.politici Macroeconomice In Economia de Tranzitie

=== Cap 1 2 ===

Introducere

Tranzitia…Ce este tranziția?Daca am întreba un român obișnuit ‘Ce este tranziția’ ,probabil primul lucru pe care îl va face va fi să strâmbe din nas, iar apoi va răspunde ‘Priviți în jur; asta e tranziția’.Si poate că este de înțeles dezamăgirea sa la auzul cuvântului tranziție; după unsprezece ani de tranziție el vede că lucrurile tot nu merg bine, locul său de muncă este nesigur, puterea de cumpărare scade continuu, scandaluri de corupție ies zilnic la iveală, băncile și fondurile de investiții apar și dispar,dezordinea pare practic să domnească.El știe că după o perioadă de tranziție urmează o perioadă prosperă, de creștere economică, de dezvoltare în toate domeniile, deci o perioadă în care viața lui se va îmbunătății; și totuși în România după mai bine de zece ani de la ‘marea schimbare’ nivelul de viață nu a crescut și nici nu pare că ar putea crește în următoarea perioadă.Si atunci ‘la ce bună tranziția’?

Într-adevăr în România actuală oamenii nu prea au de ce să fie mulțumiți.Una din marile probleme o constituie instabilitatea legislativă, politică.De fiecare dată, la început de mandat, guvernele care s-au perindat pe la conducerea țării au promis multe, au anunțat mari schimbări, dar după o perioadă nu prea lungă de timp au fost nevoiți ‘să dea înapoi’.Populația a fost dezamăgită de prea multe ori de conducătorii săi, astfel încrederea ei în aceștia a scăzut drastic (acest fapt s-a observat din plin la ultimele alegeri locale și generale). O altă mare problemă a românilor o reprezintă ‘reforma economică’ cu a ei componentă principală ‘privatizarea’.Despre reformă economică se vorbește din ’90 și continuăm să vorbim și acum de necesitatea realizarii ei; cât despre ‘marea privatizare’ , care a stârnit atâtea controverse, mai bine nu mai discutăm. Dacă am arunca o privire asupra sistemului bancar autohton (banci falimentare, credite preferențiale, banci susținite cu bani publici, sedii extravagante și lipsă de lichidități în același timp etc.), nu prea am avea de ce să fim mulțumiți nici acum.Si poate că, totuși, cetățeanul ar fi ceva mai mulțumit și ar mai trece cu privirea peste toate aceste probleme, dacă nivelul său de viață ar fi măcar undeva aproape de nivelul celorlalte țări foste comuniste (Cehia, Polonia, Ungaria);însă și aici suntem cam pe ultimul loc in Europa.

Pe fundalul acestei prelungite perioade de tranziție, ce a generat treptat un pesimism generalizat mai ales în rândul populației tinere (fapt deosebit de grav), se aud tot mai multe voci ce spun lucruri de genul : ‘M-am săturat de România!’, ‘Vreau să plec.Aș face orice pentru o bursă sau un loc de muncă afară!’, ‘Dacă aș putea pleca nu mai m-aș întoarce niciodată în România!’.

Despre tranziție se discută de mai bine de zece ani și, cu toate că, poate, o astfel de discuție nu mai prezintă chiar un mare interes, am ales aceasta lucrare pentru că și eu m-am săturat de tranziție (nu de România).Am încercat astfel să-mi explic mai întâi mie acest fenomen, pentru a putea apoi să mai atenuez din pesimismul celor din jurul meu.

Cred că toate aceste simptome alarmante ale situației actuale care care ne sperie atât de tare, ar fi bine să le privim nu ca pe niște simptome ale morții, ci mai degrabă ale nașterii.

Capitolul 1

TRANZIȚIA. POLITICI MACROECONOMICE ALE TRANZIȚIEI

1.1 TEORII ALE TRANZIȚIEI

Tranziția constituie unul dintre cele mai importante evenimente economice petrecute la sfârșitul secolului tocmai trecut. Chiar dacă nu a fost elaborată încă o teorie economică a tranziției, există deja preocupări în acest sens. Desigur, un astfel de proces, deosebit de complex, cu multiple implicații nu numai în domeniul economic, dar și în cel politic, social, uman ș.a., poate fi abordat din perspective diferite, de pe poziții teoretice și ideologice distincte, chiar divergente.

In ceea ce privește abordarea lui de către economiști, aceștia au încercat, de regulă, să extindă teoriile deja elaborate la noile fenomene apărute în cursul tranziției. Cele două curente de gândire, predominante astăzi, nu se deosebesc atât în ceea ce privește modalitățile de interpretare a tranziției, cât mai ales a politicilor recomandate pentru a introduce și orienta tranziția la economia de piață.

Astfel curentul “gradualist ” demonstrează necesitatea unei secvențialități a reformelor, spre deosebire de celălalt curent de gândiren, numit al “terapiei de șoc“ sau “big bang”, ai cărui adepți consideră oportună introducerea imediată a tuturor reformelor implicate de tranziția la economia de piață.

Rezultatele practice obținute de diferite economii aflate în tranziție, fiind atât de fragile și puține, nu permit o apreciere comparativă de principiu asupra politicilor și strategiilor recomandate de cele două școli.Se observă, totuși, faptul că, dacă, în prima perioadă, majoritatea țărilor în care a debutat tranziția au optat pentru terapia de șoc (cu excepția Ungariei și Cehiei), treptat ele au abandonat programele care fuseseră elaborate pe această bază și au trecut la eleborarea și aplicarea unor programe și strategii gradualiste.

Ceea ce caracterizează, însă, atât școala gradualistă cât și cea a terapiei de șoc este slaba argumentație teoretică a măsurilor economice propuse.Se recunoaște faptul ca procesul de tranziție este puțin cunoscut și studiat, că implicațiile unor politici propuse sunt imprevizibile și cu toate acestea sunt elaborate strategii care afectează economia națională și o mare parte a populației unei țări fără să se încerce măcar să se argumenteze necesitatea acestora, efectele benefice și cele adverse care se vor obține, precum și obiectivele finale urmărite.Desigur că toate aceste țări urmăresc ca obiectiv final ajungerea la o economie de piață, dar acest obiectiv este atât de vag definit și puțin înțeles de populație încât nu de puține ori a dus la reacții adverse.Dacă acest simbol al economiei de piață nu a căzut încă în dizgrație, acest lucru se datorează faptului că oamenii încă îl mai asociază cu o serie de efecte benefice promovate de un astfel de sistem, cum ar fi un nivel de viață ridicat, democrație, libertate etc.

Intrebarea care se pune este dacă elaborarea unei teorii economice a tranziției este utilă sau nu, și dacă da, pe ce bază ar putea fi ea construită.

O astfel de teorie cred că este necesară, pornind numai de la faptul că, după unele aprecieri, tranziția ca proces ar mai dura încă 25-30 de ani.Pe de altă parte, anumite fenomene economice petrecute în trecut, ca de exemplu “Marea Depresiune” sau hiperinflația sunt încă studiate și teoretizate, astfel că e normal ca un fenomen care va avea o rezonanță destul de mare în viitor să fie abordat teoretic în scopul obținerii unor explicații științifice convingătoare.

După cum am spus cele două curente de gândire amintite mai sus încearcă să promoveze strategii diferite, chiar opuse, utilizând aceeați argumentație teoretică, aceeași explicație a unor procese, care sunt totuși deosebite de tot ce a studiat știința economică până în prezent.Putem, oarecum, presupune că unul greșește, iar celălalt are dreptate, dar acest argument este contraproductiv, în sensul că în economie o astfel de situație s-a ivit de prea multe ori pentru a nu putea accepta și posibilitatea că acel curent care ‘greșește’ este cel care se dezvoltă, iar cal care, aparent, are dreptate este respins de practică.De aceea este bine să se opteze pentru o abordare sistemică a economiei aflată în tranziție, abordare care poate să ofere atât o privire globală asupra tuturor aspectelor pe care le implică in astfel de proces, dar si evidențierea interdependențelor dinamice care se stabilesc între diferitele părți ale economiei în evoluția sa către atingerea obiectivului final.

O astfel de abordare sistemică nu poate să nu ia în considerare, evident, rezultatele teoretice deja obținute, acestea fiind, însă, integrate într-o ‘teorie de ansamblu privind comportamentul unei economii aflate în perioada de tranziție’. Aceasta ușurează, în mare măsură, demersul cantitativ și deci elaborarea unor modele economice și cibernetice cu care să se poată studia efectele pe care le-ar avea introducerea diferitelor politici și strategii într-o astfel de economie. Modelarea economiilor în tranziție nu se poate face, însă, decât pe baza cunoașterii aprofundate a rezultatelor pe care astfel de economii le-au obținut în perioada anterioară.

1.2. Caracteristicile economiilor în tranziție

Economia de tranziție, ca oricare altă economie, reprezintă un sistem având deci caracteristicile generale ale acestora. Particularitățile determinate de procesul de tranziție fac, totuși, ca sistemul economic să fie caracterizat de o serie de trăsături oarecum distincte de cele ale unui sistem economic obișnuit.Cunoașterea lor ne plasează într-un context mai larg în ce privește abordarea pe baze științifice a unor astfel de sisteme, ne dă posibilitatea să înțelegem evoluția rapidă și sensul dezordinii lor aparente și chiar să elaborăm o perspectivă globală asupra naturii schimbărilor care au loc.

Pot exista, desigur, dezacorduri profunde cu privire la caracterul adecvat sau nu al unei astfel de abordări, pornind de la definirea trăsăturilor sistematice ale economiei aflate în tranziție.Pot exista divergențe de opinii în ce privește intensitatea și orietarea proceselor evolutive sau chiar în legătură cu caracterul favorabil sau nu al schimbărilor observate.

Problema nu este, însă, caracterul eronat sau nu al gândirii și abordării sistematice, ci valoarea ei științifică și practică în definirea și înțelegerea acestei dezordini aparente implicate de desfășurarea proceselor de tranziție în economie.Lipsa unei astfel de abordări ar face ca unele evoluții observate în țările aflate în tranziție să fie inexplicabile și, în acest fel, să se excludă posibilitatea de a înțelege corect și corespunzător ceea ce se petrece.La fel de eronat ar fi ca aceste fenomene și procese să fie tratate separat, individual, și, drept urmare, să nu poată fi remarcat caracterul logic, repetabil al unor evenimente sau fapte observate.

1.2.1 Dinamica sistemelor în tranziție

Poate cea mai evidentă trăsătură a sistemelor economice în tranziție este rapiditatea schimbărilor, dinamismul care le caracterizează. Orice sistem economic are o dinamică proprie, exprimată prin modificarea temporală a structurii, comportamentului sau funcțiilor sale. Această dinamică este evidențiată prin valorile pe care le iau diferite variabile de stare într-o perioadă dată de timp, prin modificările care se petrec în ceea ce privește subsistemele sau elementele componente și relațiile dintre ele și prin schimbări ale funcțiilor îndeplinite de întregul sistem sau de anumite părți ale acestuia în decursul timpului.

Procesele dinamice care au loc într-o economie de tranziție sunt deosebit de ambigue și, de aceea, ele trebuie analizate atent.Schimbarea, transformarea, structurarea – atribute cu care este, de obicei, caracterizată tranziția – și care definesc dinamismul acesteia capătă sens numai în măsura în care ele pot diferenția forma de evoluție a economiilor în tranziție de cea care este proprie economiilor cu o evoluție normală.De aceea, pentru a caracteriza evoluția economiilor în tranziție ne pare mai corect conceptul de dinamică a schimbării.

Studiul dinamicii economiilor în tranziție înseamnă, de fapt, studiul naturii, ritmului și direcției acesteia, a determinanților ei.Se poate, astfel, separa schimbarea fundamentală, transformarea de sistem, care apare în economia de tranziție, de fluctuațiile temporare și minore, care apar și în condiții de continuitate și care, evident, sunt proprii și perioadei de tranziție.

In ceea ce privește natura schimbărilor determinate de tranziție, ele pot fi caracterizate prin profunzime și întindere, prin gradul în care cuprind întregul sistem economic sau numai o parte a lui.Astfel, trebuie făcută distincția dintre o schimbare evolutivă și o schimbare bruscă.Primul gen de schimbare presupune o transformare lentă ce se produce într-o perioadă lungă de timp, iar cel de-al doilea presupune o transformare mai mult sau mai puțin bruscă.Dinstincția dintre ele este esențială, deoarece de ea depinde stabilitatea sistemului economic afectat.Dacă schimbarea este evolutivă, probabilitatea de a-și menține stabilitatea este mai mare, existând timpul necesar ca sistemul să se adapteze la noi valuri sau restricții.Dacă transformarea este bruscă, probabil că ea va fi urmată de instabilitate.

Altfel spus, printr-o transformare evolutivă, sistemul economic se modifică sistematic și constant, în timp ce, printr-o schimbare bruscă, aceste modificări depășesc un anumit prag și determină transformări bruște, de sistem.Evident că în perioada de tranziție este important de știut ce poate determina sistemul economic să depășească pragul ce duce la transformarea radicală a sistemului sau a unor subsisteme ale acestuia.

Existența unui prag (pe care îl numim pragul de recunoaștere a schimbărilor) începând de la care oamenii devin conștienți de faptul că lucrurile s-au schimbat în mod fundamental afectează întregul sistem și constituie punctul de pornire pentru noi comportamente și orientări în sistem. Astfel, privatizarea poate fi concepută ca o schimbare evolutivă până când se atinge un anumit prag, dat de ponderea proprietății private, după care transformările pot deveni ireversibile și percepute pe scară atât de largă în economie încât ele sunt, în mod explicit, considerate drept noi comportamente economice și nu doar posibile îndepărtări de politicile trecutului.

O altă distincție ce se poate face este cea dintre schimbarea radicală și schimbarea instantanee.Prima implică dezagregări abrupte, catastrofale ale unui sistem, dar ele nu trebuie să se producă într-o oră, o zi sau o săptămână.Pot trece chiar ani până când o transformare radicală produsă intr-un sistem să fie considerată o schimbare permanentă și nu o perturbație de scurtă durată.

Cel ce definește o schimbare radicală este caracterul radical al transformării determinată în sistem și nu în intervalul de timp în care ea este percepută ca atare.Transformarea economiei de comandă în economie de piață implică o multitudine de schimbări radicale, dar ar fi naiv să se creadă că ele au efecte imediate, observabile. Având în vedere complexitatea și dinamismul specific sistemelor economice în tranziție, timpul necesar apariției unor noi valori, relevante pentru schimbare, variază mult.Astfel, perioada de tranziție a fost estimată ca fiind cuprinsă între 20 și 30 de ani, depinzând și de condițiile inițiale de la care a plecat sistemul economic.

1.2.2 Complexitatea economiilor în tranziție

O altă caracteristică sistematică având implicații profunde asupra direcției și duratei procesului de tranziție este complexitatea economiilor în care au loc astfel de procese. Conform definiției date de H. Simon, un sistem complex este “acel sistem alcătuit dintr-un număr mare de părți componente care interacționează într-un mod care nu este simplu.In asemenea sisteme, întregul reprezintă mai mult decât suma părților componente, nu într-un sens abstract, metafizic, ci în sensul foarte pragamatic că, date fiind proprietățile părților componente și legile interacțiunii dintre ele, nu este o chestiune simplă să deduci proprietățile întregului”.

Se pot identifica trei dimensiuni ale complexității care este inerentă sistemelor economice. Prima este numărul de actori. Evident că tranziția cuprinde un număr mare de astfel de actori: firme, indivizi, organizații, agenții și instituții guvernamentale ș.a. A doua dimensiune se referă la varietatea, la diferențierile care se pot stabili între acești actori, la conflictele ce se pot naște între interesele lor economice. Cea de-a treia dimensiune reflectă intensitatea interdependențelor care se stabilesc între actori: cu cât este mai ridicat gradul de interdependență, cu atât este mai probabil ca acțiunea unui actor să influențeze mai mulți actori și deci să crească complexitatea relațiilor dintre aceștia.

In felul acesta, sistemul economic este cu atât mai complex cu cât numărul actorilor, gradul de diferențiere (conflictualitate) și interdependență între ei au valori mai ridicate.Cu atât mai mult, sistemul economic în tranziție, fiind caracterizat de actori atât de numeroși, diverși și independenți, având un grad înalt de dinamism, adică un grad înalt de variabilitate în timp a obiectivelor și comportamentelor lor, interacțiunile dintre ei vor fi caracterizate de o puternică instabilitate și vor face complexitatea și mai mare.

De aici rezultă dificultatea problemelor care trebuie rezolvate în cadrul sistemelor complexe: când numărul actorilor, gradul de diferențiere și de interdependență dintre aceștia sunt foarte mari și se modifică cu repeziciune, decidenții trebuie să facă față unor împrejurări asupra cărora nu mai pot exercita controlul. Economia este tot mai mult implicată în situații caracterizate de ambiguitate și incertitudine, de turbulență și haos. Acestea tind să distrugă coeziunea sistemului, să disipeze structurile, să ducă la apariția de noi structuri și mecanisme economice.

Este, evident, ceea ce se și întâmplă cu economia în perioada de tranziție.Complexitatea ei crește foarte mult în raport cu economia centralizată, toate cele trei dimensiuni ale acesteia fiind afectate. In aceste condiții, orientarea procesului de tranziție necesită un efort mult mai mare pentru analizarea informațiilor și luarea deciziilor în situații neprevăzute, un mare consum de energie pentru negocieri, compromisuri și mobilizări de resurse.

Sistemele economice se confruntă cu o complexitate organizată și o complexitate neorganizată.Complexitatea organizată este acea situație în care actorii din sistem intră “ în relații unii cu alții, în mod relativ conștient, recunoscând faptul că ei depind unii de alții, în cadrul sistemului” (R.Portes).

Complexitatea neorganizată este caracterizată de faptul că actorii nu sunt dependenți unii de alții.Sistemele economice în tranziție conțin atât complexitate organizată cât și neorganizată: deși numeroși actori sunt conștienți de interdependențele dintre ei, sunt totuși multe situații în care ei sunt inconștienți de consecințele acțiunii lor și de modalitățile în care depind unii de alții.

Ințelegerea complexității ridicate a sistemului economic în tranziție poate fi un punct de plecare în elaborarea strategiilor și politicilor din această perioadă. Complexitatea sporită sugerează ideea că actorii dispun de o varietate mai largă de mijloace pe care le pot folosi și se angajează într-um număr mai divers de activități, deoarece au și o mare diversitate de obiective.

Cu alte cuvinte, o consecință logică a complexității sporite a sistemelor este creșterea corespunzătoare a numărului de strategii și politici care pot fi aplicate dar și a costurilor economice și sociale pe care le implică implementarea acestora.De această condiționare ar trebui să se țină seama în elaborarea oricărui program strategic al trecerii la economia de piață.

1.2.3 Turbulență și haos în economia de tranziție

In condiții de complexitate sporită și dinamism înalt, economia de tranziție poate evolua într-un mediu turbulent, trecând prin stări haotice.Această afirmație, tot mai frecvent utilizată în explicarea anomaliilor în tranziție, se impune explicitată.

Turbulența, concept provenit din fizică, este o trăsătură caracteristică fluxurilor de fluide care, sub acțiunea unor factori externi, pot lua forme a căror multitudine, complexitate și intensitate sunt extrem de variate. La fel și fluxurile din economie care, în anumite condiții și influențate de anumiți factori, pot deveni turbulente, ceea ce împinge sistemul economic dincolo de pragul stabilității.

Mediul economic devine astfel un mediu turbulent, deci un mediu în care atât complexitatea cât și dinamismul sunt foarte ridicate. Acesta se deosebește de mediul caracterizat de o complexitate și un dinamism scăzute, numit mediu calm sau staționar și chiar de mediul în care una din componente are valori scăzute, numit mediu agitat.

Ceea ce deosebește mediul turbulent de toate celelalte tipuri de medii este faptul că actorii (firme, gospodării, organisme guvernamentale etc.) sunt mai numeroși și acționează mai interdependent, fapt ce face ca mediul să devină mai puțin stabil și mai incert, modificând permanent condițiile în care actorii iau decizii și se adaptează, crescând astfel posibilitatea ca unii dintre ei să nu fie capabili să se adapteze, ceea ce duce, la rândul său, la amplificarea instabilității în structurile și procesele care se petrec în mediul respectiv.

Instabilitatea care depășește un anumit prag devine haos, stare în care un sistem poate să evolueze către altceva, disipându-și structura și formând noi interdependențe. In starea de haos, proprietățile sistemelor sunt total diferite de cele ale sistemelor aflate în stări de ordine și stabilitate.

Turbulența economică ar însemna accelerarea fluxurilor de activități, fluxuri care se intensifică într-atât încât pot erupe, dezorganizat, în diverse direcții ceea ce crează impresia unei schimbări continue, care atrage în vârtejul său indivizi, agenți economici, colectivități și instituții care încearcă să se adapteze prin modificarea continuă a comportamentelor lor.

Dar această turbulență nu duce întotdeauna la schimbări persistente. Ea poate să se producă după modele repetabile, ceea ce face ca sistemul să se întoarcă la starea inițială, într-un circuit închis, dar poate să determine și evoluția sistemului, trecerea sa în alte stări, corespunzătoare unor schimbări durabile și pe termen lung.

Datorită acestei ambiguități, în modelarea turbulenței s-a recurs la teoria bifurcației, teoria catastrofelor ș.a., care pot reprezenta mai bine ideea că în sistem are loc o bifurcare, un salt, deci posibilitatea de apariție a mai multor alternative dintr-o stare turbulentă dată.

Starea de tranziție către economia de piață este o stare caracterizată de turbulență și haos. Originile turbulenței nu trebuie căutate neapărat în ruptura de sistem economic ce a avut loc în 1989 pentru România. Turbulența nu este prezentă numai în economie, ci și în societate și știință.

Se vorbește despre o turbulență globală apărută în anii ’50 și asociată cu explozia tehnologiilor, bulversarea relațiilor politice și sociale, apariția unor puncte de tensiune și razboi în diferite părți ale lumii. După afirmația lui P. Drucker “economia mondială nu se schimbă; ea s-a schimbat deja – în elementele sale de bază și în structura sa – și probabil că schimbarea este ireversibilă”.

1.2.4 Dezechilibre și instabilitate în economia de tranziție

Trecerea de la economia centralizată la economia de tranziție a însemnat o ruptură de sistem, în sensul că s-a produs o restructurare a sistemului economiei naționale prin apariția de noi agenți ecinomici, de noi interdependențe între aceștia și chiar de schimbare a funcțiilor unor organisme și agenți importanți cum ar fi, de exemplu, statul.

In aceste condiții, era normal ca vechile echilibre să fie distruse, economia intrând într-o perioadă de refacere și consolidare a unor noi echilibre, în perspectiva atingerii stadiului de economie de piață.

Starea economiei în perioada de tranziție este mai bine caracterizată de dezechilibru și instabilitate, acestea fiind caracteristici sistemice dominante, cel puțin în faza de început a tranziției. In acest mod este mai ușor de înțeles și explicat o serie de fenomene și procese specifice tranziției cum ar fi: dezordinea monetară, regresul producției, scăderea rentabilității sectorului productiv, șomajul masiv, inflația accelerată etc.

Amploarea și persistența anumitor dezechilibre din economia în tranziție fac destul de dificilă distincția dintre aspectele conjuncturale și punctuale care determină aceste dezechilibre și mecanismele structurale ce constituie baza noului sistem economic ce încearcă să ajungă la echilibru.

Modul de formare a prețurilor și salariilor, de exemplu, poate fi considerat ca unul dintre aceste mecanisme. In cadrul acestui mecanism sunt implicate două dintre piețele cele mai importante din economie – piața bunurilor și serviciilor și piața forței de muncă – precum și cvasitotalitatea agenților economici fundamentali: firmele și gospodăriile. Funcționarea acestora este supusă unui număr extrem de mare de restricții, care introduc disfuncții ce nu permit atingerea nici măcar a unui echilibru parțial, pe una dintre aceste piețe și cu atât mai puțin a echilibrului general.

De aici persistența proceselor esențiale care caracterizează dezechilibrul economic – inflația și șomajul – procese care nu mai pot fi explicate făcând apel la nici una din teoriile economice dominante (neokeynesism, monetarism sau teoria neoclasică). Studiul caracteristicilor economiilor în tranziție trebuie să pună în evidență, în aceste condiții, modalitățile cu ajutorul cărora se poate reechilibra un sistem economic destabilizat, atunci când apar noi componente ale sistemului economic, iar economia este mult mai deschisă decât în trecut.

O altă sursă importantă de dezechilibre și instabilitate în cadrul economiilor în tranziție este legătura dintre nivelul micro și cel macroeconomic. Tranziția afectează toate elementele și componentele economiei, începând cu cel de bază – firma sau gospodăria – și până la întreaga economie națională. Există tendința de a se stabili un echilibru între componentele macro și cele microeconomice. Acest proces de echilibrare este continuu și biunivoc: modificările ce au loc în structurile, procesele și agenții macro afectează modalitățile în care agenții micro îndeplinesc funcțiile proprii; la rândul lor, aceste modificări de funcții conduc la alte modificări la nivel macro ș.a.m.d.

Entitățile macro pot fi considerate mai stabile, ele schimbându-se mai greu, poate datorită faptului că sunt rezultatul agregării unui număr foarte mare de comportamente ale agenților economici individuali. In perioadele de stabilitate economică, comportamentele și interacțiunile macro se conformează unor modele elaborate în cadrul teoriilor economice cunoscute. Acest lucru nu este, însă, valabil și pentru economia în tranziție. Dacă componentele micro ele economiei suferă modificări majore, așa cum se întâmplă în procesul de tranziție, atunci structurile și entitățile macro vor trebui să se adapteze pentru a-și putea menține stabilitatea.

Deoarece tranziția a mărit în mod semnificativ viteza proceselor de agregare-dezagregare care au loc între nivelul micro și cel macro al economiei, se manifestă nevoia introducerii unui nou vocabular, a noi termeni care să exprime dinamismul buclelor feedback ce se creează, consecințele deosebite ale diferitelor decizii, ritmurile accelerate ale schimbărilor. Astfel sunt viteza de închidere a sectorului de stat, transformarea în cascadă a economiei sau a unor părți ale acesteia, logica pachetelor de reformă și restructurare ș.a.

Toate acestea arată că tranziția la economia de piață – abordată prin metodele teoriei sistemelor – permite sporirea competenței analitice și sintetice a cercetărilor în acest domeniu, practic duce la apariția unui nou domeniu al studiului economiei, cel al tranzitologiei: știința studierii economiilor în tranziție.

1.3. POLITICI MACROECONOMICE

Politicile macroeconomice reprezintă tocmai una din acele probleme în jurul căreia economiștii sunt profund divizați. Si ei nu sunt singurii preocupați de această problemă. De la oamenii obișnuiți și până la politicieni, există un spectru larg de indivizi interesați și afectați de deciziile de politică economică.

Deciziile de politică economică implică aceleași probleme principale ca și deciziile adoptate de o firmă sau un consumator. Prin intermediul acestor decizii, societatea încearcă să rezolve o serie de probleme de bază: “ce”, “cum”, și “pentru cine” produce bunuri și servicii utilizând resurse deficitare. Decizia guvernamentală, locul în care, de regulă, se concentrează acțiunile de politică macroeconomică, poate reprezenta o măsură de impulsionare a acțiunii pieței atunci când una din problemele amintite apare.

Deși politicile macroeconomice pot duce la îmbunătățirea funcționării economiei de piață, acțiunea guvernului nu asigură, în mod automat, și o funcționare eficientă a acesteia. Unele dintre activitățile economice ale guvernului eșuează în a îmbunătății starea economiei deoarece decidenții politici nu au suficiente informații privind problemele pe care încearcă să le rezolve.

Complexitatea macroeconomică este atât de mare, încât chiar politici proiectate în condițiile cele mai bune de politicieni străluciți pot avea consecințele cele mai neașteptate. Astfel elaborarea, în cadrul macroeconomiei, a unei teorii a politicilor macroeconomice este de natură să ofere metode cu ajutorul cărora deciziile politice să satisfacă în mai mare măsură atât obiective de natură economică, cât și cerințe de natură socială. Aceasta deoarece nu există politică sau decizie macroeconomică fără implicații sociale mai mari sau mai mici. De aceea, adoptarea lor necesită asumarea unor responsabilități care revin, de cele mai multe ori, guvernelor. Si nu au fost puține cazurile în care guvernele au fost schimbate tocmai datorită erorilor de politică macroeconomică.

In încercarea de a elabora o teorie a politicilor macroeconomice trebuie ținut seama de disensiunile existente între specialiști pe această problemă.

Unii economiști consideră sistemul economic ca fiind inerent instabil (economia suferă frecvent șocuri și perturbații care afectează cererea și/sau oferta de bunuri și servicii). Conform acestora politicile macroeconomice sunt utilizate, însă ele nu vor putea înlătura fluctuațiile determinate în economie de diferite șocuri și perturbați; deci economia nu poate fi stabilizată. Astfel, politicile macroeconomice devin un fel de “pavăză contra vântului”, stimulând economia când este în recesiune și încetinind-o când este supraîncălzită.

Alți economiști privesc economia ca fiind inerent stabilă. In acest caz, politicile macroeconomice sunt considerate ca fiind cauză principală pentru fluctuațiile accentuate observate în economie. Deci, în opinia acestor economiști, ele nu sunt absolut necesare, sistemul economic creându-și singur mecanismele cu ajutorul cărora se poate menține într-o anumită zonă de stabilitate.

Adevărul este, ca întotdeauna, undeva la mijloc. O teorie a politicilor macroeconomice este, evident necesară, însă ea nu trebuie absolutizată, politicile macroeconomice putând avea, după cum am mai spus, consecințe exact opuse celor care se urmăresc.

Voi prezenta în continuare câteva elemente de bază ale acestei teorii a politicilor macroeconomice (obiective, principii de bază, instrumente folosite, clasificări).

Teoria politicilor macroeconomice utilizează o serie de obiective principale pentru a evalua încercarea decidenților politici de a influența comportamentul agenților economici și a îmbunătăți performanțele economiei.

Principalele obiective ale politicilor macroeconomice, general acceptate, sunt următoarele:

atingerea unui nivel înalt și stabil de utilizare a forței de muncă (reducerea șomajului);

menținerea unui nivel stabil al indicelui general al prețurilor (stabilizarea prețurilor și a inflației);

evoluția crescătoare a venitului/outputului real (creștere economică echilibrată);

atingerea echilibrului balanței de plăți externe;

Atingerea acestor obiective necesită aplicarea unui set de politici macroeconomice care pot deveni contradictorii sau pot determina efecte opuse celor dorite de decidenți. Din această cauză sau formulat o serie de principii de bază de analiză și evaluare a politicilor macroeconomice ce pot fi sistetizate astfel:

Când iau decizii, oamenii se gândesc la viitor și așteptările lor viitoare pot fi modelate presupunând că ei percep fluctuațiile economice și utilizează informațiile pe care le dețin pentru a face prognoze cât mai exacte, dar nu lipsite de erori.

Politicile economice trebuie descrise mai degrabă ca niște reguli, decât considerând instrumentele ca fiind exogene și luând doar schimbările la un moment de timp dat al acestor instrumente.

Pentru ca o anumită regulă să funcționeze mai bine este necesar să se stabilească o anumită continuitate în aplicarea acestei reguli.

Economia este, în general, stabilă; după un șoc economia va reveni, eventual, la traiectoriile normale de trend ale outputului și utilizării forței de muncă. Totuși, datorită rigidității structurilor economice, această revenire poate fi destul de lentă.

Obiectivul politicii macroeconomice este să se reducă mărimea (sau durata) fluctuațiilor în output, șomaj și inflație la nivelurile normale, după ce șocurile afectează economia.

O dată ce scopurile macroeconomice au fost corect și clar formulate, decidentul politic trebuie să specifice instrumentele de care dispune pentru a determina economia să atingă aceste scopuri. Instrumentele disponibile depind, totuși, de cadrul instituțional existent în fiecare economie.

Cel mai frecvent se utilizează două mari tipuri de instrumente: instrumentele politicii fiscale și instrumentele politicii monetare.

Instrumentele politicii fiscale sunt cele care afectează economia reală, influențând cererea de bunuri și servicii, economiile populației, investițiile firmelor etc. Cele mai importante instrumente ale politicii fiscale sunt considerate cheltuielile guvernamentale și sistemul de impozite și taxe.

Instrumentele politicii monetare afectează economia monetară, influențând masa monetară, fluxurile valorice din cadrul economiei. Cele mai importante instrumente ale politicii monetare sunt considerate a fi variația ofertei de bani și operațiunile pe piața deschisă.

In economia reală există o mare diversitate de politici macroeconomice care pot fi aplicate singure sau în combinație cu alte politici, pentru atingerea obiectivelor propuse. O clasificare a acestora are în vedere două criterii: efectul macroeconomic avut în vedere și obiectivul sau scopul politic urmărit.

In raport cu efectul macroeconomic putem avea:

politici orientate către cerere: politici fiscale și politici monetare;

politici orientate către ofertă: politici de perfecționare a funcționării eficiente a piețelor, politici de eliminare a efectelor externalităților, politici de perfecționare a sistemului de impozite și taxe.

In raport cu obiectivul sau scopul politic urmărit avem:

politici antișomaj;

politici antiinflație;

politici de stabilizare macroeconomică;

politici comerciale;

politici de creștere economică;

politici valutare.

Toate aceste elemente ale teoriei politicilor macroeconomice au în vedere o economie de piață. In cazul economiilor în tranziție lucrurile se mai schimbă. In continuare voi prezenta trăsături ale economiilor în tranziție (cu referiri la Țările Central și Est Europene, ȚCEE – Cehia, Polonia, Ungaria și bineînțeles România), precum și politicile macroeconomice aplicabile în acest caz.

1.4. POLITICI MACROECONOMICE ALE TRANZIȚIEI

Evenimentele din anul 1989, desfășurate simultan în țările din centrul și estul Europei (ȚCEE), au constituit factorul declanșator al unor ample procese de reformă si restructurare care au afectat profund structurile economico – sociale din aceste țări. Amploarea proceselor de transformare, viteza lor de desfășurare, efectele obținute sunt evident diferite, depinzănd de anumite particularități pe care Ie aveau țările respective, chiar în condițiile sistemului de comandă centralizat existent anterior.

Cei aproape cincizeci de ani, în care aceste state au fost înglobate într-un sistem economic croit după niște principii și legități cu un pronunțat caracter utopic, nu au putut elimina diferențele și discrepanțele apărute ca urmare a condițiilor specifice de dezvoltare.

După o perioadă destul de scurtă de derută și tatonare, toate aceste țări au recunoscut faptul că singura cale posibilă de urmat pentru a elimina rămânerea în urmă evidentă față de țările dezvoltate este cea a declanșării unor procese ample de reformă, prin care să se ajungă la un nou tip de economie, cea a pieței libere.

Recunoscând diversitatea condițiilor inițiale, de la care au pornit țările respective, nu se poate trece cu vederea însă faptul că aceste procese, desfășurate cu un sprijin extern consistent din partea unor organisme internaționale ca Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondială, capătă anumite trăsături asemănătoare, dar se înregistrează și deosebiri care trebuie acceptate și evaluate. Dacă asemănările pot fi puse pe seama construirii acestui eșafodaj al reformei, pornind de la o strategie cadru pusă la dispoziție de organismele internaționale amintite, deosebirile sunt direct legate atat de condițiile interne diferite din care s-a dat startul reformei, cât și de mediul specific fiecărei țări în care reformele respective s-au derulat pană în prezent.

O analiză comparativă și un proiect de reformă corect elaborate trebuie să pornească tocmai de la reliefarea acestor asemănări și deosebiri, care configurează, pentru țările amintite, nu numai strategiile sau măsurile politice ce au fost și urmează să fie adoptate în acest proces de reformă, dar și șansele atingerii obiectivelor, explicite sau implicite, dorite de factorii politici și populație.

1.4.1 Inceputurile procesului de tranziție

Tările amintite mai sus faceau parte, înainte de anul 1989, din grupul statelor mediu dezvoltate, ceea ce presupune existenta unui venit național per capita între 1000 – 3000 $. Acest nivel al venitului national destul de ridicat, însoțit de rate ale creșterii economice relativ mari comparabil cu cele ale țarilor dezvoltate, au determinat atingerea unor condiții de viață și ocupaționale comparabile. Cu toate acestea, anumite diferențieri, existente înca din stadiul de dezvoltare economică din preajma celui de al ll-lea război mondial, s-au manifestat în toata perioada de dezvoltare ce a coincis cu regimul centralizat și s-au adâncit în preajma anului 1989.

Astfel, regimul economic si politic existent în cele patru țări era diferit în privința rigidității sale, unele dintre acestea, cum ar fi Ungaria si Polonia, declanșând transformări graduale înca din anii 1975, respectiv 1986.

Analiza comparata a acestor economii se poate face pornind de la o serie de trasături caracteristice, cum ar fi: dimensiunea economiei, gradul de organizare al piețelor, proprietatea asupra capitalului, sistemul legislativ existent, masura în care funcționează sau nu instituții financiare proprii economiei de piață. Acesta analiza se poate efectua și din perspectiva relațiilor sociale existente, a gradului de calificare a forței de muncă, a implicațiilor diferitelor organisme si instituții ale statului în conducerea economiei.

Din aceasta perspective, se remarcă faptul că fiecare țară este caracterizată de elemente extrem de diferite, ceea ce ar face dificil demersul analitic întreprins.

De aceea, în continuare, vom porni de la analiza comparată a condițiilor inițiale, concretizate într-o serie de indicatori și caracteristici macroeconomice, cu o largă arie de cuprindere, care pot oferi o imagine destul de fidelă asupra punctului de plecare al fiecărei economii în procesul tranziției: structura economică mostenită, tipul de sistem economic, gradul de instabilitate macroeconomică, nivelul datoriei externe, înzestrarea inițială cu resurse naturale.

Condițiile initiale din aceste țări au fost, de regula, mult mai dificile decât cele din alte țări care au optat pentru reforme radicale, cum ar fi Germania de vest în 1948 sau țările din OrientuI Indepartat (Taiwan, Coreea de Sud) în ultimii douăzeci de ani.

In primul rând, s-a constatat faptul că structura economica moștenita de ȚCEE este povara cea mai grea de suportat. O parte din aceasta moștenire o reprezintă structura producței, care nu este adaptată condițiilor economiei de piață, nu se încadrează în standardele intenaționale.

Comun tuturor acestor țări este și faptul că o anumită autarhie a legăturilor dintre ele a generat o structură pe ramuri economice greoaie, neadaptată cerințelor producției moderne, necesitând un consum foarte mare de energie și materii prime deficitare.

Producția a fost dezvoltată în întreprinderi de dimensiuni uriașe, puternic integrate pe orizontală și verticală, fără să țină seama de legitățile economiei de scală, ceea ce le-a transformat în consumatori ineficienti de resurse, și așa deficitare.

In al doilea rând, se poate vorbi și de o moștenire psihologică și de mentalitate, cei patruzeci de ani de economie de comandă ducând la formarea anumitor obiceiuri și atitudini în privința diferențierii veniturilor, importanței sectorului privat, eticii muncii, în totală contradicție cu cele generate de o economie de piață.

O a treia moștenire este cea generată de lipsa specialiștilor în management si marketing, în activități bancare, de intermediere financiară și bursieră – deci tocmai în domenii vitale pentru funcționarea economiei de piață.

Se poate spune, totuși, că sistemul anterior a dus, în decursul timpului, la formarea unor muncitori cu un nivel relativ ridicat de cunostințe de cultură generala și profesională, care Ie permite să-și însușească relativ repede noțiuni specifice și care au o mare adaptabilitate la învățarea în noile condiții ale economiei de piață. O astfel de situație distinge aceste țări în raport cu statele mai puțin dezvoltate.

Apropiate ca dimensiuni, atât în ceea ce privește populația, cât și nivelul de creștere economică, ȚCEE aveau un tip de sistem economic destul de diferențiat, chiar dacă purta numele de sistem economic socialist. Astfel, Ungaria, pornită pe calea reformelor mult mai devreme decât celelalte țări, ajunsese la o structură economică flexibilă, cu numeroși producători și comercianți mici, în care prețurile, element deosebit de important în economia de piață, au fost treptat liberalizate, doar 15% din ponderea acestora fiind stabilită de stat.

In Polonia și România există un sistem economic relativ rigid, care nu excludea însa formarea liberă a prețurilor la unele produse, cum ar fi cele alimentare, în Polonia sau cele de pe piață țărănească, în Romania.

Cehoslovacia, care avea nivelul de dezvoltare economic cel mai înalt, avea totuși sistemul economic cel mai rigid, puternic controlat, aceasta fiind o consecință a situației speciale în care s-a aflat aceasta țară după 1968.

O caracteristică comună sistemelor economice prezentate este preponderența întreprinderilor proprietate de stat și cooperatiste, Cehoslovacia si România având economii complet etatizate sau cooperativizate, în timp ce Ungaria avea un sector de stat sau cooperatist cu o pondere de 90%, iar Polonia de 70%.

Sistemele economice respective erau sisteme relativ închise, dacă ne raportăm la legăturile lor externe, ponderea cea mai mare a comerțului dintre ele efectuându-se prin CAER. Cu toate acestea, o situație aparte o reprezenta România care, în dorința de a limita puterea economică a CAER-ului, a dezvoltat legături economice și cu alte state si organizații, orientându-se și către țările din OrientuI Mijiociu, Comunitatea Europeana, China și țările celor două Americi. Acest lucru nu a facut însa ca economia României să capete un caracter deschis, deoarece legăturile extene erau în totalitate controlate de catre stat.

O altă trasătură comuna economiilor acestor state este accentuarea instabilităților macroeconomice pe masură ce se apropiau de anul 1989. Cauza principală a acestei instabilități, excluzând bineînțeles carențele sistemului economic planificat, trebuie cautată în influența pe care a exercitat-o criza economica mondială manifestată în anii '80. Șocurile succesive datorate prețului petrolului, recesiunea și stagflația, șomajul în creștere din țările dezvoltate au avut, evident, efecte negative globale asupra economiei mondiale.

Datoriile externe uriașe acumulate de numeroase țări în perioada de dezgheț ce a încetat în anii '70-71 au fost și ele cauza unor puternice instabilități și fluctuații care s-au propagat în etape succesive și care se poate spune că-și manifestă efectele și astăzi.

Reducerea și stoparea ritmului de creștere economică au făcut să apară nu numai probleme economice, ci și sociale, cum au fost cele din Polonia în anii '80. Pe masură ce instabilitatea economică devenea tot mai pronunțată, iar statele respective acumulau tot mai multe datorii, tensiunile de la nivelul social se accentuau. Ritmul de extindere al acestei instabilități era atât de mare încat a determinat stoparea sau chiar eliminarea unor reforme începute înca din anii '60. Astfel, în Polonia s-a întărit conducerea autoritara, în România toate sectoarele vieții economico-sociale erau strict controlate de catre partidul – stat, iar Ungaria a dat înapoi de pe calea deschiderii către țarile din Europa Occidentală pe care se pare că pornise cu destula fermitate, cu cațiva ani în urma. Gradul relativ ridicat de dezvoltare economică existent în Cehoslovacia, posesoare a unei înzestrări economice destul de apropiate de cea a țarilor din Vest, a facut ca efectele instabilității să fie mai puțin evidente. Cu toate acestea, poziția sa aparte în grupul țarilor analizate, poziție castigată după evenimentele din 1968, a determinat ca și în această economie să se manifeste efectele negative distructive ale instabilității întregului sistem economic excesiv centralizat.

Lipsa totală a dorinței de a promova reforme economice reprezintă una dintre cele mai izbitoare asemănări între ȚCEE, dar acest lucru nu a înIăturat instabilitatea care devenise deja cronică, aceasta nefăcand altceva decât să accentueze o situație economică ce era și așa destul de dificilă.

Povara datoriei externe s-a manifestat cu aceeași intensitate în toate cele patru țări, cu deosebire în anii '80. In afară de România, care parcursese deja o etapa grea, de eliminare a datoriei externe, toate celelalte state ajunseseră în privința acestor datorii la limita suportabilității.

Astfel, Polonia avea în 1990 un raport al datoriei externe în P.I.B. de 80 puncte procentuale, iar Ungaria atinsese, la același indicator, un nivel de 65 puncte procentuale. Poate mai puțin îndatorată era Cehoslovacia, a cărei Industrie, destui de eficientă, reușea să realizeze produse aducătoare de valută de pe piețele externe.

România, dupa o perioadă de export forțat ce a generat mari privațiuni pentru populație, reușise în 1989 să-și lichideze complet datoria externă, devenind chiar creditor pentru unele state mai puțin dezvoltate.

Această datorie deosebit de mare constituia un factor major de dezechilrbru care, în loc să conducă la o accelerare a creșterii prin transformarea datoriilor contractate în investiții, a sufocat economiile respective, blocând posibilitatea acestora de a utiliza profitabil capitalul obținut, mai ales datorita lipsei de know-how.

Relativ sărace în resurse naturale, mai ales în cele energetice, ȚCEE erau dependente în mare masură de resursele primite din fosta URSS. Cu excepția României -care dispune de o anumita înzestrare cu resurse, dar și de legaturi privilegiate cu unele state petroliere – restul țărilor utilizau resurse primite în cea mai mare parte dintr-o singura sursă, în condiții total dezavantajoase față de prețurile de pe piața resurselor. Astfel, o bună perioadă de timp, prețul resurselor era prestabilit prin contracte de lungă durată, după care, brusc, ele au început să fie fluctuante, atingând uneori niveluri chiar mai mari decât cele de pe piața mondială.Fiind legate prin contracte cu acest furnizor, ȚCEE trebuiau să accepte prețurile respective, care erau oricum plătite în sistem barter. Aparenta economie de valută era anulată, în realizarea acestor schimburi, de condiții destul de oneroase la care se ajunsese în cadrul CAER.

Aceste anomalii evidente au făcut ca România să încerce să se desprindă de CAER, să-și multiplice sursele de aprovizionare cu materii prime, lucru destul de negativ perceput de celelalte state,care ramăseseră prizonierele aceluiași sistem rigid și neechitabil de schimburi internationale. După cum se observă din analiza de mai sus, existența unor condiții inițiale destul de diferite, asociate cu experiențe diverse în ce privește evoluția economică a fiecărei țări, au plasat economiile lor în stări inițiate diferite la startul procesului de reforma. Acest lucru a avut consecințe diferite asupra momentului inițial de declanșare a reformei, traiectoriei parcurse până acum, cât și a performanțelor înregistrate.

1.4.2 Caracteristici specifice procesului de tranziție

In analiza procesului de tranziție se evidențiază trei caracteristici principale care particularizează modificările ce au loc în centrul și estul Europei față de orice alt caz al transformărilor societăților de-a lungul istoriei.

In primul rând este vorba de dimensiunea acestui proces, deoarece atât sistemul economic, cât și cel politic fac obiectul acestor transformări radicale. De-a lungul istoriei, transformările radicale au vizat numai unul din aceste aspecte. De exemplu, în Spania, la mijiocul anilor ‘70, sau în Coreea de Sud, la sfârșitul anilor '80, scopul reformei a fost democratizarea sistemului politic, menținându-se același sistem economic și aceasta deoarece funcționa deja o economie de piață; în consecința, nu a fost necesară reconstruirea, ci doar modernizarea economiei. Pe de altă parte, în Mexic, în ultimii ani, sau în Taiwan, la începutuI anilor '60, reforma s-a concentrat asupra sistemului economic, lasând intact sistemul politic. Astăzi, tările foste socialiste experimentează transformări care implică atât sistemul economic, cât și cel politic.

O a doua caracteristică o constituie metoda de transformare: o revoluție a sistemului social și instituțional, dar o revoluție pașnică.

O a treia caracteristică a tranziției o reprezintă secvențialitatea schimbărilor. Așa cum am menționat deja, revoluția instituționala a început simultan în sistemul economic și politic, dar transformarea fundamentală a vieții politice (pluralism politic și alegeri electorale libere) necesită mai puțin timp decât privatizarea și alte modificări economice structurale. Un sistem politic pluralist poate fi creat într-o perioadă de timp mai scurtă decât cea necesară privatizării majorității întreprinderilor de stat și implementarea reformelor economice.

Trecerea de la economia de comandă la economia de piață necesită o serie de reforme ale sistemelor instituționale și legale, schimbarea structurii de proprietate de la preponderența proprietății de stat la proprietatea privată, dereglementarea și liberalizarea substanțială și reală a preturilor și comerțului exterior, precum și introducerea covertibilității valutelor naționale. Aceste reforme induc schimbari substanțiale în sistemul de prețuri și finanțe, determinând creșterea competiției pe piețele interne ale acestor state.

Ca o consecință naturală a acestor schimbări, nivelul și structura producței în țările aflate în tranziție s-au schimbat dramatic. Industria, orientata aproape exclusiv în raport cu necesitățile piețelor fostului CAER și protejată față de importuri, a fost puternic afectată de noile prețuri ale factorilor de producție și produselor, de noua structura si nivelul cererii agregate, precum și de schimbarea radicală a mediului financiar intern al întreprinderilor. A apărut necesitatea unor schimbari și transformări în organizarea și compoziția producției industriale.

Ca o altă consecință, volumul și structura forței de munca s-au modificat și ele. Totuși, pe termen scurt, dinamica șomajului și ajustările outputului sunt extrem de diferite, implicând schimbări rapide în productivitatea muncii; pe termen lung, ar trebui să ne așteptăm ca schimbările în volumul și structura forței de muncă să fie chiar mai mari decât cele din output atât timp cât productivitatea nu se apropie de nivelurile existente în cele mai eficiente economii de piață.

Principalul impact al transformării economice la nivel microeconomic este acela ca firmele, chiar și cele de stat, s-au trezit într-un mediu mult mai competitiv, în care ele au de înfruntat un numar mult mai mare de alte firme, private, pentru a-și câstiga piața sau pentru factorii de producție. Ele se confrunta cu o atitudine schimbată a decidenților politici, subsidiile pentru producție și export s-au diminuat sau chiar au disparut, iar alocarea centralizată a capitalului și valutei străine sunt abolite. In același timp, comerțul exterior este liberalizat, s-a atins o anumită convertibilitate a valutelor naționale, unele țări trecand chiar la convertibilitatea completă, iar rata de schimb și politicile monetare și fiscale au devenit principalele instrumente de intervenție în orientarea economiei. Aceasta este însoțită de dereglementarea și desființarea monopolului firmelor de stat în tot mai multe domenii, permitând firmelor să-și aleaga domeniile de productie în mod liber și să intre pe piețe pe care înainte accesul Ie era interzis.

Rezultanta unor astfel de schimbări, chiar dacă un anumit control asupra managementului firmelor de stat s-a menținut, este aceea că ele devin mai sensibile la semnalele pieței, deci la schimbările în prețurile produselor și factorilor de producție, precum și în structura cererii. Schimbările aparute în producție și în poziția firmelor pe piață au avut un impact enorm asupra organizării și comportamentului firmelor. Aceasta schimbare de comportament este indusă de presiunea competitivă a noilor firme de pe piață internă sau cea externă, de schimbarea raporturilor firmelor cu sistemul financiar-bancar și de așteptările privind privatizarea și posibilitatea de faliment date de noile reglementări legale.

Acestea sunt aspecte ‘distructive’ și ‘constructive’ ale procesului de reformă. După cum bine se știe, structura unei economii poate să se schimbe în două moduri: prin contracția diferențiată a ramurilor / firmelor sau prin creșterea diferențiată. Cum țările Europei Centrale și de Est au parcurs o perioadă de contracție generală dramatică în prima fază a transformărilor post-1989, este clar ca faza inițială a fost dominată de aspectul distructiv al schimbărilor structurale.

Totuși, componentele distructive ale procesului de restructurare au contribuit și la declanșarea procesului constructiv: colapsul CAER-ului și al piețelor interne au exercitat o puternică presiune asupra firmelor pentru a-și găsi oportunități de export alternative, criza marilor întreprinderi proprietate de stat a creat necesitatea de a găsi oportunități de angajare în alte parți, ceea ce a contribuit la dezvoltarea rapidă a sectorului întreprinderilor mici si mijiocii .

Există, de asemenea, elemente negative în ce priveste raportul dintre contracție și viabilitatea procesului de creștere pe termen lung: un proces de distrugere foarte rapid ar putea conduce la o pierdere ireversibilă de capacitate de producție, la dispersarea forței de munca calificate și la închiderea unor întreprinderi care ar fi putut deveni viabile dacă condițiile macroeconomice nu s-ar fi deteriorat atât de mult; circumstanțele particulare ale procesului de tranziție pot determina și alocarea resurselor în activități în care nu se reflectă avantajul comparativ pe termen lung (de exemplu, dacă noile forme de organizare sau schimbările organizaționale nu vor fi atrase relativ rapid în anumite tipuri de activități vor fi înregistrate pierderi ireparabile în ce priveste profiturile și realocarea resurselor pe termen lung ). Pe de alta parte, un proces de ‘distrugere’ prea lent poate necesita menținerea unor resurse considerabile în desfășurarea unor activități ce vor disparea pe termen lung și deci întârzieri în transferul de resurse către noile firme sau ramuri care vor alcătui structura viitoare a economiei (de exemplu, alocarea de resurse financiare întreprinderilor cu datorii mari).

Specific primei faze a tranziției este un grad de scădere a capacității de producție.Dându-se ‘structura duală’ care a caracterizat activitatea productivă și cea de export în trecut, ramurile care au suferit cel mai mult în perioada imediat următoare au inclus și anumite sectoare care conțineau o tehnologie avansată (cum ar fi industriile electronice și microelectronica, chimia de sinteză, mecanica fină ș.a.). In aceste ramuri, țările foste socialiste produceau cu un mare dezavantaj, comparativ față de aceleași ramuri din țările vestice, cu toate că aveau o înzestrare tehnică și calificare a muncii comparabile. Aceasta reflectă, desigur, o anumită desconsiderare a potențialului existent în economiile acestor țări, desconsiderare determinată de o subevaluare în ceea ce privește posibilitatea economiilor lor de a se adapta rapid la noile cerințe.

Procesele ‘distructive’ și ‘constructive’ de restructurare economică pot avea loc în paralel, dar impactul relativ al acestor doua tipuri de procese este diferențiat în timp. Procesele ‘distructive’ vor domina în principal în fazele de început ale transformării economice, iar procesele ‘constructive’ vor câstiga pondere și viteză pe masură ce tranziția se maturizează. Impactul acestor două componente asupra procesului de transformare poate capata el însuși diferite viteze și forme diferite în industrii diferite.

Există, desigur, anumite cerințe obligatorii în acest scenariu: stocul de calificare și potențialul de producție să fie continuu modernizate și menținute pentru a nu se deteriora calitativ; perioade lungi de subutilizare și dezinvestiție pot avea efecte diametral opuse. Există, de asemenea, pericolul ca, în cursul procesului complicat și dinamic de restructurare, ȚCEE să poată pierde definitiv anumite poziții ale avantajului comparativ în anumite sectoare. Dificultatea deosebită de creare a unui sector al întreprinderilor mici și mijiocii localizat în sectoare ale producției vitale și rezistente față de privatizare caracterizează în mod clar experiențele tuturor economiilor aflate în tranziție. Pe de alta parte, activitatea economică privată a dus la revigorarea unor sectoare ale economiei (de exemplu construcțiile).

1.4.3 Etape ale procesului de tranziție

Analiza procesului de tranziție a țărilor din centrul și estul Europei a reliefat existența a trei etape necesare pentru implementarea caracteristicilor economiei de piață. Prima etapa implică reforme în domeniile: liberalizării prețurilor, liberalizării comerțului și ratei de schimb și începutuI privatizării pe scara redusa, toate acestea reprezentand condiții necesare pentru dezvoltarea activității din sectorul privat.

Aceste masuri au putut fi implementate rapid deoarece necesită o dezvoltare incipientă a cadrului instituțional și legislației și pot fi adoptate imediat, spre deosebire, de exemplu, de reforma sistemului financiar – bancar, care presupune existența în prealabil a structurilor de piață.

Desfășurarea celei de a doua etape a tranziției, care include privatizarea de masă și restructurarea întreprinderilor, a fost mai lentă, deoarece aceste măsuri au necesitat mai multă pregătire, atăt pentru a crea consensul politic necesar, căt și pentru implementarea infrastructurii.

Politicile referitoare la cea de a treia etapă a tranziției – reforma bancara, instituțiile financiare private nebancare, politica competițională și cadrul legislativ al investițiilor- sunt aplicate într-o fază incipientă în majoritatea țărilor din centrul și estul Europei.

Experiența de până acum a demonstrat clar că pachete de politici macroeconomice similare aplicate în țări cu aceleași condiții macroeconomice au determinat efecte diferite. Pe de altă parte, s-a observat că aceleași rezultate s-au obținut implementând pachete diferite de politici. Din acest motiv, fiecare țara din regiune necesita o analiza separată în ceea ce privește implementarea măsurilor de politică economică și secvențialitatea acestora.

1.4.4 Factori care frâneaza procesul de tranziție

Vom prezenta în continuare o serie de factori comuni care frâneaza sau chiar împiedica tranziția în țările Europei Centrale și de Est. Pare normal ca, într-un mediu macroeconomic instabil, aspectul distructiv al tranziției economiei să fie dominant și ca atingerea unor noi performanțe economice să fie sever limitată. In țările și în perioadele în care decidenții politici nu pot atinge scopul stabilizarii economice, acesta a fost (și este) factorul major care împiedica orice restructurare.

Declinul rapid în investiții constituie un alt factor important de acest tip, care se manifesta în faza inițială a tranziței economice. AIți factori majori sunt scăderea cererii interne și externe, ratele înalte ale dobânzilor și aproape completa absență a finanțării pe termen lung (a investițiilor). Pe de altă parte, investitorii financiari și gospodăriile doresc să mențină doar o mică parte din portofoliile lor în active pe termen lung, fiind afectați de incertitudinea inerentă în cursul tranziției economice. In sfârșit, statul intervine masiv pe piețele de capital interne, finanțând deficite bugetare imense.

In unele dintre țările aflate în tranziție, o importantă componentă a noilor investiții, care va continua să fie importantă și în viitor, o reprezintă investițiile străine în firme existente sau nou create. Gradul în care capitalul străin este pregatit să intervină depinde, în mare măsură, de situația macroeconomică, de starea reformelor instituționale și legale, precum și de natura reglementărilor privind comerțul exterior și piața valutară, deci în funcție de progresele înregistrate de procesul de reformă economică. Tările care pot menține un mediu macroeconomic relativ stabil și trec relativ repede la reforme ale sistemului instituțional și legal par a avea mai mult succes în atragerea investițiilor străine decât țările cu o mai redusă dinamică a procesului de reformă.

Evident, cantitatea de investiții străine în economiile țărilor Europei Centrale și de Est este foarte mult dependentă și de starea generală a economiei mondiale. Transformările economice în aceste țări au loc, din nefericire, în timpul unei recesiuni severe și destul de lungi a economiei mondiale. Economiile dezvoltate, în special Germania, au o perioadă de creștere economică foarte lentă. ImpactuI acestei recesiuni a fost oarecum redus prin cererea suplimentară creata de unificarea Germaniei, dar economia germană a revenit repede la ritmul initial lent al creșterii, având în plus și severe probleme bugetare. Ea s-a transformat din cel mai mare exportator de capital al lumii într-un importator net de capital, determinând creșterea ratelor reale ale dobânzilor pe piețele interne și internaționale de capital. Deoarece climatul pentru investiții pe piața mondială este atât de descurajator, chiar ȚCEE care au avut mai demult un succes relativ în atragerea investițiilor străine (americane, japoneze și din OrientuI Mijiociu) s-au confruntat în ultima perioadă cu severe restricții în acest domeniu.

Resursele interne vor fi deci un factor cheie în finanțarea investițiilor în țările în tranziție în cursul transformării economice. Datorită presiunilor exercitate asupra bugetelor lor, majoritatea fiind deficitare, statele foste socialiste au șanse reduse de atragere a investitorilor străini și se poate presupune că nici sectorul industrial nu va reuși să-și creeze fonduri de investiții.

Economiile private interne ar constitui deci sursa principală de fonduri de investiții. Din nefericire, declinul inevitabil al activitații economice conduce la un declin substanțial și în venitul real disponibil al gospodăriilor. Deci, chiar dacă propensitatea pentru economii ar crește, ceea ce nu se poate întâmpla într-o perioadă de instabilitate crescătoare, chiar și în prezența unor rate ale dobânzilor real pozitive atinse destul de rar în ultimul deceniu, cantitatea reală de capital disponibil pentru investiții este limitată, dacă nu chiar descrescătoare.

In plus, în aproape toate aceste state (cu excepția Cehiei și României), firmele au luptat și cu starea în care statul, pentru a-și acoperi deficitele bugetare mari (5-10% din PIB), împrumută masiv de pe piețele de capital străine. Ratele reale ale dobânzilor la creditele acordate vor rămâne deci foarte înalte, într-un viitor destul de îndelungat. Aceasta va face ca o parte substanțială a investițiilor destinate restructurării să fie ‘deturnate’ și va îngreuna restructurarea economică, mai ales în industrie.

Starea sistemului financiar-bancar este destul de precară și întârzierea în adoptarea unor măsuri de restructurare financiară necesare este, de asemenea, unul din factorii care împiedică restructurarea economică. Se observă că întarzierea în restructurarea financiară a marilor întreprinderi proprietate de stat și fragilitatea mecanismului de alocare a creditelor favorizează lipsa de investiții pentru firmele viabile. Aceasta conduce la o problemă mai generală, menționată ca un obstacol major al restructurării industriale. Construcția instituțională și implementarea unui sistem legal clar definit sunt componente majore ale transformării economice, de care depinde succesul altor elemente componente ale procesului de tranziție. Țările Europei Centralele și de Est au poziți de plecare destul de diferite în acest domeniu. Ungaria, care a început transformarea economiei în condițiile în care existau multe instituții ale economiei de piața și fusese elaborată o parte considerabilă a sistemului legal, a fost evident avantajată, în timp ce alte țări au trebuit să implementeze aceste schimbări o data cu alte elemente ale politicilor de transformare economică și nu este de mirare că aceste țări, ca de pildă România și Polonia, în care a lipsit cadrul instituțional favorabil, au întâmpinat și întâmpină dificultăți în restructurarea economiei.

Ritmul lent al privatizării (mai lent decât era de așteptat) este, de asemenea, menționat ca un factor explicând dificultățile reformei economice. Deoarece privatizarea întreprinderilor de stat este doar una dintre căile de creștere a părții deținute de sectorul privat în economie (cealaltă fiind crearea de întreprinderi private noi), ritmul încet al acestui proces explică doar în parte creșterea lentă a ponderii sectorului privat în economie. Deși a crescut enorm numărul firmelor private, ponderea deținută de acestea în angajarea forței de muncă, producție sau export, este încă destul de redusă. Acest lucru este, într-un fel, natural în circumstanțele date, deoarece noile firme private au un ritm de creștere lent, determinat, în principal, de capitalizarea propriilor lor profituri.

De asemenea, o altă cauză a acestor evoluții este finanțarea dificilă a afacerilor, absența creditelor destinate cumpărării unor firme private. Ceea ce și explică importanța acordată investitorilor străini în prima fază a privatizării.

In final, gradul de toleranță socială în ceea ce privește costurile sociale și consecințele restructurării economice, cel mai important fiind șomajul, este un factor major pe care trebuie sa-l ia în considerare decidenții politici. Intr-un mediu social instabil, este foarte dificil să se facă ajustările necesare în cadrul firmelor și ramurilor industriale. Concentrarea geografică a industriei poate agrava consecințele acestui factor.

Acumularea datoriitor externe și a echivalentului intern al acestora sub forma datoriei publice, care în unele state a devenit extrem de severă, restricționează drastic procesul de transformări economice și sociale. Reformarea instituțiilor, creșterea nivelului și ponderii sectorului privat, reașezarea sistemului de impozite și taxe, precum și a sistemului financiar-bancar, determină o presiune fară precedent asupra veniturilor bugetului de stat.

In general, un declin al nivelului activității economice conduce la o scădere a veniturilor statului (din veniturile personale și taxele pe firme) și, în același timp, o creștere a cheltuielilor de producție socială (de exemplu, ajutoare de șomaj). In orice economie modernă există o instabilitate a bugetului în perioadele de recesiune economică; în țările Europei Centrale și de Est această instabilitate este amplificată de datoriile interne și externe acumulate și de schimbările menționate mai sus, care tind să scadă capacitatea statului de a colecta venituri prin impozite și taxe și care determina autoritatea centrală și locală să împrumute, pentru a finanța datoriile contractate în condiții de piață. Deși finanțarea inflaționistă (crearea de bani) apare ca fiind un mijioc de a suporta presiunea asupra bugetelor pe termen scurt, există aici primejdia de a accentua declinul activității economice, cu efecte negative asupra economiei interne și investițiilor străine.

Natural, privatizarea va crește ponderea sectorului privat care, se speră, va îmbunătăți eficiența producției și, în consecință, capacitatea de generare de venituri și economii, creand surse adiționale pentru investiții în afaceri. Problema este dacă acest proces poate compensa contracția inevitabilă a activității economice și a venitului care au loc în fazele timpurii ale transformării economice.

Rezumând, analiza situației economice a statelor din Europa Centrală și de Est sugerează faptul că aspectul destructiv al tranziției economice, deci reducerea capacității productive a economiei, va evolua mai rapid (în unele state el este aproape terminat) în timp ce partea constructivă a restructurării, deci crearea noilor capacități reflectând avantajul comparativ pe termen lung, va fi, din mai multe motive, destul de lent. In cursul acestui proces, datorită enormei presiuni asupra bugetului, unele dintre avantajele comparative ale economiilor acestor țări (în special calitatea înaltă a educației, forței de muncă) vor fi inevitabil pierdute. Nivelul și structura producției care vor fi atinse în final, cel puțin pe termen mediu, probabil vor fi inferioare celor pe care condițiile inițiale din care a plecat fiecare economie le-ar fi permis.

1.4.5 Caracteristicile politicilor macroeconomice ale tranziției

In perioada inițială a proceselor de reformă economică din țările Europei Centrale și de Est era destul de dificil de explicat rațional rolul specific al politicitor macroeconomice în contextul transformărilor rapide și, aparent, necontrolabile care aveau loc.

Dacă politicile macroeconomice erau elaborate în țările dezvoltate pentru a face ceva ce piața nu putea să facă singură datorită externalităților, economiei de scală, absenței informației sau imperfecțiunilor acesteia, în contextul tranziției argumentația teoretică privind necesitatea politicilor macroeconomice este radical schimbată.

Dificultatea într-un astfel de proces rezidă în faptul că resursele se află în astfel de structuri care nu sunt influențate în nici un mod de mecanismele nou introduse ale economiei de piață. Aplicarea unei politici macroeconomice în aceasta situație este bazată nu pe informațiile pieței, să spunem, ci pe inexistența piețelor sau, în cel mai bun caz, pe o existență incipientă a acestora.

In astfel de condiții, întrebarea vitală este nu dacă statul ar trebui sau nu să intervină, ci care tip de intervenție a statului ar putea crește viteza de răspuns a agenților economiei (firme, gospodării, muncitori) pentru a putea crea un nou mediu macroeconomic specific economiilor de piață și a-l face mai flexibil la semnalele pieței.

In plus, economiile din Europa Centrala și de Est au suferit schimbări structurale fundamentale în ce privește orientarea comerțului lor și colapsul piețelor lor tradiționale a însemnat apariția unor capacități de producție redundante pe scara mare.

In astfel de circumstanțe, este problematic dacă orice tip de economie de piață poate raspunde suficient de rapid și facilita reorganizarea necesară, în condițiile în care mecanismele de alocare a piețelor sunt lăsate să acționeze singure. In timp ce liberalizarea prețurilor și stabilizarea macroeconomică temporară pot fi atinse relativ rapid, crearea cadrului institutional și legal necesar funcționării unei economii de piață necesita timp și schimbări treptate.

O funcție importantă a politicilor macroeconomice în contextul tranziției este să asigure ca mecanismul administrativ al statului să devina tot mai senzitiv în funcționarea sa într-un mediu de piață evolutiv și să dezvolte politici care să determine ajustarea structurilor economice catre un anumit model de economie de piață de tip central și est-european.

Dificultatea cea mai mare ce se ridica în proiectarea și implementarea unor astfel de politici macroeconomice nu este, după cum s-ar crede, lipsa unei fundamentări teoretice sau a unor experiențe anterioare, cât lipsa instituțiilor de piață.

De aceea, în cadrul politicilor macroeconomice clasice, experiența tranziției a determinat includerea unui tip aparte de politică și anume cea destinată creării noilor instituții de piață (mecanisme alocative, burse de valori, piețe de capital s.a.) care nu existau în economia centralizată, dar care sunt absolut necesare în funcționarea economiilor moderne de piață. Nu este, pur și simplu, vorba de o reformă a institutiilor sau legislației, ci de a asigura apariția și funcționarea, conform legităților pieței, a unor mecanisme care decurg direct din principiile economiei de piață și făra de care funcțiile pieței nu se pot manifesta sau se manifestă eronat.

Avand în vedere condițiile inițiate, dacă politica economică poate modela situația curentă într-un mod controlabil sau nu depinde de stabilitatea politică. 0 instabilitate politică extrernă poate avea consecințe economice grave. Deci, se poate afirma că rezultatele economice depind de condițiile ințiale, de factorii externi și de ordinea sau haosul politic.

Luând în considerare acest context, se pot evalua trei dimensiuni importante ale politicilor macroeconomice ale tranziției:

• capacitatea de reacție: intervalul de timp dintre momentul destrămării sistemului socialist și momentui lansării unui program economic coerent;

• secvențialitatea reformelor: intervalul de timp dintre momentul lansării și momentul implementării principalelor componente ale programului de reformă;

• viteza de implementare a fiecărei componente pricipale a programului de reformă.

Capacitatea de reacție este interesantă atunci când se studiaza tranziția economică din perspectiva factorului politic; ea nu face obiectui analizei de față.

In ceea ce privește secvențialitatea reformelor, ea presupune, în general, aplicarea a trei seturi de măsuri ale strategiei de tranziție și anume: stabilizarea macroeconomică, liberalizarea microeconomică și restructurarea instituțională.

Politica de stabilizare macroeconomică presupune un set de măsuri care vizează, în principal, constrângeri fiscale și monetare, administrarea ratei de schimb și controlul salariilor.

Politica de liberalizare microeconomică elimină treptat diverse restricții legale sau birocratice impuse activității economice, inclusiv cele privind controlul prețurilor, limitarea cantitativă a comerțului exterior, limitele convertibilității monedei naționale, barierele puse în calea dezvoltării firmelor particulare s.a. In acest context, politica de liberalizare concură la trecerea către economia de piață și reprezintă un element esențial al dezvoltării sectorului privat.

Politica de restructurare institutională care implică, în principal, privatizarea celei mai mari parți a întreprinderilor de stat, precum și reforma legislativă și a sistemului administrativ, creează fundamentul economiei de piață și face posibilă buna funcționare a piețelor financiare și de forță de muncă. Așa cum am mai aratat, aplicarea unei singure politici nu poate determina rezultate economice viabile. Sunt necesare seturi de politici economice adaptabile la condițiile concrete (de timp și de loc) și integrate într-o strategie de tranziție coerentă. De exemplu, rezultatele macrostabilizării sunt efectul atât al politicii de liberalizare microeconomică, a celei de restructurare institutională, cât și a politicii de stabilizare însăși.

Viteza de implementare este rata cu care politicile de reformă sunt efectiv implementate, în comparație cu viteza maxim posibilă pentru fiecare tip de schimbare și fiecare componentă în parte. Din acest punct de vedere, exista două modalități principale de implementare a schimbarii: una radicală (rapidă) și una graduală (treptată). Aplicarea uneia sau alteia dintre acestea depinde, în mod esențial, de condițiile inițiale (specifice) ale fiecărei țări.

De exemplu, dacă guvernul a aplicat anterior o liberalizare substanțială a prețurilor sau a început reforma de la o stare de echilibru macroeconomic este necesar, pe parcurs, numai un control limitat sau doar o intensificare relativ redusă a intervenției guvernului. Pe de alta parte, situația economică inițială poate permite o abordare radicală, dar strategia politică de implementare să fie gradualistă.

Categoric, politicile de stabilizare si liberalizare pot fi implementate mult mai rapid decât restructurarea instituțională. Astfel, o strategie radicală implică o tranziție către economia de piață în doua etape. In prima etapă sunt constituite premisele trecerii la economia de piață datorită aplicarii politicii de liberalizare și economia este stabilizată, dar mai prezintă înca unele caracteristici ale pieței socialiste. In a doua etapă, dacă politicile de stabilizare și liberalizare au fost aplicate cu succes, rezultatele lor sunt consolidate și, în condițiile unei stabilități macroeconomice, au loc restructurările instituționale. Pe de altă parte, pot fi aplicate scenarii alternative, care implica întârzieri sau etapizări ale politicii de stabilizare și/sau liberalizare sau ale ambelor, sau implementarea lor pe o durată mai lunga de timp în care restructurările instituționale să devină efective.

1.4.6 Politicile de macrostabilizare

Politicile de macrostabilizare aplicate în țările Europei Centrale și de Est sunt elaborate pornind de la un model potrivit căruia liberalizarea comerțului, reducerea salariilor reale și reducerea subsidiilor de stat vor conduce la o dezvoltare a activităților private, atât în domeniul investițiilor, cât și al producției. Această deplasare a economiei către activitatea privată, stimulată și de mișcarea prețurilor în favoarea sectorului comercial prin devalorizare și o mai mare flexibilitate a pieței forței de muncă este menită să asigure profitabilitatea investițiilor private, care au rolul esențial în procesul de tranziție.

De exemplu, anumite scutiri de impozite și taxe în sectorul privat pot încuraja reducerea cheltuielilor, deci și creșterea profitabilității firmelor. Similar, pentru o productivitate a muncii constantă, salariile reale mici vor crește profitul per unitatea de produs în timp ce devalorizarea valutei interne în raport cu valuta externă va tinde, de asemenea, să crească acest profit al exportatorilor interni.

Problema care apare la elaborarea acestor pachete de politici de stabilizare este axarea lor pe reducerea cheltuielilor guvenamentale, pe reducerea salariului real ș.a., care, deși cresc profiturile sectorului privat, determină descreșterea utilizării capacităților de producție și reduc volumul vânzărilor prin efectul lor asupra cererii; astfel că, deși profitul per unitatea de producție poate crește, volumul acestuia și rata așteptată a profitului vor descrește în termeni reali. RezultatuI imediat va fi nu o îmbunătățire, ci o înrăutățire a climatului investițional. Aceasta arată importanța menținerii unui grad înalt de utilizare a capacitaților de producție în cursul tranziției, dar și a unui climat favorabil pentru investițiile private.

Experiența macrostabilizării de pâna acum permite reluarea câtorva observații majore, ce definesc o serie de caracteristici comune ale pachetelor de reformă.

Politica monetara ar trebui relaxată, dar ea este recomandabil să rămână prudentă. Expansiunea monetară este utilizată în politicile de tip keynesist pentru stimularea cererii, dar în cazul țărilor est – europene, confruntate în majoritate cu deficite bugetare mari și rate înalte ale inflației, se pare că nu ar fi recomandată. Așa cum s-a mai comentat, cel mai indicat este să se utilizeze în acest plan ‘regulile fixe’, potrivit cărora emisiunea monetară se face anual prin creșteri procentuale relativ stabile, corelate cu creșterea P.I.B.

In ceea ce privește politica de credit, de asemenea ea trebuie să se mențina prudentă. Pentru România aceasta înseamnă obligativitatea menținerii ratelor reale pozitive ale dobânzilor, în pofida impactului lor recesionist (diminuarea volumului de credite, cu efect asupra reducerii, în general, a surselor de finanțare pe scara lărgită a producției și mai ales a reducerii surselor de finanțare a investițiilor). Pentru toate țările este posibilă, totuși, o nuanțare a politicii de creditare, în corelare cu politica agricolă, politica industrială, politica de stimulare a întreprinderilor mici si mijiocii, politica de stimulare a exporturilor etc. Aceste abateri de la o politică de creditare proprie politicilor de macrostabilizare economică (însemnând acordarea de credite în condiții preferențiale) ar necesita însă un management eficient al cheltuielilor bugetare.

De asemenea, ea ar fi susținută de accelerarea reformei sistemului bancar în corelație cu aplicarea mai fermă – în condiții clare de ineficiență neconjuncturală și iredresabilă – a legii falimentului. Mai mult decât atât, în unele țări, prin participarea băncilor la procesul de privatizare (Cehia) s-a considerat că se vor îmbunătăți condițiile de finanțare a firmelor, această situație cerând însă, desigur, o consolidare prealabilă a bilanțului băncilor, în primul rând prin micșorarea ponderii creditelor neperformante. In unele cazuri acest fapt s-a realizat prin transferul acestor credite în contul datoriei publice interne.

In ceea ce privește politica fiscală, evaluarea rolului acesteia în programele de stabilizare a fost diferită pentru diferite țări. De pildă, atât Ungaria cât și Cehia, deși din considerente diferite, au imprimat un caracter mai puțin restrictiv acesteia.

Prima a acționat în direcția reducerii unor cheltuieli bugetare, în primul rând a subvențiilor, menținând însă unele dintre acestea prioritar pentru agricultură (7-9 % din P.I.B.) sau chiar, temporar, pentru consum acceptând însă, în mod deliberat, existența unui deficit bugetar important și manevrând anumite capitole de cheltuieli pentru susținerea ofertei.

Cea de a doua, favorizată de relativa stabilitate economică existentă încă de la debutul transformării sistemice, a acționat prioritar în direcția modificării structurii cheltuielilor bugetare și nu a diminuării acestora, soldul său bugetar fiind aproape invariabil excedentar.

Dimensionarea deficitului bugetar in limite neinflaționiste rămâne, desigur, un imperativ pentru majoritatea țărilor est – europene dar, după cum rezultă din exemplul Ungariei, pot fi utilizate anumite marje neinflaționiste ale acestuia având în atenție o structurare corectă a cheltuielilor bugetare. Totuși, nu este indicată o creștere a cheltuielilor bugetare (ca pondere în P.I.B.), experiența internațională arătând că o creștere a acestora în medie la 10 % ar conduce aproape invariabil la o reducere a ritmului creșterii economice pe termen lung.

Limite serioase în folosirea acestor pârghii pentru stimularea creșterii economice rămân, desigur, ele fiind conturate îndeosebi sub aspectul poverii cheltuielilor sociale (menținută pe termen mediu și chiar lung ca urmare a presiunilor exercitate de creșterea, în perspective, a șomajului, a numărului de pensionari etc.). Restricții sunt introduse, evident, și de dimensiunile încasărilor bugetare.

Politica de impozitare practicată până acum de majoritatea țărilor în tranziție, bazată pe niveluri ridicate ale impozitelor pe venit (profit), ar trebui să fie modificată, demonstrându-se în repetate rânduri că aceasta nu a stimulat munca, economiile și investițiile. In această etapă, de relansare a creșterii economice, este vitală însă stimularea acestora și constituirea surselor interne de capital, reprezentând avuția națională și canalul principal de finanțare a dezvoltării economico – sociale a majorității acestor țări. Pentru ca reducerea ratei marginale a impozitelor să nu conducă la majorarea deficitului bugetar este nevoie ca baza de impunere să se lărgească. Există argumente care pledeaza în sensul realizării acestei mutații. In primul rând, în aceste condiții se estimează că se vor reduce proporțiile evaziunii fiscale, o parte a economiei subterane fiind adusă la suprafață. In al doilea rând, aceasta modificare poate fi influențată în sensul dorit prin accelerarea și extinderea procesului de privatizare, din nou manifestându-se relația de intercondiționare -macrostabilizare – restructurare.

Volumul încasărilor bugetare ar fi influențat dacă aplicarea t.v.a. în economiile în tranziție ar fi mai nuanțată, în sensul introducerii sau menținerii (uneori nu se aplică deloc) unor niveluri multiple pentru t.v.a. Sunt țări precum Cehia, Polonia și Ungaria care aplică niveluri mai scăzute (5 – 6%) pentru bunurile de subzistență. Această nuanțare este în favoarea consumatorilor, constituindu-se într-o pârghie de stimulare a consumului particular, factor de creștere a cererii agregate și deci a creșterii economice.

In ceea ce privește ‘ancorele’ (punctele de sprijn) utilizate în programele de stabilizare, acestea au fost controlul salariilor și al veniturilor, datorită cărora impactul inflaționist ar fi fost mai redus, costurile sociale fiind însă foarte mari.

Potrivit adepților teoriei ‘așteptărilor inflaționiste’, în țările cu instabilitate economică și valutară prelungită, impactul inflaționist ar fi fost mai mare ca urmare a încrederii scăzute în îndeplinirea angajamentelor de către guvern. Desigur că situația ideală este aceea de creare a condițiilor pentru creșterea productivității muncii și creșterea salariilor în corelație cu aceasta.

Creșterea productivității muncii este, în mod determinant, influențată de creșterea stocului de capital și de progresul tehnic. Deci și din acest unghi de vedere stimularea formării (acumulării) capitalului intern se dovedește imperios necesar.

In unele țări există semne de redresare a productivității muncii (Polonia), mai cu seamă acolo unde expansiunea sectorului particular s-a asociat cu absorbția unei mari părți a forței de muncă. Dar majoritatea țărilor est – europene se confruntă cu obstacole serioase în realizarea acestui obiectiv: lipsa surselor de finanțare a invesțiilor și modernizării, uzura avansată a mijloacelor și capacităților de producție (chiar pentru o țară ca Cehia, aceasta era evaluată la 70 – 80 % din volumul capitalului fix), managementul ineficient, structura neadecvată a calificării profesionale, lipsa unor standarde etice.

Privind prin prisma acestor principii etice, care ar fi trebuit să guverneze procesul de tranziție, putem reliefa următorul aspect: costurile înalte ale tranziției au fost suportate în proporție covârșitoare doar de o parte a populației (majoritară), ele fiind acoperite pe seama impozitării excesive a veniturilor mici și mijiocii, erodării brutale a economiilor și a consumului, diminuării unor cheltuieli bugetare generale (educație, sănătate, construcții de locuințe etc.). Această observație, coloborată cu creșterea previzibilă a șomajului, ar trebui să reclame din partea autorităților guvernamentale din țările în tranziție o abordare mai nuanțată a politicii în domeniul veniturilor.

Politica cursului de schimb rămâne o componentă importantă a politicii de macrostabilizare. Dilema pentru multe țări este următoarea: utilizarea cursului de schimb fix sau ajustabil are costuri diferite în planul menținerii competitivității externe a produselor (monedele înregistrând tendințe de apreciere: coroana ceheasca, forintul, zlotul). Câtă vreme rata inflației rămâne relativ înaltă (Polonia, Ungaria), devalorizările exercită presiuni inflaționiste.

Pentru România, un regim de curs fix sau ajustabil ar reprezenta o ‘ancoră’ reală a stabilizării, dar nu dispune de suficiente rezerve valutare pentru susținerea acestuia.

Având în vedere această situație și evaluând stadiul introducerii unor reforme structurale, apare concluzia că un pas important în procesul de stabilizare macroeconomică îl reprezintă accelararea reformelor institutionale.

1.4.7. Politicile de restructurare

Obiectivul general, cu caracter strategic, al procesului de restructurare este constituirea unei economii moderne, competitive, deschisă pieței mondiale, în condițiile diminuării dezechilibrelor cronice intersectoriale și ecologice și obținerii capacității de adaptare rapidă la situațiile de conjunctură economică și politică internațională.

Modul de abordare a problemelor de restructurare prin programele de reformă s-a modificat în funcție de stadiul tranziției (dependent, la rândul său, de intensitatea schimbărilor ce trebuiau operate, respectiv, de diferența între starea de la care s-a plecat și obiectivele tranziției de sistem). Astfel, modificarea structurii economice este subsumată obiectivelor strategice exprese de sporire a competitivității și de accelerare a creșterii economice în strategiile promovate de țările aflate în faza avansată a tranziției (Cehia, Ungaria, Polonia).

In ceea ce privește intervenția statului în promovarea obiectivului de restructurare, aceasta își modifică formele pe măsură ce structura de proprietate se modifică în favoarea celei private, în țările în care gradul de privatizare este avansat, restructurarea efectivă a întreprinderilor este așteptată a fi realizată de către noii proprietari, statul urmărind realizarea obiectivelor strategice, care vizează și modificarea structurii economice prin două categorii de instrumente: programele de investiții (publice) în domenii considerate strategice (în primul rând, dezvoltarea și modernizarea infrastructurii) și pârghiile și instrumentele economico-financiare ca prim instrument, și politicile sociale drept al doilea instrument.

Analiza strategiilor de reformă evidențiază faptul că toate țările aflate în tranziție promovează strategii sectoriale. Unele dintre acestea reprezintă orientările generale ale dezvoltării sectorului respectiv în contextul obiectivelor strategice de ansamblu și al situației proprii; altele prezintă acțiunile directe pentru dezvoltarea sectoarelor economiei reale în direcțiile promovate prin programul de reformă.

Schimbările structurale nu constituie un obiectiv nominalizat în strategia dezvoltării economice a JCEE, ci se regăsesc în prioritățile promovate (creșterea economică rapidă; stabilizarea microeconomică și de sistem) și, mai ales, printre anticipările în legătură cu efectele politicilor prin care va acționa pentru realizarea obiectivelor propuse.

Astfel, schimbări structurale importante se așteaptă în urma: implementării politicilor de mobilizare a economiilor și de stimulare a investițiilor străine directe ; îmbunătățirii managementului în întreprinderile de stat sau investițiilor în resurse umane, în special pentru îmbunătățirea calificării managerilor, pentru sporirea abilităților în schimbarea structurii economiei, pentru cercetare stiințifică etc.; de asemenea, reducerea ratei datoriei publice și reforma sistemului cheltuielilor publice; creșterea investițiilor mai rapid decât PIB; și creșterea productivității muncii, pe baza scăderii inflației și creșterii investițiilor sunt măsuri care pot determina, în timp, schimbări structurale importante.

Programele de restructurare sectorială, alături de realizarea unor mari proiecte pentru infrastructură, în special construcția de rețele de telecomunicații și pentru protecția mediului, sunt subsumate obiectivelor de creștere a competitivității internaționale de atragere a capitalului străin, de reducere a șomajului și creșterea nivelului de trai.

In majoritatea țărilor în tranziție, procesul de restructurare, indiferent de particularitățile sale, cuprinde două etape, și anume:

1. Restructurarea pe termen scurt, care se referă la măsuri de ordin financiar (reeșalonarea datoriilor, modificarea infrastructurii organizatorice, vânzarea de active, încasarea creanțelor) și măsuri de ordin managerial (corelarea producției cu portofoliul de comenzi, disponibilizări de personal etc.).

2. Restructurarea pe termen lung, care presupune promovarea de produse noi compatibile cu piața internă și externă; schimbarea tehnologiilor învechite; îmbunătățirea principalilor indicatori economici; investițiile de capital, în principal pentru realizarea de produse performante.

Una din cele mai controversate probleme o constituie momentul restructurării întreprinderilor de stat, adică înainte sau după privatizare. Oponenții restructurării (R) înainte de privatizare (P) arată că, în trecut, statul a eșuat în a-și îndeplini sarcinile sale de antreprenor, și că restructurarea este o responsabilitate a antreprenorului, care poate fi dusă la bun sfârșit doar de către cei care au clar definit conceptul de întreprindere și sunt pregătiți să-și asume riscurile aferente. Restructurarea implică în majoritatea cazurilor pierderea unui număr substanțial de locuri de muncă și statul nu este în măsură s-o facă, fiind sub presiuni politice din partea sindicatelor.

Pe de o altă parte, restructurarea dupa privatizare ridică probleme serioase. Ce investitor privat este pregătit să cumpere o întreprindere de stat ineficientă, care are nevoie de restructurare sau chiar de operațiuni financiare costisitoare?

AspectuI real este că, în condițiile marelui volum de întrerinderi de stat ce trebuie restructurate, este peste puterile autorităților să se angajeze în restructurare înaintea privatizării. Cu toate acestea, există șansa ca unele întreprinderi importante să supraviețuiască – cu posibila cooperare a unor investitori straini – iar statul, ca proprietar, nu se poate sustrage de la restructurare incluzând și operațiuni financiare de redresare.

Pentru a aborda și rezolva problemele prezentate, întreprinderile de stat trebuie considerate ca parte integrantă a unui program general de ajustare și modificări structurale. Programele structurale, spre deosebire de măsurile de stabilizare aplicate mai mult sau mai puțin după același model în majoritatea economiilor în tranziție, trebuie să fie adaptate situației specifice existente în fiecare țară. Singura caracteristică comună a acestor programe o constituie necesitatea consistenței elementelor individuale pe care Ie conțin.

In situația curentă, de criză acută a economiilor în tranziție, politicile industriale sunt de o importanță majoră. Această recesiune, rezultând într-o reducere severă a gradului de utilizare a capacităților de producție, poate avea o dublă semnificație. Capacitate de utilizare redusă înseamnă existența unei rezerve de capacitate care, răspunzând unor stimulente de piață adecvate (de exemplu prețuri sau cerere mai mari) poate fi folosită pentru o ajustare pozitivă a producției. Acesta este înțelesul economic al mișcării în sus sau în jos pe curba de ofertă.

Fără formularea, coordonarea și implementarea unei politici industriale interne consistente, care să încurajeze și să protejeze inițial investitorii interni (îndeosebi particulari) și să-i atragă pe cei străini, forțele de piață își vor arăta doar latura distructivă și nu pe cea creativă.

O politică industrială exclusiv defensivă va fi direcționată către ajustarea în jos pe curba ofertei (de exemplu, prin unele restricții de import, subvenții și protejarea unor întreprinderi locale selectate) și nu stimulează economia pe drumul către economia de piață. Din contră, o politică industrială agresivă bazată pe necesitatea de a face față competiției internaționale într-un orizont de timp rezonabil, ca și pe promovarea exporturilor și penetrarea piețelor străine (inclusiv cele pierdute în urma dezmembrării CAER) poate, cel puțin în unele cazuri, să dea rezultate spectaculoase.

Este evident că politicile industriale sunt mult mai.necesare pentru economiile în tranziție decât pentru economiile dezvoltate (care, de obicei, se bazează pe mecanisme ale pieței), deoarece există doar o formă rudimentară de piață și răspunsurile pieței evoluează gradual.

Economiile în tranziție se află, după cum s-a arătat, în fața unor probleme structurale dificile în drumul lor către economia de piață. Ponderea serviciilor în totalul forței de muncă și al producției trebuie să crească, iar cea a agriculturii să scadă. Sectorul industrial trebuie restructurat și modernizat pentru a reduce consumurile intensive de materiale și energie.

Elaborarea și implementarea unui program de modificări instituționale și structurale, plicate de tranziția către economia de piață, cere o implicare substantială (deși nu exclusivă) a statului.

In asemenea condiții, esențial este să se determine ce tip de intervenție a statului poate crește sensibilitatea firmelor, a forței de muncă și a gospodăriilor la noul mediu de piață care apare, astfel încât aceștia să reacționeze prompt și flexibil la semnalele pieței. In același timp, aparatul administrației de stat, prin înființarea (în cooperare cu sectorul firmelor și diverse grupuri de interese) și administrarea programului de stabilizare va deveni mai sensibil față de necesitățile unui mediu de piață în dezvoltare.

Un aspect important al schimbarii structurale în timpul tranziției este creșterea ponderii întreprinderilor mici și mijiocii (IMM). Politicile de sprijinire a IMM-urilor, aplicate în stadiul inițial al tranziției, pot ajuta la apariția unei structuri de întreprinderi competitive.

In ceea ce privește legătura dintre cormerț și politicile industriale, trebuie evidențial faptul că este înca posibil să se realizeze o anumită protecție a pieței naționale și industriilor pe perioada tranziției – în cazul industriilor în declin, pentru a Ie permite readaptarea, precum și pentru noile ramuri sau cele ineficiente – prin politici comerciale adecvate, chiar dacă țările respective au optat pentru integrarea totala în Uniunea Europeană.

Este interesant de observat că în economiile în tranziție partenerii străini puternici (de exemplu, în industria de automobile) par a avea succes în obținerea unor astfel de protecții tarifare din partea guvernului. Protecția netarifară poate asigura un cadru mai larg pentru implementarea politicilor industriale. Impresia generală este că economiile în tranziție nu dispun – cel puțin pană acum – de suficientă cunoaștere și experiență în aplicarea diverselor măsuri de politică industrială, pentru a salvgarda interesele naționale în cadrul sistemului de comerț internațional adoptat. Cu atât mai mult politicile de promovare a comerțului, în concordanță cu sistemul comercial acceptat, devin mai importante, atunci când instrumentele utilizate în economiile de piață sunt înca în fază incipientă în economiile în tranziție.

1.4.8. Politicile de creștere economică

Având în vedere necesitatea aplicarii în continuare a unor măsuri de macrostabilizare economică, relansarea creșterii economice trebuie să se facă printr-un set de politici economice care să îmbine în mod optim măsuri de stimulare a cererii cu măsuri de încurajare a ofertei.

Analiza critică a experienței anterioare de aplicare a programelor de stabilizare oferă câteva concluzii cu valoare de repere pentru aceasta etapă. Excesul de cerere inițial a fost supraestimat, măsurile restrictive aplicate fiind excesive și conducând la o reducere prea amplă a cererii agregate.

De aceea, în prima fază a relansării creșterii economice pot fi aplicate unele măsuri de stimulare a cererii agregate, fără ca acestea să aibă un impact inflaționist, deci fară să vină în contradicție cu obiectivele macrostabilizării. Pentru realizarea acestei corelații este necesar ca cererea agregată să nu crească mai rapid decât capacitatea de producție optimală.

Susținerea creșterii economice se poate face în a doua fază, pe seama unor măsuri de stimulare a ofertei, având însa grijă ca acestea să nu se constituie în surse inflaționiste, venind în conflict cu măsurile de stabilizare economică.

Evaluarea concretă a îmbinarii acestor tipuri de politici economice este dificilă și, desigur, diferită de la țară la țară, în corelație cu gradul de stabilitate economică, specificul dezechilibrelor economice care se mențin, avansul introducerii reformelor structurale, modul specific al intervenției statale în economie. Se impun în cele ce urmează, câteva considerații generale.

Măsurile de stimulare a cererii agregate ar trebui să se aplice în mod diferențiat, nuanțat și în corelație cu măsurile de macrostabilizare la nivelul celor patru componente globale, ale acesteia: investițiile, consumul particular, consumul guvernamental (cheltuieli guvernamentale minus cheltuieli pentru investiții) și exportul net (export minus import). Promovarea investițiilor constituie cea mai importantă dintre acestea.

Intre factorii generali care descurajează și în prezent investițiile în țările în tranziție pot fi menționați:

• ratele înalte ale inflației (care au determinat orientarea precumpănitoare a capitalurilor interne către afaceri speculative);

• volumul relativ redus al creditării interne;

• canalizarea, în proporții însemnate, a economiilor populației către acoperirea deficitului bugetar

Două instrumente ale politicii macroeconomice pot fi mânuite, la nivelul economiei în ansamblu, sau diferențiat pe sectoare, regiuni sau în plan microeconomic pentru stimularea investițiilor: politica de impozitare și cea de credit.

Țările în tranziție au utilizat diferențiat asemenea măsuri, acționând mai cu seamă în două directi: promovarea exporturilor și încurajarea întreprinderilor mici și mijiocii. Desigur că activitatea de investiții poate fi stimulată prin măsuri de tip keynesist ca, de pildă, majorarea cheltuielilor guvernamentale la acest capitol. Deși, mai cu seamă, în domeniul infrastructurii ar fi necesare astfel de investiții publice, țările rămân prudente, având în vedere restricțiile impuse de limita acceptabilă a deficitului bugetar.

Unele țări au decis să finanțeze proiecte de dezvoltare a infrastructurii pe seama concesionarilor unor firme străine (Ungaria). In alte țări, după cum s-a aratat, chiar firmele particulare au apelat la credite extene (considerate mai puțin costisitoare decât cele interne) pentru finanțarea activității investiționale, modernizare etc. O concepție relativ opusă există în Cehia, unde au fost elaborate scheme de promovare a investițiilor bazate pe susținerea activității producătorilor interni de bunuri de investiții.

Extinderea volumului de credite, mai cu seamă pentru firmele particulare (care se pare că au fost, în majoritatea țărilor în tranziție, defavorizate comparativ cu cele de stat sub aspectul volumului de credite acordat de către băncile comerciale) ramâne problematică. Aceasta depinde atât de nivelul ratei dobânzii, cât și de reforma sistemului financiar – bancar, pe care Ie vom detalia în continuare.

O pârghie de stimulare a cererii agregate o constituie în actuala etapă și consumul particular, care, evident, este subdimensionat în toate țările în tranziție. Utilizarea acestei pârghii este în acord cu politica veniturilor, determinata și ea de necesitatea menținerii sub control a inflației, politica de impozitare, înclinația spre economisire, structura consumului, structura ofertei pe piața interna etc.

Un aspect delicat al utilizarii acestei pârghii îl constituie estimarea creșterii consumului, care ar fi neinflaționistă și care nu s-ar realiza în detrimentui economiilor, atât de necesare pentru constituirea surselor de capital intern. (Inclinatia spre economisire este desigur influențată încă puternic în țările în tranziție de ratele real pozitive ale dobânzilor la depozite cât și de ‘așteptările raționale’ referitoare la evoluția ratei inflației și a cursului de schimb.)

In ceea ce priveste consumul guvernamental, la nivelul acestei componente a cererii agregate este mai dificil de acționat în prezent. O măsura mai facil de realizat o constituie potențarea prin restructurarea cheltuielilor guvernamentale, a unor factori de sprijinire a creșterii economice pe termen lung: diminuarea cheltuielilor administrative, creșterea cheltuielilor pentru sănătate, învățământ, cercetare – dezvoltare.

Promovarea exporturilor și realizarea unor balanțe comerciale echilibrate sau excedentare s-au constituit de altfel și între efectele pozitive ale programelor de macrostabilizarea economică.

FaptuI că o astfel de politică poate să constituie pe termen lung chiar un pilon al susținerii creșterii economice este atestat de succesul politicilor de ‘promovare protejată a exporturilor’ aplicate în unele țări din Asia de Sud – Est. Desigur că succesul acesteia este condiționat de evoluția conjuncturii principalelor piețe extene ale țărilor în tranziție. De asemenea, alegerea acestei strategii pentru unele țări este imperioasă în condițiile existenței unor obligații externe financiare serioase.

Succesul acționării la nivelul acestor componente depinde de strategia de promovare a exporturilor care, dacă pe termen scurt s-a realizat pe seama utilizarii în principal a cursului de schimb și a costului scăzut al forței de munca, pe termen lung ar trebui să aibă în vedere realizarea unei competitivității exteme datorate creșterii eficienței economice, în condițiile creșterii salariilor și a veniturilor.

Factorii orientați către oferta agregată, care ar susține creșterea economică, sunt plasați, în primul rând, în sfera reformelor instituționale. Experiența de pâna acum a țărilor est – europene indică o dinamizare a activităților industriale, agricole și în sfera serviciilor mai cu seamă în acele țări în care sectorul particular a atins deja o ‘masa critică’.

Desigur că eficiența privatizării va depinde de eficiența managementului firmelor devenite particulare. Intârzierea marii privatizări în țări precum Polonia și România se soldează cu costuri economico – financiare mari, care înseamnă – cel puțin parțial -diminuarea unor resurse potențiale de creștere economică. Eficiența privatizării va fi condiționata desigur și de efectuarea restructurării întreprinderilor, concepțiile diferind în țările est – europene cu privire la secvențialitatea înfăptuirii acestor două reforme.

Incurajarea activitătii industriale, ca sector central al economiilor în tranziție, ar presupune elaborarea unor politici statale active în acest domeniu, care să utilizeze pârghii atât în plan macroeconomic, cât și microeconomic; aceasta trebuie corelată cu politicile de privatizare și de restructurare ale firmelor.

O alta reformă structurala este decisivă pentru a stimula răspunsul pozitiv al agenților economici în planul ofertei, în sensul relansării și susținerii creșterii economice: reforma sistemului financiar – bancar. Atâta vreme cât încă se mai menține finanțarea automată a unor mari întreprinderi prin credite obținute de la băncile comerciale și transferate ulterior unor instituții de asanare a lor (ele devenind datorie publică) reforma economică în ansamblu este negată în chiar esența sa. Este adevărat că tratarea acestei probleme cere discernământ, având în vedere posibilitatea declanșării unor falimente în lanț, șomaj de amploare etc.

Creșterea economică, mai ales pe termen mediu și lung, necesită un sistem eficient de intermediere financiară care să faciliteze accesul la credit pentru toate categoriile de firme eficiente, indiferent de mărimea lor sau de statutul proprietății. lată de ce reforma sistemului financiar-bancar se poate situa în capul listei de priorități ale politicii economice în țările în tranziție. Reforma trebuie să se focalizeze pe curățirea portofoliilor bancare de creditele neperformante printr-o acțiune concertată a debitorilor, băncilor și statului.

Amploarea problemei datoriilor neperformante și implicațiile sale economico – sociale nu permit acceptarea soluției ce ar rezulta din acțiunea liberă a forțelor pieței: rolul activ al statului pare a fi esențial. Cu scopul de a evita pierderi economice masive și a minimiza arbitrariul, sunt necesare măsuri prudente, echilibrate, în combinația urmatoare: reeșalonarea datoriilor pentru firmele pentru care se așteaptă un reviriment, recapitalizarea băncilor pe seama titlurilor guvernamentale (obligațiuni și bonuri de tezaur).

Rezolvarea problemei datoriilor neperformante este legată de problema îndatorării întreprinderilor; în fapt este vorba de o singură problemă privită din două unghiuri de vedere. A face din băncile comerciale, o agenție-cheie a restructurării întreprinderilor de stat, pare a fi o propunere rezonabilă, deoarece băncile posedă o informație mai bună privitor la poziția financiară actuală și de perspectiva a întreprinderilor și au stimulente mai puternice de a găsi o soluție economică problemelor lor.

Stimulentele pot fi acționate, în primul rând, prin privatizarea atât a băncilor, cât și a întreprinderilor, dar, date fiind restricțiile politico – sociale ce se mențin în unele țări în legătura cu finalizarea acestui proces, ele pot fi create și pe alte căi: deschiderea graduală a sectorului bancar competiției externe, deschiderea accesului investitorilor străini la obținerea de participații în băncile comerciale etc.

O cale radicală de rezolvare a problemei datoriilor neperformante, care ar însemna simultan încurajarea competiției reale pe piețele interne ale economiilor în tranziție, ar reprezenta aplicarea legii falimentului.

O altă reformă instituțională însemnată pentru stimularea răspunsului ofertei ar fi crearea unui mediu concurențial, care să solicite agenții economici în direcția eficientizării activității lor.

Crearea piețelor concurențiale este însă un proces de mai lungă durată, realizat treptat, pe seama extinderii procesului de privatizare (încercându-se să se evite transformarea monopolurilor sau oligopolurilor de stat în monopoluri sau oligopoluri particulare).

Desigur că măsurile de stimulare a ofertei aplicabile la nivel microeconomic sunt numeroase: credite în condiții preferențiale, stimulente fiscale, suportarea unor cheltuieli de către stat, metode de management și marketing moderne și eflciente, ridicarea nivelului de pregatire a forței de muncă, crearea unor noi specializări pentru adecvarea structurii forței de muncă la noile cerințe, scutiri de taxe vamale etc. Ele trebuie evaluate și corelate cu politicile macroeconomice corespunzătoare, fiind o modalitate de susținere și amplificare a efectelor acestora.

1.4.9. Politicile sociale

Profundele transformări pe plan economic sunt însoțite de schimbări dramatice și pe plan social. Reforma afecteaza, practic, toate categoriile populației, astfel că politicile și pachetele de reformă aplicate în ȚCEE au, în mod necesar, și o componentă socială. Aceasta este dezvolatată în două direcți mai importante.

Prima direcție priveste efectiv măsurile de reformă socială care trebuie să fie introduse o dată cu reformele din domeniul economic. Cea de a doua componentă se referă la protecția socială a categoriilor de populație afectate de măsurile mai sus amintite.

Modalitate în care aceste două componente au fost introduse în tranziție sunt foarte diverse, ele fiind dependente de starea socială din fiecare stat, dar și de viteza și amploarea cu care se desfășoară tranziția.

O caracteristică comună este însa faptul că, pe fondul transformărilor economice care au loe, se produc profunde mutații sociale care afectează și atrag în vârtejul schimbărilor categorii largi ale populației, fapt care face ca neglijarea sau neadaptarea unor măsuri sociale adecvate să genereze conflicte sociale, să reducă aderența populației la politica generală de reformă.

De aceea, în fiecare țară aflată în tranziție se pot evidenția o serie de trasături ale politicilor sociale ale tranziției destul de diferite, dar integrate unui obiectiv general, și anume menținerea consensului sau cel puțin a aprobării unor categorii cât mai largi ale populației la programele de reforma inițiate.

Astfel, în Cehia se consideră că succesul politicilor economice și sociale se datorează, în mare parte, stabilității și consensului social. StatuI s-a implicat tot mai puțin în problemele de muncă și negociere salarială, considerând că ele trebuie soluționate de partenerii naturali (patronat și sindicate).

Prin promovarea unei politici rezonabile în domeniul ocupării forței de muncă, șomajul a coborât sub 4 %, ceea ce a făcut ca, practic, să se atinga nivelul șomajului de echilibru. Reluarea creșterii economice a permis creșterea graduală a nivelului de trai, corelată cu creșterea economică reală.

Pe fondul îmbunătățirii sistemului asigurărilor sociale, pentru protecția socială au fost alocate 96 % din totalul fondurilor pentru cheltuielile sociale. Esența modificărilor din acest domeniu constă în reforma radicală a asistenței și protecției sociale, în concordanță cu stratificarea societății sub aspectul veniturilor și posibilităților diferitelor categorii ale populației și vizează distribuirea diferențiată a acestora în favoarea persoanelor și categoriilor care, într-adevar, au nevoie.

Polonia, înscrisă și ea mai devreme pe calea reformelor, dar care a cunoscut, în decursul timpului, acute convulsii sociale, a abordat problema socială în strânsă dependență cu cea economică. Pe fondul unei creșteri a nivelului de trai s-a creat un mecanism de reglementare a câștigurilor salariale pe bază de negocieri.

Reforma sistemului de asigurări sociale a vizat crearea unui sistem eficient care să poată folosi și mijioace extrabugetare, inclusiv crearea unor fonduri pentru pensii prin implicarea de capital rezultat din procesul de privatizare.

Prin orientarea investițiilor în domeniul infrastructurii s-a redus mult rata șomajului și s-au creat premise pentru îmbunatățirea condițiilor de viață.

In Ungaria problemelor sociale li s-a acordat mai puțină atenție decât în celelalte țări. Salariile reale s-au redus, iar șomajul a crescut de la an la an, prognozându-se, totuși, că, în 1997, aceasta creștere se va opri.

Ajutorul de șomaj (75 % din salariul minim) îl primesc doar persoanele fără calificare și absolvenții de școli care nu se pot angaja.

Reforma sistemului de asigurări are la baza creșterea vârstei de pensionare și limitarea la minimum a categoriilor de persoane asistate social.

Acțiunile de protecție socială inițiate de stat se finanțează de la buget prin cheltuieli directe (învațământ, sănătate, asigurari sociale, prestări servicii sociale) și prin cheltuieli indirecte pentru asigurarea unui anumit nivel al bunăstării sociale.

In sfârșit, în România se considera că o creștere economică durabilă și stabilitatea macroeconomică sunt premise esențiale ale promovării unor obiective sociale concrete și realiste (anul 2000 a fost primul an în care, în România post-decembristă, s-a înregistrat creștere economică –1,2% – iar pentru anul 2001 actualul guvern și-a propus o creștere economică de 4,3%). Pe fondul acestora, se va încerca continuarea procesului de ameliorare a standardului de viață al populației, unul dintre cele mai scăzute din Europa. Se încearca îmbunătățirea protecției sociale pentru categoriile vulnerabile (bătrâni, tineri, femei) și accelerarea reformei domeniilor sociale.

Stabilizarea și chiar o oarecare scădere a ratei șomajului în anumite perioade, simultan cu promovarea unor măsuri de stimulare a agenților economici pentru crearea de noi locuri de muncă, sunt însoțite de acordarea unui ajutor de șomaj care se face în condiții stimulative pentru șomerii care se mută de la oraș la sat sau ies din industrii superdimensionate.

Veniturile salariale reale, aflate într-o continuă scădere, au fost, oarecum, susținute de indexările salariale acordate în funcție de evoluția prețurilor. Deși s-a urmărit dimensionarea salariulul de bază minim, astfel încât să se asigure un nivel de trai corelat cu necesitătile salariaților și cu posibilitățile economiei, evoluția prețurilor a anulat, de cele mai multe ori, aceste intenții.

Starea sistemului de asigurări sociale existent în România necesită o profundă reformare, el impunând măsuri corective mai ales în ce privește modificarea sistemului de pensii, vizând, în principal, vârsta de pensionare, stagiul și ratele de cotizare, precum și modul de finanțare și administrare a fondului de pensii.

Caracteristicile comune ale politicilor sociale promovate de țările aflate în tranziție sunt deci cele legate de corelarea prețurilor cu salariile, încetinirea și, dacă se poate, inversarea tendinței de scădere continuă a nivelului de trai, crearea unui sistem de asigurări și de protecție socială capabil să cuprindă numărul tot mai mare de oameni care apelează sau sunt dependenți de acesta.

Problemele sociale, ca de fapt și problemele economice, existente în aceste țări sunt, totuși, atât de grave încât eforturile financiare și umane necesare pentru rezolvarea lor sunt deosebit de mari, iar costurile implicate de neaplicarea unor politici sociale adecvate se poate spune că sunt echivalente cu acestea.

De aici și dilema guvernanților între a aplica o politică socială activă, care, evident, implică un efort financiar imens, ce provoacă o încetinire a procesului reformelor economice, sau a promova, în primul rând, reforma economică, lăsând problemele sociale să fie rezolvate ulterior.

Nu se poate afirma că există o rezolvare optimă a acestei dileme, cele mai multe țări încercând să mențină un echilibru destul de fragil între problematica economică și cea socială.

Capitolul 2

CADRUL ECONOMIC AL TRANZIȚIEI IN ROMÂNIA

2.1. ECONOMIA ROMÂNIEI

Economia României se distinge prin existența unor multiple avantaje de interes pentru un potențial partener străin:

-> dimensiunile pieței interne: 23 milioane de consumatori; cea de-a doua piață ca marime din Europa Centrală;

-> poziția geostrategică la intersecția rutelor comerciale tradiționale facilitează accesul la o piață de peste 200 milioane de potențiali clienți;

-> căi de acces maritime si fluviale: Constanță este cel mai mare port la Marea Neagră, iar odată cu finalizarea canalului Rin-Main-Dunăre, asigurând o arteră de circulație directă între Marea Neagră și Marea Nordului, transportul pe apă între zona Orientului Mijlociu și țările central-europene se va scurta cu cinci zile. De asemenea, la Constanța se va crea prima zonă de comerț liber din România;

-> existența unui important potențial de resurse naturale, inclusiv sol fertil și potențial turistic;

-> existența unei diversități de ramuri industriale – de la minerit și construcți de mașini la industria bunurilor de larg consum;

-> forța calificată de muncă și salarii relativ mici;

-> un nou cadru legislativ, deschis și stimulativ pentru investitorii și partenerii străini;

-> un volum al datoriei externe relativ redus, comparativ cu datoria externă acumulată de alte țări est-europene.

2.1.1. Industria

Contribuția sectorului industrial la formarea PIB s-a cifrat la 40,5% în 1990, 37,9% în 1991, 38,3% în 1992, 33,8% în 1993, 36,2% în 1994, 32,9% în 1995, 34,2 în 1996 și 35,6 în 1997. S-a înregistrat un declin al producției industriale de 21,8% în 1992 față de 1991 și de 54% comparativ cu 1989. In 1993 au aparut indicii modeste de redresare a producției industriale, înregistrându-se o creștere de 1,3% față de nivelul anului 1992. Sectoarele în care s-au înregistrat cele mai importante creșteri au fost exploatarea resurselor de apă (colectare, tratare și furnizare) – 58%, tipărituri și publicații – 45%, industria mobilei – 29%, mijioace de transport rutier – 25%, metalurgie – 8%, energetică – 7,1%. Conform datelor Comisiei Naționale pentru Statistică, revigorarea activității în ramurile producătoare de mărfuri industriale (+3,7%) a condus la o creștere a volumului producției industriale de 3,3% în 1994 față de anul precedent. Pentru prima dată dupa 1989, 50% din valoarea exporturilor s-a realizat în sectorul bunurilor de larg consum. Creșteri importante s-au realizat la aparatură și mașini electrice (+55%), articole din piele și încalțăminte, confecții din blană și piele (+45%), aparate de radio, televizoare și sisteme de comunicații (+114,6%). In 1994, volumul producției industriale exportate a reprezentat 18,6% din total: 52,7% pentru textile, confecții din blană și piele, 51,9% pentru mobilă, 32,3% pentru metalurgie etc.

România are o îndelungată tradiție în domeniul extracției și prelucrării petrolului, industria sa petrolieră fiind una din cele mai vechi din lume. Prin contribuția capitalului britanic și francez, în 1864 a luat ființă prima companie petroliera a țării. Capacitatea de prelucrare și rafinare a petrolului depașește 30 milioane tone pe an, iar utilajele românești destinate industriei petrolului sunt cunoscute pretutindeni în lume.

Industria extractivă, siderurgia, construcțiile de mașini, industria chimică, industria materialelor de construcții, construcția de avioane,

electrotehnică, industria mijloacelor de transport, a mașinilor și utilajelor agricole etc. reprezintă alte ramuri industriale de tradiție în această țară.

Printre partenerii de cooperare ai fabricilor românești s-au numarat firme din Marea Britanie și Franța – în aeronautică și construcții de mașini, dar și firme japoneze, in special în producția de rulmenți.

Industria ușoară a devenit deja o sursă importantă de încasări în valută forte; în general, unitățile din acest sector sunt de dimensiuni relativ mici, iar recent, un număr de capacități productive din această ramură au fost preluate în proprietate privată de către întreprizători români sau străini.

Există, de asemenea, o industrie a lemnului performantă, în special producția de mobilă. România este unul dintre cei mai importanți exportatori mondiali de mobilă și unul dintre primii cinci exportatori din Europa, 75% din producția anuală curentă de mobilă fiind destinată exportului.

2.1.2. Agricultura

Calitatea solului și climatul sunt deosebit de favorabile pentru practicarea agriculturii. Cele 14.760.000 hectare de teren agricol sunt repartizate astfel: 64% teren arabil, 22% pășuni, 7% fânețe, 4% vii și livezi. România dispune de o diversitate de soluri deosebit de fertile. Suprafața împădurită acoperă 27,5% din teritoriul țării. Volumul de masa lemnoasa tăiată este de cca. 1,350 milioane m3.

Conform datelor FAO, rețeaua de irigații a României – cea mai vastă în comparație cu cea existentă în celelalte țări central și est-europene – acopera 35% din suprafața agricolă a țării; în Bulgaria – 33%, în Cehia și Slovacia -6%, în Ungaria – 3%, în Polonia – 0, 7%.

După decembrie 1989 s-a inițiat un proces de restructurare și privatizare a agriculturii în scopul creării condițiilor pentru o economie de piață. Pamânturile colectivizate în anii regimului comunist au fost redate foștilor proprietari. S-au înregistrat semne încurajatoare de redresare în acest sector, producția agricolă a anului 1993 fiind cu 12,4% mai mare decât cea obținută în 1992.

Estimările Comisiei Naționale pentru Statistică inidică o creștere a producției agricole a anului 1990 de 37,3% față de 1989, în anul 1991 s-a înregistrat o scădere de 12,3%, în 1992 o scădere de 12,9%, creșteri de 13,6% în 1993, 2,9% în 1994, 4,6% în 1995, în 1996 din nou scădere de 3,2%, iar în 1997 o creștere de 1,4%, toate aceste variații anuale având ca bază producția anului anterior.

In perioada următoare agricultura va reprezenta unul din cele mai dinamice sectoare ale economiei românești și un factor de stimulare a creșterii economice agregate, fiind considerată prioritate națională strategică.

Strategia de guvernare în domeniul agricol trebuie să vizeze consolidarea proprietății private și asigurarea funcționării piețelor agricole.

In vederea asigurării condițiilor relansării, guvernul are în vedere următoarele obiective:

• aplicarea, cu prioritate, de măsuri pentru reforma administrației publice în domeniu;

• dezvoltarea pieței funciare și crearea cadrului instituțional necesar în vederea modernizării agriculturii prin dimensionarea optimă a exploatațiilor; continuarea procesului de retrocedare a proprietăților funciare (terenuri arabile, pașuni și terenuri împădurite), concomitent cu adoptarea măsurilor necesare pentru consolidarea gospodăriei țăranești;

• elaborarea cadrului instituțional pentru administrarea fondului funciar al statului și trecerea la privatizarea de societăți comerciale cu capital de stat din agricultura; fondul funciar al statului va cuprinde terenurile rămase după retrocedare și privatizare.

• crearea unui sistem eficient de finanțare a agriculturii, inclusiv a unui sistem de asigurări contra factorilor de risc; sprijinirea prin mijloace diversificate a producătorilor agricoli;

• facilitarea formării de asociații ale producătorilor agricoli în domeniile aprovizionării și desfacerii și sprijinirea reprezentării acestora la nivel național și internațional;

• promovarea cercetării stiințifice axată pe dezvoltarea de tehnologii

adecvate exploatațiilor de tip fermă individuală; măsuri pentru generalizarea de soiuri și rase selecționate și atestate bioproductiv;

• instituirea unui sistem eficient de îndrumare, consultanță și informare;

• restructurarea cadrului instituțional de cercetare-dezvoltare și inovare din domeniul agriculturii și alimentației;

• protecția și dezvoltarea patrimoniului genetic național din producția agricolă, vegetală și animală;

• se vor identifica posibilitățile de sprijinire a tinerilor și a intelectualității satelor prin dobândirea de teren agricol și prin susținerea dezvoltării de activități industriale și de servicii;

• aplicarea de programe vizând reducerea decalajelor de civilizație și confort între sat și oraș în scopul fixării în mediul rural a populației educate și dezvoltării de activități neagricole.

2.1.3. Forța de muncă

La sfârșitul anului 1991, 97% din forța de muncă activă a țării era angajată în diverse activități productive, ponderea cea mai mare fiind deținută de sectoarele industriale: 34%. Dezvoltarea rapidă a sectorului privat a condus la o rată a șomajului în capitală mai mică decât media pe țară (3% în 1991, 8,2% în 1992, 10,4% în 1993, 10,9% în 1994, 9,5% în 1995, 6,6% în 1996 și 8,8% în 1997). Evoluția somajului relevă o serie de dezechilibre în configurația forței de muncă din diverse sectoare de activitate: o descreștere numerică a salariaților în sectorul construcțiilor, industrial și transporturi, dar o creștere a celor ocupați în agricultură. Agricultura și industria sunt principalele ramuri care absorb forța de muncă, sectorul serviciilor fiind slab dezvoltat.

România dispune de un potențial ridicat de muncitori și specialiști de înaltă calificare. Românii au o structură flexibilă și o mare capacitate de adaptare la un mediu nou, în condițiile unei motivați corespunzătoare. Comparativ cu alte țări, forța de muncă este ieftină, iar recalificarea parțială sau chiar totală a unui român nu va implica un efort deosebit pentru întreprinzătorul interesat.

2.1.4. Politica fiscală, monetară și bugetară

a.) Politica fiscală

Reforma sistemului de impozitare este încă în curs de desfășurare, iar masurile inițiate au vizat următoarele aspecte: facilitarea calculului impozitelor și vărsării acestora; atenuarea poverii fiscale pentru societăți și întreprinderi; neutralitatea sistemului de impozitare; extinderea bazei de impozitare; simplificarea structurii ratelor; adaptarea sistemului de impozitare directă.

O schimbare majoră în politica fiscală se va face prin acordarea unor stimulente investitorilor, în raport cu consumul. Se va analiza posibilitatea anulării impozitului pe profitul reinvestit. Legislația a fost deja amendată pentru a permite:

• amortizarea accelerată, deductibilă din profitul impozabil;

• deductibilitatea totală a cheltuielilor realizate pentru publicitate și reclamă;

• colectarea trimestrială a impozitului pe profit;

• reducerea treptelor de impozitare, precum și reducerea ratei marginale a impozitului pe salarii de la 60% la 45%.

Ca urmare se va demara, de urgență, reorganizarea întregului sistem fiscal pentru a răspunde obiectivelor de stimulare a dezvoltării economice, de promovare a investiții în raport cu consumul precum și de îmbunătățire generală a climatului de afaceri. Se vor analiza implicațiile unei eventuale modificări a anului fiscal, astfel încât acesta să înceapă la data de 1 aprilie și să se încheie la data de 31 martie.

Este necesară continuarea eforturilor în următoarele direcții:

• creșterea transparenței sistemului fiscal;

• introducerea impozitului pe venitui global în paralel cu introducerea de stimulente pentru sumele folosite de persoanele fizice la construirea de locuințe și în titluri de valori mobiliare;

• eliminarea discriminarilor și a exceptărilor la plata impozitelor indirecte și a taxelor;

• asigurarea unei baze stabile de impozitare;

• reducerea taxelor vamale și uniformizarea tarifului vamal în conformitate cu acordurile Internaționale ale României;

• perfecționarea sistemului de administrare a colectării de taxe și impozite și reducerea costurilor acestuia;

• reducerea și prevenirea evaziunii fiscale;

• reforma sistemului contabilității prin armonizarea lui cu cel european

b.) Politica monetar-valutară

In perioada următoare redresarea cererii interne trebuie să se realizeze concomitent cu consolidarea stabilității macroeconomice. Guvernul trebuie să întărească controlul inflației și al deficitului bugetar (ceea ce actualul guvern a și promis) prin aplicarea unor politici fiscale și monetare prudente. Caracterul ezitant al aplicării politicilor de reformă până în prezent impune prelungirea perioadei de austeritate.

Pentru realizarea acestor objective sunt necesare:

• reducerea inflației, înfăptuirea stabilității interne și externe a monedei naționale, respectiv introducerea unor măsuri de politică economică menite să asigure previzibilitatea evoluției cursului monedei;

• recâștigarea încrederii în moneda națională, reducerea vitezei de rotație a masei monetare și creșterea, în consecință, a gradului de monetizare a economiei naționale;

• limitarea deficitului bugetar în vederea diminuării ponderii statului în utilizarea resurselor financiare ale economiei;

• menținerea ratelor dobânzii la niveluri pozitive în termeni reali, pentru a asigura creșterea și utilizarea eficientă a resurselor de capital financiar;

• asigurarea unui nivel competitiv și realist al cursului de schimb;

• asigurarea deplinei convertibilități a contului curent și pregatirea condițiilor de trecere graduală la convertibilitatea contului de capital;

•administrarea cu prudență sporită și într-o manieră mai transparentă și mai responsabilă a datoriei publice interne și externe;

• practicarea unor dobânzi pentru depozitele bancare ale băncilor comerciale la Banca Națională a Românei sub nivelul dobânzii de pe piața interbancară; diversificarea emiterii de obligațiuni de stat pe termen mediu, ca instrument BNR de reglare a masei monetare și pentru finanțarea deficitului bugetar.

c.) Politica bugetară

In politica bugetară accentul trebuie să cadă, în principal, pe creșterea eficienței cu care se alocă și se utilizează banii publici. Acest lucru nu va fi posibil fără o reforma în profunzime a mecanismului bugetar și a finanțelor publice, în general.

Volumul și structura cheltuielilor bugetare trebuie să reflecte cerințele dezvoltării pe termen lung, ale constituirii unei economii performante susținute de consolidarea democrației și de creșterea coeziunii sociale prin:

• investiții în capitalul uman (învățământ, cercetare-dezvoltare, cultura și artă, ocrotirea sănătății, protecția socială);

• producția de bunuri publice (apărare națională, ordine publică etc.);

• dezvoltarea infrastructurii;

• sprijinirea agriculturii și a exportului;

• protecția mediului;

• asigurarea echilibrului structural pe termen mediu al bugetului.

Pentru prima dată cheltuielile cu reforma, cum ar fi închiderea minelor, reabilitarea băncilor etc. au fost prevazute explicit în buget abia acum doi ani.

In procesul de descentralizare, legea finanțelor publice locale, legea privind dreptul de proprietate publică și regimul juridic al acesteia și legea concesionării vor juca un rol major. Acestea pot permite autorităților locale să perceapă impozitele, prin trezorerii locale, impozite care au fost până acum percepute de autoritățile centrale și apoi transferate autorităților locale. Noul sistem va permite creșterea autonomiei financiare a autorităților locale.

In domeniul gestiunii banului public se va avea în vedere:

îmbunătățirea modului de elaborare a bugetului potrivit priorităților stabilite și rezultatele așteptate (bugetul pentru rezultate);

b. îmbunătățirea execuției bugetare prin gestiune de programe, contractare externă și urmărirea realizării de către ordonatorii de credite a obiectivelor asumate;

c. întărirea controlului financiar intern al guvernului;

d. reforma Curții de Conturi.

2.1.5. Sectoral bancar

Scoaterea operațiunilor bancar-comerciale din aria de competență a Băncii Centrale a condus la crearea unui sistem bancar structurat pe două niveluri.

In virtutea statutului său de bancă centrală a țării, responsabilitatea majoră a Băncii Naționale a României (BNR) rezidă în controlul masei monetare și supravegherea celorlalte bănci. De asemenea, BNR, singura instituție cu drept de emisiune de monedă, reglementează circulația fluxurilor monetare și de credit, politicile de schimb valutar și administrează rezerva valutară a statului. Toate celelalte bănci operează pe criterii comerciale.

In decembrie 1990, sectorul operațiunilor comerciale al BNR a fost transferat Băncii Comerciale Române (BCR). Celelalte bănci spcializate -Banca Româna de Comerț Exterior (BRCE), CEC, Banca de lnvestiții, Banca Agricolă – au devenit, de asemenea, bănci comerciale. A fost creata o bancă specială pentru promovarea activităților de import-export – EXIMBANK – al cărei obiect de activitate include finanțare, credite, garanții și asigurare pentru operațiuni de comerț exterior.

Forma de organizare a unei bănci comerciale este societatea pe acțiuni. Orice bancă comercială poate funcționa doar cu autorizarea acordată în prealabil de Banca Națională. Inființarea unei bănci comerciale necesită un capital minim de 8 miliarde lei. Activitățile specifice acestor instituții sunt atragerea de fonduri de la populație, acordarea de credite, alte operațiuni de servicii de bancă.

Băncile străine pot desfășura operațiuni pe piața românească în aceleași condiții ca și cele autohtone, ambele categorii fiind obligate să îndeplinească aceleași criterii de autorizare stabilite de BNR.

In 1991 și-au început activitatea oficiile de schimb valutar în cadrul băncilor comerciale și casele de schimb valutar private. In 1992 s-a inaugurat sistemul de licitație interbancară, operațional zilnic, în vederea facilitării cumpărării de bani (valută și lei) pentru întreprinderile romănești și străine. In noiembrie 1991 s-a introdus convertibilitatea internă a leului pentru operațiuni comerciale de cont curent. Cele două cursuri de schimb operaționale anterior, cursul oficial și cursul pe piață interbancară, s-au unificat. Noul curs de schimb este flotant, fiind stabilit zilnic de BNR și de băncile comerciale autorizate. Intreaga gamă de operațiuni comerciale desfășurate pe teritoriul țării se efectuează pe piața monetară interbancară.

Conform noilor reglementări, băncilor comerciale li s-a permis să aplice propriile regulamente de ordine interioară, cu obligația de a menține stocul valutar la un anumit nivel.

De asemenea, a fost eliminat monopolul statului în materie de asigurări. Conform reglementărilor legale, activitatea de asigurare operează în zece domenii: asigurarea pe viață; asigurarea pentru bunuri materiale; navigație și transport pe apă; aviație; incendii și alți factori de risc pentru bunuri imobile; răspundere civilă; credite și garanții; pierderi de venit cu asigurare de risc agricol.

2.1.6. Comerțul exterior

Eliminarea monopolului de stat asupra comertului exterior a constituit primul pas în vederea liberalizării acestui sector de activitate. In prezent, societățile comerciale pot desfășura direct operațiuni de import-export, indiferent de forma de proprietate.

In general, accesul pe piața româneacă nu este limitat de nici un fel de restricții (cu excepția drogurilor, a armamentului),iar agenților economici români ți străini li se garantează același regim.In cazul majorității poduselor, nu se cer nici un fel de licențe de import-export.Se cer autorizații pentru exportul unor categorii mai mult sau mai puțin deficitare pe piața internă, pentru operațiuni comerciale pe bază de clearing sau barter și pentru tranzacții care implică folosirea liniilor de credit guvernamental.

In contextul regimului preferențial deja acordat exporturilor românești, începând cu 1 mai 1991, CE a eliminat toate restricțiile cantitative privind exportul produselor românești, ca și taxele vamale pentru 120 de produse. Mai mult, țările UE au devansat cu un an termenul de liberalizare a importului de produse industriale, oțeluri și textile din România, această liberalizare devenind efectivă în 1995 pentru produsele industriale, în 1996 pentru oțeluri și în 1997 pentru textile.

In 21 octombrie, SUA au re-acordat României clauza națiunii celei mai favorizate, în baza căreia cca. 4400 produse românești beneficiază de scutiri de taxe vamale conform sistemului generalizat de tratament preferențial aplicat de SUA.

Adoptarea legii privind zonele de comerț liber este de natura a stimula dezvoltarea schimburilor economice internaționale și de a contribui la valorificarea în mod corespunzator a resurselor de care dispune economia națională. In baza acestei legi se vor înființa zone de comerț liber în porturile maritime și fluviale, în zona Canalului Dunare – Marea Neagră și a altor cursuri de apă navigabile, ca și în zonele de frontieră. Activitățile ce se pot desfășura în aceste zone acoperă o gamă largă, de la producție, asamblare, prelucrare, depozitare, ambalare, expertizare, control al calității, la organizarea de expoziții, transport, livrare, activități de bursă, operațiuni bancare, servicii etc. Desfășurarea oricărei activități necesită obținerea autorizației, care se eliberează de către administrația zonei de comerț liber.

Primele zone porto-franco care vor opera în România sunt Sulina, Constanța-Sud, Agigea, Galați și Brăila.

2.1.7. Mediul românesc și investițiile străine

Tradițional, capitalul străin a jucat un rol major în dezvoltarea industrială a țării. La sfârșitul secolului trecut, 92% din acțiunile unităților industriale românești erau deținute de cetățeni străini, iar la sfârșitul anului 1914 aceștia erau deținători ai 80% din acțiuni.

Legea privind investițiile străine, adoptată după 1989 și amendată în 1993 (la acesta adăugându-se diverse ordonanțe de urgență – aprobate, retrase, amendate) conține prevederi care asigură investitorilor străini o serie de garanții și facilități, ca și dreptul de a decide fără nici o restricție modul de utilizare a beneficiilor realizate.

Toate sectoarele economiei românești sunt deschise investițiilor străine cu condiția ca proiectul respectiv să fie conform legislației în vigoare în materie de protecție ecologică, să nu prejudicieze interesele de securitate națională și de apărare ale țării, ca și ordinea publică, starea de sănătate și codul de etică.

Principiile fundamentale ale legislației românești în materie de investiții străine asigură tratament nediscriminatoriu pentru investitorii autohtoni și străini, acces liber pe piață și intervenție minimă din partea statului în activitățile economice.

Participarea partenerului străin poate fi aport în valută sau în natură, sau se poate constitui din profitul în valută forte sau în lei obținut din alte activități lucrative pe care Ie desfășoara în țară.

Investițiile straine nu pot constitui obiectul unor măsuri de naționalizare, expropriere, confiscare sau rechiziționare sau al altor măsuri cu același efect, exceptând situațiile considerate ca fiind de interes public, în care investitorul are dreptul de a primi compensații corespunzatoare, efective și fără întârziere.

Stimulentele pe care legea Ie prevede pentru investitorul străin se referă la scutirea de taxe vamale pentru mașinile, utilajele, tehnologiile etc. pe care acesta Ie importă sau Ie cumpără ca parte a cotei sale de participare la constituirea capitalului în numerar al societății respective și la scutirea de taxe vamale pe o perioadă de doi ani de la data la care investițiia a devenit operațională; sunt scutite și importurile efectuate pentru funcționarea acestui obiectiv.

România este deja parte la peste 35 tratate bilaterale privind garantarea și încurajarea reciprocă a investițiilor. Sectoarele de maximă atractivitate pentru investitorii străini sunt producția industrială, construcțiile de mașini, electronica, tehnologiile, petrochimia, energetica și industria alimentară.

2.1.8. Intreprinderile mici și mijlocii

Apariția unui sector al întreprinderilor mici și mijlocii a marcat noi deschideri pe piața internă. Expansiunea lor constituie unul din cele mai interesante, dinamice și pozitive procese din economia românească.

"Tinerețea" este o primă caracteristică a acestui sector în România, înființat după 1990, odată cu definirea cadrului legislativ corespunzător prin decretul-lege nr. 45/1990 referitor la dezvoltarea initiativei private și legea nr. 31/1990 privind înființarea societăților comerciale. Deși noul cadru legislativ nu acoperă aspectele pe care Ie reclamă funcționarea în condiții normale a acestui sector, întreprinderile mici și mijlocii au înregistrat într-o perioadă scurtă o dinamică demnă de remarcat.

Conform reglementărilor guvernamentale, este considerată întreprindere mică unitatea al cărei număr de angajați nu depășește 25 persoane, iar întreprindere mijlocie – cea al cărei număr de angajați nu depășește 200 persoane.

Dezvoltarea IMM-urilor beneficiază de contribuția a nouă programe de asistență economică internațională, actualmente în curs de desfășurare în România. Guvernul român a constituit un buget separat destinat acordării de credite pentru investiții IMM-urilor. Rata dobânzii la aceste credite ce vor fi furnizate prin intermediul PNUD, ARD și al centrelor CRIMM va fi cu 50% sub nivelul ratei pentru credite de refinanțare stabilită de BNR. Creditele sunt destinate întreprinderilor mici și mijiocii și întreprinzătorilor privati.

Guvernul va duce o politică activă de dezvoltare a sectorului întreprinderilor mici si mijlocii, aceasta fiind necesară pentru :

• crearea de locuri de muncă pentru ocuparea forței de muncă disponibilizate prin restructurarea întreprinderilor din sectorul de stat;

• dezvoltarea regională și locală;

• relansarea creșterii economice prin sporirea participării sectorului întreprinderilor mici și mijiocii la realizarea PIB;

• crearea clasei mijiocii;

• formarea culturii antreprenoriale.

In vederea stimulării dezvoltării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii se vor realiza următoarele:

• creșterea capacității administrației publice de a elabora și implementa politici în domeniu;

• armonizarea legislației actuale în domeniu și asigurarea coerenței acesteia;

• promovarea legislației privind colateralele și a registrelor privind proprietățile gajate;

• reforma sistemului de evidență financiar – contabilă;

• crearea unui cadru propice pentru pornirea afacerilor;

• preluarea asupra administrației publice locale a unei părți din costul obligațiilor de ordin birocratic ale întreprinderilor, prin serviciile asigurate de incubatoare, parcuri industriale;

• programe co-finanțate menite să dezvolte spiritul întreprinzator și adresate diferitelor categorii sociale bine definite;

• rețele de centre de consultanță, instruire, de transfer tehnologic, de transfer de cunoștințe și diseminare de informații despre oportunități de afaceri;

• sprijin pentru apariția de noi instituții financiare (în special fonduri de garantare și de investiții);

•programe pentru finanțarea proiectelor de dezvoltare a întreprinderilor mici care introduc noi tehnologii;

• programe privind introducerea sistemelor de asigurare a calității în întreprinderile mici și mijlocii în conformitate cu exigențele aderării la Uniunea Europeană și dezvoltarea unei culturi a calității;

Guvernele ce au condus România până acum au încercat în mai multe rânduri să aplice unele din măsurile prezentate anterior, însă fără prea mare succes. Nici actualul guvern nu face excepție. O măsură importantă o reprezintă chiar înființarea unui Minister al Intreprinderilor Mici și Mijlocii. Altă măsură luată de acesta este simplificarea metodologiei de înființare a unei societăți comerciale, preconizându-se obținerea a doar 9 semnături față de peste 90 câte erau necesare până acum. De asemenea guvernul a aprobat scutirea de taxe vamale pentru materiile prime importate considerate deficitare pentru România. S-a creat și un fond de 5 miliarde lei, fond ce garantează 75% din creditele obținute de întreprinderile mici și mijlocii. Există și un program ce se desfășoară prin trei bănci (Ion Tiriac, CEC și Banca Românească) prin care 5 miliarde Euro pot fi acordați firmelor românești cu dobândă de 8%. De asemenea există și un alt fond de 50 milioane DM din care, pe baza unui plan de afaceri solid, o societate comercială românească poate primi un credit de maxim 1 milion DM.

2.1.9. Privatizarea

Libertatea acordată initiativei private și restructurarea întreprinderilor de stat au condus la extinderea ariei agenților economici din România. Privatizarea constituie unul dintre instrumentele deosebit de importante în vederea realizării reformei în România.Legislația în materie stipulează:

-> distribuirea gratuită și nediscriminatorie către populație a unei părți reprezentând 30% din capitalul deținut de stat. Procesul s-a finalizat prin distribuirea certificatelor de proprietate în cadrul a cinci Fonduri ale Proprietății Private, cărora li s-a atribuit anterior aceasta cotă de 30% din capitalul societăților comerciale (fapt care s-a dovedit un adevărat fiasco);

-> vânzarea restului de 70% cote-părți din capitalul societăților comerciale, administrat în prezent de Fondul Proprietății de Stat (fapt care a stârnit multe controverse).

Cu excepția regiilor autonome sau a altor întreprinderi cu regim de semi-autonomie (de exemplu mari societăți prestatoare de servicii publice și întreprinderi din industria apărării și alte industrii strategice), toate unitățile cu capital de stat constituie obiectul programului de privatizare. Indiferent de faza procesului de privatizare, investitorii străini pot cumpara acțiuni și active la unitățile respective, regimul acordat investitorilor străini și autohtoni fiind absolut nediscriminatoriu.

Programul actual de privatizare în România combină privatizarea prin cupoane (voucher) și privatizarea de acțiuni și active. Programul a fost structurat în două etape: o fază inițială și o privatizare în masa.

Faza inițială consta din vânzarea de active și acțiuni. Vănzarea de active este coordonată de către Agenția Națională de Privatizare. Privatizarea prin vânzare de acțiuni a fost concepută ca faza premergătoare a privatizării în masă, și este deschisă și investitorilor străini.

Privatizarea în masă constă în transferul societăților comerciale din proprietatea statului în proprietatea cetățenilor individuali.Și investitorii străini pot achiziționa acțiuni din pachetele administrate de Fondurile Proprietății Private.Capitalul este plasat spre administrare în cadrul a cinci Fonduri ale Proprietății Private, care funcționează, aproximativ, ca fonduri mutuale. Fiecare certificat conține câte un cupon pentru fiecare din cele cinci fonduri, echivalentul cotei de 30% din capitalul societăților încredințate spre administrare Fondurilor Proprietății Private. Periodic, se recalculeaza valoarea acestor certificate. RestuI de 70% din capital se administrează de către Fondul Proprietății de Stat care, conform legii, trebuie să-și reducă anual cota-parte în administrare proprie cu minimum 10% până la transferul întregului capital în proprietatea Fondurilor Proprietății Private și a investitorilor individuali – români sau străini.

Acțiunile societăților comerciale deținute de către Fondurile Proprietății Private și Fondul Proprietății de Stat pot fi vândute oricărui investitor (persoană fizică sau juridică română sau străină) prin oferta publică (deschisă sau restrânsă), negocieri directe sau printr-o combinație a acestor modalități.

ObiectuI procesului de privatizare nu se limitează doar la societățile comerciale cu capital de stat, ci include și construcția de locuințe, agricultura și sectorul bancar.

Un rol major în cadrul procesului de restructurare revine divizării, fuzionării sau creării de societăți mixte cu participare de capital străin sau capital privat românesc.

Se va accelera procesul privatizării sub aspect cantitativ (utilizând drept criteriu de performanță indicatorul ponderii în capitalul social) și se va îmbunătăți calitatea procesului de privatizare (prin creșterea transparenței, promovarea cu predilecție de metode de privatizare care asigură o concurență sporită între potențialii investitori și prin dezvoltarea pieței de capital).

Trebuie luate de urgență măsurile necesare pentru asigurarea conducerii unitare și pentru accelerarea procesului de privatizare / restructurare prin completarea cadrului legislativ existent.

In termenul cel mai scurt se va realiza descentralizarea activității FPS, transferându-se la nivel regional responsabilitatea privatizării societăților comerciale mici și mijlocii. Totodată, se va perfecționa organizarea internă a FPS potrivit exigențelor ce decurg din:

• diversificarea metodelor de privatizare;

• complexitatea sporită a privatizării instituțiilor financiare (bănci, societăți de asigurări);

• problematica privatizării societăților rezultate din restructurarea regiilor și a altor mari întreprinderi;

• întărirea disciplinei financiare a societăților comerciale.

Trebuie finalizat cadrul legislativ specific privatizării societăților comerciale rezultate din organizarea regiilor autonome (legea privind dreptul de proprietate publică și regimul juridic al acesteia, legea concesiunilor, legea energiei etc.) facând posibilă separarea domeniilor public și privat în cadrul patrimoniului structurilor economice ale statului, determinarea capitalului social al societăților comerciale care operează cu bunuri publice, reglementarea relațiilor dintre acestea și autoritățile centrale și locale, stabilirea responsabilităților societăților comerciale respective.

Se va urmări sistematic, atât la nivelul FPS cât și al Guvernului, realizarea programului de privatizare acordând prioritate următoarelor domenii:

• privatizarea băncilor cu capital de stat și a instituțiilor de asigurări;

• pregătirea și derularea procesului de privatizare a societăților comerciale ce rezultă din restructurarea regiilor autonome;

• privatizarea societăților comerciale cu mari probleme financiare.

Se va promova în continuare participarea în procesul de privatizare a capitalului străin prin investiții directe în scopul asigurării transferului de tehnologie, creșterii performanței manageriale și îmbunătățirii accesului produselor românești pe piețele internaționale.

Totodata, se va stimula participarea capitalului autohton în procesul de privatizare în special prin facilitarea accesului întreprinderilor mici și mijiocii private la spații și utilaje de producție apartinând societăților comerciale cu capital de stat, dar utilizate în prea mică măsură de către acestea.

In vederea accelerării restructurării întreprinderilor se va diminua considerabil toleranța față de indisciplina financiară a întreprinderilor și se vor aplica mai timpuriu și mai ferm reglementările privind incapacitatea de plată. Autorităților fiscale, furnizorilor de utilități publice și FPS-ului le revine rolul de a împiedica acumularea de pierderi și arierate prin întreruperea funcționării întreprinderilor ale căror cheltuieli de exploatare depășesc veniturile.

Se va adopta un sistem riguros și ferm de atenuare a poverii financiare a datoriilor vechi față de stat, prin reeșalonarea scadențelor numai pentru întreprinderile care dovedesc că nu au înregistrat noi pierderi din exploatare în contextul realizării privatizării.

Totodată se va întări responsabilitatea personală (în limitele contractuale) a reprezentanților FPS și a managerilor întreprinderilor cu capital de stat. In mod corespunzator, se vor adopta măsuri pentru creșterea autonomiei manageriale și îmbunătățirea protecției managerilor în raport cu presiunile politice și sindicale, precum și în raport cu deciziile arbitrare ale unor funcționari publici.

Se va acorda și în continuare prioritate privatizării în raport cu restructurarea; finanțarea restructurării se va baza într-o măsură decisivă pe fluxul de numerar rezultat din exploatare.

Vor fi privatizate cât mai rapid întreprinderile cu pierderi, recuperându-se datoriile față de terți ale acestora prin scheme bazate pe implicarea cumpărătorilor și creditorilor; se va diminua blocajul financiar din economie prin măsuri viabile și complementare.

Se consideră priorități absolute ale restructurării acele sectoare și activități în care se identifică majoritatea pierderilor și arieratelor în economia națională.

Se va finaliza transformarea regiilor de interes național și a regiilor locale în societăți comerciale cu structuri privatizabile asigurăndu-se, în măsura maxim posibilă, un regim concurențial, inclusiv înființarea de autorități autonome de reglementare și supraveghere a piețelor. Totodată, activitățile conexe și auxiliare vor fi externalizate în vederea promovării concurenței în sfera serviciilor pentru industrie și a creșterii atractivității societăților divizate în procesul de privatizare.

In vederea recuperării creditelor neperformante se vor adopta masurile legislative și instituționale care să permită activitatea unor agenții specializate în recuperarea acestora prin răscumpararea datoriilor la prețul pieței.

Politica Guvernului în domeniul reformei întreprinderilor, privatizării și restructurării va fi pusă în aplicare în contextul politicilor sectoriale și al celor de dezvoltare regională și locală, asigurându-se parteneriatul în adoptarea și implementarea măsurilor cu autoritățile locale, cu sindicatele și cu reprezentanții comunităților de afaceri. Pentru elaborarea și corelarea politiciior sectoriale se va demara un proces de identificare a structurilor dezirabile ale industriei în paralel cu reevaluarea infrastructurii capitalului natural și a capacității de suport a acestuia.

2.2. DINAMICI MACROECONOMICE

In perioada de tranziție 1990-1993, economia României a înregistrat o evoluție marcata de o fază de criză, înregistrându-se o inflație exprimată cu trei cifre, demarată la sfârșitul anului 1990, când s-a întreprins prima măsură de liberalizare a prețurilor. Acesată rată a inflației s-a datorat pe de o parte căderii accelerate a PIB, datorită confruntării unor structuri de producție din economia centralizată cu procesul de formare a mecanismelor de piață, și pe de altă parte, corectării distorsiunilor de prețuri administrate. Un alt factor al creșterii inflației l-a reprezentat ritmul lent al reformei și limitarea intrării în acțiune a mecanismelor pieței.

Principalii indicatori macroeconomici în perioada 1990-1998

Rezultatele favorabile ale măsurilor antiinflaționiste din nul 1993 s-au înregistrat în anul 1994, când a început stabilizarea macroeconomică, inflația reducându-se aproape la jumătate comparativ cu anul precedent. Odată cu generalizarea liberalizării prețurilor, se constată o creștere a inflației în anii următori (1996, 1997, 1998 ), graficul următor ilustrând acest lucru:

Dinamica PIB a fost influențată în întreaga perioadă de evoluția valorii adăugate brute din industrie. Declinul producției industriale s-a datorat în principal costrângerilor de costuri ridicate ale structurilor rigide, greu adaptabile la cerere și creșterii stocurilor. Dinamica PIB a fost rezultanta unei serii de factori care au influențat nefavorabil racordarea variabilelor forță de muncă, economisiri și investiții, exportul și importul, la mecanismele de piață în formare.

In perioada 1990 -1998 , PIB-ul a avut o evoluție oscilantă, scăzând continuu în perioada 1990-1992, apoi crescând ușor până în 1996, după care a înregistrat o ușoară scădere în anii 1997 și 1998, așa cum reiese și din graficul următor:

Potențialul uman al României situează țara noastră, pe plan european, din perspectiva resurselor de muncă în rândul țărilor de marime medie.

Principalii indicatori ai potențialului de muncă

Cifre absolute

Cifre relative

Pe fondul procesului de îmbătrânire demografică, o caracteristică a forței de muncă din România este tinerețea. Populația în vărstă de muncă reprezintă, în ultimii ani în jur de 68% din populația totală, ceea ce situează România peste media realizată în majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene.

Dinamica indicatorilor care măsoară evoluția forței de muncă este diferită:

populația activă și cea ocupată descriu o curbă descedentă, după cum se observă în graficul următor :

numărul de șomeri și rata șomajului cresc într-o primă etapă, apoi începând cu 1995 manifestă o tendință de scădere până în1996, după care încep să crească din nou :

Căderea producției industriale a avut ca rezultat diminuarea contribuției industriei la crearea de valori economice. Dezvoltarea serviciilor a fost stimulată de liberalizarea pieței și a comerțului, de dezvoltarea sistemului fimanciar-bancar și a telecomunicațiilor.

Referitor la structura populației ocupate, se remarcă o redistribuire a forței de muncă în favoarea agriculturii, care a devenit in refugiu pentru forța de muncă din sectorul secundar, contribuția sectorului de servicii fiind modestă, mai ales în perioada 1990-1994.

Continuarea restructurării economiei și dezvoltarea sectorului privat vor determina modernizarea structurii populației ocupate prin reducerea ponderii populației ocupate în agricultură, stabilizarea celei din sectorul secundar (cca.30-33%) și creșterea puternică a ponderii populației din sfera serviciilor.

Proprietaea este un alt factor care contribuie la modificări structurale, agricultura fiind ramura în care sectorul privat are ponderea cea mai mare.

Ponderea sectorului privat la crearea PIB a fost in anul 1998 de aproximativ 61%, evoluția ei înscriindu-se pe o curbă ascedentă, ceea ce ilustrează și graficul următor :

Cu toate că sectorul privat, ca pondere în PIB, a înregistrat o creștere continuă, evoluția înmatriculărilor de societăți comerciale cu participare străină la capital a fost destul de oscilantă :

In ceea ce privește situația comerțului exterior al României, aceasta se prezintă astfel :

După cum se observă importul a fost în toți anii mai mare ca importul, soldul balanței comerciale fiind, deci, tot timpul negativ (abia în anul 2000 soldul balanței comerciale a devenit pozitiv, însă acest lucru s-a datorat în principal exportului de materii neprelucrate – lemn și fier vechi în cele mai multe cazuri).

Privatizarea trebuie continuată în sectoarele neagricole, pentru ca structurile economice să se modernizeze în următorii ani, cănd serviciile și insustria vor realiza cel mai important aport la crearea valorilor din economie și în privința ponderii populației ocupate.

Premisele unei creșteri economice considerabile se pot realiza numai prin efectuarea unor modificări structurale în economie, pentru a se ajunge la o dezvoltare economică durabilă.

=== cap3 ===

Capitolul 3

MODELE CIBERNETICE ALE ECONOMIILOR ÎN TRANZIȚIE

A. MODELUL VITEZEI DE TRANZIȚIE ÎNTRE DOUĂ ECHILIBRE

A.3.1. Descrierea modelului

În acest model se prezintă interacțiunea dintre dinamica tranziției și a serie de factori care o influențează, cum ar fi comerțul, mobilitatea factorilor; mobilitatea capitalului etc., precum și implicațiile acestora asupra atingerii unei noi stări de echilibru economic. Se pune, de asemenea, problema găsirii unei viteze optime de tranziție.

Odată ce economia este deschisă, există o mobilitate internațională a factorilor, preferințele sociale ale indivizilor din diferite țări se modifică, ceea ce implică faptul că echilibrul nu mai este social optim(chiar în absența externalităților și a altor distorsiuni). Aceasta face ca guvernele să aibă stimulente puternice pentru a adopta decizii politice care să elimine echilibrul “vicios” (de exemplu să descurajeze emigrarea muncii calificate).

Aceste decizii politice stau la baza elaborării pachetelor de programe de reformă, capitolul de față arătând o modalitate de alegere a unei astfel de strategii.

Tranziția din țările central și est europene implică, printre alte fenomene, și restructurarea, închiderea unor întreprinderi de stat, concomitent cu apariția sectorului particular.

Viteza de închidere și restructurare precum și rata de apariție a noi locuri de muncă în sectorul privat determină dinamica șomajului care influențează, la rândul său, atât decizia de restructurare, cât și crearea de noi locuri de muncă.

În continuare, voi prezenta un model care surprinde aceste interacțiuni, împreună cu proprietățile normative și calitative ale vitezei de tranziției la un nou echilibru al ratei șomajului sub influența unei politici guvernamentale optimale.

A.3.2 Modelul cadru

Vom porni de la un model de referință care va fi, în continuare adaptat, în așa fel încât să descrie cât mai bine interdependențele specificate mai sus.

Vom considera economia unei țări aflată în tranziție împărțită în două sectoare:

sectorul de stat, care deține forja de muncă în pondere E din totalul forței de muncă;

sectorul privat, deține forța de muncă în pondere N din același total.

Forța de muncă totală va fi atunci dată de suma:

E+N+U=1

unde U reprezintă rata șomajului.

În starea inițială, deci înainte de începerea procesului de tranziție, vom considera întreaga forță de muncă angajată în sectorul de stat, deci:

E=1 și N=U=0.

Să descriem, mai întâi, comportamentul forței de muncă și de formare a salariului corespunzătoare celor două sectoare.

a.) Sectorul de stat

Evoluția forței de muncă este dependentă de viteza de închidere (de reducere) a sectorului de stat pe care o vom nota cu s și o vom considera, pentru început, un parametru exogen aflat sub controlul guvernului. Atunci:

dE/dt = -s (3.2.1 )

altfel spus, ponderea sectorului de stat în totalul forței de muncă se reduce exponențial, începând de la pondere inițială, E cu o rată medie anuală egală cu s, deci:

E=E0e-st; Eo=1 (3.2.2)

Notăm, în continuare, productivitatea marginală a muncitorilor din sectorul de stat cu x.

În primii ani ai tranziției, muncitorii au făcut presiuni ca salariile lor să se apropie de nivelul profiturilor. Ținând cont de acest lucru, salariul mediu real net în sectorul de stat poate fi scris:

wE= x – z (3.2.3)

unde >1 este un coeficient de aproximare de către muncitori a nivelului de profit, iar Z reprezintă taxele plătite de muncitori (impozit pe salariu, ajutor de șomaj, asigurări sociale). Se observă că incidența taxelor se mută de la nivelul întreprinderii la nivelul fiecărui muncitor în parte, ceea ce înseamnă că aceștia conștientizează acut politicile salariale ale guvernului.

b.) Sectorul particular

Evident că, în ciuda evoluției sale rapide, sectorul particular nu va putea înlocui dintr-o dată sectorul de stat.

Apariția unui loc de muncă în acest sector este descrisă de ecuația:

dN/dt=a(y-z-w) (3.2.4)

unde y este productivitatea marginală a muncii din sectorul privat, w reprezintă salariul din sectorul privat și z constituie taxele pe muncitor, care sunt considerate egale în sectorul de stat și în cel particular. Aici a este un coeficient de transformare subunitar pozitiv dat. care arată rata de transformare a investițiilor în noi capacități de producție și este funcție de dinamismul noilor firme private, de experiența practică și de reputația pe piața bunurilor și pe cea financiară.

Pentru a determina salariul din sectorul particular trebuie să pornim de la faptul că el depinde de condițiile de pe piața forței de muncă. De aceea, vom considera salariul din acest sector de forma:

w=b+c(r+H/U) (3.2.5)

unde b reprezintă ajutorul de șomaj, r este rata dobânzii și H/U rata de angajare din rândul șomerilor (adică rata de ieșire din șomaj) iar c este o constantă.

Rata ieșirii din șomaj HIU reprezintă legătura dintre sectorul privat și piața forței de muncă, ea exprimând, într-un anumit sens, probabilitatea ca un șomer, care primește un ajutor de șomaj b, să fie angajat de o firmă particulară.

Vom considera, în continuare, că o persoană, odată angajată în sectorul privat, nu mai cunoaște riscul de a redeveni șomer și primește pentru o perioadă nelimitată salariul din sectorul privat.

c) Piața forței de muncă

Pe această piață vom considera că sunt activi muncitorii eliberați din sectorul de stat și care își caută o slujbă în sectorul privat.

Fie Vu și VN valorile de a fi șomer, respectiv angajat în sectorul privat. Vom presupune că nu există fluctuații ale muncitorilor din sectorul particular (șomaj de fricțiune) și că noii angajații H sunt egali cu dN/dt și provin din rândul șomerilor.

În aceste ipoteze, piața forței de muncă va fi descrisă de ecuațiile:

rVu = b + (H/U)(VN – VU) + dVU/dt (3.2.6)

rVN = w + dVN / dt (3.2.7)

De regulă, valoarea de a fi angajat este mai mare decât valoarea de a fi șomer, deci:

VN -Vu=C C>0

Pornind de aici, prin diferențiere în ambii termeni obținem:

dVN/dt – dVu/d t= 0 (3.2.8)

Din ecuații se observă că un ajutor de șomaj mai mare determină creșterea salariului în sectorul privat. De asemenea, salariul este o funcție crescătoare nu de rata șomajului U, ci de rata de ieșire din șomaj H/U.

Este clar, deci, că probabilitatea obținerii unui loc de muncă nu depinde de rata șomajului în sine, ci de presiunile muncitorilor de a li se mări salariile. Cu cât acestea sunt mai mari cu atât scade probabilitatea ieșirii din șomaj.

d.) Guvernul

Acesta face legătura între taxe, șomaj și ajutorul de șomaj.

Vom presupune că taxele sunt aceleași atât pentru muncitorii din sectorul de stat cât și pentru cei din sectorul particular.

Aceasta implică următoarea restricție bugetară:

U b = (1-U) z (3.2.9)

al cărui sens economic este următorul: ajutorul de șomaj total este finanțat din taxele Z, plătite de fiecare muncitor, a căror mărime este diminuată datorită pierderilor de taxe Uz. prin aflarea unor muncitori în șomai.

Această relație are implicații deosebit de puternice. Un șomaj ridicat, în condițiile unui ajutor de șomaj b constant, determină creșterea taxelor pe muncitor z care va duce la presiuni pentru creșterea salariilor și, în consecință, la reducerea posibilităților de a crea un loc de muncă în sectorul privat.

Restricția bugetară de mai sus include și o ipoteză implicită, și anume aceea că povara taxelor din sectorul privat depinde numai de șomajul existent și nu de structura forței de muncă din cele două sectoare. Evident că această ipoteză este simplificatoare, existând și alte canale prin care se poate ca această povară să depindă de structură, cum ar fi ca întreprinderile de stat să primească subvenții și cele private nu, sau aplicarea unui sistem de taxe diferit.

În figura următoare se reprezintă schema de principiu a modelului vitezei de tranziție.

A.3.3. Rezolvarea și analizarea modelului

Utilizând relațiile modelului se obține următoarea dependență dintre crearea de noi locuri de muncă în sectorul privat și șomaj:

dN/dt=a[U/(U+ca)] [y-rc-(1/(1-U)) b]=f(U) (3.2.10)

Se observă că șomajul influențează crearea de noi locuri de muncă în două moduri. Primul termen arată că, cu cât este mai mare șomajul U, cu atât este mai mic salariul, deci se pot crea mai multe locuri de muncă noi. AI doilea termen arată că cu cât este mai mase șomajul cu atât va fi mai mare ajutorul de șomaj, care va diminua posibilitatea de a crea noi locuri de muncă.

Să reprezentăm grafic relația dintre dN/dt și f(U) în figura următoare:

Atunci când șomajul U=0, f(U)=0, deci o rată pozitivă a intrărilor în sectorul privat va determina o rată infinită de ieșire din sectorul de stat și astfel, salarii infinite. Salariul va fi prea mare pentru a crea noi locuri de muncă.

Având în vedere, însă, că șomajul crește, efectul care va domina inițial va fi efectul direct al șomajului asupra salariilor, ceea ce face ca creșterea forței de muncă în sectorul privat să se accentueze. Este zona corespunzătoare părții ascendente a curbei f(U). Totuși, dacă șomajul crește prea mult, devine dominant efectul șomajului asupra taxelor (crește necesarul de fonduri pentru ajutorul de șomaj) ceea ce face ca efectul șomajului asupra creșterii forței de muncă în sectorul privat să descrească. Dacă șomajul devine prea mare, atunci salariile și taxele depășesc productivitatea marginală a muncii în sectorul privat și aceasta are tendința de diminuare. Este ceea ce se întâmplă în zona descendentă a curbei f(U).

Rezultă, deci, că există un nivel optim al șomajului pentru care creșterea sectorului privat este cea mai rapidă.

Parametrul de comandă s are, în acest context, un rol deosebit de important. Astfel, în figura următoare sunt prezentate trei situații care depind de valorile posibile ale acestui parametru.

În primul caz, rata maximă de creare de noi locuri de muncă în sectorul privat este mai mare decât s. Dacă economia se situează, în privința ratei șomajului între 0 și U;, atunci rata șomajului va crește până la U, și va rămâne la acest nivel până se termină tranziția. Dacă rata șomajului este între U, și UZ, atunci șomajul se reduce la U,. Dincolo de Uz, ponderea taxelor este prea mare; drept urmare, sectorul privat nu poate prelua atât de repede forța de muncă și șomajul va crește până la dispariția sectorului privat.

În al doilea caz, rata maximă de creare a noi locuri de muncă este sub nivelul s. Aceasta pare că încă mai favorizează creșterea șomajului. Dar, înainte ca ritmul de creștere al forței de muncă din sectorul privat să compenseze declinul forței de muncă din sectorul de stat, taxele vor deveni dominante, ceea ce va duce la încetinirea creării de noi locuri de muncă si deci la diminuarea sectorului privat. Șomajul crește lent, până când toată lumea devine șomeră.

AI treilea caz reprezintă situația în care dreapta s este tangentă la curba f(U). Ea corespunde alegerii optimale a lui s și U, astfel încât sectorul privat să se dezvolte cu o viteză maximă în condițiile în care absoarbe toți muncitorii eliberați din sectorul de stat. Este de fapt alegerea pe care trebuie să o facă guvernul în orientarea procesului de tranziție.

A.3.4 Concluzii

Am prezentat un model al tranziției în care șomajul afectează atât rata de apariție a noilor locuri de muncă în sectorul privat cât și viteza de restructurare a sectorului de stat, și amândouă, la rândul lor, influențează în timp șomajul.

Am caracterizat rata de echilibru a șomajului și viteza de tranziție. Am ajuns la concluzia că, în timp ce există ambiguități teoretice, experiența practică a dovedit că viteza de echilibru a tranziției este prea înceată, fiind justificate măsuri de accelerare a ei.

Aceste măsuri pot include restricții salariale în sectorul de stat, privatizare și restructurare, mai degrabă impuse firmelor decât lăsate la alegerea lor.

Am atras de asemenea atenția asupra unei viteze prea rapide și asupra menținerii politicilor inflexibile, care nu reduc viteza de restructurare față de creșterea șomajului. O viteză accelerată conduce la un șomaj prea mare și pune în pericol tranziția. Politicile inflexibile, la rândul lor, determină eșecul tranziției.

Am discutat despre formalizarea alegerilor și despre posibile extensii. În final, să le reamintim:

Am presupus pe tot parcursul studiului că întreprinderile de stat funcționează cu un buget limitat. Cu excepția întreprinderilor aflate în stare de faliment, această constrângere bugetară severă caracterizează întreprinderile din țările Europei Centrale și de Est. Dar aceasta nu a fost considerată o ipoteză.

Am presupus, în paralel, că guvernul are un buget echilibrat. Tranziția a fost asociată cu o mare pierdere a veniturilor și, de aceea, există tendința de a recurge la finanțarea inflaționistă. Până acum, această tendință nu s-a observat în practică.

Am presupus o simplă interacțiune între povara taxelor și procesul de tranziție, și anume faptul că povara taxelor depinde numai de nivelul șomajului. Dar, de fapt, structura forței de muncă și poziția financiară a firmelor contează foarte mult. Taxele pe profitul întreprinderilor de stat s-au desființat. Colectarea taxelor de la firmele particulare s-a dovedit dificilă. În prezent, s-a modernizat sistemul de taxare și se aplică T.V.A.-ul.

Am amintit de problema deciziei la nivelul firmei. Rolul corespunzător al ministerelor, muncitorilor, uniunilor sindicale și managerilor este crucial și diferă de la o țară la alta. Am amintit și de problema asocierii restructurării cu privatizarea. Câteva întreprinderi au reușit să se restructureze fără să se privatizeze, iar altele s-au privatizat prin metoda MEBO fără să se restructureze.

Am presupus că, cu excepția unor firme afectate de șocul inițial, întreprinderile de stat au reușit să supraviețuiască cu tot nivelul redus de productivitate. Dar această situație nu este adevărată. Există o distribuție a venitului marginal produs între firme, iar nivelul până la care întreprinderile de stat pot aștepta să vadă ce se întâmplă, menținând forța de muncă intactă sau aproape intactă, nu este clar.

Am luat în considerare o abordare absolută a apariției de noi locuri de muncă. Experiența practică și rolul pieței de credit poate modifica unele concluzii. De asemenea, nu am luat. în considerare cele două tipuri de noi locuri de muncă particulare: valul inițial de locuri de muncă în sectorul comercial și al serviciilor care a satisfăcut un necesar din vechiul regim și creșterea sectorului particular care are ca scop competiția și înlocuirea întreprinderilor de stat. Până acum, procesul a fost dominat de primele, dar o mare parte din succesul tranziției depinde de ultimele.

B. PROIECTAREA PACHETELOR DE REFORME ALE TRANZIȚIEI

Un aspect important al problematicii politicilor care trebuie aplicate în etapa de tranziție îl constituie viteza și secvențialitatea măsurilor de reformă economică. Dovada importanței acestui subiect o reprezintă cercetările efectuate în domeniu de către mulți economiști, grupați însă în două mari curente: susținătorii terapiei de șoc și susținătorii terapiei graduale.

Astfel, susținătorii terapiei de șoc au propus introducerea imediată și simultană a tuturor reformelor, spre deosebire de promotorii terapiei graduale, care abordează reforma în mod secvențial.

B.3.1. Terapia de șoc și terapia graduală

Argumentele în favoarea terapiei de șoc se bazează, de obicei, pe necesitatea consistenței pachetului de reforme, considerând că introducerea parțială a reformelor, fără elementele complementare, anulează efectele pozitive anticipate și dezorganizează economia. Principala idee este aceea că, atât economia de piață, cât și cea de comandă au propria lor consistență și nu există nici o cale de a trece de la una la alta.

Astfel, toate elementele definitorii ale economiei de piață trebuie să fie introduse simultan într-un mod comprehensiv. In favoarea terapiei de șoc sunt aduse și argumente politice, în sensul că guvernanții ar trebui să-și folosească "etat de grace" pentru a implementa concomitent măsurile radicale.

In practică însă, strategia de șoc a subestimat constrângerile, restrictiile politice ale tranziției și costurile ei sociale. Pe parcursul continuării procesului democratic, toate programele care conțin elemente ale terapiei de șoc au cunoscut, prin aplicarea lor practică, modificări substanțiale, respingeri, amânări sau întârzieri în implementare. Privatizarea în masă din Polonia este în acest sens un exemplu. Mai mult decât atât, suportul politic în favoarea reformei nu a fost întotdeauna stabil.

In continuare se va prezenta un model al tranziției cu rezultate incerte, în care guvernul alege viteza și secvențialitatea reformelor. Sunt permise două interpretări ale comportamentului guvernului. Prima, guvernul poate fi considerat un decident (planificator) social confruntat cu problema luării unei decizii optime în condiții de incertitudine. A doua interpretare, guvernul este considerat un guvern reformator, angajat să reformeze, din motive ideologice sau din alte motive, și care întâmpină restricții, limitări de acceptabilitate politică.

Reformele pe scară largă implica o mare incertitudine la nivel agregat și individual. De exemplu, în cazul Europei de Est nu se știe sigur dacă rezultatele tranziției vor fi apropiate de miracolul Germaniei sau de confruntările din fosta lugoslavie. Analiștii tranziției consideră implicit faptul că rezultatul final va fi în mod necesar o versiune a miracolului Germaniei. In cazul unor rezultate agregate negative, populația ar putea dori o reversibilitate a reformelor.

Terapia de șoc implică costuri mari de reversibilitate și acest lucru este considerat un avantaj deoarece reduce considerabil posibilitatea de întoarcere. CostuI ridicat de reversibilitate, în cazul rezultatelor agregate negative, poate considera terapia de șoc ca fiind nefezabilă politic.

Gradualismul face reforma mai ușor de început și implementat, deoarece îi conferă o opțiune suplimentară, cea de reversibilitate imediată, la costuri scăzute după o decizie parțial incertă. Este, într-adevar, mult mai puțin costisitor pentru populație să eșueze în cadrul unui mic sector particular al unei economii în care de abia a început implementarea reformelor decât să se reinstaleze controlul prețurilor, renaționalizarea etc. Acest avantaj al gradualismului este general și poate explica de ce guvernanții preferă un pachet de reforme graduale, chiar dacă există o puternică complementaritate a reformelor.

Se va arata, în continuare, că o puternică complementaritate a reformelor ofera un avantaj suplimentar gradiualismului, asigurând cadrul necesar pentru reformele ulterioare. Dacă reformele parțiale sunt instabile, pentru fiecare etapă a tranziției, alegerea se face între a accepta următoarele reforme sau întoarcerea la reformele anterioare. Dacă reformele inițiale au fost un succes, populația aceptă reforme mai puțin populare, astfel încât nu se pierde caștigul din primele reforme și se salvează costurile de reversibilitate.

O secvențialitate corectă poate intensifica suportul pentru continuarea reformelor pe durata procesului de tranzitie, spre deosebire de o secvențialitate discutabilă care ar începe reformele cu măsurile cele mai austere, subminând astfel așteptările populației, ceea ce ar avea ca efect reversibilitatea reformei.

B.3.2. Definirea problemei

Problemele pe care ne propunem să le arătăm sunt următoarele :

1) pachetul de reforme gradualiste poate fi în general mai ușor de decis și poate fi aplicat mai deveme;

2) secvențialitatea reformelor poate avea consistență pentru următoarele reforme și poate să reducă gradul de ireversibilitate al reformelor.

Se consideră un orizont infinit de timp, discret, cu factorul de discount (actualizare) δ <1. Sunt considerate doua reforme, i=1,2. Considerăm ca toți indivizii sunt identici, astfel încât atenția să se concentreze numai asupra incertitudinii agregate. Se presupune că rezultatul generat de reforma i va depinde de o partiție a unui set de stări posibile ale naturii avand Ni elemente, iar elementul k fiind de forma sik (si1, si2,…,siN).

Vom nota cu o(s1k,s2m,t) rezultatul ambelor reforme după o perioadă t de la implementare când s-a realizat (s1k,s2m). Aceasta reprezintă o formulare generală, având în vedere ca partiția relevantă din stările naturii poate fi caracterizată prin indicatori multipli, cum ar fi volumul investițiilor începute, numarul noilor întreprinderi private, rezultatele comerțului exterior etc.

Pentru simplitate, se consideră că rezultatul este invariabil în timp atunci când ambele reforme au fost implementate:

o(s1k,s2m,t)= o(s1k,s2m) pentru ()t și O(s1k,s2m)= o(s1k,s2m)/(1 – ) (1)

Tot pentru simplitate, o(s1k,s2m) este presupus a fi independent de secvențialitate, rămânând la fel chiar dacă reforma 1 sau reforma 2 este implementată prima. Astfel, prin ipoteze, nu exista efecte de dependentă asociate cu secvențialitatea.

Operatorul E reprezintă rezultatul mediu așteptat.

Realizarea lui s1k pentru reforma 1 este ordonată astfel încât:

k>k'=>Em O(s1k,s2m) EO(s1k’,s2m) (2)

unde Em0(. , .) este rezultatul așteptat al implementării ambelor reforme când s1k a fost realizată.

Să notăm în continuare cu h(sik,t) rezultatul dupa t perioade de timp în condițiile în care numai reforma i a fost implementată și sik realizată. Din nou, pentru simplitate,să presupunem că h(sik,t)= h(sik) pentru ()t și să definim H(sik)= h(sik)/(1 – ). In realitate, ne putem aștepta ca h(sik, t) să scadă cu timpul.

Să luam un exemplu: dacă prima reformă constă în spijinirea dezvoltării unui mic sector privat, rezultatul este pozitiv în prima etapă, având în vedere că se lărgește oferta de bunuri și servicii și sunt create oportunități în afaceri și noi locuri de muncă.

Totuși, într-o anumită etapă a procesului de reformă, evoluția sectorului privat intră în conflict cu întreprinderile de stat existente, având în vedere că sectorul privat devine dependent de sectorul de stat pentru inputurile sale. Se presupune, în mod implicit, că un rezultat scăzut în ceea ce priveste bunăstarea se obtine imediat. O altă ipoteză importantă este aceea ca h(sik) este suficient statistic pentru sik, deci acesta din urmă poate fi estimat știind valorile h(sik).

O ultimă caracteristică a acestor reforme este gradul lor de reversibilitate. i<0 este costul de reversibilitate al reformei i atunci când aceasta este singura reformă implementată. Atunci:

{cu 1+2 <min(1,2)}

reprezintă costul de reversibilitate al ambelor reforme. Acest cost este plătit de populație și impus de guvern.

Dacă guvernul este un decident social și trebuie să aleagă între terapia de șoc (ambele reforme fiind implementate simultan) și terapia graduală (o reformă fiind introdusă înaintea alteia), va alege acel pachet de reforme care să maximizeze rezultatele anticipate.

Dacă guvernul este alcătuit din reformatori radicali, care se confruntă cu limitarea acceptabilității politice, va prefera terapia de șoc terapiei graduale, dar va trebui să opteze pentru gradualism dacă terapia de șoc are un rezultat anticipat negativ, în timp ce cea graduală anticipează rezultate pozitive. Să facem acum o analiză comparată a celor două terapii.

B.3.3. Terapia graduală versus terapia de șoc

In vederea comparării strategiei de șoc cu cea graduală, să considerăm că, datorită complementarității necesare, H(sik)< i<0 pentru ()i și ()k. Alegerea reală pentru societate este între a implementa o reformă și implementarea ambelor reforme.

Terapia de șoc (BB) încearcă să implementeze ambele reforme în același timp. Costul anticipat al terapiei de șoc este:

BB=(1-) Ek,m O(s1k,s2m) + Ek,mmax{,O(s1k,s2m)} (3)

unde anticipațiile sunt luate ex ante, deci înainte de a realiza s1k sau s2k. Vom compara BB cu costul maxim așteptat al strategiei gradualiste.

Intelegând prin reforma 1, prima reformă care se aplică, gradualismul (GR) presupune:

• aplicarea reformei 1 pentru o perioadă;

• întoarcerea la "status quo" sau încetarea reformei 2 pentru o perioadă;

• în ultimul caz, menținerea ambelor reforme sau renunțarea la ambele reforme.

Să presupunem că, în cazul reformei 1, s-a realizat starea naturii s1k. Decizia de introducere a reformei 2 conduce la următoarele rezultate:

R2(s1k)=(1-)EmO(s1k,s2m) + Emmax{,O(s1k,s2m)} (4)

Având în vedere că rangul lui k este corespunzător costului anticipat al implementării ambelor reforme, se presupune că există k* cuprins între 1 și N astfel încât:

R2(s1k)< 1 dacă k<k*

R2(s1k) 1 dacă kk* .

In consecință, costul anticipat al terapiei graduate, E(GR12) este:

GR12 =(1 – )Ek H(s1k) + Prob(k < k*)1 + Prob(kk*)R2(s1k / kk*) (6) unde Prob reprezintă simbolul pentru probabilitate, sau, echivalent:

GR12= (1 – )Ek H(s1k) +BB+Prob(k<k*)[1-R2(s1k,/k<k*)] (7)

Această ultimă condiție permite deducerea avantajelor și dezavantajelor gradualismului. Avantajele sunt de a salva costurile de reversibilitate, permițând opțiunea unei reveniri imediate atunci când prognoza pentru continuarea reformei este pesimistă. Dezavantajele sunt de două tipuri. In primul rând, apare o perioadă de reformă parțială care poate fi costisitoare (pentru H(s1k<0 ). In al doilea rând, gradualismul poate întârzia implementarea ambelor reforme, ceea ce este costisitor daca BB>0.

Deci gradualismul domină terapia de șoc atunci când costurile de reversibilitate sunt mari. Acest lucru se întâmplă dacă H(.) este mare și apropiat de 1.

B.3.4. Alegerea strategiilor de tranziție

In continuare, fără a folosi un limbaj matematic prea sofisticat și fără a avea pretenția unor demonstrați matematice riguroase, vom prezenta anumite situații specifice strategiei de tranziție, pe care Ie vom formula sub denumirea de propoziții. Aceste propoziții introduc, pe rând, condițiile de alegere ale terapiei graduale (P1), optimalitatea terapiei graduale (P2), secvențialitatea reformelor (P3, P4) și alegerea reformelor în funcție de gradul de risc (P5).

Propoziția 1: Pentru 0( ., . ) și H(.) dați, dacă ->1, o condiție necesară și suficientă pentru a alege terapia graduală în locul celei de șoc este aceea ca opțiunea de reversibilitate imediată să poată fi exercitată cu o probabilitate pozitivă, adică GR12 > BB dacă și numai dacă 0 < Prob(k < k*) <1. Pentru < 1, gradualismul domină dacă :

0 < Prob (k < k*) < 1 și Ek H(s1k) nu este negativ.

Informația este condiția cheie necesară pentru alegerea gradualismului, în sensul că experiența câștigată din prima reformă sugerează dacă să se aplice sau nu reforma a doua, depinzând de realizarea lui s1k. Dacă probabilitatea ca k<k* era egală cu zero, atunci prima reformă nu ar oferi suficiente informații, având în vedere că se doreste întotdeauna aplicarea celei de a doua reforme.

Gradualismul mai poate domina terapia de șoc și in condițiile în care < 1. Totuși, pentru —>1, informațiile oferite de prima reformă implementată devin condiție necesară pentru alegerea gradualismului în defavoarea terapiei de șoc. Ele reprezintă, de asemenea, și un criteriu pentru alegerea secvențialității reformelor.

Propoziția 1 este generală. In particular, ea permite reformelor să fie inseparabile. Intr-adevăr, nu s-a introdus nici o restricție, în sensul că H(.) sau 0(. , .) ar depinde de s1k sau s2k.

Ar fi interesant să vedem mai precis rolul consistenței în procesul reformei. In ideea aceasta, să considerăm cazul reformelor implementate separat:

O(s1k,s2m)f(s1k) + g(s2m)O1k + O2m și =1+ 2. (8)

Un mod simplu de a introduce în problemă consistența este de a presupune că, atunci când numai reforma i este implementată, rezultatul nu este O1k ci O1k+, cu <0 unde O1k+ < min(1,O1k+Em O2m) pentru toți k.

In cadrul acestei ipoteze, reforma parțială nu este atractivă, pentru că nu există o a treia alternativă; altfel spus o întoarcere către reformele anterioare sau o continuare a reformelor sunt întotdeauna preferabile reformelor parțiale.

Să comparăm acum cazul reformelor individuate (fara ) și cazul "fără o a III -a alternativă" (cu ).

Se presupune că cel puțin o reformă, reforma 2, este neatractivă ex ante: (1-)Em O2m +Emmax{2,O2m} < 0 (9)

In cazul condiției anterioare a reformelor individuale, cel puțin reforma 1 va fi aplicată. Gradualismul ar fi optim dacă distribuția lui O2m ar depinde de realizarea lui O1k . Intr-adevăr, după realizarea lui O1k, reforma 2 va fi implementată în perioada 2 numai dacă:

(1-)Em (O2m/O1k) + Emmax{2, O2m/O1k} 0.

Se presupune că distribuțiile lui O1k și O2m sunt independente. In acest caz, gradualismul nu este niciodată optim.

Deci, putem încerca reforma 2 dacă și numai dacă (1-)EmO2m + Emmax{2, O2m}>0 și, în acest caz, imediat reforma 2 este optimă, având în vedere că orice întârziere costă.

Totuși, în condiția (9) reforma 2 nu este niciodată implementată și reforma paițială este optimă.

Ce se întamplă însă când reformele sunt complementare? Raspunsul este exprimat în Propoziția 2.

Propoziția 2: In condițiile reformelor individuale, gradualismul nu este niciodată optim dacă reformele sunt independente și reforma 2 nu va fl niciodată implementată dacă se anticipeaza neatractivitatea sa. Insă, în condițiile în care nu există o a III -a altenativă, gradualismul poate fi optim, chiar dacă reformele sunt independente și poate crea un cadru adecvat continuării procesului de reformă atunci când se anticipează că reforma 2 nu va fi atractivă.

Propoziția 2 arată că, spre deosebire de părerea generală, consistența reformelor poate fi o condiție necesară pentru optimalitatea strategiei gradualiste. Deci, în condițiile individualității și independenței reformelor, fiecare reformă ar trebui fie implementată imediat, fie niciodată.

In schimb, în ipoteza inexistenței celei de a treia posibilități, gradualismul poate domina înca strategia de șoc datorită valorii optime a reversibilitatii imediate. In plus, și complementaritatea reformelor ajută această situație acceptând o reformă neatractivă (reforma 2 al carei cost anticipat este negativ) cel puțin din două motive.

In primul rând, neaplicarea reformei 2 înseamnă suportarea costurilor de reversibilitate pe seama reformei 1, având în vedere că reforma parțială este neatractivă.

In al doilea rând, dacă prima reformă are rezultate favorabile (un O1k mare) ea poate crea cadrul necesar implementării întregului pachet de reforme: neimplementarea reformei 2 înseamnă pierderea lui O1k.In schimb, în condițiile reformelor individuale O1k este menținut și 1 nu trebuie să fie suportat chiar dacă reforma 2 nu este implementată.

Gradualismul poate fi deci o soluție optimă datorită consistenței dintre reforme: avantajul acestei strategii este de a crea contextul, suportul necesar aplicării celorlalte reforme, în timp ce, fără o consistență necesară, reformele ulterioare cel mai puțin atractive nu ar fi niciodată încercate.

B.3.5. Secvențialitatea optimă a reformelor

După ce am stabilit circumstanțele în care gradualismul domină terapia de șoc, putem aborda problema secvențialității optime a reformelor. În acest sens, pentru a simplifica (fără o pierdere de generalitate), să presupunem că fiecare reformă generează numai unul din cele două rezultate: k{1,2}, m{i ,2}.

Presupunem consistența reformelor ca în Propoziția 2, adică rezultate aditive cu existența lui y și să studiem cazul în care gradualismul este optim. Să notăm Oi1 cu Gi și Oi2 cu L corespunzător cuvintelor “gain” (câștig) și “loss” (pierdere) în condițiile în care Gi > 0 și Li <0. Ignorând y, rezultatul anticipat al reformei este: Ej pjGj+(1-pj)Lj, unde pj este probabilitatea lui Gj.

Să observăm, în primul rând, că condiția “informației” (experienței) corespunzătoare Propoziției 1 are o implicație imediată pentru secvențialitate.

Să presupunem, astfel că i=j= și E(j/Gj)/2E(j/Lj) și E(i/Lj)/2.

Aceasta, înseamnă că, începând cu reforma i, se poate câștiga experiență pozitivă, în timp ce, dacă se implementează mai întâi reforma j, nu se dorește continuarea procesului de reformă după ce se obține experiența Lj. Astfel, opțiunea reversibilității nu are valoare în condițiile secvențialității GRji. De aceea, este important să arătăm că E(GRij)>E(GRji).

Presupunem ambele reforme ca fiind “informative”:

E(i/Gj) > j > E(i/Lj) și E(j/Gi) > i> E(j/Li) (10)

Această condiție este necesară pentru ca gradualismul să fie optim, ceea ce vom presupune de acum înainte.

Să comparăm acum reformele în termenii rezultatelor anticipate și a riscurilor. Am presupus anterior în mod implicit faptul că, prima perioadă a reformei are rezultate anticipate mult mai mari decât a doua perioadă a reformei.

Prima perioadă trebuie să determine rezultate anticipate pozitive pentru ca pachetul de politici gradualiste să fie atractiv. În mod intuitiv, este normal să se înceapă procesul de transformare prin implementarea unei reforme care să presupună rezultate anticipate favorabile.

Pentru a verifica această conjunctură, este util să rescriem expresia pentru E(GRij), adică rezultatul anticipat al pachetului gradualist de politici în care reforma i precede reforma j, după cum urmează:

E(GRij)=(1-)(Ei+y+pimax (11)

unde

E(2/Oi)=(1-)(Oi+Ej)+pimax

În aceste condiții, este foarte ușor de formulat Propoziția 3.

Propoziția 3: Se presupun două reforme care diferă numai în termenii lui Ej adică ai rezultatelor anticipate. Se presupune că gradualismul este alegerea optimă. În aceste condiții, având un factor de discount pozitiv, este optim să se înceapă cu reforma care anticipează rezultatele cele mai favorabile. (Ceea ce înseamnă că, dacă i=j, pi=pj, Gi = Gj+ , Li= Lj+ și > 0, atunci E(GRij ) > E(GRji) pentru <1 și E(GRij) = E(GRji) pentru =1 ).

Afirmația se obține imediat din ipoteza conform căreia Ei >Ej. Dezvoltând expresia pentru E(GRij) – E(GRji) toți termenii se anulează cu excepția lui (1-)(Ei – Ej) > 0.

Rezultatele anticipate pentru a doua perioadă sunt, de fapt, independente de secvențialitațe, având în vedere că probabilitatea de reversibilitate și costurile corespunzătoare sunt identice pentru ambele reforme. Singura diferență constă în faptul că prima perioadă anticipează rezultatele, care se datorează, în acest caz, unui efect de reducere care anticipează o primă perioadă de rezultate mai favorabile în cazul în care reforma i este prima implementată.

Cu toată simplitatea evidentă, rezultatele Propoziției 3 se dovedesc a fi relevante, având în vedere că, în practică, se observă cu ușurință dorința guvernanților de a amâna măsurile mai puțin populare.

Rezultate similare se pot înregistra în cazul în care cele două reforme diferă numai prin probabilitatea relativă a rezultatelor pozitive. Contrar intui(iei, efectele diferite implicate pot conduce, în anumite circumstanțe, la alegerea reversibilității secvențialității.

Propoziția 4: Se presupun două reforme care diferă numai prin probabilitatea determinării rezultatelor pozitive sau negative. (i =j, Gj =Gj, Li=Lj și pi >pj).

Se presupune, de asemenea, că gradualismul reprezintă alegerea optimă. Este optim să se înceapă cu reforma având cea mai mare probabilitate a rezultatelor pozitive, în afară de cazul când rezultatul “mixt” al reformei este negativ, ceea ce înseamnă că:

E(GRij)>E(GRji) dacă max {, Gi +Lj} >i () <1.

În schimb, pentru 1 și max {, Gi +Lț} <i; E(GRij)<E(GRji)). Utilizând condițiile (10) și (11) se obține imediat:

E(GRij) = (1 -)(Ei+y) + (1 – pj)i + pi(1 – )(Gi + Ei) + 2pi{pj(Gi+ +Gj) +(1-pj)(max{, Gi+Lj}

cu o ecuație similară pentru E(GRji). În condițiile Propoziției 4 se obține:

E(GRij) – E(GRji)=(1 – )((1 + pj)Gi – (1 – pj)Li)(pi – pj) + (pi – pj)(max{, Gi+Lj}-i)

Atunci când max {, Gi+Li}>j ambele expresii din partea dreaptă a egalității (12) sunt pozitive. Astfel:

E(GRij)>E(GRji)

Dacă totuși max {, Gi+Li}<j, atunci cea de a doua expresie din partea dreaptă a egalității este negativă. Când >1, prima expresie tinde către zero și deci a rămas doar expresia negativă. Astfel:

E(GRij)< E(GRji).

Justificarea, pentru acest ultim rezultat, se bazează pe faptul că, contrar cu condițiile din Propoziția 3, probabilitatea de reversibilitate se amplifică aici, având în vedere că pi>pj. Aceasta are ca urmare două efecte.

Pe de o parte, începând cu reforma i, crește probabilitatea ca ambele reforme să fie realizate.

Dacă totuși G, este realizată în prima perioadă, și Li în a doua perioadă, și dacă Gi+Lj< 0, popula{ia o va duce mai rău decât în condițiile anterioare reformei. O probabilitate mare a lui G; tinde astfel să înrăutățească rezultatul anticipat al reformei, celelalte elemente rămânând neschimbate.

Un al doilea efect, corolarul primului, este acela că, atunci când reforma i este introdusă prima, probabilitatea de a permite apariția costului de reversibilitate în prima perioadă, este de asemenea mică, ceea ce are ca efect creșterea rezultatului anticipat al reformei.

Pentru ca ultimul efect pozitiv să domine este necesar să avem max{, Gi+Lj}>i.

În caz contrar, dacă Gi +Lj > 0, ambele efecte sunt pozitive și este întotdeauna preferabil să se înceapă cu reforma i.

Să investigăm acum secvențialitatea în raport cu dimensiunea riscului. În condițiile în care celelalte elemente rămân neschimbate, se pune întrebarea cu ce fel de reformă să debuteze implementarea pachetului de reforme: cu cea mai riscantă sau cu cea mai puțin riscantă? S-a dovedit, practic, că este mai bine să se înceapă cu cea mai riscantă. Pentru a demonstra acest lucru, se introduc următoarele notații:

gi = Gi – Ei și Ii = Li – Ei (13)

Condiția (13) implică faptul că pigi + (1-pi)Ii =0. Se poate formula acum Propoziția 5.

Propoziția 5: Se presupun două reforme care diferă numai prin gradul de risc. Se presupune de asemenea că gradualismul reprezintă alegerea optimă. Atunci este optim să se înceapă cu cea mai riscantă reformă. (ceea ce înseamnă că se presupune i=j, pi = pj, Ei =Ej , dar gi = gj și astfel se obține Ii < Ij). Atunci, ()<1, E(GRij)E(GRji) cu inegalitatea strictă dacă Gi + Lj >.

Pentru a dovedi acest lucru, să ne amintim faptul că:

E(GRij)=(1-)(Ei-)+E(BB)+(1-pi)(i-E(jLj)).

E(GRij)-E(GRji)=(1-pi)[(i- E(iLj)- (i-E(iLj)].

Această expresie este pozitivă pentru că

E(iLj)- E(iLj) = pi [max{,Lj+ Gi} – max{,Li+ Gj} > 0, cu inegalitatea strictă

Gi+ Lj>.

În mod intuitiv, introducând cea mai riscantă reformă crește în primul rând valoarea opțiunii de reversibilitate, având ca urmare creșterea rezultatului anticipat. Aceasta este o idee simplă, conform căreia creșterea volatilității determină sporirea valorii opțiunii: de fiecare dată când câștigurile și pierderile reformei cresc, valoarea opțiunii de reversibilitate crește pentru că pierderile adiționale sunt evitate prin intermediul unei reversibilități imediate. De observat aici faptul că guvernanții care doresc să se mențină la putere nu ar dori să urmeze această strategie.

Propoziția 5 este deci consistentă cu cele două interpretări ale comportamentului guvernului.

Am arătat în cadrul acestui capitol cum, în condițiile reformelor pe scară largă ca cele din țările în tranziție, strategia graduală favorizează creșterea acceptabilității politice a reformelor și permite constituirea cadrului necesar continuării procesului de transformare. O secvențialitate corectă a măsurilor de reformă folosește avantajele imediate ale primei reforme pentru a câștiga acceptarea următoarelor reforme, profitând de avantajul strategic al complementarității reformelor pentru a determina ca întreaga strategie de reformă să treacă prin procesul politic.

C. METODE NECONVENȚIONALE ÎN CIBERNETICĂ

In zilele noastre, cibernetica se află în continuă dezvoltare și transformare; cibernetica de azi este mult diferită de cibernetica din anii apariției și chiar de cea de acum zece ani. De aceea, se vorbește tot mai mult de o cibernetică de ordinul doi, o cibernetică în care concepția și abordarea mecanicistă, deterministă, liniară, rigidă a sistemelor din lumea înconjurătoare este înlocuită cu o nouă paradigmă care pornește de la ipoteza că haosul, instabilitatea, diversitatea, dezechilibrul, neliniaritatea și temporalitatea sunt, de fapt, dominante în aceste sisteme.

Multe procese economice, cum ar fi comportamentul firmei sau al consumatorului, evoluția șomajului și a inflației, dependența outputului de factorii de producție erau reprezentate cu ajutorul unor funcții continue, având proprietăți matematice bine definite. Cu toate acestea, recent s-a observat cî anumite concepte și interdependențe, cum ar fi cele ale raportului echilibru-dezechilibru, stabilitate-instabilitate, staționaritate-dinamică ș.a., fracvent utilizate pentru a explica procese și fenomene care au loc în economia reală, sunt tot mai dificil de reprezentat cu ajutorul metodelor matematice clasice.

De acceea în cibernetica de ordinul doi, preocupările din domeniul teoriei catastrofelor și teoria bifurcației dau posibilitatea de a studia procese economice cu caracteristici dinamice și comportamente diferite de cele abordate până acum, printre care se numără și procesul de tranziție.

In domeniul economic cibernetica de ordinul doi a pătruns deja, ea dând posibilitatea să se analizeze și modeleze sisteme care erau greu, dacă nu imposibil, de abordat prin metode cibernetice tradiționale. Studiul dinamicilor neliniare ale sistemelor economice este de un maxim interes, și aceasta deoarece sistemele economice sunt prin excelență sisteme neliniare. De asemenea, aceste sisteme conțin multiple discontinuități și încorporează o instabilitate inerentă, fiind pemanent supuse acțiunii șocurilor și perturbațiilor externe și intrne. Aceste caracteristici sunt mult prea accentuate pentru a le putea studia numia cu metodele modelării stohastice. Mai mult, ele nu sunt datorate stohasticități sistemelor respective, ci comportamentului lor haotic și turbulent. Deci, modelele probabilistice nu sunt întru totul adecvate descrierii comportamentelor unor astfel de sisteme. Metodele sinergeticii economice, analiza fractară, studiul singularităților prin metodele teoriei catastrofelor și bifurcației, algoritmii genetici ș.a. fac parte din grupul noilor metode ale ciberneticii de ordinul doi. Cu astfel de metode s-au obținut rezultate deosebit interesante în studiul burselor, al ciclurilor economice, al problemelor de management performant.

Tranziția a indus în economie comportamente care pot fi descrise cu funcții având singularități. Aceste comportamente nu pot fi modelate printr-o extindere a funcțiilor utilizate în analiza comparată statică sau dinamică, așa cum acesta se realizează în teoria economiei clasice de piață.

Funcțiile utilizate în reprezentarea proceselor tranziției sunt dependente de mulți parametri și pot prezenta singularități de diferite clase. De aceea, teoria singularităților va deveni, cu timpul, un instrument deosebit de puternic în modelarea dinamicii tranziției, a diferitelor discontinuități și salturi care vor produce în cadrul proceselor economice și sociale afectate de acesta.

Instabilitatea structurală a sistemelor micro și macroeconomice în perioada de tranziție este un fapt cunoscut. Pe toate nivelele sistemului economiei naționale se petrec schimbări bruște, date de perturbațiile puternice pe care le determină adoptarea cadrului legislativ și reglementar necesar trecerii la economia de piață, schimbările de comportamente economice pe care le suferă agenții economici și, nu în ultimul rând, deschiderea economiei către aconomia de piață.

In aceste condiții, nu ne putem aștepta ca firmele sau industriile să evolueze lent către noua calitate implicată de rolul lor într-o economie de piață. Sunt posibile schimbări dramatice, rupturi de sistem, modificări bruște de comportamente sau, în unele situații, chiar și dispariția anumitor subsisteme. Modelarea, utilizând metodele clasice, a evoluției de acest tip este inoportună dacă chiar nu imposibilă. Cum să reprezinți, de exemplu, printr-o funcție continuă falimentul unei firme ?

De aceea, teoria catastrofelor elementare poate fi privită ca una dintre soluțiile posibile în a depăși impasul legat de modelarea unor dinamici neliniare, neconforme teoriei funcțiilor continue sau altor teorii bazate pe ipotezele de continuitate, echilibru și stabilitate a soluțiilor obținute.

Desigur că în aplicarea acestei teorii se impune mult discernământ și prudență, deoarece fiecare rezultat explică o situație cu totul particulară ce poate fi obținută doar în condiții specifice la un anumit moment al tranziției și, deci, nu poate, fi generalizat.

De aceea îmbinarea rezultatelor obținute prin aplicarea teoriei catastrofelor cu cele generate de teoria singularității și teoria bifurcației constituie un mijloc mult mai adecvat de abordare a problematicii modelării dinamicii proceselor de tranziție la economia de piață.

Voi prezenta în continuare un model haotic al evoluției ale ratelor de schimb și diferențele față de modelul clasic al evoluției ratelor de schimb.

C.3.1. Modelul monetar al prețurilor flexibile (MMPF)

In acest model sunt puse împreună condiția parității puterii de cumpărare (PPP) și o funcție a cererii de bani. Cererea (logaritmică) internă de bani se presupune că depinde venitul real (logaritmic) Y, de nivelul prețurilor P și de nivelul ratei dobânzii.

Considerăm că și cererea de bani externă este o funcție de aceleași variabile. Echilibrul monetar intern și extern esta dat de:

MS = p + y – r

MS* = p* + *y* – *r* , unde variabilele externe sunt notate cu asterisc .

In acest model, rata internă a dpbânzii r este exogenă, presupunere ce implică faptul că este legată rigid de rata mondialăa dobânzii r* datorită ipotezei de “mobilitate perfectă a capitalului” și a așteptărilor nule privind modificarea ratei de schimb.

Dacă se presupune că outputul este fixat la nivelul utilizării complete a forței de muncă, atunci orice exces de bani poate influența doar nivelul prețurilor interne care sunt flexibile.

Echilibrul pe piața bunurilor comercializate (deci contul curent) se asigură când prețurile exprimate într-o valută comună sunt egalizate, deci când condiția PPP este îndeplinită. Această condiție, scrisă logaritmic, este: e = P – P*.

Prețul P* esta dat exogen, fiind determinat de oferta mondială de bani. După înlocuiri se obține:

e = (mS – mS*) – y + *y* + r – *r*

Din relația anterioară se deduc următoarele implicații:

O creștere a ofertei interne de bani conduce la o creștere a cererii pentru bunuri și active financiare externe, la o cerere în exces de valută străină și deci la o depreciere a valutei interne;

Un exces de balanțe monetare determină o cerere în exces de bunuri interne, urmată de o creștere a prețurilor interne. Produsele străine devin relativ mai ieftine, cauzând o presiune în jos asupra ratei de schimb.

Un nivel mai înalt al outputului sau o rată mai scăzută a dobânzii interne determină o creștere a cererii interne de bani. Aceasta duce la un nivel mai scăzut al prețului intern, necesar pentru a atinge echilibrul pieței monetare și deci la o apreciere a ratei de schimb.

Dacă scriem rata internă a dobânzii sub forma r=i+ (i – rata internă reală a dobânzii, – rata așteptată a inflației) se observă ca o rată a inflației mare duce la o depreciere a ratei de schimb.

C.3.2. Modelul haotic al evoluției ratei de schimb

Aceste modele atribuie marea volatilitate a ratelor de schimb noilor informații sau știri care sosesc pe piața valutară într-un ritm rapid. In acest sens s-a introdus un model al informațiilor neașteptate care ia în considerare impactul noilor informații asupra ratelor de schimb. Totuși, utilizând date privind evoluția zilnică a ratelor de schimb în mai multe țări, Goodhart (1989) a arătat că cele mai multe mișcări ale ratelor de schimb tind să apară în absența unor știri observabile. Adăugând la aceste observații și studiile statistice efectuate asupra mai multor rate de schimb, studii care au arătat că nu există o relație de dependență pe termen lung între rata zilnică și evenimentele economice, apare evident faptul că modelele bazate pe ipoteze și teorii economice fundamentale încep să devină insuficiente pentru a explica dinamica ratelor de schimb. Deoarece aceste modele sunt, în general, elaborate pornind de la ipoteza așteptărilor raționale, se pare că această ipoteză nu este cea care stă într-adevăr la baza comportamentului agentilor economici care sunt activi pe piața valutară.

Modelele economice haotice sugerează că comportamentul aparent stohastic al ratelor de schimb poate să se datoreze nu numai șocurilor și perturbațiilor induse de informațiile neașteptate, dar și faptului că modelele dinamice deterministe neliniare utilizate pot conține haos. Modelele haotice se concentrează pe posibilile neliniarități care apar în comportamentul sistemelor și proceselor economice și pe efectele acestora asupra stabilității traiectoriilor de evoluție asociate.

Voi arăta în continuare cum modelul prezentat mai sus (MMPF) poate fi utilizat pentru a genera o dinamică haotică a ratelor de schimb.

In acest model rata de schimb pe termen lung et satisface condiția PPP, deci : et = Pt / Pt* (1) , unde Pt este nivelul intern staționar al prețurilor, iar Pt* este nivelul extern al prețurilor.

Modificările în rata de schimb reală conduc la schimbări în cererea agregată reală (exportul net sau contul curent) și deci la schimbări în rata inflației:

t = Pt / Pt-1 = [(et / Pt*)/ Pt]k , k 0. (2)

Parametrul k măsoară viteza de ajustare a prețurilor la excesul de cerere și, dacă se presupune utilizarea completă a forței de muncă, prin această ajustare se realizează un nou echilibru macroeconomic general.

Funcția cererii de bani interne în formă standard este egală cu oferta de bani care este considerată exogenă:

MtS = Mtd = YtaPt(1+r)-c (3)

Schimbările așteptate ale ratei de schimb sunt determinate de condiția ratei dobânzii neacoperite, deci:

Et(et+1/et) = (1+rt) / (1+rt*) (4) ,

rt fiind rata internă reală a dobânzii iar rt* este rata mondială a dobânzii; Et este operatorul de medie aritmetică.

In model, rata de schimb exercită in efect feedback asupra nivelului prețurilor interne Pt prin intermediul relației (2).

Starea staționară este definită ca fiind caracterizată de următoarele valori: Pt*=1; rt*=1; Yt=1 și Et(et+1)=et .

Deci, din condiția ratei dobânzii neacoperite avem rt=0 iar din relația (3) obținem Pt*=Mt.

Rezolvarea modelului la un moment de timp t se face înlocuind pe Pt dat de relația (2) în relația (3) și, apoi, aflându-l pe (1+rt) pe care îl înlocuim în condiția (4). Obținem:

et = Xt1 Et (et+1)2 (5) cu Xt = M Yt-a Pt-1-1/1+k (6) ,

unde 1 și 2 sunt funcții de alți parametrii structurali și 021.

Deci rata curentă de schimb este determinată de factori care sunt incluși în Xt.

Termenul Et(et+1) este valoarea așteptată pe piață a ratei de schimb și introduce o importantă neliniaritate în model. Așteptările pieței pot fi date sub forma unor medii ponderate de forma:

E(et+1/et-1) = f(et-1, et-2 …)mt (et+1/et-1)(1-mt) (7)

unde ponderile sunt de forma: mt=1/[1+(et-1-e*t-1)]2 (8)

Din ecuațiile (5), (6) și (7) obținem următoarea relație de dinamică neliniară a ratei de schimb:

et = ( X t)1 (e t-1)1 ( e t-1) 2…

Această ecuație are, pentru anumite valori ale parametrilor 1 și i , i=1,2,…soluții haotice.

Datele necesare obținerii prognozelor cresc exponențial pentru fiecare nouă perioadă de timp adăugată celor anterioare. Acest lucru arată că, deși se pot obține estimații bune privind dinamica ratelor de schimb, suntem încă departe de obținerea unor estimații perfecte.

Modelele haotice aplicate fenomenelor economice și, în acest caz, evoluției ratelor de schimb sunt doar în perioada inițială a dezvoltării lor. Aceasta face ca, în prezent, să nu ne putem aștepta la rezultate definitive și concludente. Totuși, ele arată că neliniaritatea în modelele economice joacă un rol important și pot genera comportament haotic.

O problemă mult discutată a fost aceea dacă rata de schimb conține haos sau nu. In teoria sistemelor haotice sunt date o serie de metode pentru detectarea și descrierea dinamicilor haotice. Insă aceste teste pentru detectarea comportamentului haotic necesită un volum mare de date pentru a conduce la rezultate clare și neambigue. Astfel, De Grauwe (1993) a utilizat astfel de teste pentru date privind rata de schimb zilnică a valutelor yen/dolar, liră sterlină/ dolar și marcă germană/dolar gasind urme slabe de haos în perioada 1972-1990. Mărind, însă, perioada de aplicare și utilizând teste complementare, el a detectat în mod cert haosul.

Desigur că neliniaritatea este necesară pentru comportamentul haotic dar nu este și suficientă; prezența haosului depinde de parametrizarea relațiilor neliniare.

Numai anumite valori ale parametrilor acestor relații conduc la comportament haotic. Cunoașterea acestor valori este deosebit de importantă în practică, deoarece apropierea datelor reale de aceste valori dă informații valoroase privind eventualele perioade în care evoluția ratelor de schimb poate deveni extrem de volatilă și imprevizibilă.