Politici Privind Securitatea Alimentara In Contextul Global AL Dezvoltarii Agriculturii
POLITICI PRIVIND SECURITATEA ALIMENTARĂ IN CONTEXTUL GLOBAL AL DEZVOLTĂRII AGRICULTURII
Cuprins
Introducere
Lista tabelelor și a figurilor
PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE
Capitolul 1. Criza alimentară – evoluție și efecte
1.1.Agricultura – motorul economiei globale
1.2. Efectele crizei alimentare
Capitolul 2. Securitatea alimentară – concept, componente, aborsări economice
2.1. Evoluția conceptului de siguranță alimentară
2.2.Principalele componente ale securității alimentare
2.3. Abordări economice ale conceptului securității alimentare
Capitolul 3. Obiective și viziune asupra securității alimentare
3.1. Obiectivele generale
3.2. Obiectivele specifice
3.3. Obiectivele cheie
3.4.Viziunea 2020 privind securitatea alimentară și utilizarea sustenabilă a resurselor naturale
PARTEA a II-a – CONTRIBUȚII PROPRII
Capitolul 4. Vulnerabilitățile și factorii de risc la adresa securității alimentare din România
4.1. Metodologia cercetării
4.2. Rezultatele cercetării
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Securitatea alimentară reprezintă un deziderat, dar în același timp și un obiectiv de maximă importanță pentru progresul economic și social al fiecărui popor în parte și al omenirii în ansamblul său. Asigurarea hranei pentru fiecare individ în parte este esențială pentru dezvoltarea fizică și intelectuală a acestora, pentru garantarea unui nivel normal al stării de sănătate și al puterii de muncă și creație, pentru sporirea cantitativă și calitativă a izvorului de forță de muncă, vital pentru bunăstarea fiecărei națiuni și a omenirii în totalitatea ei.
Securitatea alimentară se bazează pe trei piloni:
Existența disponibilului de hrană – cantități suficiente de hrană disponibilă pe bază continuă.
Accesul la hrană – capacitatea de a avea resurse suficiente pentru a obține alimentele adecvate în vederea asigurării unei diete nutritive.
Utilizarea alimentelor – utilizarea adecvată bazată pe cunoașterea necesarului fundametal pentru sănătate, cât și cele mai adecvate căi de asigurare cu apă și protecție sanitară.
Securitatea alimentară este o problemă complexă de dezvoltare durabilă, legată de starea de sănătate prin prismă malnutriției, dai și de dezvoltarea economică durabilă, de mediu și de comerțul internațional.
Legătura dintre nutriție și starea de sănătate a populației, mergând mai departe la performanța intelectuală, educațională și profesională a indivizilor, la nivelul productivității forței de muncă și, în consecință la nivelul de dezvoltare al economiei și de prosperitate generală a societății are o importanță de necontestat, în opinia vicepreședintelui Băncii Mondiale Joy Phumaphi, care răspunde de Dezvoltarea Umană, „este clar că nutriția în ansamblul său reprezintă un imperativ economic”. Și argumentează în continuare: „Organisme mari (n.n. mai bine dezvoltate) și mai sănătoase ajung la o productivitate fizică mai înaltă. Copiii bine hrăniți sunt mai inteligenți; ei învață mai bine la școală. Ei devin mai productivi decât adulții, o populație bine hrănită cheltuiește mai puțin pentru sănătate.
Potrivit Administratorului Asistent pentru Sănătatea Globală, Kent Hill, „îmbunătățirea sănătății celor mai sărăci oameni din lume reprezintă nu numai un imperativ moral, ci și o investiție pragmatică pentru pace, securitate și creștere economică la scară mondială. De fapt, starea de sănătate reprezintă unicul mare indicator al sărăciei. O bună stare de sănătate stă la baza stabilității forței de muncă și a economiilor productive”.
Dată fiind legătură dintre malriutriție și sărăcie, se poate considera că cel mai bine este să se promoveze dezvoltarea economică, oferindu-se astfel oamenilor o șansă mai bună pentru a-și întreține, și a-și hrăni, copiii. Dar aici este doar o parte a răspunsului. În opinia D. Phumaphi, „Veniturile mai mari duc la îmbunătățirea nutriției. Dar într-un ritm mai lent. Investițiile directe în nutriție au potențialul să îmbunătățească rezultatele nutriției mult mai rapid decât creșterea economică de una singură”.
Lista figurilor
Figura 1.1. Indicele de preț al alimentelor FAO……………………………………………………….11
Figura 4.1. Ponderea VAB a României comparativ cu alte țări UE în perioada 2000 – 2010……………………………………………………………………………………………………………………………..35
Figura 4.2. Ponderea agriculturii, silviculturii, pescuitului și pisciculturii în PIB –ul total al României …………………………………………………………………………………………………………………..35
Figura 4.3. Numărul fermelor la care lucrează o singură familie………………………………..36
Figura 4.4. Modificări în veniturile provenite din agricultură…………………………………….38
Lista tabelelor
Tabelul 1.1. Evoluția prețului la principalele alimente în perioada 2000 – 2015…………10
Tabelul 4.1. Importanța zonelor rurale în România și UE 27……………………………………..34
Tabelul 4.2. Indicele de îmbătrânire a fermierilor, în România și UE28……………………37
Tabelul 4.3. Programele finanțate ……………………………………………………………………….40
PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE
CAPITOLUL 1.
CRIZA ALIMENTARĂ – EVOLUȚIE ȘI EFECTE
1.1. Agricultura – motorul economiei globale
Agricultura reprezintă unul dintre principalele motoare ale economiei globale. Ea asigură viața și subzistența celui mai mare număr de oameni pe planeta Pământ și este vitală pentru dezvoltarea rurală și reducerea sărăciei, ca și pentru producția de produse destinate atât alimentației populației, cât și altor sectoare de consum nealimentar.
Agricultura rămâne principalul sector de ocupare a forței de muncă în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, iar acordurile internaționale privind agricultura au o importanță crucială pentru securitatea alimentară a unei țări.
Unii critici sunt de părere că liberalizarea comerțului poate reduce securitatea alimentară a unei țări prin scăderea nivelurilor de ocupare a forței de muncă în agricultiiră. Preocuparea pentru acest subiect ă determinai un grup al statelor membre ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC – WTO) să recomande ca negocierile curente cu privire la acordurile agricole să permită țărilor în curs de dezvoltare să reevalueze și să sporească barierele tarifare pentru produsele de bază pentru protejarea securității alimentare naționale și ocupării forței de muncă. Argumentul lor este că acordurile OMC, presând în direcția liberalizării piețelor de importanță crucială, amenință securitatea alimentară a unor întregi comunităti.
Principala provocare pentru sectorul agricol constă în faptul că el este chemat să asigure, simultan, suficientă producție agricolă de calitate înaltă pentru a satisface cererea, să conserve biodiversitatea și să administreze resursele naturale, să îmbunătățească viața și starea de sănătate a populației, în special pentru populația rurală și zonele sărace ale globului.
Că urmare, managementul agricol trebuie să asigure creșterea continuă a productivității pe terenurile agricole existente pentru a satisface cererea, prin adaptarea de practici bune și eficiente de management, dar, în același timp, trebuie să acopere și cei trei piloni ai durabilității:
Mediu:
să asigure biodiversitatea (Agenda 21, 1999) și serviciile ecosistemului
să asigure dezvoltarea unei agriculturi productive fără a abuza ecosistemele naturale
să utilizeze eficient resursele naturale
Social:
să asigure sănătatea populației și dezvoltarea ei la întregul potențial
să imbunătățească viața oamenilor prin asigurarea de hrană pentru oameni și animale, fibre și combustibili de înaltă calitate
Economic:
să asigure venituri pentru comunitatea rurală
să sporească valoarea produselor agricole de-a lungul lanțului valoric.
Nu există o soluție unică de management durabil al agriculturii, aplicabilă la nivel global Și aceasta pentru că tehnicile și practicile agricole depind de condițiile specifice, particulare ale situurilor agricole: climă, ecologie, geografie, demografie, nivelul veniturilor, cadrul de reglementare. Totuși, principiile dezvoltării durabile pot fi aplicate în diverse sisteme de management.
1.2. Efectele crizei alimentare
Pentru primă dată după anii ’70, omenirea se confruntă cu o criză alimentară acută, determinată atât de factori structurali, cu o lungă durată de acțiune, cât și de cauze sistemice. Într-o perioadă relativ scurtă, respectiv între septembrie 2006 – februarie 2008, s-a înregistrat o escaladare semnificativă neprevăzută ă prețurilor: prețurile internaționale au crescut de 3 ori la porumb, de peste 1,8 ori la grâu și de peste 2 ori la alte produse agroalimentare, iar prețul global total pentru produsele alimentare a crescut cu circa 83%.
Creșterea prețurilor la furaje a dus la majorarea costurilor de producție în sectorul zootehnic, influențând negativ producția de produse animaliere și determinând creșterea prețurilor la carne, păsări, ouă, produse lactate, în condițiile în care cererea pentru aceste produse creștea și se prevedea să-și continue expansiunea, în special în economiile emergente. Foamea și sărăcia se extindea de la sate la orașe și, pentru prima dată în istorie, impactul crizei alimentare se extinde de la țările în curs de dezvoltare la țările dezvoltate (***2008: The year of global food crisis, 2009). Deși în piețe și magazine exista hrană, o parte a populației nu-și mai permitea să cumpere – ceea ce se consideră a fi o nouă față a foamei, iar pe de altă parte, lipsa de hrană ar putea însemna că unele alimente devin foarte scumpe sau dispar de pe rafturile marilor magazine, semnificând o întoarcere la aprovizionarea eu produse indigene de sezon.
Atât FAO cât și OECD prognozează o scădere a prețurilor la produsele analizate sub nivelurile înalte din 2008, iară ca acestea să se întoarcă, însă, la nivelurile de dinainte de septembrie 2006, cu fluctuații dramatice care vor caracteriza mai pronunțat și cu regularitate piața globală. Și prețurile au rămas ridicate până în 2015, când s-au stabilizat, la niveluri superioare celor din 2006. Prețurile înalte înregistrate la produsele agroalimentare nu se traduc automat într-o creștere a veniturilor fermierilor, în principal ca rezultat al vitezei cu care cresc costurile factorilor de producție din agricultură și al divergenței crescânde dintre prețurile la producători și prețurile la consumatori.
Fondul Monetar Internațional, ca și Banca Mondială, FAO au atras în repetate rânduri atenția asupra consecințelor, materializate inclusiv în tulburări și instabilitate politico-sociale (***The Common Agricultural Policy and Global Food Security, 2009).
În opinia experților, cauzele sistemice care au generat actuala ascensiune a prețurilor la produsele alimentare includ: interesul crescând pentru culturile destinate producției de biocombustibili, creșterea prețului la energie, creșterea prețurilor la îngrășămimte, recoltele slabe ca urmare a dezastrelor naturale, dar și a productivității scăzute a solului și a culturilor, creșterea consumului de produse de came, creșterea însemnată a cererii pentru produsele agroalimentare în țări cu economie foarte dinamică și în primul rând în R.P.Chineză și India.
Factorii pe termen lung includ: creșterea populației mondiale, schimbările structurale din producția și comerțul cu produse agroalimentare, orientarea cererii de mărfuri alimentare către produse intensive în resurse (carne și produse din came), politicile de sprijinire a prețurilor produselor agricole și subvențiile practicate în țările dezvoltate, speculațiile de pe piețele bursiere, schimbările climaterice.
O cauză sistemică pentru creșterea prețului la produse agroalimentare este considerată a fi reorientarea suprafețelor destinate culturilor alimentare (și în special a culturilor de porumb) către producereurilor la îngrășămimte, recoltele slabe ca urmare a dezastrelor naturale, dar și a productivității scăzute a solului și a culturilor, creșterea consumului de produse de came, creșterea însemnată a cererii pentru produsele agroalimentare în țări cu economie foarte dinamică și în primul rând în R.P.Chineză și India.
Factorii pe termen lung includ: creșterea populației mondiale, schimbările structurale din producția și comerțul cu produse agroalimentare, orientarea cererii de mărfuri alimentare către produse intensive în resurse (carne și produse din came), politicile de sprijinire a prețurilor produselor agricole și subvențiile practicate în țările dezvoltate, speculațiile de pe piețele bursiere, schimbările climaterice.
O cauză sistemică pentru creșterea prețului la produse agroalimentare este considerată a fi reorientarea suprafețelor destinate culturilor alimentare (și în special a culturilor de porumb) către producerea de biocombustibili din prima generație. Producția de biocombustibili se bucură de o susținere deosebită din partea SUA, Marii Britanii și altor guverne europene, care consideră aceste produse că o soluție pentru încălzirea globală, respectiv reducerea gradului de poluare în condițiile creșterii parcului de mijloace de transport (autoturisme, autocamioane, autobuze, avioane) aflate în exploatare. Anual, circa 100 milioane tone de cereale sunt redirecționate dinspre producția de alimente către producția de combustibili. În 2007, de exemplu, producția de cereale alimentare se cifra la peste 2000 milioane tone (***Grain Harvest Sets Record, But Supplies Still Tight / Worldwatch Institute, 2008).
În condițiile în care fermierii au alocat părți tot mai mari din recoltele obținute pentru producția de combustibil, suprafețele și resursele disponibile pentru producerea de hrană au suferit o restrângere corespunzătoare. Aceasta a dus la diminuarea disponibilului pentru consumul alimentar, în special în țările în curs de dezvoltare și cele mai puțin dezvoltate, unde venitul disponibil zilnic pentru achiziționarea de hrana înregistrează niveluri extrem de limitate. Pentru a ilustra impactul producției de biocombustibili asupra disponibilului de hrană, analiști FAO afirmă că umplerea cu biocombustibil a unui rezervor de atoturism de clasă medie echivalează cu o cantitate de porumb reprezentând consumul anual al unui locuitor de pe continentul african (unde porumbul reprezintă principală cereală alimentară).
Un număr de peste 20 de țări au în plan să dezvolte producția de biocombustibili în deceniul următor. SUA intenționează să își tripleze producția de porumb destinată producției de etanol, în timp ce UE vizează ca, până în 2020, biocombustibilii să ajungă la o pondere de 10% din totalul carburanților utilizați în domeniul transportului.
Din 2005, prețurile la alimente au crescut impresionant cu peste 80% din mai multe motive, cele mai semnificative fiind (Rabonțu C.I și colab., 2011):
creșterea demografică accentuată
încălzirea globală
creșterea costurilor cu combustibilul
creșterea cererii de produse alimentare din țările populate ca India și China
dezastre naturale ce se regăsesc în distrugerea recoltelor peste tot în lume
cursa pentru biocombustibili
Creșterea prețurilor la țiței a ridicat costurile în sectorul producției de îngrășăminte. Potrivit estimărilor Băncii Mondiale, prețurile la îngrășăminte au crescut cu 150% în ultimii 5 ani. În câteva cazuri, prețul acestora s-a dublat în decurs de 6 luni ( în perioada octombrie 2007 – martie 2008), fabricația la majoritatea sortimentelor bazându-se pe țiței său gaze naturale. Au crescut, de asemenea, costurile la îngrășăminte bazate pe alte materii prime, în condițiile în care a crescut cererea de îngrășăminte pentru asigurarea creșterii producției culturilor de bază. Scumpirea îngrășămintelor a avut un impact serios asupra prețurilor la alimente; costul îngrășămintelor reprezintă peste un sfert din costul de producției de cereale în SUA, țară care deține o pondere de 40% în exportul mondial de cereale.
În același timp, țițeiul asigură cea mai mare parte a energiei utilizate în agricultură, și implicit influențează costurile pentru producția mecanizată și transportul de produse agroalimentare. Creșterea prețurilor la carburanții lichizi obținuți prin prelucrarea țițeiului impulsionează cererea pentru biocombustibili, ceea ce poate determina reorientarea unor culturi dinspre producția de hrană spre producția de energie.
Scăderea stocurilor mondiale de produse agroalimentare, tendință favorizată de progresele înregistrate în domeniul producției și posibilitatea achiziționării facile din import, reflectă totodată și incidența recoltelor slabe, determinate de dezastre naturale sau de productivitatea scăzută a solului, a culturilor și a forței de muncă agricole.
În ultimii ani, stocurile mondiale de produse agroalimentare s-au redus substanțial, până la niveluri critice și anume, dacă după cel de al doilea război mondial ele acopereau necesarul de hrană pentru un an de zile, în 2007 acestea ajungeau doar pentru 57 de zile, iar în 2008 pentru numai 40 de zile.
În opinia analiștilor, stocurile mondiale de cereale au atins cel mai scăzut nivel din ultimii 30 de ani, ceea ce reclamă ierarhizarea importanței securității alimentare alături de securitatea energetică și chiar alături de securitatea națională (***2008: The year of global food crisis, 2009).
Tabelul 1.1
Evoluția prețului la principalele alimente în perioada 2000 – 2015
Sursa: http://www.fao.org/worldfoodsituation/foodpricesindex
Un alt factor care a favorizat ascensiunea prețurilor la alimente pe plan mondial în ultimii ani îl reprezintă scăderea recoltelor ca urmare a dezastrelor naturale și schimbărilor climaterice.
Numeroase evenimente climaterice și meteorologice au afectat serios mărimea recoltelor în diverse țări ale lumii. De exemplu: – Seceta prelungită din Australia a avut ca rezultat scăderea recoltei anuale de orez cu 98% față de nivelul de dinaintea secetei. În același timp, Australia, cel de al doilea mare exportator de grâu din lume, după SUA, cu o recoltă de ordinul a 25 milioane tone în anii buni, destinată în cea mai mare parte exportului, a înregistrat o recoltă de numai 9,8 milioane tone la nivelul anului 2006.
Producția de cereale a Chinei a scăzut în ultimii șapte ani cu 10%. Alte evenimente care s-au repercutat negativ asupra prețurilor alimentelor includ: valul de căldură din 2006 din Valea San Joaquin, California, care a ucis numeroase animale; ploile nesezoniere din 2008 din Kerala, India, care au distrus brazdele cultivate cu cereale. Oamenii de știință apreciază că astfel de situații reprezintă efecte ale modificărilor climaterice. – Urmările Ciclonului Nargis, din mai 2008, din Birmania, țară tradițional exportatoare de orez, au determinat explozia prețurilor la orez, punând totodată sub semnul întrebării previziunile FAO, conform cărora această țară ar fi trebuit să exporte în 2008 până la 600.000 tone; în schimb, ea devenea pentru prima oară importatoare.
Figura 1.1. Indicele de preț al alimentelor FAO
Sursa: http://www.fao.org/worldfoodsituation/foodpricesindex
În opinia oamenilor de știință, criza alimentară reprezintă cea mai mare amenințare a încălzirii globale, determinată de poluare. Există previziuni care susțin că, spre sfârșitul acestui secol, cu o probabilitate de 90%, temperaturile medii din sezonul agricol vor depăși nivelurile atinse până în prezent pe o arie întinsă a globului. Zonele cele mai afectate vor fi cele de la tropice și subtropice, respectiv Africa, sudul Statelor Unite și o mare parte din India, China și America de Sud, unde locuiește aproape jumătate din populația globului. Temperaturile mari afectează culturile de porumb, grâu și orez, respectiv aceste cereale cresc mai rapid, dar scade fertilitatea plantei și, prin urmare, scade producția. La o creștere așteptată de peste 6 grade Fahrenheit a temperaturilor medii din sezonul agricol, randamentele culturilor se estimează să se diminueze cu 20-40%. Chiar și în SUA, unde creșterea temperaturilor se prognozează să fie inițial benefică pentru unele culturi până la mijlocul secolului, producția totală se prevede să scadă lă orizontul anului 2100.
Potrivit datelor ONU, în fiecare an, din cauza secetei, despăduririlor și instabilității climaterice, se pierde o suprafață de sol fertil de mărimea Ucrainei. Și lista exemplelor poale continua, incluzând țări că Uganda, Kenya, Yemen. Potrivit Panelului Interguvemamental ONU privind Schimbarea Climei, după un secol, nivelul mărilor ar putea crește cu un metru, inundând aproape o treime din suprafața arabilă a globului. Potrivit unui raport al ONU privind clima, ghețarii din Himalaya – care reprezintă principalele surse de apă în sezonul uscat pentru cele mai mari ape curgătoare din Asia (Gange, Indus, Brahmaputra, Yangțe, Mekong, Salween și Fluviul Galben) – ar putea să dispară până în 2035 ca urmare a creșterii temperaturii globale.
În bazinul străbătut de fluviile ce izvorăsc din Himalaia trăiesc aproximativ 2,4 miliarde oameni. Țări ca India, China, Pakistan, Afganistan, Bangladeș, Nepal și Myanmar pot suferi inundații urmate de secete severe în următoarele decenii. Numai în India, fluviul Gange asigură apa necesară pentru agricultură și consumul casnic pentru peste 500 milioane de oameni. Coasta de vest a Americii de Nord, care se aprovizionează cu apă în mare parte din ghețarii din lanțurile muntoase cum sunt Munții Stâncoși și Sierra Nevada, va fi de asemenea afectată.
Luând în considerație cele de mai sus, specialiști britanici susțin că omenirea și fiecare țară în parte își pot asigura necesarul de hrană, dar pentru aceasta este nevoie de schimbări mari în modelele actuale de producție și de consum. Securitatea alimentară nu trebuie să lipsească de pe agenda problemelor de importanță națională și, totodată, trebuie să se recunoască rolul vital al producătorilor locali pentru asigurarea capacității și capabilității naționale de asigurare a necesarului de alimente.
Deficitul de apă, care deja a cauzat creșteri mari de importuri de cereale în numeroase țări mai mici (Algeria, Egipt, Iran, Pakistan, Afganistan Mexic), se așteaptă să devină o problemă în țări mari, cum sunt China sau India și chiar SUA, unde consumul de apă este foarte mare, înregistrându-se un volum uriaș de apă pompată cu pompe electrice și diesel de mare capacitate.
Agricultura intensivă are adesea ca rezultat un cerc vicios de epuizare ă fertilității solului și scăderea randamentelor agricole. Circa 40% din suprafața agricolă mondială este serios degradată. Conform estimărilor Institutului Resurselor Naturale din Africa (Gana), dacă actuala tendință de degradare a solului continuă, continentul african va mai putea să hrănească, până în 2025, numai 25% din populația sa.
Producția agroalimentară este afectată și de extinderea zonelor urbane. Potrivit Uniunii Naționale a Fermierilor din Scoția, care avertizează că, pentru prima dată după cel de al doilea război mondial, securitatea alimentară devine o problemă a omenirii, cererea de alimente tinde să crească, în timp ce suprafețele cultivabile disponibile pentru culturi alimentare se reduc (numai în ultimii 10 ani, de exemplu, orașele și cartierele chinezești au înghițit o suprafața egală cu de două ori suprafața agricolă totală a Scoției.
Creșterea cererii pentru alimente cu grad sporit de intensivitate în resurse reprezintă un factor important și de lungă durată al ascensiunii prețurilor pe piața alimentelor. Directorul Institutului Internațional de Cercetări privind Politica Alimentației a declarat, în 2008, că modificarea treptată a structurii consumului alimentar al populației recent înstărite reprezintă cel mai important factor care a generat creșterea prețurilor globale la alimente, în cazurile în care consumul de alimente a crescut, acest lucru s-a întâmplat în principal la alimentele prelucrate („cu valoare adăugată”), comercializate în țările dezvoltate și în țările în curs de dezvoltare. Creșterea consumului total de cereale în perioada 2006 – 2008 (cu 3% peste media anuală de 2% înregistrată în anii 2000 – 2006) s-a datorat în principal consumului nealimentar, și în special consumului furajer și celui pentru producția de biocombustibili. Un kilogram de came de vită reclamă șapte kilograme de cereale furajere (Collier P., 2008). Concluzia rapoartelor respective este că utilizarea producției agroalimentare în sectorul prelucrării industriale, sectorul furajer și produsele alimentare intensive în resurse, și nu pentru creșterea consumului de cereale în rândul populației din țările sărace care consumă în principal cereale cu grad scăzut de prelucrare reprezintă un factor de seamă care a contribuit la ascensiunea prețurilor.
Deși majoritatea vastă a populației din Asia continuă să trăiască în mediul rural și în sărăcie, clasa mijlocie a înregistrat o creștere substanțială în această regiune, și este proiectată să continue să crească. De exemplu, în 1990, clasa mijlocie a crescut cu 9,7% în India și 8,6% în China, pentru ca în 2007 ritmul de creștere să ajungă la aproape 30% și, respectiv, 70%.
Creșterea corespunzătoare înregistrată în nivelul de bunăstare a fost însoțită de modificarea stilului de viață și a obiceiurilor de consum, implicând în primul rând creșterea cererii pentru o varietate mai mare de alimente și creșterea ponderii cererii de came în consumul total, ceea ce a condus la sporirea presiunii asupra resurselor agricole și, mai departe, la ascensiunea prețurilor produselor de bază, cum este țițeiul.
Un alt aspect interesant îl reprezintă impactul creșterii nivelului de trai în India și China asupra populației sărace, care este obligată să- și reducă consumul de resurse când cresc prețurile la alimente (întorcându-se, de exemplu, de la consumul de came la dieta vegetariană). Producția de came este considerată ca un mod foarte ineficient de exploatare a pământului pentru obținerea de hrană, produsul respectiv asigurând cu mult mai puține calorii decât cerealele, la suprafețe comparabile (hectar la hectar). Dar consumul individual mediu de came în China a crescut de la 20 de kilograme pe an în 1985 la peste 50 de kilograme în prezent. Cererea totală de came din țările în curs de dezvoltare a înregistrat, după 1980, o dublare.
Unii comentatori susțin că actuala criză alimentară mondială este determinată de creșterea fără precedent a populației globale, dar alții argumentează că, dimpotrivă, ritmurile de creștere ale populației mondiale au cunoscut o scădere dramatică după 1980, iar creșterea disponibilului de cereale a continuat să depășească creșterea populației. Producția alimentară agregată pe locuitor a crescut din anii '60 în anii '80, iar după aceea a scăzut ușor, cel puțin pentru cereale. Populația mondială a crescut de la 1,6 miliarde în 1900 la circa 6,6 miliarde în prezent. Creșterea anuală a populației mondiale a scăzut de la un maxim de 87 milioane pe an spre sfârșitul anilor '80, la un minim de 75 milioane pe an în 2002, nivel care s-a menținut până în 2007, când a crescut ușor, la 77 milioane pe an. După estimările publicate de World Population Clock – Worldometers, conform curbei actuale de creștere, populația mondială se prevede să ajungă la aproape 9 miliarde în anul 2042.
Unii teoreticieni susțin că, în condițiile liberalizării comerțului, multe țări în curs de dezvoltare au devenit, din țări independente din punct de vedere al aprovizionării cu cereale, țări net importatoare de alimente. Deschizându-și piețele față de importurile de alimente din lumea dezvoltată, unde producția continuă să fie subvenționată de guvernele vestice, țările în curs de dezvoltare au devenit dependente de importul de alimente care sunt mai ieftine decât cele care pot fi produse de către micii agricultori locali, chiar și în cele mai sărace regiuni ale lumii. Țările bogate au menținut în mare măsură subvențiile acordate pentru fermierii din țările lor, în timp ce au exercitat presiuni asupra țărilor în curs de dezvoltare pentru abolirea subvențiilor în interesul liberalizării comerțului. În ultimii ani, în SUA, au fost introduse subvenții acordate pentru stimularea producției orientate mai degrabă către producția de biocombustibil decât către producția alimentară.
Subvenționarea biocombustibililor în SUA și Uniunea Europeană. Experții Băncii Mondiale enumera efectele producției de biocombustibili între factorii principali ai creșterii prețurilof la produsele agrroalimenlare. Potrivit cifrelor raportate de FAO, utilizarea suprafeței mkrvabite a globului pentru agricultură a scăzut începând din anii '80, iar subvențiile în afara SUA și UE au scăzut începând din 2004. Ca urmare, oferta – ce unde în 2004 era suficientă pentru satisfacerea necesarului – a devenit vulnerabilă când SUA a început să transforme produsele de bază în biocombustibil. Potrivit datelor Departamentului pentru Agricultură din SUA (USDA), importurile și stocurile globale de grâu au scăzut, consumul intern a stagnat, iar producția mondială de grâu a scăzut între 2006 – 2008.
În SUA, subvențiile guvernamentale acordate pentru producția de etanol au convins numeroși fermieri să-și reorienteze producția catre culturile destinate biocombustibililor. Porumbul reprezintă principala cereală utilizată pentru producția de etanol, iar SUA este cel mai mare producător de etanol obținut prin prelucrarea porumbului. În 2006-2007, de exemplu, 23% din recolta de porumb a SUA a fost utilizată pentru producția de etanol (comparativ cu 6% în 2005-2006), iar pentru 2007-2008, USDA prevedea ca SUA să utilizeze, pentru producția de etanol, 81 milioane tone de porumb (mai mult cu 37% față de sezonul anterior). Are, deci, loc nu numai o deturnare a cerealelor dinspre sectorul alimentației, ci și o deturnare a suprafețelor agricole în defavoarea producției agroalimentare.
Un studiu al Băncii Mondiale din iule 2008 (Donald M., 2008) evidențiază faptul că biocombustibilii au majorat prețurile la alimente cu 70-75%, iar nivelul înalt al prețurilor țițeiului și cursul slab al dolarului motivează 25-30% din creșterea totală a acestora. Potrivit unei analize realizată pe o perioadă de cinci ani, cu date la nivel de lună calendaristică (month-by-month), impactul creșterilor înregistrate de consumul global de cereale și al perioadelor de secetă asupra prețurilor la alimente este doar marginal, în timp ce accentul pus de SUA și UE pe producția de bioeombustibili a avut de departe cel mai mare impact asupra ofertei și prețurilor la alimente.
Conform concluziilor relevate de analiza menționată, producția sporită de bioeombustibili din SUA și UE a fost susținută cu ajutorul subvențiilor și tarifelor la import, iar în absența acestor politici, creșterile de preț ar fi putut să fie mai mici. S-a subliniat, totodată, faptul că etanolul produs de Brazilia pe baza prelucrării trestiei de zahăr nu a determinat o creștere semnificativă a prețurilor, sugerându-se, în consecință, desființarea taxelor la importul de etanol dé către SUA și UE, pentru a permite producătorilor mai eficienți, cum este Brazilia, dar și alte țări în curs de dezvoltare, să producă în condiții profitabile etanol pentru export, pentru a satisface cerințele SUA și UE. Deși au existat unele critici la adresa acestor concluzii, apreciate ca subiective, un raport de evaluare economică publicat de OECD în iulie 2008 este de acord cu concluziile Băncii Mondiale privind efectele negative ale subvențiilor și restricțiilor comerciale, dar constată că efectele negative ale biocombustibililor asupra prețurilor la produse alimentare sunt mult mai mici. Studiul OECD evidențiază rezultatele slabe în ceea ce privește reducerea emisiilor GHG (greenhouse gas – gaze de seră) ale carburanților utilizați în transporturi, obținută în cazul biocombustibililor produși în Europa și America de Nord (maximum 0,8% până în 2015) comparativ cu etanolul bazat pe trestie dezahăr produs de Brazilia, care asigură o reducere a emisiilor de GHG de cel puțin 80% comparativ cu combustibilii fosili. În concluzie, se face apel la guverne pentru o mai mare deschidere a piețelor pentru biocombustibili în scopul îmbunătățirii eficienței și al reducerii costurilor.
Criza alimentară globală reflectă și influențele distorsionante ale subvențiilor agricole practicate în țările dezvoltate. Sprijinul acordat fermierilor din țările OECD însumează 280 miliarde dolari anual, comparativ cu un volum de 80 miliarde dolari al asistenței oficiale de dezvoltare în 2004, iar subvenționarea producției alimentare distorsionează prețurile la alimente, ducând la prețuri globale mai înalte. În SUA Legea Agriculturii adoptată de Administrația Bush în 2002 a majorat subvențiile agricole cu 80% și costurile pentru contribuabilii americani la 190 miliarde dolari. În 2003, UE a hotărât sâ extindă Politica Agricolă Comună până în 2013.
Un rol important în evoluția prețurilor pe piețele produselor agroalimentare îl joacă și speculațiile financiare, precum și speculațiile de pe piețele bursiere. Speculațiile financiare, inclusiv speculațiile de pe piața imobiliară și regimul confuz din domeniul creditelor, au condus la starea de criză din ianuarie 2008, manifestată în primul rând în SUA, afectând investițiile destinate produselor agroalimentare.
Criza prețurilor la alimente s-a tradus în consecințe serioase imediate pentru o mare parte din populația globului, situată în special în țările lumii a treia, unde milioane de oameni au fost împinși în foamete și sărăcie, generând numeroase tulburări și revolte sociale care au sporit riscul de destabilizare economică și politică într-o serie de țări și regiuni ale lumii. Conform estimărilor recente ale organizațiilor care luptă pentru combaterea foamei, în țările în curs de dezvoltare, una din cinci persoane este în mod curent subnutrită și suferă de foame cronică, iar în fiecare zi pe întreg globul peste 30.000 de copii mor din cauza sărăciei și a foamei. Această criză afectează, însă, și țările dezvoltate. În Uniunea Europeană, de exemplu, stocurile s-au redus atât de mult, încât programele alimentare destinate situațiilor de urgență nu mai dispun în prezent de rezerve de hrană pentru a acoperi astfel de nevoi. În general, efectele crizei sunt resimțite cel mai acut de familiile cu venituri mici, atât în țările dezvoltate, cât mai ales în țările în curs de dezvoltare.
CAPITOLUL 2.
SECURITATEA ALIMENTARĂ – CONCEPT, COMPONENTE ȘI ABORDĂRI ECONOMICE
2.1. Evoluția conceptului de securitate alimentară
Securitatea alimentară („food security”) este unb concept flexibil, cum ilustrează numeroasele încercări de a formula o definiție adecvată a acesteia, destinată utilizării în activitatea de cercetare sau elaborarea de politiei domeniu. Acum două decenii, de exemplu, lucrările publicate pe această temă în lume au pus în circulație circa 200 definiții (Smith S., 1992).
Definițiile utilizate de regulă pentru securitatea alimentară sunt definiții, formulate de Organizația ONU pentru Agricultură și Alimentație FAOj și Departamentul Agriculturii al SUA (USDA):
Securitatea alimentară există când toți oamenii, în orice moment, au acces la hrană suficientă, sigură și nutritivă pentru a satisface nevoile de hrană și preferințele alimentare ale acestora în concordanță cu cerințele unei active și sănătoase (FAO).
Securitatea alimentară pentru o gospodărie individuală/familie înseamnă accesul tuturor membrilor acesteia, în orice moment, la hrană suficientă pentru o viață activă și sănătoasă. Securitatea alimentară include cel puțin (1) disponibilitatea promptă a alimentelor sigure și adecvate din punct de vedere nutritiv și (2) o capacitate sigură de a achiziționa alimente acceptabile în madalități social acceptabile (aceasta însemnând fără a recurge la stocurile de pentru situații de urgență, la scotocit prin gunoaie, furt și alte asemenea soluții) (USDA).
Conceptul de securitate alimentară a cunoscut o evoluție continuă. Utilizarea sa drept concept operațional în politici publice a reflectat cunoașterea pe scară tot mai largă a complexității problemelor tehnice și de politici pe care le implică.
Conceptul de securitate alimentară a apărut la mijlocul anilor '70, cu prilejul dezbaterilor ocazionate de problemele apărute în domeniul alimentației pe fondul crizei alimentare globale. Inițial, în centrul atenției s-au aflat problemele legate de aprovizionarea eu alimente (oferta), respectiv asigurarea disponibilului și a unui anumit grad de stabilitate a prețurilor pentru alimentele la nivel național și internațional. Setul de probleme internaționale și instituționale privind aprovizionarea cu alimente (supply side) reflecta în schimbare a economiei alimentare globale, care a grăbit criza. Au avut loc o serie de negoeieri intenaiționale care au culminat eu organizarea Conferinței Mondiale a Alimentației (World Food Conférence) din 1974 și un nou set de aranjamente internaționale privind informarea comunităților internaționale în această problemă, resursele pentru promovarea securității alimentare și forumurile pentru desfășurarea dialogului privind politicile domeniu.
Problematica situatiei alimentare mondiale, afectată de foame și insuficiența hranei și criza alimentară, a fost analizată pe larg în urma evenimentelor de la mijlocul anilor '70, iar ca rezultat s-a ajuns la o redefmire a securității alimentare, prin care se recunoștea un aspect critic și anume comportamentul populației potențial vulnerabile și afectate.
Un al treilea factor și poate cel mai important care a determinat reconsiderarea gândirii privind securitatea alimentară l-au constituit dovezile practice care au demonstrat că succesele tehnice ale Revoluției Verzi nu s-au soldat automat și rapid cu o reducere de proporții a sărăciei și scăderea nivelurilor de malnutriție. Aceste probleme au fost recunoscute ca fiind rezultatul lipsei de cerere efectivă (cerere solvabilă).
La mijlocul anilor '90, securitatea alimentară este recunoscută ca o problemă importantă, extinzându-se de la nivel individual la nivel global. Totuși, de data aceasta accesul se referă la suficientă hrană, indicând o îngrijorare crescândă față de malnutriția proteino-calorică. Definiția securității alimentare este extinsă, incorporând securitatea alimentară, precum și echilibrul nutrițional, ca expresie a preocupărilor crescânde în ceea ce privește compoziția alimentelor și cerințele minime de nutriție pentru o viață activă și sănătoasă.
Preferințele alimentare, determinate de factori sociali sau culturali, devin acum un factor de care se ține seama.
Cea mai recentă redefinire, efectuată cu atenție, a securității alimentare a fost negociată în procesul consultărilor internaționale destinate Summitului Mondial al Alimentației (World Food Summit, WFS), care a avut loc în noiembrie 1996. Așa cum s-a definit la Summitul Mondial al Alimentației din 1996, „Securitatea alimentară există atunci când toată lumea, în toate momentele, are acces fizic și economic la o cantitate de hrană suficientă, adecvată și sigură pentru o viață activă și sănătoasă”. Comparativ cu definițiile formulate în documentele FAO și ale Băncii Mondiale de la mijlocul anilor '80, definiția negociată și adoptată de WFS în 1996 evidențiază reconstrucția considerabilă, pe parcursul a peste 25 de ani, a gândirii oficiale privind securitatea alimentară.
Definiția securității alimentare va fi rafinată, din nou, în raportul FAO intitulat „Starea insecurității alimentare în 2001”, care evidențiază un nou accent pe consum, pe latura cererii și pe aspectele legate de accesul la hrană al persoanelor vulnerabile. Analiza comparativă a definițiilor menționate oferă jaloane importante pentru analiza politicilor, care au remodelat înțelegerea securității alimentare ca o problemă de responsabilitate națională și internațională.
Comunitatea internațională a acceptat aceste declarații din ce în ce mai dezvoltate privind obiectivele comune și responsabilitățile implicate, așa cum sunt ele precizate pe parcursul procesului de dezvoltare a conceptului :roretic de securitate alimentară. Dar răspunsul ei practic l-a reprezentat focalizarea pe obiective mai simple, mai înguste, în jurul cărora să se organizeze acțiunea publică la nivel național și internațional.
Principalul obiectiv declarat în cadrul dezbaterilor privind politica dezvoltării internaționale îl reprezintă reducerea și eliminarea sărăciei.
Momentul și contextul adoptării definiției
1974 – World Food
Focalizarea atenției pe volumul și stabilitatea ofertei de alimente, ca expresie a preocupărilor din 1974- Definiția: „existența în orice moment a unei oferte mondiale adecvate de hrană pentru produsele alimentare de bază capabilă să susțină o creștere fermă a consumului alimentar și să contracareze fluctuațiile producției și prețurilor” (***Report of the World Food Conference, 1975).
1983 – FAO și-a extins conceptul incluzând asigurarea accesului persoanelor vulnerabile la oferta disponibilă: în ecuația securității alimentare se impunea o atenție echilibrată între cerere și ofertă. Definiție: „asigurarea condițiilor ca toți oamenii în orice moment să aibă acces atât fizic cât și economic la alimentele de bază de care au nevoie” (***World Food Security: a Reappraisal of the Concepts and Approaches. Director GcaeraTs Report, 1983).
1986 – Banca Mondială Raportul „Sărăcia și foamea” s-a concentrat pe dinamica temporală insecurității alimentare, introducând distincția larg acceptată între insecuritatea alimentară cronică (asociată cu venituri joase și sărăcie) și insecuritatea alimentară tranzitorie (determinată de dezastre naturale, colaps economic sau conflict).
Definiție: „asigurarea accesului tuturor oamenilor în orice moment la suficientă hrănă necesară pentru o viață activă si sănătoasă” (***Poverty and Hunger. Issues and Options for Food Security in Developing Countries, 1986).
1994 – UNDP Raportul Dezvoltării Umane – promovează conceptul construcția securității umane, concept strâns legat de perspectivă drepturilor omului asupra dezvoltării.
1996 – World Food
Summitul Mondial pentru Alimentație adoptă o definiție mai complexă. Acest concept – care include mai multe componente, între care se numără și securitatea alimentară (***Human Development Report, 1994) – a influențat discursul privind securitatea alimentară, construcția mai largă a securității sociale referindu-se inclusiv la problemele de sănătate și nutriție.
„Securitatea alimentară, la nivel de individ, gospodărie familială, național, regional și global (este atinsă) atunci când toți oamenii, în toate momentele, au acces fizic și economic la hrană suficientă, sigură și nutritivă pentru a-și satisface nevoile de consum și preferințele alimentare, pentru o viață sănătoasă și activă” (***Declaration on World Food Security and World Food Summit Plan of Action, FAO, 1996). „Securitatea alimentară .. există când toți oamenii, în toate momentele, au acces fizic, social și economic la hrană suficientă, sigură și nutritivă care satisface nevoile lor de consum și preferințele alimentare pentru o viață sănătoasă și activă” (***The State of Food Insecuruty in the World 2002, FAO, 2002).
2.2. Principalele componente ale securității alimentare
Potrivit Centrului de Studii pentru Securitatea Alimentară (CSFS), toate definițiile de mai sus evidențiază următoarele componente ale securității alimentare:
disponibilitatea – hrană suficientă pentru toți oamenii tot timpul;
accesibilitatea – accesul fizic și economic la hrană
compatibilitatea – accesul la hrană care are valoare nutritivă și este sigură din punct de vedere fito-sanitar și calitativ și este produsă prin mecanisme durabile din punct de vedere al mediului;
acceptabilitatea – accesul la alimente acceptabile din punct de vedere cultural care este produsă și obținută în moduri care nu compromit demnitatea omului, respectul de sine sau drepturile omului;
agenția – politicile și procesele care permit realizarea securității alimentare.
Securitatea alimentară reclamă asigurarea unei cantități de disponibilă și sigură în orice moment. La nivel global, regional și oferta de alimente poate fi afectată de climă, dezastre, războaie, revolte creșterea demografică, absența unor practici agricole eficiente, bariere comerciale.
Inițiativele guvernamentale care încurajează politicile bazate pe macroeconomică și piețe competitive pot conduce la ameliorarea ofertei de alimente. La nivel de comunitate, securitatea alimentară reprezintă în esență o problemă de acces la hrană.
Indivizii trebuie să aibă acces la hrană suficientă, sigură și nutritivă. Ei au nevoie de servicii de sănătate adecvate, de un mediu sănătos și sigur, aprovizionarea sigură cu apă. Prin urmare, securitatea este strâns legată de sănătatea economică și socială a unei națiuni, a unei societăți și a unui individ.
Sintetizând, securitatea alimentară este un fenomen multidimensional, o stare care se aplică la persoane individuale și ea există, este atinsă când toți oamenii, în toate momentele au acces fizic, social și economic la hrană suficientă, sigură și adecvată din punct de vedere nutrițional, nevoile lor de consum și preferințele alimentare pentru o viață sănătoasă și activă.
Securitatea alimentară agospodăriilor familiale reprezintă o aplicație a conceptului descris mai sus la nivelul familiei, în centrul atenției plasându-se persoanele din cadrul familiei.
Securitatea alimentară se referă, în esență, la disponibilitatea hranei și la accesul individual la hrană. Ea include, cu alte cuvinte, cel puțin (1) disponibilitatea promptă a alimentelor adecvate și sigure din punct de vedere nutrițional și (2) și asigurarea unei anumite capacități de a putea procura alimente acceptabile în condiții socialmente acceptabile.
Securitatea alimentară trebuie privită în interconexiune cu siguranța (starea de sănătate) și calitatea alimentelor („food safety”). Bolile generate de alimente determină suferințe și costuri economice. Aproape 70% din îmbolnăvirile de diaree, boală care ucide zilnic, potrivit statisticilor specializate, 6000 de copiii, sunt determinate de contaminarea alimentelor. Creșterea populației în țările în curs de dezvoltare, împreună cu degradarea mediului, exacerbează în plus aceste probleme.
Siguranța alimentelor reprezintă asigurarea pe care acestea o oferă de a nu cauza niciun prejudiciu pentru consumator și se referă la contaminarea prin agenți chimici și biologici sau la temerile legate de natura inerentă a alimentelor. În multe țări, responsabilitatea pentru siguranța alimentelor se împarte între mai multe agenții. În unele țări, situația a dus la strategii separate pentru protecția sănătății consumatorilor împotriva bolilor generate de alimente. În alte țări, strategiile adoptate au vizat integrarea sistemului producției cu consumul, într-un singur lanț. Deși contaminarea afectează, global, de departe mai mulți oameni (anual mor 2 milioane copii din cauza alimentelor sau apei contaminate), dezbaterile în jurul alimentelor modificate genetic sunt tot mai dese, cel puțin într-o anumită parte a lumii.
Milioane de oameni sunt afectați de contaminare. O serie de factori sporesc probabilitatea ca alimentele să devină contaminate în timpul recoltării, prelucrării, transportului sau livrării, printre care (http://www.who.int/trade/glossary)
Globalizarea producției de alimente, inclusiv produsele proaspete care sunt comercializate peste tot în lume.
Dezvoltarea unor industrii noi în domeniul producției alimentare în țările cu potențial scăzut de resurse și standarde joase.
Prelucrarea centralizată de produse pentru hrana oamenilor și animalelor și distribuția pe scară largă.
Siguranța alimentelor este strâns legată de calitatea produselor. Țările în curs de dezvoltare duc adesea lipsă de resurse, infrastructură și abilități pentru a putea testa în mod adecvat calitatea și siguranța produselor. Pe de altă parte. accesul la exporturile de produse alimentare depinde de măsura în care țările producătoare sunt capabile să respecte standardele acceptate la nivel internațional.
Securitatea alimentară este strâns legată cu problemele de mediu. Degradarea resurselor naturale (sărăcirea solului, insuficienta aprovizionare cu aci – agricultura deține 70% din consumul de apă, modificările climatice etc) afectează global disponibilitatea hranei. Situația alimentației se complică, din cauza presiunii crescânde asupra fondului de pescuit, suprafețelor împădurite sau suprafeței arabile.
Securitatea alimentară este analizată și în funcție de structura populației pe sexe, nivel de educație și pe grupe de vârstă. De exemplu, femeile sunt cele care asigură securitatea alimentară a familiei (în funcție de mărimea veniturilor, de disponibilitatea produselor, de condițiile și priceperea de pregătire a hranei etc). În același timp, femeile, dar și copiii din țările în curs de dezvoltare în principal, dar și din straturile sărace, neajutorate ale populației din celelalte țări, sunt cei mai afectați de subalimentație, subnutriție, ca și de bolile gneerate de acestea, cu impact incomensurabil asupra calității forței de muncă, a nivelului de productivitate și eficiență socială.
Liberalizarea comerțului oferă cea mai bună oportunitate pentru atingerea securității alimentare pe termen lung. Un rol important îl are sistemul multilateral de comerț, reglementările adoptate în cadrul multilateral pentru produsele agricole. Astfel, principalele elemente ale Acordului pentru Agricultură din cadrul Organizației Mondiale pentru Comerț (OMG), includ: deschiderea piețelor produselor agricole care anterior au fost protejate sau prin impunerea de niveluri minime de import; lărgirea accesului prin reduceri tarifare pentru cantități specificate de import; reducerea subvențiilor de export.
2.3. Abordări economice ale conceptului securității alimentare
Există mai multe abordări economice în favoarea îmbunătățirii securității alimentare pe glob, și în primul rând în țările în curs de dezvoltare, care se confruntă cu probleme grave de subalimentație și subnutriție a populației. Între acestea se disting trei tipuri de abordare – primul, sprijinit de majoritatea guvernelor și agențiilor internaționale, celelalte două, susținute în general de organizații neguvernamentale – și anume:
Punctul de vedere occidental.
Potrivit gândirii convenționale răspândită în lumea occidentală, maximizarea profitului fermierilor reprezintă calea cea mai sigură pentru maximizarea producției agricole: cu cât este mai mare profitul unui agricultor, cu atât va fi mai mare efortul de producție, precum și riscul pe care agricultorul acceptă să și-l asume. Prin urmare, este sarcina guvernelor să pună la dispoziția agricultorilor un număr cât mai mare posibil de instrumente de cea mai bună calitate (de exemplu: tehnici de producție îmbunătățite, semințe ameliorate, să garanteze proprietatea asupra pământului, să asigure previziuni meteorologice corecte etc). Agricultorul are, însă, libertatea de a alege instrumentele pe care dorește să le folosească, precum și modul în care le folosește, el fiind acela care cunoaște cel mai bine pământul pe care îl lucrează și condițiile locale.
În mod normal, o anumită parte din profit este reinvestită în producție, în speranța creșterii recoltelor și, respectiv, majorării profitului viitor. Pe măsură ce profitul este mai mare, agricultorii pot investi mai mult în tehnologii menite să asigure majorarea producției (cum ar fi: sisteme de irigații, educația forței de muncă, producția de seră, și chiar culturi duble, programe de îmbunătățiri fondare, extinderea suprafeței cultivate).
Echitatea în domeniul alimentației (food justice).
Acest punct de vedere alternativ reprezintă o abordare colectivă de realizare a securității alimentare. Se pornește de faptul că la nivel global se produce suficientă hrană pentru a hrăni întreaga populație a globului la un nivel adecvat astfel încât fiecare poate fi ferit de foame și de malnutriție. Scopul de bâză este ăcelâ că nimeni nu ar trebui să trăiască fară suficientă mâncare din cauza constrângerilor economice sau a inegalităților sociale.
Această abordare este întâlnită adesea sub denumirea de „food justice” și privește securitatea alimentară ca pe unul dintre drepturile de bază ale omului. Ea sprijină o distribuție mai corectă a alimentelor, și în special a recoltelor de cereale, ca o cale importantă de eliminare a foamei și malnutriției cronice. Această abordare pornește de la ideea centrală că ceea ce lipsește este nu hrana, ci voința politică de a distribui hrana existentă în mod echitabil, independent de capacitatea beneficiarului de a plăti,
Suveranitatea alimentară.
O a treia abordare, cunoscută sub numele de suveranitate alimentară, se suprapune în unele puncte cu conceptul de „food justice”, fără însă a se identifica cu acesta. În această accepțiune, practicile de afaceri ale corporațiilor multinaționale sunt privite ca o formă de neocolonialism, în condițiile în care corporațiile respective, dispunând de resurse financiare, cumpără resursele agricole ale țărilor sărace, în special în zonele tropicale. Ele au de asemenea puterea politică să transforme destinația acestor resurse în favoarea producției exclusive de culturi comerciale (cash crops), care sunt vândute țărilor industrializate din afara zonei tropicale, proces în care țările sărace sunt spoliate în continuare de suprafețe productive. Potrivit acestui gen de abordare economică a securității alimentare agricultorii bazați pe producția de subzistență sunt lăsați să cultive doar terenuri slab productive, cu valoare marginală pentru corporațiile multinaționale.
CAPITOLUL 3.
OBIECTIVELE ȘI VIZIUNEA ASUPRA SECURITĂȚII ALIMENTARE
3.1. Obiectivele generale
În politica economică națională, autoaprovizionarea cu hrană și o politică alimentară națională explicită a reprezentat dintotdeauna un deziderat și un obiectiv. În condițiile creșterii prețurilor internaționale ale alimentelor în anii ’70, accentul se pune pe ofertă și pe modul de reglare â acesteia. Lâ începutul anilor '80, aceste politici, promovate în special de țările africane, au evidențiat insuficiența unei abordări bazate pur și simplu pe ofertă. în realitate, creșterea populației, creșterile veniturilor și ale inegalității, volatilitatea piețelor internaționale, combinate cu distorsionarea sistemelor de prețuri și lipsa de stimulente pentru producători, au determinat împreună consumatorii să substituie mărfurile și au produs dezechilibre greu de imaginat în bugetele publice. După colapsul cooperativelor și sistemelor de comercializare de stat, au avut loc procese de liberalizare și dereglementare (voluntare sau nu), generând emergența piețelor paralele și actorilor privați.
În acest context, țările în curs de dezvoltare au început să renunțe la politicile înguste de autoaprovizionare în favoarea conceptului mai cuprinzător de securitate alimentară, în cadrul căruia piețele și actorii publici ar trebui să joace un rol mai activ în ajustarea ofertei și a cererii și alimentare, a creșterii economice. în plus, prin politici guvernamentale, servicii, alocare de resurse și, în cazuri excepționale, operațiuni de ajutorare (donații) ar trebui să se asigure accesul la active și la hrană pentru grupurile cele mai vulnerabile (Hensley E.S., 1980).
Chiar dacă de mai bine de 20 de ani, securitatea alimentară s-a aflat pe agenda de dezvoltare, fiind un obiectiv explicit de politică economică, nu s-au realizat până acum prea mari progrese în respectarea obiectivelor propuse.
3.2. Obiectivele specifice
Începând de la mijlocul aniior '80, Comisia a inițiat o serie de modificări decisive de politică economică.
Pentru prima dată, politica de ajutor alimentar a Comunității a devenit un punct de referință odată cu adoptarea Planului Pisani în 1986. Acesta a pus în centrul dezbaterii strategiile de securitate alimentară, un pas important constituindu-1 disocierea între ajutorul alimentar și managementul surplusurilor agricole, care este legat tot mai puternic de obiectivele dé dezvoltare, în acest scop, a fost introdusă posibilitatea de promovare a achizițiilor locale și triunghiulare de produse alimentare (Halcrow H.G. și colab, 1997).
În noiembrie 1994, Comisia a lansat un proces de analiză critică și evaluare privind Politica de ajutor alimentar a Comunității și instrumentele ei, care a condus la adoptarea, de către Consiliu, a rezoluției privind securitatea alimentară, subliniind necesitatea de a avea strategii de securitate alimentară pe termen lung, de a corela securitatea alimentară cu obiectivele de dezvoltare în ansamblu, de a atenua decalajul între ajutor și dezvoltare și de a asigura o coerență globală a politicii în domeniu.
Procesul de reformă a fost legal încheiat în 27 iunie 1996 cu adoptarea de către Consiliu a Reglementării nr. 1292 /96 privind politica de ajutor alimentar și managementul ajutorului alimentar și operațiunile speciale în sprijinul securității alimentare, un mijloc foarte puternic de acțiune pentru Comisie, punând totodată la dispoziția Comisiei o serie largă de instrumente pentru implementarea acestei politici, și anume:
sprijinirea bugetului prin programe anuale sau multiariuale destinate implementării reformelor economice și sectoriale;
sprijinirea proiectelor prin proiecte anuale sau multianuale;
ajutor alimentar în natură distribuit în cadrul Programului Alimentar Mondial și EuronAid (Pentru ONG-uri);
suport financiar în numerar distribuit prin ONG-uri.
Ca parte integrantă a procesului de reformă, Comisia și Statele Membre ale UE au definit și au convenit o serie de principii de bază cu privire la utilizarea ajutorului alimentar în natură. Principalele elemente ale așa numitului Cod de conduită pentru ajutor alimentar au fost incluse în nouă Convenție privind Ajutorul Alimentar, care face parte din Acordul Internațional al Cerealelor.
3.3. Obiectivele cheie
Pentru realizarea securității alimentare sunt avute în vedere trei obiective cheie, după nivelul de intervenție.
În afara situațiilor de urgență cum ar fi starea de război sau dezastrele naturale de mări dimensiuni, în care preocuparea imediată este aceea de a asigura supraviețuirea populației, în mod normal securitatea alimentară privește trei niveluri de intervenție și implică trei obiective cheie (Cartas M., 2009):
Niveluri regionale și naționale: Disponibilitatea alimentelor de calitate acceptabilă.
Disponibilitatea se referă la oferta de hrană din producția obținută, stocurile existente și importurile înregistrate la nivel național. De asemenea se referă la piețe și transport. De fapt este vorba de o ofertă agregată la nivel global și național. La nivel global există preocuparea că producția alimentară s-ar putea să nu țină pasul cu creșterea populației. La nivel național, disponibilitatea hranei poate fî asigurată printr-o combinație între producția națională și comerțul regional și internațional. Țările cu economii în dezvoltare de succes, cu o poziție favorabilă în comerțul exterior și piețe care funcționează eficient ar trebui să aibă puține griji în ceea ce privește disponibilitatea de hrană în general. Prin urmare, asistența care încurajează succesul unei dezvoltări generale reprezintă cea mai bună cale de promovare a disponibilității de hrană în general. Trebuie subliniat făptui că la nivel național securitatea alimentară nu este sinonimă cu autoaprovizionarea cu hrană. Promovarea autoaprovizionării ca scop de sine stătător poate fi opusă îmbunătățirii securității alimentare, dacă ea împiedică reforme de politică economică și instituționale menite să încurajeze dezvoltarea pe scară largă sau dacă duce la creșterea prețurilor alimentare.
La nivel de gospodărie/familie: Accesul la hrană al unei familii.
Accesul se referă la cerere și puterea de cumpărare atât pentru consumatorii urbani cât și pentru consumatorii rurali. Gospodăria casnică/familială reprezintă unitatea economică și socială formală de oameni pentru a realiza aranjamente care să asigure acoperirea nevoilor de consum alimentar. Absența accesului la hrană, care poate avea un caracter tranzitoriu sau cronic, reprezintă în esență rezultatul sărăciei. Prin urmare este necesară refocalizarea preocupărilor pentru asigurarea securității alimentare în contextul mai larg al strategiilor de reducere a sărăciei.
La nivel individual;
Consumul de alimente și gradul de adecvare din punct de vedere nutrițional la nivel individual.
Utilizarea alimentelor privește problemele de consum și nutriție și este influențată de practicile nutriționale. Problemele din interiorul gospodăriei casnice/familiei, de exemplu, distribuția hranei în cadrul gospodăriei/familiei, practicile de alimentare mamă-copil și de preparare a hranei vor influența aspectele calitative. Anumite programe țintite cum sunt educația în domeniul nutriției sau transferurile de venit focalizate pe femei pot fi necesare ca măsuri complementare unor strategii mai largi orientate către reducerea sărăciei. O preocupare asociată privește calitatea și siguranța hranei, în special din punct de vedere al impactului dietei asupra sănătății.
Pornind de la acceptarea largă a faptului că securitatea alimentară reprezintă o combinație a celor trei preocupări majore evidențiate mai sus, cea mai importantă problemă cu care se confruntă o mare parte a populației o reprezintă accesul insuficient la hrană, determinat în principal de sărăcie. Îmbunătățirea securității alimentare se poate obține printr-o dezvoltare durabilă la nivel național și, în particular, la nivel de gospodărie casnică/familie. Insecuritatea alimentară la nivel național reprezintă în esență rezultatul unei dezvoltări ezitante și a unei poziții slabe în comerț. La nivelul gospodăriei individuale/familiei, insecuritatea alimentară reprezintă o problemă determinată în esență de sărăcie, stare economico-socială definită ca reflectând în linii largi numeroși alți factori alături de nivelul scăzut ăl veniturilor.
Ca o concluzie a celor de mai sus, insecuritatea alimentară reprezintă, în esență, o dimensiune fundamentală a sărăciei. Prin urmare, obiectivele pe termen lung în domeniul asigurării securității alimentare surit realizate cel mai bine prin integrarea lor în politici de lungă durată privind eradicarea sărăciei, care asigură un cadru coerent pentru implementarea strategiilor de dezvoltare naționale.
Sărăcia trebuie înțeleasă ca un fenomen complex. Multe aspecte incluzând excluderea socială, justiția socială, democrația, drepturile omului și rezolvarea conflictelor trebuie să fie luate în serios. Pentru a soluționa efectele sărăciei este necesar să se urmărească următoarele obiective (Hensley E.S., 1980):
Sporirea atât a veniturilor cât și a cheltuielilor celor săraci astfel încât gospodăriile individuale cât și indivizii să poată să își sporească consumul acelor mărfuri și servicii recunoscute Si mod normal ca fiind cerute îri cadrul unei societăți și a unui anumit mediu. Consumul neadecvat poate fi identificat ca:
o inabilitate de a obține o dietă adecvată din punct de vedere nutrițional (insecuritatea alimentară);
acces inadecvat la alte nevoi de bază ( de exemplu: adăpost, apă sigură etc);
economii insuficiente sau alte active necesare pentru a asigura un consum facil
în condițiile fluctuației veniturilor.
Îmbunătățirea accesului săracilor la active, servicii și facilități necesare pentru o bună funcționare în societate, incluzând:
servicii economice și sociale;
piețe ale factorilor și produselor;
active productive, de exemplu, pământ și apă;
împuternicirea săracilor și sporirea incluziunii lor în procesele politice și sociale, asigurând în particular ca săracul să aibă capacitatea să afecteze mediul lor imediat și să promoveze schimbarea. Excluderea include aspecte ca:
absența influenței politice;
abuzarea drepturilor umane fundamentale;
discriminarea pe motive de gen, etnie sau limbă;
S-a subliniat ideea că securitatea alimentară este strâns legată de creșterea economică și progresul social, precum și de stabilitatea politică și menținerea păcii. În același timp, o importanță deosebit o are promovarea unor politici coerente de stimulare a creșterii economice generale, sustenabilă din punct de vedere al mediului, în asociere cu implementarea de mecanisme de protecție socială adecvate, cum sunt rețelele de securitate și politicile sociale destinate păturilor cele mai vulnerabile îmbunătățirea accesului la asistență medicală și la educație în mediul rural sunt creditate să contribuie într-o măsură substanțială la creșterea economică și creșterea productivității și, implicit, la îmbunătățirea stării de nutriție și securitate alimentară. Este necesară îmbunătățirea accesului la hrană pe calea asigurării unor condiții mai echitabile de obținere și distribuire a veniturilor, crearea de locuri de muncă și perspective de realizare de venituri în țările în curs de dezvoltare.
Un rol important revine asigurării finanțării susținute și sigure și creșterii investițiilor destinate capacitării potențialului de producție alimentară existent la nivel mondial. Este necesară creșterea, pe termen scurt, mediu și lung, a investițiilor în domeniul dezvoltării agriculturii orientate direct către populația cea măi săracă și care utilizează cel mai bine sprijinul acordat de instituțiile internaționale. Un rol semnificativ este chemat să joace parteneriatul public-privat, cu un accent adecvat pe dezvoltarea infrastructurii, orientat spre sporirea resurselor destinate dezvoltării agriculturii și îmbunătățirii eficienței investițiilor.
Un aspect critic al securității alimentare constă în asigurarea accesului la hrană cu valoare nutritivă adecvată și pe care populația și-o poate permite. Ajutorul de urgență rămâne un mijloc important prin care autoritățile naționale, sprijinite de Programul Alimentar Mondial (World Food Program) șl alte Agenții, Fonduri și Programe specializate, împreună cu organizațiile neguvemamentale, pot oferi ajutor populației care se confruntă cu fenomenul de foame acută.
Pe termen lung, sunt necesare sisteme de protecție socială bazate pe numerar, desfășurate sub egida guvernului, și intervenții țintite spre nutriție, orientate spre sprijinirea populației cu cele mai joase venituri și celor excluși (Rabonțu C.I și colab., 2011).
Pornind de la faptul că liberalizarea fluxuriior comerciale și existența unor piețe eficiente joacă un rol pozitiv în consolidarea securității alimentare, se consideră că strategiile naționale și regionale ar trebui să promoveze participarea fermierilor, în special a gospodăriilor mici și a femeilor, la piața locală (a comunității), ca și la piața națională, regională și internațională. Piețele ar trebui să rămână deschise, protecționismul să fie respins, iar factorii potențiali care afectează volatilitatea prețurilor produselor, inclusiv speculațiile, să fie monitorizați și analizați. Statele participante și-au anunțat astfel hotărârea de a reduce distorsiunile comerciale și de a se abține de la ridicarea de noi bariere în calea schimburilor comerciale și a investițiilor și de la implementarea de măsuri inconsistente cu Organizația Mondială a Comerțului pentru stimularea exporturilor.
Statele și-au propus, de asemenea, să îmbunătățească accesul la informație, să promoveze medii favorabile dezvoltării afacerilor și investițiilor în infrastructura rurală (transport, prelucrare, spații de depozitare și sisteme de irigații).
O importantă capitală pentru combaterea foamei și malnutriției, ca și pentru promovarea dezvoltării rurale o are consolidarea guvernantei locale și globale pentru securitate alimentară. îmbunătățirea guvemanței globale ar trebui să se bazeze pe Organizațiile Internaționale și Instituțiile Financiare Internaționale. S-a convenit sprijinirea Forței de Intervenție la Nivel înalt a ONU asupra Crizei Globale a Securității Alimentare, ca și a proceselor de reformare fundamentală în curs de desfășurare în cadrul FAO, Comitetul pentru Securitatea Alimentară Mondială, Grupul consultativ privind cercetarea în agricultură pe plan internațional și sistemul de cercetare agricolă la nivel global prin intermediul Forumului Global pentru Cercetare Agricolă (Rabonțu C.I și colab., 2011).
Statele trebuie să sprijine implementarea planurilor și strategiilor agricole naționale și regionale prin procese de coordonare conduse de guverne. Sunt necesare eforturi susținute și investiții pentru creșterea productivității agricole și pentru dezvoltarea zootehniei și pescuitului. Acțiunile prioritare ar trebui să includă îmbunătățirea accesului la semințe ameliorate și îngrășăminte, promovarea managementului durabil al apei, pădurilor și resurselor naturale, consolidarea capacităților dc a oferi servicii de dezvoltare și instrumente pentru managementul riscurilor și creșterea eficientei lanțurilor valorice ale produselor agroalimentare. în legătură cu aceasta se consideră că un factor cheie pentru succes îl reprezintă implicarea crescândă a societății civile și a sectorului privat. Este important să se intensifice substanțial, la nivel național, regional și internațional, investițiile în domeniul învățământului și accesul la educație, cercetare, știință și tehnologie. Diseminarea lor, ca și accesul reciproc ia infomație și cele mai bune practici sunt esențiale pentru promovarea politicilor bazate pe cunoaștere și a capacității naționale în domeniul cunoașterii.
Recunoscând oportunitățile și provocările asociate cu producția de energie regenerabilă din biomasă, se face apel la promovarea de investiții în domeniu într-un mod durabil și compatibil cu scopurile securității alimentare.
3.4. Viziunea 2020 privind securitatea alimentară și utilizarea sustenabilă a resurselor naturale
Pornind de la amploarea pe care o au, la începutul secolului XXI, fenomene ca sărăcia, insecuritatea alimentară și degradarea mediului, ne putem aștepta ca perpetuarea tendințelor actuale să facă viața pe pământ tot mai dificilă pentru o parte mare și crescândă din populația globului. Această problemă globală captează atenția guvernelor, a politicienilor, dar și a numeroase instituții, organisme și organizații naționale, regionale, mondiale, a numeroase institute de cercetare, a unui număr important de specialiști, cercetători, și alte categorii profesionale și sociale, în condițiile unei conștientizări crescânde a amenințărilor pe care fenomenele menționate le reprezintă pentru mediul economic și ecologic la nivel național, regional și global.
Din această perspectivă, potrivit concluziilor unui studiu elaborat de Pinstrup-Andersen și Rajul Pandya-Lorch, Institutul de cercetare pentru politică alimentară pe plan internațional (International Food Policy Research Institute, Washington D.G., SUA), care au schițat o viziune asupra omenirii la orizontul anilor 2020, „o lume în care fiecare om are acces fizic și economic la suficientă hrană pentru ă putea duce o viață sănătoasă și productivă, unde nu există malnutriție, și unde hrana este produsă în cadrul unor sisteme agro-alimentare productive, eficiente și cu costuri joase, sisteme compatibile cu utilizarea și managementul durabil al resurselor naturale” (Pinstrup-Andersen și colab., 1998) ar putea fi creată, dar pentru aceasta se impune depășirea a o serie de obstacole și limite actuale care impietează asupra asigurării securității alimentare și a managementului utilizării sustenabile a resurselor naturale, și anume: eradicarea sărăciei; îmbunătățirea capacității de cumpărare a hranei de către marea masă a populației și a accesului ia educație, ameliorând astfel calitatea și productivitatea resursei umane; sporirea investițiilor orientate spre dezvoltarea producției agricole, respectiv pentru aprovizionarea cu inputuri (apă, îngrășăminte, pesticide, energie, cercetare, tehnologie etc) adecvate și în cantități suficiente pentru a putea asigura un nivel și o dinamică a productivității agricole pe măsura creșterii cererii, ca efect ai expansiunii demografice în general și a populației urbane în special, precum și a nevoilor de consum din punct de vedere al valorii nutritive; combaterea efectelor degradării solurilor, resurselor de apă, forestiere, piscicole etc asupra producției totale de hrană: îmbunătățirea sistemului de distribuție a hranei, a funcționării piețelor, a sistemului și infrastructurii de transport; sporirea ponderii resurselor locale în producerea și aprovizionarea cu hrană a populației și reducerea asistenței internaționale etc.
PARTEA A II-a – CONTRIBUȚII PROPRII
CAPITOLUL 4.
VULNERABILITĂȚILE ȘI FACTORII DE RISC LA ADRESA SECURITĂȚII ALIMENTARE DIN ROMÂNIA
Cauzele crizei alimentare în România se pot grupa astfel (Rabonțu C.I. și colab., 2011):
1. aproximativ jumătate din produsele alimentare consumate în țara noastră sunt importate, ceea ce înseamnă că orice creștere de preț pe piață afectează prețul produselor alimentare la raft. Un exemplu este faptul că la nivelul anului 2014, prețul unui kg de lâmâi ajunsese să fie de 18 – 20 lei.
2. o bună parte din producția alimentară autohtonă este exportată, ceea ce înseamnă că nu putem avea încredere în ipoteza că producția autohtonă ne va salva de criza alimentară. Dacă prețurile cresc în toată lumea, atunci tot grâul românesc va fi exportat în Europa până la ultima tonă.
3. populația României cheltuiește mai mult de 50% din venit pentru achiziția de produse alimentare, ceea ce înseamnă că limita de suportabilitate a fost deja fie atinsă, fie depășită. Cetățeanul de rând nu poate să suporte noi creșteri de preț pentru că efectiv nu are banii necesari pentru a cumpăra produse scumpe.
4. factorul speculativ referitor la lanțul de distribuție a alimentelor care este foarte lung, cu un șir interminabil de intermediari cartelizați care vor profita de ocazie pentru a obține profituri mai mari din contul consumatorilor.
4.1. Metodologia cercetării
Cercetarea de față are scopul de a analiza securitatea alimentară din România măsurând gradul de insecuritate alimentară, o bună înțelegere a factorilor care au declanșat acest fenomen, având în vedere patru indicatori: accesibilitatea, disponibilitatea, stabilitatea și utilitatea hranei.
Principalul obiectiv al acestei cercetări este de a înțelege situația exactă cu care ne confruntăm la acest moment, precum și enunțarea unor soluții pe care noi le considerăm a fi cele mai bune în reducerea riscului.
4.2. Rezultatele cercetării
Potrivit datelor furnizate de Recensământului General Agricol din 2010, suprafața agricolă neutilizată, din România, este de 896 mii ha, iar suprafața agricolă în repaus de 953 mii ha, ceea ce sugerează o reducere constantă a întregii suprafețe agricole disponibile.
Tabelul 4.1
Importanța zonelor rurale în România și UE 27
Sursa: *** http://ec.europa.eu/agriculture/statistics/rural-development/2013
După cum se poate observa, România deține suprafețe mai mari rurale, comparativ cu media înregistrată la nivelul Uniunii Europene.
România se caracterizează prin tendința de concentrare a activității economice în zonele rurale (predominant și intermediar rurale), zone care generează 77,0% din valoarea adăugată brută (VAB) și dețin 88,6% din populația ocupată, comparativ cu UE27 unde situația este diferită, valorile înregistrate fiind mai reduse: 48,4% din VAB și 56% din populația ocupată.
Figura 4.1. Ponderea VAB a României comparativ cu alte țări UE în perioada 2000 – 2010
Sursa: *** http://ec.europa.eu/agriculture/statistics/rural
De asemenea, lipsa de protecție a intereselor economice strategice ale României pot influența negativ echilibrul securității alimentare, avându-se în vedere competiția neloială de la nivelul UE, unde valoarea adăugată brută a agriculturii(VAB) este minimă prin menținerea continuă de resurse neutilizate(VAB-ul brut este de 6,5% din VAB-ul total).
Contribuția agriculturii, silviculturii și pisciculturii în formarea Produsului Intern Brut se situează în jurul valorii de 6% din PIB, iar în statele membre ale UE se situează la aproximativ 1,7% din PIB-urile naționale.
Figura 4.2. Ponderea agriculturii, silviculturii, pescuitului și pisciculturii în PIB –ul total al României
Sursa: *** http://ccir.ro/wp-content/uploads/2014/11/statistica-agricultura.pdf
Diminuarea accesului la resursele energetice, agroalimentare, de apă potabilă prin degradarea sau distrugerea acestora, reprezintă un alt pericol la adresa securității alimentare din România, acest lucru fiind evident prin concentrațiilor de nitrați din apele de suprafață sau ineexistența unor rețele de canalizare în unele zone rurale, ceea ce are ca efect poluarea apelor de suprafață și a pânzei freatice, cu consecințe grave pe termen mediu și lung.
Interesele financiar-bancare ale României sunt vulnerabile prinalocarea precară de capital pentru investiții și exploatare, care poate afecta, în timp, performanțele productive, ceea ce ar influența negativ dezvoltarea agriculturii din România, fapt confirmat și de nivelul scăzut al randamentului mediu pe ha, de circa 35-40% față de media UE.
Comparativ cu dotarea unui agricultor din UE-15, agricultorul român are o disponibilitatefinanciară de circa 25–26 de ori mai mică (350 € față de 9000–9200 € în UE), iar creditele bancare acordate exploatațiilor agricole româneștisunt de 15-16 ori mai mici comparativ cu creditele acordate exploatațiilor agricole europene (110 €/ha față de 1.700- 2.000 €/ha în UE).
Riscul unei insecurități alimentare, cel mai probabil, s-ar declanșa și dinlipsa unei gestionări optime a unor vulnerabilități deja existente, ceea ce ar conduce la o instabilitate alimentară, cum ar fi:nivelul de subzistență al fermelor, utilizarea necorespunzătoare sau defectuoasă a factorilor de producție, în special a capitalului uman, completată de infrastructura deficitară a cadrului educativ și sanitar. Din perspectiva capacității exploatațiilor agricole de a genera profit, situația se prezintă similar, în sensul că o mare parte a exploataților prezintă o capacitate redusă din acest punct de vedere, unde conform studiilor efectuate la nivelul anului 2013, exista încă un procent extrem de mare al fermelor foarte mici (94%).
Figura 4.3. Numărul fermelor la care lucrează o singură familie
Sursa: ***http://ec.europa.eu/eurostat/documents
Astfel, din cele 3859 de ferme, câte sunt înregistrate la nivelul României, 3827 beneficiază de forța de muncă a unei singure familii, ceea ce dovedește faptul că la noi încă predomină agricultura de subzistență, agricultură care nu este performantă.
În prezent, România, deși deține un potențial agricol important, ceea ce o clasează pe locul doi în UE după Polonia, din punct de vedere al disponibilității resurselor naturale și productive (cca. 14,7 mil. ha, din care 66,3% teren arabil, 29,2% pajiști naturale și 4,5% plantații de pomi și vie), totuși este insuficient exploatat datorită retrocedărilor de terenuri agricole, care a avut ca efect secundar imposibilitatea financiară a micilor producători de a produce la nivelul potențialului estimat.Dpv socio-demografic, probabil, vom asistala un declin prinevoluția procesului de îmbătrânire și scăderea naturală a populației, dacă se au în vedere densitatea medie a populației, care este de 79,88 locuitori/km2 la nivel național și de 43,31 % în zonele rurale, și intensificarea migrațiilor odată cu aderarea la UE. Cel mai probabil, fenomenul îmbătrânirii populației din mediul rural, fapt ce reiese și din ponderea scăzută a tinerilor fermieri, ca efect al politicile din domeniul dezvoltării rurale va afecta producția agroalimentară (peste jumătate din numărul fermierilor înregistrați la APIA (51,88%) au vârsta de 60 ani și peste.
Tabelul 4.2.
Indicele de îmbătrânire a fermierilor, în România și UE28
Sursa: *** European Commission – Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2014.
Diminuarea veniturilor cu impact asupra accesibilității securității alimentare, s-ar putea produce, cel mai probabil, pe fondul unei creșteri a șomajului (rata șomajului înregistrat este de 7,0% în raport cu populația activă civilă totală, unde pentru tineri (15- 24 ani), rata șomajului este de 22,7% în anul 2012-2013.). De asemenea, diferențele în ceea ce privește ocuparea forțelor de muncă din mediul rural-urban, cifre care demonstrează o inechitate a veniturilor pe zone geografice – rata de ocupare în mediul urban este de 58,2% iar în rural este de 58,8%.
Sărăcia sau excluziunea socială ar reprenta un alt factor declanșator al insecurității alimentare,p rin lipsa unei stabilități alimentare echilibrate, avandu-se în vedere că 29,4% din populația țării noastre este expusă acestui risc, comparativ cu media UE 27 de 8,8% în 2013.
Vulnerabilitatea vis-a-vis dedisponibilitatea terenurilor agricole ar putea influența producția agroalimentară, acest risc al împiedicării utilizării terenurilor fiind generată și de liberalizarea pieței funciare (ianuarie 2014), degradarea solului, schimbările climatice și creșterea efectului de urbanizare prin convertirea terenurilor arabile în terenuri intravilane.
Figura 4.4. Modificări în veniturile provenite din agricultură
Sursa: *** http://ec.europa.eu/eurostat/documents/
Din punct de vedere al exporturilor, România a realizat în mare măsură exporturi ieftine la nivel internațional, în comparație cu importurile din ultimul an, unde doar 32% din produsele agroalimentare exportate au avut un grad ridicat de calitate, fapt dovedit și denivelul indicilor de valoare unitară relative în comerțul exterior agroalimentar (calcule pe date Eurostat), iar în anul 2012 ponderea reducându-se la 18%. Produsele procesate prezintă un nivel ridicat în deficitul comerțului agroalimentar al României, de aproximativ 73%, fiindcă doar 29% din produsele agroalimentare competitive sunt produse procesate la nivel național.
Consumul intermediar,ca simbol al utilității alimentare, care are o valoare de 715 euro/ha, comparativ cu Olanda – 8369 euro/ha, Belgia – 3987 euro/ha, Danemarca – 2843 euro/ha, înregistrează diferențe majore de la o țară la alta în comunitatea europeană. Autoconsumul în fermele de subzistență din România este de 90–92% din producția totală, iar în cazul fermelor de semisubzistență este de 50–52% (în comparație cu 10–12% în UE-15), acest rezultat demonstrând o scădere a productivității agricole de 400–420 €/ha în România, deci de patru ori mai mică în comparație cu UE-15. De asemenea, stabilitatea agroalimentară este influențată și de evoluția piețelor internaționale în ceea ce privește produsele agroalimentare din România. Se observă un dezavantaj comercial în comparație cu produsele din UE, deoarece există o dependență de importuri, în special la produsele procesate de origine animală, unde competitivitatea scăzută a sectorului industrial reprezintă principalul dezavantaj în creșterea veniturilor din export.
Agricultura românească, ca de altfel întreaga economie agroalimentară, este dominată de criza ineficacității alocării și utilizării resurselor, precum și puternic afectată de un sistem de dezechilibre ale proprietății și exploatațiilor, ale piețelor prețurilor produselor agricole și input-urilor producției agricole, ale competitivității și funcționării instituționale, toate acestea fiind factori generatori de insecuritate alimentară din punct de vedere alstabilității și utilității. În ceea ce privește agricultura ecologică, aceasta nu aduce un aport însemnat bugetului agricol, deoarece lipsește o consolidare a acestui sector în atragerea de fonduri financiară. În România eco-agricultura ar putea avea un potențial real de dezvoltare favorizat decalitatea solului și de specificitatea națională a unei structuri agrare cu un segment semnificativ de ferme de mici dimensiuni, unde ritmul de creștere anual s-ar putea ridica la 20% din activitățile de import-export. Din analiza efectuată reiese că securitatea alimentară este importantă pentru asigurarea mediului propice de dezvoltare internă, iar neasigurarea acesteia reprezintă o amenințare pentru umanitate. De asemenea, am constatat că România se află sub nivelul mediu de dezvoltare al Uniunii Europene, datorită discrepanțelor interne și neacordarea la politicile europene de durabilitate agroalimnetară și energetică.
Comisia Europeană a adoptat Programele de dezvoltare Rurală, care sunt valabile până la finele anului 2020. Acestea au ca scop îmbunătățirea competitivității sectorului fermier. Aceste programe, adoptate la sfârșitul lunii trecute, se așteaptă să creeze peste 40.000 de noi locuri de muncă în zonele rurale, precum și aproape 700.000 de programe de instruire pentru investiții viitoare, transfer de know-how, dezvoltarea de practici agricole performante.
Modernizarea fermelor, susținerea tinerilor fermieri, un management sustenabil al solului, precum și îmbunătățirea infrastructurii sunt acțiunile prioritare ale programelor naționale și regionale. Printre statele vizate este și țara noastră, Bulgaria, Croația, Republica Cehă etc.
Tabelul 4.3.
Programele finanțate
Sursa: *** http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5025_en.html.
CONCLUZII
În țara noastră securitatea alimentară se confruntă cu o serie de riscuri și amenințări, aând în vedere evoluția vulnerabilă din punct de vedere ecologic și economic a sectorului agroalimentar și trebuind să ne raportăm la o Politică Agricolă Comună competitivă, pentru care încă nu suntem adaptați și față de care nu știm sau nu suntem pregătiți să ne apărăm interesele.
Creșterea producției agricole ar însemna extinderea terenurilor cultivate, deoarece, așa um am văzut anterior, există multe tereneuri care nu sunt exploatate, dar trebuie să avem în vedere că o parte însemnată a populației ocupate în agricultură este vulnerabilă la nivel social, deoarece ne confruntăm cu un proces de îmbătrânire accelerată a populației coroborat cu scăderea drastică a natalității (avem spor negativ), la care se se pot adăuga și migrațiile masive din ultimele decenii.
Mai mult decât atât, tendința de sporire a suprafețelor destinate culturilor tehnice (pentru producția de biodisel), care sunt mult mai rentabile din punct de vedere economic, pune o presiune negativă suplimentară asupra securității alimentare.
De asemenea, vulnerabilitatea agriculturii vis-à-vis de schimbările climatice rămâne și ea importantă, avându-se în vederelipsa infrastructurii pentru irigare și deficitul de finanțare/cofinanțare la nivel național și comunitar.
Izolarea, prin nedezvoltarea infrastructurilor de transport și lipsa spațiilor de stocare (indisponibilitatea stocului) reprezintă un factor care generează prețuri ridicate, mai ales în perioadele de criză economică. În acest context, modernizarea infrastructurii de transport pentru serviciile de bază, precondiție a dezvoltării economice și stabilizării populației, constituie un alt punct important având în vedere starea precară a acesteia în zona de munte și în sudul țării.
România poate să-și remedieze multe dintre aceste probleme prin măsuri economice și fiscale (scutirea de taxe și impozite a anumitor importuri, cum sunt cele de utilaje performante de exemplu, și acordarea de subvenții în zonele cele mai afectate) și prin investiții locale și regionale care să crească disponibilitatea alimentară.
Securitatea alimentară a României este deja afectată, dar nu prin lipsa alimentelor, ci datorită creșterii importurilor, scăderii nivelului de consum din producție autohtonă și lipsei de competitivitate a sectorului agricol, pe fondul lipsei unei strategii coerente de dezvoltare durabilă și pe termen lung. România este un importator net de produse agroalimentare (60-70% din alimentele consumate), ceea ce sugerează o incapacitate de exploatare a propriilor resurse agricole și o vulnerabilitate crescută la fluctuațiile prețurilor de pe bursele externe.
Astfel, în urma analizei realizate consider că România întrunește toate condițiile pentru a se încadra în rândul țărilor cu o securitate alimentară precară datorită: producției agricole scăzute, existenței unor vaste suprafețe de pământ necultivate sau lucrate rudimentar, creșterii constante a prețurilor la alimente suprapusă peste o putere de cumpărare tot mai scăzută, ceea ce face ca segmente masive din populație să nu-și mai permită ca din veniturile lunare să-și asigure necesarul de hrană pentru o viață de calitate.
BIBLIOGRAFIE
Drăgan G. și Drăgoi M.C., 2013. Uniunea Europeană. Etape, instituții, mecanisme. Editura ASE, București.
Drăgan G., 2005. Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE. Editura ASE, București.
Fuerea A., 2001. Manualul Uniunii Europene. Editura Actamis, București.
Giurcă D. (coordonator), Alexandri C. și Rusu M., 2012. Reforma Politicii Agricole Comune în contextul perspectivei bugetare post-2013, Institutul European din România, București.
Hensley, E.S., (1980). Basic Concept of World Nutrition. Charles C. Thomas Publisher, Springfield.
Knight K. D., 2010. România și Politica Agricolă Comună. Editura Ecoruralis, București.
Luca L., 2009. O țară și două agriculturi. România și reforma Politicii Agricole Comune a UE. Centrul Român de Politici Europene, București.
Pascariu G.C., 1999. Uniunea Europeană. Politici și piețe agricole. Editura Economică, București.
Smith, S. M. (1992). „Household Food Security: Concepts, Indicators, its: A Technical Review”, New York and Rome: UNICEF §i IFAD.
Zahiu L., (coordonator), 2010. Agricultura în economia României între așteptări și realități. Editura Ceres, București.
Zahiu L., (coordonator), 2006. Agricultura Uniunii Europene sub impactul Politicii Agricole Comune. Editura Ceres, București.
*** Comisia Europeană – Politica Agricolă Comună. Un parteneriat între Europa și agricultori;
*** European Commission – Overview of CAP Reform 2014-2020, december 2013;
*** European Commission – Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012;
*** Guvernul României – Rezultatele analizei documentare Sectorul Agricultură și Dezvoltare Rurală, 2013;
*** Politica agricolă, Institutul European din România, București, 2003;
*** Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, București, 2014;
*** Regulamentul CE 1253 din 17 mai 1999;
***2008: The year of global food crisis, 2009, Sunday Herald, 26 ianuarie 2009.
***The Common Agricultural Policy and Global Food Security, 13 ian. 2009, , P6_TA(2009)0006.
*** „Grain Harvest Sets Record, But Supplies Still Tîght / Worldwatch Institute”, Worldwatch.org, 2008-10-03.
***FAO, „World Food Security: a Reappraisal of the Concepts and Approaches. Director GcaeraTs Report”, Roma, 1983.
http://www.fao.org/worldfoodsituation
BIBLIOGRAFIE
Drăgan G. și Drăgoi M.C., 2013. Uniunea Europeană. Etape, instituții, mecanisme. Editura ASE, București.
Drăgan G., 2005. Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE. Editura ASE, București.
Fuerea A., 2001. Manualul Uniunii Europene. Editura Actamis, București.
Giurcă D. (coordonator), Alexandri C. și Rusu M., 2012. Reforma Politicii Agricole Comune în contextul perspectivei bugetare post-2013, Institutul European din România, București.
Hensley, E.S., (1980). Basic Concept of World Nutrition. Charles C. Thomas Publisher, Springfield.
Knight K. D., 2010. România și Politica Agricolă Comună. Editura Ecoruralis, București.
Luca L., 2009. O țară și două agriculturi. România și reforma Politicii Agricole Comune a UE. Centrul Român de Politici Europene, București.
Pascariu G.C., 1999. Uniunea Europeană. Politici și piețe agricole. Editura Economică, București.
Smith, S. M. (1992). „Household Food Security: Concepts, Indicators, its: A Technical Review”, New York and Rome: UNICEF §i IFAD.
Zahiu L., (coordonator), 2010. Agricultura în economia României între așteptări și realități. Editura Ceres, București.
Zahiu L., (coordonator), 2006. Agricultura Uniunii Europene sub impactul Politicii Agricole Comune. Editura Ceres, București.
*** Comisia Europeană – Politica Agricolă Comună. Un parteneriat între Europa și agricultori;
*** European Commission – Overview of CAP Reform 2014-2020, december 2013;
*** European Commission – Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012;
*** Guvernul României – Rezultatele analizei documentare Sectorul Agricultură și Dezvoltare Rurală, 2013;
*** Politica agricolă, Institutul European din România, București, 2003;
*** Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, București, 2014;
*** Regulamentul CE 1253 din 17 mai 1999;
***2008: The year of global food crisis, 2009, Sunday Herald, 26 ianuarie 2009.
***The Common Agricultural Policy and Global Food Security, 13 ian. 2009, , P6_TA(2009)0006.
*** „Grain Harvest Sets Record, But Supplies Still Tîght / Worldwatch Institute”, Worldwatch.org, 2008-10-03.
***FAO, „World Food Security: a Reappraisal of the Concepts and Approaches. Director GcaeraTs Report”, Roma, 1983.
http://www.fao.org/worldfoodsituation
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici Privind Securitatea Alimentara In Contextul Global AL Dezvoltarii Agriculturii (ID: 122961)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.