Politici Impuse de Fmi Care Au Dus la Adancirea Saracirii Natiunilor

Termenul „internațional” a fost enunțat de către britanicul Jeremy Bentham spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acest termen are la bază latinescul „intergentes” (între ginți, între diferitele unități de organizare socio-umană). „Relațiile internaționale”, ca domeniu de studiu, s-au conturat într-o disciplină distinctă la începutul secolului al XX-lea.

În această lucrare, globalizarea, din punct de vedere economic și financiar, este văzută ca o direcție esențială de dezvoltare internațională. Din acest motiv, dar și din cauza faptului ca în centrul globalizării economice se află sistemul financiar mondial, accentul se va pune pe instituțiile financiare, mai exact pe Fondul Monetar Internațional. Realizez această lucrare cu scopul de a reliefa atât rezultatele benefice ale programelor de reformă susținute de FMI în țarile membre, cât și unele inconsecvențe și eșecuri ale politicilor promovate de această instituție financiară internațională. Un bun exemplu în acest sens îl constituie cazul Argentinei care, datorită politicilor impuse de Fondul Monetar Internațional, a cunoscut cea mai mare criză economică din istoria sa.

Globalizarea – punctul de plecare

Globalizarea a devenit cel mai discutat subiect la nivel mondial în ziua de astăzi. Annabelle Sreberny spunea: “dacă aș primi un cent pentru fiecare carte publicată în ultimii zece ani cu termenul globalizare în titlu, aș fi deja o femeie bogată”. Fie că suntem de acord sau împotriva acestui fenomen, trebuie sa acceptăm această realitate si să conștientizăm că este un lucru cu care ne confruntăm indiferent de opțiunea noastră. Acest fenomen extrem de complex „ridică mai multe probleme deodată decât sunt programate structurile noastre mentale să rezolve”.

Acest termen a început să se raspândească de curând. La începutul anilor ’80 nu era folosit nici măcar în literaturile de specialitate, cu atât mai puțin în vorbirea cotidiană, însă, în zilele noastre, este folosit pretutindeni. Cu toate că globalizarea este un fenomen ce durează din cele mai vechi timpuri, nu putem trece cu vederea amploarea pe care a luat-o în secolul nostru și faptul că este într-un continu proces de extindere neținând cont de bariere.

Atunci când se face o analiză mai detaliată asupra acestui proces, se observă faptul că el exprimă și promovează interesele statelor dezvoltate și implicit ale celui mai avansat ăn acest moment, SUA. Astfel, apar voci care afirma că globalizarea este egală cu americanizarea. Autorul american, Joseph Nye recunoaste: ”ideea că globalizarea înseamnă americanizare este frecventă, dar simplistă”. Însă nu poate fi pus în discuție faptul că ea este mai întâi de toate un proces prin care „distanța geografică devine un factor insignifiant în relațile transfrontaliere fie ele de natură economică, politică, socialăsau culturală”

Multitudinea de definiții ale conceptului de globalizare se datorează complexității fenomenelor implicate, perspectivei în abordare dar și modului de prioritizare a diferitelor dimensiuni ale acestuia.

Thomas L. Friedman susținea în că “în sistemul globalizării, veți găsi, deopotrivă, conflictul civilizațiilor și omogenizarea civilizațiilor, catastrofe ale mediului înconjurător și acțiuni uluitoare de salvare a acestuia, triumful capitalismului liber, al pieței libere și o împotrivire acerbă la adresa lor, perpetuarea statelor naționale și apariția unor actori nestatali cu o putere enormă.” (Friedman:1999)

Globalizarea poate fi definite având în vedere principalele caracteristici ale acestui fenomen:

Creșterea interdependențelor la nivel global;

Internaționalizarea schimburilor și a producției;

Liberalizarea piețelor;

Libera circulație a capitalurilor, informațiilor, persoanelor și mărfurilor;

Dominația firmelor transnaționale;

Intensificarea concurenței la nivel global;

Nasterea unei societați civile globale;

Afectarea suveranitații naționale, a identitații culturale și spirituale.

Globalizarea, fără îndoială, este mai întâi de toate un proces prin care „distanța geografică devine un factor insignifiant în relațile transfrontaliere fie ele de natură economică, politică, socială sau culturală”.

Ioan Bari definește globalizarea ca “proces deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legaturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin tot mai globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare mai curând globală, decât națională”.

Thomas L. Friedman definește globalizarea ca “ proces de integrare la nivel mondial a piețelor financiare, statelor-națiune și tehnologiilor în cadrul unor piețe libere capitaliste la o scară nemaiîntâlnită până în prezent”. (Friedman:1999)

Globalizarea economică

Globalizarea economică vizează construirea unei economii globale, prin eforturile concentrate atât ale actorilor statali, cât și a celor nonstatali. Aceasta presupune:

Desființarea barierelor vamale;

Diminuarea rolului politicilor protecționiste ale statelor;

Libera circulație a capitalurilor, a mărfurilor și a forței de muncă;

Privatizarea, ca proces promovat în economiile naționale;

Dereglementarea și delocalizarea activității de producție și desfacere a bunurilor realizate;

Constituirea și funcționarea adecvată a unor instituții economice internaționale cu competențe multiple;

“Globalizarea economică și financiară este adesea percepută ca fiind cauzatoare de constrângeri puternice în probleme de politică economică ale guvernelor naționale, limitând suveranitatea economică a statelor.”

În momentul de fața, economiile internaționale sunt într-o continuă evoluție în trei mari direcții: structural, cât și calitativ și cantitativ. Astfel dinamica proceselor economice se desfășoară la scară planetară.

Liberalizarea fluxurilor de mărfuri a avut un impact masiv asupra economiei internaționale și a produs o serie de transformări. Din aceste motive era necesară creearea unui cadru legal care să fie capabil să susțină toate aceste transformări.

Bretton Woods – Locul nașterii FMI

În luna iulie a anului 1944, în orașul Bretton Woods (New Hampshire), cu participarea delegațiilor a 45 de țări, inclusiv a Uniunii Sovietice, este semnat acordul final asupra unei serii de rezoluții, între care două texte au rămas în istorie pentru importanța și semnificația lor: statutul FMI și cel al Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare. Cea din urmă, propusă de americanul Harry White, avea ca scop finanțarea reconstrucției țărilor afectate de confruntări militare, precum și al dezvoltării țărilor din punct de vedere economic. Aici s-a redactat proiectul de Statut al FMI, care va deveni text de referință pentru funcționarea Sistemului Monetar Internațional.

Nouatatea adusă de Acordul de înființare al FMI a constituit-o transferul către această instituție al puterii fiecărei națiuni asupra politicii ratelor de schimb. Astfel, după 1944 modificările acestora se puteau efectua numai după obținerea acordului prealabil al FMI.

Activitatea oficială a FMI a început la 1 martie 1947, când a obținut statutul de instituție specializată a ONU. La această dată avea un număr de 39 de state membre, desfășurându-și activitatea la Washington.

„FMI este o instituție destinată prevenirii politicilor economice dezastruoase care au contribuit la criza din anii 1930 și este însărcinată să supravegheze sistemul monetar internațional, prin eliminarea restricțiilor de schimb aplicabile comerțului de bunuri și servicii.”

Prima modificare a statutului a intrat în vigoare la 28 iulie 1969, prin acordul țărilor membre și avea în vedere faptul ca Drepturile Speciale de Tragere (DST) să devină instrument de gestiune a lichidității Sistemului Monetar Internațional.

În ceea ce privește cea de-a doua modificare (Jamaica, 1976), aceasta este cea mai importantă prin amploarea sa, aducând în discuție dispariția sistemului de schimb de la Bretton Woods. Acest lucru presupunea ca statele membre să evite fluctuațiile excesive ale monedelor și că FMI va exercita o supraveghere fermă asupra politicilor de schimb ale statelor membre.

Al treilea amendament are în vedere introducerea de sancțiuni pentru statele care au întârzieri la achitarea datoriilor față de Fond. Semnată în 1992, prin această modificare s-a adus în discuție pierderea dreptului de vot pentru statele aflate în situația descrisă.

Mandatele FMI

Dacă în trecut FMI reprezenta un răspuns la prăbușirea economiei internaționale în anii ’30 și avea în vedere promovarea cooperării multilaterale monetare, comerțul și investițiile internaționale (guvernate de factorul politic dominant), în prezent, instituția a suferit majore schimbări în ceea ce privește scopurile sale. FMI a renunțat la neutralitatea sa politică, preocupându-se de inegalitatea de distribuire a veniturilor, de domeniul sănătății, locuințelor, piețelor de muncă, managementul sectorului public.

De asemenea, este binecunoscut rolul de investitor privat pe care îl joacă FMI prin crearea unui climat de afaceri profitabil.

Toate aceste modificări demonstrează rolul important pe care FMI îl joacă astăzi în procesele economice și politice globale.

Funcțiile FMI

1.Supravegherea politicilor financiar-valutare

Reprezintă funcția inițială a FMI și presupune consultări periodice între statele membre și persoane specializate cu privire la situația balanței de plăți, a sistemului monetar, prețuri, șomaj, strategii de dezvoltare, etc.

2.Asistența financiară

Se referă la acordarea unei țări a dreptului de a cumpăra moneda proprie altei țări, cu condiția de a rascumpăra moneda națională într-un anumit interval de timp. Accesul la resursele fondului depinde atât de condițiile impuse de funcționare a acestuia, cât și de adoptarea unor măsuri de ajustare.

3.Asistența tehnică

„Presupune:

Trimiterea gratuită de specialiști în domeniile specifice de expertiză ale FMI

Pregătirea și formarea funcționarilor publici

Consultanță pe problemele monetare și financiare

Prin îndeplinirea acestor funcții, FMI promovează cooperarea monetară internațională, realizând o supraveghere fermă a politicilor valutare ale statelor membre. Totodată, elaborează documente care conțin principiile de orientare a politicilor valutare, principii care sunt recomandate țărilor membre.”

Politica FMI de prevenire a crizelor

Una dintre principalele cauze ce a dus la adâncirea sărăciei în țările care s-au confruntat cu dificultați în dezvoltare a avut ca punct de plecare faptul că țările bogate, responsabile de trasarea politicilor comerciale și a condițiilor de acordare a ajutorului economic, aplică o serie de strategii pentru a menține țările sărace în sfera de disponibilitate și influență a țărilor bogate cu care au avut relații tradiționale.

În majoritatea situațiilor, progresul economic al țarilor sărace nu reprezintă principalul obiectiv. De exemplu, SUA, ca și UE, pune condiția ca țarile ce vor să beneficieze de ajutoare economice, să se angajeze în lupta împotriva terorismului internațional. Acesta este motivul pentru care apar acuzații referitoare la compromiterea neutralitații, imparțialității și independenței asistenței umanitare.

Alteori, condiția pentru acordarea ajutoarelor o reprezintă achiziționarea unor produse de la națiunile donatoare. Cel din urmă pare să nu sufere nici un prejudiciu, însă cel ce are nevoie de ajutorul economic este constrâns să achiziționeze aceste produse produse, de cele mai multe ori la un preț mult mai ridicat. În concluzie, receptorul nu deține controlul asupra deciziei de a cheltui, într-un fel sau altul, sumele primite ca ajutor.

Prin așa-numitul Consens Washington, SUA și o serie de instituții financiare internaționale, au căzut la o întelegere pentru a domina economic lumea. Acest lucru devine realizabil odata ce anumite programe de reajustări structurale bazate pe liberalizarea comerțului prin eliminarea masurilor protecționiste, a piețelor prin suspendarea controlului pe care cuvernele autohtone il exercitau asupra prețurilor dar și pe diminuarea inflației si privatizare, sunt impuse țărilor vulnerabile. Pentru țările cu venituri mici și medii aceste decizii sunt devastatoare.

Crearea unor datorii externe constituie, de altfel, un instrument vechi și foarte eficient de manevrare a evoluțiilor din cadrul unor economii, obligându-le pe acestea să participe la jocul economic global, în interesul creditorilor.

Criza din Argentina sub manageriatul FMI

De la începutul secolului trecut, după o creștere economică de 5%, Argentina devine una dintre cele mai bogate țări din lume, însă acest lucru s-a schimbat de-a lungul secolului. De exemplu, anul 2001 a fost caracterizat de o majoră recesiune culminând cu o criză atât socială, cât și economică, cea mai gravă criză din istoria țării.

Argentina și-a dezvoltat reformele pieței nu doar prin privatizare (aproape toată infrastructura a fost privatizată, devenind cea mai privatizată țară din America Latină) ci și prin intermediul comerțului internațional și al sectorului financiar.

Combinarea dintre liberalizarea pieței și privatizare a avut consecințe negative în balanța comercială, astfel că între anii 1990-1998 exporturile au crescut la 115%, în timp ce importurile au ajuns la 320% (raport din anul 2000).

În anul 1991, se aprobă un plan de convertibilitate (currency board), în care valoarea monedei naționale (peso) era fixată în funcție de dolar și o ofertă monetară strictă, cu scopul de a restaura stabilitatea economică. Aceste măsuri au reprezentat fundamentul unui regim de curs de schimb fix care era stabilit de Banca Centrală Nord-americană.

Alt factor care a contribuit la această criză a fost modul în care guvernul a condus politica fiscală. Deși nu au știut să mențină un echilibru constant între buget și datorii, FMI a continuat să împrumute frecvent Argentina, declanșând o serie de critici la nivel mondial, prin care Fondul era acuzat că măsurile luate înrăutățesc situația țărilor cu dificultăți în balanța de plăți, acest lucru conducând la recesiune și deprecierea valutei.

În decembrie 1999, o comisie FMI venise în Argentina cu propunerea de a prelungi acordul semnat, aducând statului dreptul de a atinge un nivel al creditului de 2.8 mld. peso pe an.

Guvernul a emis o nouă carte de intenții adresată FMI-ului subliniind noile măsuri stabilite între instituție și guvernul Argentinian pentru perioada 2000-2002. Dacă măsurile ar fi acceptate, FMI ar împrumuta Argentina cu 7.4 mld. $.

În septembrie 2000, o altă carte a fost emisă, actualizând nu numai informațiile cu privire la indicatorii economici, ci și cerând mai multe compromisuri ale guvernului: “Guvernul se angajează să susțină propriile eforturi fiscale, pentru a consolida încrederea în piețele financiare externe și interne, condiție necesară pentru comisioanele de retragere și pentru o accelerare sustenibilă în dezvoltarea economică.” Pe lângă împrumutul pe care Argentina l-a primit cu un an în urmă, un nou împrumut era pe punctul de a i se acorda, deși majoritatea condițiilor impuse de Fond nu erau îndeplinite (deficitul public era de 630 mil USD, aproximativ 90% din cei 700 mil USD aprobați de instituție pentru tot anul).

În decembrie 2000, a fost instaurată de către FMI o protecție financiară ridicată, cu scopul de a rezista presiunilor pieței. Totalul datoriei catre Fond însuma 39.7 mld. USD, cel mai mare împrumut din istoria argentiniană.

Inițial, guvernul a răspuns că datorită acestui împrumut, Argentina și-ar putea menține sau garanta investițiile străine existente.

Condiții impuse de FMI pentru acordarea împrumutului:

Reforma sistemului de pensii

Pactul fiscal cu provinciile

Bugetul pe anul 2001

Reforma statală

În anul 2001 nu s-a respectat bugetul, cheltuindu-se aproape jumătate doar în prima lună a trimestrului. În luna martie a aceluiași an, a fost lansat un nou plan cu 28 de măsuri mai puțin drastice, printre care:

Micșorarea cheltuielilor publice (reducerea bugetului pentru educație și pentru salariile funcționarilor publici)

Scăderea fondurilor pentru profesorii universitari și universități

Scăderea burselor pentru studenți

Argentina încă depindea de împrumuturi și nu s-a oprit de la a accesa noi credite, astfel că în mai 2001, pe lângă cele 1250 mld. USD deja existente, a primit de la guvernul spaniol un împrumut de 150 mil. USD, însă, cum era de așteptat, nici această sumă nu a fost suficientă pentru a acoperi cheltuielile statului.

În septembrie 2001, Argentina obține un nou împrumut de la FMI în valoare de 8.1 mld. USD, cu motivul de a echilibra balanța comerciala (condiție esențială pentru aprobarea creditului); după 12 zile de negocieri, acesta a fost aprobat.

Economia argentiniană devine un haos deoarece în perioada iulie- noiembrie 2001, argentinienii au împrumutat 15 mld. USD din bănci, motiv pentru care guvernul a impus restricții la retragerea de numerar pe o perioadă de 90 de zile, limita fiind 250 UDS pe săptămână.

“În luna decembrie 200, după patru ani de recesiune, mai multe împrumuturi la FMI, experimente cu moneda națională și nenumărate măsuri de austeritate, țara se afundă în cea mai gravă criză economică din istoria sa. FMI refuză să mai ajute țara. Argentina nu mai poate susține rata de schimb fixată între peso și dolar (stabilită artificial, pentru a ține în frâu inflația, care atinsese vârful în 1989 – 200% doar pe luna iulie și 1.000% pentru întregul an!). Șomajul atinge 22%. Din țară sunt scoase în acea perioadă circa 200 de miliarde de dolari.” La sfârșitul anului, Argentina intră în faliment, nemaiputându-și rambursa datoria externă de peste 102 miliarde de dolari.

După ce în cursul a două săptămâni, Argentina își schimbase liderul de 4 ori, noul șef al statului, Eduardo Duhalde, rupe legătura stabilită între peso și dolar care anihilase competitivitatea țării și devalorizează peso. În trei luni de zile, acesta cade cu 300%.

Țara începe să iasă treptat din infernul economic, după ce în anul 2002 produsul intern brut a scăzut cu 11%. Argentina începe o politică de autogestionare a fondurilor care a dus la o creștere economică în următorii 8 ani (peste 8% pe an, mai puțin în 2008 – 6,8% și 2009 – 0,9%, din cauza crizei internaționale, 9,2% în 2010 și 8,3 în 2011).

După aceste evenimente, Argentina a luat hotărârea să renunțe la măsurile de austeritate și a început un proces prin care să iasă din sfera de dependența a FMI-ului. “Roberto Lavagna, fostul ministru al economiei (2002-2005), a gestionat cea mai mare restructurare a datoriei din istoria modernă – 102,5 miliarde de dolari.”

Creșterea prețurilor materiilor prime a reprezentat mijlocul prin care s-a făcut relansarea economică a Argentinei. La sfârșitul anului 2002 prețul soiei a crescut de la aproape 200 de dolari/tona la 450 dolari.

Modelul ‘Kirchner’, după numele președintei Argentinei, vizează relansarea cererii, cu acordarea unui ajutor special claselor mijlocii și defavorizate (de exemplu, peste 40 de euro pe lună pentru fiecare copil școlarizat).

„Guvernul subvenționează și tarifele pentru energie, apă și transport. La Buenos Aires, biletul de metrou costă 20 de eurocenți. Consumul a crescut, centrele comerciale sunt arhipline. În acest an, în Argentina se vor vinde mai multe mașini noi decât în Mexic sau în Spania.”

Kirchner duce o politică intervenționistă și protecționistă. În 2008, a fost naționalizat regimul privat de pensii. Cristina Kirchner a lansat și un plan de substituire și de restricții referitoare la importuri, pentru a proteja industria locală. Obiectivul acestui plan este reducerea la jumătate a importurilor până în 2020. Importatorii sunt sancționați, cu excepția cazului în care se angajează să exporte.

De exemplu, producătorul american Mattel al păpușii Barbie și a altor jucării s-a angajat să distribuie în Columbia cărămizi ale firmei argentiniene Rasti, ca să se mențină pe piața din Argentina. Și astfel, vânzările de jucării ale acestui grup în Argentina reprezintă acum 30% față de 10% cu zece ani în urmă, iar firma Rasti are acum o sută de lucrători, față de zece în 2001.

Totuși, acest troc, export contra import, creează tot felul de situații ciudate. Filiala Porsche trebuie să exporte vin argentinian, filiala BMW exportă piele și orez, iar cea a Hyundai, soia și alune. Argentina a devenit campioană mondială a protecționismului, cu peste 150 de măsuri, potrivit Global Trade Alert.

Fondul Monetar va trebui să își justifice existența într-o lume în care finanțările sale nu mai sunt cerute de către țările industrializate. Această justificare va fi furnizată rapid de criza datoriei țărilor în curs de dezvoltare care îl vor pune în centrul dispozitivului internațional destinat să creeze, în aceste țări, programe de redresare.