aceste cauze obiective exogene. Globalizarea a afectat majoritatea regiunilor globului, granițele s-au estompat, concurența a căpătat un rol hotărâtor pe o piață a capitalului uman din ce in ce mai mondializată. Modelul american arată veridicitatea acestei propoziții. De la declarația de independență, Statele Unite ale Americii au fost din totdeauna „pământul promis” pentru toate categoriile de oameni din Europa. Atracția aceasta pentru USA si Marea Britanie nu s-a schimbat, tineri din restul Europei, dar și din Asia, își părăsesc țara natală în căutarea unor condiții mai bune de viață și de împlinire profesională. Există o corelație directă pozitivă în ceea ce privește educația și creșterea economică pe termen lung, aceasta fiind indicată ca una din sursele majore ale creșterii economice pe termen lung. Pe cale de consecință, emigrarea persoanelor calificate și înalt calificate este o externalitate negativă pentru țara nativă a acestor persoane. Există o poziție, devenită clasică, în economie, de a trata acest fenomen ca pe o externalitate negativă impusă populației rămase în țară.
Țările dezvoltate oferă cadrul necesar dezvoltării potențialului uman, iar țările sărace oferă materia cenușie. Aceasta poate fi o aplicație a avantajului comparativ al lui Ricardo: fiecare țară se specializează pe ceea ce poate produce mai eficient, cu mai bune rezultate. Lucrurile nu sunt însă atât de simple. Paul Samuelson afirma că „oamenii nu sunt o marfă”. Lăsând la o parte această afirmație, țara ce pierde acest uriaș potențial reprezentat de persoanele calificate pierde posibilitatea de a educa, a crea și a se folosi de aceasta categorie, în timp apărând scăderea veniturilor acesteia. Țările Central și Est-Europene sunt cele mai afectate de acest fenomen. Brain drain-ul ar trebui tratat cu prudență, deoarece efectele sale, mai ales cele pe termen lung sunt insuficient investigate, putând avea efecte negative majore, accentuate de acest proces de mondializare accentuată a pieței muncii și de acest val de necontrolat al globalizării.
Soluții de contracarare a efectelor emigrării
. Tendința generală în cercetarea economică este de a considera migrația, în special a persoanelor înalt calficate, ca o externalitate negativă pentru țara natală. Noile abordări ale acestui fenomen oferă ca o soluție posibilă considerarea emigranților plecați în străinătate ca un potențial câștig și nu o pierdere. Dacă țara de proveniență a acestor persoane găsește o cale de valorificare a experienței câștigate de emigranții temporari în țara primitoare, atunci externalitatea negativă ar deveni una pozitivă. Au fost sugerate două modalități de a contracara acest fenomen: fie ca să se ofere acestora motive suficiente pentru a nu pleca, sau pentru a se întoarce, fie pentru constituirea lor în diaspore și folosirea acestora în dezvoltarea societății mamă. Reîntoarcerea acestor persoane calificate și înalt calificate este însă un proces complicat ce depinde de o serie de factori conjuncturali foarte greu de controlat, cum ar fi cei economici, dar și sociali, politici, etc. A miza doar pe legături afective într-o lume a pragmatismului este posibil să fie un joc pierdut. În ceea ce privește constituirea diasporelor și folosirea lor în beneficiul țării de proveniență a emigranților, se pare că este o opțiune mult mai bună și mult mai răspândită. Mondializarea pieței muncii și atenuarea granițelor comunicaționale face posibilă folosirea acestora fără a se reîntoarce fizic în țara de origine. Este chiar mai avantajos pentru țara în cauză, beneficiind de cercetările lor individuale și cele ale socio-grupurilor cognitive la care au aderat, cu investiții minime. S-ar părea că această alternativă, cel puțin din punct de vedere al economiștilor, este mult mai avantajoasă. Totuși prima este departe de a fi perimată, iar a doua este departe de a-și fi demonstrat supremația. Este dificil de spus ce cale ar trebui să se aleagă. Fenomenul migrației este insuficient investigat, iar efectele lui greu de ținut sub control. Libera circulație a capitalului uman poate duce la mărirea disparităților între țările lumii și la mărirea tensiunilor globale, dar poate avea și o contribuție importantă la atenuarea disparităților în distribuirea venitului la nivel mondial.
1.3- Profilul migrantului. Aspecte ale integrării în societatea țării gazdă.
Deși migrația are efecte pozitive imediate asupra economiei românești astăzi, deoarece micșorează presiunea asupra pieței forței de muncă și diminuează șomajul, în viitorul apropiat s-ar putea ca această tendință să fie în contradicție cu capacitatea economiei românești de a genera locuri de muncă, lipsind-o astfel de resurse pentru propria dezvoltare. În prezent, numărul de imigranți lucrând în străinătate este de aproape 1% din populația activă de peste 15 ani, iar proporția ar putea crește. Voi încerca să surprind aspecte ale fenomenului migrațional din rândul tinerilor din România. Pe de o parte, voi încerca să fac o caracterizare a tânărului care a fost deja implicat într-un act de migrație, iar pe de altă parte, se va încerca surprinderea profilului potențialului migrant definitiv din rândul tinerilor.
PROFILUL TÂNĂRULUI IMPLICAT DEJA ÎNTR-UN ACT DE MIGRAȚIE CIRCULATORIE
Analiza fenomenului migrațional în rândul tinerilor se va face utilizând date culese în cadrul proiectului CERES „Tinerii și decizia la diferite nivele” coordonat de către Academia de Studii Economice, Asociația Studenților Economiști din România și Institutul pentru Calitatea Vieții. Au fost intervievați 837 de tineri cu vârsta între 15 și 30 de ani (media în eșantion fiind de 21 de ani), 340 din mediul rural, 488 din mediul urban. Din punctul de vedere al religiei, 94,3% sunt ortodocși, iar din punctul de vedere al etniei, 95,5% sunt români, 2,3% maghiari și 1,3% romi, 650 necăsătoriți, 152 căsătoriți.
Aproximativ un sfert dintre cei care au fost plecați au stat mai mult de trei luni. Principalele lor caracteristici sunt:
– jumătate dintre migranți sunt elevi sau studenți;
– sunt interesați în mică măsura (50%), sau deloc (33%) de rezolvarea problemelor din localitate;
– 62% dintre ei au acces la Internet, comparativ cu doar 36% din totalul celor intervievați;
– 93% nu au o afacere personală;
– doar 12% au copii;
– 91,5% vorbesc cel puțin o limbă străină;
– peste 65% dintre ei au prieteni sau rude care s-au stabilit temporar sau definitiv în străinătate;
– peste 90% dintre ei au multă încredere în ei înșiși;
– 58,5% dintre prietenii apropriați celor intervievați s-au stabilit temporar în străinătate, iar 42,4% s-au stabilit definitiv.
Dintre cei care au fost în străinătate, intenționează să plece din nou în străinătate, în următoarele 12 luni, pentru: turism (40%) , vizită-rude, prieteni (21%) , interes de serviciu (4%),studii (11%) , a se stabili acolo ( 2%), afaceri(2%),Altele(20%) .
Profilul tânărului care își exprimă intenția de a migra
Unul dintre indicatorii care ar putea arăta amploarea migrației definitive este dat de faptul că aproximativ 42,4% dintre cei intervievați declară ca au rude sau prieteni care s-au stabilit definitiv în străinătate. Vizavi de acest procent există însă mari rețineri care decurg din faptul că cei rămași acasă nu știu, sau poate se tem să recunoască faptul că migrantul ar putea fi ilegal în țările respective. Dintre tinerii intervievați, 43% ar rămâne în străinătate, dacă li s-ar oferi ocazia. Acest fapt demonstrează potențialul mare al intenției de migrație definitivă.
Care este profilul acestor tineri care își exprimă intenția de a migra?
– 57,3% sunt elevi sau studenți, dintre care 20% sunt elevi sau studenți care lucrează;
– 48,3 % sunt implicați și în a doua activitate aducătoare de venit;
– vorbesc cel puțin o limbă străină, doar 14% dintre ei nu știu nici o limbă străină, iar 63%
vorbesc bine sau fluent cel puțin o limbă străină;
– 68% dintre ei locuiesc cu părinții;
– 42% au studii medii;
– 87% nu au copii, doar 9,6% dintre cei care vor să migreze au copii, comparativ cu 14% din totalul eșantionului;
– 76,7% ar vrea să facă cursuri de specializare sau să-și completeze studiile (doar 9% din totalul celor ce ar pleca în străinătate au urmat alte cursuri de specializare;
– mai mult de jumătate (56%) au vârste cuprinse între 20 și 25 de ani;
– 93% dintre aceștia cred că munca este importantă și foarte importantă pentru a reuși în viață;
– 80,8% dintre ei cred că tinerii sunt puțin sau foarte puțin înțeleși de societate;
– 55% consideră că tinerii sunt dezavantajați la angajare;
– 20% intenționează să plece pentru muncă temporară în străinătate. Dintre aceștia, 69,4% sunt bărbați, necăsătoriți și 84,5% nu au mai fost plecați în străinătate;
– consideră că tinerilor din România nu li se acordă atenție suficientă în societate
Cu alte cuvinte, cei care au cea mai mare vulnerabilitate pentru migrația definitivă sunt nemulțumiți de viața de zi cu zi, valorizează munca, au deja pe cineva apropiat care s-a stabilit definitiv în străinătate, au participat la acțiuni de protest, au un grup de prieteni și vorbesc cel puțin o limbă străină.
Acordurile de muncă încheiate între statele membre în UE par a fi un pas în direcția cea bună, în scopul stimulării imigrației circulatorii, sub controlul autorităților competente. În general, ofertele de muncă în cadrul acestor acorduri trebuie să îndeplinească o serie de condiții specifice, mai ales pentru a preveni abuzurile. Pe de altă parte, slujbele oferite pe căi oficiale sunt de obicei mai prost plătite, cer o muncă intensă și de o calificare mai redusă decât cele obținute pe filiera rețelelor informale – de obicei în agricultură și construcții. Aceasta va continua să fie un factor favorizant al imigrației ilegale, neregulate. Folosind aceste caracteristici de plecare, se poate constata diferența dintre statisticile Institutului Național de Statistică, indicând circa 160.000 de români ca lucrând în străinătate pentru un an sau mai mult, pe de o parte, și datele la dispoziția instituțiilor care ar trebui să controleze canalele legale de plecare pentru munca în străinătate. Circa 30.000 de români utilizează oportunitățile oferite de acordurile bilaterale. Conform unui studiu realizat de Asociația Națională a Birourilor de Consiliere pentru Cetățeni în perioada martie – aprilie 2007, profilul românilor care vor să muncească în străinătate s-a schimbat în ultimii doi ani: acum, cei care vor să emigreze în masă nu mai sunt săracii, ci tinerii necăsătoriți, educați și cu venituri decente. Noua categorie de emigranți are vârste cuprinse între 23 și 30 de ani, iar 44% dintre aceștia aleg să muncească în Marea Britanie, care a luat locul Germaniei, în preferințele românilor din ultima perioadă. Din punct de vedere financiar, cei mai prosperi emigranți aleg Marea Britanie, iar cei cu venituri mai mici: Italia și Spania.
Studiul mai punctează și alte două aspecte foarte importante și anume:
– dacă până acum doi ani, oamenii plecau exclusiv pentru a-și găsi un job mai bine plătit,acum foarte mulți pleacă din cauza problemelor de sistem ale României.
– foarte mulți dintre copii emigranților văd un model în plecarea părinților și în consecință tind să renunțe la studii pentru a face bani în altă țară, ca și părinții lor
Deși astăzi emigrarea pare a fi acceptată drept un fenomen benefic, cel puțin pe termen scurt, nu trebuie uitată și demografia României. În curând, România se va confrunta cu aceleași probleme cu care se confruntă astăzi Germania și celelalte state care încurajează emigrarea din România, fără însă a beneficia automat de nivelul lor de trai și de capacitatea instituțională de a se angaja în politici demografice. Există riscul „exportului” acestor probleme din statele dezvoltate către o altă țară, România, membră a UE, care estei nevoită să învețe rapid din experiența altor țări, devenite țintă / destinație a imigranților din afara Uniunii Europene.
Majoritatea tinerilor din România nu au fost implicați într-un act de migrație internațională. Cei care au reușit să plece în străinătate au fost, de regulă, elevii cei mai buni sau au avut pe cineva stabilit definitiv în străinătate. Este de asemenea de reținut faptul că migrația de orice fel (pentru muncă, studii sau turism) implică unele costuri, pe care doar cei cu bani le pot acoperi. Așadar, cei care au fost în străinătate au avut și au mai mulți bani decât restul.
Îngrijorător rămâne faptul că aproape jumătate dintre tinerii intervievați s-ar stabili definitiv în străinătate. Aceștia au venituri mai mari și valorizează munca. Vor accesa rețeaua personală de relații (prieteni, rude care sunt stabilite definitiv în străinătate), pe care deja o au, și, probabil, se vor integra cu succes, pentru că sunt foarte toleranți. Care va fi destinul acestei generații de potențiali „tineri migranți definitivi” rămâne de văzut, în contextul noilor politici de migrație din Uniunea Europeană.
Dumitru Sandu face deasemenea estimări în studiul amintit: peste o treime din gospodăriile țării (aproximativ doua milioane și jumătate) au avut un membru al familiei plecat din țară.
Un studiu al Institutului pentru Studiul Multietnicității – fundația independentă italiană ISMU – cu sediul la Milano afirma însă că circa 80.000-110.000 de muncitori români vor alege anual ca destinație Italia. (Gardianul, 4 ianuarie 2007) .Numărul lor este însă mult mai mare, având în vedere ca mulți dintre ei nu au un loc de muncă, muncesc la negru sau desfășoară activități semilegale ca cerșetorie, prostituție etc.
Imigrantul roman nu este văzut cu ochi buni de majoritatea guvernelor europene care au impus anumite masuri de restricție. Profilul imigrantului român nu a rămas același din 1989 încoace, el suferind modificări.
1) După 1990 predominau bărbații între 18 și 59 de ani, absolvenți de școli de meserii sau liceu din zonele rurale;
2) După 1996 crește considerabil numărul femeilor, din mediul rural, tinere între 18 și 30 de ani, din mediul urban mai mature între 30 și 50 de ani. Construcțiile, agricultura, serviciile de îngrijire (medical, domestic) reprezintă principalele sectoare în care românii își găsesc un loc de muncă.
Percepția fenomenului criminalității comise de imigranții români
Așa cum se întâmplă mai ales în ultimele decenii, teama de criminalitate este mult mai mare decât fenomenul însuși. Acest tip de percepție este cu atât mai puternic, atunci când este vorba de imigrant și exacerbată am spune când presupusul delincvent este țigan.
Daily Mail scria la finalul anului 2007 că, după aderarea României la UE, numărul infracțiunilor comise de români în Marea Britanie a crescut cu 800%. N-am fi însă corecți, daca nu am reproduce, în chip de concluzie la acest punct și comentariul D-lui Vernon Coaker, secretar de stat pentru combaterea criminalității în Ministrul de Interne britanic „ există probleme cu comunitatea rromă din România, în unele zone din Marea Britanie și într-adevar s-au înregistrat creșteri semnificative în ce privește numărul furturilor din buzunare și al cerșetorilor pe străzi….Dar nu putem reduce comunitatea românească la acest aspect, nu o învinovățim în întregime… Nu este vorba în realitate de cifre uriașe. Dacă au existat 30 de delicte comise de români în 2006 și au crescut cu 100% înseamnă 60 de acte criminale. Intr-un studiu realizat în Marea Britanie de către Institutul Warwick se arată că un număr mare de imigranți români și cehi pretind că sunt polonezi pentru a fi mai rapid recrutați de către angajatorii britanici.
Condițiile de intrare și ședere în Marea Britanie
Cetățenii români nu au nevoie de viză pentru a călători în Marea Britanie.
Intrarea în Marea Britanie este permisă cu pașaportul sau cartea de identitate în curs de valabilitate.
Ministerul Afacerilor Externe recomandă cetățenilor români care intenționează să rămână pentru o perioadă îndelungată pe teritoriul acestui stat să se adreseze misiunii diplomatice a României și să își anunțe prezența în regiune, comunicând coordonatele personale pentru a putea fi contactați în situații de urgență. Cetățenii români au un drept de ședere pentru o perioadă de până la trei luni pe teritoriul Marii Britanii, fără nicio condiție sau formalitate, cu excepția cerinței de a poseda o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil. Dreptul de ședere poate fi exercitat pentru perioade mai mari de trei luni dacă cetățenii Uniuni Europene se află într-una din situațiile prevăzute în continuare:
sunt angajați sau exercită o activitate independentă;
sunt în căutarea unui loc de muncă;
au resurse suficiente pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială în timpul perioadei de ședere și posedă o asigurare medicală cuprinzătoare;
sunt înscriși la o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de către autoritățile statului gazdă, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională, și asigură autoritățile competente, printr-o declarație sau altă procedură echivalentă, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii lor de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială în timpul perioadei de ședere;
sunt membri de familie care însoțesc sau se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește condițiile menționate anterior.
Accesul cetățenilor români pe piața muncii din Marea Britanie
Eliminarea restricțiilor privind accesul pe piața muncii pentru cetățenii români oferă acestora condiții similare cu cele aplicate cetățenilor celorlalte Statele Membre ale Uniunii Europene, dar nu conduce automat la ofe rirea unor locuri de muncă. Ambasada României în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord recomandă, de aceea, cetățenilor români să se informeze cu privire la condițiile de muncă, tipurile de meserii căutate de angajatorii britanici și asupra celorlalte cheltuieli aferente costului vieții pe teritoriul britanic, anterior sosirii în Regatul Unit.
Principalele modificări se referă la eliminarea necesității obținerii unui permis de muncă în vederea desfășurării unei activități lucrative în Marea Britanie și eliminarea necesității obținerii unui permis de muncă pentru studenții care doresc să se angajeze cu jumătate de normă.
Conceptul de integrare este folosit în multe discipline academice, dintre care sociologia pare a fi cea mai relevantă pentru scopurile noastre. Văzută dintr-o perspectivă macro, integrarea se referă la o caracteristică a sistemului social, a societății în ansamblu, și anume, la intensitatea relațiilor stabilite între părțile componente (grupuri și persoane individuale). În ultimii ani, conceptul de coeziune socială a fost foarte uzitat ca echivalent pentru integrare. De asemenea, integrarea poate fi percepută dintr-o perspectivă de grup sau una individuală. Toate grupurile sau persoanele manifestă un anumit grad de integrare într-o societate dată.
Marc Granovetter consideră că termenul de integrare prezintă o varietate de dimensiuni, dintre care cea mai importantă este aceea referitoare la incidență, care include, la rândul ei, două caracteristici separate: frecvență și intensitate. Frecvența se referă la numărul de legături cu mediul înconjurător pe care o persoană sau un grup le menține (numărul de contacte cu alții), în timp ce intensitatea acoperă natura acestor contacte și, prin urmare, sentimente ca acelea de apartenență la o comunitate și familiaritate. Frecvența nu este corelată, în mod necesar, cu intensitatea: de exemplu, mulți oameni au contacte mai frecvente cu colegii de muncă decât cu propria familie, dar acest lucru nu implică faptul că aceste contacte sunt și mai intense, mai apropiate. Acest fapt conduce la o altă dimensiune, și anume identificarea (cu cât o persoană se identifică mai mult cu altele, cu atât legăturile sociale sunt mult mai strânse). Oricum, o identificare puternică nu presupune, în mod necesar, contacte frecvente și intense. Mulți imigranți, de exemplu, se identifică puternic cu societatea-gazdă, deși majoritatea contactelor cu ceilalți are de suferit. Faptul că aceste două dimensiuni ale procesului de integrare nu sunt neapărat corelate între ele nu implică și ideea că nu ar exista nici o relație între ele.
Comisia Europeană afirmă că politicile sociale care vizează integrarea imigranților în societatea europeană ar trebui să urmărească prioritar:
– respectarea valorilor fundamentale ale unei societăți democratice;
– dreptul imigranților de a-și păstra propria identitate;
– acordarea de drepturi și obligații corespunzătoare, comparabile cu acelea ale cetățenilor Uniunii;
– participarea activă a imigranților în toate aspectele vieții comunității europene (economic, social, cultural, politic, civil), în aceleași condiții cu cetățenii Uniunii.
Integrarea trebuie înțeleasă ca un proces de participare activă a imigranților în toate dimensiunile societății europene, proces privit din două direcții: atât din punctul de vedere al imigranților rezidenți legal în Uniunea Europeană, cât și din cel al societății europene gazdă. Aceasta implică, pe de o parte, responsabilitatea societății gazdă de a asigura un cadru legal de drepturi și obligații care să ofere posibilitatea participării imigranților la viața economică, socială, culturală și civilă, iar pe de altă parte, din partea străinilor presupune respectarea normelor și valorilor fundamentale ale societății europene și, totodată, participarea activă în procesul de integrare, fără însă a-și pierde propria identitate (principala diferență față de conceptul de asimilare). De asemenea, Comisia Europeană indică principalele categorii de imigranți care ar trebui să beneficieze de programele de integrare:
– imigranții economici;
– imigranții admiși prin procedeul reunificării familiale;
– refugiații și persoanele care se bucură de protecție internațională
În noiembrie 2004, la inițiativa președinției daneze a Uniunii Europene, Consiliul UE a adoptat un set de Principii de Bază, în vederea promovării unei viziuni comune europene privind integrarea imigranților, principii care să reprezinte un punct de plecare în elaborarea viitoarelor politici în domeniul integrării:
1. Integrarea este un proces dinamic și de lungă durată, care îi privește atât pe imigranți cât și pe cetățenii statelor-membre.
2. Integrarea implică respectarea valorilor de bază și a legislației Uniunii Europene.
3. Angajarea pe piața forței de muncă este un element-cheie al procesului de integrare și o modalitate de a face vizibilă contribuția imigranților la dezvoltarea societății-gazdă.
4. Cunoștințele de bază referitoare la societatea-gazdă: limbă, istorie, organizare instituțională sunt indispensabile unei integrări de succes.
5. Gradul de educație al imigranților și urmașilor lor afectează decisive participarea activă a acestora în societate.
6. Accesul imigranților la instituții, servicii și bunuri publice, în condiții egale cu naționalii și non-discriminatorii, reprezintă o premisă indispensabilă pentru o bună integrare.
7. Interacțiunea frecventă între imigranți și cetățenii statelor membre este o condiție fundamentală a unei integrări de succes.
8. Practicarea diferitelor culturi și religii este garantată de Carta Drepturilor Fundamentale și trebuie respectată, cu condiția ca acele practici să nu intre în contradicție cu Drepturile Fundamentale ale Omului sau cu legislația națională.
9. Participarea imigranților în procesul democratic și în elaborarea politicilor și măsurilor în vederea facilitării integrării lor, în special la nivel local și regional, este un aspect de care trebuie să se țină cont.
10. Societatea civilă are un rol decisiv în procesul de integrare al imigranților.
11. Este necesară stabilirea de obiective clare, indicatori și mecanisme de evaluare a politicilor în domeniu și realizarea schimbului de informații și bunei- practici între parteneri.
Politicile sociale privind integrarea trebuie să fie adaptate specificului populației avute în vedere, dar și condițiilor locale, naționale și regionale și să fie privite dintr-o perspectivă globală, care să ia în calcul nu doar aspectele economice și sociale ale integrării, ci și pe cele referitoare la diversitatea culturală și religioasă, cetățenie, participare și drepturi politice. Dacă programele specifice de integrare sunt un element important, în special în prima fază a procesului de integrare, pe termen lung, obiectivul politicilor sociale ar trebui să fie acela privind facilitarea accesului imigranților la serviciile existente, aceleași ca și pentru populația gazdă, dar adaptate nevoilor specifice ale acestora. Este de menționat faptul că aceste măsuri privind integrarea pot servi unui scop dublu: pot facilita integrarea în țara gazdă, dar pot și pregăti imigranții pentru reîntoarcerea în țara de origine. De exemplu, cea mai mare parte a măsurilor privind educația, incluzând aici și cursurile vocaționale, vor echipa persoanele avute în vedere cu calificări care pot fi utile la dezvoltarea societății de origine, în cazul reîntoarcerii.
Datorită faptului că termenul de „integrare a imigranților” este unul complex și cu o multitudine de semnificații, diferențele între state privind interpretarea acestui concept conduc la viziuni diferite asupra politicilor sociale în acest domeniu. Oricum, chiar dacă interpretările termenului ar fi aceleași în fiecare stat, politicile sociale vizând integrarea imigranților tot ar fi diferite, datorită circumstanțelor politice și sociale, dar și istoriilor diferite în legătură cu migrația.
De exemplu, Hollifield distinge trei modele ale politicilor vizând integrarea în Europa:
a) Modelul lucrătorului sezonier, pentru care Germania reprezintă prototipul. Procesul de imigrație este determinat, în principal, de nevoile pieței forței de muncă, iar prezența imigranților este temporară. În consecință, nu se impune ca o necesitate acordarea unui statut legal acestora și nici o reflectare asupra posibilității facilitării diversității culturale.
b) Modelul asimilaționist, pentru care Franța reprezintă prototipul. Imigrația este văzută ca fiind permanentă, imigranții sunt bineveniți și primesc un statut legal, cu condiția asimilării modelelor de comportament ale culturii dominante. Imigranții sunt priviți, în primul rând, ca persoane individuale, noțiunea de comunitate de imigranți fiind străină acestui model.
c) Modelul minorităților etnice, pentru care Marea Britanie servește ca prototip. Imigrația este văzută ca fiind permanentă, dar imigranții sunt definiți în funcție de originea lor etnică și culturală. Ei își constituie propriile comunități, diferite de cele deja existente, dar marea provocare este a face ca aceste comunități să trăiască în armonie, în cadrul unei societăți multiculturale.
Castles a dezvoltat o altă tipologie care încearcă să reconcilieze diferitele dimensiuni:
a) Modelul excluderii pe baza diferențelor, care cuprinde Germania și statele din sudul Europei;
b) Modelul asimilaționist, cu exemple ca Marea Britanie, Franța și Olanda;
c) Modelul pluralist, pe care îl regăsim doar în țările din afara Europei, țări clasice, care încurajează imigrația.
Surprinzătoare apare, în această tipologie, includerea Marii Britanii la modelul asimilaționist, alături de Franța și Olanda. Bineînțeles, toate aceste tipologii și modele tind să simplifice realitatea. Ele se construiesc mai mult pornind de la ideologiile adoptate de diferite state, decât în funcție de situația existentă. De exemplu, în ciuda diferențelor ideologice între Franța și Germania, actualul curs al procesului de integrare al imigranților în aceste două state membre este destul de asemănător, ele aplicând, în marea majoritate a cazurilor, aceleași măsuri și strategii pentru a facilita procesul de integrare. De aceea, este foarte important să privim cu atenție conținutul acestor politici sociale care vizează integrarea imigranților. Comisia Europeană, în urma întâlnirii pentru discutarea capitolului de Justiție și Afaceri Interne de la Veria, Grecia, din 28–29 martie 2003, a dat publicității un raport referitor la politicile naționale privind integrarea imigranților. Raportul se bazează pe un chestionar cu întrebări despre integrarea imigranților (nu au fost luate încalcul aspecte legate de integrarea refugiaților), care a fost trimis atât țărilor membre cât și țărilor candidate. Cele prezentate mai jos fac referire directă la concluziile cercetării comandate de Comisie. Pare să existe un consens general cu privire la principalele obiective ale acestor politici vizând integrarea și anume, pe de o parte, ele vizează oferirea suportului necesar imigranților pentru ca aceștia să devină cât mai repede independenți, iar pe de altă parte, urmăresc facilitarea participării active a lor în toate aspectele referitoare la viața comunității. te aspectele referitoare la viața comunității. În țări ca Finlanda, Danemarca și Olanda legislația națională referitoare la integrarea imigranților a fost adoptată încă din 1998–1999, iar în Austria și Germania inițiative în acest sens au fost întreprinse recent. Această legislație prevede un cadru general național privind integrarea, în care diferiți actori întreprind măsuri care iau în considerare circumstanțele locale și nevoile individuale ale beneficiarilor. Programele naționale vizând integrarea imigranților constau, în general, din trei componente principale: cursuri de limbă, sesiuni de orientare și introducere în cultura societății-gazdă și cursuri de pregătire și reorientare profesionale, strâns corelate cu piața forței de muncă.In celelalte state-membre, chiar dacă legislația nu prevede un cadru special pentru programe naționale vizând integrarea imigranților, au fost întreprinse eforturi pentru a dezvolta o politică națională care să promoveze integrarea acestora. De exemplu, în Suedia, chiar dacă nu există programe privind integrarea refugiaților similare cu cele existente în Finlanda, Danemarca și Olanda, guvernul a decis în 1997 să acorde mai multă atenție unor astfel de politici. Punctul de plecare a fost acela de a acorda drepturi, responsabilități și oportunități egale pentru fiecare persoană rezidentă și, astfel, măsurile vizând integrarea s-au infiltrat în toate politicile și toate sectoarele societății suedeze. O abordare multiculturală asemănătoare există în Marea Britanie, care are o lungă tradiție ca țară primitoare de imigranți. În paralel cu politicile privind imigrarea s-au dezvoltat norme și instrumente legale care, în principal, promovează egalitatea rasială și egalitatea de oportunități în domenii diferite: ocupare, educație, locuințe, servicii sociale etc., care afectează direct viața imigranților și a descendenților lor. În Irlanda există o abordare asemănătoare cu cea din Marea Britanie, dar ar fi de menționat că, până acum, aproape toți imigranții care au venit în Irlanda aveau o ofertă pentru un loc de muncă, iar măsurile au vizat, în principal, piața forței de muncă.
Migranții: prieteni sau potențiali concurenți pe piața muncii?
Săracii lumii bat la ușa celor bogați. Acești străini nevinovați își căuta cu disperare un loc de muncă, de cele mai multe ori ajungând să lucreze ca necalificați. Mână de lucru ieftină și faptul că imigranții sunt dispuși să lucreze aproape orice pentru a-și asigura în nouă „patrie mamă” un trai superior celui din țara de origine, cauzează perturbări sociale și economice. . Surprinzător, un studiu făcut de Centrul pentru Cercetarea Politicilor Economice și publicat de către Oxford University Press ajunge la concluzia că imigrația este în mare măsură benefică pentru țările gazdă. În ultimul deceniu, noțiunea de „liberă circulație” se axează pe încurajarea utilizării cât mai eficiente a forței de muncă educată și cu înaltă calificare. Ambiția este de a promova o utilizare crescută a capitalului uman european (cu precădere din Europa Centrală și de Est) în Europa Occidentală., ca un mijloc de „a face din U.E cea mai dinamică și mai competitivă economie”. Pe de altă parte, dezvoltarea unei identități europene ar putea fi extreme de convenabilă; astfel s-ar evita tensiunile asociate cu deținerea a două identitățile distincte: teritorială și națională. Toate aceste schimbări, sunt induse de transformările pe care contextul socio-cultural le-a suferit și în care cetățeanul se deplasează ca actor. Identitatea europeană nu desemnează acel sentiment de apartenență sau atașament în sine ci mai degrabă de conștientizare a acesteia. Astfel, fiecare dintre noi este european și nu român, german, italian, englez etc. Timpul își va pune amprentă și va eroda tocmai ceea ce ne face să fim diferiți și unici în spațiul european: cultura, limba, tradițiile, mentalitățile fiecărui stat membru din cele 27. Un lucru este cert, pentru a fi viabila, Europa unita va trebui sa consacre „dreptul la diversitate” și „dreptul la solidaritate”.
În loc de concluzii… câteva remarci!
Migrația a devenit în ultimii ani un subiect prioritar pe agendele interne sau externe europene.Există în prezent aproximativ 192 de milioane de oameni care trăiesc în afara locului lor de naștere, deci aproximativ trei procente din populația lumii . O abordare cuprinzătoare și de cooperare pentru gestionarea migrației internaționale este necesară pentru a face față presiunilor de migrare a acestui secol. Ea va include politici și programe pentru migrație și dezvoltarea, facilitarea migrației, reglementarea migrației, și pentru migrația forțată. Procesul aduce cu sine atât privilegii cât și inconveniențe. Privilegii precum creșterea substanțială a produsului intern brut și a nivelului de trăi în țările care sunt destinații ale imigranților. Cât despre inconveniente, ne referim mai exact la tensiunile ce se creează în climatul psihosocial al comunității atunci când apar „noii veniți”, mai ales dacă între aceștia există diferențe de ordin religios, etnic, cultural substanțiale.
În concluzie, nu este greu de înțeles de ce oamenii din regiunile mai sărace ale globului doresc să migreze în mai multe țări prospere.Regula de fier a migrației, care a guvernat de la începutul timpurilor are la bază îmbunătățirea nivelului de trai, dorința părinților de a da copiilor oportunități mai bune pentru a se dezvolta profesional și educațional, pentru a scăpa de sărăcie etc. Globalizarea economic, peoliferarea afacerilor internaționale, cererea în creștere pentru mobilitatea profesioniștilor aduc cu ele noi fenomene. Provocarea pentru toate țările europene este cum să reglementeze și să gestioneze în mod efficient aceste mișcări migratorii pe scară largă astfel încât fiecare individ să se poată bucura de șanse egale, de respectarea drepturilor și libertăților și nu în ultimă instanță, de tot ceea ce Uniunea Europeană îi poate oferi.
2.1-Politica Uniunii Europene privind migrația
Ideea europeană nu a apărut o dată cu Planul Schuman. Ea a existat în sec. IX, în timpul Sfântului Imperiu Roman condus de Carol cel Mare, sub forma unei Europe creștine, în dorința lui Napoleon de a crea o Europă unită sub conducerea Franței, în proiectul de realizare a unor State Unite ale Europei aparținând cancelarului Bismark, cât și în perioada interbelică, prin proiectul de realizare a unei Uniuni Paneuropene. În afara intereselor imperialiste, ideea europeană se confunda cu ideea de securitate colectivă internațională, era un „proiect de pace eternă”. Europa unită de astăzi reprezintă mult mai mult. Piața comună europeană, liberalizarea frontierelor pentru persoane, capital sau servicii, moneda unică europeană, politicile sociale, dar și politica externă comună și jurisdicția comună care urmează să se construiască, dau o mare complexitate unui proces istoric nou, la care suntem martori. Cu toate acestea, nu există o identitate clară a Uniunii Europene, politologii, sociologii și oamenii politici având diverse reprezentări a ceea ce va fi Europa mâine. Existența unor sentimente naționale prioritare sentimentului european, atât la nivelul cetățenilor, cât și la nivelul oamenilor politici interesele economice și geopolitice, de multe ori distincte, fac dificilă dezvoltarea acestui organism complex, aflat pe direcția aprofundării, atât pe orizontală, cât și pe verticală. După război, crearea primului organism european nu a venit ca urmare a inițiativei țărilor Europei, ci datorită Planului Marshall, care condiționa ajutorul dat occidentului de realizarea unui organism care să stabilească un program de redresare economică cu ajutorul Statelor Unite. Mai târziu, Planul Schuman, propus de ministrul de externe francez omologului german, conform ideilor lui Jean Monnet, are loc în contextul temerilor față de pericolul german pentru Franța, și sovietic pentru Europa occidentală. În acel moment, principala problemă era politică și nu economică. Gestionarea, în comun, a unor resurse care proveneau, în primul rând, dintr-o zonă disputată istoric și a unor industrii care se află în strânsă legătură cu puterea militară, ne face să conchidem că „la baza UE a stat un proiect politic realizat prin mijloace economice”. Termenul „comunitate” vine să sugereze existența unei solidarități (organice) la nivelul UE, care nu a existat, cel puțin la început. În Declarația lui Robert Schuman se vorbește despre punerea temeliei unei „Federații europene, organism indispensabil pentru salvgardarea păcii”. Evoluția ulterioară a arătat dificultățile cedării din suveranitatea statelor naționale și interesele divergente care stau în calea aprofundării comunității. Încrâncenarea pentru menținerea votului unanim, „politica scaunului gol”, nerespectarea „șarpelui” european, ieșirea Franței din NATO și refuzul acesteia pentru intrarea Marii Britanii (văzută ca un cal troian al SUA) în Comunitatea Economică Europeană (CEE), acceptarea aderării în valul anilor '80 a Spaniei, Portugaliei și a Greciei mai degrabă pentru susținerea democrației și a economiei de piață în aceste părți ale Europei și refuzul Marii Britanii de a semna Carta socială, toate acestea nu susțin ideea unei solidarități comunitare, ci a unor relații societale în care legăturile interindividuale sunt, în mod paradoxal, în afara societății. Alegerile directe pentru Parlamentul European sunt încă un argument în acest sens. Campania pentru alegerile din 15 iunie 1989 a arătat „o anumită dezarmare a clasei politice spaniole și a jocurilor acesteia”, fiind de o mare platitudine în raport cu tematica europeană. În RFG, „partidele politice dădeau impresia că se achitau de o obligație plicticoasă”, „identitatea europeană slăbea în momentul trezirii sentimentului național”. În pofida aparențelor, în Italia, alegerile pentru Parlamentul de la Strasbourg au avut o semnificație esențialmente națională, mai ales în 1989, când criza guvernului dădea impresia unei campanii pentru alegeri anticipate și nu pentru Parlamentul European. În Franța, alegerile deveneau din ce în ce mai elitiste. Gerard Le Gall afirma că Europa se construiește „cu asentimentul poporului francez” dar „în multe privințe fără popor”. Astfel, absenteismul francez la alegerile Parlamentului de la Strasbourg a crescut de la 38,8% în 1979 la 42,7% în 1984 și 50,1% în 1989. Comunitatea Europeană a căpătat un nou suflu în anii ’80. Deși fiecare a reacționat conform propriilor interese față de criza petrolului, criza economică ce a urmat, integrarea de noi state mai puțin dezvoltate și concurența economică puternică pe care o dezvolta și o dezvoltă în continuare SUA și Japonia au dus la semnarea Actului Unic European și la implementarea a ceea ce au fost numite „pachetele Delors”. Astăzi se vorbește foarte mult despre rolul jucat de UE, în cadrul competiției economice într-o lume globală. În general, comparațiile se fac față de SUA și Japonia. În 1995, SUA realiza 20% din PIB-ul mondial, Europa – 22%, iar Japonia -8%. În 2020 se estimează că producția mondială va fi împărțită după cum urmează: SUA 11%, Europa 12%, Japonia 5% crescând partea așa-numitelor Big Five (Rusia, China, Indonezia, India și Brazilia) care dețineau deja, în 1995, 21% din PIB-ul mondial. Extinderea Europei va duce la sporirea suprafeței UE cu 30%, populației cu 29% iar PIB-ului cu cel puțin 10%, fapt ce va da o nouă putere Europei în concurența cu acești coloși ai economiei mondiale. Moneda unică europeană, euro, are pretenția de a deveni o alternativă la dolarul american. Dar acest lucru nu se poate realiza decât printr-o economie europeană puternică, „dezbinarea membrilor UE în ceea ce privește euro și pierderea continuă de putere a monedei comune în concursul cu dolarul american vor duce inevitabil la creșterea euroscepticismului”.
În dezbaterile recente pe tema migrației internaționale, atât reprezentanții guvernamentali cât și cei ai sectorului privat au recunoscut necesitatea unei piețe globale a muncii eficace, ținând seama că proiecțiile privind dezechilibrele între cererea și oferta de forță de muncă pentru anii ce urmează indică o intensificare a acestora, pe fondul îmbătrânirii demografice și declinului populației în țările dezvoltate, în paralel cu creșterea acesteia în țările în curs de dezvoltare. Totodată, se așteaptă perpetuarea disparităților în privința nivelului salariilor și oportunităților de a găsi un loc de muncă între și în cadrul țărilor dezvoltate și al celor în curs de dezvoltare, ceea ce va genera noi resorturi pentru mobilitate și migrație. Incă din anul 2005 Polonia și România (la acea dată având statutul de țară candidată) au devenit de departe primele două țări de origine, în condițiile în care se aflau între primele zece chiar din anul 2000 . Pentru cetățenii polonezi principalele destinații au fost Regatul Unit, Germania, Italia, Irlanda și Austria¸ în timp ce, în cazul României, Spania, Italia și Germania au atras circa 90% din emigranți. Trebuie menționată de asemenea situarea în rândul primelor zece țări a Regatului Unit, Ucrainei și Federației Ruse. In cazul Regatului Unit, o mare parte a fluxurilor migratorii au ca destinație Spania, cei ce se îndreaptă către această țară fiind în primul rând pensionarii. Ucraina și Federația Rusă reprezintă surse importante ale migrației către Republica Cehă, Germania, Italia și Spania.
In ceea ce privește Uniunea Europeană, încadrată în contextul general descris mai sus, aceasta își propune promovarea unei politici migraționiste cuprinzătoare, care să ofere o manieră coerentă și eficientă de a răspunde provocărilor și oportunităților pe care le prezintă migrația. Abordarea cuprinzătoare, multilaterală avută în vedere de UE se referă la toate fazele procesului migraționist, urmărind să valorifice avantajele pe care le prezintă acesta și, în același timp, să aplice politici și măsuri eficace în ceea ce privește migrația ilegală și traficul de persoane. Ea se bazează pe principii general acceptate, referitoare la subsidiaritate, proporționalitate, solidaritate și respect față de legislația și cadrul economico-social din țările membre (Europa-Rapid Press Release, 2007). De asemenea, are în vedere respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ale migranților, inclusiv accesul la procedurile în vigoare privind solicitarea azilului.
Migrația este un proces complex, cu un caracter multinațional ce nu poate fi gestionat numai în mod unilateral sau bilateral, ci printr-un management eficient care să aibă în vedere beneficiul tuturor celor implicați și caracteristicile în schimbare ale procesului migraționist. În acest context politicile migraționiste ale țărilor se modifică în funcție de evoluțiile economiei mondiale, a situațiilor politice, a influenței diferiților factori: naturali, sociali, etc. Această secțiune i-a în discuție politicile și legislația în domeniul migrației în Uniunea Europeană și analizează politicile, legislația și instituțiile aferente procesului migraționist în România.
Europa a fost și v-a continua să fie o zonă geografică cu puternice fluxuri migratorii în diverse direcții, dar ea v-a reprezenta mai ales o zonă de destinație în viitor. În ultimii 30 de ani . politicile europene în domeniul migrației au avut un caracter puternic restrictiv, acestea schimbându-se după 1990 când s-a încercat o deschidere mai mare și un grad mai mare de acceptare a imigranților din țerțe țări. Declinul demografic asociat cu declinul de calificări la nivel european v-a determina o scădere a populației apte de muncă în viitor în Europa. Apare astfel necesitatea găsirii unor soluții pentru a elimina efectele negative ale declinului demografic. În acest context are loc deschiderea Uniunii Europene către lucrătorii migranți din terțe țări. Astfel, imigrația legală este privită în prezent ca o modalitate de a contrabalansa scăderea populației apte de muncă în Europa. Se consideră însă că o migrație controlată la nivelul spațiului comunitar este mai benefică decât lăsarea politicii migraționiste la latitudinea fiecărui stat membru. În consecință a apărut o politică de imigrație comună la nivel comunitar, care manifestă deschidere față de forța de muncă din terțe țări. Schimbarea de politică în domeniul migrației la nivelul Uniunii Europene este marcată de Comunicarea privind Imigrarea, Integrarea și Munca a Comisiei Europene din iunie 2003.
Cele 3 mesaje ale politicii în domeniul migrației din această comunicare sunt:
1. Fluxurile migratorii sunt necesare pentru a umple deficitul de forță de muncă care a început să crească după 2010. Se așteaptă ca între 2010- 2030 numărul persoanelor angajate să scadă cu 20 de milioane de lucrători în UE cu 25 de membri, datorită deficitului de forță de muncă (datorat declinului demografic) și deficitului de calificări.
2. UE trebuie să realizeze o integrare mai bună a imigranților. Aceasta este o condiție pentru a asigura fluxuri migratoare viitoare, iar în acest context UE trebuie să consolideze canalele legale de emigrare care trebuie să înlocuiască actualele canale ilegale. Procesul de integrare a imigranților trebuie să cuprindă aspecte cheie cum ar fi: piața forței de muncă, abilități de limbă și educaționale, asigurarea de locuințe, de servicii sociale și de sănătate, asigurarea drepturilor sociale, culturale și civile.
3. UE trebuie să i-a inițiativa pentru furnizarea unui cadru coerent în domeniul migrației la nivel european. În timp ce măsurile de integrare a imigranților rămân responsabilitatea Statelor Membre, Comisia trebuie să-și intensifice eforturile pentru realizarea unui cadru mai coerent la nivel de UE. Aceasta necesită coordonarea politicilor de integrare la nivel național.
Concomitent, politicile migraționiste ale UE au avut în vedere 4 aspecte în vederea gestionării în mod eficient a procesului migraționist:
– politici pentru reglementarea și controlul fluxurilor migratorii
– politici pentru combaterea migrației și angajării ilegale a lucrătorilor străini
– politici pentru integrarea imigranților
– politici privind cooperarea internațională în domeniul migrației
Aceste politici sunt reflectate în directivele Uniunii Europene, cât și în strategiile și programele adoptate în domeniul migrației. Ele au în vedere o abordare coordonată a problemei migrației, atât a celei legale cât și a celei ilegale, în beneficiul țărilor Uniunii Europene, dar și al țărilor furnizoare.
Există un număr de directive, regulamente și decizii mai vechi și mai noi, precum și unele în fază de proiect, care reglementează în mod direct și indirect politicile migraționiste în Uniunea Europeană. Între acestea, cele mai importante sunt menționate în continuare. Directive ale Uniunii Europene în domeniul migrației în ordinea cronologică a apariției lor sunt:
– Directiva Consiliului 221/1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea și șederea cetățenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică.
– Directiva Consilului 360/1968 privind eliminarea restricțiilor de circulație și de ședere în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile acestora.
– Directiva 207/1976 a Consiliului privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă.
– Directiva 71/1996 a Parlamentului European și Consiliului privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii.
– Directiva 78/2000 a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă
– Directiva Consiliului 23/2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului între întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi și unități.
– Directiva Consiliului 109/2003 privind statutul cetățenilor statelor terțe care sunt rezidenți pe termen lung.
– Directiva Consiliului 86/2003 privind dreptul la reunificare familială.
– Directiva Parlamentului European și a Consiliului 38/2004 privind dreptul la circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor (modificări).
– Directiva Consiliului 81/2004 referitoare la permisele de ședere emise cetățenilor statelor terțe, victime ale traficului de ființe umane sau celor care au fost subiectul unei acțiuni pentru
facilitarea imigrației ilegale, care cooperează cu autoritățile competente.
– Directiva Consiliului 114/2004 privind condițiile admisiei cetățenilor statelor terțe în scop de studii, schimb de elevi, pregătire neremunerată sau servicii de voluntariat.
– Directiva Parlamentului European și a Consiliului 36/2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale.
– Directiva Consiliului 71/2005 cu privire la procedura de admisie a cetățenilor statelor terțe pentru cercetare științifică.
Regulamente și decizii ale Uniunii Europene în domeniul migrației în ordinea cronologică a apariției lor sunt:
– Regulamentul Consiliului 1612/1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității.
– Regulamentul Consiliului 1408/1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora (ce sunt cetățeni ai unui stat al Uniunii Europene), care se deplasează în cadrul Comunității.
– Regulamentul Parlamentului European și a Consiliului 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.
– Regulamentul Parlamentului European și a Consiliului 1992/2006 de modificare a Regulamentului Consiliului 1408/1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora (ce sunt cetățeni ai unui stat al Uniunii Europene) care se deplasează în cadrul Comunității.
-Decizia Consiliului 491/2007 privind orientările politicilor de ocupare a forței de muncă ale statelor membre.
Aceste reglementări au în vedere pe de o parte circulația în scop de muncă a cetățenilor din statele membre ale Uniunii Europene și a familiilor lor în alte state membre ale UE, și pe de altă parte cetățenii unor terțe state și posibilitatea acestora de a desfășura activități lucrative în statele membre UE. Așa cum am menționat deja, recent a avut loc o schimbare a politicilor Uniunii Europene în direcția recrutării de forță de muncă din afara granițelor UE, și acest lucru se reflectă în directivele din ultimii ani, cât și în propunerile de directive.
În afara directivelor și celorlate reglementări existente, în prezent sunt în discuție și/sau în curs de adoptare câteva alte directive privind migrația. Acestea sunt în stadiu de propunere, și vor fi discutate în următoarele secțiuni, când sunt prezentate planurile și programele Uniunii Europene în domeniu.
Strategii, programe, planuri ale Uniunii Europene în domeniul migrației
Printre principalele programe ale Uniunii Europene, ce au în vedere migrația se numără:
– Programul Tampere (1999) ce introduce politica comună în domeniul azilului
– Programul Haga (2005) pentru întărirea libertății, securității și justiției în Uniunea Europeană, urmat de Programul de solidaritate și management al fluxurilor migratorii pentru perioada 2007-2013 (2006)
Programul Haga (2005) a stabilit 10 priorități ale Uniunii Europene pentru întărirea ariei de libertate, securitate și justiție în următorii 5 ani. Între acestea, multe fac referire directă la problema migrației :
1. Întărirea drepturilor fundamentale și cetățenești
2. Lupta împotriva terorismului
3. Definirea unei abordări achilibrate a migrației
4. Stabilirea unei proceduri coumune în domeniul azilului
5. Maximizarea impactului pozitiv al migrației
6. Dezvoltarea unui management integrat al frontierelor externe ale Uniunii
7. Realizarea unui echilibru în domeniul schimbului de informații
8. Dezvoltarea unei strategii în abordarea problematicii crimei organizate
9. Stabilirea unei arii europene de justiție originale
10. Împărțirea responsabilității
Acest program a stabilit o abordare echilibrată a migrației legale și a celei ilegale, cuprinzând măsuri pentru combaterea imigrației ilegale și a traficului de persoane, cât și planuri concrete de acțiune. Așa sunt Planul cu privire la migrația legală și integrarea migranților care are în vedere în special imigrația provenită din terțe țări și Planul de acțiune European privind mobilitatea locurilor de muncă pe 2007-2010, care are în vedere mobilitatea geografică și pe profesii în cadrul Uniunii Europene.
În ceea ce privește migrația legală, există 4 mari domenii ce se au în vedere în planul cu
privire la migrația legală și integrarea migranților:
– măsuri legislative în domeniul migrației forței de muncă ;
– accesul și schimbul de informații ;
– integrarea migranților ;
– cooperarea cu țările de origine.
Măsurile legislative pentru migrația forței de muncă la nivelul Uniunii Europene au în vedere propuneri de directive, între care o directivă generală și 3 directive specifice (pentru muncitorii înalt calificați, pentru muncitorii sezonieri, pentru angajatori ce contractează forță de muncă ilegală):
1.Propunerea pentru o Directivă a Consiliului privind aplicarea unei proceduri unice pentru un permis unic necesar cetățenilor statelor terțe pentru a putea locui și lucra pe teritoriul unui Stat Membru și cu privire la un set comun de drepturi pentru lucrătorii din state terțe care locuiesc legal într-un Stat Membru este o propunere de directivă generală care a fost înaintată Consiliului în octombrie 2007.
Aceasta propune două reglementări importante:
a) existența unei proceduri unice atât pentru solicitarea dreptului de ședere, cât și a dreptului de muncă, procedură unică care să fie urmată de urmată de eliberarea unui singur act administrativ care să cuprindă atât permisul de ședere, cât și pe cel de muncă. Permisul unic se emite de către statele membre într-un format unic conform unui model prevăzut Regulamentul (CE) nr. 1030/2002.
b) garantarea unui număr de drepturi lucrătorilor din terțe țări prin asigurarea egalității de tratament a acestora cu lucrătorii naționali în legătură cu: condițiile de lucru, libertatea de asociere, educația și formarea profesională, recunoașterea diplomelor, certificatelor și calificărilor profesionale, sistemele de securitate socială, plata drepturilor de pensie, beneficii fiscale și accesul la bunurile și serviciile pentru populație (inclusiv în vederea obținerii unei locuințe sau în vederea ocupării unui loc de muncă).
2. Propunerea pentru o Directivă a Consiliului privind condițiile de intrare și rezidență a cetățenilor statelor terțe în scopul ocupării înalt calificaților (Blue Card), este o propunere de directivă specifică trimisă Consiliului în octombrie 2007. Propunerea reglementează admiterea de lucrători înalt calificați (cu studii superioare) în vederea ocupării unui loc de muncă înalt calificat într-o țară membră UE. Un solicitant înalt calificat dintr-o terță țară care cere să fie admis în scop de muncă într-o țară UE, trebuie să facă dovada existenței unui contract de muncă valabil sau a unei oferte ferme de angajare și să îndeplinească condițiile prevăzute de legislația națională. Celor ce li se admite cererea primesc Cardul Albastru European pentru o perioadă de doi ani (sau durata contractului de muncă plus 3 luni) în baza căruia au dreptul să desfășoare munca pentru care au solicitat admiterea în primul stat din UE.
După 2 ani aceștia primesc aceleași drepturi ca resortisanții din terțe țări cu drept de ședere și muncă pe termen lung, având posibilitatea să se mute într-un al doilea stat membru împreună cu familia.
Statele membre stabilesc:
contingentele de admisie de resortisanți în funcție de situația propriilor piețe de forță de muncă. Ele pot aplica principiul preferinței cetățenilor UE în raport cu resortisanții din terțe țări;
cine poate depune cererea de Card Albastru European, resortisantul sau angajatorul.
3. Propunerea pentru o directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind condițiile de intrare și rezidență pentru lucrătorii sezonieri a fost trimisă Consiliului în martie 2002. Propunerea stabilește ca principiu general nediscriminarea lucrătorilor temporari în privința condițiilor de muncă și de angajare, față de cei ce desfășoară aceeași muncă, dar sunt angajați permanent.
4. Propunere de directivă de stabilire a sancțiunilor la adresa angajatorilor de resortisanți din țări terțe cu ședere ilegală a fost înaintată Consiliului în mai 2007. Această propunere are în vedere participarea angajatorilor la diminuarea imigrației ilegale și prevede obligativitatea angajatorilor de a verifica dacă resortisantul dintr-o terță țară deține permis de ședere valabil pe perioada angajării și să notifice autoritățile competente cu privire la angajarea unui nou resortisant dintr-o terță țară (astfel încât acestea să poată verifica veridicitatea actelor). Angajatorii ce nu respectă aceste condiții vor fi sancționați financiar, vor contribui la costurile de repatriere a imigranților ilegali, vor plăti acestora toate salariile restante, cât și impozitele și contribuțiile aferente către stat. De asemenea, se propun și alte sancțiuni acestor angajatori,de genul excluderii de la posibilitatea de a beneficia de ajutoate și subvenții publice, de a participa la achiziții publice, etc.
În privința accesului și schimbului de informații, se au în vedere crearea, dezvoltarea și îmbunătățirea mijloacelor de informare în domeniul migrației: un portal al Uniunii Europene unde se vor accesa politicile UE și acquis-ul comunitar relevant, rețeaua EURES, etc.
Integrarea imigranților legali reprezintă o altă prioritate a Uniunii Europene în domeniul migrației. Integrarea socială și culturală a imigranților legali are în vedere accesul acestora la educație și pregătire profesională prin informare cu ajutorul pachetelor informative, a cursurilor de limbă și orientare civică, etc.
Cooperarea cu țările de origine este o a patra direcție de acțiune a Uniunii Europene în domeniul migrației. Ea are în vedere identificarea țărilor de origine a imigranților pe diversele calificări și creșterea gradului de informare în aceste țări despre posibilitățile de emigrare legală în Uniunea Europeană. De asemenea se vor avea în vedere acoperirea nevoilor atât ale statelor membre UE, cât și a țărilor de origine.
Intensificarea mobilității forței de muncă în cadrul Uniunii Europene, ca unul dintre obiectivele principale ale Strategiei de la Lisabona, este avută în vedere prin Planul de acțiune european privind mobilitatea locurilor de muncă pentru 2007-2010.
Acesta stabilește principalele direcții de acțiune pentru viitor urmate de obiective concrete, cât și 4 domenii prioritare de acțiune.
Planul de acțiune european privind mobilitatea locurilor de muncă (2007-2010) Direcții de acțiune pe viitor (bazate pe experiența planului anterior din 2002):
– determinarea unei adaptabilități mai mari a sistemelor de educație și formare profesională la piața forței de muncă și pregătirea persoanelor pentru mobilitate prin învățarea limbilor străine
– eliminarea obstacolelor juridice și administrative și promovarea recunoașterii transfrontaliere a calificărilor
– crearea unui portal centralizat de informare privind mobilitatea, bazat pe sistemul de oferte de locuri de muncă, EURES.
Obiectivele planului 2007-2010:
– îmbunătățirea legislației și a practicilor administrative privind mobilitatea lucrătorilor
– garantarea faptului că autoritățile de la toate nivelurile sprijină politicile privind mobilitatea
– consolidarea rolului EURES ca instrument unic pentru facilitarea mobilității lucrătorilor și familiilor lor.
Cele 4 domenii prioritare de acțiune prezintă direcțiile de acțiune și obiectivele planului, iar în continuare prezentăm domeniile prioritare ale planului:
– îmbunătățirea legislației curente și a practicilor administrative
– asigurarea sprijinului pentru politicile privind mobilitatea din partea autorităților de la toate nivelurile
– consolidarea EURES
– creșterea nivelului de sensibilizare a populației privind avantajele mobilității
Îmbunătățirea legislației curente și a practicilor administrative este un prim domeniu prioritar în vederea creșterii mobilității forței de muncă în cadrul Uniunii Europene. Se pleacă de la faptul că unul dintre aspectele principale care influențează mobilitatea forței de muncă la nivel comunitar este garantarea faptului că lucrătorii migranți nu își vor pierde protecția socială. În prezent, acest lucru este reglementat prin Regulamentul (CEE) nr. 1408/ 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu salariații și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunității și reglementările de modificare ulterioare. Ținând cont de faptul că au apărut noi tipuri de mobilitate (spre exemplu angajare temporar sezonieră prin pendularea periodică între țara de origine și țara de destinație) care nu sunt protejate social prin actualele reglementări, se pune întrebarea dacă este necesară modificarea legislației pe de o parte și adaptarea practicilor administrative în domeniu, pe de altă parte. În acest scop Comisia Europeană organizează pe parcursul anului 2008 un studiu complex pentru a identifica aceste necesități și ulterior se va stabili care sunt modificările legislative necesare. În ceea ce privește îmbunătățirea practicilor administrative, s-au făcut deja demersuri în vederea unei mai bune cooperări administrative între instituțiile și autoritățile naționale. Astfel se urmărește ca la finele anului 2009 schimbul administrativ de informații între instituțiile naționale din țările Uniunii Europene, să se realizeze integral în mod electronic, introducerea unui card european de asigurare de sănătate electronic, oferirea de consultații și schimburi de informații on-line.
Asigurarea sprijinului pentru politica privind mobilitatea din partea autorităților de la toate nivelurile este un al doilea domeniul proritar al planului. Acesta urmărește ca încurajarea mobilității geografice și profesionale în cadrul Comunității să se realizeze prin strategii naționale pentru ocuparea forței de muncă și învățarea pe tot parcursul vieții. Se va avea în vedere eliminarea obstacolelor practice actuale și promovarea “mobilității echitabile” (prin combatearea dumping-ului social și a muncii nedeclarate). Pentru a sprijini mobilitatea, statele membre sunt încurajate să pună în aplicare Cadrul European al Calificărilor.
Un alt domeniu vizează consolidarea EURES (Servicii Europene de Ocupare a Forței de Muncă), ca principal instrument de informare despre disponibilitățile de locuri de muncă în țările Uniunii Europene. EURES a creat un portal unic care din 2006 include toate ofertele de locuri de muncă în cadrul serviciilor publice naționale ale ocupării forței de muncă, disponibil în 25 de limbi europene. Se dorește ca EURES să-și îmbunătățească activitatea prin: furnizarea de mai multe informații;
-extinderea serviciilor către noi categorii specifice de lucrători (șomeri pe termen lung, lucrători tineri, cercetători, lucrători sezonieri);
-sporirea volumului de informații colectate despre fluxurile de mobilitate; eventuala extindere a serviciilor către resortisanții din terțe țări (într-o primă fază începând cu informarea în țările de origine legată de procedurile ce trebuie respectate pentru a avea acces la piața forței de muncă din Uniunea Europeană).
In ceea ce privește migrația ilegală, Programul de la Haga a formulat o perspectivă echilibrată de abordare a acesteia, în cadrul căreia luptei împotriva migrației ilegale ca atare i se asociază explicit lupta împotriva traficului de persoane, în special femei și copii. Ulterior, Comisia Europeană a stabilit prioritățile politice, soluțiile și măsurile pentru componentele prioritare ale combaterii migrației ilegale (COM/2006/402/final). In principal, acestea se referă la :
– Continuarea dialogului și cooperării cu statele terțe în domeniul migrației, în special cu cele din regiunea sub-sahariană și zona mediteraneană care participă la politica de vecinătatea U.E. Vor fi avute în vedere combaterea cauzelor imigrației în țarile de origine (sărăcia, conflictele, degradarea mediului etc.) și asistența pentru întărirea capacității acestor țari de a derula managementul fluxurilor migratorii și lupta împotriva traficului de ființe umane.
– Securizarea frontierelor, inclusiv prin sistemul “e-borders”. Pentru analiza riscurilor și evidențierea pericolelor potențiale va fi extins sistemul conform căruia anumiți transportatori sunt obligați să comunice date din documentele de călătorie ale pasagerilor către autoritățile ce efectuează controlul la frontierele externe.
– Crearea unui model de management integrat al frontierelor, prin identificarea bunelor practice în domeniu.
– Asigurarea securității documentelor de călătorie și identitate, prin dezvoltarea unor linii directoare comune menite să stabilească standarde minime referitoare la procedurile de emitere/eliberare a documentelor de călătorie sau de identitate.
-Combaterea traficului de ființe umane prin dezvoltarea unor mecanisme de coordonare și cooperare, promovarea celor mai bune practice de identificare și sprijinire a victimelor, dezvoltarea de linii directoare pentru colectarea de date, implicarea organizațiilor internaționale și a ONG-urilor.
– Combaterea muncii ilegale, prin adoptarea și implementarea de măsuri care să oblige angajatorii să verifice statutul din punct de vedere al intrării și dreptului de ședere al statelor terțe înainte de a fi angajați. V-a fi stabilită în acest sens și răspunderea angajatorului, inclusiv finaciară, în cazul angajării de cetățeni din state terțe care se află în situații de ilegalitate pe teritoriul statelor membre. Alte măsuri vizează asigurarea sănătății și siguranței la locul de muncă.
– Finalizarea negocierilor privind acordurile de readmisie în vederea îndepărtării de pe teritoriul U.E. a imigranților ilegali, cu accent pe statele din zona Balcanilor de vest. O importanță specială se v-a acorda pregătirii personalului implicat în implementarea măsurilor de returnare.
– Intensificarea cooperării între ofițerii de legătură pe probleme de imigrări (OLI), în scopul exploatării la maximum a informațiilor disponibile. Prioritate v-a avea crearea de rețele OLI în statele africane și din zonal Balcanilor de vest.
– Stabilirea unor reguli clare și transparente privind returnarea cetățenilor statelor terțe care nu mai îndeplinesc condițiile de ședere pe teritoriul statelor U.E.
Romano Prodi afirma: „Cea dintâi provocare la adresa Uniunii de mâine o va reprezenta găsirea unei soluții la problemele privind necesitatea compatibilității sistemelor de securitate socială și de relații industriale ale statelor noastre, respectând în același timp obligațiile pe care competitivitatea internațională impune Europei ca sistem”. Iată, deci, că marea provocare la adresa Uniunii Europene este găsirea unor soluții cu privire la politicile sociale europene, în contextul competiției economice acerbe din interiorul și din afara Europei. Luând în considerare atât evoluția generală, cât și evoluția dimensiunii sociale a Comunității Europene putem emite următoarele două ipoteze:
1. Politicile sociale europene nu sunt rezultatul unui sentiment de solidaritate între cetățenii Europei, ci sunt o consecință necesară a creării pieței unice europene:
2. Dialectica dintre solidaritate și echitate, specifică statului național, a fost perpetuată și la nivelul Comunității Europene. Țările (regiunile) bogate și sărace iau locul claselor bogate și sărace din cadrul statelor naționale.
În sprijinul primei ipoteze putem aduce mai multe argumente. Cel mai important argument este reprezentat de conceptul de dumping social. Acesta reprezintă avantajele avute pe piața europeană datorită costurilor scăzute ale forței de muncă și a legilor îngăduitoare cu privire la protecția și sănătatea la locul de muncă. Concurența dură din interiorul Europei ca urmare a eliminării granițelor, a liberei circulații a bunurilor, serviciilor și a persoanelor creează o presiune enormă asupra sistemelor de protecție națională în vederea reducerii cheltuielilor sociale. Pentru înlăturarea concurenței neloiale s-a luat decizia „armonizării regimurilor sociale naționale”, în primul rând în ceea ce privește dreptul muncii. Un alt concept des utilizat în literatura de specialitate este cel de spillover. În acest context, conceptul se referă la efectele pe care le au, în planul politicilor sociale, schimbările majore din alte planuri ale integrării europene. De exemplu, libera circulație a serviciilor are efecte importante, în planul asigurărilor sociale (definite ca servicii) și al serviciilor medicale. Aici putem veni cu al treilea argument, și anume cu sublinierea faptului că, principalele decizii din domeniul politicilor sociale la nivelul Comunității, Europene sunt legate de dreptul muncii. În Carta socială, deciziile concrete sunt cele privitoare la dreptul muncitorilor sub 18 ani, la egalitatea drepturilor muncitorilor din alt stat cu muncitorii cetățeni ai statului în care lucrează, dreptul la integrarea familiei muncitorilor care lucrează în alt stat etc. Înseși titlurile date unor documente sau instituții sunt argumente în acest sens. Două exemple: Carta drepturilor fundamentale ale muncitorilor a avut ca titlu original Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale (neacceptat de țările semnatare), iar capitolul 13 al integrării în UE se numește: Politica socială și de ocupare a forței de muncă. Tot pentru susținerea primei ipoteze putem aduce argumente istorice. Prima organizație europeană de după război (Organizația Europeană de Cooperare Economică) a apărut ca urmare a unei inițiative americane (planul Marshall). Planul Schuman a apărut în contextul războiului rece și al detensionării conflictului istoric dintre Germania și Franța, iar un rol important în reactivarea Comunității Europene l-a avut criza petrolului și fenomenul globalizării. De asemenea, atitudinea indolentă, atât a cetățenilor, cât și a politicienilor în alegerile pentru parlamentul European, dovedesc interesul limitat al cetățenilor Europei față de UE, comparativ cu statul național. În sprijinul celei de-a doua ipoteze putem veni atât cu argumentele primei ipoteze, cât și cu noi argumente. Existența unor politici sociale europene, preponderent în domeniul muncii precum și lipsa unor fonduri europene pentru politici sociale orientate către cetățeanul european implică existența fondurilor europene orientate către țările, respectiv, zonele mai puțin dezvoltate. Acest tip de sprijin socioeconomic vine, pe de o parte, să pună în evidență ideea unei Europe solidare și, pe de altă parte, menține un grad ridicat de suveranitate la nivelul statelor naționale, prin lipsa unor instituții puternice la nivel central, care să gestioneze politicile și resursele Comunității. Lupta pentru fondurile comunitare ne amintește de aceeași relație dialectică între solidaritate și echitate, la nivelul statului național. Lupta pentru fondurile structurale europene, dezvoltarea regională și politica proiectelor vin în sprijinul ideii, că locul cetățeanului din cadrul politicilor sociale naționale este luat, la nivelul UE, de regiunile (comunitățile) sau țările mai puțin dezvoltate. Observăm că cele două ipoteze sunt într-o strânsă legătură, orice argument în favoarea uneia dintre ele putând veni și în sprijinul celeilalte. Politicile sociale europene sunt atât politicile sociale promovate de către Uniunea Europeană în calitatea ei de instituție suprastatală/regională, cât și acelea promovate de statele bunăstării, membre ale UE. Scopul politicilor sociale europene este, conform Art. B, Titlul I și Art. G, Titlul II din tratatul de la Maastricht, realizarea unui „nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială, creșterea nivelului și calității vieții, coeziunea economică și socială și solidaritatea între statele membre”. Art. 100a al Actului Unic European (AUE) propune asigurarea unui nivel de viață ridicat, pentru toți membrii comunității. Politicile sociale la nivelul UE constau în legislația europeană a muncii, în lupta împotriva discriminărilor etnice, religioase sau sexuale, în dispoziții cu privire la sănătate, cultură și educație și în redistribuția prin intermediul fondurilor structurale europene. UE, în calitatea sa de organism suprastatal, nu oferă ajutor material, financiar sau servicii gratuite cetățenilor săi, ci, prin intermediul diverselor fonduri, sprijină regiuni sau țări mai puțin dezvoltate. Politicile sociale europene se supun, în primul rând, imperativelor pieței unice. Ele au rolul să absoarbă dezechilibrele economice și sociale, existente prin crearea marii piețe europene.Politicile sociale europene nu sunt consecința solidarității între cetățenii Europei, ci rezultatul creării pieței unice. În sprijinul acestei idei sunt conceptele de dumping social și spillover, rolul important al Curții de Justiție Europene, dimensiunea majoră a politicilor muncii, stratificarea pe două nivele: politici sociale europene – politici sociale naționale și elemente al istoriei Comunității Europene.
Dumping-ul social se referă la nivelul scăzut al costurilor muncii, datorită nivelului redus al contribuțiilor la asigurările sociale, inegalității în salarizarea bărbaților și a femeilor, a legilor laxe cu privire la securitatea și sănătatea la locul de muncă.Egalitatea dintre femei și bărbați este consfințită încă de la începutul Comunității Economice Europene (art. 119 al Tratatului de la Roma) și a rămas în atenția Comunității și în cadrul Tratatului de la Amsterdam (art. 8 și art. 13). Acesta prevede ca femeile și bărbații să fie plătiți echitabil pentru aceeași muncă. Tratamentul discriminatoriu conduce atât la o concurență distorsionată pe piața muncii, cât și la o concurență neloială între statele care permit această discriminare și cele care promovează activ egalitatea între bărbați și femei. Mai târziu, preocuparea s-a centrat pe scăderea șomajului în rândul femeilor, echilibrarea reprezentării celor două sexe în anumite sectoare economice sau în funcțiile importante, sprijinirea mamei cu copil pentru a-și continua activitatea (sau cariera profesională). Dacă acum lupta pentru egalitate între bărbat și femeie este de natură culturală, atunci ea era o problemă prioritar economică. Salarizarea discriminatorie a bărbaților și a femeilor din Italia a produs nemulțumiri în rândul țărilor membre. Ea era un concurent serios nu doar în privința produselor (mai ieftine datorită costului scăzut al forței de muncă), ci și în privința exportului de mână de lucru (oferea cel mai mare număr de lucrători pe piața europeană). Cotizațiile sociale diferă de la o țară la alta, conduc la distorsiuni ale concurenței. De exemplu, în Marea Britanie persoanele care câștigă mai puțin de 61£ pe săptămână nu cotizează la National Insurance Contributions. De
asemenea, în Germania, persoanele care lucrează mai puțin de 15 ore pe săptămână și câștigă sub de 620 de euro sunt scutite de la plata cotizațiilor, chiar dacă acestea mai desfășoară o altă activitate considerată principală. Astfel, numărul de asiguranți obligatoriu a scăzut în Germania, din 1992, cu 1.5 milioane persoane, în timp ce numărul persoanelor care ocupă un astfel de loc de muncă a crescut cu un milion. Ca urmare a acestei situații, Comisia a propus ca toți salariații, care lucrează mai mult de 8 ore pe săptămână, să fie supuși asigurărilor sociale obligatorii. Această propunere nu a fost adoptată, în ciuda dumping-ului social evident. Țările sărace se bucură, pe de o parte, de fonduri structurale care sunt complementare politicilor regionale naționale, iar, pe de altă parte, prezintă avantajul, față de țări ca Germania și Olanda, de a avea o mână de lucru mai ieftină. Spania, Portugalia, Grecia au toată motivația de a bloca sau de a ignora toate inițiativele legate de politici sociale, pentru că acestea pun în pericol strategia de creștere prin salarii joase.
În aceeași ordine de idei, John Major, prim-ministru al Marii Britanii, aducea următorul argument pentru nesemnarea Protocolului social la Tratatului de la Maastricht: „Europa poate avea un capitol social. Noi îi vom avea pe angajați (…) Lăsați-l pe Jacques Delors să ne acuze de crearea unui paradis pentru investitorii străini; eu sunt bucuros să pledez ca vinovat”.
Conceptul de spillover se referă la schimbările din câmpul politicilor sociale europene, datorită măsurilor luate în vederea creării pieței unice. Integrarea anumitor aspecte ale societății moderne complexe nu poate rămâne fără urmări asupra altor componente. Leibfried și Pierson afirmă că, în sfera politicilor sociale, acest efect este datorat în primul rând inițiativelor realizării pieței unice, construcția pieței unice având un efect coroziv asupra suveranității statului providență național. Anumite fenomene de spillover pot fi directe, spre exemplu decizii ale Curții de Justiție a Comunității Europene (CJCE) cu privire la compatibilitatea politicilor sociale cu instituțiile pieței unice. Efectele de spillover sunt mai ales indirecte, cu consecințe mai incerte. Cei doi autori dau ca exemplu progresele Uniunii monetare. Autorii resping ideea conform căreia se poate „construi o piață”, fără a construi un vast ansamblu de reguli relative la problemele sociale, în cazul unei democrații industriale dezvoltate,Libera circulație a produselor, a serviciilor și a forței de muncă nu putea să rămână fără urmări în câmpul politicilor sociale. Lipsa de discriminare, între muncitorul oricărei alte țări față de muncitorii cetățeni ai țării de rezidență, implică drepturi egale pentru el și familia sa. Politica prodemografică în Franța, realizată prin alocații familiale consistente, vine și în sprijinul familiei muncitorului care nu locuiește în această țară. Franța a teritorializat politica sa pronatalistă prin impunerea noțiunii de „rezidență”. Rezultatul a fost un compromis al CJCE (1971), care a impus principiul „țării de lucru” (cu excepția Franței) pentru care principiul rezidenței este considerat o discriminare.
Se poate ajunge la situații care pot contraria, dar cu importante efecte asupra sistemelor de protecție naționale. În Germania, bursele școlare sunt acordate copiilor de muncitori rezidenți, chiar dacă aceștia învață în țara de origine, asemenea copiilor germani care învață într-o țară străină. De asemenea, alocațiile alocate tinerilor germani trebuie date și tinerilor din afara țării care nu au un loc de muncă, dar care au părinții muncitori în Germania. Germania se pronunță pentru asimilarea în calculul pensiilor a timpului alocat creșterii copiilor. Această politică ar trebui să se limiteze la copii crescuți în Germania, chiar dacă părintele a lucrat înainte și după îngrijirea copilului în afara Germaniei. Justificarea Germaniei este aceea că ea se consideră responsabilă doar pentru copiii născuți pe teritoriul său. Dacă o administrație străină stabilește un anumit grad de invaliditate, celelalte administrații trebuie să-i recunoască valabilitatea. Într-un caz concret, un cetățean italian a fost declarat de către un medic italian în incapacitate de muncă. Chiar dacă existau indicii că este vorba de un diagnostic fraudulos, CJCE a obligat fondul de asigurări de boală german să accepte diagnosticul. Cu umor, Leibfried și Palme spun: „Iată cum medicii din alte state membre devin apărătorii Statului Providență german”. Libertatea serviciilor este valabilă și în cazul serviciilor medicale sau al asigurărilor sociale. Acest fapt creează o piață a serviciilor sociale, în care serviciile private ocupă un rol tot mai important. Subvenționarea, de către stat sau de către autoritățile locale a unor servicii, creează o concurență neloială între serviciile unor țări sau regiuni. Pe de altă parte, persoana din alt stat trebuie să plătească același preț scăzut cu persoana din țara respectivă, fapt inechitabil față de investițiile și costurile care sunt suportate exclusiv de statul sau/și regiunea respectivă. Țările în care serviciile publice de sănătate sunt în concurență cu serviciile private (ex. Franța și Germania, spre deosebire de Italia și Marea Britanie, care dispun de politici de sănătate publică nonconcurențială sau situate la marginea pieței) sunt deschise la concurența altor state membre. În cazul asigurărilor sociale, efectul este și mai puternic. Renunțarea la anumite sisteme naționale de asigurări creează tensiuni, din cauza fenomenului de îmbătrânire a populației și a șomajului ridicat. De asemenea, migrația muncitorilor (în special a populației tinere cu nivel de pregătire ridicat) provoacă probleme serioase regiunilor mai puțin favorizate. Se pune problema, în ce sisteme de sigurări sociale să fie cuprinși aproximativ 2.8 milioane de cetățeni ai UE, care lucrează în alt stat decât acela a cărui cetățenie o posedă.
Este necesară o politică de migrație la nivel național. Politicile de migrație, internă sau externă, asociată cu emigrarea, revenirea în țară și imigrare, trebuie elaborate în relație cu cele de dezvoltare. Instituțional, problematica este legată în special de activitățile din Ministerul Muncii, Ministerul Dezvoltării Regionale, Ministerul Dezvoltării Rurale, Ministerul Administrației și Internelor.
Corespunzator, nucleul de elaborare a unei politici în domeniul migrației poate fi format din specialiști ai acestor ministere la care să se adauge specialiști ai acestor ministere la care să se adauge specialiști din mediul academic și din principalele asociații ale imigranților români din străinătate. În cadrul politicii naționale de migrație ar urma să fie specificate în mai mare măsură nu numai obiective și mijloace ci și roluri instituționale în implementarea ei. Fiecare din cele trei axe ale politicii de migrație ar urma să fie trecute în sarcina câte unei instituții specifice existente (de tipul ORI, ANOFM etc.)”
Dacă admitem complexitatea și dinamica fenomenului migrației, atunci va trebui ca accentul, în cazul statului, să fie transferat dinspre îngrădire, limitare și control al respectării acestor limitări (ceea ce în principiu realizează instituțiile din domeniul securității naționale și aplicării legislației în domeniu) spre politici publice larg participative, cu resurse și responsabilități partajate între stat și actorii neguvernamentali interesați în valorificarea beneficiilor migrației și în conturarea limitelor viitoare de evoluție a fenomenului.
2.2-Politica migrației în România și Marea Britanie
În construirea politicilor românești de migrație se poate face distincția între două tipuri de măsuri: cele adoptate ca urmare a obligativității de implementare a aquis-ului comunitar (măsuri care vizează, în mod particular, controlul granițelor, procedurile legate de azil și drepturile minorităților) și cele adoptate în vederea controlului emigrației. Acest al doilea set, implementat în mare parte în perioada de început a anilor 2000, reprezintă subiectul meu de interes. Prin conținut, poate fi considerat o probă de inovație în materie de politici de migrație: între limitele de acțiune ale unui stat democratic de origine, România a reușit să găsească, pe termen scurt, soluția care i-a facilitat accesul la poziția de membru UE.
Situația actuală a României, din punctul de vedere al migrației internaționale – un stat cu peste două milioane de emigranți (UNFPA, 2007) –, este rezultatul unei istorii complexe de emigrație. În analiza migrației postdecembriste a românilor se lucrează, deja, cu periodizări care evidențiază schimbări de tipuri, destinații și intensitate a fenomenului. Literatura dedicată migrației românești oferă mai multe variante de periodizare (Diminescu, 2003; Sandu et al., 2004; Baldwin-Edwards, 2005; Sandu, 2006).
Pentru a desemna o secvență de explorare a spațiului internațional prin recursul la procedurile de acordare a azilului. Practica solicitării de azil a reprezentat una dintre puținele strategii de mobilitate externe din repertoriul românesc anterior anului 1989, care a fost utilizată intens, în special în cazul Europei, după 1990 (Diminescu, 2003). Schimbările legislațiilor statelor de destinație (Freeman, 1992) și eforturile de sincronizare din cadrul UE au pus capăt relativ rapid fenomenului. Migrația bazată pe specularea dreptului de azil a fost însă una consistentă și a facilitat, probabil, inserția primilor migranți români în spațiul european. Privită ca istorie, migrația europeană încorporează câteva mari etape. Ardittis (1990) discuta de cinci mari etape în migrația europeană (având ca punct de pornire începutul de secol al XX-lea). Prima etapă, a cărei limită superioară autorul citat o plasează la începutul anilor ’50, este una dominată de emigrare. Importanța etapei în configurația actuală a sistemului este mai degrabă una minoră (Fassmann și Munz, 1992), legată numai prin întoarcerile către statele de origine de migrația europeană actuală.
Începând cu deceniul șase, până la așa-numita „criza a petrolului” (a doua etapă, în clasificarea Ardittis) se derulează, probabil, secvența cu cel mai important rol în structurarea sistemului european (Freeman, 1995): programele de recrutare implementate de statele din centrul și nordul Europei și relativa deschidere la întoarcerea/ migrația dinspre fostele colonii aveau să schimbe, prin consecințele neanticipate, definitiv migrația europeană. Germania, Elveția, Franța, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Suedia au reprezentat pentru perioada 1950–1975 principalii recrutatori de forță de muncă ai continentului. Sudul mai puțin dezvoltat (Italia, Spania, Portugalia, Grecia, ulterior Iugoslavia) a constituit, într-o primă fază, principala sursă de imigrație. Pe măsură ce „rezervele” intraeuropene de forță de muncă s-au epuizat, a avut loc o extindere a programelor de recrutare către state extra-europene (bazinul meditareneean și nordul Africii) (Fassmann și Munz, 1992, 461). Același interval este marcat de reveniri/ veniri din spațiul fostelor colonii.
În perioada ulterioară crizei din 1973, în plină recesiune economică, programele de recrutare europene sunt stopate și politica de „aducere” este înlocuită, treptat, cu una de restricții legate de imigrație (incluzând în parte și migrația dinspre spațiile fostelor colonii) (Baldwin-Edwards și Schain, 1994). Migrația, în special cea din spațiul extraeuropean, continuă însă, consfințind, probabil, primul eșec major al politicilor europene de migrație, care v-a marca pentru o perioadă îndelungată atitudinea statelor europene față de imigrație. Discutând despre politica de migrație a foștilor mari recrutatori europeni la sfârșit de secol XX, Freeman nota: „Astăzi, politicile de imigrație din aceste state sunt marcate de greșelile, eșecurile și consecințele neprevăzute ale erei guest worker și de conflictele asociate cu noile minorități etnice create în acea perioadă” (Freeman, 1995, 890).
Până la începutul anilor 2000, atitudinea statului român față de emigrație poate fi considerată mai degrabă drept una de tip laissez-faire. În domeniul emigrației pentru muncă, cele mai importante măsuri adoptate sunt cele legate de intervenția limitată pe fluxul către Israel (începând cu 1996) și semnarea câtorva tratate bilaterale. Începând cu 2000, eforturile de reglementare în domeniul migrației se accelerează. Pe de o parte, are loc un proces de implementare a aquis-ului comunitar. În domeniul migrației, măsurile legate de legislația comună europeană erau definite de interesele și problemele țărilor membre, în acel moment exclusiv state de destinație. Se poate face distincția între două tipuri de reglementări care au vizat controlul emigrației pentru muncă: pe de o parte, cele care au vizat atragerea migrației pe canale legale, în principiu prin trei categorii de măsuri: prin intervenția pe piața firmelor de mediere a plecărilor pentru muncă în străinătate, prin intervenția ca mediator al plecărilor și prin încheierea de acorduri bilaterale (măsuri cu caracter specific de control al emigrației pentru muncă), pe de altă parte, măsuri nespecifice, prin care s-a încercat controlul plecărilor, respectiv revenirilor în/ din țară. Dacă primul set de reglementări face parte din arsenalul obișnuit de intervenție în migrație, cel de-al doilea definește o situație de noutate, mai ales prin context: România era un stat democratic care garanta prin constituție libertatea de mișcare cetățenilor săi, dar înlocuia controlul la distanță promovat de statele de destinație în forma vizelor cu restricții legate de îndeplinirea unor condiții la ieșirea din țară și încerca să pedepsească încălcarea regulilor legate de circulația externă a cetățenilor săi. Măsurile pot fi considerate, în contextul unui stat democratic, o probă de inovație în materie de politici de migrație (se pare că nici unul dintre statele europene în situație similară nu au adoptat astfel de măsuri (Lăzăroiu și Alexandru, 2005: 6)). Eforturile de a controla emigrația se accentuează, în România, în perioada de început a anilor 2000. Analiza măsurilor implementate conduce la concluzia că, în fapt, se poate discuta despre două categorii mari: reglementările orientate țintit către migrația pentru muncă și reglementări cu caracter nespecific, care vizează ieșirile-revenirile din/ în țară în/ din străinătate. Ridicarea restricțiilor legate de circulația cetățenilor români în Spațiul Schengen, începând cu 1 ianuarie 2002 accelerează ritmul de elaborare și implementare a măsurilor cu caracter de control. Prima categorie menționată de măsuri, cea vizând emigrația pentru muncă, se înscrie în repertoriul internațional, larg utilizat, de gestionare a emigrației de acest tip. Cea de-a doua categorie reprezintă o veritabilă probă de inovație: statul român, un stat democratic care garantează cetățenilor dreptul la liberă circulație, încercă să controleze emigrația, prin controlul ieșirilor, respectiv al revenirilor. Controlul ieșirilor nu reprezintă, ca tip, o acțiune cu caracter de noutate în migrație. Politica de restricție a circulației persoanelor, promovată de statele foste comuniste este, din păcate, un exemplu familiar românilor. Noutatea măsurilor promovate de România în perioada 2000–2007 constă în găsirea formulei prin care asemenea măsuri să poată fi implementate într-un context democratic. Analiza reglementărilor permite identificarea a trei categorii de acțiuni: o serie îndreptate spre instituirea unor condiții la ieșirea din țară, o alta îndreptată spre pedepsirea încălcării reglementărilor legate de circulația în străinătate, prin restrângerea dreptului la liberă circulație pe perioade variabile și o măsură bazată pe afirmarea transnațională a autorității statului român. Implementarea fiecărui tip, reflectând caracterul de contradicție cu realitatea emigrației românești, se realizează cu dificultăți, cu reveniri și redefiniri frecvente în legislație. Pachetul de măsuri discutat reprezintă o situație interesantă, din punctul de vedere al modalității în care inovația apare la nivelul politicilor de migrație. Reglementările introduse de statul român sunt rezultatul conjugat al presiunii externe și interne divergente.
Măsurile prezentate nu pot fi discutate din perspectiva duratei și nici a capacității lor de difuziune. Reglementările reprezintă rezultatul unui context specific, existent pentru un interval de timp limitat. Un astfel de model nu ar putea fi preluat decât de un stat aflat într-un context similar, situație destul de greu de imaginat. Caracterul dinamic al migrației internaționale impune, de altfel, politicilor de migrație un ritm alert de schimbare, în raport cu alte domenii de politică publică. Reacția rapidă la nivelul strategiilor de migrație reprezintă un factor suplimentar, care presează spre înnoirea continuă.
Datorită faptului că termenul de „integrare a imigranților” este unul complex și cu o multitudine de semnificații, diferențele între state privind interpretarea acestui concept conduc la viziuni diferite asupra politicilor sociale în acest domeniu. Oricum, chiar dacă interpretările termenului ar fi aceleași în fiecare stat, politicile sociale vizând integrarea imigranților tot ar fi diferite, datorită circumstanțelor politice și sociale, dar și istoriilor diferite în legătură cu migrația. În literatura de specialitate recentă, se consideră că este utilă distincția între trei dimensiuni majore ale procesului de integrare: dimensiunea socioeconomică, dimensiunea legală și politică și dimensiunea culturală. Orice politică ce urmărește promovarea integrării imigranților trebuie să țină cont de aceste trei dimensiuni. Capacitatea de a oferi o explicație cuprinzătoare este limitată pentru fiecare dimensiune luată separat. De aceea, unii autori au construit modele care să acopere procesul complex al integrării imigranților și care să țină cont de toate cele trei dimensiuni.
De exemplu, Hollifield distinge trei modele ale politicilor vizând integrarea în Europa:
a) Modelul lucrătorului sezonier, pentru care Germania reprezintă prototipul. Procesul de imigrație este determinat, în principal, de nevoile pieței forței de muncă, iar prezența imigranților este temporară. În consecință, nu se impune ca o necesitate acordarea unui statut legal acestora și nici o reflectare asupra posibilității facilitării diversității culturale.
b) Modelul asimilaționist, pentru care Franța reprezintă prototipul. Imigrația este văzută ca fiind permanentă, imigranții sunt bineveniți și primesc un statut legal, cu condiția asimilării modelelor de comportament ale culturii dominante. Imigranții sunt priviți, în primul rând, ca persoane individuale, noțiunea de comunitate de imigranți fiind străină acestui model.
c) Modelul minorităților etnice, pentru care Marea Britanie servește ca prototip. Imigrația este văzută ca fiind permanentă, dar imigranții sunt definiți în funcție de originea lor etnică și culturală. Ei își constituie propriile comunități, diferite de cele deja existente, dar marea provocare este a face ca aceste comunități să trăiască în armonie, în cadrul unei societăți multiculturale.
Castles a dezvoltat o altă tipologie care încearcă să reconcilieze diferitele dimensiuni:
a) Modelul excluderii pe baza diferențelor, care cuprinde Germania și statele din sudul Europei;
b) Modelul asimilaționist, cu exemple ca Marea Britanie, Franța și Olanda;
c) Modelul pluralist, pe care îl regăsim doar în țările din afara Europei, țări clasice, care încurajează imigrația.
Surprinzătoare apare, în această tipologie, includerea Marii Britanii la modelul asimilaționist, alături de Franța și Olanda. Bineînțeles, toate aceste tipologii și modele tind să simplifice realitatea. Ele se construiesc mai mult pornind de la ideologiile adoptate de diferite state, decât în funcție de situația existentă. De exemplu, în ciuda diferențelor ideologice între Franța și Germania, actualul curs al procesului de integrare al imigranților în aceste două state membre este destul de asemănător, ele aplicând, în marea majoritate a cazurilor, aceleași măsuri și strategii pentru a facilita procesul de integrare. De aceea, este foarte important să privim cu atenție conținutul acestor politici sociale care vizează integrarea imigranților. Pe de altă parte, din anumite puncte de vedere, cum este cel referitor la acordarea cetățeniei ca element central al acestor politici, există încă mari diferențe, nu numai în ideologie, dar și în practică. De exemplu, în timp ce statele din sud tind să considere acordarea cetățeniei ca o condiție majoră pentru integrare, statele nordice se orientează pe alte aspecte, cum ar fi participarea în viața politică și civilă a societății. Conceptul de excluziune este multidimensional și măsurile care urmăresc combaterea excluziunii sociale trebuie să acopere o arie foarte largă de domenii, dintre care amintim educația, ocuparea, pregătirea profesională, locuințele, îngrijirea sănătății și protecție socială. Aceste măsuri sunt adresate grupurilor defavorizate, iar imigranții și refugiații reprezintă, în viziunea Uniunii Europene, grupuri cu risc ridicat de excluziune socială. Măsurile vizând ocuparea forței de muncă și accesul la sistemul de protecție și asistență socială sunt considerate căi principale în vederea integrării sociale. Și din acest punct de vedere, imigranții și refugiații reprezintă un grup-ținta.
Istoria politicilor sociale a Uniunii Europene are în centrul său drepturile acordate muncitorilor. Libera circulație a produselor, serviciilor și forței de muncă a creat presiuni asupra statelor naționale ale bunăstării, în sensul implementării unor reglementări cu privire la drepturile egale ale muncitorilor (indiferent de cetățenie sau sex) și a familiilor acestora în cadrul Comunității. Politicile sociale europene nu sunt datorate sentimentului de solidaritate dintre cetățenii UE, ci presiunilor făcute de piața unică. Într-un articol din TUE se vorbește cu sinceritate de credința că măsurile sociale stipulate în tratat nu se vor asigura doar datorită funcționării pieței unice cu efectele sale armonizatoare asupra sistemelor sociale. Se speră că acesta se va realiza și prin respectarea legilor, reglementărilor sau acțiunilor administrative. Nu se vorbește însă despre solidaritatea între cetățenii Europei ca sursă a politicilor sociale. În privința dumping-ului, există argumente că dimensiunea costurilor muncii nu este atât de importantă pe cât se pare. Dezvoltarea capitalului uman, a cererii în raport cu oferta și menținerea păcii sociale pot fi argumente ale angajatorilor pentru sprijinirea politicilor sociale. Este ceea ce a fost numit alianța trans-clasă între capital și forța de muncă, pe o anumită zonă geografică. Acesta creează o ruptură economică și socială între zonele Europei, fapt ce reprezintă un argument în plus pentru acordarea de sprijin zonelor aflate în dificultate. Ajutorul acordat de țările (regiunile) mai bogate, țărilor (regiunilor) mai sărace va fi pentru politica la nivel UE, ceea ce reprezintă pentru statul bunăstării național transferul social de la cei bogați la cei săraci. Uniunea Europeană trebuie să concilieze trei aspecte: eficiența economică, crearea de noi locuri de muncă și coeziunea socială. Lupta împotriva șomajului este principala provocare la adresa politicilor sociale europene. Crearea de noi locuri de muncă, prin dezvoltarea industriei mici și mijlocii și mai ales a industriei de înaltă tehnologie, care dă produse cu valoare adăugată ridicată, este strategia UE pentru viitor. Concurența economică, înăuntrul și în afara Europei, are și v-a avea un rol esențial în construirea UE. Dacă unitatea Europei a avut ca premise tensiunile dintre Franța și Germania, respectiv, între Europa Occidentală și Uniunea Sovietică, astăzi principalul factor de coeziune este globalizarea. În fața UE, în afara SUA și Japonia, se ridică noi puteri economice, ca Rusia și China. O Europă unită și lărgită v-a face mult mai ușor față acestei concurențe. Însă împotriva acestui deziderat vin interesele în plan economic și geopolitic, de multe ori diferite, ale statelor naționale. La aceasta se adaugă rezistența sentimentului național în calea federalizării Europei. Statul națiune își păstrează autoritatea, cu atât mai mult cu cât lumea globală activează sentimentul de apartenență și de identitate. Construcția unei identități și a unei solidarități europene nu se poate realiza fără dezvoltarea unor politici sociale, care să sprijine regiunile mai sărace și care să-i ajute pe cetățenii Europei să participe la viața socială a acestui organism. Bernd Henningsen afirmă: „Dacă o identitate europeană există sau se va dezvolta, asta nu ține de o piață comună (și costuri comune) europeană pentru produsele agricole și metalurgice, ci de o politică a justiției sociale”. Incluziunea socială vine tocmai în întâmpinarea nevoii de apartenență și de participare la construcția europeană. Decalajele mari între regiunile Europei și cetățenii excluși de la construcția unității sunt un pericol la adresa stabilității UE și a capacității sale concurențiale. De aceea, cred că nu poate fi concepută o Europă fără o importantă dimensiune socială. Integrarea de noi membri va însemna noi zone aflate în dificultate care trebuie sprijinite consistent, ținând cont de decalajul economic mare între țările occidentale și țările candidate la aderare.
Migrația românească și criza – migranții români nu se întorc în țara
Perioada 2008-2010 a generat în România temeri și discuții de politici publice legate de migrația de revenire – criza economico-financiară fiind gândită ca o cauză a unui astfel de fenomen circulatoriu. Așa cum reiese din interviurile derulate în cercetarea empirică, experți ai sistemului românesc de gestionare a migrației au negat în toamna lui 2009 o astfel de revenire în masă. Argumentele lor sunt simple: „dacă are permis legal de muncă nu are de ce să se întoarcă, pentru că beneficiază de ajutor social în străinătate, la cote de care în România nu se poate bucura; dacă nu are permis legal de muncă, mai degrabă găsește de muncă acolo decât în România, pentru a-și satisface nevoile de supraviețuire.”
Într-adevăr, fenomenul reîntoarcerii masive a românilor plecați la muncă în străinătate nu s-a produs. Migrația de revenire nu se manifestă ca fenomen spectaculos, migranții români pentru muncă sfidând logica acestei comprimări a tuturor piețelor muncii din cadrul UE. Intuitiv, fără pretenții de fundamentare a enunțului pe date statistice la vremea interviului, expertul statistician intervievat pare să fi avut dreptate: “migrația inversă”, migrația de revenire întârzie să se producă. Piața muncii din România nu s-a suprapopulat cu o nouă generație de șomeri proveniți din migrația de întoarcere, care să se adauge la generația de șomeri produsă de criza internă din România. O astfel de suprapopulare prin migrație de întoarcere masivă la un număr de aproape trei milioane de români care lucrează în străinătate ar fi creat o presiune socială greu de suportat la nivel național. Această posibilă vulnerabilitate pe termen scurt trebuia să fie luată în seamă. După cum trebuie să recunoaștem că Statul nu ar fi reușit să controleze un astfel de fenomen-vulnerabilitate pentru societatea românească, reprezentat de migrația de întoarcere a unui număr semnificativ de români plecați la muncă în străinătate.
2.3-Legislația din România și Marea Britanie în domeniul migrației
Evoluțiile politicilor, legislației și instituțiilor privind migrația în România au fost puternic influențate în ultimii ani de aderarea României la Uniunea Europeană, respectiv de necesitatea asigurării conformității cu legislația comunitară și a existenței unui cadru instituțional administrativ care să permită participarea la politicile UE în domeniul migrației. Astfel, a avut loc armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar în domeniul migrației și s-au luat măsuri în vederea îmbunătățirii cadrului instituțional și a coordonării interinstituționale pentru gestionarea migrației legale cât și a celei ilegale.
În plan legislativ, legislația națională existentă a fost modificată și completată, astfel încât în prezent aceasta corespunde în totalitate legislației privind migrația din Uniunea Europeană. Prezentăm în continuare principalele acte legislative din România care reglementează domeniul migrației din diferitele sale perspective.
A. Reglementări generale privind circulația străinilor în România
– Legea 248/2005 prvind regimul liberei circulații
– Ordonanța de Urgență 194/2002 privind regimul străinilor în România republicată (completată și modificată prin Legea 357/2003, Legea 482/2004, OUG 113/2005, Legea 306/2005, Legea 56/2007, OUG 55/2007)
– Hotărârea Guvernului nr. 1864/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor Statelor Membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European și pentru stabilirea formei și conținutului documentelor care se eliberează cetățenilor Uniunii Europene și membrilor familiilor lor.
B. Reglementări legate de migrația în scop de muncă în România:
– Legea 344/2006 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale – Ordonanța de Urgență 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României
– Legea 200/2004 privind recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate în România
– Ordonanța de Urgență 109/2007 pentru modificarea și completarea Legii 200/2004 privind recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate în România
– Legea 53/2003 Codul Muncii
C. Reglementări legate de azil :
– Legea 122/2006 privind azilul în România. Ea transpune în prevederile sale actele comunitare în domeniu
– Legea 46/1991 pentru aderarea României la Convenția de la Geneva din 1951 și la Protocolul de la New York din 1967 privind statutul refugiaților.
– Ordonanța 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție sau un drept de ședere în România, precum și a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European
– Hotărârea Guvernului nr. 1122/2007 pentru aprobarea Strategiei Naționale privind Imigrația pentru perioada 2007 – 2010, prin planurile anuale de acțiune
D. Reglementări privind planificarea financiară, coordonarea, implementarea și auditarea utilizării fondurilor acordate prin Facilitatea Schengen, care vizează întărirea controlului la frontiera externă și supravegherea zonei frontierei externe precum și protecția împotriva criminalității transfrontaliere și creșterea capacitătii de control prin sporirea posibilităților de furnizare și acces la date, având drept țintă finală aderarea României la Spațiul Schengen. Intre aceste reglementări figurează:
– Hotărârea Guvernului 620/20 iunie 2007 privind modalitatea de utilizare a fondurilor alocate de U.E. prin intermediul Facilității Schengen și pentru fluxurile de numerar;
– Hotărârea Guvernului 882/5 iulie 2006 privind constituirea Comisiei naționale de autoevaluare Schengen;
– Ordonanța de Urgență a Guvernului 34/13 aprilie 2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii s.a.
E. Reglementări privind emigrația românilor în străinătate:
– Legea 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate
– Legea 156/2000 privind protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate, modificată prin Ordonanța 43/2002. Există un număr de acte legislative ce ratifică acorduri bilaterale ale României cu alte state privind circulația forței de muncă între statele respective. Așa sunt cum Elveția (2000), Ungaria (2001), Portugalia (2001, 2002), Luxemburg (2001), Spania (2002), Franța (2004), Germania (1991, 1992, 2005), Italia (1996, 2006, 2007). Aceste acorduri bilaterale au fost semnate înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, iar ținând cont de perioada de tranziție în privința liberalizării pieței forței de muncă din UE pentru România și Bulgaria (cu 2 ani inițial și până la 7 ani maxim începând din anul aderării celor două țări la Uniunea Europeană – 2007).
– Hotărârea 187/2008 privind aprobarea Planului de măsuri pentru revenirea în țară a cetățenilor români care lucrează în străinătate
F. Alte reglementări:
– Hotărârea 1122/2007 pentru aprobarea Strategiei Naționale privind Imigrația pentru perioada 2007-2010
În secțiunea următoare voi detalia câteva dintre acestea în funcție de formele de migrație reglementate.
A. Astfel, regăsim legislație generală pentru reglementarea circulației persoanelor și migrației legale în România prin:
– Ordonanța de Urgență 194/2002 privind regimul străinilor în România republicată și modificată prin Ordonanța de Urgență 55/2007, care reglementează în sens larg circulația persoanelor străine în România. Această lege reglementează intrarea, șederea și ieșirea străinilor din România. Conform acestei legi intrarea străinilor din terțe state pe teritoriul României este permisă odată cu îndeplinirea anumitor condiții și pe baza obținerii unei vize. În anul 2000 România a renunțat în mod unilateral la vize de intrare în țară pentru cetățenii UE, iar de la 1 ianuarie 2007 aceștia beneficiază de dreptul de liberă circulație și rezidență pe teritoriul României, conform prevederilor Directivei 2004/38/CE. În ceea ce privește șederea străinilor din terțe state aflați temporar în mod legal în România aceștia pot rămâne pe teritoriul statului roman pe baza permisului de ședere. În situația celor care desfășoară activități lucrative, se eliberează un permis unic ce atestă atât dreptul de ședere, cât și dreptul de muncă pe teritoriul României. Se introduce un nou tip de viză de lungă ședere pentru activitățile de cercetare științifică pentru lucrători din țerțe state. În ceea ce privește imigrația, deci fluxurile de intrare de cetățeni străini, la rândul lor acestea pot fi legale sau ilegale. Imigrația legală poate fi permanentă sau temporară, și are la rândul ei diferite motivații (căsătorie și/sau întregirea familiei, muncă, investiții, studii). Legislația românească are în vedere toate aceste aspecte, însă ne vom axa mai ales pe imigrația cu scop de muncă aceasta fiind principala formă de imigrație legală.
B. Legislația ce reglementează imigrația în scop de muncă în România are în vedere accesul pe piața forței de muncă din România a cetățenilor străini și cuprinde:
– Legea 344/2006 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale și Ordonanța de Urgență 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României care stipulează că străinii pot fi angajați sau detașați pe baza unei autorizații de muncă, care înlocuiește permisul de muncă. Conform noilor reglementări, cei detașați au nevoie de autorizație de muncă din prima zi de muncă.
– Legea 200/2004 privind recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate în România și Ordonanța de Urgență 109/2007 definesc profesia reglementată ca fiind activitatea sau ansamblul de activități profesionale reglementate conform legii române, care compun respectiva profesie. S-au adus completări listei de profesii reglementate prin adăugarea de noi profesii (geodez, interpret limbaj mimico-gestual) și modificarea celor existente. Se stipulează de asemenea că, persoanele care beneficiază de recunoașterea calificărilor profesionale trebuie să aibă cunoștințe de limba română în măsura în care sunt necesare exercitării profesiei respective, dar evaluarea cunoștințelor lingvistice nu face parte din procedura de recunoaștere.
C. Legislația privind azilul este concretizată, în primul rand, în noua Lege a azilului
(122/2006), care este o lege europeană, clară și echilibrată, ce asigură respectarea drepturilor omului și îndeplinirea obligațiilor României ca stat membru al U.E. de la data aderării (MIRA, 2008). Ea se constituie atât într-un instrument de combatere a migrației ilegale cât și într-unul de prevenire a abuzurilor la procedura de azil.
Legea realizează concordanța deplină cu terminologia europeană, evitând confuziile, diferențele de interpretare. Astfel, sunt definiți explicit termeni precum formă de protecție, solicitant de azil, străin, cerere pentru acordarea unei forme de protecție sau cerere de azil, procedură de azil, statutul de refugiat, protecție subsidiară, protecție temporară, membri de familie, minor neînsoțit, persoane strămutate, flux masiv, zonă de transit, centru de cazare.
Este precizată autoritatea centrală responsabilă de aplicarea politicii României în domeniul azilului, care la momentul respectiv era Oficiul Național pentru Refugiați, din subordinea M.I.R.A., cu menționarea atribuțiilor sale. Începând cu 26 iunie 2007 s-a înființat Oficiul Român pentru Imigrări ca urmare a reorganizării Autorității pentru Străini și a Oficiului Național pentru Refugiați. De asemenea sunt stabilite principiile și garanțiile procedurale referitoare la: accesul la procedura de azil, nediscriminare, nereturnare, unitatea familiei, interesul superior al copilului, perioada acordării unei forme de protecție, confidențialitate, cauze care înlătură caracterul penal al faptei, rolul active, examinarea cererii de azil, hotărârea cu privire la cererea de azil, prezumția de bună credință, garanțiile privind minorii neînsoțiți solicitanți de azil.
Secțiuni speciale sunt dedicate unor aspecte fundamentale legate de drepturile și obligațiile solicitanților de azil, formele de protecție, procedura de azil, procedura accelerată, procedura
de soluționare a cererii de acordare a accesului la o nouă procedură de azil, drepturile și obligațiile persoanelor pe parcursul procedurii de stabilire a statului membru responsabil.
În raport cu precedenta lege a azilului, cea în vigoare aduce o serie de modificări și completări cu privire la reunificarea familială, procedura de azil în etapa administrativă, procedura în cazul solicitanților de azil monori neînsoțiti, transferal de responsabilitate asupra statutului de refugiat, procedura statului membru responsabil, protecția umanitară temporară .
Au fost introduse în mod expres cauzele de excludere de la acordarea protecției subsidiare sau a protecției umanitare temporare, precizându-se ca nu se acordă protecție persoanei care: a comis o crimă contra păcii și omenirii, o crimă de război; a comis o infracțiune gravă de drept comun înainte de intrarea pe teritoriul României; a comis fapte care sunt contrare scopurilor și principiilor enunțate în Carta ONU; constituie un pericol la adresa ordinii publice și siguranței naționale a României; a instigat sau a fost complice la săvârșirea categoriilor de fapte enunțate anterior; a planificat, a facilitate sau a participat la săvârșirea de acte de terorism.
D. Emigrația, prin fluxurile de ieșire ale românilor ce pleacă în străinătate este la rândul ei reglementată de legislația românească. Legislația privind emigrația românilor în străinătate are ca principale obiective protejarea românilor care lucrează în străinătate, și mai recent, aceasta are în vedere încurajarea cetățenilor români care lucrează în străinătate să revină în țară.
Astfel,
– Legea 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate stipulează în principal condițiile în care se emit actele de calătorie în străinătate pentru cetățeni români cu domiciliul în România, cât și în străinătate.
– Hotărârea 187/2008 privind aprobarea Planului de măsuri pentru revenirea în țară a cetățenilor români care lucrează în străinătate are ca obiectiv reglementarea activităților privind încurajarea românilor care lucrează în străinătate de a reveni pentru a lucra în România. Sunt stipulate 3 mari categorii de acțiuni în acest sens, respective:
a) Constituirea și actualizarea periodică de baze de date cu privire la cetățenii români care desfășoară activități în străinătate. Termenul de constituire este sfârșitul anului 2008, după care urmează actualizarea permanentă a bazelor de date constituite. Responsabile sunt MMFES, MIRA și MAE.
b) Realizarea de campanii de informare și recrutare de forță de muncă dintre cetățenii români care lucrează în străinătate asupra oportunităților de angajare în România în vederea revenirii în țară. Responsabile sunt MMFES și MAE. Obiectivele acestor acțiuni au fost: facilitarea contactului direct între firmele care oferă locuri de muncă în România și românii care doresc să revină în țară; informarea lucrătorilor români despre locurile de muncă vacante din România și tendințele de evoluție a pieței muncii, prezentarea de către experți ai autorităților din administrația publică centrală din România și distribuirea de materiale informative privind drepturile de asigurări sociale de care beneficiază în România, aspecte privind coordonarea sistemelor de securitate socială în Uniunea Europeană, riscurile muncii fără forme legale, inițierea de afaceri și oportunitățile de finanțare și formare profesională de care vor putea beneficia prin programele de finanțare europene disponibile în România. Ele au atras fiecare între 500 și 1300 de participanți români ce muncesc în țările respective, și s-a realizat facilitarea întâlnirii între lucrătorii români și angajatori din România. Dintre participanți o mare parte au declarat că doresc să se întoarcă în România, discuțiile purtate fiind în jurul nivelului de salarizare ce se poate obține în România (s-au vehiculat niveluri acceptabile între 600-800 Euro/lună) și obținerii de informații legate de posibilitatea obținerii unor drepturi de pensie în situația desfășurării de activități profesionale în mai multe state membre ale Uniunii Europene.
c) Reglementarea unui sistem de stimulare a revenirii și reintegrării profesionale a cetățenilor români în țară prin promovarea principiului migrației circulatorii. Sunt responsabile un număr mai mare de ministere, scopul fiind de a stimula cetățenii reîntorși în România să-și dezvolte afaceri pe cont propriu, să se reintegreze în munca în agricultură, să se reîntoarcă lucrătorii cu calificări superioare.
E. Printre celelalte reglementări în domeniul migrației în România, dar cu o importanță deosebită în lumina ultimelor evoluții în domeniu la nivel internațional și european, se numără actele legislative ce reglementează Strategia națională privind imigrația pentru perioada 2007-2010 (Hotărârea 1122/2007 pentru aprobarea Strategiei naționale privind imigrația pentru perioada 2007-2010).
În continuare vom prezenta acțiuni întreprinse în România ca urmare a actualizării legislației privind fenomenul migraționist.
Strategia națională privind imigrația pentru perioada 2007-2010, pornește de la ideea că imigrația nu trebuie privită ca un aspect negativ sau o problemă ce trebuie rezolvată, ci mai degrabă ca un proces ce trebuie gestionat. Această strategie are ca obiectiv principal maximizarea efectelor pozitive și minimizarea efectelor negative ale imigrației pentru societate, cuprinzând și liniile de acțiune în privința mai multor aspecte legate de acest fenomen, precum: imigrația controlată, prevenirea și combaterea imigrației ilegale, azilul, integrarea socială a străinilor, fenomenul emigrației cetățenilor români.
a. Imigrația controlată are în vedere promovarea liberei circulații a persoanelor în cadrul Uniunii Europene, dar și facilitarea admisiei lucrătorilor din terțe țări. Măsurile propuse în România prin strategia națională, sunt în concordanță cu Programul de la Haga și cu politica comună a UE în domeniul imigrației legale.
a.1. Asigurarea cadrului administrativ necesar exercitării dreptului la liberă circulație și rezidență a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene prin asigurarea cadrului legislativ și instituțional corespunzător
a.2. Promovarea admisiei cetățenilor din terțe țări în scop de muncă se va face în funcție de cerințele pieței muncii din România prin: stabilirea unor cote de admisie în scop de muncă, facilitarea accesului pe perioade limitate a anumitor categorii socio-profesionale ce sunt deficitare pe piața internă, acorduri bilaterale între România și alte țări pentru admisia în România de lucrători în scop de muncă.
a.3. Încurajarea admisiei cetățenilor din terțe țări în scopul desfășurării de activități comerciale și de afaceri, care să aibă potențial major în realizarea de investiții și crearea de locuri de muncă în România.
a.4. Promovarea unui sistem eficient de selectare a cetățenilor din terțe țări în vederea studiului în România, astfel încât nivelul de pregătire al acestora să contribuie la eventuala continuare a șederii acestora după încheierea studiilor pentru a desfășura activități în beneficiul societății românești.
a.5. Dezvoltarea și administrarea unor sisteme informatice eficiente în gestionarea imigrației pe teritoriul național. Se are în vedere crearea unor sisteme informatice performante care să fie interconectate la nivel național, în cadrul acestora un element central fiind Sistemul Național de Vize, Migrație și Azil.
b. Prevenirea și combaterea imigrației ilegale, ținând seama de tendința transformării României într-o destinație tot mai atractivă pentru migranți. Alinierea la politicile U.E. în domeniu are în vedere:
b1. Informarea eficientă a potențialilor imigranți asupra legislației românești privind admisia și a măsurilor luate de statul roman pentru combaterea imigrației ilegale.
b2. Intensificarea cooperării instituțiilor abilitate în vederea combaterii imigrației ilegale și a muncii la negru, în special prin implicarea structurilor teritoriale care au contact direct cu grupurile țintă.
b3. Intensificarea măsurilor de îndepărtare a străinilor care au intrat ilegal pe teritoriul României sau care au intrat legal dar ulterior șederea lor a devenit ilegală. Acțiunile vor fi diferențiate în funcție de specificul situației fiecărei categorii de personae, aplicându-se măsuri speciale în cazul persoanelor vulnerabile, precum: minori, minori neînsoțiți, persoane cu dizabilități, persoane în vârstă, femei însărcinate, părinte singur cu minor(i), persoane care au fost supuse torturii, răpirii sau altor forme serioase de violență psihică, psihologică sau sexuală.
b4. Acțiuni în domeniul politicii de vize, migrației, azilului, controlului frontierelor și cooperării polițienești pentru pregătirea aderării României la Spațiul Schengen.
b.5. Intensificarea cooperării autorităților române cu instituții similare din statele membre U.E. precum și cu cele din țarile de origine sau tranzit pentru combaterea imigrației ilegale, cu accent pe schimbul de informații. Un loc aparte va fi ocupat de cooperarea cu instituțiile din țările cu potențial migrator important pentru România. Colaborarea cu agențiile și instituțiile existente la nivel european este de asemenea avută în vedere.
c. Integrarea socială a străinilor are în vedere:
c1. Susținerea participării active a străinilor care domiciliază sau au reședința legală în România are în vedere:
c2. Susținerea participării active a străinilor care domiciliază sau au reședința legală în România la viața socială, economică și culturală a țării, ceea ce va contribui la integrarea acestora în societatea țării-gazdă, în paralel cu conservarea identității lor culturale.
C3. Protejarea categoriilor vulnerabile precum victime ale persecuției pe bază de gen/sex, minori neînsoțiți, victime ale torturii, persoane cu handicap, persoane în vârstă ș.a.
C4. Asigurarea accesului tuturor străinilor care domiciliază sau au reședința pe teritoriul României la procedura de obținere a cetățeniei române.
C5. Pregătirea adecvată a personalului implicat – funcționari publici, personal contractual, persoane cu funcții de conducere, personal angajat în serviciile de sănătate, educație, asistență socială etc. pentru respectarea diferențelor culturale, religioase, fizice și psihologice ale persoanelor în curs de integrare. Se va pune accent pe derularea de programme de educare și formare a acestor categorii de personal.
Hotărârea Guvernului mai sus menționată a stabilit că această strategie națională va fi implementată prin planuri de acțiune anuale. Primul plan a fost Planul de acțiuni pe anul 2007 pentru implementarea Strategiei Naționale privind Imigrația, plan care, deși a fost aprobat în luna septembrie 2007, a reușit să realizeze un procent de 87% dintre acțiunile propuse (Studiu MIRA, 2008). Acesta a prevăzut acțiuni în toate cele patru domenii principale ale strategiei naționale în vederea atingerii obiectivelor pe care și le-a propus.
Obiectivele Planului de acțiuni pe 2007 pentru implementarea Strategiei Naționale privind Imigrația (2007-2010)
Obiectivele planului pe 2007 au fost:
– îmbunătățirea managementului privind admisia străinilor și limitarea celor cu ședere ilegală pentru a diminua imigrația ilegală
– completarea deficitelor de forță de muncă din România cu personal calificat din țerțe țări
– atragerea de investiții străine în România
– creșterea nivelului de informare a populației din România despre fenomenul migrației, astfel încât să se respecte legislația în vigoare și străinii să fie acceptați mai facil de societatea românească
– participarea străinilor la viața socială și culturală din România cu respectarea identității lor culturale
– dezvoltarea cooperării interinstituționale și specializarea personalului instituțiilor implicate în implementarea Strategiei Naționale privind Imigrația
Legislația muncii în Regatul Unit
Drepturile de angajat sunt guvernate de termenii contractuali și statutul de angajat aferent. Există trei categorii de persoane care lucrează: „angajați”, ,,lucrători” și„angajați proprii”. Definirea termenilor de „angajat” și„lucrător” variază ușor în lege însă, în general, dacă anumite drepturi sunt conferite unui „lucrător”, ele sunt conferite și unui „angajat”. Dacă sunteți „angajat propriu” sub aspectul plății impozitelor, veți fi considerat „angajat propriu” și sub aspectul drepturilor de care beneficiați ca angajat.
Majoritatea persoanelor care lucrează sunt „angajați”.Sunteți considerat a fi „angajat” dacă lucrați în baza unui contract de muncă. Acesta nu trebuie să fie scris, el intră în vigoare din momentul în care dvs. și angajatorul dvs.conveniți asupra termenilor și condițiilor de angajare.Existența sa poate fi indicată indirect și de acțiunile dvs.sau ale persoanei pentru care lucrați. Contractul precizează de obicei ce anume se așteaptă de la dvs. În general dvs.veți fi cel care trebuie să presteze munca; nu puteți trimite pe altcineva în locul dvs. Angajații beneficiază de obicei detoate drepturile conferite de legislația muncii însă, în unele cazuri, numai după o anumită perioadă de timp lucrată.
Aceasta este o categorie mai diversă, care include angajații însă exclude de obicei angajații proprii. Un lucrător este o persoană care lucrează pentru un angajator, fie în baza unui contract de muncă fie în baza unui alt contract în cadrul căruia se angajează să presteze personal o activitate sau un serviciu. Dacă lucrați prin intermediul unei agenții de recrutare, veți fi considerat „lucrător”, și nu „angajat”.Lucrătorii beneficiază de drepturi și protecție de bază,respectiv salariu minim pe economie, drepturi conform Reglementărilor privind orele de lucru inclusiv concedii anuale plătite și pauze de odihnă, protecție conform legislației împotriva discriminării și a celei privind protecția muncii, și drepturi statutare la plăți cum ar fi indemnizația de maternitate/paternitate și cea de boală.
Dacă sunteți angajat propriu, nu veți avea contract de muncă cu un angajator. Este mult mai probabil să aveți propria dvs. afacere și să fiți contractat să asigurați servicii contra unui onorariu, de-a lungul unei perioade de timp. Vă veți plăti propriile contribuții sociale și impozite. Nu beneficiați de aceleasi drepturi de angajat deoarece sunteți propriul dvs. șef și puteți decide, de exemplu, cât să cereți pentru munca dvs. sau câte zile de concediu să vă acordați. Beneficiați de o anumită protecție legală. De exemplu nu puteți fi discriminat, și aveți dreptul la un mediu de muncă sigur și sănătos la sediul clientului dvs.
Conform Directivei europene privind detașarea lucrătorilor,aceștia pot fi transferați temporar în Regatul Unit dintr-un alt stat membru. Într-un astfel de caz, contractul dvs. de muncă rămâne încheiat cu angajatorul român, însă veți beneficia de aceleași drepturi de bază ca și lucrătorii britanici, inclusiv de salariu minim pe economie, drepturi conform reglementărilor privind programul de lucru, protecție conform legislației împotriva discriminării și a celei privind protecția muncii.
2.4-Ridicarea restricțiilor pentru români pe piața muncii în Marea Britanie 2014. Perspective pentru viitor privind migrația.
În ciuda eforturilor făcute de U.E. pentru a rezolva problema migrației și satisfacerea regional a nevoilor economice și demografice, aceasta nu se concentrează îndeajuns pe problemele și implicit soluțiile care pot veni din interiorul granițelor statelor membre. Astfel, pentru cetățenii statelor membre nou intrate în Uniunea Europeană, respective Bulgaria și România ( și până de curând, Cehia , Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Slovenia și Slovacia), există restricții temporare asupra libertății de mișcare a forței de muncă din parte altor state membre ale UE. Până la începutul anului 2014 , 10 din cele 27 de state membre ale UE aplicau restricții cetățenilor români care doresc să muncească într-un alt stat membru UE. Statele care aplicau aceste restricții sunt: Austria, Belgia , Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Marea Britanie și Olanda. La 1 ianuarie 2014 atât Marea Britanie cât și Germania au ridicat restricțiile de pe piața muncii în ceea ce privește cetățenii români și bulgari. Spania , Portugalia și Grecia au renunțat la aplicarea regimului tranzitoriu cetățenilor români începând cu 1 ianuarie 2009 și Danemarca începând cu 1 mai 2009. Accesul lucrătorilor români pe piețele muncii din statele care au impus restricții se realizează în baza legislației naționale a statului respective și în baza eventualelor acorduri bilateral privind circulația forței de muncă încheiate de România cu aceste state(în principal cu Germania, Spania și Franța ).
Libera circulație a lucrătorilor este un drept fundamental care permite cetățenilor unui stat membru al UE să muncească într-un alt stat membru al UE în aceleași condiții ca și cetățenii statului membru gazdă. Tratatele comunitare prevăd posibilitatea restricționării aplicării acestei libertăți pentru o perioadă de maxim 7 ani pentru state nou intrate în UE. Aceste restricții privesc numai libera circulație în scopul ocupării unui loc de muncă și pot diferi de la un stat membru la altul.
În cazul României, prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, a fost stabilită posibilitatea impunerii unor măsuri tranzitorii la libera circulație a lucrătorilor României. De-a lungul unei perioade tranzitorii de până la 7 ani după aderare la UE a României( la 1 ianuarie 2007), anumite condiții ar putea aplicate pentru a restricționa libera circulație a lucrătorilor din, spre și între aceste state membre(România și Bulgaria) .Măsurile tranzitorii reglementează dreptul fiecărui stat membru de a stabili politica de acces la încadrarea în muncă pentru lucrătorii din statele membre ale Uniunii Europene nou-aderate, în funcție de situația pieței muncii autohtone în așa fel încât să nu se creeze dezechilibre economice și să nu se exercite presiuni mai mari asupra sistemului de securitate socială. Tratatul de Aderare a României la UE prevede că, pentru primii doi ani de la aderare, accesul pe piața muncii din statele membre ale UE va depinde de legile și politicile naționale ale acelor state membre. Aplicarea măsurilor tranzitorii ar putea fi extinse pentru o perioadă ulterioară de încă 3 ani. După această dată, un stat membru al UE care a aplicat măsuri tranzitorii pentru alți doi ani, dar numai dacă trece printr-un dezechilibru serios al pieței muncii interne. Dispozițiile tranzitorii nu se pot extinde la o perioadă mai mare de șapte ani. Astfel, lucrătorilor români ar trebui să li se dea prioritate în față lucrătorilor din țărișe terțe, iar în același timp, odată ce lucrătorul a dobândit acces la piața muncii, el trebuie să beneficieze de egalitate de tratament. Punctul de pornire al acestei abordări, care trebuie atins la nivel European, este conștientizarea de către statele membre a faptului că libera circulație a lucrătorilor este un drept fundamental și că prin exercitarea acestui drept nu există efecte negative asupra piețelor muncii. Totodată, este vizibilă o nevoie clară de adaptare a migrației forței de muncă la stategiile existente la nivel european, în special la strategia EU 2020. Situația actual și lecțiile învățate din criza financiară au dezvăluit un nou spectru de posibilități pentru a stimula performanța economic și pentru a mări ratele de ocupare a forței de muncă. Atât timp cât nu există efecte negative înregistrate din cauza mobilității forței de muncă, în special după cele două extinderi ale UE din 2004 și 2007, nu există nicio justificare socio-economică pentru menținerea restricțiilor de circulație a forței de muncă, în special în cazul cetățenilor români și bulgari. Toate procedurile administrative care nu sunt necesare și care pot întârzia sau preveni exercitarea dreptului de liberă circulație al lucrătorilor sunt private ca fiind nejustificative și trebuie elimitate în cel mai scurt timp , reprezentând o povară din punct de vedere economic și social. Argumentele economice pentru deschiderea piețelor muncii sunt din ce în ce mai puternice în cadrul situației actuale la nivel european. Supra-protecționismul asupra libertății de mișcare a lucrătorilor va crea o distanțare între statele membre și o lipsă de încredere care poate afecta performanța Uniunii Europene ca actor pe piața mondială și îi poate slăbi poziția din punct de vedere al competitivității. În materie de migrație legală, există la ora actuala o problema fundamental în Uniunea Europeană ce ține de prăpastia dintre ceea ce se declară și se convine la nivel european și politicile fiecărui stat membru în parte. Avem, pe de o parte, obiectivele ambițioase ale Programului de la Stockholm, care pun accentual pe nevoia UE de imigranți legali care să resolve problemele demografice din piața europeană a muncii; însă, pe de altă parte, ceea ce vedem că se întâmplă în realitate este exact inversul strategiei de la nivel european și anume o închidere din ce în ce mai mare a pieței muncii pentru imigranți.
În acest sens , demne de reținut sunt două exemple foarte recente:
Olanda a anunțat că de la 1 iulie 2011 va închide practice piața muncii pentru imigranți, inclusiv pentru români și bulgari.
2 . Guvernul francez a anunțat că va reduce numărul meseriilor la care pot avea acces imigranții.
Tratamentul acordat românilor și bulgarilor mă conduce la a doua problema fundamentală a UE în materie de migrație legală: discriminarea pe piața europeană a muncii a lucrătorilor din aceste două noi state membre. Practic, la mai mult de 7 ani de la aderarea la UE, România și Bulgaria sunt supuse în cadrul Uniunii la același tratament ca orice stat terț. Cetățenii celor două state membre au acces limitat la piața muncii din majoritatea statelor europene occidentale, iar Olanda, spre exemplu, va bloca în totalitate accesul românilor și bulgarilor la locurile de muncă. Ministrul olandez al afacerilor sociale a mers până la a declara că ceilalți cetățeni europeni au un drept fundamental la a lucra în țara sa dând de înteles că românii și bulgarii nu ar beneficia de același drept. Mii de români și bulgari sunt supuși unor condiții inumane în plasa unor agenții de recrutare ce funcționează ca adevărate organizații de crimă organizată. Este necesară o legislație la nivel european care să repună lucrurile în direcția corectă, continuarea implementării pachetului legislative privind migrația legală fiind esențială în acest sens. Condițiile de muncă, în special pentru muncitorii sezonieri, trebuie să fie mult ameliorate pentru că, în acest domeniu, de la un anumit nivel, se încalcă drepturile fundamentale și se practică sclavia modernă.
Procedurile de acordare a premiselor de muncă și de ședere trebuie să fie simplificate și trebuie să se acorde drepturi sociale și economice reale tuturor imigranților legali care muncesc pe teritoriul UE. La fel de important este ca intermediarii care asigură recrutarea imigranților să fie atent monitorizați și controlați pentru că, deseori, aceștia se comport ca adevărate rețele de crimă organizată și promovează munca forțată, sechestrarea, prostituția.
Cetățenii români și bulgari încă se comfruntă cu discriminarea în multe dintre statele membre. În plus, cetățenii din afara UE beneficiază uneori de condiții de muncă mai bune decât aceștia, ceea ce contravene principiului preferinței comunitare. Restricțiile de pe piața muncii pentru cetățenii celor două state trebuie să fie urgent ridicate pentru a putea face posibilă circulația efectivă a tuturor cetățenilor europeni, o valoare fundamental a Uniunii Europene. În plus, realizarea deplinei libertăți a forței de muncă în interiorul UE ar reprezenta un atu important și pentru redresarea economic la nivelul întregii Uniuni.
Revenind la ceea ce a lansat Comisia Europeană , „Noua strategie pentru creștere susținută și locuri de muncă”, denumită „Europa 2020”, care înlocuiește Strategia de la Lisabona adoptată în anul 2000.
La începutul lunii martie 2010, Comisia Europeană a lansat „Noua strategie pentru creștere susținută și locuri de muncă”, denumită „Europa 2020”, care înlocuiește Strategia de la Lisabona adoptată în anul 2000. Strategia „Europa 2020” definește noua viziune a UE privind evoluția modelului de economie socială de piață în următoarea decadă, fundamentat pe trei piloni: creșterea inteligentă, ce se bazează pe economia cunoașterii și inovare, creșterea sustenabilă, ce presupune o economie competitivă care alocă eficient resursele, și creșterea inclusivă, care presupune ocupare deplină și coeziune socială și teritorială.
Strategia Europa 2020 a propus o serie de șapte inițiative în cadrul celor trei teme prioritare:
– „O Uniune a inovării” pentru a îmbunătății condițiile cadru și accesul la finanțările pentru cercetare, în vederea stimulării condițiilor de transformare a ideilor inovatoare în produse și servicii care creează creștere și noi locuri de muncă;
– „Tineretul în mișcare” pentru a consolida performanța sistemelor de educație și a facilita intrarea tinerilor pe piața muncii;
– „O agendă digitală pentru Europa” pentru a accelera dezvoltarea serviciilor de internet de mare viteză și pentru a valorifica beneficiile pe care le oferă o piață digitală unică gospodăriilor și întreprinderilor;
– „O Europă eficientă din punct de vedere a resurselor” pentru a susține trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon, pentru a crește utilizarea surselor regenerabile de energie și a promova eficiența energetică;
– „O politică industrială adaptată erei globalizării” pentru a îmbunătății mediul de afaceri în special pentru IMM-uri, și a sprijini dezvoltarea unei baze industriale solide și durabile pentru a face față concurenței”;
– „O agendă pentru noi competențe și locuri de muncă”, pentru a moderniza piețele muncii și a oferi mai multă autonomie cetățenilor, prin dezvoltarea competențelor acestora pe tot parcursul vieții în vederea creșterii ratei de participare pe piața muncii și a unei bune corelări a cererii și a ofertei în materie de forță de muncă, inclusiv prin mobilitate profesională;
– „ Platformă europeană de combatere a sărăciei” pentru a garanta coeziunea socială și teritorială, astfel încât beneficiile creșterii și locurile de muncă să fie distribuite echitabil, iar persoanele care se confruntă cu sărăcia și excluziunea socială să li se acorde posibilitatea de a duce o viața demnă și de a juca un rol activ în societate.
Criza economică actuală a dus la diminuarea realizărilor din ultimii zece ani în ceea ce privește creșterea economică și crearea de noi locuri de muncă, determinând o reducere a PIB-ului în UE cu 4% în 2009, o scădere a producției industriale la nivelurile din anii `90, și o creștere a ratei șomajului la 10%. În multe din statele membre finanțele publice au fost grav afectate, înregistrându-se deficite de 7% din PIB și niveluri ale datoriei publice de peste 80% din PIB. Se înregistrează o accelerare a îmbătrânirii populației, numărul persoanelor cu vârsta de peste 60 de ani crește de două ori mai rapid decât în 2007, iar începând cu 2013-2014 populația activă se va reduce substanțial.
În cadrul noii strategii a UE „Europa 2020” se subliniază necesitatea ca UE să-și folosească potențialul de resurse umane la maxim, pentru a face față îmbătrânirii populației și creșterii competiției globale. Este esențial ca, de beneficiile creșterii economice să poată profita toate regiunile UE, cu ajutorul coeziunii teritoriale.
Conform datelor furnizate de EUROSTAT, PIB-ul pe cap de locuitor exprimat conform standardelor puterii de cumpărare în 2007, în cele 271 regiuni NUTS (Nomenclatura unităților teritoriale pentru statistică) ale UE, a variat între 26% din media UE în regiunea Severozapaden din Bulgaria și 334% din media UE în zona Inner London din Marea Britanie.
În vederea stimulării creșterii inclusive, Strategia „Europa 2020” se va focaliza în trei direcții:
1. Ocupare
2. Educație și formare profesională
3. Lupta împotriva sărăciei
În studiul FMI „World Economic Outlook – Rebalancing Growth”, publicat în luna aprilie 2010, se arată că recesiunea economică cuplată cu criza financiară și cea imobiliară au dus la creșterea accentuată a șomajului. Experții FMI arată că odată cu relansarea economică în o serie de economii avansate se va înregistra treptat creșterea ocupării gradului de ocupare, dar șomajul va rămâne ridicat în 2010 și în 2011. Mai mult, există pericolul ca șomajul să devină o problema structurală care poate determina mari provocări pe plan politic și social. Strategia „Europa 2020” propune o nouă agendă pentru „noi calificări și slujbe”, care ca scop crearea condițiilor pentru modernizarea piețelor muncii și creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, pentru a se asigura sustenabilitatea modelului social european. Acesta înseamnă obținerea de noi calificări pentru a da posibilitatea forței de muncă actuale și viitoare să se adapteze la noile condiții, ceea ce va determina reducerea șomajului și creșterea productivității muncii.
La nivelul UE, Comisia Europeană se va axa în principal pe:
– definirea și implementarea agendei de flexicuritate, împreună cu toți partenerii sociali;
– adaptarea cadrului legal, prin elaborarea unor noi modalități de organizare a programului de lucru și a muncii, în paralel cu asigurarea securității muncii;
– facilitarea și promovarea mobilității forței de muncă între statele membre ale UE pentru a se asigura corelarea cererii cu oferta de forță de muncă, asigurându-se susținerea financiară a programelor din fondurile structurale, în special din Fondul Social European;
– promovarea unei politici de migrație a forței de muncă complexe, capabile să răspundă într-un mod cât mai flexibil la prioritățile și nevoile de pe piața muncii;
– întărirea capacității partenerilor sociali pentru a se stimula dialogul social la toate nivelele (UE, național, regional, sectorial, companii), și promovarea unei cooperări întărite între instituțiile de pe piața forței de muncă, incluzând serviciile publice de ocupare din statele membre;
– impulsionarea cadrului strategic de cooperare în educație și regătire profesională. Se va urmări în mod special implementarea principiilor de pregătire continuă, asigurându-se flexibilitatea între diferite forme de educație continuă și pregătire profesională pe parcursul întregii vieți profesionale, precum și întărirea atractivității educației vocaționale.
– dezvoltarea unui instrument comun pentru educație, pregătire profesională și muncă, respectiv: Cadrul European pentru calificări, competențe și ocupații (ESCO).
La nivelul statelor membre este necesară:
– implementarea modelelor de flexicuritate la nivel național, aprobate de Consiliul European, pentru a se reduce segmentarea pieței forței de muncă;
– reexaminarea și controlul periodic al sistemului de taxe și beneficii pentru a se stimula angajarea față de ajutorul de șomaj sau celui social, în special în cazul muncitorilor necalificați;
– promovarea unor noi forme de echilibrare a slujbei cu viața de familie în special în rândul femeilor pentru a se promova egalitatea de șanse;
– susținerea și monitorizarea implementării efective a rezultatelor dialogului social;
– acordarea unui impuls puternic Cadrul European pentru calificări, competențe și ocupații (ESCO), prin stabilirea unor rețele naționale de competențe.
Pentru a rămâne productive și competitive, țările din UE trebuie să se adapteze la schimbare și să faciliteze crearea unui echilibru între piața muncii și oferta de forță de muncă. Schimbările rapide necesită adoptarea unei atitudini pro-active din partea statelor membre, precum și asumarea capacității de anticipare a schimbării pentru a fi mai bine pregătite să înfrunte provocările viitoare.
Pentru creșterea ocupării, statele membre ale UE au solicitat Comisiei Europene să estimeze care vor fi cerințele în materie de calificare în Europa, până în 2020. Inițiativa „noi competențe pentru noi locuri de muncă” ar urma să contribuie :
-la ameliorarea capacității de anticipare și sincronizare a pieței locurilor de muncă și a calificărilor necesare, la nivel european; atingerea obiectivelor stabilite în cadrul strategiei de la Lisabona pentru creșterea competitivității și ocuparea forței de muncă;
· optimizarea inițiativelor și instrumentelor deja existente;
· colectarea rezultatelor comparabile la nivel european;
· promovarea unei piețe a locurilor de muncă cu adevărat europene, cu locuri de muncă și formări profesionale care corespund așteptărilor și nevoilor de mobilitate ale cetățenilor.
Potrivit CEDEFOP majoritatea locurilor de muncă calificate vor necesita lucrători cu înaltă calificare, în aceste condiții lucrătorii cu un nivel de instruire mediu vor ocupa din ce în ce mai multe locuri de muncă calificate. În condițiile în care ratele generale de educare cresc cu o rapiditate mai mare decât schimbările de pe piața muncii, numai jumătate din locurile de muncă slab calificată vor fi ocupate de lucrători cu un nivel scăzut de pregătire .
În raportul intitulat „ New Skills for New Jobs: Action Now” elaborat de un grup de experți în domeniu pentru Comisia Europeană se arată că îmbunătățirea calificării forței de muncă constituie un beneficiu atât pentru societate și economie, cât și pentru angajați și angajatori. Rata de ocupare pentru cei cu înaltă calificare este de 83,9%, pentru cei care au calificare medie este de 70,6%, iar pentru lucrătorii necalificați de numai 48,1%.
Potrivit raportului din anul 2006 al OCDE “Thematic Review of Tertiary Education- Country Background Report”, în Marea Britanie universitățile se bucură de o mare libertate în procesul de administrare și management. Universitățile își numesc propriul personal academic și administrativ, determină propriile criterii pentru numirea și promovarea personalului, stabilesc sistemul de salarizare și stimulente. Există totuși o serie de constrângeri legate de numărul de studenți din anumite facultăți în special medicină, dar și în aceste cazuri universitățile își stabilesc propriile criterii de admitere, în condițiile în care nu există un drept de intra liber la facultate pentru toți absolvenții de liceu ca în cazul altor state ale UE. Universitățile determină propriul profil al programelor academice, stabilesc prioritățile de cercetare și planifică cheltuielile. Fondurile guvernamentale sunt alocate în funcție de numărul de studenți care graduează, iar fondurile de cercetare în funcție de calitatea și volumul cercetării. De asemenea, universitățile pot primi fonduri semnificative din surse private și din taxe școlare.
În anul 1997, în Marea Britanie, a fost creată Agenția de asigurare a calității în învățământul superior. Această agenție este un corp neguvernamental, care reprezintă șefii tuturor universităților din Marea Britanie și are responsabilitatea stabilirii standardelor academice și a distincțiilor academice acordate. Consiliile de Administrație din cadrul universităților din Marea Britanie cuprind un număr semnificativ de membrii externi, care urmăresc dacă se îndeplinesc nevoile studenților, ale comunităților locale și chiar ale societății. De asemenea, executivul este responsabil în fața parlamentului pentru toți banii publici cheltuiți și trebuie să răspundă în fața acestuia de modul de gestionare a fondurilor primite. Problemele financiare fac și obiectul auditului de către Oficiului Național pentru Audit. Astfel, în condițiile în care universitățile au o mare autonomie, guvernul își manifestă influența prin condiționarea finanțării de implicarea acestora în implementarea politicilor guvernamentale în domeniul învățământului superior.
În anul european 2010, se dorește să se facă publice problemele persoanelor care sunt expuse la sărăcie și la excluziune socială, și totodată să se reafirme importanța responsabilității colective și a solidarității sociale, ce vor trebui asumate numai de factorii de decizie, dar și de societatea civilă și de sectorul privat. În această campanie pentru combaterea sărăciei și a excluziunii sociale, pentru 2010 a fost alocat un buget de cel puțin 26 milioane euro, din care 17 milioane către UE, iar restul de 9 milioane euro vor fi folosite în acest sens de statele membre. Se așteaptă și implicarea sectorului privat cu fonduri suplimentare.
Anul european împotriva sărăciei și a excluziunii sociale a fost lansat la Madrid pe data de 21 ianuarie 2010 printr-o conferință la nivel înalt organizată de președinția spaniolă a UE și Comisia Europeană. Strategia „Europa 2020” presupune stabilirea unei platforme comunitare împotriva sărăciei, cu scopul întăririi coeziunii economice și sociale, cu ajutorul căreia se va asigura apărarea drepturilor fundamentale ale persoanelor expuse la sărăcie și se vor crea condiții pentru creșterea nivelului de trai și a gradului de implicare activă în societate al acestora. Strategia „Europa 2020” își propune creșterea gradului de ocupare la 75% pentru populația activă între 20-64 de ani, precum și diminuare numărului de cetățeni ai UE care se află sub pragul sărăciei cu aproximativ 20 de milioane persoane.
La nivelul UE, Comisia Europeană va acționa pentru:
· transformarea metodei deschise de coordonare din domeniul protecției sociale într-o platformă pentru cooperare și bune practici, ce acționează ca un instrument care stimulează acțiunile concrete împotriva sărăciei și a excluderii sociale pe baza fondurilor structurale în special a Fondului Social European.
· aplicarea metodei deschise de coordonare presupune coordonarea politicilor naționale a statelor membre, respectând diversitatea națională și regională, precum și obiectivele și indicatorii zonelor specifice din cadrul UE. Această nouă metodă de guvernare la nivelul UE, cunoscută sub denumirea de „metodă deschise de coordonare” stă la baza modelului social comunitar și se bazează pe cinci principii cheie: subsidiaritate, convergență, management pe obiective, monitorizarea statelor membre și abordarea integrată;
1. Subsidiaritatea – Această metodă stabilește un echilibru între politica Uniunii Europene de coordonare prin obiective și rezultate comune, și responsabilitatea fiecărui stat membru de a decide detaliile proprii de acțiune. Definirea mijloacelor și condițiilor de implementare ale programelor și politicilor sociale sunt lăsate în mare parte la latitudinea statelor membre, care sunt responsabile de elaborarea politicii de ocupare a forței de muncă proprii.
2. Convergență – Se urmărește să asigure un acord comun privind politicile naționale de ocupare a forței de muncă, prin contribuția fiecărui stat membru la performanța comunitară. Acest principiu a fost stabilit concret atât de Consiliul European de la Lisabona, cât și de cele care au urmat, și care au decis stabilirea ocupării ca scop principal al UE.
3. Managementul pe proiecte – Succesul politicilor de ocupare a forței de muncă se bazează pe folosirea unor măsuri care să permită atât controlul cât și o corectă evaluare a progreselor înregistrate.
Aceste obiective se bazează pe valori comune ale statelor membre și acoperă probleme care sunt de interes general. Managementul se bazează pe o serie de indicatori cantitativi și calitativi. Prin folosirea acestor indicatori comuni, rezultatele politicilor sunt mult mai transparente și mai accesibile scrutinului public.
4. Monitorizarea fiecărui stat membru – Raporturile anuale duc la evaluarea comparativă a progreselor făcute și la identificarea celor mai bune rezultate Acestea stimulează competiția în direcția îmbunătățirii calității și eficienței politicilor de ocupare a forței de muncă din fiecare stat membru. Schimbul de experiență este utilizat în cadrul dezbaterilor publice, urmărindu-se astfel creșterea eficacității acestor politici.
5. Abordarea integrată – Liniile directoare nu se limitează numai la măsuri active pe piața muncii, ci se extind și asupra ansamblului de politici sociale, politici fiscale și asupra politicilor regionale. Reformele structurale nu pot fi obținute prin măsuri izolate, dispersate, ci trebuie consolidate pe baza unor cerințe specifice și a cadrului de acțiune.
· designul și implementarea programelor de promovare a educației inovative, training-ului și oportunităților de angajare, de luptă împotriva oricărei forme de discriminare, precum și dezvoltarea unei noi agende pentru integrarea emigranților.
La nivel național, statelor membre vor avea nevoie:
· să promoveze atât responsabilitatea colectivă, cât și individuală în combaterea sărăciei și a excluderii sociale;
· să stabilească și să implementeze noi măsuri de protecție socială adresate grupurilor sociale expuse la risc: copii, bătrâni, romi, persoane cu dizabilități sau persoane fără adăpost;
· asigurarea sustenabilității sistemelor de protecție socială și pensii, identificarea modalităților pentru a se asigura un acces mai bun la sistemele de sănătate.
În concluzie, Strategia Europa 2020 este construită ca o strategie care să asigure transformarea UE într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, caracterizată de niveluri de ocupare ridicate ale forței de muncă, productivitate și coeziune economică, socială și teritorială. Cu toate disparitățile dintre nivelurile de dezvoltare și standardele de viață, Comisia Europeană consideră că obiectivele propuse de această strategie sunt relevante pentru toate statele membre. Această strategie vine în sprijinul statelor membre pentru a face față impactului crizei, deficiențelor bugetare și a intensificării provocărilor economiei mondiale.
Obiectivele Strategiei „Europa 2020” pot fi considerate ambițioase, dar sunt realizabile, deoarece se fundamentează pe instrumente puternice ale UE: noua guvernanță economică, piața unică, bugetul UE, comerțul și politica externă, uniunea economică și monetară.
3.1-Scurt istoric
Migrația este un fenomen social total, care prezintă consecințe atât pentru țările de origine ale migranților cât și pentru țările de destinație și conduce la transformări ce se regăsesc în plan economic, social, cultural. Modelul de analiză al aspectelor ce țin de construirea unei politici publice pentru fenomenul de migrație internațională, expus mai sus, semnalează anumite puncte de interes și dezbatere care provin din experiență, date și cercetări anterioare. Exercițiul aduce în atenție situații actuale, probleme legate de rolul actorilor instituționali, mod de lucru și tip de date care să fundamenteze viitoare discuții sau scheme de strategie, fără a epuiza însă tema.
Este problemă de interes național. Nu poate fi concepută o strategie națională pentru gestionarea problemelor migrației interne și externe, fără instituțiile statului.
Principalul factor care controlează migrația permanentă sau temporară în străinătate este dezvoltarea. Marea constrângere pe care o avem este că, în continuare, în România se află pe penultimul loc în materie de dezvoltare în Uniunea Europeană și că migrația este o reacție la decalaje, la diferențe relative de dezvoltare.
Migrația reprezintă procesul social care are o influiență din ce în ce mai mare în societatea românească actual deși migrația românească în lume este una tânăra. Paradoxul este dat de interesul în creștere pentru migrația internațională deși precizia termenului este în scădere. Migrația internațională este un fenomen foarte dezvoltat din punct de vedere al globalizării pieței.
Migrația forței de munca este unul dintre cele mai importante fenomene pentru transformările la care au fost supuși românii migranți după 1989. Remitentele migranților români reprezintă cea mai sigură sursă de finanțare la deficitul extern din ultimii ani înregistrând o creștere în mod semnificativ până în anul 2008 urmată de o prăbușire în iulie 2009 , coborând cu 90% față de nivelul din aceeași perioadă a anului precedent. Datele aparțin Băncii Naționale a României și arată o încetinire a fluxurilor remitențelor afectând ritmul anual de creștere a salariilor nominale, de încetinire a activităților de creditare, consumul gospodăriilor populației. Toate acestea în condițiile în care românii migranți au fost considerate în anii trecuți cei mai harnici din europa în privința sumelor trimise acasă.
Migrația populației a devenit astăzi un subiect global de importanță pentru dezvoltarea și bunăstarea societăților.
Din anul 2000 a existat un interes și o creștere cu privire la studiile empirice pe teme ca migrație și dezvoltare, în special în dezbaterea politică. O data cu aceste schimbări are loc redescoperirea remitențelor în creștere ca sursă de finanțare a dezvoltarii efectuate de migranți , dar și dezvoltarea societăților lor de origine. Despre un astfel de optimism al anilor 2000 amintește H. de Haas(de Haas, 2008) ca de un început al unei amnezii de decenii de cercetare prealabilă în domeniu.
Politicile de migrație actuale în România se rezumă la ideea de spectacol și eveniment privind migrația, remitențele și angajamentele transnaționale. Cum spunea D. Sandu, dacă vrei să faci politici de migrație este necesar să ai , în primul rând, câteva precondiții. Aceste precondiții se referă la sensibilizarea opiniei publice, la includerea migrației ca temă sau a mobilității pe agenda opiniei publice, la includerea migrației ca temă sau a mobilității pe agenda instituțională a României, în așa fel încât să se ajungă la politici. Pentru aceasta se impune sensibilizarea inclusiv a elitei instituțiilor care pot interveni și avea un rol în această problemă. De asemenea, este necesară consolidarea capacității instituționale, a actorilor implicați. Ori în condițiile actuale are loc o îndepărtarea atenției de la constrângerile structural și rolul important pe care îl joacă statele și instituțiile în conturarea condițiilor generale favorabile pentru o dezvoltare economică și socială.
Un alt punct de plecare în lucrare este întrebarea dacă avem premisele necesare să vorbim în România de astăzi , despre migrație și dezvoltare. Din aceste motive și nu numai lucrarea de față este o încercare de a găsi răspunsuri, de a provoca dezbateri, de a deschide noi perspective de cercetare în domeniu plecând de la date oferite de autori din România și străinătate.
Astfel, pentru a creiona aspectele importante în analiza comparativă dintre cele două țări care fac obiectul de studiu în cadrul lucrării de licență , am recurs în lucrarea de față la compararea între ceea ce se întâmplă în România, cu ceea ce se întamplă în Marea Britanie.
3.2-Politici publice în Romania și Marea Britanie-Comparativ
-3.2.1 Legislația privind migrația după 1989
Exil, emigrație, diaspora. Sunt cuvinte care exprimă situația în care s-au aflat sau se află încă o parte dintre români în diferite perioade ale istoriei noastre naționale. Fenomenul plecării în masă a românilor spre alte meleaguri datează din a doua jumătate a secolului XIX,când în condițiile înăspririi dominației austro-ungare, un număr mare de români ardeleni au plecat spre SUA și Canada . Pentru anii de început ai perioadei postbelice, informația asupra migrației este foarte săracã. Cel mai adesea a fost vehiculată ideea că România a devenit după 1939 cel mai important loc de îmbarcare pentru emigranții evrei ilegali, mulți refugiați din Ungaria, Cehia, Polonia, Germania și Austria, evrei ce căutau să ajungă pe căi maritime în Palestina. România anilor 1941-1943 nu a fost poarta prin care evreii refugiați din Europa și cei din Vechiul Regat puteau scăpa de la moarte plecând spre “Pământul Făgăduinței…unde viața, libertatea și bunurile lor ar fi fost salvate. Populația evreiască din România este amenințată cu dispariția odată ce guvernul român aderă la politica de exterminare totală avansată de naziști. Evreii din România sunt internați in lagăre de concentrare, închiși în ghetouri, executați în masă. Cei aproape 800.000 de evrei sunt expuși acelorași primejdii ca pretutindeni în Europa. Regimul mareșalului Antonescu promulgă o serie de legi cu caracter rasial, antisemit și trece la aplicarea lor. Exterminarea lor în totalitate era începând cu a doua jumătate a anului 1941 doar o chestiune de timp. Emigrarea ar fi putut reprezenta o ieșire din acest infern, dar guvernul Antonescu nu încuraja și adesea nici nu permitea emigrarea evreilor. În aceste condiții puține vase cu emigranți evrei pleacă spre Palestina din porturile romanești, unele cu permisiunea autorităților corupte în prealabil, altele clandestin. Perioada de dupa anul 1948 este dominate de teroare,eticheta de “dușman al poporului” fiind extinsă asupra tuturor celor care nu împărtășeau convingerile regimului communist. În consecință, închisorile au devenit neîncăpătoare. „Umanizarea” regimului comunist din România, începând din anul 1964, a dus la punerea în libertate a unui număr însemnat de deținuți politici, o mare parte din ei reușind să ajungă în Occident. Cei mai mulți români au optat pentru tradiționalele țări ale exilului și emigrației românești: Franța, SUA, Canada, Germania. Alții au ales ca destinație țări mai îndepărtate cum ar fi Australia, Argentina sau Venezuela. După atacul oficialilor străini asupra Legației României, din 1955, conducerea PCR a ajuns la concluzia că românilor din afara granițelor trebuie să li se acorde o mai mare atenție. Astfel s-au stabilit măsuri ce vizau îndeosebi, domeniile economic și cultural:încheierea de tranzacții cu oamenii de afaceri originari din România, repatriere, donații,trimiteri de cadouri și ajutoare, recepții, adunări festive și sprijinirea activității parohiilor ortodoxe române. Pentru promovarea și organizarea relațiilor emigranților cu țara, s-a constituit în 1972,Asociația „România”, care era condusă de un comitet din care făceau parte reprezentanți ai principalelor ministere și instituții centrale. Asociația avea ca atribuții sprijinirea în rândurile emigrației, a acelor activități economice, științifice și cultural-artistice, care contribuiau la apropierea față de țară dar și stabilirea de relații cu personalitățile plecate din țară și invitarea lor să viziteze România ca membri ai Asociației. În anii următori, până la evenimentele din Decembrie 1989, fenomenul părăsirii țării a căpătat înfățișarea unui exod. Fenomenul de migrație a existat dintotdeauna în și dinspre insulele Britanice, însă până în anii ‘50 nu a avut o dimensiune substanțială. Numărul imigranților veniți după 1950 a fost contrabalansat, până în 1983, de emigranții britanici. În această perioadă, tensiunile legate de rasă au dus la restricții din ce în ce mai aspre asupra imigranților, începând cu 1962, ajungând astfel în 1971 să se creadă că migrația este sub control (populația etnică a Marii Britanii fiind, la acea perioadă, de aproximativ un milion). Discuțiile pe aceste teme publice ajung la un numitor comun, promovându-se totuși conceptul de oportunități egale și legislație împotriva discriminării pentru a facilita integrarea. Cu toate acestea, numărul persoanelor care primesc cetățenie este de 72.000 în fiecare an, în perioada ’70, de 54.000 pe an, in ’80 și începutul perioadei ’90, ajungând la cifra de 97.000 în 1996. În total, din 1963, primesc cetățenie aproximativ 2,5 milioane de persoane. După 1989, migrația a crescut în special în Germania și Marea Britanie,politicile privind recrutarea fortei de munca din străinătate favorizând soluția lucrătorilor străini temporari. Totodată, studenții străini au contribuit la acoperirea necesarului de forță de muncă în țările gazdă (Marea Britanie, Germania, Franța și Spania). Marea Britanie a adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialiști IT, pentru a face față competiției globale pentru astfel de lucrători. Dupã anul 1990, migrația externã devine un fenomen social care capatã amploare. Migrația în aceastã perioadã a îmbrãcat multiple forme: începând ca migrație de reunificare a familiei, apoi ca migrație etnicã (a rromilor care au cerut azil în diverse țãri ale Europei sau amaghiarilor), sau migrația de afaceri (inclusiv micul trafic de frontierã) și dezvoltându-se prin creșterea mobilitãții internaționale a studenților, accentuarea brain-drain-ului (în special, alcelor din domeniul IT) și terminând cu migrația pentru muncã. Studii recente, cum ar fi celeale Organizației Mondiale pentru Migrație, aratã cã dupã 1990, 12% din totalul populației României a cãlãtorit în strãinãtate pentru turism, 4% pentru muncã și 1% pentru studii, precum și faptul cã migrația permanentã nu depãșeãte procentul de 3–5% . Odată cu căderea blocului comunist, au apărut și primele inițiative pentru crearea unui nou cadru legislativ în domeniul migrației . Legislația în domeniul migrației a suferit, odată cu încercarea României de a adera la Uniunea Europeană. Până în 1999, statul român semnase acorduri bilaterale în domeniul circulației forței de muncă cu numai două țări: Germania și Republica Libaneză.
Prima convenție pe care România o semnează în 1991 este cea cu Germania, partener încă din perioada comunistă pentru schimburi în domeniul migrației. Obiectul Convenției îl constituia trimiterea de cetățeni români, angajați ai unor întreprinderi cu sediul în România, pentru a munci, pe baza unui contract al întreprinderii din România în Germania.
Pentru a lucra în Marea Britanie ,nu mai este necesar un permis de munca, datorită faptului că pe data de 1 ianuarie 2014 , au fost ridicate restricțiile de pe piața muncii, atât pentru cetățenii români cât și pentru cei bulgari. De aseamnea migranții din Marea Britanie pot beneficia de servicii sociale sau de servicii medicale , indiferent dacă contribuie sau nu la plata taxelor aferente.
Recesiunea a avut un mic impact asupra migrației în Marea Britanie pentru piața locurilor de muncă. Numărul permiselor de muncă a scăzut începând cu 2008, dar rata marede șomaj în Anglia, în particular în grupul de vârstă 18-24, rămâne o problemă. Această reducere a cererii de permise este, cel mai probabil, un fenomen temporar; după ultimele trei recesiuni imigrația și-a continuat puternicul trend ascendent.
Evident, unii imigranți aduc un beneficiu economic Marii Britanii, însă luați ca întreg,ce se adaugă la producție, este contrabalansat de adaosul la populație. In acest sens, în aprilie 2008, Comitetul pe Probleme Economice al Casei Lorzilor afirmă, după un studiu desfășurat pe 2007-2008, că „nu am găsit dovezi care să susțină argumentul, dat de guvern, oameni de afaceri și mulți altii, că imigrația netă – imigrație minus emigrație – generează beneficii semnificante din punct de vedere economic pentru actuala populație Marea Britanie”.
Cadrul legislativ al reglementării fenomenului de migrație în România comparativ cu cel din Marea Britanie
Daca în primii ani de la schimbările democratice România era cunoscută ca țară de origine a solicitanților de azil,în momentul de față este considerată în ceea ce privește azilul, o țară de transit care în termen scurt va deveni o țară de destinație datorită faptului că cei mai mulți solicitanți ai statutului de refugiat depun cererile în România, ca măsură intermediară atunci când le lipsesc mijloacele și posibilitățile de a ajunge în alte țări europene.
Dreptul la libera circulație este garantat de Constituția României, fiecare cetățean român având dreptul de a emigra și de a reveni în țară. Astfel , potrivit art.25 din Constituția României, revizuita, “dreptul la libera circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de reveni în țară.” Dreptul la libera circulație este un drept care asigura libertatea de mișcare a cetățeanului. Constituția reglementează ambele aspect care formează conținutul dreptului la libera circulație :libera circulație pe teritoriul României și libera circulație în afara teritoriului .
Libertatea de circulație a cetățenilor nu este absolută, ci trebuie circumscrisă unor limite, care sunt determinate de necesitatea apărării securității naționale, asigurarea ordinii publice și prevenirea unor posibile consecințe negative ale exercitării cu rea-credință a acestei libertăți.
In Marea Britanie actul legislativ “Imigration an Asylum Act 1999” reprezentând o actualizare a situației , având bazele pe alte documente legislative , din anii precedenți, cum ar fi Actul din 1971, 1986, 1993, 1996 , prevede ca Secretarul de stat poate emite noi directive și condiții la acordarea viselor de intrare și iesire în și din UK.
Paragraful 10 al acestui act prevede că o persoană poate fi obligată să părăsească Marea Britanie , dacă deține o viză de ședere temporară , dacă nu respectă condițiile prevăzute de lege pentru perioada de ședere. Paragrafele 11 și 12 prevăd condițiile în care pot fi indepărtați sau extrădați solicitanții de azil politic : dacă se constată că viața și liberațile solicitantului nu sunt puse în pericol de orietarea politică , religia sau rasa acestuia.
Paragraful 16 prevede că secretarul de stat poate solicita o anumită suma de bani celor care cer azil, pentru a garanta securitatea financiară a acestora.
In articolul 22 sunt stipulate restricțiile de muncă cauzate de discriminare rasială, prevăzute și de actul din 1996. In același act se menționează căsătoria “suspicioasă”, adică realizată cu scopul evitării legilor migraționiste din UK, și se precizează obligația cetățenilor de a sesiza aceste cazuri, de care sunt la curent.
In decembrie 2008 , România a acceptat acquis-ul comunitar al capitolului 2 al Acordului de Asociere “Libera Circulație a Persoanelor” al Uniunii Europene.
Statul român a impus o serie de măsuri restrictive în perioada 2000-2006, pentru a controla migrația pivată de muncă (migrația clandestină) .
National, Imigration, Asylum Act 2002
Capitolul 41 al acestui act legislativ prevede condițiile în care se acordă cetățenia britanică și anume, cunoașterea istoriei, a limbii engleze, a vieții în UK.
In cazul în care persoana vizată se face vinovată de acte care prejudiciaza Marea Britanie sau un alt teritoriu britanic, retragerea cetățeniei se poate dispune de către secretarul de stat.
In ceea ce privește acordarea azilului politic actul nu prevede modificări , dar menționează instaurarea unor “centre de acomodare” pentru persoanele care au nevoie de asa ceva, însă dacă au beneficiat de 6 luni de asistența în acest scop de acomodare, acest ajutor poate fi sistat, la indicațiile Secretariatului de Stat.
In anul 2003 , printr-o noua ordonanță , în România se introduce două aspect importante : în primul rând , sunt stipulate condițiile de eliberare a unui pașaport simplu, pentru minorii sub 14 ani . Al doilea aspect se referă la introducerea unor noi specificări legate de condițiile în care se aplică restrângerea dreptului la libera circulație.
România se orientează în a implementa patru politici în domeniul migrației:
-Politica privind imigrația controlată
-Politica privind prevenirea și combaterea imigrației ilegale
-Politica privind azilul
-Politica privind integrarea socială a străinilor
In paragraful 19 al, Asylum and Imigration Act 2004 , se întăresc prevederile actelor anterioare din acest domeniu, se menționează conceptual de “trafic de persoane”, act ce este numit ca fiind illegal, și definit ca favorizarea intrării clandestine pe teritoriul UK sau în altă țară și exploatarea acelor persoane.
In anul 2005 în România, Ordonanțele 28/2005 și 43/2005 modifică încă o dată prevederile Ordonanței 65/1977, permițând eliberarea pașapoartelor simple, în regim de urgent, la “cererea expresă” a solicitantului, în termen de 3 zile, în condițiile plății unei taxe speciale.
Imigration , Assylum and Nationality Act 2006
In paragraful 13 se precizează condițiile în care o persoană este deportată în țara de proveniența, respectândui-se drepturile, și acționând în interesul național al UK.
Este prevazută ca ilegala angajare a unei persoane care reprezintă subiectul unui control imigraționist, care nu are viza de intrare și sedere în UK, al cărui permis de ședere a expirat sau a fost obținut ilegal. Angajatul imigrat trebuie să aibă în primul rând aceste acte valabile, apoi să fie înregistrat la Agențiile responsabile cu aceste evidențe înainte de a începe să lucreze.
UK Borders Act 2007
Secretarul de Stat poate solicita unei persoane aflate sub control imigraționist să aplice pentru “înregistrarea biometrică” . Reținerea și utilizarea informațiilor personale pot fi dispuse de către Secretarul de Stat, dacă este necesar în interesul securității naționale, mai ales.
In luna martie a anului 2011, Marea Britanie a schimbat condițiile de muncă pentru imigranții provenienți din țările intrate în UE în anul 2004, precum Letonia, Polonia, acestora fiindu-le permis să muncească fără a avea nevoie de acte special ; a fost desființat “formularul de înregistrare” a muncitorilor în baza de date special creată în acest sens.
Muncitorii din România și Bulgaria, țări intrate în Uniunea Europeană în anul 2007, au așteptat 7 ani pentru a putea lucra în Marea Britanie fără restricții de și fără a avea nevoie de permis de muncă. Astfel de la 1 Ianuarie 2014 , cetățenii români și bulgari pot lucra în Marea Britanie fără restricții.
In România măsurile care se iau atât în privința legislației cât și a cadrului instituțional au mai degrabă un caracter reactiv, legat de scopul de a asigura adaptarea la cerințele europene, decât de a proiecta și urma o politică migraționistă națională cu obiective clare. Pe masură ce va finaliza constituirea cadrului legal instituțional conform cerințelor UE, România va gândi propria sa politică migraționistă, bineînțeles compatibilă cu cele existente la nivel European.
3.3- Argument :
-3.3.1-Stabilirea temei
Modelul dezvoltarist optimist a postulat faptul că printr-o politică de transfer de capital pe scara largă (imprumuturi, ajutor pentru dezvoltare și remitențe) și industrializare, țările sărace ar putea sări direct spre dezvoltarea economică și modernizarea rapidă. Migrația forței de muncă au fost considerate ca fiind parte integrantă din acest proces de modernizare.
Trebuie menționat faptul că lucrarea de fața nu are pretenția unei dezbateri științifice de referință ci dorește mai degrabă să ridice o serie de întrebări, să căute răspunsuri lăsând ipoteze care să ducă la provocări în dezbateri pe tema migrației și dezvoltării.
Datorită faptului că accentual cade prea mult pe procesele de migrație , cele mai multe teorii ale migrației nu oferă perspective specific privind impactul migrației asupra dezvoltării în societățile de origine a migranților, fără să mai vorbim printre altele de eterogenitatea unor astfel de efecte. In ultimile patru decenii, impactul migrației asupra dezvoltării în comunitățile de origine a migranților și în cele de destinație a lor a fost obiectul unor dezbateri aprinse și uneori continue. In toate aceste dezbateri se disting două abordări radical opuse, acestea sunt de “creștere echilibrată” față de teoriile “dezvoltării asimetrice”.
Dupa ce România a devenit membru UE , începând cu 1 ianuarie 2007, autoritățile naționale au intensificat eforturile lor pentru procesul de integrare pe termen lung.
Se prognozează că în viitorul apropiat, România va deveni o destinație atractivă pentru imigranți, în special pentru cei care vin din țările lumii a treia. In plus, migrarea forței de muncă profesioniste din România va forța antreprenorii locali să caute forța de muncă în oricare din țările lumii a treia pentru a fi capabili să își dezvolte afacerile.
Poziția georgrafică a României contituie unul dintre motivele de baza pentru care România se va transforma, în viitorul apropiat, din țara de tranzit în țara de destinație pentru migranții economici din Estul continentului și Sudul Asiatic.
3.3.2-Obiectivele cercetării. Concluzii
Am urmărit în această lucrare, să mă încadrez în sistemnul de cerințe pentru conținut și formă. Rezultatele să fie realiste și posibil de integrat într-un sistem de date viabile și relevante. Unul dintre obiectivele principale fiind cel de a ajunge la performanța unor activități de cercetare și documente autentice, reale.
Lucrarea are la baza ipoteza ca migranții nu aduc doar banii o dată cu revenirea lor acasă, dar și ideile lor, cunoștințele lor și atitudinile antreprenoriale dobândite ca rezultat al migrației. In acest fel , putem spune ca migranții contribuie accelerat la răspândirea spațială a modernizării în țară noastră și joacă un rol de dezvoltare mental și financiar pozitiv.
Sunt de părere că nici nu poți și nici nu e bine să-i determini pe români acum să vină acasă. Că nu se poate ne-am lămurit. Nici măcar criza nu i-a adus acasă. Ca țintă eu cred că primul pas care trebuie făcut e limpezirea țintelor de politică de emigrație. România nu are, la nivel guvernamental, o listă clară de obiective, ce trebuie realizate. Am avut tentative, după părerea mea gen țintă falsă. Dăm nu-știu-câți euro ca să vină unul acasă. Aceasta e o țintă falsă.
Până în 1950 fenomenul migrației nu a avut un impact atât de mare , deși a existat dintotdeauna în și dintre insulele Britanice. Insă începând din anii 50 , acest fenomen a luat o mare întorsătura . Astăzi, tot mai mulți cetățeni hotărâsc să se stabilească în Marea Britanie.
Marea Britanie a adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialiști IT, pentru a putea face față competiției globale pentru astfel de lucrători.
După 1990, legislația privind politicile migrației în România s-a schimbat. Tot în aceeași perioadă a fost luată în calcul integrarea în Uniunea Europeană .
După aderarea la Uniunea Europeană, problema țării noastre este următoarea: calificarea forței de muncă ce parașeste România este net superioară celei care vine din afară în România.
Un alt aspect al imigrației din România, este acela că reprezintă mai mult un “stadiu intermediar” al “străzii de parcurs” a unui imigrant; țara noastră este mai curând o țară de tranzit, și nu țară de destinație finală a imigranților.
In Marea Britanie este total invers; nu se știe care este numărul britanicilor care părăsesc țara pentru a munci sau a locui în alta țara, dar cu siguranță motivele acestora de emigrare nu ar fi aceleași cu ale românilor.
Un studiu recent al Cercetătorilor Britanici , arată că , numai în Londra, se vorbesc peste 200 de limbi diferite, fiind atât de mulți imigranți încât, dacă nu s-ar vorbi limba oficială engleză, aceasta ar fi foarte puțin vorbită de către locuitorii orașului.
Concluzia finală fiind aceea că migrația intensifică disparitățile de dezvoltare regională .
CONSTANTINESCU Mihai, IORGOVAN Antonie , Constituția României revizuităcomentarii și explicații , Editura All Beck, 2004
DRǍGOI, Vasile, ALEXANDRU, Corneliu, Migrația și azilul în contextul aderării României la Uniunea Europeană, Editura Ministerului de Interne , București, 2002
DOBRE, D.,Români în exil, emigrație și diaspora, Editura Pro Historia, București,2000
IDU, Nicolae, ZAMFIRESCU, Iulia,Costuri și beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru țările candidate din Europa Centrală și de Est , Editura InstitutulEuropean din România, București, 2001
IONESCU , Romeo, Politici Publice Europene, Universitatea Dunărea de Jos, Galați,2009
PROFIRORIU, Marius, IORGA, Elena, Manual de politici publice, Ed Economică,București, 2009
Articole, documente, site-uri.
Alina-Andreea Cruceru ,Analiza statistic a fenomenului migrației românilor, Revista de statistic, nr.11/2010
Carmen Tudorache , Evoluția fenomenului în Europa, Academia de Studii Economice, București
Constantin Drăghici , Noi perspective în spațiul Economic European, 23 Mai 2009, Pitești
Daniela Dănăcică, Caracteristici ale Migrației în România, Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu Jiu
Laura Gabriela Stoica, Accesul la educație continuă, factor generator de inovație socială, București 2009
Louis Ulrich, Maria Bojincă, Ștefan Stănciugelu, Viorel Mihăilă; Al patruleaval: Migrația creierelor pe ruta România-Occident, Fundația Soros, București , August 2011
Monica Constantinescu , Teorii ale Migrației Internaționale, București
Monica Șerban , Melinda Stoica, Politici și Instituții în migrația internațională: migrație pentru muncă din România 1996-2006, Fundația pentru o societate deschisă , Februarie 2007, București
Petronela Daniela Feraru , Migrație și dezvoltare . Aspecte socioeconomice și tendințe, București
Sebastian Lăzăroiu, Migrația circulatorie a forței de muncă din România. Consecințe asupra integrării europene, București, 2003
British Council Corporate- Discover Social Inovation – http://dsl.bristishcouncil.org
Decizia Curții Constituționale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 2005
http://www.publications.parliament.uk/
http://www.armyacademy.ro
http://www.amosnews.ro
http://www.ccj.ro
http://www.cdep.ro
http://www.coe.int
http://www.europa.eu
http://www.europeana.ro
http://www.gov.ro
http://www.iccv.ro
http://www.idee.ro
http://www.infolegal.ro
www.legestart.ro
http://www.legislation
http://www.mmuncii.ro
http://www.politiadefrontiera.ro/
http://www.resurseumane-aur.ro
http://www.scj.ro
http://www.schengen.mai.gov.ro
http://www.unap.ro
http://www.unhcrcentraleurope.org
http://www.onuinfo.ro
http://ori.mai.gov.ro
CONSTANTINESCU Mihai, IORGOVAN Antonie , Constituția României revizuităcomentarii și explicații , Editura All Beck, 2004
DRǍGOI, Vasile, ALEXANDRU, Corneliu, Migrația și azilul în contextul aderării României la Uniunea Europeană, Editura Ministerului de Interne , București, 2002
DOBRE, D.,Români în exil, emigrație și diaspora, Editura Pro Historia, București,2000
IDU, Nicolae, ZAMFIRESCU, Iulia,Costuri și beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru țările candidate din Europa Centrală și de Est , Editura InstitutulEuropean din România, București, 2001
IONESCU , Romeo, Politici Publice Europene, Universitatea Dunărea de Jos, Galați,2009
PROFIRORIU, Marius, IORGA, Elena, Manual de politici publice, Ed Economică,București, 2009
Articole, documente, site-uri.
Alina-Andreea Cruceru ,Analiza statistic a fenomenului migrației românilor, Revista de statistic, nr.11/2010
Carmen Tudorache , Evoluția fenomenului în Europa, Academia de Studii Economice, București
Constantin Drăghici , Noi perspective în spațiul Economic European, 23 Mai 2009, Pitești
Daniela Dănăcică, Caracteristici ale Migrației în România, Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu Jiu
Laura Gabriela Stoica, Accesul la educație continuă, factor generator de inovație socială, București 2009
Louis Ulrich, Maria Bojincă, Ștefan Stănciugelu, Viorel Mihăilă; Al patruleaval: Migrația creierelor pe ruta România-Occident, Fundația Soros, București , August 2011
Monica Constantinescu , Teorii ale Migrației Internaționale, București
Monica Șerban , Melinda Stoica, Politici și Instituții în migrația internațională: migrație pentru muncă din România 1996-2006, Fundația pentru o societate deschisă , Februarie 2007, București
Petronela Daniela Feraru , Migrație și dezvoltare . Aspecte socioeconomice și tendințe, București
Sebastian Lăzăroiu, Migrația circulatorie a forței de muncă din România. Consecințe asupra integrării europene, București, 2003
British Council Corporate- Discover Social Inovation – http://dsl.bristishcouncil.org
Decizia Curții Constituționale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 2005
http://www.publications.parliament.uk/
http://www.armyacademy.ro
http://www.amosnews.ro
http://www.ccj.ro
http://www.cdep.ro
http://www.coe.int
http://www.europa.eu
http://www.europeana.ro
http://www.gov.ro
http://www.iccv.ro
http://www.idee.ro
http://www.infolegal.ro
www.legestart.ro
http://www.legislation
http://www.mmuncii.ro
http://www.politiadefrontiera.ro/
http://www.resurseumane-aur.ro
http://www.scj.ro
http://www.schengen.mai.gov.ro
http://www.unap.ro
http://www.unhcrcentraleurope.org
http://www.onuinfo.ro
http://ori.mai.gov.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici Publice In Domeniul Migratiei In Romania Si Marea Britanie (ID: 107614)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.