Politici Macroeconomice de Adoptare a Monedei Euro In Romania
CUPRINS
Introducere 5
Cap.1 Politici macroeconomice 7
1.1.Politica monetară
1.2.Politica fiscală
1.3.Politica bugetară
1.4.Politica monetară și fiscală în ciclul de afaceri
1.5.Politicile de ajustare structurală și dezvoltare a economiei României
Cap.2 Aspecte generale privind Uniunea Economică si Monetară 15
2.1.Principalele momente ale formării Uniunii Economice și Monetare
2.2.Tratatul de la Maastricht
2.3.Componentele Uniunii Economice și Monetare
2.4.Argumente pro și contra formării Uniunii Economice și Monetare în Europa
Cap.3 Instaurarea monedei unice 24
3.1.Scenarii si criterii de convergență necesare pentru trecerea la moneda unică
3.2.Avantaje si costuri privind introducerea monedei unice în Europa
3.3.Extinderea Uniuniunii Economice și Monetare spre Europa Centrală si de Est
3.3.1.Trecerea de la UE la UEM prin ERM II
3.3.2.Studiul convergenței economice ale Țărilor Europei Centrale și de Est
3.3.3.Trecerea la euro a noilor state membre ale UE
3.3.4.Criza financiară și impactul ei asupra adoptării monedei euro
Cap.4 Perspective privind intrarea României în UEM 37
4.1.Etapa adoptării euro pentru România
4.2.Studiul de caz: Etapa participării României la ERM II
Concluzii 51
Bibliografie 52
Anexa 53
Introducere
Politicile macroeconomice, adică intervențiile statului pentru a corija dezechilibre care pot afecta economia națională, desemnează un ansamblu de decizii luate de puterile publice menite să atingă, prin utilizarea unor instrumente diverse, obiective bine definite privind situația economică. Deși există numeroase tipuri de astfel de „ținte”, ele pot fi sintetizate în patru categorii principale, reprezentate grafic prin „careul magic” și stabilite de economistul britanic Nicholas Kaldor. Ele sunt: ocuparea populației apte de muncă, evitarea inflației, creșterea economică, stabilitatea prețurilor și echilibrul extern (balanța externăechilibrată).
Este utilă distincția între proiectarea politicilor macroeconomice, aplicarea lor (tranziția de la vechile reguli la cele noi) și funcționarea noilor reguli. Există reguli „cu reacție” care preiau informații din economie și oferă o „conduită răspuns” în raport cu evenimentele percepute (de exemplu, când economia se extinde sau se contractă vor varia impozitele, cheltuielile guvernamentale și compensațiile pentru șomaj). O politică macroeconomică este o recomandare; nu se aplică mecanic și se presupune că în fiecare caz există o adaptare la contextul existent. Pentru a avea sens o astfel de politică trebuie să „fie în vigoare” un timp mai îndelungat, pentru a permite efectelor să se instaleze și a oferi un set suficient de date pentru a trage concluzii referitoare la eficiența ei (de obicei câteva cicluri economice – sau cel puțin mai mulți ani).
Este esențială credibilitatea măsurilor adoptate. Dacă acestea nu se bucură de încredere efectul lor va fi atenuat sau chiar anulat; de asemenea, dacă există încredere efectul va fi amplificat. John Taylor oferă câteva exemple de întrebări la care ar trebui să se găsească un răspuns în forma unei politici macroeconomice. În faza de proiectare: După invazia Kuwait-ului din 1990 prețul petrolului a crescut rapid și încrederea a scăzut. Din 1989 economia SUA a crescut, datorită unei politici monetare restrictive. Întrebare: cum trebuie adaptată politica monetară la noul șoc? Sunt necesare măsuri speciale?Cum va evolua inflația?
Pentru faza de tranziție: Când rata inflației păstrează un timp îndelungat un nivel înalt trebuie să se intervină prin politici monetare pentru a o diminua. Cât de repede trebuie să fie implementată noua strategie? Cât de repede trebuie să scadă rata inflației? Cum se pot atenua efectele negative ale dezinflației?
Pentru faza de „operare” a noii politici: În SUA, în 1989 și în 1990, rata dobânzii la împrumuturi pe termen lung a crescut abrupt.Explicațiile au fost legate de evenimentele din Estul Europei (ex: unificarea Germaniei urma să genereze deficit, o creștere a ratei dobânzii ca urmare a cererii de capital – prin influență rata dobânzii urma să crească și în SUA). Este reală această ipoteză? Sau este vorba de inflație internă? Modificarea „din mers” a strategiei monetare depinde de răspunsul la aceste întrebări.
Capitolul 1. POLITICI MACROECONOMICE
1.1. POLITICA MONETARĂ
Reprezintă categoria de politici macroeconomice prin care se manevrează oferta de bani pentru a obține diverse avantaje macroeconomice: o rată mai scăzută a inflației, o rată mai mică a șomajului, creșterea bunăstării în general. Aproape întotdeauna există instituții independente de guvern care se ocupă cu gestiunea ofertei de monedă (bănci centrale în general, in unele cazuri comisii monetare – currency boards). Unealta folosită de obicei este dobânda pe termen scurt. Politicile macroeconomice se pot clasifica după scopul pe care îl doresc să fie atins atins:
1. Inflație țintă – în general un sistem în care indicele general al prețurilor este definit și rata sa de schimbare este definită. Unelte: manevrarea dobânzii pe termen scurt, vânzarea și cumpărarea de monedă, emiterea de obligațiuni. Exemple: Australia, Noua Zeelandă, Suedia, Marea Britanie.
2. Nivel țintă al prețurilor. Similar cu primul caz, dar creșterea prețurilor într-un an este compensată în perioada următoare. Exemple: Banca Centrală Europeană.
3. Agregate monetare în anii 80 mai multe țări au folosit o schemă care presupunea creșterea constantă a ofertei de bani (împărțită în M0, M1 etc.). Variantă abandonată în majoritatea cazurilor.
4. Rată fixă de schimb se păstrează o rată fixă de schimb cu o monedă străină. Se cumpără/vinde zilnic monedă proprie pentru a menține rata de schimb. Politica monetară este „delegată” țării care emite moneda „reper”. Exemplu: China, fixează yuan-ul în raport cu USD.
5. Convertibilitate în aur caz special în care „moneda străină” este aurul.
6. Amestec de politici – de cele mai multe ori o variantă la inflația ținta. Exemplu: SUA
7. Comisiile monetare – acestea înlocuiesc banca centrală și folosesc o monedă străină ca reper absolut (nu se emite o unitate de monedă proprie decât dacă există o unitate de monedă străină în „safe”-ul comisiei monetare). Convertibilitatea in aur este un caz special al acestei familii de politici. Exemple: Ecuador (la un moment dat). În toate cazurile credibilitatea politicii monetare este esențială.
Politica monetară reprezintă ansamblul măsurilor și metodelor prin care autoritațile publice abilitate caută să influiențeze condițiile macroeconomice prin creșterea sau reducerea ofertei de bani. Autoritațile monetare au la dispoziție trei opțiuni principale: suplimentarea ofertei de bani prin tiparire de bancnote (astazi această opțiune este rareori utilizată), controlul direct asupra deținerilor de bani de către sectorul monetar și operațiuni de open-market (vănzarea și cumpărarea titlurilor de valoare de stat prin operațiuni pe piata liberă). Concepția keynesiană tradițională consideră politica monetară drept cel mai bun instrument (“banii nu contează”) de influențare a economiei, pe cînd concepția monetaristă este total opusă acesteia. Din perspectivele noii macroeconomii clasice (ce utilizează teoria anticiparilor raționale) măsurile de politică monetară sunt total ineficiente. Astăzi, tendința dominantă a politicii monetare este cea a politicilor restrictive, autoritațile monetare responsabile avand convingerea că astfel inflația poate fi restrînsă. ( Dictionar Economic (2007). Editura Economică, Bucuresti, pg. 338).
Ca piața specifică, piața monetară difera atat de piața bunurilor de consum, cat și de cea a factorilor de producție. Obiectul tranzacției pe toate piețele, dar mai ales pe o asemenea piața îl formează moneda, „sîngele care iriga corpul social al unei țari” (Economie politică – Nita Dobrota)– numerar și/sau banii de cont. În ansamblul piețelor, piața monetară deține un rol tot mai important, aceasta decurgînd din însemnatatea tot mai mare pe care o are moneda în economia contemporană.
1.2. POLITICA FISCALĂ
Este acea politică de ajustare care are drept scop macrostabilizarea economică, prin intermediul dimensionării impozitelor și taxelor precum și a cheltuielilor guvernamentale. Este forma politicii economice care se referă la stabilirea proporțiilor dintre impozitele directe și cele indirecte, la ponderea impozitelor și taxelor în venituri, în scopul influențării dezvoltării economice și a politicii sociale. Include ansamblul de măsuri de sporire sau diminuare a ratei impozitelor și cheltuielilor guvernamentale luate într-un stat într-o anumită perioadă de timp, în scopul influențării vieții economice și sociale.Aceasta constă, în cazul inflației, în ridicarea impozitelor sau scăderea cheltuielilor publice prevăzute în buget, în speranța reducerii circulației monetare, iar în caz de șomaj constă în reducerea impozitelor sau ridicarea cheltuielilor publice, chiar și sub forma deficiturilor bugetare, în speranța încurajării activității economice.
Politica fiscală va urmari accelerarea și aprofundarea, în mod coerent a reformei în acest domeniu, ceea ce se va concretiza în reducerea gradului de fiscalitate, atat prin desființarea contributiilor la unele fonduri speciale, cat și prin reașezarea sarcinii fiscale și a raportului dintre impozitele directe și indirecte, în vederea stimularii muncii, economisirii, investițiilor, întreprinderilor mici și mijlocii și a exporturilor, prin:
scutirea integrală de la plata taxelor vamale și a taxei pe valoarea adaugată pentru importul de utilaje și echipamente, materii prime și materiale destinate modernizării întreprinderilor mici și mijlocii;
eliminarea impozitării cu 10% a profitului net utilizat de către agenții economici pentru creșterea capitalului social;
reducerea impozitului pe profit pentru societătile comerciale din sectoarele industriale cu larg impact asupra dezvoltării procesului de industrializare a materiilor prime autohtone;
revizuirea transelor și cotelor de impozitare a veniturilor bănesti ale populației atat pentru stimularea procesului de muncă, în scopul creșterii și consolidării clasei de mijloc, cat și în vederea sporirii puterii de cumparare a persoanelor cu venituri reduse, îndeosebi în prima etapă de guvernare;
acordarea unor deduceri personale la impozitul pe venitul global al populatiei pentru cheltuieli destinate construirii, extinderii și modernizării locuințelor, deținute în proprietate prin utilizarea materialelor autohtone;
scutirea de la plata impozitului agricol, prevazut a se aplica incepand cu anul 2001, pentru proprietarii de teren arabil sau echivalent arabil pana la 10 hectare;
diferențierea impozitelor plătite de populație pentru cladirile și terenurile aferente acestora, prin reducerea impozitelor pentru posesorii unei singure locuințe și aplicarea unor cote progresive pentru posesorii mai multor locuințe;
aplicarea unei cote reduse, cu pana la 9% la taxa pe valoarea adaugată pentru: paine și lapte de consum, energie electrică, gaze naturale, lemne de foc, carbuni pentru populație și medicamente de uz uman din producția internă, compensate de la buget, concomitent cu majorarea TVA la unele produse, respectiv cele de lux și care nu sunt de strictă necesitate pentru populație;
revizuirea sistemului de accize în vederea creșterii randamentului fiscal și a eficienței administrării acestei taxe de consumație;
reorganizarea sistemului jocurilor de noroc și alocarea integrmici și mijlocii;
eliminarea impozitării cu 10% a profitului net utilizat de către agenții economici pentru creșterea capitalului social;
reducerea impozitului pe profit pentru societătile comerciale din sectoarele industriale cu larg impact asupra dezvoltării procesului de industrializare a materiilor prime autohtone;
revizuirea transelor și cotelor de impozitare a veniturilor bănesti ale populației atat pentru stimularea procesului de muncă, în scopul creșterii și consolidării clasei de mijloc, cat și în vederea sporirii puterii de cumparare a persoanelor cu venituri reduse, îndeosebi în prima etapă de guvernare;
acordarea unor deduceri personale la impozitul pe venitul global al populatiei pentru cheltuieli destinate construirii, extinderii și modernizării locuințelor, deținute în proprietate prin utilizarea materialelor autohtone;
scutirea de la plata impozitului agricol, prevazut a se aplica incepand cu anul 2001, pentru proprietarii de teren arabil sau echivalent arabil pana la 10 hectare;
diferențierea impozitelor plătite de populație pentru cladirile și terenurile aferente acestora, prin reducerea impozitelor pentru posesorii unei singure locuințe și aplicarea unor cote progresive pentru posesorii mai multor locuințe;
aplicarea unei cote reduse, cu pana la 9% la taxa pe valoarea adaugată pentru: paine și lapte de consum, energie electrică, gaze naturale, lemne de foc, carbuni pentru populație și medicamente de uz uman din producția internă, compensate de la buget, concomitent cu majorarea TVA la unele produse, respectiv cele de lux și care nu sunt de strictă necesitate pentru populație;
revizuirea sistemului de accize în vederea creșterii randamentului fiscal și a eficienței administrării acestei taxe de consumație;
reorganizarea sistemului jocurilor de noroc și alocarea integrală a sumelor reprezentand profitul companiei de profil a statului în vederea finanțării construcției de locuințe sociale pentru tineret și săli de sport;
îmbunatațirea organizării și stimulării aparatului fiscal la nivel central și local în scopul reducerii evaziunii fiscale și a contrabandei;
stoparea acordării în mod arbitrar de scutiri și reduceri la plata impozitelor și taxelor, ceea ce va permite manifestarea unei concurențe loiale, îmbunatațirea mediului de afaceri autohton și cresterea atractivității acestuia pentru investitori;
întărirea disciplinei financiare, atat prin stimularea achitarii la timp și în cuantumul legal a obligațiilor bugetare ale agenților economici, cat și prin sancționarea fermă a contribuabililor rău-platnici;
În concluzie se realizează creșterea transparenței și solicitudinii administrației fiscale fată de contribuabili prin simplificarea procedurilor și documentației de impunere, precum și a îmbunatațirii informării contribuabililor.
1.3. POLITICA BUGETARĂ
Deschiderea economiilor către schimburile internaționale. O politică de relansare economică fondată pe un deficit bugetar riscă să favorizeze întreprinderile străine. Problema finanțării deficitului bugetar. Dacă acesta este finanțat prin creare de monedă, apare riscul inflaționist. Astfel, în cazul unui deficit bugetar, recursul la împrumut provoacă deplasarea resurselor economice disponibile spre sectorul public în detrimentul altor categorii de agenți economici. Rezultatul acestui efect este o creștere a ratei dobânzii deoarece cererea de capital crește, iar puterile publice oferă o recompensă mai bună pentru a atrage noi economii. Consecința acestui fenomen constă în frânarea cheltuielilor agenților economici sensibili la rata dobânzii, adică a investițiilor.Problema datoriei. Înregistrarea deficiturilor bugetare pe parcursul mai multor ani a condus la acumularea datoriei publice (în cazul de finanțare prin împrumut). În cazul acesta apare un risc important, considerat efect de tip „bulgăre de zăpadă” al datoriei. El antrenează următorul cerc vicios: existența unei datorii publice importante implică plata de dobânzi considerabile către creditorii statului; aceste dobânzi mari grevează asupra cheltuielilor bugetare, conducând la agravarea deficitului și la o nouă îndatorire publică, care conduce la noi dobânzi mai mari ș.a.m.d.
Politica fiscală poate fi folositoare pentru a crește fie cererea agregată, fie oferta agregată și poartă denumirea de politică fiscală expansionistă. Atunci când este folosită în scopul diminuării cererii sau ofertei se numește restrictivă. Politica care este deliberat promovată prin acțiunea guvernului se numește politică fiscală discrețională (ex.: modificări deliberate ale impozitelor și taxelor pentru a atinge anumite obiective).Pot exista politici fiscale expansioniste descripționale și restrictive descripționale.
Keynes a propus utilizarea complementară a măsurilor de politică bugetară și fiscală în condițiile intervenționismului statal. Ca urmare, sunt influențate volumul producției și cererea solvabilă, deci consumul și investițiile, prin aceasta afectându-se gradul de folosire a forței de muncă. Prin creșterea sarcinii fiscale se restrânge cererea globală de consum a populației cu efecte deflaționiste și deci de reducere a gradului de folosire a forței de muncă. Degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii de consum, constituind un mijloc de combatere a șomajului. Inflația și șomajul pot fi evitate prin intervenția nemijlocită a statului asupra cererii agregate care reprezintă totalitatea cheltuielilor pentru consum, cererea de investiții la care se adaugă achizițiile guvernului de bunuri și servicii.
Chiar dacă o bună perioadă de timp politica bugetară și fiscală a constituit unul dintre instrumentele principale de combatere a inflației și șomajului, ea este supusă astăzi la numeroase critici, mai ales după criza din 1974, în urma căreia se asistă la stoparea creșterii inflației galopante, șomajului, dezechilibrelor externe.
Amestecul de politici explică faptul că același nivel al producției poate fi atins utilizând diferite combinații ale celor două categorii de politici, fiscală și monetară, formulându-se pentru acestea pachete de politici.
1.4.POLITICA MONETAR Ă ȘI FISCALĂ ÎN CICLUL DE AFACERI
Există două componente ale oricărei teorii a ciclului: Model de șocuri sau perturbații care afectează economia. De exemplu, dacă o scădere a ratei dobânzii face ca un program de investiții să fie profitabil, poate dura 6 luni pentru a fi planificat, 3 luni pentru a încheia contractele, 6 luni înainte să se ajungă la valoarea maximă a cheltuielilor și încă 2 ani pentru a încheia proiectul. Astfel de perioade lungi de ajustare pot crea șocuri întâmplătoare sau haotice economiei, ceea ce va imprima o evoluție ciclică a PIB-ului și a celorlalte variabile macroendogene. Acestea reprezintă mecanisme de comportament dinamic al variabilelor endogene (PIB, consum investiții, etc.), care generează în timp ciclicitatea.
Mecanisme de ajustare ciclică:Teoria acceleratorului investițiilor se bazează pe o altă determinantă a investițiilor care poate fi formalizată numai într-un model dinamic. Această teorie pune în relație investiția (nivel) și PIBul (modificări). Principala perturbație pe care teoria acceleratorului o subliniază este rolul investiției nete ca fenomen de dezechilibru – ceea ce apare când stocul de capital diferă de ceea ce firmele sau gospodăriile ar dori să fie. Acceleratorul simplu presupune stabilirea unei relații proporționale între modificările în output și modificările în stocul de capital dorit (raportul capital output). Etape:
1. O teorie a creșterilor și descreșterilor explică de ce, odată începute, mișcările tind să urmeze aceeași direcție.
2. O teorie a plafoanelor și pragurilor explică de ce mișcările în sus sau în jos tind să se oprească la un moment dat.
3. O teorie a instabilității care explică cum, odată ce un proces de mișcare în sus și în jos s-a oprit, tinde să aibă o mișcare în sens invers.
Procesul multiplicator accelerator combinat cu modificări în așteptările care determină deplasări autonome ale cheltuielilor pot explica tendințele cumulative ale recesiunilor și relansărilor. Dacă PIB-ul crește într-un ritm constant, atunci investiția va fi la nivel constant; dacă are loc o relaxare a vitezei cu care crește PIB-ul, nivelul investițiilor va scădea. Adică o nivelare a PIB-ului de la vârful ciclului poate duce la un declin în volumul investițiilor, ce se va intensifica prin procesul de multiplicare. Ciclurile macroeconomice și șocurile agregate:
Un șoc pozitiv al cererii (pornind de la nivelul potențial al PIB) va genera o creștere temporară a producției și o creștere permanentă a nivelului prețului. Aceasta din urmă va fi mai mare dacă ratele dobânzii sunt controlate, decât în situația controlului stocului monetar.
Un șoc negativ al cererii va conduce la recesiune, iar mecanismele automate de ajustare pot întârzia în a readuce economia în punctul de echilibru.
Un șoc pozitiv al ofertei agregate va determina creșterea producției și va reduce temporar nivelul prețurilor, dar presiunile inflaționiste se vor face simțite în cele din urmă și vor readuce economia în poziția inițială (unde nu există impact permanent asupra PIB potențial).
Un șoc negativ al ofertei este asociat cu creșterea prețurilor și reducerea producției – situație cunoscută sub denumirea de stagflație.
Politicile monetare și fiscale pot stimula readucerea economiei la echilibru, însă politicile necorespunzătoare pot înrăutății lucrurile. Monetariștii consideră că premisa dominantă a ciclurilor de afaceri este dată de modificările în masa monetară. Mulți dintre keynesieni pun accentul pe șocurile în cheltuielile autonome (investiții și exporturi). Noua școală clasică subliniază faptul că numai modificările neașteptate în cererea agregată pot determina efecte reale. Teoreticienii ciclurilor reale de afaceri presupun că șocurile ofertei pot genera ciclicitate pe o piață concurențională.
Școala „noului keynesianism” încearcă să răspundă criticilor care spun că macroeconomia lui Keynes este lipsită de fundamente microeconomice. Una din disputele importante este caracterul inerțial al schimbării prețurilor. Gregory Mankiw dă câteva din argumentele neokeynesianiste referitoare la „latența prețurilor”: costurile asociate schimbării prețurilor, necoordonarea în schimbarea prețurilor, dependența firmelor una de alta etc.
1.5. POLITICI DE AJUSTARE STRUCTURALĂ ȘI DEZVOLTARE A ECONOMIEI ROMÂNIEI
Politicile în acest domeniu urmăresc stoparea declinului și crearea premiselor pentru relansarea economiei, precum și pregătirea acesteia în vederea aderării la Comunitatea Europeană. Continuarea procesului de restructurare a economiei românești are în vedere implementarea unui pachet de politici bazate pe următoarele principii: Utilizarea unui set coerent de măsuri corective, funcționale și stimulative, corelate cu reglementările comunitare prezente, dar și cu tendințele care se manifestă în spațiul U.E. și pe plan mondial. Compatibilizarea structurilor intrasectoriale cu cele existente și de perspectivă în țările Uniunii Europene;
Ajustarea și consolidarea structurilor economice pentru apropierea progresivă de nivelurile de competitivitate din economia țărilor comunitare, inclusiv pentru folosirea mai bună a condițiilor de acces pe piața Uniunii Europene a produselor românești. În vederea consolidării climatului de afaceri propice economiei de piață se va urmări:
Dezvoltarea mediului economic concurențial din România în conformitate cu reglementările comunitare, pentru alinierea treptată la cerințele asigurării liberei circulații a mărfurilor și serviciilor;
Asigurarea condițiilor pentru o guvernanță corporativă eficace a întreprinderilor;
Flexibilizarea administrației centrale și a personalului implicat în relațiile oficiale internaționale ale României astfel încât să asigure impulsionarea comerțului exterior și consensul mediului de afaceri intern cu cel mondial. Ajustarea în sectorul industrial va fi corelată cu obiectivele de creștere a competitivității externe și a productivității interne în raport cu toți factorii de producție. În acest sens se va urmări:
Amplificarea procesului de remodelare a capacității și structurii producției industriale, inclusiv prin dezvoltarea și stimularea cooperării cu parteneri din Uniunea Europeană, pe fondul consolidării funcționării economiei de piață, al instaurării unui climat concurențial; revitalizarea întreprinderilor mijlocii și mari cu potențial de competitivitate;
Secvențializarea procesului de selecție și redimensionare a agenților economici angajați în procesul de restructurare, urmărind asigurarea condițiilor normale de desfășurare a activității pentru satisfacerea cererii interne, aflată în creștere, și pentru sporirea semnificativă a volumului și eficienței exportului de bunuri și servicii;
Finalizarea procesului de privatizare a societăților comerciale din industrie; expunerea unităților industriale rămase în proprietate publică la forțele pieței, în condițiile întăririi disciplinei legislative din domeniul concurenței (inclusiv Legea Falimentului);
Restructurarea sectoarelor energo și material intensive; a celor cu supracapacități în sensul reducerii pierderilor și al obținerii de sporuri substanțiale de productivitate; stimularea promovării tehnologiilor care asigură reducerea consumurilor energetice;
Revigorarea și valorificarea eficientă a potențialului național de cercetare și dezvoltare tehnologică, inclusiv a cercetării de firmă;
Creșterea potențialului concurențial prin promovarea alianțelor strategice, a structurilor de tip holding și a grupurilor economice de interes, în scopul racordării industriei românești la procesul globalizării, inclusiv a dezvoltării exporturilor complexe;
Dezvoltarea accelerată, externalizarea și specializarea serviciilor pentru producție;
Creșterea în ritm susținut a volumului și eficienței exportului, încurajând exportul produselor cu grad ridicat de prelucrare și valoare adăugată mare; susținerea prioritară, în limitele permise de cadrul reglementărilor internaționale, a sectoarelor industriale pentru care piața mondială este în expansiune sau care sunt purtătoare de tehnologii de înaltă performanță și care reprezintă industrii imature în România;
Valorificarea poziției geografice a României, prin direcționarea exporturilor și către zone învecinate ce pot deveni piețe de desfacere de maxim interes pentru UE.
Rezultatele obținute prin aplicarea măsurilor de reformă din sectorul agricol trebuie consolidate în următorii ani, avându-se în vedere securitatea alimentației populației și necesitatea modernizării satului românesc.
Va fi stimulată formarea de exploatații de dimensiuni optimale, eficiente din punct de vedere economic. Politica din acest domeniu va avea ca țintă creșterea suprafețelor, prin asociere, schimb și cumpărare, descurajându-se diviziunea proprietății sub o anumită limită. Totodată, se vor promova forme asociative, de parteneriat, de integrare și manageriat, pe baza competitivității și a intereselor producătorilor agricoli, inclusiv practicarea arendării și concesionării pe durată îndelungată, în scopul promovării progresului tehnic în producția agricolă. Adâncirea reformelor structurale cu accent deosebit pe consolidarea exploatațiilor agricole, privatizarea societăților comerciale din mediul rural la care statul este majoritar. Guvernul va perfecționa cadrul legal și instituțional pentru funcționarea piețelor agricole și rurale esențiale: piața produselor, a materiilor prime și serviciilor pentru agricultură, piața creditului și cea funciară și va sprijini dezvoltarea infrastructurii necesare pentru funcționarea acestor piețe;
Vor fi promovate politici de produs vizând sprijinirea creșterii eficienței economice pe întregul lanț de activitate agricolă, de la producție până la comercializarea pe piața internă și externă. Politica de dezvoltare rurală, axată în principal pe susținerea financiară din cadrul Programului SAPARD al Uniunii Europene, urmărește în principal:
Modernizarea și articularea sectoarelor de producție și comercializare în conformitate cu standardele de calitate și normele Uniunii Europene;
Consolidarea exploatațiilor agricole de dimensiuni optimale și diversificarea activităților complementare cu caracter nonagricol;
Dezvoltarea infrastructurii social – edilitare;
Acordarea de consultanță și instruirea producătorilor agricoli, a proprietarilor de terenuri și păduri.
Dezvoltarea infrastructurilor, cu luarea în considerare a Planului Național de Amenajare a Teritoriului și a conexiunilor cu sistemul infrastructurilor europene, va avea un rol major în relansarea economiei și asigurarea de noi locuri de muncă. În contextul sporirii sprijinului financiar al Uniunii Europene (prin instrumentul de preaderare ISPA) și atragere de resurse private, se au în vedere modernizarea, reabilitarea și dezvoltarea infrastructurilor de transport. În acest domeniu prioritățile sunt:
Demararea construcției de autostrăzi, în conformitate cu prevederile Raportului final TINA, în scopul integrării infrastructurii românești de transport în Rețeaua pan-europeană de transport;
Modernizarea infrastructurii feroviare și rutiere, construirea unor poduri și variante de ocolire a aglomerărilor urbane pe traseele coridoarelor pan-europene de transport nr.IV și IX, în scopul asigurării creșterii mobilității populației, bunurilor și serviciilor;
Modificarea actualului sistem de taxe și tarife din domeniul transporturilor feroviare și rutiere în vederea creșterii accesibilității serviciilor și a alinierii la standardele europene.
Valorificarea mai eficientă a potențialului turistic constituie un obiectiv prioritar al dezvoltării pe termen mediu. Strategia are în vedere relansarea construcției de locuințe, reabilitarea, consolidarea și modernizarea fondului existent, cu asigurarea protecției seismice. Se va urmări accelerarea procesului de informatizare a societății românești. Vor fi stimulate acțiunile destinate dezvoltării tehnologiei informației și comunicațiilor, racordării României la fluxurile informaționale, cu prioritate ale țărilor Uniunii Europene.
În vederea valorificării importantului potențial de creștere economică și de creare de locuri de muncă pe care îl are sectorul IMM-urilor se va urmări:
Acordarea de facilități stimulative (garanții pentru credite, subvenționarea de dobândă, granturi);
Organizarea de centre de consultanță și training, pregătirea intreprenorială, parcuri tehnologice și incubatoare de afaceri, asistate de către stat, care să furnizeze servicii IMM-urilor gratuit sau la prețuri reduse;
Sprijinirea participării IMM-urilor la proiectele bazate pe investiții publice sau realizate cu finanțare externă.
Obiectivele prioritare pe termen mediu vizează dezvoltarea capacității de generare a cunoștințelor științifice și tehnologice, prin: sprijinirea formării și extinderii nucleelor, centrelor și rețelelor de excelență, în domenii considerate prioritare; creșterea resurselor
din domeniul cercetării prin programele de cercetare – dezvoltare, precum și prin programele de granturi pentru cercetare ale ANSTI, Ministerului Educației Naționale și Academiei Române; îmbunătățirea accesului la sursele de informare; perfecționarea managementului proiectelor de cercetare-dezvoltare; integrarea unităților de profil românești în rețelele și programele internaționale.
Principalele condiționări ale creșterii calității și eficienței activității unităților de cercetare-dezvoltare sunt:
Reducerea decalajelor tehnologice privind dotarea materială;
Dezvoltarea infrastructurii informaționale;
Aplicarea unor proceduri standard de evaluare a organizațiilor, activităților și personalului din domeniul cercetării-dezvoltării, conform uzanțelor internaționale;
Îmbunătățirea procedurilor de selecție, a practicilor manageriale și a orientării spre piață a unităților de cercetare-dezvoltare;
Aplicarea unui sistem de remunerare în funcție de valoarea confirmată în plan științific sau tehnologic a activității și rezultatelor;
Dezvoltarea capacității de difuzare a cunoștințelor științifice și tehnologice prin extinderea serviciilor de marketing, a birourilor de legătură cu industria, etc.; dezvoltarea activităților de promovare publică;
Dezvoltarea capacității de absorbție a inovării în mediul economic; susținerea mobilității cercetătorilor, specialiștilor și studenților din institute și universități către firme; îmbunătățirea accesului firmelor la facilități informaționale și la servicii de asistență științifică și tehnologică.
Dezvoltarea potențialului de cercetare-dezvoltare și inovare la nivelul firmelor se va realiza prin proiecte comune cu institutele și centrele de profil, utilizarea de scheme stimulative de cofinanțare.
Capitolul 2: UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ
2.1. PRINCIPALELE MOMENTE ALE FORMĂRII UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
Uniunea economică și monetară europeană este rezultatul unui proces integrativ complex, atat in planul economiei reale cat și in cel al economiei monetare, derulat de-a lungul unei jumătăți de secol in spațiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea mai multor etape. Dintre acestea, cele mai importante sunt:
Crearea unui aranjament monetar numit Uniunea Europeană de Plăți (1950) format nu doar din state europene ci, prin intermediul lirei sterline și a zonei francului, și din țările africane afl ate in spațiul colonial.
Crearea Comunității Economice Europene care a insemnat liberalizarea fluxurilor de bunuri și servicii, și a Pieței Comune pentru liberalizarea mișcării factorilor de producție.
Crearea Sistemului Monetar European (1979), inlocuit ulterior de către Mecanismul Ratei de schimb cu cele două forme ale sale.
Summitul de la Haga din 1969 în care s-a pus problema creării unei uniuni economice și monetare;
Raportul Werner din 1970, care a propus creare Uniunii Monetare Europene prin fixarea irevocabilă a parităților dintre monedele statelor membre și liberalizarea totală a fluxurilor de capital;
Crearea, în 1988, a Comitetului pentru Studiul Uniunii economice și monetare, sub conducerea președintelui Comisiei Europene din acea perioadă, Jaques Delors, care a propus, prin raportul care ii poartă numele, o nouă bază pentru unificarea monetară in Europa. Raportul Delors a definit strategia care a condus la realizarea, in mai multe etape, a uniunii monetare.
Tratatul de la Maastricht (1992) privind constituirea Uniunii Europene, care in plan monetar, a consfi nțit constituirea unei Bănci Centrale la nivelul Uniunii și a stabilit criteriile pe care statele membre trebuie să le indeplinească pentru a deveni membru al spațiului monetar european.
Crearea Sistemului European al Băncilor Centrale, a cărui funcționare se bazează pe mai multe principii generale dintre care amintim independența instituțională și fi nanciară a Băncii Centrale Europene și a băncilor centrale ale statelor membre, transparența, subsidiaritatea și responsabilitatea in atingerea obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht.
Introducerea monedei Euro, începând cu ianuarie 1999.
Potrivit tratatului de la Roma (1957) și a dispozițiilor adoptate ulterior de către instituțiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale și apoi a unei uniuni economice și monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulații a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulație a capitalurilor, serviciilor, forței de muncă și adoptarea monedei unice în teritoriul comunității. Într-o etapă viitoare se prevedea și realizarea uniunii politice a țărilor membre.
În concepția acestui tratat Uniunea Economică și Monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale și sociale ale țărilor membre și o convertibilitate reciprocă totală și ireversibilă a monedelor țărilor membre și apoi punerea în circulație a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică și monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susțină edificarea pieței unice și a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.
În 24 aprilie 1972 a fost creat mecanismul ,,șarpelui monetar. Țările participante la ,,șarpele monetar” și-au luat angajamentul de a nu permite fluctuații ale cursurilor valutare reciproce mai mari de 2,25%. Față de monedele celorlalte țări, cursurile valutare din șarpele monetar flotau liber. Acest sistem și-a încheiat activitatea în martie 1979, ca efect al creării Sistemului Monetar European , al cărui obiectiv declarat era crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa Occidentală, care să protejeze economiile acestor țări de instabilitatea financiar – monetară internațională și, în mod deosebit, de fluctuațiile puternice ale dolarului american în acea perioadă, precum și relansarea procesului de integrare europeană. Sistemul monetar european a însemnat nașterea unei noi monede – ECU (European Currency Unit) ca unitate de cont. Cursul de schimb al ECU se calculează ca o medie ponderată a unui coș valutar alcătuit din monedele statelor comunitare.
2.2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT
În iunie 1988 Consiliul Europei întrunit la Hanovra a însarcinat un comitet aflat sub presedenția lui Jacques Delors(Ever closer Union. Introduction to European Integration (2005). Desmond Dinan. ed.III Publisher: Lynne Rinner Pub), să studieze problema uniunii economice și monetare. Raportul final al acestui comitet (Raportul Delors), datat aprilie 1989, schițează trei etape spre uniunea economica și monetară.
Pe baza acestui raport, Consiliul European întrunit la Madrid a decis în iunie 1989, să declanșeze prima etapă a Uniunii economice și monetare: deplina liberalizare a capitalurilor în 8 state membre pâna la 1 iulie 1990. În decembrie 1989 Consiliul European a solicitat o întalnire interguvernamentala care să stabilească amendamentele necesare pentru obținerea uniunii monetare și economice depline. Activitatea acestei conferințe interguvernamentale s-a concretizat în Tratatul Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht. Tratatul fixeaza două date pentru moneda unică: 31 decembrie 1997, cel mai curând, și 1 ianuarie 1999, cel mai tarziu. Scenariul inițial prevedea 3 faze:
Faza I (1992 – 1993). Țările care vor intra în uniunea monetară vor îndeplini condițiile de convergență monetară și bugetară. Criterii de convergența sunt:
stabilitatea prețurilor : o rată a inflației medie care nu va depăși cu mai mult de 1.5 % aceea a celor mai bune 3 economii ale statelor membre;
disciplină bugetară: o poziție financiară care să nu presupună un deficit excesiv – mai mică de 3% din PIB și o rată a datoriei publice mai mică de 60% din PIB
stabilitatea monedei naționale: ținerea sub observație a marginilor de fluctuație a mecanismului de schimb valutar într-un interval de cel puțin 2 ani, fără nici o devalorizare
convergența ratei dobânzii – o rată a dobânzii nominală medie, pe termen-lung care să nu depășească 2% din media celor mai bune 3 economii din UE.
legislatie nationala compatibila cu functionarea SEBC
Periodic la fiecare 2 ani sau la cererea statelor membre UE, BCE realizează ,,Rapoarte de convergență” în care se analizează gradul de îndeplinire a ,,criterilor de convergență” de către Țările membre UE aflate în afara zonei euro. Referitor la rata inflației se are în vedere media celor trei țări care au avut cele mai bune performanțe în domeniul stabilității prețurilor. Până acum s-au considerat țările în care rata inflației a fost cea mai scăzută, însă în perspectiva în care în unele țări rata inflației va fi negativă, se pune problema dacă deflația poate fi interpretată ca o performanță compatibilă cu stabilitatea prețurilor.
În ceea ce privește politica bugetară, Tratatul de Ia Maastricht precizează că aceasta este de competență națională, stabilind însă două criterii de convergență referitoare la situația finanțelor publice, pentru ca o țară să fie acceptată în zona euro: criteriul deficitului bugetar și criteriul datoriei publice. Criteriul referitor la deficitul bugetar este considerat îndeplinit dacă statul nu este subiect al unei decizii a Consiliului UE prin care se stabilește existența unui deficit excesiv; inexistența unui deficit excesiv înseamnă fie un deficit bugetar de maxim 3% din PIB, fie în cazul unui deficit mai mare, existența unei tendinte de reducere substantialã a acestuia prin apropierea deficitului de limita impusă sau existența unei situații excepționale și temporare.
Privind stabilitatea cursului de schimb, acest criteriu impune participarea la SME timp de minim 2 ani.. Protocolul privind criteriile de convergență precizează că acest criteriu este considerat îndeplinit dacă fluctuațiile cursului valutar al țării analizate s-au încadrat în limitele normale de fluctuație, fără a se înregistra tensiuni severe, timp de minim 2 ani înainte de examinare. În cadrul procedurii de evaluare BCE constată dacă statul respectiv a participat la SME timp de cel puțin 2 ani înainte de realizarea ,,Raportului de convergențã”, apoi exprimă o părere oficială privind respectarea sau nu a fluctuațiilor normale în cadrul SME. Limitele normale ale SME au fost inițial de ±2,25%, o limită de ±6% find prevăzută ca o derogare, pentru unele țări; din august 1993, limitele benzii de fluctuație au fost extinse la ±15%.
Referitor la datoria publică, care trebuie să fie maxim 60% din PIB, fie o datorie publică superioară limitei de 60%, dar care a înregistrat o tendință susținută de reducere și se apropie de valoarea limită într-un ritm destul de rapid. Ultima prevedere lasă spațiu larg pentru interpretări de exemplu, în ,,Raportul de convergență” elaborat de Comisia Europeană în anul 2000, s-a constatat că, în Grecia, datoria publică în anul 1999 a fost de 104.4% din PIB, valoare ce depășea cu mult limita de 60%. Totuși, Greciei i s-a permis adoptarea euro de la 1 ianuarie 2001, considerându-se că îndeplinește criteriile de convergență de la Maastricht, inclusiv criteriul datoriei publice.
Acest lucru a fost posibil deoarece analiza a evidențiat o tendință de scădere a ponderii datoriei publice în PIB de la 111,3% în 1996 la 104,4% în 1999. În plus, din punct de vedere al deficitului bugetar, situația finanțelor publice era sustenabilă, înregistrându-se un deficit bugetar de 1,6% din PIB în anul 1999; deficitul a fost estimat pentru anul 2000 la un nivel de 1,2%, cu mult sub limita de 3%, aceste performanțe fiind remarcabile, ținând cont de faptul că nivelul deficitului bugetar a fost de 15,9% din PIB în 1990). Analiza altor elemente au permis desprinderea concluziei că Grecia este capabilă să îndeplinească obiectivele pe termen mediu, neexistând riscul ca situația finanțelor publice din această țară să pericliteze obiectivele de dezvoltare ale U.E.M.
Criteriul de la Maastricht privind rata dobânzii a fost impus deoarece se consideră că nivelul ratei dobânii pe termen lung reflectă gradul de durabilitate a convergentei realizate de statul membru. Protocolul privind criteriile de convergentă mai precizează faptul că rata dobânzii avută în vedere se calculează ca medie a ratei nominale a dobînzii pe termen lung pentru titlurile de stat, pe ultimele 12 luni. Ca regulă generală s-a stabilit că titlurile care pot fi avute în vedere trebuie să fie emise de guvern, pentru o perioadă de aproximativ 10 ani si să fie lichide.
Faza a II-a (1994-1999) care a dus la stabilirea noilor structuri ale U.E.M. respectiv:
Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt pe Main, care să asigure tranziția la Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale și moneda unică; IME era format din guvernatorii băncilor centrale ale țărilor UE.
Banca Centrală Europeană (începând cu iulie 1998) înlocuiește treptat IME și va forma, împreună cu băncile naționale, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Acest model al BCE se inspiră din modelul federal al Bundesbank care decide politica monetară pusă apoi în practică de băncile centrale ale landurilor.
Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a hotărât ca viitoarea monedă unică să se numească EURO. Cu privire la nominalizarea primelor state care urmau să participe la viitoarea uniune monetară, aceasta urma să se facă în prima parte a anului 1998; totodată, Banca Centrală Europeana urma să fie pusă în funcțiune.
Administrația țărilor participante, băncile, instituțiile financiare se pregătesc pentru trecerea la stadiul al 3-lea; la 1 ianuarie 1999 să înceapă efectiv uniunea monetară. La 15 iulie 1997, Institutul Monetar European a luat decizia utilizării unui simbol codificat pentru euro, acesta find înregistrat la Organizația Internațională pentru Standardizare. Creatorii simbolului euro s-au inspirat de la grecescul Epsilon și de la prima literă a cuvântului Europa; acesta este tăiat de doua linii paralele, pentru a se indica stabilitatea monedei euro (€). Crearea Bancii Centrale Europene este prevazuta pentru 1 iulie 1998; va inlocui Institutul Monetar European si va forma, cu bancile centrale nationale Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC)..
Un rol important în definitivarea Etapei a II-a l-a avut și Ecofin (Consiliul Economic și Financiar) și comitetul său pregătitor pentru politici monetare. Pe baza contribuțiilor din partea Comisiei Europene și a Institutului Monetar European, Ecofin a propus un mecanism al cursurilor de schimb revizuit (ERM II – Exchange Rate Mechanism) care va reglementa relațiile dintre euro și monedele țărilor neparticipante la UEM și un pact de stabilitate care va asigura disciplina bugetară după lansare euro. ERM II a fost modelat după mecanismul existent anterior (ERM I), în plus permite un interval de fluctuație mai larg (15%) pentru monedele non-euro în relația cu euro. SEBC și băncile centrale ale țărilor membre non-euro vor interveni dacă e necesar pentru a păstra ratele de schimb în interiorului intervalului permis.
Faza a III-a. a prevăzut practic, fixarea irevoceabilă a ratelor de schimb și introducerea monedei unice. În timpul unei perioade de tranziție de trei ani (până la 31 decembrie 2001), monedele naționale au fost încă schimbate contra monedei unice. La data de 1 ianuarie 1999 s-a lansat oficial euro în 11 state membre UE. Între 1 ianuarie și 1 iulie 2002 a fost o nouă perioadă de tranziție, în timpul căreia monedele naționale au fost retrase de pe piață. Începând cu data de 1 iulie 2002, moneda unică euro a fost singura acceptată pe piața europeană. Conform documentelor oficiale, intrarea noilor state în zona euro va avea loc în momentul în care fiecare dintre acestea va dovedi îndeplinirea criteriilor de convergență, așa numitele criterii de la Maastricht, înscrise în Tratatul de Ia Maastricht. În timpul acesteia ratele de schimb vor fi în mod irevocabil fixate și moneda unică introdusă in cadrul Tratatul Uniunii Europene nu stabilește mijloacele prin care se va face trecerea la moneda unică, dar stabilește aceasta ca un obiectiv principal.
Crearea sistemului monetar bazat pe EURO este, deci, rezultatul Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995 și al textelor fondatoare prezentate Consiliului de la Dublin, cunoscute sub numele de prima reglementare și, respectiv, a doua reglementare – documente care definesc cadrul juridic al euro. Prima reglementare (CE 1103/97) a fost adoptată de Consiliul European de la Amsterdam la 17 iunie 1997, in baza articolului 235 din Tratatul de Constituire a Comunitații Europene. Au fost fixate cateva dispoziții referitoare la:
Introducerea euro și cu deosebire înlocuirea, începand cu 1 ianuarie 1999 a ECU cu euro cu rata de 1:1;
S-a afirmat principiul continuitații contractelor;
S-au fixat regulile de schimb și de rotunjire pentru înlocuirea monedelor naționale prin euro și subdiviziunea sa – centul.
A doua reglementare ( CE 974/98 ) a fost adoptată oficial de Consiliul din 1-3 mai 1998, o data cu fixarea listei de țări participante. Ea instituie euro ca monedă a statelor membre participante. Totodată sunt definite condițiile de utilizare a euro în perioada de tranziție precum și metodele de retragere a monedelor naționale – cel mai tarziu la 1 iulie 2002, deși s-au exprimat păreri că aceasta dată ar trebui devansată.
O altă reglementare (2866/98) din 31 decembrie 1998 definește ratele de schimb între euro și 11 unitați monetare naționale ce urmează a fi înlocuite de euro. Sunt state care la data de 1 ianuarie 1999 au indeplinit condițiile pentru adoptarea monedei unice euro. Acestea au fost fixate irevocabil și sunt dupa cum urmează:
Tabelul nr 1. Ratele de schimb între euro și monedele naționale ale statelor care au aderat la UEM la 1 ianuarie 1999
(Sursa: Silviu Cerna (2005) ,,Economie Monetara Internatională” Editura Mirton, Timisoara)
Începând cu această etapă BCE a preluat responsabilitatea pentru politica monetară comună iar introducerea ulterioară a monedei reale în 2002 a readus în prim plan impactul integrării europene pentru europenii de rând. Euro a devenit acum o realitate tangibila pentru intreaga lume. Acceptul public al noii monede a fost destul de ușor, deși mulți cetățeni europeni încă calculează în minte în monedele vechi.
2.3. COMPONENTELE UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
1.Politica monetară comună. Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la introducerea unei monede unice și nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare între statele membre, ci doar, prin paragrafele 103-107, precizează că „fiecare țară participantă la procesul de integrare consideră politicile sale conjuncturale și politicile in domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui consens reciproc acceptabil, considerand cursul de schimb ca fiind o problemă de interes comun” Pe parcursul primilor ani ai construcției europene, în care s-au pus bazele uniunii vamale și s-au creat instrumentele Politicii Agricole Comune, principala problemă a Comunității din perspectivă monetară a fost ajustarea cursurilor de schimb. Aceasta se datora faptului că atat funcționarea, cat și performanțele Politicii comerciale comune și ale Politicii Agricole Comune erau puternic influențate de fluctuațiile cursului de schimb valutar.
Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht in 1991 este cel care condus la introducerea unei politici monetare comune bazată pe o monedă unică administrată de către o singură bancă centrală independentă. În conformitate cu prevederile Tratatului, obiectivul de bază al politicii monetare comune și al politicii cursului de schimb il reprezintă stabilitatea prețurilor și fără a aduce prejudicii acestui obiectiv, susținerea politicilor economice generale ale Uniunii, în concordanță cu principiile economiei libere de piață și ale concurenței.
În același timp, toate decontările dintre statele membre, emisiunile de titluri de stat, sau contractele încheiate in cadrul spațiului sunt realizate în mod obligatoriu in euro. Trebuie menționat că moneda euro este utilizată ca și însemn monetar și în alte state, care nu sunt membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Andora, Islanda, Lichtenstein, etc. Alături de introducerea monedei euro în spațiul format de către statele membre care au îndeplinit criteriile de convergență, un moment de importanță crucială l-a constituit înlocuirea politicilor monetare naționale cu o politica monetară comună, concepută de către Banca Centrală Europeană.
2. Politica economică comună. Uniunea Economică și Monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel de-al doilea este cel fiscal iar cel de-al treilea cel structural. Politica economică comună acoperă cu preponderență pilonii doi și trei. Dacă in cadrul primul pilon, cel monetar, se poate vorbi de o puternică coordonare însoțită de o înlocuire a politicilor monetare naționale și a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în privința celui de-al doilea pilon, datorită lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare și de slabe performanțe în aplicarea în comun a unor prevederi și reguli de această natură. În cadrul Uniunii Economice și Monetare există mai multe modele de coordonare a politicii economice, în funcție de modul și puterea de intervenție: unul bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative și cel de-al treilea, care merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune existența unei baze legale în acest sens.
Primul, creat pentru a impune disciplină financiară, este cel adoptat de Pactul de Stabilitate și Creștere, bazat pe reguli stricte prevăzute în tratatele Uniunii și care sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale care obligă la respectarea legii și, în cazuri dovedite de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalități. De menționat faptul că sancțiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro. Cel de-al doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de Politică Economică, presupune aplicarea unor proceduri, prevăzute în tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat. Cel de-al treilea, care merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor economice, ca rezultat al concluziilor Consiliului European, nu obligă, prin lege, la respectarea prevederilor și nu permite acordarea de sancțiuni financiare.
Privind din perspectivă istorică, statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor economice și monetare in favoarea Comunității. Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin politicile naționale, inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forței de muncă, de stabilitatea prețurilor sau de echilibrul balanței de plăți, politici a căror elaborare și implementare a rămas în exclusivitate în sarcina și sub jurisdicția statelor membre.
3.Solidaritatea financiară. Instrumentul comunitar prioritar pentru solidaritate financiară este Banca Europeană de Investiții. În conformitate cu art. 267 din TEC obiectivul Băncii il reprezintă contribuția la menținerea stabilității macroeconomice în spațiul comunitar. Datorită încrederii financiare de care se bucură, banca cumpără de pe piețele de capital credite la o rată scăzută a dobanzii, pe care le redistribuie apoi statelor membre pentru ca acestea, la randul lor să le direcționeze spre dezvoltarea intreprinderilor mici și mijlocii. Banca reprezintă o sursă majoră de finanțare a activităților industriale noi și a sectoarelor cu tehnologie avansată, contribuind, în egală măsură, la formarea rețelelor de transport și energie transeuropene, protejarea mediului înconjurător sau cooperarea cu statele din afara spațiului comunitar. Fondul European de Investiții, înființat în 1994, are o structură a acționariatului formată din Banca Europeană de Investiții (60%), Comisia Europeană (30%) și membrii din sectorul bancar comunitar. Scopul acestuia îl reprezintă dezvoltarea legăturilor dintre organismele comunitare și mediul financiar, în dorința de a contribui, alături de BEI, la crearea de locuri de muncă în spațiul comunitar și în țările aflate în curs de aderare.
4. Structura instituțională a Uniunii economice și monetare este dată în principal de către Banca Centrală Europeană și băncile centrale ale statelor membre care, impreună formează Sistemul European al Băncilor Centrale. Din acest sistem mai fac parte și băncile centrale ale statelor membre care nu fac parte din zona Euro, și care nu participă la luarea deciziilor cu privire la politica monetară unică pentru zona Euro. Obiectivul declarat al SEBC îl constituie menținerea stabilității prețurilor.
Adițional acestui obiectiv, sistemul urmărește:definirea și implementarea politicii monetare unice, crearea și deținerea de rezerve valutare ale statelor participante precum și asigurarea stabilității sistemului financiar. Începand cu 1 ianuarie 1999, politica monetară a Uniunii Europene nu a mai fost concepută la nivel național, ci la nivel comunitar de către Banca Centrală Europeană (BCE). Politica monetară comună este adoptată de către BCE și apoi implementată de către băncile centrale ale statelor membre participante la moneda unică. BCE este independentă și nu execută dispozițiile instituțiilor Uniunii Europene și nici pe cele ale guvernelor statelor membre.
2.4. ARGUMENTE PRO ȘI CONTRA FORMĂRII UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE ÎN EUROPA
Uniunea economică și monetară considerată a fi, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai ambițios dar și cel mai riscant proiect al construcției europene este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică. Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la baza creării acesteia, Uniunea economică și monetară nu s-ar fi realizat nici în prezent deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.
Din punct de vedere politic, formarea Uniunii economice și monetare reprezintă cedarea de suveranitate și de control asupra deciziilor privind politica economică a statelor membre. Mai mult, introducerea și utilizarea monedei unice ar presupune o singură conducere economică care ar necesita transferul de responsabilități și chiar funcționarea unei conduceri politice unice. Nici din punct de vedere economic, Uniunea economică și monetară nu prezintă argumente suficiente pentru crearea ei, in primul rand deoarece spațiul comunitar nu reprezintă o zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune: un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerțul intracomunitar, un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului și forței de muncă precum și flexibilitate înaltă a prețurilor și salariilor- transferuri fiscale în condițiile în care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune.
În esență, statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot caștiga reciproc din deținerea unei monede comune doar atunci cand fac parte dintr-o zonă monetară optimă, adică atunci cand structurile lor economice sunt similare și cand nu există riscul ca șocurile asimetrice să afecteze doar unele din aceste țări. Cum insă între economiile statelor membre există diferențe notabile între nivelurile de dezvoltare, acestea vor reacționa în mod diferit la șocurile venite din exterior. Astfel, pentru acele state membre care sunt exportator net modificarea prețului mondial al unui produs va avea efecte opuse celor inregistrate de statele care se situează pe poziția de importator net. În mod similar, consumatorii din unele state membre se împrumută mai mult, alții mai puțin și ca atare vor percepe în mod diferit fluctuațiile ratelor dobanzilor de pe piața internațională.
Șocurile asimetrice pot genera disfuncționalități și din perspectiva incompatibilității ciclurilor de afaceri, în sensul că unele state membre se pot afla în faza de creștere, altele în cea de declin sau stagnare, astfel încat o politică monetară unică, proprie zonelor monetare optime, nu ar putea rezolva problemele tuturor statelor implicate. Particularizand pentru zona Euro, care nu reprezintă nici în acest moment o zonă monetară optimă, statele membre ale acesteia nu mai au posibilitatea de a-și stabili propria rată a dobanzii sau de a utiliza cursul de schimb ca instrument al politicii economice.
Mai mult, nici unul din mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi migrația, nivelul salariilor, mișcările de capital, politica fiscală, transferurile fiscale sau ajutoarele directe nu funcționează la parametri optimi in spațiul Euro. In același timp, există bariere culturale și lingvistice legate de mobilitatea forței de muncă, ceea ce determină variații legate de nivelul salariilor și de rata șomajului. Din aceste considerente, Uniunea Europeană reprezintă și în prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce constituie un impediment în această etapă a integrării. În ciuda statutului de zonă monetară sub-optimă, există însă o serie de argumente pro (și desigur și contra) constituirii unei Uniuni economice și monetare în spațiul european.
Argumentele în favoarea unei uniuni economice și monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:
completarea pieței unice, în sensul că o piață unică are nevoie de o monedă unică;
creșterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare și eliminarea costurilor de conversie;
reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale și investiții prin eliminarea fluctuațiilor ratei de schimb;
transparența prețurilor și prin aceasta o mai bună informare a participanților la tranzacții;
disciplina monetară, în sensul că guvernele nu vor mai putea utiliza valutele ca instrumente de politică economică;
scăderea inflației, datorită disciplinei impuse economiilor care formează zona Euro;
fuziunea piețelor financiare, care poate conduce la economii la scară;
creșterea eficienței și obținerea unor ritmuri de creștere economică înalte;
intărirea poziției Uniunii Europene în cadrul sistemului monetar internațional;
facilitarea atingerii țelului creării uniunii politice;
Argumentele împotriva formării unei uniuni monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:
pierderea controlului și a puterii de decizie cu privire la problemele monetare;
pierderea de flexibilitate, în sensul că guvernele naționale nu vor putea să ia decizii de politică monetară care să permită protejarea economiilor lor de șocurile externe, în detrimentul altor țări;
diferențe relativ mari în ciclurile de afaceri și standarde de viață între statele membre;
pericolul de a diviza Uniunea Europeană în state din interiorul și din afara Uniunii economice și monetare;
costurile materiale pe care le incumbă înlocuirea monedelor naționale cu moneda unică, crearea instituțională și modificările de natură legislativă.
Capitolul 3: INSTAURAREA MONEDEI UNICE
3.1 SCENARIUL ȘI CRITERIILE DE CONVERGENȚĂ NECESARE TRECERII LA MONEDA UNICĂ
Scenariile trecerii la moneda unică și înlocuirea monedelor naționale, au constituit un obiect important al disputelor la nivel european. De la început au fost respinse scenariile extremiste. Big-bang-ul imediat a fost considerat nerealist pe plan tehnic si generator de angoasă pe plan psihologic pentru opinia publică europeană. Moneda națională face parte așa cum se știe din marile câștiguri istorice și culturale precum și psihologice ale națiunilor. Moneda națională a reprezentat și mai reprezintă un semn distinctiv, un simbol al startului național. Big-bang-ul sau tranziția excesiv de gradualistă, care urmărea să trateze problemele psihologice și să extindă deciziile pe mai mulți ani, nu putea fi deasemenea acceptată. Ambele scenarii fiind purtătoare de riscuri enorme, pe de o parte, iar pe de alta de diluarea acțiunii pe mai mulți ani, acestea ar fi avut efecte de demobilizare și ar fi fost în contradicție cu prevederile tratatului de la Mastricht, care stipulează că moneda unică trebuie introdusă chiar la începutul fazei a treia.
Scenariul “masei critice”, ca un scenariu intermediar, a fost considerat, până la urmă cel mai potrivit. Acest scenariu ține seama de o serie de constrângeri precum și de necesitatea pregătirii operatoriilor și a opiniei publice de necesitatea introducerii monedei unice. De asemenea scenariul permite răgazul necesar producerii monezilor, perfecționarea măsurilor de reglementare și a modalităților de înlocuire a monedelor nationale.
Înainte de a intra în U.E.M., economiile naționale trebuiau să fie pregătite spre a face față tuturor exigențelor sale. Această pregătire urma să fie apreciată în funcție de criteriile de convergență, prevazute în tratatul de la Mastricht (1992-1993). Introducerea monedei euro presupune pregătiri de durată, sub atenta monitorizare a instituțiilor europene responsabile cu acest demers. Ca atare, Comisia Europeană întocmește rapoarte periodice cu privire la stadiul pregătirilor legate de introducerea monedei unice pentru fiecare din statele membre care nu fac parte din zona euro, precum și pentru statele în curs de aderare.
Convergența, concept magic al vocabularului european, este o noțiune economică relativ neclară, care presupune că performantele țărilor europene, în materie monetară trebuie să se apropie de cele a țarilor cu rezultatele cele mai bune. Criteriile de convergență, în număr de cinci priveau principalele domenii ale politicii economice naționale si anume politica fiscală, politica monetară și politica cursurilor de schimb. Într-o formulă detaliată aceste criterii de convergenta sunt:
Rata inflației nu trebuia să depășească cu mai mult de 1,5% media ratelor inflației a celor trei membrii U.E. cu cele mai stabile prețuri.
Dobânda aferentă obligațiunilor de stat pe termen lung și mediu să nu depășească cu mai mult de 2% media dobânzilor corespunzătoareînregistrate în cele trei țări cu cea mai redusă rată a inflației.
Deficitul bugetar sa nu depășească 3% din P.I.B.
Datoria publică să nu depășească 60% din P.I.B.
Moneda națională să fi fost integrată în S.M.E. și să nu fi fost afectată de tensiuni severe (cursul său să fi fost menținut în interiorul marjei de fluctuație acceptabile în interiorul S.M.E., fără să fi fost necesară devalorizarea sa, în raport cu celelalte monede) pe o perioadă de cel puțin doi ani anteriori momentului intrării în U.E.M. Consiliul European era instituția îndreptățită să judece gradul de îndeplinire a acestor criterii, iar decizia trebuia luată cu o majoritate calificată.
Evaluarea îndeplinirii criteriilor de convergență nu a fost un proces automat, bazat pe un set rigid de condiții. De altfel, însă și formularea acestor criterii a fost făcută de o asemenea manieră încât o anumită flexibilitate era posibilă, atunci când credibilitatea măsurilor de convergență întreprinse în țara în cauză era apreciată pozitiv. Astfel, un deficit bugetar, chiar excesiv în raport cu procentul de 3% de P.I.B. putea fi acceptabil dacă el s-ar fi “diminuat în mod substanțial și continuu și ar fi atins un nivel apropiat de cel de referință”.
De asemenea o datorie publică echivalentă cu peste 60% din P.I.B. nu interzicea accesul la U.E.M. dacă ea “se diminuează în mod suficient, apropiindu-se de nivelul de referință într- un mod satisfăcător”. Consiliul U.E. al miniștrilor economiei și finanțelor (E.C.O.F.I.N. ) era abilitat să evalueze programele întocmite de fiecare țară pentru a satisface criteriile de convergență.
Astăzi, privind retrospectiv, se poate spune că cel mai discutat aspect în timpul și chiar după finalizarea negocierilor a fost disciplina bugetară impusă de Maastricht. Această disciplină este axată pe trei principii:
Este interzisă “finanțarea directă de la Banca Centrală sau accesul la finanțare în condiții de favoare a deficitelor publice” (art. 104, 104a).Clauza no-boil-out, “fiecare stat membru este responsabil pentru finanțarea datoriei sale publice chiar și în condițiile unei crize financiare” (art. 104b).
Statele membre vor evita deficitele bugetare excesive (art. 104c). Pentru a atinge disciplina bugetară cerută, fiecare stat membru al U.E. a adoptat cel puțin un program de convergență, iar pe lângă pachetele de măsuri ale acestor programe (reduceri ale cheltuielilor bugetare, creșteri ale impozitelor etc.) au fost luate și alte măsuri la nivel macroeconomic. În același timp, aproape toate țările au dus o politică monetară restrictivă pentru a controla masa monetară restrictivă și a reduce inflația. Implementarea programelor de convergență s-a dovedit a fi destul de anevoioasă, datorită și anilor de recesiune de la începutului deceniului.
3.2.AVANTAJE ȘI COSTURI PRIVIND INTRODUCEREA MONEDEI UNICE ÎN EUROPA
În țările europene s-a înregistrat în ultimele decenii un tot mai pronunțat proces de integrare, luându-se decizia de a avea o singură monedă care va produce economii de timp și de bani pentru țările membre, va multiplica și va facilita schimburile în interiorul Europei, va determina creșterea volumului tranzacțiilor transfrontaliere de cumpărare și de vânzare a acțiunilor și obligațiunilor din țările membre.
Uniunea Monetară este însă acompaniată de costuri uriașe. Țările membre aveau posibilitatea de a ajusta, la nevoie, cursurile de schimb ale monedei naționale, precum si politicile monetare pentru rezolvarea problemelor economice drastice. Cu toate că existența monedei unice va simplifica schimburile comerciale dintre țările membre, fiecare țară membră va renunța la capacitatea de a utiliza politica monetară pentru a influența economia. Nici o bancă centrală din țările membre nu va mai avea capacitatea de a stabili sau influența nivelul dobânzilor. De asemenea, vor pierde capacitatea de a stabili periodic cursurile de schimb ale monedei naționale.
Aceste avantaje sunt evidente în următoarele cazuri:
●călătorie – călătorul trebuie să efectueze un singur schimb valutar; de exemplu, dacă se vizitează un muzeu în Italia, se poate plăti biletul de intrare cu banii rămași de la o casa de schimb din Spania, etc.
●cumpărături – prețurile sunt exprimate în aceeași monedă în toată zona Euro, deci se pot face mai ușor comparații ,se poate allege un prêt mai bun.
●afaceri – nu mai există riscul ca diferitele valute fluctueze; se cumpără, vinde și tranzacționează pe o piață mult mai mare și mai competitivă; gestiunea unei afaceri e mai ușoară și mai puțin costisitoare.
“ Euro reprezinta cel mai bun candidat pentru rolul moneda unica ,neputand fi înlocuita cu nici o alta moneda oricare ar fi tentația pe termen scurt”-Jacques Delors. Moneda euro este un concurent credibil pentru dolar pe piața monetară. Crearea de euro ar putea să accelereze mișcarea de basculare a dolarului către euro,dar pe termen lung și gradual. Deja dupa doi ani de la lansarea sa ,euro a devenit a doua monedă cea mai utilizată dupa dolar și înaintea yenului. Aceasta situație reflectă moștenirea vechilor monede naționale ale tărilor din zona euro și rezultă și din ponderea economică a Eurolandului în economia mondială.
O moneda unică europeană permite în primul rand să surmonteze fragmentarea actuală a pieței interne și deci să-și întărească poziția față de concurența internațională. Moneda unică asigură o mai mare transparență a costurilor și prețurilor, care devin comparabile în toată comunitatea, dă un nou impuls concurenței.
Pe de altă parte moneda unică are avantaje pentru voiajori ,turisti sau oameni de afaceri care nu suporta costurile de tranzacție pe care le fac de fiecare data ,schimbul de devize .Se știe că un cetațean care vizitează un stat membru UE și schimbă moneda pierde circa 45% din valoarea banilor săi, din cauza costurilor de tranzacție sau schimburilor de devize repetate.
O monedă comună economică pentru întreprindere presupune cheltuieli de acoperire a riscului de schimb, cheltuieli care se fac în prezent pentru a se proteja de fluctuațiile monetare : intreprinderile ce realizează tranzacții comerciale în mai multe state membre pot înlatura astfel costurile administrative legate de schimburile de monede inclusiv risipa de timp. S-a mai apreciat că, atunci cand exporta ,micile întreprinderi trebuie să faca fața unor cheltuieli de schimb de 10 ori mai mare decat cele multinaționale, care pot opera compensari între vanzările și cumparările lor în strainatate și să obțina astfel taxele cele mai favorabile pentru operațiunile lor de schimb.Beneficiile aduse de euro : reducerea costurilor pentru schimburile valutare,reducerea riscului valutar,prevenirea devalorizărilor competitive,preântâmpinarea unor atacuri speculative,o politică monetară coordonată și de asemenea transparență și competiție.
Există puține estimări referitoare la costul direct generat de trecerea la moneda euro. Conform calculelor realizate de banca Germaniei, acest cost reprezintă aproximativ 0,5% din PIB, în timp ce estimările BCE arată că același cost este situat între 20 și 50 de miliarde. Aceste cifre acoperă în totalitate atât cheltuielile suportate de sectorul public (fabricarea noilor bancnote și monezi, distrugerea celor vechi, transportul acestora cât și informarea populației), cât și cele suportate de sectorul privat.
Deși euro promite avantaje economice substanțiale, el aduce, de asemenea, multe costuri.
Costurile tranziției. Publicul și instituțiile private din întreaga lume vor cheltui miliarde de dolari pentru a modifica facturile, listele de prețuri, etichetele cu preturi, formularele utilizate în birouri, ștatele ele plată, conturile bancare, bazele de date, tastaturile, programele software, casele de marcat, automatele bancare, contoarele din parcări, cabinele telefonice, contoarele poștale și mașinile de numărat bani, pentru a enumera doar câteva elemente.
Reducerile locurilor de muncă.. Comercianții și analiștii monetari din Frankfurt și Paris se întreabă de unde vor mai proveni veniturile lor după realizarea totală a Uniunii Economice și Monetare. Price Waterhouse estimează că unele bănci ar putea pierde până la 50% din veniturile lor realizate din schimbul de devize și 60% din veniturile lor din comerțul legat de arbitrajul obligațiunilor. Crearea unei monede unice pur și simplu elimină necesitatea multor tranzacții inter-devize și instrumentele de acoperire.
Costurile ocazionale. Orice analiză serioasă a argumentelor pro și contra referitoare la euro trebuie să ia în considerare efortul enorm consacrat dezvoltării proiectului de către guvernele locale, regionale, naționale și internaționale, precum și orele nenumărate de analiză și pregătire necesare sectorului privat. Criticii euro argumentează că aceste resurse, în valoare de miliarde de dolari, ar fi fost mai bine cheltuite pentru reformarea problemelor structurale stringente ale Europei, cum ar fi cele generate de șomaj, lipsa fondurilor destinate programelor sociale publice, sistemele excesive de impozitare, stagnarea inovației sau privatizarea ineficientă.
3.3: EXTINDEREA UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE SPRE EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST
3.3.1. TRECEREA DE LA UE LA UEM PRIN ERM II
Intrarea în Uniunea Economică Monetară reprezintă una din condițiile esențiale impuse țărilor membre Uniunii Europene, în vederea îndeplinirii calității de “membre depline” ale UE. Toate țările membre ale Uniunii Europene se așteaptă să participe la Uniunea Economică Monetară. Până acum, 16 state membre au adoptat euro ca monedă unică. Dintre țările membre UE, Anglia, Danemarca nu fac parte din zona euro, ele beneficiază de “clauza de non-adoptare”(opt-out), care le permite să decidă momentul aderării la UEM.
În anul 2004, prin aderarea la UE a altor 10 state (Estonia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria) s-a așteaptat ca și acestea să îndeplinească cât mai repede criteriile de la Maastricht, pentru a putea deveni membre ale U.E.M. și să poată accepta moneda euro până cel târziu în 2010. La acestă dată, 4 din cele 10 state au reușit să adopte euro,respectiv Slovenia (1 Januarie 2007), Cipru și Malta (1 Januarie 2008), Slovacia (1 January 2009).
Pentru adoptarea euro, țările dupa aderarea la Uniunea Europeană sunt obligate să participe la mecanismul ratei de schimb ERM II pentru 2 ani. ERM II reprezintă un angajament bilateral valutar specific pentru noile țări membre ori pentru țările vechi membre ale UE care nu sunt membre ale eurozonei dar hotărăsc să devină, în care monedele țărilor participante sunt legate numai de euro, se stabilește o paritate centrală, pentru fiecare monedă națională participantă și care poate fluctua într-o bandă,de o parte și de alta a parității centrale până la +/- 15%. Cele două margini ale benzii se consideră că sunt suficient de largi pentru a întâmpina unele dezechilibre cum ar fi mișcările de capital.
Participarea obligatorie a noilor țări membre UE la ERM II este un exercițiu prin care acestea trebuie să câștige încrederea piețelor dar să și demonstreze că rezistă în condițiile unor rate de schimb ale monedei naționale mai mult sau mai puțin fixe.
Scopul ERM II este menținerea stabilității ratei de schimb între euro și monedele naționale participante, respectiv nu este permisă nici o depreciere unilaterală a monedei incluse față de euro.
ERM II reprezintă un sistem monetar care are ca principale obiective următoarele:
●face posibilă îndeplinirea criteriilor de convergență, în special cel de convergență nominală a ratei de schimb a monedei naționale incluse;
●testarea stabilității cursului de schimb;
●intrarea țării respective în zona euro la un curs de schimb adecvat;
●pregătirea băncilor centrale ale țărilor candidate pentru viitorul statut de membre ale Sistemului European al Băncilor Centrale.
În viitor, aria geografică de circulație Euro ca monedă unică se va mări prin intermediul procesului de extindere. Dar este puțin probabil ca în momentul intrării în Uniunea Europeană, țările candidate să fie capabile să adopte moneda unică. Este prea devreme ca aceste țări să fie evaluate din punctul de vedere al criteriilor de convergență, care sunt total diferite de cele de aderare.
O țara candidată trebuie în primul rând să continue procesul de reformă structurală, administrativă și economică pentru a dispune de structuri solide de piața care sa-i permită să adopte obiectivele de stabilitate a prețurilor și fiscala din cadrul UEM. Doar astfel ea va putea îndeplini criteriile de convergență în mod permanent. Este foarte probabil ca noile state membre să adere la Uniunea Europeana cu o derogare în acest domeniu, adică să fie scutite de a participa la Uniunea Monetară, bucurându-se în același timp de toate drepturile și obligațiile derivând din Uniunea Economică.
O provocare importantă pentru Uniunea Economica si Monetară este extinderea sa astfel încat sa includa toate țările membre UE, inclusiv pe cele care vor adera în viitor la UE Până în prezent, dintre cele 27 de state membre ale UE, 16 state (Belgia, Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia și Finlanda) au adoptat moneda euro, ceea ce înseamnă că acestea din urmă participă integral la cea de-a treia etapă a UEM.
Două state, Danemarca și Regatul Unit, se bucură de un statut special. Protocoalele anexate Tratatului de instituire a Comunității Europene (Tratatul CE) le conferă, cu titlu excepțional, dreptul de a alege să participe sau nu la cea de-a treia etapă a UEM. Ambele state au comunicat Consiliului UE (Danemarca în anul 1992, iar Regatul Unit în anul 1997) faptul că nu intenționează să participe la cea de-a treia etapă a UEM, mai precis că nu doresc, pentru moment, să facă parte din zona euro. În prezent, celelalte state ale UE beneficiază de o „derogare”. Acest lucru înseamnă că un stat membru nu îndeplinește deocamdată condițiile pentru adoptarea monedei euro și, prin urmare, este scutit de respectarea unora dintre dispozițiile care se aplică în mod normal la începutul celei de-a treia etape a UEM. Este vorba despre toate dispozițiile care se referă la transferul responsabilității în domeniul politicii monetare către Consiliul guvernatorilor BCE.
Țările care intenționează să adopte euro ca monedă națională trebuie să ajungă la un nivel ridicat de „convergență sustenabilă”. Gradul de convergență este evaluat pe baza mai multor criterii prevăzute în Tratatul de instituire a Comunității Europene.Comisia Europeană și BCE întocmesc un raport adresat Consiliului UE privind progresul înregistrat de „statele membre care beneficiază de o derogare” cel puțin o dată la doi ani sau la solicitarea statului membru în cauză.
Aceste rapoarte analizează în ce măsură s-a obținut gradul ridicat de convergență sustenabilă ca urmare a respectării criteriilor de convergență de către fiecare stat membru.Mai mult, rapoartele examinează compatibilitatea legislației naționale a fiecărui stat membru, inclusiv a statutului băncii centrale naționale, cu Tratatul CE în ceea ce privește independența băncii centrale.În plus, rapoartele de convergență iau, de asemenea, în considerare integrarea piețelor, situația și evoluția contului curent al balanței de plăți, precum și evoluția costului unitar cu forța de muncă și a altor indici ai prețurilor.
3.3.2. STUDIUL CONVERGENȚEI ECONOMICE ALE ȚĂRILOR EUROPEI CENTRALE ȘI DE EST
La data de 1 ianuarie 1999 a fost lansată moneda euro. Până în prezent, 15 state membre ale Uniunii Europene (UE) au adoptat euro, în conformitate cu cerințele Tratatului, cele mai recente cazuri în acest sens fiind Ciprul și Malta (1 ianuarie 2008). Aceasta presupune că 12 state membre nu sunt participante cu drepturi depline la Uniunea Economică și Monetară (UEM) și nu au adoptat încă euro. Două dintre aceste state, și anume Danemarca și Marea Britanie, au notificat că nu vor participa la etapa a treia a UEM. Ca urmare, pentru aceste două state membre ale UE vor fi întocmite Rapoarte de convergență numai la solicitarea acestora. În absența unei astfel de solicitări din partea statelor respective, această ediție a Raportului de convergență analizează zece țări: Bulgaria, Republica Cehă, Estonia,Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România, Slovacia și Suedia. Toate aceste zece țări s-au angajat prin Tratat să adopte euro, ceea ce implică din partea acestora efortul de a îndeplini toate criteriile de convergență.
Unele dintre țările analizate în raportul de convergență din anul 2006 atât în anul respectiv, cât și în anul 2008 au înregistrat progrese în planul convergenței economice, însă în multe țări au apărut o serie de provocări deosebite, concretizate cu precădere în creșterea inflației. Trebuie să se țină seama de faptul că trei dintre țările analizate în anul 2006 Cipru, Malta și Slovenia, au adoptat între timp moneda euro. Bulgaria și România au aderat la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007.
Criteriul stabilitătii preturilor
Pe parcursul perioadei de referință de 12 luni cuprinsă între aprilie 2007 și martie 2008, valoarea de referință utilizată pentru criteriul stabilității prețurilor a fost de 3,2%, fiind calculată prin adăugarea a 1,5 puncte procentuale la media aritmetică neponderată a ratei inflației măsurate prin IAPC în cursul acestui interval în Malta (1,5%), Olanda (1,7%) și Danemarca (2,0%).Ținând seama îndeosebi de performanțele individuale ale acestor țări pe parcursul perioadei de referință, două dintre cele zece state membre analizate (Slovacia și Suedia) au înregistrat rate medii ale inflației măsurate prin intermediul IAPC inferioare valorii de referință, în timp ce în Polonia acest indicator s-a situat la o valoare egală celei de referință. În celelalte șapte țări care fac obiectul analizei, inflația măsurată prin IAPC s-a plasat la valori superioare celei de referință, devieri substanțiale fiind observate în Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania și Ungaria (a se vedea tabelul sinoptic). Cu toate acestea, în aproape toate țările analizate rata medie anuală a inflației va crește în lunile următoare.
Criteriul finantelor publice
Referitor la rezultatele în domeniul bugetar înregistrate de cele zece state membre UE analizate, patru țări (Republica Cehă, Ungaria,Polonia și Slovacia) constituie în prezent obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența deficitului excesiv. În anul 2007, numai deficitul Ungariei s-a lasat peste nivelul de 3% din PIB,în timp ce Republica Cehă, Polonia și Slovacia au consemnat deficite inferioare acestui nivel. În anul 2007, cu deficite bugetare s-au confruntat și Lituania și România.La polul opus s-au situat trei țări, respectiv Bulgaria, Estonia și Suedia, care au înregistrat excedente bugetare în perioada analizată, în timp ce Letonia a încheiat acest interval cu un buget echilibrat. Pentru anul 2008, Comisia Europeană a elaborat prognoze conform cărora Bulgaria, Estonia și Suedia vor continua să înregistreze excedente bugetare, dar se estimează că nivelurile acestora vor scădea în toate cele trei țări. Deficite cu o amploare mai redusă sunt anticipate pentru Republica Cehă,Ungaria și Slovacia, iar pentru Letonia, Lituania, Polonia și România se așteaptă majorarea deficitelor bugetare. Cu privire la Ungaria, se preconizează menținerea deficitului la valori superioare celei de referință de 3% din PIB.
Criteriul cursului de schimb
Dintre țările analizate în actuala ediție a Raportului de convergență, patru state membre UE, respectiv Estonia, Letonia, Lituania și Slovacia, participă la MCS II, iar monedele lor au intrat în acest mecanism cu mai bine de doi ani înainte de elaborarea analizei de convergență potrivit articolului 121 din Tratat.Monedele celorlalte șase țări nu au participat la mecanismul respectiv în intervalul menționat.
Acordurile de participare la MCS II s-au bazat pe o serie de angajamente asumate de autoritățile țărilor respective, care vizează, printre altele,promovarea unor politici fiscale sănătoase și a unor creșteri salariale moderate, limitarea expansiunii creditului și implementarea în continuare a reformelor structurale.În unele cazuri, au existat angajamente unilaterale ale țărilor respective în ceea ce privește menținerea unor benzi de fluctuație mai restrânse.
Aceste angajamente unilaterale nu impun nicio obligație suplimentară față de BCE. În mod deosebit s-a acceptat ca Estonia și Lituania să participe la MCS II, cu menținerea consiliilor monetare existente. De asemenea, autoritățile letone au declarat, cu titlu unilateral, menținerea cursului de schimb al monedei naționale (lats) la nivelul parității centrale față de euro, în cadrul unui interval de fluctuație
de ±1%.
Criteriul ratelor dobanzii pe termen lung
Pe parcursul intervalului analizat, respectiv perioada aprilie 2007 – martie 2008, valoarea de referință aferentă ratelor dobânzilor pe termen lung a fost de 6,5%, rezultat obținut prin adăugarea a 2 puncte procentuale la media aritmetică neponderată a ratelor dobânzilor pe termen lung din cele trei țări luate în calcul pentru determinarea valorii de referință aferente criteriului stabilității prețurilor, respectiv Malta (4,8%), Olanda (4,3%) și Danemarca (4,3%).De-a lungul perioadei menționate, șapte dintre statele membre analizate (Bulgaria, Republica Cehă, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Suedia) au consemnat rate medii ale dobânzilor pe termen lung inferioare valorii de referință.
Diferențialele ratelor dobânzilor pe termen lung față de media zonei euro au fost relativ restrânse în Republica Cehă, Lituania, Slovacia și Suedia. În schimb,diferențialele acestor rate față de media zonei euro au fost mai ridicate în Polonia și Letonia
(131 și respectiv 101 puncte de bază).
În Bulgaria, acest diferențial a atins 39 puncte de bază la sfârșitul intervalului analizat. În România și Ungaria, ratele dobânzilor pe termen lung au depășit valoarea de referință în decursul perioadei analizate, înregistrând niveluri medii de 7,1% și, respectiv, 6,9%. Diferențialele ratelor dobânzilor pe termen lung față de zona euro s-au situat, în medie, la 273 puncte de bază în România și 260 puncte de bază în Ungaria pe parcursul perioadei de referință. Temerile cu privire la dezechilibrele economice interne ale Ungariei și la apariția unor deficite bugetare și de cont curent în cazul României au contribuit la menținerea la niveluri ridicate a diferențialelor ratelor dobânzilor aferente obligațiunilor pe termen lung.
În Estonia, din cauza absenței unei piețe mature a obligațiunilor în moneda națională și a nivelului redus al datoriei publice, nu este disponibilă o rată a dobânzii armonizată pe termen lung, fapt care face și mai dificil procesul de evaluare a convergenței în perioada premergătoare adoptării euro. Pe parcursul perioadei de referință, au existat, ca și în celelalte state membre UE,unele semnale cu privire la faptul că Estonia se confruntă cu dificultăți legate de sustenabilitatea procesului de convergență. Cu toate acestea, în prezent nu există indicii suficient de relevante care să justifice o evaluare negativă pe ansamblu.
3.3.3.TRECEREA LA EURO A NOILOR STATE MEMBRE ALE UE
Oportunitatea participării în ERM II a țărilor aspirante la integrarea în zona euro este pusă tot mai frecvent în discuție în literatura economică recentă. O primă obiecție se referă la limitele pe care accentuarea mobilității internaționale a capitalului și a integrării economiilor și sistemelor financiare le impune unui mecanism conceput la începutul anilor ’90, când aceste caracteristici ale economiei mondiale erau mult mai puțin pregnante (Rosati, 2001).
Un dezavantaj este considerat și faptul că țările candidate își asumă costuri considerabile pentru a respecta criteriile referitoare la inflație și la cursul de schimb, fără a dispune și de timpul necesar materializării unor beneficii concrete. Astfel, după trecerea celor doi ani în care participanții la ERM II își demonstrează capacitatea de a menține cursul de schimb în interiorul benzii de fluctuație fără a fi necesare intervenții majore pentru contracararea unor tensiuni severe, țara respectivă devine membru al UEM, iar reputația câștigată nu mai poate fi valorificată. În plus, banca centrală nu va putea fructifica credibilitatea obținută prin asigurarea stabilității prețurilor, impusă de criteriile de convergență nominală, în condițiile în care intrarea în UEM este echivalentă cu renunțarea la o politică monetară independentă, responsabilitatea în acest domeniu revenind în continuare Băncii Centrale Europene (Buiter și Grafe, 2002).
Cipru, Lituania, Malta și-au anunțat și ele participarea la mecanismul ratei de schimb ERM II începând cu 2 mai 2005.Pentru aceste țări s-au stabilit bilateral ratele centrale ale monedelor naționale raportate la euro,care conform mecanismului ratelor de schimb ERM II trebuie să fluctueze doar în cadrul standard al benzii de fluctuație.
Cipru a avut probleme la două capitole:deficitul mare al bugetului și datoria publică care exced cerințele Pactului de Stabilitate și Creștere, motiv pentru care a amânat intrarea în ERM II pentru 2005,obiectivul inițial al adoptării euro fiind anul 2007. La data de 10 iulie 2007, Consiliul Uniunii Europene a aprobat solicitarea Ciprului de a adera la zona euro începând cu 1 ianuarie 2008.La 1 ianuarie 2008, euro a devenit moneda oficială în Cipru, înlocuind lira cipriotă.
Malta a facut parte din lista noilor state membre cu deficite bugetare și datorie publică mai ridicate decât cerințele de integrare.În baza acordului de convergență încheiat între EU și Malta,aceasta trebuia să se pună în concordanță cu cerințele criteriilor Pactului de Stabilitate și Creștere.Obiectivul inițial de adoptare a euro a fost anul 2007. La data de 10 iulie 2007, Consiliul Uniunii Europene a aprobat solicitarea Maltei de a adera la zona euro începând cu 1 ianuarie 2008.La data de 1 ianuarie 2008, euro a devenit moneda oficială în Malta, înlocuind lira malteză.
Slovacia. La data de 8 iulie 2008, Consiliul Uniunii Europene a aprobat solicitarea Slovaciei de a adera la zona euro începând cu 1 ianuarie 2009. La data de 1 ianuarie 2009, euro a devenit moneda oficială în Slovacia. Acesta a înlocuit coroana slovacă (SKK) pe baza cursului de schimb fixat irevocabil la 1 EUR = 30,1260 SKK.
Pe lângă Estonia și Lituania care sunt incluse în ERM II și asteaptă să adopte euro,se află Letonia și Danemarca. Letonia se confruntă cu principalele probleme legate de inflație și datorie publică.Acestea se află peste limitele maxime de convergență și s-a revenit la obiectivul adoptării euro în 2007,în sensul stabilirii lui la o dată ulterioară. Estonia, Letonia și Lituania, membre ale mecanismului ERM II, au fost obligate să amâne planurile de adoptare a euro din cauza accelerării inflației.
Lituania a anunțat că speră să adere la zona euro după 2010, Estonia în 2011, iar Letonia în 2012 sau 2013.
Polonia avut ca prim obiectiv de adoptare a euro anul 2007,lucru nerealizat datorită nivelului inflației și deficitului bugetar. În februarie 2009 ministrul adjunct de finanțe din Polonia,Ludwik Kotecki a anunțat anul 2012 ca dată țintă pentru adoptarea euro și posibilitatea începerii negocierilor privind intrarea în ERM II cât mai apropiată.
Danemarca. În decembrie 1992 această țară a negociat adoptarea „clauzei opt-aut”din tratatul de la Maastricht, referitoare la ne-adoptarea euro ca monedă unică.Acesta a fost rezultatul unui referendum realizat de danezi în iunie 1992 prin care și-au exprimat refuzul de a adopta euro în proporție de 50,7%.După refuzul dublu de a adopta euro,atât în 1992 cât și în 2002,noul guvernator danez a realizat un nou referendum în aprilie 2008 prin care danezii ca majoritate și-au exprimat dorința de a adopta euro în 2011. În vederea deținerii calității de „membru deplin”al UE, Bulgaria, Ungaria, Cehia, Polonia, România și Suedia sunt obligate să participe prima dată la ERM II și doar apoi pot adopta moneda euro.
Bulgaria nu este încă membră a mecanismului ERM II. În 2008,ea îndeplinia doar trei din cele cinci criterii impuse intrării în zona euro. Criteriul stabilității prețurilor,referitor la faptul că un stat membru trebuie să aibă o stabilitate durabilă a prețurilor și o rată medie a inflației, în decursul unei perioade de un an înaintea examinării, care să nu depășească cu mai mult de 1,5% rata inflației acelor state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilității prețurilor nu este îndeplinit de Bulgaria (rata inflației în martie 2008 a fost de 9,8% în comparație cu 3,4% cum se aștepta). Deși unele analize recente susțin că Bulgaria nu va putea intra în zona euro până în 2015 datorită inflației ridicate și a repercusiunilor crizei financiare globale, în martie 2009,s-a discutat la Bruxell posibilitatea intrării acesteia în ERM II cât de curând, deoarece”Bulgaria se află într-o condiție macroeconomică bună în comparație cu majoritatea celorlalte țări europene,lucru confirmat de Comisia Europeană.Bulgaria are toate motivele să devină membră a ERM II”.
Ungaria. Nivelul foarte înalt al tuturor criteriilor de convergență și pașii nesemnificativi de reducere anuală a acestora, stabilesc obiectivul adoptării EURO în anul 2010. În opinia analiștilor Standard&Poors, Ungaria va trece la moneda unica in 2014 din cauza deficitului bugetar foarte mare.
Cehia.I nițial,autoritățile cehe au făcut oficial anunțul pentru adoptarea EURO în 2010 dar au fost nevoite sa își stabileasca o noua dată, acest lucru putand avea loc doar dupa redactarea unui plan privind reformarea finantelor publice, grav afectate de deficit. Guvernul ceh și Banca Centrala au refuzat sa stabilească o data exacta pentru adoptarea euro. Oficialitatile au vorbit totusi despre posibilitatea ca Cehia să se alature zonei euro în 2012, dacă economia o va permite.
În anul 2004, Cehia a obținut o consolidare fiscală importantă,deficitul bugetar reducându-se de la circa 13% în anul 2003 la 3% în anul 2004, concomitent cu creșterea inflației cu 2,7 puncte procentuale.
România.Guvernul României a menținut termenul de aderare la zona euro pentru 2014, în cadrul raportului de convergență trimis la Bruxelles, sperând că va dispune de suficient timp pentru a pune în practica reformele necesare. Raportul, aprobat de guvern la sfârșitul lunii februarie 2009, precizează că România poate intra în anticamera de doi ani impusă monedei naționale înainte de adoptarea euro , Exchange Rate Mechanism II (ERM II), cel mai devreme în 2012.
Suedia nu beneficiază de clauza “non-adoptare”,dar se menține în mod voluntar în afara zonei euro (În 14 septembrie 2003, suedezii au respins prin referendum adoptarea euro),refuzând să participe la SME și ulterior la ERM II.În 2002,raportul de convergență întocmit de Comisia Europeană,constata,pentru a treia oară consecutiv că Suedia nu îndeplinește criteriul referitor la cursul valutar,deoarece nu participă la ERM II,iar cursul coroanei suedeze a înregistrat fluctuații importante față de euro pe parcursul perioadei de analiză(în perioada 2000-2002 coroana suedeză s-a depreciate cu 18% față de euro,depășind limita de 15%). La sfârșitul anului 2008 analiza deciziilor privind adoptarea euro se prezintă astfel:44% sunt de acord, 48% nu susțin adoptarea euro.
În consecință, intrarea în ERM II trebuie să fie precedată de atingerea unui nivel ridicat de convergență, respectiv de progresul consistent al reformelor structurale, de un proces de consolidare fiscalăși de o politică responsabilă a veniturilor. Acest fapt este, de altfel, demonstrat atât de experiența Greciei anterior participării la UEM, cât și de experiența recentă a Ungariei, care întâmpină dificultăți economice și monetare după ce a adoptat un regim de curs de schimb de tipul ERM II.
Dacă se intră în ERM II înainte de atingerea unui stadiu suficient de avansat de convergență, dar și de stabilitate a sistemului financiar, riscul unor atacuri speculative crește substanțial. Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană invocă o serie de argumente în favoarea menținerii obligativității participării în ERM II a țărilor aspirante la integrarea în zona euro.
Se consideră că, deoarece implică un mix coerent de politici economice, ERM II sprijină stabilizarea macroeconomicăși catalizează reformele structurale. Prin anunțarea parității centrale fixe a cursului de schimb și a lărgimii benzii de fluctuație a acestuia, ERM II asigură ghidarea participanților pe piața valutară, ceea ce întărește stabilitatea cursului de schimb și contribuie la limitarea nivelului și a volatilității inflației.
Deși constituie un regim intermediar de curs de schimb, ERM II are avantajul că asigură o „ieșire” prin posibilitatea intrării în zona euro, iar banda-standard de fluctuație a cursului de schimb (±15 la sută) este suficient de largă pentru a acomoda eventualele șocuri asimetrice și ajustări structurale din economie; dacă este necesar, se poate efectua o revalorizare a parității centrale. Caracterul multilateral al aranjamentului și mai ales posibilitatea realizării unor intervenții coordonate ale băncii centrale și ale BCE pentru menținerea cursului de schimb în interiorul benzii sunt de natură a-i conferi o credibilitate sporită.
Toate țările care vor accede la Uniunea Europeană își propun să aibă o durată de trecere prin ERM II cât mai scurtă (doi ani), deși nu există restricții formale privind durata acesteia. Pentru a evita o participare excesiv de îndelungată în ERM II, este importantă stabilirea momentului intrării în acest mecanism în funcție de stadiul îndeplinirii criteriilor de convergență nominală. Efectuarea în prealabil a ajustărilor majore în ceea ce privește domeniul fiscal, sectorul extern și prețurile administrate ar putea să asigure condițiile necesare unei „treceri” line prin ERM II.
3.3.4 CRIZA FINANCIARǍ ȘI IMPACTUL EI ASUPRA ADOPTǍRII MONEDEI EURO
Criza financiară globală actuală marchează cea mai puternică încetinire a creșterii economice din istoria recentă,motiv pentru care statele care au refuzat adoptarea euro au început să revizuiasca avantajele monedei unice europene. Criza mondiala a făcut ca multe state din Uniunea Europeana (UE) să fie mai nerăbdatoare să adopte moneda unică utilizată în prezent de 16 state, datorită stabilității valutare pe care o oferă.
La începutul lunii martie,2009, Comisia pentru afaceri economice si monetare a Parlamentului European a dezbătut, la Bruxelles, provocările cu care se confruntă noile state membre ale Uniunii Europene în calea adoptarii euro în condițiile actualei crize economice și financiare. Așadar,seminarul pe tema “Criza financiara si impactul ei asupra adoptarii monedei euro” a fost inițiat de europarlamentarii Daniel Daianu (ALDE, Romania), Zsolt Becsey (PPE, Ungaria) și Dariusz Rosati (PSE, Polonia).
Intervențiile lor s-au referit la necesitatea reexaminarii criteriilor de la Maastricht, deziratul accelerarii procesului de adoptare a monedei euro, chiar dacă exista argumente pro și contra în acest sens și la nevoia de asistență financiară pentru noile state membre, care să le ajute sa depașeasca această perioadă grea.
Referitor la adoptarea monedei unice, s-a arătat că „această criza face ca adoptarea euro să fie și mai atractivă”, însă criteriile de la Maastricht vor fi acum mai greu de îndeplinit. Reprezentantul Băncii Central Europene, Hans-Joachim Klöckers, a încurajat noile state membre ale Uniunii să se straduiască să îndeplinească criteriile de la Maastricht și să țintească stabilitatea economica, totodata avertizând că o adoptare prematură ar putea avea implicații nefaste atât pentru zona euro, aceasta implicând o pierdere de credibilitate, cât și pentru aceste țări ale căror economii ar putea fi destabilizate.
Impactul crizei economice actuale este unul foarte sever, iar abordarea de la caz la caz nu mai este suficienta, fiind nevoie de asistenta pentru tarile cu economii emergente est-europene si pentru grupurile bancare, a declarat marti, pentru AGERPRES, europarlamentarul roman Daniel Daianu (ALDE/PNL), la finalul seminarului 'Criza financiara si impactul sau asupra adoptarii euro', organizat la Parlamentul European.
Acest seminar este o maniera mai bogata, mai plina de substanta decat ceea ce, impreuna cu colegii mei europarlamentari polonez, Dariusz Rozati, si ungar, Zsolt Becsey, am incercat in ultimele luni, pe fondul crizei care s-a acutizat si a impactului sever asupra economiilor tarilor nou intrate in UE, fie ca este vorba de cele intrate in 2004, fie ca vorbim de Bulgaria si Romania. Dincolo de particularitatile care ne diferentiaza, exista o realitate evidenta – aceea ca impactul este foarte grav, ca pietele nu mai discrimineaza si ca, in pofida unor diferente de rezultate, efectele crizei economice depasesc adesea puterea noastra de a le contracara', a spus Daianu, unul dintre co-organizatorii evenimentului de marti seara, alaturi de Rozati si Becsey.
Un alt motiv de preocupare pentru eurodeputatul PNL este cel legat de speculatiile in moneda locala si situatia bancilor, in particular a celor din Romania. 'Bancile-mama au probleme considerabile si impactul asupra filialelor din tarile est-europene este foarte sever', a explicat Daniel Daianu.
La randul sau, profesorul polonez Leszek Balcerowicz, arhitectul reformelor economice initiate de Polonia in 1989 si fost ministru al finantelor, vicepremier (in doua perioade de cate 3 ani) si guvernator al Bancii Nationale a Poloniei in perioada de dupa 1990, s-a referit la efectele adoptarii euro in contextul crizei economico-financiare. potrivit acestuia, in estimarea efectelor introducerii monedei euro, trebuie facuta o distinctie intre conditiile initiale din tarile respective.Astfel, exista doua categorii de tari – cele care au sisteme valutare bazate pe moneda euro (Estonia, Letonia, Lituania si Bulgaria) si tarile cu regimuri flexibile ale ratei de schimb (flotante) si cu spatiu pentru o politica monetara independenta – Republica Ceha, Ungaria, Polonia si Romania. In cazul celei de-a doua categorii, efectele adoptarii euro sunt mult mai ample, dupa cum evidentia renumitul profesor polonez.
'Efectul net al aderarii la zona euro a tarilor cu valutare bazate pe moneda euro este foarte probabil sa fie unul pozitiv si aceasta pentru ca principala schimbare pentru aceste tari ar fi eliminarea riscului crizei valutare'. Potrivit lui Balcerowicz, principala concluzie pentru acest tari, in cazul introducerii monedei unice europene, trebuie sa fie reprezentata de consolidarea supravegherii macro-prudentiale, pentru a se reduce astfel riscurile unei alte crize financiare – de aceasta data in calitate de membre ale eurozonei – si a se spori beneficiile nete legate de adoptarea euro.
In privinta celui de-al doilea grup de tari (cele cu un sistem flotant al ratei de schimb), estimarea efectelor adoptarii euro este mult mai complexa, pentru ca introducerea euro implica mai multe schimbari, mai ales modificarea radicala a regimului monetar. 'Aceasta schimbare, care de asemenea presupune rate ale dobanzii mult reduse, ar putea creste intensitatea extinderii creditului. In acelasi timp, este neclar in ce masura volatilitatea ratei de schimb afecteaza investitiile si astfel cresterea economica. Dar in mod evident, aderarea la zona euro ar putea creste investitiile', a continuat profesorul polonez.
In opinia sa, pentru statele cu un sistem flotant al ratei de schimb sunt dificil de cuantificat diferitele efecte ale adoptarii euro, insa estimarea lui Balcerowicz este aceea ca efectele nete 'ar trebui sa fie pozitiv'. 'Nu vad cum actuala criza ar putea rasturna aceasta evaluare. Ea mai degraba sporeste beneficiile nete potentiale. Probabilitatea ca un astfel de efecte sa fie mai mare creste proportional cu numarul de reforme structurale si fiscale introduse in perioada de tranzitie catre aderarea la zona euro si mentinute ulterior', a conchis Leczek Balcerowicz.
Capitolul 4: PERSPECTIVE PRIVIND INTRAREA ROMÂNIEI ÎN UEM
Revoluția din decembrie 1989 și evenimentele care au urmat (prăbușirea imperiului sovietic, criza din Golf, criza iugoslavică, recesiunea economică mondială etc.) au determinat importante modificări în orientarea geografică a comerțului nostru. Deschiderea către lume a României și ieșirea din izolarea în care fusese adusă a devenit o opțiune ireversibilă în condițiile trecerii la economia de piață. Ca țară europeană, România va trebui să-și dezvolte legăturile comerciale cu țările din fostul bloc comunist, cât și legăturile cu celelalte țări europene și neeuropene, dezvoltate și în curs de dezvoltare.
Primul pas pe aceasta linie a fost facut în ianuarie 1990 când România a recunoscut oficial Comunitățile Europene. Apoi a negociat primul acord global cu Comunitatea Europeană intrat în vigoare la 1 mai 1991. Ulterior, România a negociat cu aceste Comunități și un acord european de asociere, o dată cu care a fost elaborat și adoptat un acord intermediar (care viza numai partea comerciala a acestei negocieri).
Cererea de aderare la Uniunea Europeana a și fost adresată de România către organele comunitare la 22 iunie 1995. O dată cu intrarea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, dialogul cu țara noastră, ca și cu celelalte țări europene asociate a devenit permanent. În acest cadru se înscrie și transmiterea către Uniunea Europeană de către țările asociate a unui amplu chestionar privind situația economico-socială actuală și de perspectivă a țărilor candidate pentru a se putea evalua stadiul în care se găsește derularea acordului de asociere și pregătirea condițiilor pentru aderarea acestor șări la Uniunea Europeana. România a elaborat răspunsul la acest chestionar și l-a emis organelor comunitare de la Bruxelles la sfârsitul lunii iulie 1996.
4.1.ETAPA ADOPTĂRII EURO PENTRU ROMÂNIA
Potrivit calendarului de adoptare a monedei unice europene, țara noastră va trece la euro în intervalul 2012-2014. Însă, pentru a adopta moneda unică europeană, un stat trebuie să întrunească o serie de criterii economice, pentru a nu destabiliza economia europeană și pentru a nu afecta paritatea euro cu alte monede internaționale. Aceste condiții sunt specificate în Tratatul privind înființarea Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).
Tratatul de la Maastricht a conceput adoptarea monedei europene ca pe o cale fără întoarcere, întrucât nu prevede nici posibilitatea ca un stat membru al Uniunii Europene și Monetare să se retragă și nici pe aceea ca o țară care a adoptat moneda unică să fie exclusă din uniune. S-a hotărât ca aderarea țărilor membre ale Uniunii Europene la Uniunea Monetară Europeană să se facă gradual, pe măsură ce sunt îndeplinite o serie de criterii de convergență nominală, scopul acestor condiții fiind acela de a asigura stabilizarea economică pe termen lung și un nivel suficient de înalt de convergență a economiilor din zona de circulație a monedei unice, premise ale unei bune funcționări ale uniunii monetare.În ceea ce privește aderarea României la UEM, Banca Națională a României consideră ca trebuie parcurse două etape:
Prima etapă ce se desfășoară din 2007 până în 2010 și în care trebuie să fie atinse următoarele trei obiective: consolidarea inflației scăzute; formarea pieței interne de capitaluri pe termen lung și convergența ratelor de dobândă; stabilitatea relativă a cursului leului pe piață (în condiții de convertibilitate deplină) în jurul nivelului de echilibru pe termen lung;
A doua etapă necesară îndeplinirii criteriilor de convergență nominală și realizării unor progrese semnificative în procesul de convergență reală, marcată de: aderarea la mecanismul ERM II, în anul 2012 și trecerea la euro în anul 2014, după o perioadă de participare la mecanismul ERM II redusă, pe cât posibil, la durata minimă obligatorie de 2 ani.
În ceea ce privește convergența reală, nu sunt impuse nici un fel de reguli și nu se fac referiri în nici un document generator de efecte juridice al Băncii Centrale Europene (BCE) sau al Comisiei Europene, însă aceasta trebuie privită cu cel puțin la fel de multă atenție ca și criteriile de convergență nominală, astfel încât economia țării noastre să poată ține pasul, în momentul trecerii la moneda unică, cu ritmul economiilor dezvoltate europene. Tratatul de la Maastricht menționează indirect faptul că este necesară coeziunea economică și socială pentru a elimina disparitățile dintre țări și regiuni.
Însă, criteriile ce vizează convergența nominală sunt obligatorii și explicite din două motive: pe de o parte, pentru a putea participa la o uniune monetară este esențială, în primul rând, armonizarea politicilor monetare ale țărilor membre, la care se adaugă respectarea disciplinei bugetare; pe de altă parte, convergența nominală poate fi realizată într-un interval de timp mult mai scurt decât e necesar pentru convergența reală, care este un proces de lungă durată, mai ales pentru fostele țări cu economie planificată.
Totuși, o foarte mare importanță prezintă faptul că criteriile de convergență nominală trebuie îndeplinite într-o manieră sustenabilă, care să permită respectarea lor pe termen mediu și lung și nu atingerea unui anumit nivel la un moment dat. Privind în perspectivă, procesul de convergență reală și nominală a economiei României se va realiza într-un ritm care depinde, în bună măsură, de coerența generală a politicilor economice implementate de autorități, motiv pentru care, consider că este indicat ca liniile directoare ale programelor economice să fie respectate cu strictețe, dincolo de orizontul scurt al unui ciclu electoral.
Adoptarea de către România a monedei euro la momentul propus (2014) prin Programul de convergență, pe care țara noastră l-a înaintat Comisiei Europene la începutul anului 2007, depinde de îndeplinirea concomitentă a criteriilor de convergență nominală și a criteriilor de convergență juridică. Dintre criteriile de convergență nominală, România continuă să îndeplinească criteriul privind sustenabilitatea poziției fiscale (care se referă la ponderea deficitului fiscal și a datoriei publice în PIB), în timp ce evaluarea criteriului referitor la stabilitatea cursului de schimb nu poate fi realizată cu acuratețe, atât timp cât leul nu participă la Mecanismul Cursului de Schimb II (ERM II). Criteriile de convergență nominală necesare a fi îndeplinite sunt analizate în continuare:
Criteriul stabilității prețurilor – se referă la faptul că un stat membru trebuie să aibă o stabilitate durabilă a prețurilor și o rată medie a inflației, în decursul unei perioade de un an înaintea examinării, care să nu depășească cu mai mult de 1,5% rata inflației acelor state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilității prețurilor.În România, începând din anul 2000, dezinflația a fost continuă, rata medie a inflației ajungând de la 45,7% la 6,56% în 2006.
În 2007, rata medie anuală a inflației măsurată prin indicele prețurilor de consum (IPC) s-a situat la nivelul de 4,84%; conform indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC), utilizat de Comisia Europeană și de Banca Centrală Europeană, rata inflației a fost de 4,9%, în condițiile în care nivelul de referință a fost de 2,8%. Dacă în primul semestru al anului 2007 s-a înregistrat un trend escendent al inflației, în semestrul al doilea are loc o inversarea a trendului.
Aceasta se poate explica prin deficitul de produse agroalimentare înregistrat pe plan mondial, atingerea unor noi recorduri ale prețului petrolului, dar și prin criza de pe piața creditelor ipotecare din SUA (criza subprime), care a modificat percepția investitorilor asupra riscurilor, conducând la ieșiri de pe piețele de capital. Conform studiilor efectuate de BNR, rata anuală a inflației se plasează la sfârșitul anului 2008 la nivelul de 6,6%, cu 2,8 puncte procentuale peste cel prognozat pentru anul în curs. Scenariul de bază al proiecției curente plasează rata anuală a inflației IPC la sfârșitul anului 2009 la nivelul de 4,5 la sută, cu 0,2 puncte procentuale peste cel prognozat în Raportul asupra inflației din luna august 2009 (4,3 la sută). Pentru sfârșitul anului 2010 se prevede reducerea ratei inflației sub ținta centrală (de 3,5 la sută), la 2,6 la sută, nivel similar celui prognozat anterior.
În trimestrul III 2009, rata anuală a inflației și-a accentuat tendința descendentă, coborând cu 0,92 puncte procentuale față de finele intervalului precedent, până la 4,94 la sută. După trei trimestre cu evoluție relativ constantă a ratei anuale de creștere, prețurile administrate au devenit în trimestrul III 2009 componenta cu cea mai rapidă decelerare (-3 puncte procentuale).
Pe poziții diametral opuse s-au plasat serviciile comunale, cu un ritm anual în creștere cu 1,7 puncte procentuale, și serviciile de telefonie fixă, care au înregistrat un salt de 10,7 puncte procentuale al dinamicii anuale, rezultat al efectelor statistice manifestate atât la nivelul tarifelor în euro, cât și la nivelul cursului de schimb RON/EUR1.
În trimestrul III a anului 2009, ratele dobânzilor pieței monetare interbancare au continuat să se plaseze în apropierea ratei dobânzii de politică monetară, ele preluând ajustările descendente ale celei din urmă. În aceste condiții, media trimestrială a randamentelor interbancare și-a menținut tendința de scădere, ajungând la un nivel de 8,9 la sută, inferior cu 0,7 puncte procentuale celui din trimestrul anterior. Pe ansamblul intervalului, ecartul dintre ratele dobânzilor interbancare pe termen foarte scurt și rata dobânzii de politică monetară s-a menținut relativ scăzut.
Criteriul stabilității cursului de schimb – se referă la faptul că, în cadrul unui stat membru, cursul de schimb al monedei naționale față de euro trebuie să se încadreze în intervalul de fluctuație al ERM II (+/-15%), fără tensiuni majore pentru o perioadă de doi ani înaintea momentului examinării.
Deocamdată, moneda națională a României nu participă la Mecanismul Cursului de Schimb II (ERM II), anticipându-se că intrarea nu va avea loc mai devreme de anul 2012. Ca atare, nu a fost încă definită o paritate centrală în raport cu care să poată fi apreciată încadrarea fluctuațiilor cursului de schimb într-o bandă de ±15%. Conform Raportului de convergență publicat în mai 2008 de Banca Centrală Europeană, în care se analizează pentru prima dată evoluția economiei României, fluctuațiile cursului RON/EUR s-au încadrat între 10,8% (apreciere) și 9,6% (depreciere), valoarea de referință utilizată fiind media lunii aprilie 2006. S-a considerat că leul a fost tranzacționat în condițiile unui regim flexibil de curs de schimb
Relativa stabilitate manifestată în primele două luni ale trimestrului III ale anului 2009 de cursul de schimb leu/euro a fost urmată în luna septembrie de o ușoară creștere a acestuia, în condițiile înrăutățirii percepției investitorilor asupra piețelor financiare din regiune și ale accentuării incertitudinilor privind evoluțiile pe termen scurt ale economiei românești. Totodată, gradul de corelare a evoluției cursului de schimb al leului cu cea a ratelor de schimb ale principalelor monede din regiune s-a diminuat, iar variațiile zilnice ale acestuia au crescut ușor spre sfârșitul intervalului.
În consecință, în intervalul iulie-septembrie 2009, leul s-a depreciat față de euro cu 0,5 la sută atât în termeni nominali, cât și în termeni reali (comparativ cu o apreciere de 1,5 la sută și, respectiv, 2,1 la sută în trimestrul II); în raport cu dolarul însă – în condițiile în care valoarea monedei americane a scăzut față de euro – leul s-a apreciat cu 3,1 la sută în termeni nominali și cu 3,3 la sută în termeni reali.
Criteriul situației finanțelor publice – se referă la respectarea disciplinei bugetare, astfel încât să fie evitate deficitele publice excesive. Se examinează dacă disciplina bugetară a fost respectată, pe baza următoarelor două criterii:
●dacă raportul între deficitul public planificat sau cel efectiv și PIB, exprimat în prețurile pieței,
depășește valoarea de referință de 3%, mai puțin în cazul în care: acest raport nu a fost diminuat în mod substanțial și constant atingând un nivel apropiat de valoarea de referință, sau depășirea valorii de referință nu a fost decât excepțională și temporară, iar raportul rămâne apropiat de valoarea de referință;Criteriul deficitului bugetar este respectat de România încă din anul 2001. Cu toate acestea, în anul 2007, deficitul bugetar măsurat conform standardelor europene (SEC 1995) a cunoscut o creștere până la 2,5% din PIB, față de 2,2% din PIB în 2006.
●dacă raportul între datoria publică și PIB, exprimat în prețurile pieței, depășește valoarea de
referință de 60%, mai puțin atunci când raportul scade suficient pentru a considera că se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător. În ceea ce privește ponderea datoriei publice în PIB, nivelul de 13% înregistrat în 2007 se situează confortabil sub valoarea de referință de 60% din PIB, stabilită prin criteriile de la Maastricht.
În vederea intrării în cea de-a doua etapă (în ERM II), se are în vedere și îndeplinirea unor criterii de convergență reală, care, deși nu sunt menționate expres în Tratatul de la Maastricht, au un conținut predictiv ridicat privind succesul acestui demers. Îndeplinirea criteriilor de convergență reală asigură un grad înalt de coeziune a economiilor țărilor membre ale unei uniuni monetare. Principalele criterii avute în vedere sunt: nivelul real al PIB/locuitor, structura sectorială și gradul de deschidere a economiei, respectiv ponderea comerțului cu UE în total comerț exterior.
În ultimii ani, evoluția PIB/locuitor exprimată conform standardului puterii de cumpărare a înregistrat o creștere susținută, apropiindu-se de 40% din media UE-15. În ceea ce privește structura sectoarelor economice în România, în perioada analizată, are loc o creștere a ponderii serviciilor și construcțiilor în PIB, pe fundalul unei scăderi a ponderii industriei și agriculturii.
Aceste evoluții au loc pe fundalul unei convergențe a structurii sectoriale a economiei și al menținerii unui grad ridicat de deschidere a economiei, în jurul valorii de 75%. De asemenea, UE reprezintă principalul partener comercial al României, ponderea asociată fiind de aproximativ 65% din totalul comerțului exterior.
4.2.STUDIU DE CAZ : ETAPA PARTICIPĂRII ROMÂNIEI LA ERM II
Criteriile de aderare la zona euro sunt considerate ca reprezentând o constrângere suplimentară pentru conduita de politică monetară a noilor state membre UE, deoarece este imperios necesar ca îndeplinirea criteriilor de la Maastricht să se realizeze fără a se pune în pericol convergența reală. Din acest motiv consider o provocare pentru România cerința de a participa la ERM II pe o perioadă de cel puțin doi. Această afirmație este susținută și de faptul că, din punct de vedere al fundamentelor economice scoase în evidență de teoria zonelor monetare optime, este în interesul tuturor țărilor care aderă la UE să intre în zona euro cât mai rapid posibil, deoarece sunt prea mici, prea deschise și prea vulnerabile atacurilor speculative asupra monedelor naționale.
Ținând seama de riscurile implicate, intrarea în ERM II trebuie pregătită minuțios, articiparea la acest mecanism fiind obligatorie. Se are, astfel, în vedere o perioadă de ajustare dintre momentul aderării la UE (2007) și cel al începerii participării la ERM II (2012), perioadă considerată necesară unei implementări fezabile a monedei unice.
Această perioadă nu trebuie considerată o „pauză”, care poate avea ca rezultat relaxarea prematură a politicilor macroeconomice. În acest context, adoptarea monedei unice de către țara noastră înainte de a fi fost realizată o minimă convergență economică reală ar fi riscantă și potențial contraproductivă. Astfel, la data îndeplinirii criteriilor nominale trebuie să existe și un substanțial progres în ceea ce privește convergența reală.
Evaluarea procesului de convergență economică depinde într-o mare măsură de calitatea și integritatea datelor statistice de bază.Compilarea și raportarea statisticilor, în special ale celor privind finanțele publice, nu trebuie să țină seama de considerente sau ingerințe politice. Statele membre au fost invitate să trateze calitatea și integritatea datelor statistice raportate drept prioritare, să se asigure că în momentul compilării acestor date există un sistem adecvat de verificare și să aplice standarde minime în domeniul statisticii. Aceste standarde prezintă o deosebită importanță, întărind independența, integritatea și responsabilitateainstitutelor naționale de statistică și contribuind la consolidarea încrederii în calitatea statisticilor.
Economia mondială trece în prezent prin cea mai gravă criză financiară și economică după cel de-al doilea război mondial.După expansiunea robustă din perioada 2004-2007, anul 2008, sub impactul crizei financiare, a adus valori modeste ale creșterii economice pentru majoritatea tărilor lumii, după cum se poate observa in tabelul urmator (PIB global s-a redus la cca. 60 trilioane USD).
Tabelul nr. 2 Valorile creșterii economice
(Sursa:prelucrare proprie)
Din tabel se observă că scăderea din ultimele luni ale anului 2008 a fost compensată de creșterea din primele trimestre, și astfel valorile au rămas preponderent pozitive pe întregul an, previziunile pentru 2009 indică scăderi de la -1,7 în UE , -3,5 în SUA, pană la -7,1 în Japonia. Pentru cele 16 țari din zona euro, după o creștere modestă în 2008 de la doar 0,7 procente se așteaptă în 2009 o ajustare de pana la -3,7%. În anul 2010 se așteaptă ca ritmurile de creștere să se mai amelioreze, revenind la valori marginal pozitive în majoritatea zonelor .
Potrivit experților Eurosistemul, pentru PIB real, se anticipează un ritm mediu anual de creștere cuprins între -4,4% și -3,8% în anul 2009 și între -0,5% și 0,9% în anul 2010.
Se observă că una dintre țările dezvoltate cea mai lovită de ambele crize a fost Japonia și cel mai putin Marea Britanie. Alături de modificarile nivelurilor de creștere economică a tărilor membre UE, pentru a căpata o imagine concludentă asupra situatiei economice din aceste state, este necesară o analiză a indicatorilor care țin de convergența reală,cum ar fi PIB/locuitor. Acesta, deoarece în statele membre UE distribuția este neuniformă atat sub aspect economic cat și demografic.
În acest sens este extrem de utilă gruparea acestor state în trei categorii mari, mici și foarte mici, prezentate în tabelul urmator:
Tabelul nr. 3 Gruparea țărilor membre UE
(Sursa:prelucrare proprie)
Primele 5 state mari împreuna cu Olanda însumeaza cca. 80% din PIB-ul total al celor 27 de state membre UE. Statele mici cumulează 1-3% din PIB-ul total, iar cele foarte mici ajung chiar sub 0,1%.
Indicatorul PIB/loc are o relevanță sporită. Conform acestui indicator avem țări cu peste 20.000 euro/loc. Luxemburg, Danemarca, Irlanda, Austria, Olanda, Belgia, Finlanda, Italia, Germania, Franța, Marea Britanie, Suedia; țări cu venit mediu –între 10000-20000 euro/loc. –Spania, Cipru, Portugalia, Slovenia, Grecia, Republica Ceha, Malta, Ungaria, Slovacia; țări cu venit sub 10000 euro/loc. Estonia, Polonia ,Lituania, Letonia, Bulgaria, România.
Previziunile privind IAPC(indicele prețurilor de consum armonizat) pentru zona euro se situează în intervalul de 0,2-0,6% pentru 2009 și 0.8-1,6% în 2010.
Evoluția principalilor indicatori macroeconomici în perioada 1990-2010, în ceea ce privește țara noastră:
Tabelul nr. 4 Evoluția indicatorilor macroeconomici
(Sursa:BNR, INSSE)
Din a doua coloană a tabelului observăm cum anii cu hiperinflație ai deceniului trecut, în ultimii ani a avut loc un real progres deinflaționist, culminînd în anul 2005 cu mult dorita inflație cu o singură cifră. În 2005 rata inflației s-a situat sub tinta de 5%, iar în anul 2007 ținta a fost din nou depasită cu 1,57pp. La sfarșitul anului 2008, rata anuală a inflației a atins nivelul de 6,3%. Deși aceasta evoluție plaseaza rata inflației semnificativ peste limita superioară a intervalului de variație din jurul țintei centrale de 3,8%, ea marchează în același timp confirmarea consolidării procesului dezinflaționist reluat în trimestrul III 2008.
În ultimul deceniu și jumatate, în țara noastră PIB a avut o evoluție la fel de spectaculoasă. Pana în anul 2000 evoluția PIB a României a fost puternic oscilantă, de la scăderi de -12,9% în 1991 la creșteri de 7,1% în 1995. Din anul 2001, activitatea economică s-a relansat și stabilizat, PIB-ul înregistat de peste 5%, depașind creșterea medie mondială în acești ani.
În anul 2005 însă, agricultura a fost afectată de condiții climatice nefavorabile , astfel creșterea economică s-a situat la jumatatea anului precedent, doar 4,1%. În anul 2006, creșterea economică a fost de 7,7%, bazată pe creșterea consumului final cu 11,5% și a investițiilor cu 16,1%.
Creșterea economică în 2007 a fost de 6%, construcțiile și serviciile fiind motoarele de creștere a PIB-ului. Odata cu declanșarea crizei economice și financiare mondiale, dupa trei trimestre de creștere viguroasa peste 9%, ultimul trimestru din anul 2008 adus o creștere de doar 2,9% și astfel anul s-a incheiat cu 7,1%.
Trimestrele I si II ale anului 2009 au confirmat faza recensiunii economice din Romania, cu scăderi de -6,2% și respectiv,-8,7%.
Rata șomajului, prezentă în a treia coloană a tabelului a cunoscut o ameliorare semnificativă dupa anul 2000, de la valori de 10-11% la sfarșitul deceniului trecut la 5,9% în 2005, la 5,2% în 2006 și 4,1 in 2007. Anul 2008 a înrautațit din nou ocuparea forței de muncă, șomajul a atins valoarea de 4,4%. La jumatatea anului 2009 rata șomajului ajunsese deja la valoarea de 6,3%.
Pentru a avea un tabou elocvent privind evoluția economiei din tara noastră trebuie să analizam și alți doi indicatori macroeconomici principali-soldul bugetar și soldul contului curent-ambii fiind deficitari în fiecare an dupa 1990.
Recomandările FMI prevad că deficitul bugetar sa nu depasească 3% din PIB. Până în anul 2001 deficitul bugetar al Romaniei a depășit frecvent această valoare după cum se observă în coloana a sasea a tabelului anterior. Un maxim al acestui deficit s-a înregistrat in 1996 -4,9%.
După anul 2002 deficitul bugetar nu numai că nu a depasit 3% din PIB, ba chiar a coborat sub 2% odata cu sugestiile FMI ca pentru conjunctura economică din țara noastră deficitul bugetar ar trebui să se situeze în jurul a 0,5% din PIB. În anul 2005 s-a înregistrat un minim de 0,8%, în 2006 -1,7% și în 2007 -2,3%, reducerea deficitului bugetar ajutand procesul dezinflaționist. Anul 2008 însă a adus din o depașire a pragului de 3% atingandu-se nivelul de – 4,9%, iar in anul 2009 situația s-a înrautațit și mai mult.
Deficitul de cont curent nu reprezintă în mod absolut un aspect negativ pentru economie. Mai îngrijoratoare este întotdeauna ponderea crescătoare a acestuia în PIB.
Din analizele de mai sus putem concluziona că procesul de macrostabilizare din tara noastră a continuat an de an într-un ritm destul de bun, procesul de consolidare macroeconomică devenind sustenabil pe termen mediu și lung. Bineînțeles, odata cu integrarea și globalizarea economică și financiară, indicatorii macroeconomici trebuiesc analizați pe zone geografice, grupuri de state.
Caracteristic piețelor financiar-monetare în epoca contemporană este că acestea, cel mai adesea, nu au spațiu fizic în care instrumentele financiare să fie etalate, ci operațiunile de vanzare-cumpărare sunt tranzacționate prin mijloace electronice, participanții putandu-se afla la distanțe mari unii de alții.
Entitățile care actionează pe piața monetară:
Tabelul nr.5 Entitațile care acționează pe piața monetară
(Sursa:prelucrare proprie)
Un loc aparte în ansamblul ratelor dobanzii, practicate pe piețele monetare din diferitele țări, îl detine rata dobanzii la depozitele (și creditele) reciproce pe care le constituie băncile între ele. Această dobandă are denumiri diferite de la țară la țară, de exemplu Anglia este cunoscută sub denumirea abreviată de LIBOR(London Interbank Offered Rate), respectiv LIBID(London Interbank Bid Rate) și reflectă sintetic nivelul dobanzilor practicate pe piețele internaționale, ea însăși devenind baza stabilirii ratelor dobanzilor pe alte segmente ale pieței monetare, dar și pe europiață.LIBOR este stabilită zilnic pentru toate valutele importante și principale eurovalute, pentru operațiuni cu termene de la o zi(overnight) la 12 luni.
În România ratele dobanzii pieței interbancare sunt ROBID și ROBOR, prezentate în tabelul de mai jos:
Tabelul nr.5 Ratele dobanzii pieței interbancare
(Sursa:BNR)
Ratele de referință ROBID și ROBOR sunt stabilite pentru urmatoarele depozite termen:
O/N-1 zi incepand din data fixingului
T/N-1 zi incepand din ziua lucratoare urmatoare fixingului
1W-1 saptamana incepand cu data valutei spot
1M-1 luna incepand cu data valutei spot
3M-3 luni incepand cu data valutei spot
6M-6 luni incepand cu data valutei spot
9M-9 luni incepand cu data valutei spot
12M-12 luni incepand cu data valutei spot
Principalul rol al pietelor de capital il reprezintă furnizarea de fonduri pe termen lung. Acestea se clasifică în două mari categorii : piața acțiunilor și piața obligațiunilor.
Principalele piețe de capital din lume: În Statele Unite există patru piețe importante, la care se adaugă trei burse de mărime mai mică, în diverse zone ale țării. Spre deosebire de Statele Unite, Marea Britanie funcționează cu o singură bursă, la această bursă se permite introducerea la cotare atat a titlurilor aparținand marilor companii cat și a firmelor care acced prima dată la acest sistem.
Aspecte privind piața de capital din România :
Începutul anului 1997, datorită avansului înregistat în domeniul privatizării, a marcat puternic tranzacțiile bursiere. Pe langă organizarea de ședințe bursiere în toate zilele lucrătoare ale săptămanii un rol important l-a avut creșterea substanțială a numarului de societați comerciale cotate la bursă. După cum se poate observa din tabelul de mai jos, acțiunile tranzacționate la BVB au crescut exponențial ca numar, dar și ca valoare.
Tabelul nr.6 Evolutia actiunilor ca urmare a tranzactionarii la BVB
(Sursa: BVB)
Această creștere a continuat pâna în 2007 într-o tendință ascendendă, în 2008 fiind însă marcată de inversarea abruptă a trendului crescător al cotațiilor și de diminuare sensibilă a lichidității generale a piețelor bursiere.
Se poate remarca o scădere a tranzacțiilor începand din anul 2008, odata ce criza financiară a cuprins majoritatea țărilor dezvoltate, influentând negativ și bursele românesti. Alte două burse importante din țara noastră sunt Bursa Romană de Marfuri (BRM) și Bursa Monetar Financiară și de Marfuri Sibiu(BMFMS).
BRM este o companie privată de interes public, înființată în noiembrie 1992, prima sedință de tranzacționare având loc în data de 10 decembrie 1992.
În 2007, BRM a emis în premieră pentru piața românească primele cotații la produse petroliere:
Tabelul nr.7 Cotațiile produselor petroliere
(Sursa:BRM)
BRM reprezintă cel mai important consultant în domeniul achizițiilor publice pentru orice tip de autoritate contractantă. Activitatea BRM se desfașoară la sediul central din București și prin rețeaua teritorială care numară 33 de terminale. BMFMS este singura piața din România pe care se tranzacționează instrumente derivate care să asigure un randament înalt, cu risc pe masura. Experiența acumulată pe parcursul anilor începând cu 1997 este înglobată în produsele listate și sistemele performante de tranzacționare.
După ce, atât Comisia Europeană, cât și BCE vor confirma îndeplinirea criteriilor de convergență de către România, Consiliul UE va adopta o decizie potrivit căreia România se poate alătura zonei euro (la 1 ianuarie 2014), moment din care se abrogă derogarea cu privire la statutul României în calitate de țară membră a UE. La propunerea Comisiei Europene și după consultarea BCE, Consiliul UE va adopta un curs de schimb fix și irevocabil dintre LEU și EURO. Odată cu trecerea la euro, Banca Națională a României va face parte din Eurosistem, transferând acestuia responsabilitatea adoptării politicii monetare.
În concluzie, pe baza previziunilor actuale, putem, oare, confirma cu certitudine adoptarea monedei euro în 2014? Este acest obiectiv ambițios realizabil pentru România?Există sceptici care susțin că România va rata adoptarea monedei euro în 2014, aceștia fiind de părere că nu se va realiza acea convergență reală minimă, devansând astfel trecerea la ERM II, și prin aceasta, trecerea la euro. Totodată, neîndeplinirea criteriilor de convergență nominală ar putea constitui un impediment; într-un raport elaborat de Agenția de Rating Fitch se susține faptul că România va adopta moneda unică europeană în 2015, întârziere motivată prin creșterea inflației și a deficitelor bugetare. De asemenea, actuala criză financiară cu care se confruntă Statele Unite, și nu numai, ar putea afecta adoptarea monedei euro de către România.
Din punctul de vedere al anumitor specialiști, în momentul de față este crucială reducerea inflației; situarea acesteia la niveluri sustenabile, împreună cu un control mai riguros asupra cererii agregate, modificari care vor crea condițiile favorabile îndeplinirii convergenței nominale. Iar, în ceea ce privește criza, este încă prematură o evaluare a gradului de impact pe care îl va avea asupra României, mai ales că normele BNR în privința creditării au fost severe și băncile românești s-au ferit de produsele„toxice” de creditare. Totuși, cu eforturi ridicate din partea autorităților române de menținere a unei politici bugetare strânse și de continuare a reformei, luând în calcul turbulențele de pe piețele internaționale, se consideră că România ar putea adopta moneda euro de la 1 ianuarie 2014.
CONCLUZII
Constituirea UEM reprezintă un eveniment fără precedent, cel mai important pas în evoluția sistemului monetar internațional după generalizarea cursurilor valutare flexibile la începutul anilor 1970.
S-a arătat că apariția euro a condus la importante modificări în plan financiar pentru țările din zona euro: integrarea piețelor financiare (unificarea piețelor obligatare), creșterea gradului de concentrare (ca urmare a numeroase fuziuni și achiziții), reducerea volatilitățiii ratelor dobânzii, modificarea semnificației marjelor bancare (dacă înainte marjele bancare reflectau în principal diferențialul ratei inflației și riscul valutar, după apariția euro ele reflectă în principal riscul de credit), apariția unor noi emitenți (societăți nefinanciare) care s-au impus în fața emitenților tradiționali (statele și bancile).
După constituiea UEM, se poate constata că țările din zona euro au beneficiat, de la lansarea euro, de o perioadă caracterizată de rate ale inflației și rate ale dobânzilor pe termen lung foarte scăzute – pentru unele fiind cele mai scăzute rate ale dobânzilor înregistrate în ultimele decenii. Toate țările membre UE vor intra în zona euro după indeplinirea criteriilor de convergență. În prezent, în cadrul UE există două categorii de membri: membri cu drepturi depline (cei din interiorul zonei euro) și membri cu derogare (cei din exteriorul zonei euro).
Apariția UEM a reprezentat o provocare importantă pentru sistemul monetar internațional. Practic, asocierea tradițională “o țară – o monedă” tinde să fie înlocuită cu asocierea “o piață – o monedă”. Succesul UEM va determina o importantă schimbare de optică privind rolul statului națiune în cadrul sistemului monetar internațional.
Așa cum au început să se contureze și punctele de vedere ale altor țări noi membre ale UE, trecerea la zona euro nu trebuie accelerată în mod inutil, iar adoptarea monedei unice europene nu trebuie tratată drept un scop în sine. Pe lângă atingerea obiectivelor de convergență nominală, realizarea în cel mai scurt timp a convergenței reale reprezintă obiectivul căruia ar fi indicat să i se subsumeze politicile urmate de autoritățile fiecărei țări.
Prin această prismă, România nu trebuie să-și precipite aderarea la zona euro, întrucât țara noastră are de recuperat decalaje importante. Intrarea în mecanismul ERM II este proiectată pentru anul 2012, astfel încât trecerea la zona euro să poată avea loc la orizontul anului 2014, admițând că în întreaga perioadă premergătoare acestui moment se va înregistra o tendință semnificativă de îngustare a decalajelor în domeniul economiei reale. Stabilirea anului 2012 ca dată-țintă pentru intrarea în mecanismul ERM II trebuie înțeleasă și tratată drept o oportunitate suplimentară pentru convergența reală a economiei și nicidecum drept un respiro care ar permite relaxarea prematură a politicilor macroeconomice urmate de autorități.
Perioada dintre momentul aderării la UE și momentul intrării în mecanismul ERM II va trebui folosită cu înțelepciune pentru restructurare economică de profunzime și pentru realizarea unor programe de investiții de natură să reducă, în cel mai scurt timp, decalajul care ne desparte de standardele actuale ale Uniunii Europene.
BIBLIOGRAFIE
Dinu Marin; Socol Cristian (2004), Economie Europeană, Editura Economică, București;
Isărescu Mugur (2008), Probleme ale convergenței reale în drumul spre euro, București;
Isărescu Mugur (2006), Reflecții economice, Uniunea Europeană impact și consecințe, Ediutura Academia Română , Vol. I;
Isărescu Mugur (2007), Implicațiile globalizării pentru economia românească, București;
Isărescu Mugur (2007), România – trecerea la euro, București;
Isărescu Mugur (2008), Probleme ale politicii monetare într-o țară emergentă. Cazul României, Editura Publicațiile Academiei Regale de Științe Economice și Financiare, Barcelona;
Silași Grigore (2004), Uniunea Europeană sau Noua Comedie Divină, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara;
Silași Grigore; Rollet Philippe; Trandafir Nicu; Vădăsan Ioana, Economia Uniunii Europene: O poveste de succes, Editura de Vest, Timișoara;
Vădăsan Ioana (2008), Instituțiile și economia Uniunii Europene- mecanism și funcționare, Editura Universității de Vest, Timișoara;
Zăpodeanu Daniela (2002), Politici monetare, Editura Dacia, Cluj-Napoca;
.http://www.financiarul.com/articol_46986/deficitul-bugetar-la-cinci-luni-31-din-pib.html
12. http://www.bnr.ro/Instrumentele-de-politica-monetara-3327.aspx
13.http://www.bnr.ro/Mecanismul-de-transmisie-a-politicii-monetare–712.aspx
ANEXA:RAPORTUL DE CONVERGENȚĂ ÎN CAZUL ROMÂNIEI MAI 2008
În perioada de referință aprilie 2007 – martie 2008, România a înregistrat o rată medie anuală a inflației IAPC de 5,9%, net superioară valorii de referință de 3,2% calculată conform prevederilor Tratatului. Pe baza celor mai recente informații,se anticipează că rata medie anuală a inflației IAPC se va menține pe o traiectorie ascendentă în lunile următoare.Analiza retrospectivă pe o perioadă mai îndelungată arată că, în România, inflația măsurată prin prețurile de consum s-a plasat pe un trend descrescător evident, deși a consemnat inițial un nivel extrem de ridicat. Procesul de dezinflație s-a manifestat în contextul creșterii puternice a PIB real, care a depășit nivelul de 5,0% aproape în fiecare an începând cu 2001.Reducerea inflației s-a produs pe fondul creșterii accelerate a veniturilor din muncă, care a depășit 20% pe parcursul mai multor ani. În perioada cuprinsă între anul 2005 și jumătatea anului 2007,evoluția prețurilor de import a favorizat procesul de dezinflație datorită aprecierii considerabile a leului față de euro.
Analiza evoluțiilor recente indică faptul că ritmul anual al inflației IAPC s-a accelerat de la aproximativ 4% în perioada ianuarie-iulie 2007 până la 8,7% în luna martie 2008. Scumpirea semnificativă a alimentelor, majorarea prețurilor de import ca rezultat al deprecierii leului începând cu jumătatea anului 2007 și al creșterii prețurilor materiilor prime pe piețele internaționale, precum și avansul substanțial al PIB real susținut de cererea internă sporită au continuat să amplifice presiunile inflaționiste recente. Creșterea veniturilor din muncă a atins nivelul de 20,2% în anul 2007 față de anul anterior, fiind net superioară creșterii productivității muncii și conducând astfel la sporirea semnificativă a costului unitar cu forța de muncă.Privind în perspectivă, cele mai recente prognoze disponibile privind inflația, furnizate de principalele instituții internaționale, sunt cuprinse între 7,0% și 7,6% pentru anul 2008 și între 4,8% și 5,1% pentru anul 2009. Balanța riscurilor asociate acestor prognoze înclină în sensul creșterii ratei inflației și se referă îndeosebi la posibilele efecte propagate ale șocurilor recente la nivelul prețurilor pe partea ofertei și al prețurilor administrate asupra inflației, precum și la incertitudinile cu privire la conduita politicii fiscale. Pe un orizont de timp mai îndelungat, este posibil ca și procesul de aliniere să exercite un impact asupra inflației și/sau asupra cursului nominal de schimb în următorii ani, ținând seama de faptul că PIB pe cap de locuitor și nivelurile prețurilor sunt în continuare semnificativ mai reduse în România decât cele din zona euro.
Totuși, amploarea acestui efect asupra inflației, rezultat din procesul de aliniere, este dificil de estimat cu exactitate.România nu face obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența deficitului excesiv. În anul de referință 2007, România a înregistrat un deficit bugetar de 2,5% din PIB, inferior valorii de referință de 3%. Pentru anul 2008, Comisia Europeană prognozează o accentuare a deficitului până la 2,9%. Ponderea datoriei publice în PIB a fost de 13,0% în anul 2007 și se estimează că va crește la 13,6% în anul 2008, fiind net inferioară valorii de referință de 60%. Continuarea procesului de consolidare fiscală este necesară pentru ca România să mențină o pondere a deficitului inferioară valorii de referință și să îndeplinească obiectivul pe termen mediu prevăzut în pactul de stabilitate și creștere.
În programul de convergență acesta este definit ca deficit ajustat cu efectele ciclice,din care sunt excluse măsurile temporare de aproximativ 0,9% din PIB. În ceea ce privește alți indicatori fiscali, în anii 2006 și 2007 amploarea deficitului nu a depășit ponderea în PIB a investițiilor publice.În perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2007 (data aderării la UE) și 18 aprilie 2008, leul nu a participat la MCS II, dar a fost tranzacționat în condițiile unui regim flexibil de curs de schimb.În perioada de referință 19 aprilie 2006 –18 aprilie 2008, leul a fost supus unor presiuni de depreciere până la jumătatea lunii iulie 2006.Ulterior, acesta s-a apreciat semnificativ față de euro. Începând cu luna august 2007, moneda națională a consemnat o depreciere accentuată pe fondul aversiunii sporite față de risc pe piețele financiare internaționale, ca urmare a turbulențelor financiare și a preocupărilor intense cu privire la adâncirea deficitului de cont curent și la inflamarea inflației. În general, în cea mai mare parte a perioadei de referință, leul românesc a fost cotat la niveluri net superioare mediei cursului de schimb față de euro înregistrat în luna aprilie 2006, în condițiile unui grad relativ ridicat de volatilitate. Totodată, diferențialele de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni s-au temperat, depășind ușor 2 puncte procentuale la finele anului 2007,înainte de a crește la 5,1 puncte procentuale în perioada de trei luni încheiată în martie 2008.În luna martie 2008, cursul de schimb real efectiv al leului în raport cu euro s-a situat la un nivel net superior mediilor istorice consemnate în ultimii zece ani, iar cursul real bilateral față de aceeași valută a depășit ușor aceste valori medii.
Totuși, convergența economică reală face dificilă orice evaluare istorică a evoluției cursului de schimb real. Referitor la alte evoluții externe, începând cu anul 2002, România a înregistrat o majorare progresivă a deficitului contului curent și de capital al balanței de plăți,care s-a situat la 13,5% din PIB în anul 2007.Cu toate că deficitele externe semnificative pot fi parțial generate de procesul de aliniere a unei economii precum cea a României, deficitele de o asemenea amploare ridică probleme de sustenabilitate, în special în cazul în care acestea persistă pe perioade îndelungate. Se pare că deficitele deosebit de mari înregistrate recent au fost cauzate, de asemenea, de supraîncălzirea economiei. Din perspectiva finanțării, intrările nete de investiții directe au acoperit aproape în întregime deficitul extern până în anul 2006.
Totuși, în ultima perioadă, o parte semnificativă a deficitului a fost finanțată prin intrări nete de alte investiții sub forma împrumuturilor externe contractate de sectorul bancar și de cel nebancar. În acest context, poziția investițională internațională netă a României s-a deteriorat de la -19,3% din PIB în anul 1998 la -46,6% din PIB în anul 2007.În perioada de referință aprilie 2007 – martie 2008, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat în medie la nivelul de 7,1%, nivel superior valorii de referință a criteriului privind rata dobânzii.Realizarea unui mediu favorabil convergenței sustenabile în România necesită, printre altele,implementarea unei strategii sustenabile și credibile de consolidare fiscală, care poate contribui la reducerea presiunilor inflaționiste pe partea cererii, precum și a dezechilibrelor macroeconomice.
Efectuarea de rectificări bugetare pentru finanțarea cheltuielilor curente suplimentare ca urmare a neutilizării posturilor de cheltuieli de investiții cauzează probleme la nivelul cadrului instituțional intern privind politica fiscală, sporind astfel preocupările cu privire la rigurozitatea execuției bugetare. Totodată, expansiunea creditului, deficitul semnificativ de cont curent și necesarul de finanțare a acestuia trebuie atent monitorizate. În ceea ce privește piețele de bunuri, trebuie întreprinse demersuri pentru finalizarea procesului de liberalizare a industriilor de
rețea și pentru stimularea eficienței sectorului energetic. În plus, îmbunătățirea condițiilor ofertei de forță de muncă prezintă o importanță deosebită, întrucât deficitele ample de forță de muncă afectează continuarea cu succes a procesului de aliniere, precum și realizările anterioare în ceea ce privește dezinflația.
Deși crearea de locuri de muncă trebuie stimulată prin ajustarea sistemelor fiscale și de acordare a ajutoarelor, este necesar ca reducerea impozitelor să fie însoțită de restrângerea cheltuielilor, proces care trebuie susținut, printre altele, de eficiența sporită a cheltuielilor bugetare. Măsurile adoptate pentru sporirea cantității și calității ofertei de forță de muncă trebuie să includă ajustarea nivelului de instruire la cerințele pieței muncii, dezvoltarea programelor de pregătire profesională pentru populația din mediul rural, flexibilitatea mai ridicată a contractelor de muncă și stimulentele mai consistente pentru mobilitatea regională.
Totodată, majorările salariale trebuie să reflecte creșterea productivității muncii, condițiile pe piața forței de muncă și evoluțiile din țările concurente. Politica salarială restrictivă din sectorul public este importantă pentru evoluțiile salariale în general moderate. Aceste măsuri, coroborate cu o politică monetară orientată către stabilitate, vor contribui la realizarea unui mediu favorabil stabilității sustenabile a prețurilor, precum și la promovarea competitivității și a creșterii gradului de ocupare a forței de muncă. Legislația românească nu îndeplinește toate cerințele privind independența și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem. România este un stat membru care face obiectul unei derogări și, în consecință, trebuie să respecte toate cerințele de adaptare prevăzute în articolul 109 din Tratat.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici Macroeconomice de Adoptare a Monedei Euro In Romania (ID: 131314)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.