Politici Publice Care Vizează Impactul Evoluției Demograficedocx

=== Politici publice care vizează impactul evoluției demografice ===

Politici publice care vizează impactul evoluției demografice

Autori: Aneculaesei Monica

Andreescu Andrei

Situația in Romania

Tranziția demografică este procesul prin care populațiile trec de la regimul demografic vechi, în care natalitatea și mortalitatea aveau niveluri ridicate, la regimul demografic modern în care aceste fenomene sunt în scădere. Tranziția demografică încearcă să explice evoluția populației în funcție de o serie de factori sociali, economici, legislativi, educaționali, sanitari, psihologici și culturali. Conform recensământului din 2011, România avea o populație de 20 121 641 de locuitori și așteptările erau ca în următorii ani să se înregistreze o scădere lentă a populației ca urmare a sporului natural negativ. Astăzi putem observa ca prognoza făcută urma sa fie adevărată, astfel populația României in 2015 a scăzut sub 20 milioane de locuitori, dar trendul descendent s-a menținut mai lent decât in perioada dinainte de 2011.

Sursa: Eurostat

În anul 2013 în România s-a înregistrat cel mai mic număr de născuți vii din anul 2000 încoace: 182.313. După o scădere accentuată în primii trei ani ai perioadei de referință, natalitatea a înregistrat o ușoară apreciere în anii 2003-2009, influențată și de efectele stimulării căsătoriilor din 2006. Rata totală de fertilitate s-a apreciat continuu începând cu anul 2002 până a atins un maxim de 1,66 copii la o femeie în anul 2009, după care a înregistrat o scădere accentuată până în anul 2013, apropiindu-se de nivelul anilor 2005 2006, când natalitatea a fost cu circa 20% mai mare decât cea din 2013. Prin scăderea natalității, România s-a aliniat tendinței generale europene. Totuși, multe tari occidentale au o situație ceva mai bună, în contextul în care au politici de suport al familiei cu copii. Decalajul dintre nivelul natalității celor două medii de rezidență are la bază diferențele de structură pe vârste a populației și de pondere a populației feminine de vârstă fertilă dintre urban și rural, nivelul de instruire, tradiția, activitatea femeilor în gospodărie sau în afara gospodăriei, cât și nivelul migrației interne din cele două medii.

Sursa: Eurostat

Schimbările de comportament fertil suferite în cursul tranziției demografice pot fi puse în evidentă de ratele generale de fertilitate, care sunt expresia raportului dintre numărul născuților-vii aduși pe lume de femeile din grupa de vârstă 15-49 ani. Putem observa o evoluție negativa a natalității per total la nivel național, dar datele statistice ne arata ca pe perioada analizata, au scăzut nașterile la femeile tinere, cu vârsta cuprinsa intre 15 si 29 de ani si au început sa aibă un trend pozitiv nașterile la persoanele de peste 30 de ani.

Scăderea natalității este însoțită de o restructurare a modelului de fertilitate. Dintotdeauna fertilitatea românească a fost una timpurie, cu valorile cele mai ridicate la grupa de vârstă 20-24 ani. După anul 2000 asistăm la o creștere a ponderii fertilității la vârstele mai mari de 25 ani. În același timp, în mediul urban, curba ratelor de fertilitate s-a îndepărtat deja de modelul timpuriu, având caracteristicile modelului etalat, cu valori mai mari în grupa de vârstă 25-29 ani, aceasta fiind o fază intermediară spre modelul tardiv specific populațiilor vest-europene. Modelul intermediar este adoptat și de populația din mediul rural. Copii mai putini, de preferință unul, și aduși pe lume la o vârstă mai ridicată devine regula care guvernează comportamentul reproductiv al tânărului cuplu într-o societate ce adoptă rapid sistemul de valori și atitudini al țârilor dezvoltate.

Tabel 3. Speranța de viată in Romania

Sursa: Eurostat

 Conform unor studii realizate sub egida Academiei României, se estimează ca populația României va scădea in 2050, fata de 2000, cu 19,1% (4,288 milioane persoane). Romania a intrat in al optsprezecelea an de declin al populației si nu exista perspective de stopare a acestei scăderi. Dimpotrivă, tendința va continua si in anii următori.  Realitatea demografica din tara noastră poate fi caracterizata prin termenul de criza demografica latenta. Mecanismele care au condus la scăderea populației României cu aproape 1,5 milioane de oameni din 1990 pana in prezent si la deteriorarea structurii pe vârste a populației sunt:

fertilitatea  –  cu  o  valoare  de  numai  1,4  copii  la  o  femeie,  aceasta  este  scazuta  si  nu  asigura înlocuirea generațiilor.  Pentru înlocuirea generațiilor, fertilitatea ar trebui sa fie de 2,1 copii la o femeie;

migratia  externa  –  este  necunoscuta  ca  dimensiune,  dar  are  valori  foarte  ridicate  (in  special migrația temporara pentru munca). Dintre cei plecați la munca, 65% au vârste intre 20 si 40 de ani, persoane care pot aduce pe lume copii;

mortalitatea  generala  –  inregistreaza  inca  valori  ridicate  in  Romania,  desi  s-a  stabilizat  dupa 2000 in jurul valorii de 11 decedați la 1000 de locuitori.

            Rezultatele acțiunii acestor factori sunt: o populație îmbătrânita – putini copii si tineri si o populație de peste 60 de ani numeroasa – si un raport de dependenta de 34 de vârstnici la 100 de persoane adulte. Aceasta situație are consecințe economice si sociale grave si necesita masuri urgente de restructurare coerenta  a  sistemului  de  asigurari  sociale,  a  celui  medical  si  a  sistemului  de  educatie  care  sa  ia  in considerare realitatea demografica din tara.

Problemele in evoluția demografica

Emanciparea femeii și participarea crescândă a acesteia la activități economice în afara gospodăriei, intensificarea fenomenului de migrație, reducerea influenței normelor culturale, creșterea mobilității sociale, sporirea cheltuielilor pentru creșterea și educarea copiilor, incertitudinea și stresul sunt tot atâția factori care au dus la scăderea natalității. Specialiștii au analizat datele obținute pentru a identifica tendințele sociale și a le folosi la elaborarea de strategii și măsuri care să pregătească România pentru tendința de scădere și îmbătrânire a populației.

Cele mai importante măsuri care ar putea veni în ajutorul cuplurilor de a avea copiii pe care și-i doresc vizează: grădinițele cu orar prelungit care ar permite femeilor să lucreze; înființarea grădinițelor și a creșelor de către angajator pentru a oferi părinților opțiunea să fie aproape de copii; un program de lucru flexibil pentru creșterea timpului pe care tinerii părinți îl alocă familiei și casei.

Alte măsuri care ar putea duce la creșterea natalității sunt condițiile mai bune de viață, în special facilitarea accesului tinerilor la locuințe; programe de dezvoltare rurală; creșterea accesului și calității serviciilor de sănătate a reproducerii, inclusiv de planificare familială. Prin intermediul proiectărilor de populație, prin realizarea mai multor ipoteze, s-a constatat că redresarea fertilității reprezintă singura opțiune capabilă să ducă la ameliorarea situației demografice a tarii și eventual la stoparea declinului demografic în viitor.

Soluțiile adoptate

Deși nu există încă un consens clar definit, se poate observa o diferență între sănătatea demografică a țărilor care încearcă să împace viața de familie și prezența mamelor pe piața muncii și cele care încearcă să încurajeze mamele să ”rămână acasă” prin stimulente pur financiare și concedii maternale generoase. Cele dintâi caracterizează de obicei statele dezvoltate care se disting prin nivele de rata de fertilitate totală apropiate de cel necesar stabilizării populației (e.g. Franța, statele scandinave) și sunt inexistente sau limitate în statele dezvoltate cu un rata de fertilitate totală extrem de scăzut (e.g. Coreea de Sud, Japonia, statele mediteraneene, Germania). Politicile de compatibilizare a vieții de familie și a carierei sunt axate pe oferirea de acces la creșe de calitate, orare flexibile, facilități fiscale pentru familiile cu copii (e.g. ”tax credits”, în Marea Britanie). Al doilea tip de politici, axate pe facilitarea concediilor maternale și a ajutorului financiar direct au fost încercate în mai multe state din Europa de Est dar și în Germania sau unele state mediteraneene. Țările care au abordat aceste politici au avut de obicei rezultate modeste (cu unele excepții, cel mai notabil fiind Rusia), și au de obicei diferențe mari în numărul mediu de copii în funcție de nivelul de educație al mamei.

Dintre statele care au mers pe o abordare tradiționalistă în politicile demografice, se distinge (ca impact semnificativ) Rusia, stat care a ridicat rata de fertilitate totală la nivel național de la 1,17 (în 1999, când a preluat Vladimir Putin puterea politică) la 1,75 (astăzi). Deși acest nivel este în continuare inferior celui înregistrat în Europa de Nord-Vest, progresul este substanțial și net superior celui înregistrat în majoritatea celorlalte state est-europene. Cu toate acestea, există variații regionale puternice, rata de fertilitate totală de sub 1,5 din multe regiuni contrastând cu cel de 3,4 din republica autonomă Tuva. Măsurile adoptate de guvernul rus au avut rezultat mai ales în regiunile sărace ale țării, impactul fiind relativ redus în marile orașe și în partea occidentală a țării. Practic, în zonele mai dezvoltate, motivația reprezentată de granturi financiare directe pare să aibă un efect limitat. Parțial acest lucru este probabil determinat de valoarea reală mai mică a sprijinului guvernamental (prețurile sunt mai ridicate în regiunile mai dezvoltate), dar lipsa de considerație pentru aspirațiile femeilor din mediul urban constituie un factor care nu trebuie ignorat. În afara considerațiilor de eficiență a politicii, ideea de ”mamă casnică” ca alternativă exclusivă pentru familii este adesea contraproductivă economic și îndoielnică din punct de vedere etic, în condițiile luptei pentru egalitatea de gen.

In Romania nu la femeile salariate cele mai tinere a avut ecoul cel mai ridicat introducerea concediului și indemnizației de creștere a copilului (figura 6). Ponderea născuților proveniți de la femei având sub 25 de ani era de aproape 45% la începutul anilor 2000 și a fost împinsă la doar 25% în anii 2010-2011.

Nici la femeile de 25-29 ani nu am asistat la creșteri comparative mai ridicate ale numărului de născuți, proporția acestora rămânând în anii din urmă la 32%, similară cu cea de la începutul anilor 2000, după o majorare moderată în jurul anului 2005.

În schimb, ponderea născuților de la femeile de 30-34 și de la cele mai în vârstă a crescut consistent, de la 20 la 30% la primele și de la 5 la 15% la femeile de peste 34 de ani. Dinamica mai importantă a născuților la femeile în vârstă de peste 30 de ani reflectă fidel felul în care o măsură generoasă de sprijinire a femeilor salariate care doresc să aibă copii a acționat .

România și politicile familiale europene

Introducerea în anul 2003 a concediului și indemnizației de creștere a copilului a constituit o măsură cu cert efect stimulativ asupra natalității femeilor salariate.

Schimbările survenite nu se referă doar la dinamica numărului de născuți de la aceste femei, ci și la structura după nivelul de instruire a mamei, printr-o ascensiune mai pronunțată a născuților proveniți de la femei cu studii postliceale și superioare și, deopotrivă la structura născuților după rang, printr-o ascensiune comparativ mai importantă a celui de-al doilea copil al mamei.

Concediul și indemnizația de creștere a copilului constituie o generoasă măsură de stimulare a natalității, dacă o plasăm în contextul nivelului veniturilor și standardului general de viață din România. Nu în multe țări europene putem găsi concedii atât de lungi (sau de întindere apropiată) și plătite, pentru întreaga perioadă, la cuantumul relativ din România (comparațiile sunt afectate de particularități naționale dar pot fi menționate Republica Cehă, Slovacia, Lituania, Estonia, Ungaria, țările scandinave și Germania.

Sursa: http://cursdeguvernare.ro/

În figura 9 este prezentată o dublă dimensiune a cheltuielilor publice adresate familiei cu copii: ponderea acestor cheltuieli în produsul intern brut și structura lor pe trei tipuri – suport financiar (cash), servicii și deduceri fiscale. Cred că este utilă o rapidă prezentare sumară a conținutului celor trei categorii de cheltuieli publice :

În prima grupă se includ, în mare, alocația pentru copil (variabilă ca nivel în unele țări în funcție de vârsta copilului și/sau de venitul părinților), indemnizația în timpul concediului parental, venit pentru familii monoparentale;

din cea de-a doua categorie fac parte finanțarea directă sau în subsidiar a serviciilor de sănătate, educație preșcolară, suport financiar special către părinți pentru îngrijirea copilului, cheltuieli publice de asistență a tinerilor și servicii adresate familiei;

deducerile fiscale vizează scutiri de taxe (impozitare) pentru alocație și alte beneficii financiare ale copilului, alocație de taxă pentru copil (sumă care este dedusă din venitul brut și nu este inclusă în venitul taxabil), credit de taxă (dedus și el din baza de impozitare).

Revenind la grafic, trei observații cred că rețin atenția:

1. nivelul considerabil diferit al cheltuielilor totale,

2. pondere diferită a tipurilor de cheltuieli și

3. absența celui de-al treilea tip de cheltuieli – deduceri fiscale, într-un număr important de țări.

Cu nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor – intre 3 și 4% din PIB – se află șapte țări – Franța, Regatul Unit, Suedia, Ungaria, Danemarca, Belgia și Luxemburg, în poziția a doua, cu valori între 2 și 3%, se plasează opt țări iar în celelalte 12 ponderea cheltuitelor publice adresate familiei cu copii se situează între 1 și 2 la sută, grupă din care face parte și România, cu aproape 1,7 la sută.

Suportul financiar (în cash) predomină net ca formă a cheltuielilor dar se poate remarca faptul că în prima grupă de țări, cu cele mai generoase cheltuieli, în trei dintre ele sunt mai importante serviciile oferite –în Franța și două țări scandinave – Suedia și Danemarca. Și în celelalte două țări scandinave – Norvegia și Finlanda, plasate în cea de-a doua grupă după ponderea cheltuitelor totale, predominantă este componenta de servicii.

 În nu mai puțin de 14 țări (inclusiv România) nu întâlnim componenta deduceri fiscale și în această categorie se află, predominat, țări cu nivel scăzut al cheltuielilor publice pentru familia cu copii, dar și Suedia, Danemarca și Finlanda, țări aflate în partea superioară a clasamentului general.

Efectele soluțiilor publice propuse

În România, chiar dacă au fost promovate o serie de măsuri pro-nataliste, acestea au mers pe abordarea tradițională discutată mai sus și se pare că au avut un impact relativ limitat. O evaluarea completă a impactului acestor politicilor este dificilă datorită ratei ridicate de emigrare a tinerilor, aspect care distorsionează colecția de date. Per total însă, România nu a reușit să readucă rata de fertilitate totală aproape de nivelul necesar înlocuirii complete a generațiilor. 

Exemplul rus indică, de asemenea, că în societățile în tranziție anumite politici naționale pot funcționa diferențiat în funcție de mediul de rezidență al cetățenilor, statutul social, nivelul de educație și valorile acestora. În acest sens, este posibil ca soluția cea mai potrivită pentru România – cel puțin pe termen scurt – este de a oferi cetățenilor posibilitatea de a opta între cele două forme de sprijin. Un filon de politici ar putea oferi compensații financiare directe și un concediu maternal generos, iar un alt pachet ar putea fi axat pe facilitarea plasamentului în creșe de calitate, reduceri de impozite și facilități fiscale pentru companiile care angajează mame.
Existența a două opțiuni ar putea maximiza impactul politicilor demografice la nivelul a două tipuri de ”societăți” românești, aflate în diverse etape de dezvoltare. Pe termen lung, în ipoteza unui progres economic și social constant, măsurile ar migra treptat spre zona compatibilizării carierei cu viața de mamă și mai puțin spre ajutarea financiară a familiilor cu un singur salariat.

Performanța sistemului de învățământ, funcționalitatea instituțiilor publice și alte aspecte cântăresc cel puțin la fel de greu în determinarea viitorului unei țări.

Introducerea concediului și indemnizației de creștere a copilului a constituit și constituie o măsură consistentă de stimulare a natalității femeilor cu venituri impozabile. Vom observa că doar 54% sunt femei cu venituri impozabile (salariate, în cea mai mare parte) și avem 46% dintre femei (beneficiari) drept persoane fără venit. Cu alte cuvinte, beneficiare ale concediului și indemnizației sunt nu numai persoanele care au realizat, în ultimul an, timp de 12 luni “venituri din salarii, venituri din activități independente, venituri din activități agricole supuse impozitului pe venit potrivit…” , ci și numeroase categorii de femei fără venit.