Politici Implementate de Fmi In Tarile Central Si Est Europene

Capitolul 2. Politici implementate de FMI în țările central și est europene

Deși organizarea socialistă a economiilor țărilor din Europa Centrală și de Est (ECE), a părut că acestea este eficientă în primele două decenii, treptat a devenit tot mai clar decalajul față de economiile capitaliste. Cauzele aceste situații constă în alocarea ineficientă a resurselor economice și umane, care au dus la supradimensionarea unor ramuri sau sectoare economice și la neglijarea altora, în mărirea decalajului tehnologic față de Vest, în realizarea unor structuri administrative și manageriale incompetente și supradimensionate, în lipsa libertății și a inițiativei economice, a stimulentelor pentru inovație.

2.1. Implicarea Fondului Monetar Internațional

FMI a fost de la început implicat îndeaproape în procesul de tranziție a țărilor. De fapt, unele țări au aderat la Fondul Monetar Internațional înainte de 1989, cu ajutorul Fondului care le-a oferit suport tehnic și financiar pentru a face schimbări din timp în Ungaria, România și Iugoslavia în anii ‘80. Dar, extinderea principală a componenței FMI și începerea activității a avut loc după căderea comunismului, în 1989, cu 25 de membrii noi din fostul bloc socialist alăturându-se până la sfârșitul anului 1993. Aceste țări au avut nevoie urgentă de finanțare și cosultanță externă.

De la încheierea sistemului ratelor de schimb din Bretton Woods, cea mai importantă dezvoltare din istoria Fondului Monetar Internațional a fost la sosirea noilor membri (țările din fostul bloc socialist). A fost nevoie de o extindere majoră în toate cele trei principale domenii de activitate FMI: supravegherea, politica de creditare și asistența tehnică. Problema a fost dată de faptul că țările emergente au fost într-un teritoriu neexploatat. Nimeni din cadrul FMI sau altundeva știa cum să creeze o economie de piață de la zero, după decenii de distorsiuni în cadrul economiei planificată centralizată. Prin urmare, primele programe au implicat un element semnificativ din “learning by doing”, între autoritățile din țara, experții FMI și alți consilieri internaționale.

Figura 2.1. Programele FMI din cadrul Europei Centrale și de Est

Declinul maxim cumulat în trei ani de la înființare programului. (sau cea mai mică creștere).

Numai aranjamente non-concesionale.

Sursă: IMF, October 2014

Prima țară care a beneficiat de aceste programe a fost Polonia, în februarie 1990 la câteva luni după căderea zidului Berlinului, în sprijinirea "Planului Balcerowicz" pentru reforma anticipată și radicală. Următoarele țări care are au beneficiat au fost Ungaria și Iugoslavia în același an, Bulgaria, Cehoslovacia și România în 1991. După destrămarea Uniunii Sovietice, odată cu alăturarea unor noi țări, în 1992, FMI s-a confructat cu o nouă problemă: cele mai multe dintre noile state nu aveau capacitatea instituțională de a îndeplini standardele de creditare ale FMI-ului. Pentru a oferi sprijin acestor țări în curs de tranziție, Fondul a înființat Facilitatea de Transformare Sistemică (FST) în aprilie 1993, ca un mecanism de acoperire în stabilirea metodelor de lucru cu FMI și a unor politici de comunicare. Mai mult de jumătate de din țările emergente au folosit această facilitate în anii 1993-1994.

STF a avut un caracter temporar, reflectând riscurile implicate și capacitatea de rambursare limitată.

Figura 2.2. Cronologie pe membru și a programelor FMI

1/ SBA- Aranjamente stand-by; EFF- Facilitatea de Finanțare Extinsă; FCL/Pill- Linie de Credit Flexibilă/Liniei de Precautie si de Lichiditate, STF- Facilitatea de Transformare Sistemică, ECF – Facilitatea de Creditare Extinsă; aranjamente în alte regiuni2/

2/Serbia și Montenegro înainte de 2007;

Sursă: IMF, 2014

Volumul programelor de tranziție a rămas la un nivel ridicat de-al lungul anilor ‘90. Dar în 2000, mediul global benign și disponibilitatea finanțării pieții a însemnat că foarte puține țări se îndreptau spre finanțările FMI. Aceastea au schimbat dramatic începutul crizei financiare globale în 2008-2009, care a dus ca 8 țări să apeleze la Fondul Monetar Internațional. Răsturnarea de situație în fluxurile de capital privat a dus la o nevoie de finanțare extrem de mare și nevoia de recesiune în unele cazuri, deși programul a ajutat la scăderea unor cereri mult mai grave. Această perioadă a fost martoră la introducerea unui nou credit de precauție din partea FMI-ului pentru țările cu politici sigure dar cu un grad de risc ridicat, care au fost folosite în diferite moduri de Polonia și Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei.

Programele de la sfârșitul anilor 2000 s-au axat pe probleme diferite față de cele de la începutul anilor 1990. Spre deosebire de acestea din urmă, care s-au axat pe integrarea țărilor încă izolate din Europa Centrală și de Est în economia mondială, programele de după anul 2000 s-au adresat problemelor apărute ca urmare a integrării făcută cu succes în anii ‘90, deoarece țările s-au arătat deschise în fața fluxurilor de capital, au sporit numărul investiților străine directe, comerțului și legăturilor financiare cu U.E..

Până în 2014 programele anticriză s-au dovedit a fi eficiente. Dar patrimoniul creșterii lente în urma crizei din zona euro au contribuit la creșterea evaziunilor fiscale în special în Comunitatea Statelor Independente și vestul Peninsulei Balcanice. Mai pe larg, țările continuau să se confrunte cu vulnerabilități externe. Aceste probleme sunt adresate programelor sprijinite de FMI în Albania, Bosnia și Herțegovina, România, Ucraina.

Figura 2.3. Aistență tehnică

Sursa : Institute for Capacity Development

Figura 2.4. Instruirea personalului

Sursa : Institute for Capacity Development

Pe întreaga perioadă, din 1989, FMI a furnizat un total de 530 persoane/an în asistența tehnică țărilor în tranziție. FMI-ul a pus la dispoziție programe de instruire în toate aspectele macroeconomiei și sectorului politicii financiare, statistici și alte domenii de relevanță a celor 12,000 de indivizi din zona Europei Centrale și de Est, majoritatea prin intermediul Joint Vienna Institute.

Asistența financiară acordată Bulgariei

Tabel. 2.1. Acordurile încheiate de Bulgaria cu FMI, milioane DST

Sursă: FMI

Începând cu 1972, Bulgaria a beneficiat de 7 aranjamente stand-by și de o facilitate de finanțare extinsă ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului.

În data de 6 august 2004, Consiliul Director al FMI a aprobat un nou acord stand-by în valoare de 100 milioane DST (124.87 milioane euro), pentru a sprijini programul economic al guvernului pentru 2004-2006. Acordul este tratat de autorități ca fiind preventiv. Ultimul program a elaborat rezultate tangibile: o creștere economică puternică și constantă, însoțită de o inflație moderată, scăderea șomajulului și susținerea competitivității externe.

Asistența financiară acordată Republicii Cehe și Croației

Tabel. 2.2 Acordurile încheiate de Cehia cu FMI, milioane DST

Sursa: FMI

Cehia a încheiat un singur acord stand-by cu FMI, în anul 1993 cu suma trasă de 177 milioane DST, aproximativ 146.09 milioane euro. Economia Cehiei a prevenit volatilitatea financiară, dar rămâne încă în recesiune. Economia a evitat dezechilibre grave în mediul economic volatil recent, beneficiind de cadre de politică puternice și fundamente solide.

Tabel. 2.3 Acordurile încheiate de Croația cu FMI, milioane DST

Sursa: FMI

Asistența financiară pentru Croația s-a materializat în împrumuturi de tipul stand-by și facilitate de finanțare extinsă. Ultimul acord a fost de tip stand-by. Aranjamentul a fost de 20 luni, în valoare de 97 milioane DST (circa 121.12 milioane euro) și a fost încheiat pentru sprijinul economic și financiar al țării, prin aprilie 2004.

Creșterea economică și performața inflației de la mijlocul anilor ’90 este comparabilă cu cea a țărilor Europei Centrale și de Est (ECE), economia este deschisă și reforma structurală este avansată. Dar această bună performanță a fost însoțită de agravarea deficitului de cont curent extern al Croației și de creșterea datoriei externe. Aceste tendințe s-au accelerat de la începutul deceniului și-au făcut țara să fie vulnerabilă la șocurile externe. Autoritățile au recunoscut amploarea dezechilibrului extern și au proiectat un set de politici pentru abordarea lui care pune accentul pe consolidarea fiscală și sprijinirea măsurilor structurale.

Asistența financiară acordată Estoniei

Tabel. 2.4 Acordurile încheiate de Estonia cu FMI, milioane DST

Sursa: FMI

Estonia a încheiat din anul 1992 până în anul 2000, 6 aranjamente stand-by cu Fondul Monetar Internațional. Ultimul aranjament a fost aprobat 1 Martie 2000 cu durata de 18 luni și cu o sumă echivalentă cu 29,340,000 DST (circa 36.21 milioane euro), pentru a sprijini 2000-2001 programul economic al guvernului. Estonia a tratat creditul stand-by preventiv. Estonia a suferit un declin abrupt în activitatea economică în urma crizei din Rusia (august 1998). Cu toate acestea, creșterea economiei s-a reluat în a doua jumătate a anului 1999. Programul a urmărit reducerea cheltuielilor guvernamentale în raport cu PIB-ul.

Asistența financiară acordată Letoniei

Tabel. 2.5 Acordurile încheiate de Letonia cu FMI, milioane DST

Sursa :FMI

Începând cu 1992, a încheiat 8 acorduri stand-by cu Fondul Monetar Internațional. Consiliul Director al Fondului Monetar Internațional Executive (FMI) a aprobat un acord de 27 de luni în data de 23 Decembrie 2008 cu suma de 1,52 miliarde DST (aproximativ 1.68 miliarde €) pentru a sprijini programul țării de a restabili încrederea și de a stabiliza economia. Programul a fost aprobat pentru menținerea ratei de schimb a Letoniei recunoscând că această solicită politici interne excepțional de puternice și asistență financiară internațională substanțială.

Letonia se confruntă cu probleme economice grave. Presiunile asupra lichidităților și supra rezervele internaționale sunt intense, în parte cauzată de criza financiară globală. Aceste presiuni au venit intr-un moment de creștere îngrijorarea față de sustenabilitatea datoriei externe Letonia și creșterea vulnerabilităților asociate cu creditul nesustenabilă și boom-ul de creștere care a urmat aderarea Letoniei la UE.

Asistența financiară acordată Lituaniei

Tabel. 2.6 Acordurile încheiate de Letonia cu FMI, milioane DST

Sursa: FMI

Lituania a beneficiat și ea de asistență financiară din partea Fondului Monetar Internațional. Asistența a constat în 4 aranjamente stand-by și o facilitate de finanțare extinsă.

Ultimul aranjament, de 19 luni, a fost aprobat pe data de 20 august 2001, în valoare de 86.5 milioane DST, echivalent a 108.01 milioane euro. În timpul unei ședințe, directorii au accentuat importanța continuării politicii fiscale solide și a reformelor structurale pentru menținerea competitivității și a dezvoltarea productivității, pentru susținerea creșterii economice și ocuparării forței de muncă pe termen mediu.

Asistența financiară acordată Poloniei

Tabel. 2.7 Acordurile încheiate de Polonia cu FMI, milioane DTS

Sursa: FMI

Începând cu 1990, a încheiat nouă acorduri cu Fondul Monetar Internațional, în care cinci sunt linii de credit flexibile, două aranjamente stand-by și o facilitate de finanțare extinsă. După expirarea acordului în data de 13 ianuarie 2015, Consiliul Director al FMI a aprobat un nou Acord stand-by pe 24 de luni, în valoare de 15.5 miliarde DST (echivalent a 19.35 miliarde euro, aproximativ 918% din cotă).

Polonia are fundamentele economice și cadre politice foarte puternice. Poziția fiscală este solidă și datoria publică este sustenabilă. Regimul credibil de țintire a inflației este un instrument eficient pentru managementul macroeconomic. Rata de schimb flexibilă a jucat un rol stabilizator, care acționează ca un șoc absorbant în perioadele de volatilitate pe piețele financiare globale. Sistemul bancar este lichid, bine capitalizat și profitabil, susținut de o supraveghere financiară eficientă.

Asistența financiară acordată Slovacia și Slovenia

Tabel. 2.8. Acordurile încheiate de Slovacia cu FMI, milioane DTS

Sursă: FMI

Slovacia a beneficiat de un singur acord cu Fondul Monetar Internațional în anul 1994, cu suma de 115,8 milioane DST, aproximativ 143.60 milioane euro. După succesul remarcabil în stabilizare și reformă, Slovacia se confruntă cu dezechilibre externe și fiscale mari, care amenință stabilitatea macroeconomică și ar împiedica perspectivele de creștere. De la declararea independenței în 1993, Slovacia a înregistrat una dintre cele mai puternice creșteri și cele mai mici rate ale inflației dintre economiile în tranziție.

Slovenia a fost inițial văzută ca o țară cu cea mai buna pozitie de pornire la începutul tranziției, în comparație cu alte țări care au trecut prin același proces.

De la începutul independenței sale până în prezent, Slovenia nu a avut nevoie de asistență financiară din partea Fondului datorită succesului politicilor implemenentate. Dar consultările Articolulului IV și asistență tehnică oferită regulat au permis să verifice în mod constant abordarea politică cu personalul Fondului. Slovenia prin intermediul reformelor implementate a reușit să se stabilizeze macroeconomic și a avut o creștere economică spectaculoasă chiar din primi anii din tranziție.

Asistența financiară acordată Ungariei

Tabel. 2.9 Acordurile încheiate de Slovenia cu FMI, milioane DTS

Sursa: FMI

Începând cu 1982, Ungaria a folosit resursele FMI în opt ocazii ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului.

Programe pentru Ungaria în 1982, 1984 și 1988 au fost proiectate pentru a face față șocurilor externe sub forma crizei datoriilor și a problemelor cu lichidități, deoarece băncile nu acordau multe credite. Ungaria a avut întotdeauna un angajament puternic pentru deservirea datoriilor. Un fapt în favoarea Ungariei a fost că a adoptat deja o serie de reforme (unificarea cursului de schimb, devalorizarea monedei, ajustarea balanței de plăți). Ultimul acord, de 17 luni, a fost încheiat în noiembrie 2008, cu o valoare de 10,5 miliarde DST, aproximativ 13.26 miliarde euro, pentru evitarea aprofundării presiunilor de pe piața financiară.

2.2. Elemente comune în situația țărilor central și est europene la începutul tranziției

Conform lui Lipton și Sachs au existat trei categorii comune ale țărilor studiate: moștenirea comunistă, criza economică din 1990 și contextul politic.

2.2.1. Moștenirea comunistă

Moștenirea stanilistă/comunistă a presupus, la începutul anului 1990, în principal structura socialistă a proprietății. Producția industrială și sectorul serviciilor erau proprietatea statului, deși o parte greu de evaluat a activității din sectorul serviciilor se desfășoară în economia subterană.

Pentru Bulgaria, Cehoslovacia și România, planificarea a jucat un rol important până în 1990. Deși în anii ’80, alocarea centrală a resurselor a fost substanțial redusă în Polonia și Ungaria, autonomia crescătoare a întreprinderilor nu a reprezentat apariția unor relații de piață competitive. Însă întreprinderile de stat au creat probleme în două zone de decizie: a investițiilor și a salariilor. Indisciplina financiară a întreprinderilor a fost agravată de ieșirea firmelor de sub controlul statului, pe fondul neimplementării unei competiții reale de piață. Libertatea acordată sectorului privat de a opera a fost strict restricționat în Cehoslovacia, Bulgaria și România, dar în Ungaria și Polonia, reformele au fost autorizate să funcționeze în mod limitat.

O altă problemă a fost dată de prețurile puternic distorsionate și lipsa bunurilor de consum. Aceasta a fost datorată subvenționării puternice a sectorului energiei și a gospodăriilor și de supraevaluarea cursului de schimb oficial pentru tranzacțiile curente și de capital, întrucât cursul pe piața neagră era puternic devalorizat față de cursul oficial. Prețurile interne fiind calculate la cursul oficial, bunurile importate erau raționalizate sau inexistente. La nivel sectorial, caracteristica generală a constat în structura industrială a fiecărei țări. Structura fiind dominată de industria grea, în detrimentul industriei ușoare și al bunurilor de consum.

Toate țările Europei Central și de Est au avut de suferit datorită unui exces cronic al cererii, în diferite mărimi. În Bulgaria, Polonia și România era foarte mare amploarea lipsei mărfurilor la prețurile oficiale și mai puțin severă în Cehoslovacia și Ungaria. Pe piața neagră, prețurile mărfurilor le depășeau uneori pe cele oficiale.

Excesul de cerere, la nivelul întreprinderilor, se manifestă prin lipsa cronică a imputurilor de bază la prețuri oficiale, unde pentru rezolvarea acestor lipsuri se utilizau rețele informale de aprovizionare. În caracteristicile sistemului se regăsesc originile excesului de cerere: constrângerile bugetare slabe impuse întreprinderilor, înclinația spre o creștere economică rapidă, frica de șomaj a planificatorilor și lipsa legimității regimului comunist în a impune măsuri de austeritate.

2.2.2. Criza economică și contextul politic

Criza economică a apărut la sfârșitul anil ’80. Pentru unele țări manifestările crizei deveniseră prea evidente și se exprimau prin dezechilibre cronice precum: deficite bugetare de proporții, pneuri generalizate de produse, inflație sau hiperinflație și acumularea de datorii exernne împovărătoare (Polonia și Iugoslavia).

În Polonia, a explodat hiperinflația odată cu trecerea puterii de la guvernul comunist la cel al Solidarității. Agravarea crizei datoriei externe a Ungariei, urmată de politici monetare și fiscale restrictive, a condus la căderea consumului și creștera inflației. În România, standardul de viață a scăzut la cel mai mic nivel din regiune datorită condițiilor unui plan de scădere brutală a datoriei externe. Pentru Cehoslovacia, criza era latentă și se manifeta prin stagnare economică. Înainte de începerea programului din iulie 1997, tranziția economică a Bulgariei a fost o reprezentare clară a capcanelor reformei parțiale. Pentru Bulgaria, caracteristicile crizei au constat în scăderea drastică și prelungită a activității economice în perioada 1989-1997 și inflația variabilă și ridicată înainte de iunie 1997. În cazul Croației, PIB-ul în 1993 a fost sub nivelul din 1990 cu 39%. În același timp, prețurile au fost galopante, iar rata anuală a inflației a depășit 1100% în 1993.

Inflația anuală a țărilor Baltice, în 1991, a fost sub 40%. Adevărata criză în Estonia nu a început înainte de 1991. Primele semne ale montării crizei au venit odată cu scăderea bruscă a producției industriale între anii 1990 și 1991. Acesta a fost urmat de un declin general în toate sectoarele și, ulterior, o criză macroeconomică. PIB-ul a scăzut rapid și pierderea totală a PIB-ului în 1990-1994 a fost mult mai mare în Estonia decât în majoritatea celorlalte țări din sfera sovietică. În Slovenia, inflația anuala a depășit 200%.

Căderea comunismului a reprezentat o condiție indispensabilă pentru tranziția la economia de piață. Datorită existenței a prea multe bariere, precum: ideologia proprietății de stat, lipsa legitimității liderilor comuniști care nu permiteau impunerea costurilor aferente restructurărilor economice, structura de putere a partidelor comuniste, credibilitate slabă în Vest a guvernelor comuniste, fapt care făcea atragerea sprijinului financiar internațional imposibil. Devenise evident că partidele comuniste nu pot implementa reforme radicale pentru instaurarea economiei de piață. Așadar, era o condiție fundamentală pentru reforma reală apariția unui guvern non-comunist.

2.3. Tranziția țărilor central și est europene la economia de piață

La începutul anilor ’90 a devenit vizibilă necesitatea tranziției de la o economie planificată centralizat la economia de piață. Principalele motive au fost date de adâncirea crizei economice în țările blocului socialist și criza colaborării economice bi și multilaterale în cadrul organizației CAER. Deci, cele două obiective fundamentale erau reconstituirea structurilor democratice ale economiei de piață și ale societății.

Experiența, pe care țările est-europene, a traversat-o și încă o traversează a fost singulară, încât nici teoria dar nici practica vieții economice nu au oferit soluții problemelor grave cu care se confruntau aceste țări. Cu toate acestea, unele elemente de reper, care privește modul de aplicare a unor reforme economice au fost descoperite în procesul de tranziție prin care au trecut statele latino americane, începând cu deceniul opt.

Gruparea elementelor reformei economice din țările central și est europene s-a realizat în patru categorii: ‰

stabilizarea macroeconomică: rezolvarea dezechilibrelor interne și externe; politica fiscală și de credit; ‰

prețul și reforma pieței: liberalizarea prețurilor și a comerțului; realizarea unor factori competitivi pe piață; ‰

restructurarea și reforma întreprinderilor: restructurarea micro și macroeconomică; dezvoltarea sectorului de stat; stabilirea și clarificarea drepturilor asupra proprietății;‰

reforma instituțională: redefinirea rolului statului; reforma instituțiilor guvernamentale.

Un loc important în procesul de tranziție îl are redefinirea rolului statului, reforma instituțiilor administrative și a cadrului juridic. Astfel, J. Sgard, un economist francez nota: „Tranziția nu este înfăptuită printr-o lege naturală, ci cere, din contră, intervenția unui agent, a unui subiect istoric, care, în fapt, este destul de ușor de identificat: nu este nici un ceasornicar universal, nici Adam Smith, nici o forță socială mobilizată, ci statul, dacă instituțiile sale au rămas sau au redevenit suficient de puternice și legitime”.

2.3.1. Politici de reformă

Promovarea reformelor în țările est-europene și angajarea pe această cale a republicilor din spațiul fost sovietic s-a realizat după 1989. Elaborarea politicilor de reformă cu asistența Fondului Monetar Internațional, s-au îndepărtat de aprobarea acestui for financiar internațional, dar tranziția către economia de piață – sensul acestora, a constituit în permanență obiectivul strategic major.

Având în vedere țările în tranziție, FMI, considera că „cele mai importante ingrediente ale procesului de tranziție sunt reprezentate de liberalizare, stabilizare macroeconomică, restructurare și privatizare, precum și reforme legale și instituționale”.

Liberalizarea prețurilor

Una dintre primele măsuri de reformă economică a constituit-o liberalizarea prețurilor și a vizat eliminarea stabilirii administrative a prețurilor și ajustarea ofertei la nivelul cererii, precum și reducerea cheltuielilor publice pentru subvenționarea prețurilor și alocarea corectă a resurselor economiei, reprezentând o condiție pentru eliminarea penuriei de produse. În primii ani ai tranziției, liberalizarea prețurilor și a comerțului a fost făcută de majoritatea țărilor, câteva dintre ele atigând niveluri substanțiale ale privatizării întreprinderilor mici și mijlocii.

La începutul anului 1990, în Cehia, Polonia și Slovacia, iar mai apoi în anul 1991 în Bulgaria, s-a optat pentru liberalizarea prețurilor pe scară extinsă prin cel de tip big-bang, ceea ce a condus la creșteri uriașe ale prețurilor (in Polonia cu 585.8%, în Bulgaria cu pana la 419.0%). În Polonia, în primul an al liberalizării, au fost menținute prețuri administrate de stat pentru 14 categorii de produse, fiind reduse la 3-4 în anul 1991. În Bulgaria, în anul 1991 au ramas patru categorii de prețuri administrate, iar alte 14 doar controlate (doar la bunurile de strictă necesitate).

În Ungaria s-a realizat gradual liberalizarea de prețuri, de la 40% în anul 1987, la 90% la sfârșitul anului 1990. În România, liberalizarea prețurilor s-a realizat în mai multe etape, începand cu noiembrie 1990 până în luna mai 1993. Acest gradualism excesiv fiind de natură să alimenteze continuu inflația.

În zona țărilor Baltice, țările au făcut progrese considerabile, mai ales în Estonia dezvoltarea a fost surprinzator de rapid. În cazul în care mecanismul de stabilire a prețurilor administrative este desființată, prețurile îsi recâștiga rolul lor de instrument de alocare. Estonia a început să demonteze mecanismul său economic administrativ la sfârșitul anului 1989, când a fost inițiată liberalizarea preturilor. Majoritatea prețurilor au fost liberalizate, până la sfârșitul anului 1991, iar la începutul anului 1992 raționalizarea celor mai importante bunurilor a fost întrerupt. Liberalizarea Lituaniei și a Letonia a început mai târziu decât în Estonia, în 1991. Prețurile au fost eliberate treptat, cele mai multe schimbări concentrându-se în timpul iernii 1991-1992.

Până în anul 1992, în Croația controlul prețurilor s-a limitat doar la monopolurile naturale, industrie și unele sectoare, cum ar fi agricultura și construcțiile navale.

Liberalizarea comerțului exterior

Comerțul exterior s-a numărat printre primele domenii care au fost restructurate de guvernele țărilor ECE pentru insituirea mecanismelor economiei de piață. Liberalizarea comerțului exterior vizează creșterea concurenței pe piața internă – dominată încă de monopolurile de stat – și conectarea la piața internațională.

Conform lui Bal, țările în tranziție și-au liberalizat prea abrupt comerțul exterior la începutul tranziției, asigurând un prea mare grad de neutralitate pentru etapa respectivă. Economiile de dimensiuni mai mici, Cehia, Slovacia, Ungaria, au dobândit o deschidere externă relativ înaltă. La liberalizarea timpurie a comerțului exterior au existat atât argumente, precum existența unor prețuri interne distorsionate, lipsa de piața internă a unor mărfuri și monopolizarea, cât și contra argumente: competivitatea scăzută a produselor interne, restructurarea lentă a industriei, lipsa instituțiilor pieței, instabilitatea și incertitudinile politicie și sociale înalte. Încercarea combaterii efectelor negative ale deschiderii prea abrupte a comerțului s-a realizat prin introducerea temporară a unor supra-taxe la import sau de contingente globale (Ungaria).

Datorită faptului că țările baltice sunt mici si foarte dependente de comerțul exterior, deschiderea economiilor lor, în ultimii ani, a avut un efect semnificativ asupra dezvoltării lor. Estonia este liderul drintre țările Baltice in liberalizarea comerțului exterior. În prezent are unul dintre cel mai liberal sistem al comerțului exterior din lume, și cu siguranță cel mai liberal în Europa. În Estonia nu există în prezent licențe de import, iar tarifele de import sunt percepute doar pe câteva elemente considerate a fi de lux, cum ar fi blănuri și mașini. Letonia a înregistrat progrese considerabile în liberalizarea și introducerea elementelor de piață în comerțul externă. Letonia a percepe tarife la importul agricol. Lituania se situează pe ultimul dintre țările baltice în construirea unui sistem de comerț exterior adecvat pentru o economie de piață. Ultimele cote administrative și cerința de acordare a licențelor au fost eliminate doar în timpul verii 1992 și au fost înlocuite cu tarife. Exporturile Bulgariei, înainte de reforma politică și economică a anilor 1990-1991, are cea mai mare pondere din CAER în comparație cu celelalte țări. La începutul anilor ’80, Bulgaria a avut o poziție exclusiv intermediară între Est și Vest, importând materii prime ieftine și resurse din fosta Uniune Sovietică și exportându-le reciclate pe piața internațională. După anul 1989, în România a fost eliminată planificarea excesivă a importurilor și exporturilor. S-a limitat și dreptul de a realiza operațiuni de comerț exterior doar pentru un număr mic de întreprinderi de stat pentru demonopolizarea și descentralizarea completă a activității de comerț exterior.

În Polonia, din anii 1980, principali pași înregistrați au constat în diminuarea restrictiilor care priveau organizațiile de comerț exterior (promovând astfel o anumită competiție între acestea), extinderea numărului intermediarilor de comerț exterior, dintre care firmele interne puteau să aleagă, și permisiunea diferitelor firme interne să participe în mod direct la operațiunile de comerț exterior. Conform Nebojsa Stojcic, în Croația, liberalizarea comerțului s-a produs treptat și, până în anul 1996, cotele de import și instrumentele netarifare au fost înlocuite de un set de tarife specifice economiilor de piață.

Reforma propietății

O condiție absolut necesară pentru instaurarea mecanismelor pieței o constituite eliminarea monopolului statului asupra proprietății. Obiectul final al reformei propietății îl reprezenta, constituirea unei economii mixte, fiind definită de Kornai ca o economie duală, la început fiind dominată de firmele de stat și cu o tranziție graduală spre o situație inversă.

În principiu, reforma proprietății a presupus două transformări esențiale în domeniu: prima fiind trecerea de la sectorul de stat la sectorul public, ceea ce presupune modificarea relației a statului cu întreprinderile și a doua fiind constituirea și extinderea sectorului particular.

Chiar dacă toate statele central–est europene au adoptat, în perioada 1991-1992, legislația necesară privatizării întreprinderilor de stat, au existat diferențe în aplicarea acesteia. Cehia, Croația, Estonia și Ungaria introdus imediat programul de privatizare spre deosebire de Letonia, Lituania, Polonia și Slovacia care au amânat până în 1994-1995. România și Slovenia ales o strategie graduală, privatizarea durând mai mult de 10 ani.

Tabel 2.10. Metode de privatizare folosite în țările central și est europene

Legendă: MEBO- Managament and employees buyout, MEB- Management Bayout.

Sursă: Terlezki, Peggy, Succesful policy patterns in the enterprise privatization in Central and Eastern European countries of transition, 2004

Aceste metode au fost utilizate de țările în tranziție cu o anumită frecvență. Bulgaria, Estonia, Ungaria, Letonia și Polonia au folosit, ca metodă primară de privatizare, vânzarea directă, Cehia, Lituania și Slovacia pentru privatizare prin cupoane, Romania și Slovenia pentru MEBO, Croația a folosit vânzarea de acțiuni către angajați și cetățeni.

În Estonia, Croația, Cehia, Ungaria, Polonia și Slovacia, coordonarea activităților de privatizare au fost, la început, concentrate e o instituție principală (agenție sau minister pentru privatizare). O fragmentare a competențelor pot fi observate în Bulgaria și România. Letonia și Lituania au decis mai târziu în privința privatizării de a schimba de la o organizație descentralizată la una centralizată. În Slovenia, s-a propus o privatizare treptată descentralizată și comercială, aceasta din urmă a insistat pe o privatizare în masă centralizată și distributivă.

Reforma instituțională

Reforma instituțională a fost menționată ca fiind indispensabilă chiar de la începutul tranziției. Accentul a fost pus inițial pe necesitatea obținerii stabilității macroeconomice, însoțite de liberalizarea comerțului și a prețului, și de privatizarea și restructurarea intreprinderilor.

Modificările instituționale sunt apreciate prin intermediul unor indicatori calculați de FMI, precum indicele condițiilor inițiale, indicele liberalizării și indicele calității insituționale și indicatori calculați de BERD – indicele privind tranziția.

Tabel 2.11. Stadiul reformei instituționale în țările central și est europene

Sursă: WEO, octombrie 2000: Focus on Transition Economies, IMF; BERD, Transition Report, Londra, Institutional Change and Economic Performance in the Transition Economies.

Analiza indicatorilor a dus la următoarele aspecte:

Pentru realizarea reformei instituționale fiecare țară prezintă condiții inițiale diferite. Situația cea mai dificilă se înregistrează în Estonia (-0,4), Letonia (-0,2), Lituania (0), România (1,7), Polonia (1,9), și Bulgaria (2,1), iar cea mai favorizantă în Cehia ( 3,5), urmată de Ungaria cu (3,3), Slovenia, (3,2), Slovacia (2,9) și Croația (2,5).

Indicele liberalizării compară situația țărilor la nivelul anilor 1989 și 1997, cele mai favorizate țări fiind Cehia, Estonia și Ungaria, urmate de Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia și Croația. În același timp reflectă și ritmul mai lent al României și Bulgariei.

Pentru țările care au avansat mai mult pe calea reformelor economice (Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovacia și Slovenia) indicele calității instituționale are valori mai mari și pentru țările cu reforme întârziate (Bulgaria, Croația, Letonia, Lituania, România) valori mici.

Ultimul indicator, evidențiază reculul Cehiei, datorită unei situație dificilă a țării în 1997. Slovacia stagnează în anii 1995-1999. Iar celelate țări înregistrează progrese.

Politica de stabilizare macroeconomică

Politicele de macrostabilizare au fost introduse pornind de la premise diferite. Alund, Boone și Johnson au identificat o corelație între politicile economice și regimul politic. Țările central și est europene, în ciuda problemelor oarecum similare cu care s-au confruntat, au adoptat programe diferite de reformă, motiv pentru care procesul de stabilizare macroeconomică a înregistrat succese notabile.

Tabel 2.12. Situația țărilor în tranziție în momentul adoptării programului de stabilizare macroeconomică

(*)Este cazul Cehoslovacii

/1 – data primei încercări de stabilizare;

Sursa: FISCHER, Stanley & SAHAY, Radna, „The transition economies after ten years”, National Bureau of Economic Research Working Paper 7664, aprilie 2000

Primele țari care au implementat un plan de stabilizare și liberalizare cu drepturi depline au fost Polonia, în ianuarie 1990 și Ungaria în martie 1990. Celelalte țări au urmat în anii următori: 1991 (Cehia, Slovacia, Bulgaria), 1992 (Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia), 1993 (România și Croația).

În planul politicii monetare adoptate de aceste țări, obiectivul final al acesteia trebuie să fie, asigurarea stabilității nivelului prețurilor, în condițiile trecerii la economia de piață. Acest obiectiv se află, chiar dacă nu sub această formă, în programele de politică monetară ale țărilor în tranziție.

Tabel 2.13. Indicele prețului de consum (modificări procentuale ale prețurilor de consum față de anul precedent)

Sursă: prelucrare date Comisia Europeană ONU, www.unece.org și World Bank, www.worldbank.org

Țările precum Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia și Ungaria, care au avut guverne liberale, au urmat politici corespunzătoare, reușind să liberalizeze și să stabilizeze economia, iar Bulgaria, Lituania și România au obținut succese mici în reducerea inflației în prima parte a perioadei de tranziție. Recuperarea economiei a Croației a început în a doua jumătate a anului 1993, când guvernul a introdus un plan de stabilizare care avea patru obiective principale: reducerea inflația, inițierea și restructurarea sectorului real și de reabilitare a sectorului financiar, precum și de a crea bazele unei creșteri sustenabile a economiei pe termen lung. În primăvara anului 1991, guvernul Sloveniei a proiectat un program macroeconomic pentru independența economică și restructurarea Slovenia. Programul, care a fost ulterior adoptat de Parlament, a avut cinci elemente: (i) independența monetară, (ii) stabilizare macroeconomică, (iii) restructurarea financiară a întreprinderilor mici, (iv) restructurarea băncilor comerciale.

Dacă în cazul Republicii Cehe obiectivul final al politicii monetare are în vedere menținerea stabilității monedei naționale în scopul asigurării stabilității prețurilor, Banca Națională a Poloniei vizează procesul de reducere a inflației care să conducă, în timp, la asigurarea stabilității prețurilor. În cazul Republicii Slovace, principalul obiectiv al politicii monetare a Băncii Naționale a Slovaciei vizează asigurarea stabilității interne (implicit stabilitatea prețurilor) și externe (asigurarea echilibrului extern) a monedei naționale (coroana slovacă). În extensie la acest obiectiv, politica monetară promovată la nivelul Slovaciei are în vedere și creșterea economică. Ungaria are ca obiectiv final, în cadrul propriului statut, asigurarea stabilității interne și externe a monedei naționale.

Regimul valutar

Regimul valutar, ca și alte mecanisme vitale ale economiei, nu a putut fi reorientat dintr-o dată, în esență, etapele parcurse în fiecare țară conformându-se, concepției reformei economice din țara respectivă, în condițiile concrete determinate de schimbările politice de după anul 1989. Adoptarea regimului valutar a fost influențată de existența unor anumite rezerve valutare dar si de gradul de liberalizare a economiei.

Principalele caracteristici care stau la baza regimului valutar al unei țări sunt:

sistemul de determinare a cursului de schimb;

dreptul rezidenților de a deține conturi în valută și de a converti valuta în străinătate;

gradul de limitare a schimbului valutar;

modul de organizare și principiile a pieței valutare.

Pentru liberalizarea comerțului exterior din țările în tranziție, cerința fundamentală a reprezentat-o convertibilitatea. Conform Fondul Monetar Internațional, “convertibilitatea reprezintă absența restricțiilor față de nerezidenți, pentru tranzacțiile de cont curent”.

Până în anul 1995, regimul practicat în țările ECE s-a definit prin convertibilitate internă și limitată de cont curent a monedei naționale. Pentru asigurarea convertibilității este necesară îndeplinirea unor condiții precum: existența unui sistem de prețuri bazat pe costuri reale, existența unei oferte largi și diversificate și existența unei piețe valutare.

În privința modului de stabilire a cursului de schimb, acesta a fost corelat cu regimul încasărilor din export, unele țări practicând politici de curs temporar fix stabilit de banca centrală iar altele au optat pentru un curs de schimb liber flotant, determinat printr-un mecanism de licitație valutară, iar după de piața interbancară. În cazul politicilor de curs temporar fix, opțiunea s-a bazat pe existența unor rezerve valutare, precum și a unor fluxuri de capital străin, iar pentru al doilea caz, opțiunea s-a sincronizat cu dreptul agenților de a reține încasările valutare.

A treia caracteristică, dreptul rezidenților de a deține sau nu conturi în valută constă în:

exportatorii puteau să-și rețină încasările proprii valutare, în schimb aveau obligația legală repatriere a încasărilor din export;

exportatorii erau obligați să vândă integral valuta încasată în urma exportului băncilor comerciale.

Conform Raportului anual al Fondului Monetar Internațional, anul 1995, aranjamentele valutare ale statelor ECE aveau următoarea structură:

cursuri corelate (,,legate”) – pegged;

cursuri raportate la ,,coșuri” valutare: Republica Cehă, Slovacia, Ungaria;

cursuri cu fluctuare dirijată: Slovenia;

cursuri cu fluctuare ,,independentă”: Moldova.

Tabel 2.14. Cursul valutar al țărilor central și est europene

(*)Este cazul Cehoslovacii

(**) Lituania a adoptat în aprilie 1997 și Bulgaria în iulie 1997.

Sursa: FISCHER, Stanley & SAHAY, Radna, „The transition economies after ten years”, National Bureau of Economic Research Working Paper 7664, aprilie 2000

La începutul procesului de tranziție, cele mai multe țări au utilizat un curs de schimb bazat pe ancoră nominală. Motivul pentru care a fost acceptat acesta este datorită faptului că un curs de schimb este o ancoră naturală în eonomiile în tranziție, având în vedere trecutul hiperinflaționist. După această fază inițială de stabilizare au fost distinse trei grupe de țări:

Primul grup – care cuprinde Estonia, Lituania și Letonia – se referă la țările care au păstrat forma rigidă a cursului de schimb și, prin urmare, rata de schimb peg țintită. Estonia și Lituania au ales consiliul monetar și cursul de schimb țintind regimul monetar în martie 1992 și martie 1994, respectiv. Letonia a adoptat un curs fix convențional în februarie 1994.

A doua grupă, printre care Slovenia, Bulgaria și România, nu au urmat o anumită modalitate, folosind doar forma rigidă a cursului de schimb sau utilzând regimuri mai flexibile cu diferite ancore nominale. Slovenia a folosit regimul “de jures” alternative mai mult sau mai puțin cu forma rigidă a cursului de schimb până la intrare sa în UE. După aderare, Slovenia a folosit un regim de schimb intermediar, și anume zona țintă ERM II și în cele din urmă, s-a alăturat Uniunii Monetare Europene în ianuarie 2007. În Bulgaria, regimul cursului de schimb a fost liberalizat în 1991 și dat fiind nivelul scăzut al rezervelor și a izolației de pe piețele financiare mondiale cauzate de moratoriu privind rambursarea datoriei, banca centrală neavând de ales în ceea ce privește regimul cursului de schimb. Singura opțiune viabilă a fost o rată variabilă, cu posibile intervenții ale băncii centrale ce vizează uniformizarea fluctuațiilor mari. Sub presiunea unei crize valutare în iulie 1997, datorită creșterii dramatice a inflației, Bulgaria a schimbat directia spre regim bazat pe cursuri valutare fixe prin adoptarea unui consiliu monetar. Regimul cursului de schimb al României a urmat diferite forme intermediare, dar s-a concentrat pe regimul flotant administrat începând cu noiembrie 2004.

Ultimul grup al fostelor economii în tranziție care au schimbat regimurile monetare și cursul de schimb în timpul procesului de tranziție sunt Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria. Toate aceste țări au folosit prima oară rata de schimb ca ancoră nominală și apoi a schimbat-o în regim flexibil, într-o formă intermediară. În cele din urmă, țările au acceptat gestionarea regimuri de curs de schimb flotant. Slovacia este acum membră a Uniunii Monetare Europene (EMU), după participarea la ERM II, în timp ce Polonia, Republica Cehă și Ungaria încă nu participă la ERM II. Croația și-a liberalizat regimul cursului de schimb în 1993. Cursul de schimb a fost, în mod tradițional utilizat, ca ancoră de stabilizare, în urma perioadelor de hiperinflație de la începutul anilor 1990.