Politici Fiscale Aplicate In Uniunea Europeana Si Romania

INTRODUCERE

Uniunea Europeană (UE) este o familie de țări europene democratice care s-au angajat să lucreze împreună pentru pace și prosperitate. Nu este un stat menit să înlocuiască statele existente, ci este mai mult decât oricare altă organizație internațională. UE este de fapt unică. Statele sale Membre au organizat instituții comune cărora le-au delegat o parte din suveranitatea lor astfel încât, decizii privind probleme specifice de interes comun să poată fi luate democratic la nivel european. Aceasta polarizare a suveranității se mai numește “integrare europeană”.

Rădăcinile istorice ale Uniunii Europene se găsesc în Al Doilea Război Mondial. Ideea de integrare europeană a fost concepută pentru a preveni ca asemenea ucideri și distrugeri să se mai întâmple vreodată. A fost propusă pentru prima oară de către Ministrul Afacerilor Externe Robert Schuman într-un discurs pe 9 mai 1950. Această dată, “ziua de naștere” a ceea ce este astăzi UE, este sărbătorita anual ca Ziua Europei.

În această lucrare se încearcă să se surprindă câteva probleme legate de instrumentele și scopurile ce sunt asociate politicilor fiscale, adică politicilor utilizate de guvern în vedere influențării economiei.

Lucrarea este structurată pe patru capitole.

În primul capitol, intitulat „Efectele politicii fiscale asupra economiei reale” se face o prezentare generală a concepțiilor și elementelor cu care lucrează politica fiscală.

Capitolul 2, cu titlul „Instrumentele politicii fiscale” evidențiază cele mai importante caracteristici ale impozitelor și cheltuielilor guvernamentale necesare înțelegerii mecanismelor bugetare, a proceselor și echilibrului bugetar.

În capitolul 3, „Politici fiscale aplicate în UE”, se face o scurtă prezentare a Uniunii Europene după care se prezintă principalele elemente ale politicii fiscale.

Capitolul 4, „Politica fiscală în România”, conține o analiză a impozitelor prezentate în capitolul 2 prin comparație cu nivelul din Uniunea Europeană și a altor țări cuprinsă în aceasta.

Capitolul I. Efectele politicii fiscale asupra economiei reale

1.1. Politica fiscală

Politica fiscală poate fi definită ca un ansamblu de măsuri de ordin fiscal, luate atât pentru procurarea de către stat a veniturilor necesare echilibrării cheltuielilor publice, cât și pentru o favorizare pe termen mediu și lung a creșterii economice. O altă opinie despre definiția politicii fiscale, consideră că politica fiscale cuprinde metodele și mijloacele concrete de procurare a resurselor financiare utilizate de stat pentru reglementarea proceselor economice și a relațiilor sociale.

Politica în domeniul fiscal trebuie să stabilească volumul și proveniența resurselor bugetare și extrabugetare, care pot constitui fondurile financiare ale statului, metodele de prelevare utilizate, precum și obiectivele economice ce trebuiesc atinse de instrumentele fiscale.

Politicii fiscale, ca parte integrantă a politicii bugetare a unui stat, îi revin sarcini bine definite:

a. Conceperea sistemului general de impozite și taxe;

b. Stabilirea nivelului general și particular al fiscalității;

c. Colectarea la timp și în cuantumul preconizat a plăților directe și indirecte ale contribuabililor, cu costuri cât la mici;

d. Prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Elaborarea politicii fiscale este un act de decizie complex care trebuie să urmărească următoarele probleme: criterii de eficiență; reducerea fluctuațiilor și a instabilității economice; veniturile consumatorilor și protejarea acestora; distribuirea inițială a veniturilor care trebuie să influențeze activitatea economica, investițiile și consumul.

Încasările fiscale au crescut sistematic datorită acțiunii factorilor politici, economici sau sociali. Datorită procesului inflaționist, pentru aprecierea nivelului fiscalității este mai concludent indicatorul care exprimă partea din produsul intern brut care este prelevată la dispoziția statului pe calea impozitelor. Nu există însă o corelație riguroasă între venitul național ce revine în medie pe locuitor și gradul de fiscalitate. Mărimea prelevării este dependentă de ponderea sectorului public în producția industrială a țării, de nivelul cotelor de impozit de dimensiuni le nevoilor bugetare și de mijloacele de acoperire a acestora, de prețurile și tarifele practicate de sectorul public în relațiile cu întreprinderile private precum și de proporțiile evaziunii fiscale. La același procent din produsul intern brut sarcina fiscală este cu atât mai greu de suportat, cu cât este mai scăzut produsul intern brut ce revine în medie pe locuitor. Datorită creșterii fiscalității se produce o diminuare corespunzătoare a veniturilor care rămân la dispoziția persoanelor fizice și juridice pentru consum de persoane și acumulare.

Prin intermediul impozitelor, veniturile populației sau întreprinderilor trec în contul bugetului de stat și sunt utilizate de regulă, în scopuri neproductive. În bugetul administrației centrale de stat al României, pe anul 1991, impozitele directe au avut o pondere de 51’7%. Iar cele indirecte de 45,7%. Deoarece impozitele indirecte nu depind de mărimea venitului sau averii personale, ci de nivelul consumului acesteia, cu cât este mai mare ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale ale statului, cu atât mai inechitabilă este repartizarea sarcinilor fiscale pe clase și pături sociale. Povara fiscală este invers proporțională cu puterea economică a plătitorilor de impozite.

Principiile politicii fiscale sunt:

a) Principiul impunerii echitabile, adică aplicarea impozitelor și taxelor să se facă cu respectarea principiului impunerii echitabile. În funcție de gradul de cuprindere al subiectelor și a materiei impozabile, impunerea poate fi generală sau parțială. Impunerea generală se extinde asupra tuturor claselor și păturilor sociale în ce privește veniturile ori averea acestora. Impunerea parțială este atunci când numai unele clase sau pături sociale beneficiază de anumite scutiri sau reduceri de impozite.

Între egalitatea în fața impozitelor și egalitatea prin impozit există deosebiri. Egalitatea în fața impozitelor presupune ca impunerea să se facă în același mod pentru toate persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau își are sediul, deci să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta a țării. Totodată impunerea să se facă în același mod pentru roate activitățile economice, indiferent de forma juridică în care sunt organizate și funcționează. În ultimă instanță, egalitatea în fața impozitului presupune neutralitatea impozitului. Spre deosebire de aceasta, egalitatea prin impozit presupune diferențierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta, în funcție de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura și proveniența veniturilor și altele. Deci egalitatea prin impozit presupune un tratament diferit al celor neavuți, față de cei avuți, al celor căsătoriți și cu copii față de ceilalți, celibatari, al celor care realizează venituri din muncă față de cei care realizează venituri din diverse proprietăți sau din capital.

Egalitatea poate fi orizontală sau verticală. Egalitatea orizontală ia în considerare mărimea relativă a sarcinii fiscale la care este supusă persoana fizică sau juridică, pentru veniturile realizate dintr-o anumită sursă, în comparație cu sarcina la care este supusă o altă persoană, pentru veniturile de aceeași mărime sau realizate din altă sursă. Egalitatea verticală ia în considerare mărimea relativă a sarcinii fiscale, aferentă unor venituri în cuantum diferit, realizate de persoane diferite dar care au aceeași sursă de proveniență. De asemenea, există deosebiri între egalitatea matematică sau aparentă a sarcinilor fiscale și egalitatea reală sau efectivă a acestora.

Pentru realizarea unei reale egalități fiscale, este necesar ca la stabilirea impozitului să se țină seama nu numai de mărimea absolută a veniturilor realizate de o persoană, ci și de elementele care caracterizează situația individuală precum și de sarcinile sociale ale acesteia, care influențează capacitatea de plată.

Acest principiu al impunerii echitabile se realizează prin tipurile de impunere: cota fixă, cota procentuală proporțională, cota procentuală progresivă și cota procentuală regresivă, elemente ce au fost analizate anterior.

b) Principiul politicii financiare. Un impozit este considerat stabil când nu se modifică, nu crește și nu scade în raport de sporirea producției sau în fazele de criză se reduce materia impozabilă. În realitate, de regulă încasările din impozite nu prezintă stabilitate, datorită acțiunii oscilante a legilor economice care fac ca evoluția sinuoasă a producției și desfacerilor să imprime aceeași dinamică și venitului național, ca și încasărilor din impozite. Un impozit este considerat elastic atunci când este capabil a se adapta nevoilor bugetare, să poată fi majorat sau diminuat când cheltuielile bugetare cresc, respectiv se reduc.

O altă problemă de politică financiară constă în a alege tipul și numărul impozitelor prin intermediul cărora statul urmează să-și procure veniturile sale fiscale. Teoretic, statul poate folosi în acest scop un singur impozit sau o multitudine de impozite.

Știința financiară consideră că, practica unui singur impozit astăzi ar fi irealizabilă și ineficientă, deoarece impozitul respectiv, stabilit în funcție de puterea economică a plătitorilor, ar putea genera nemulțumirile, ar accentua tendințele evazioniste și de transferare a sarcinilor fiscale, iar erorile de impunere ar dezavantaja fie statul, fie pe plătitori.

Prin politica fiscală se urmărește și un anumit scop social. Se aplică o impunere diferențiată a veniturilor sau averii diferitelor categorii sociale în funcție de interesele partidului de guvernământ. Cu ajutorul unor măsuri fiscale, acesta caută să abată atenția maselor largi ale populației de la anumite chestiuni politice aflate la ordinea zilei: să-și păstreze influența în rândurile unor categorii sociale, să evite influențele negative pe care le-ar putea avea creșterea consumului unor produse dăunătoare sănătății – băuturi alcoolice, tutun – să favorizeze natalitatea și altele.

c) Principiile politice economice. Prin mărimea impozitului statul influențează dezvoltarea sau restrângerea activității unor ramuri economice, stimulează sporirea producției sau consumului unor anumite mărfuri, extinde sau limitează relațiile comerciale cu alte state.

Astfel, pentru a stimula lărgirea consumului unui bun, statul ia măsuri pentru reducerea sau suprimarea impozitelor indirecte care-l grevează, iar pentru a restrânge consumul procedează în sens invers, adică majorează cotele impozitelor respective.

Uneori, impozitele sunt folosite și ca mijloc de influențare a condițiilor de concurență.

Principalele obiective ale politicii fiscale constau în dezvoltarea economică și consolidarea clasei de mijloc. Viziunea fiscală trebuie să fie calitativă și activă, prin stimularea inițiativei și prin respectul față de asumarea riscului. Opinia potrivit căreia principalul obiectiv al politicii fiscale este maximizarea veniturilor la bugetul statului este dăunătoare. Politica fiscală trebuie să funcționeze în serviciul producătorilor de impozite și nu în serviciul culegătorilor de impozite.

În mod obișnuit, fiscalitatea este o formă de integrare a contribuabilului într-un circuit economic în care el, pe de o parte, contribuie la alimentarea sistemului iar pe de altă parte este beneficiar al politicilor publice. Deși poate părea pretențios, fiscalitatea, chiar dacă emană din partea statului, trebuie, pentru a-și atinge obiectivul economic, să capete forma unui parteneriat. Aparent fiscalitatea naște obligații exclusive sau precumpănitoare din partea contribuabilului, dar creează, în fapt, obligații importante pentru stat, ca administrator al impozitelor. Eficiența fiscalității nu se observă, în ultimă instanță, în modul în care sunt colectate impozitele,mpozite și nu în serviciul culegătorilor de impozite.

În mod obișnuit, fiscalitatea este o formă de integrare a contribuabilului într-un circuit economic în care el, pe de o parte, contribuie la alimentarea sistemului iar pe de altă parte este beneficiar al politicilor publice. Deși poate părea pretențios, fiscalitatea, chiar dacă emană din partea statului, trebuie, pentru a-și atinge obiectivul economic, să capete forma unui parteneriat. Aparent fiscalitatea naște obligații exclusive sau precumpănitoare din partea contribuabilului, dar creează, în fapt, obligații importante pentru stat, ca administrator al impozitelor. Eficiența fiscalității nu se observă, în ultimă instanță, în modul în care sunt colectate impozitele, ci în modul în care acestea se reîntorc, sub forma calității serviciilor publice.

În România, fiscalitatea a fost interpretată de contribuabili drept o agresiune, devenind un factor de încordare în raporturile economice. Ei nu au simțit, fie că a fost vorba de firme, fie că a fost vorba de contribuabili individuali, o relație partenerială. Pentru a fi o relație partenerială, selectivă și stimulatorie, fiscalitatea trebuie să genereze obligații și drepturi de ambele părți. Statul, cel mai adesea, nu și le respectă pe ale sale. De la nereturnarea taxei pe valoarea adăugată, cuvenită prin lege și plata la timp a sumelor pentru medicamentele compensate, și până la onorarea cu întârziere a obligațiilor contractuale prin bugetul de stat sau prin companiile care îi aparțin, statul este cel mai rău platnic al economiei românești. În loc să fie un garant al bunei funcționări a piețelor, statul devine cel mai mare infractor al mediului economic.

În aceste condiții, fiscalitatea este privită nu ca o formă de integrare a contribuabilului într-un mecanism contractual deschis, ci ca o formă de agresare și de izolare a acestuia. Forțat de proliferarea administrației publice și de propria neîndemânare în gestionarea banilor publici, guvernul are tendința creșterii impozitelor sau a introducerii unor impozite noi. Potrivit unor evaluări efectuate de asociațiile patronale, în România se plătesc peste 200 de impozite către administrația centrală și locală, ceea ce face ca economia românească să înregistreze tristul record european al celui mai mare număr de impozite. Cotele de impozitare, mai ales în ce privește impozitarea forței de muncă, sunt aplicate unor niveluri mult mai reduse în comparație cu alte țări, ceea ce sporește dificultățile contribuabilului. Aceasta face ca un număr important de firme să fie împinse în afara pieței. Statul abate comportamentul acestora către o tendință periculoasă. Comportamentul rațional, optimal, nu le îndeamnă să-și achite obligațiile fiscale, ci condiția supraviețuirii lor stă tocmai în neonorarea obligațiilor de plată la buget. Această atitudine merge până într-acolo încât adesea firmele ajung să obțină profituri nu din îmbunătățirea producției prin investiții suplimentare, ci prin neplata unor obligații cum ar fi taxa pe valoarea adăugată sau impozitul pe profit. Această interpretare a fiscalității, ca pe un obstacol în calea supraviețuirii sau dezvoltării mediului economic este extrem de dăunătoare și arată cât de departe suntem de o economie deschisă, de piață.

Evaluările arată că fiscalitatea este principala cauză a proliferării economiei subterane. O comparație între nivelele de impozitare a forței de muncă în diverse țări europene oferă câteva concluzii tulburătoare. Fată de majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene, fiscalitatea pe forța de muncă este de două ori mai apăsătoare. Potrivit estimărilor, 70% din cheltuielile salariale ale unei societăți comerciale românești se duc la bugetul de stat și la fondurile speciale. De pildă, pentru un salariu net de 3 milioane de lei, întreprinzătorul plătește încă 3 milioane de lei la stat. Pentru un salariu de 9 milioane de lei, statul primește, în plus, 12,5 milioane de lei. Iar pentru un salariu net de 18 milioane lei (echivalentul a 600 USD), angajatorul plătește în total 50,8 milioane de lei, adică circa 1700 USD. Aceasta face ca modalitățile de evitare a plății impozitelor și taxelor cuvenite bugetului de stat să fie dintre cele mai diverse, de la neraportarea valorii adăugate realizate până la utilizarea muncii la negru. Potrivit estimărilor, economia subterană, având ca principală motivație economică evitarea taxelor prea costisitoare, urcă la circa 30% din produsul intern brut, ajungând așadar la jumătate din produsul intern brut prezentat în statisticile oficiale. Dacă adăugăm la aceasta economia ocultă, care derulează tranzacții ilegale și pe cea informală, desfășurată fără a avea forme legale de înscriere, rezultă că activitățile economice care nu sunt incluse în circuitul bugetar ar putea ajunge să dubleze valoarea adăugată inclusă în statistici.

Politica fiscală trebuie să se bazeze pe un parteneriat între stat și contribuabil. Comportamentul fiscal al statului nu mai trebuie să fie abuziv. Raționalitatea gradului de fiscalitate va permite o mai bună receptivitate a contribuabilului față de sarcina fiscală. Impozitarea corectă și stimulativă a veniturilor globale constituie un mijloc important pentru consolidarea acestui parteneriat.

Există diferențe majore în ceea ce privește eficiența și eficacitatea sistemului fiscal în țările în tranziție. În medie, guvernele central europene au fost mult mai eficiente în colectarea impozitelor, față de majoritatea celor din sud-estul Europei. Foarte probabil, aceasta performanta s-a datorat unei administrații publice și unor instituții mai puternice. Câteva constrângeri fundamentale afectează însă sistemele fiscale din toate economiile aflate în tranziție.

Moștenirea unui tip de “stat al bunăstării” înseamnă ca mulți cetățeni sunt obișnuiți să primească o abundență de bunuri și servicii de la sistemul public, chiar și într-o perioadă de constrângeri severe la nivel fiscal. Această situație este amplificată de mecanismul prin care bunurile și serviciile publice (oferite de sectorul public) creează o presiune asupra celor generate de sistemul privat, iar cheltuielile sectorului public produc o presiune fiscală mare asupra firmelor din sistemul privat. Fragilitatea instituțiilor este reflectată în slaba lor capacitate de a colecta impozitele și de a aplica legi și regulamente. O substanțială impozitare ascunsă, privată, își face simțită prezența în economiile în tranziție – mita și taxa de protecție cresc costurile celor ce fac afaceri. Firmele ar fi poate dornice să-și plătească impozitele către un stat care poate să impună uniform un set de legi, sau cel puțin să-l impună mai bine. Taxarea ascunsă privată se combină cu tentația firmelor de a scăpa de plata impozitelor și de a opera în economia subterană. În ultimul rând, dar de asemenea important, țările în tranziție diferă mult în ceea ce privește capacitatea lor de a se împrumuta de pe piețele financiare internaționale.

Țările membre OECD sunt caracterizate printr-un nivel mai ridicat al taxelor colectate, față de tarile în curs de dezvoltare. Chiar între statele OECD exista însă diferențe. Unele state mediteraneene – Spania, Portugalia, Grecia – colectează mai puține impozite, în vreme ce sectorul neoficial din aceste țări este substanțial mai mare. În vreme ce există anumite indicații în aceasta privință, situația trebuie însă privita cu atenție, de vreme ce există diferențe izbitoare chiar între țările care promovează cele mai bune politici în domeniu.

Țările bogate au folosit o structură și un nivel de impozitare diferite în perioada în care se aflau pe o treapta inferioară a dezvoltării lor economice. Care este implicația acestei evidențe pentru sugestia făcută de unii, cum că statele în tranziție ar trebui să preia structura fiscală a statelor dezvoltate și care sunt cele mai bune politici la care se face referire atunci când se emite aceasta sugestie? Poate o economie să depășească etapele intermediare numai prin imitarea instituțiilor unei etape superioare? Cea mai bună politică este cea a cotei uniforme de impozitare? Este rațional să ne uitam la experiența câtorva economii care au făcut progrese remarcabile pe parcursul ultimelor decade și în ce măsura globalizarea și regulile sistemului economic internațional lasă unei economii libertatea de a utiliza instrumentele fiscale pentru accelerarea creșterii economice.

Această provocare, cea a dezvoltării, poate fi mai puțin relevantă pentru statele care aderă la UE, chiar dacă și acestea au de recuperat decalaje majore față de Occident. Ea devine însă cu siguranță de o importanță vitală în cazul sud-estului Europei. Experiența generală și sfaturile oferite de instituțiile financiare internaționale indică necesitatea unei neutralități fiscale. Este greu de apreciat însă care ar fi politica fiscală neutră indicată într-o lume în care există numeroase extreme, asimetrii, șocuri externe adverse și echilibre multiple.

Eficiența sistemelor fiscale naționale ar trebui să fie judecată în raport cu sistemul fiscal internațional. Se poate pune sub semnul întrebării eficiența luptei împotriva evaziunii fiscale, în condițiile în care firmele și indivizii pot face apel la așa-numitul “paradis fiscal”.

Cele mai multe dintre statele sud-est europene își ajustează legislațiile la normele UE în încercarea de a se alătura Uniunii. Asistența financiară oferită de UE joacă de asemenea un rol, pentru ca poate finanța deficitul fiscal și poate rezolva problemele reformelor fiscale. Pe de altă parte însă, beneficiile financiare ale asistenței trebuie privite în legătură cu impactul criteriilor de convergență asupra veniturilor fiscale, criterii care sunt în egală măsură greu de atins și foarte relevante pentru statele candidate.

România trebuie să-și amelioreze eficiența fiscală pentru a creste veniturile bugetare. În acest caz, o revizuire a administrației fiscale și o simplificare a sistemului fiscal sunt necesare. Simplificarea nu trebuie însă să se transforme într-un gen de fundamentalism. Statele membre ale UE utilizează principiul fiscalității nedistorsionare într-un mod flexibil. Sunt necesare regimuri fiscale prietenoase față de investitori, indiferent de originea acestora. Acest obiectiv nu este însă în contradicție cu acordarea de facilități pentru investitorii străini, atunci când aceștia au în vedere investiții noi, care creează locuri de muncă, aduc tehnologii noi și au efecte pozitive ce se extind la nivelul întregii economii. Aceste facilități nu aduc prejudicii veniturilor bugetare, atunci când se refera într-adevăr la investiții noi. Un mediu de afaceri prietenos atrage investiții directe străine, însă există de asemenea constrângerea timpului. Un mediu de afaceri potrivit nu poate fi creat instantaneu, în vreme ce facilitățile fiscale pot oferi un avantaj competitiv pentru guvernele care au mare nevoie de investiții străine.

Fiscalitatea redusă și legislația simplificată sunt elemente esențiale pentru dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. Ideile bune și spiritul antreprenorial însă ar putea să nu fie suficiente atunci când este necesară finanțarea din partea unor bănci care cer garanții ceva mai solide. Noile recomandări ale organismului internațional care reglementează criteriile de prudențialitate bancară (Bank for International Settlements) privitoare la provizionarea împrumuturilor ar putea afecta IMM-urile în mod sever, în cazul în care băncile nu găsesc o modalitate creativă de a le finanța. Piețele de capital funcționează slab în regiune iar autofinanțarea nu este posibilă, de cele mai multe ori. O posibilă cale de a rezolva dificultățile IMM-urilor este crearea unor instituții financiare specializate, care să răspundă nevoilor acestora.

Politica fiscală va urmări accelerarea și aprofundarea, în mod coerent, a reformei în acest domeniu, ceea ce se va concretiza în reducerea gradului de fiscalitate, atât prin desființarea contribuțiilor la unele fonduri speciale, cât și prin reașezarea sarcinii fiscale și a raportului dintre impozitele directe și indirecte, în vederea stimulării muncii, economisirii, investițiilor, întreprinderilor mici și mijlocii și a exporturilor.

Prioritățile pe termen scurt și mediu vizează îmbunătățirea transparenței și coerenței cadrului legislativ în domeniul fiscal, înlăturarea diferențelor încă existente și alinierea legislației la prevederile legislației comunitare. În acest scop, vor fi întreprinse acțiuni vizând:

1. Consolidarea reformei impozitelor prin:

– extinderea bazei de impozitare a venitului global;

– perfecționarea cadrului legal al impozitului pe venitul agricol;

– completarea și armonizarea cadrului legal privind taxa pe valoarea adăugată (cota redusă de TVA pentru unele bunuri și servicii de strictă necesitate);

– dezvoltarea schimbului de informații cu unele țări în funcție de interesul de țară și solicitarea țării partenere conform Convenției cadru OCDE pentru evitarea dublei impuneri;

– elaborarea codului fiscal în vederea unificării legislației în materie de impozite, precum și îmbunătățirea accesului contribuabililor persoane fizice și juridice la legislația fiscală și asigurarea în timp a stabilității legislative;

– perfecționarea cadrului legal al impozitelor și taxelor locale în vederea protejării categoriilor de persoane fizice cu venituri foarte mici care datorează impozit pe proprietate;

– revizuirea sistemului actual de impozitare prin accize; se are în vedere alinierea treptată a cotelor de accize la alcool, produse din tutun și produse petroliere, până la atingerea nivelului minim impus de directivele UE;

– reorganizarea sistemului jocurilor de noroc în sensul îmbunătățirii legislației existente în acest domeniu;

– completarea și armonizarea cadrului legal privind disciplina financiar–valutară și combaterea evaziunii fiscale;

2. Îmbunătățirea colectării impozitelor prin:

– inițierea unei game complete de măsuri urmărind reducerea arieratelor de plăți prin: proceduri de lichidare și executare silită a debitorilor rău platnici; adoptarea și implementarea unui cadru instituțional de recuperare a creanțelor și penalități salariale directe și efective pentru echipa de conducere și angajați în toate întreprinderile de stat care nu își plătesc obligațiile fiscale;

– generalizarea dosarelor fiscale pentru toți contribuabilii persoane juridice;

– inițierea, cu asistența UE, a unui plan de cooperare administrativă în domeniul impozitării indirecte (TVA, accize, taxe vamale);

– modificarea reglementărilor referitoare la acordarea de înlesniri la plata obligațiilor bugetare care să conducă la stoparea acordării în mod arbitrar de scutiri și reduceri la plata impozitelor și taxelor;

– modificarea reglementărilor referitoare la ordinea de plată a obligațiilor bugetare;

– perfecționarea măsurilor de recuperare a creanțelor de la contribuabilii rău platnici;

– perfecționarea reglementărilor privind criteriile de performanță în administrarea și controlul marilor contribuabili;

– îmbunătățirea organizării și stimulării aparatului fiscal la nivel central și local în scopul reducerii evaziunii fiscale și a contrabandei;

– întărirea disciplinei financiare, atât prin stimularea achitării la timp și în cuantumul legal a obligațiilor bugetare ale agenților economici, cât și prin sancționarea fermă a contribuabililor rău platnici;

– pregătirea, cu sprijinul UE, a condițiilor pentru aderarea Ministerului Finanțelor Publice la Convenția privind Asistența Administrativă Reciprocă în Probleme de Impozitare.

1.2. Sistemul fiscal. Impozitele

Sistemul fiscal. Trecerea României la o economie de piață, al cărei fundament îl constituie proprietatea privată și al cărei mecanism presupune îmbinarea organică a legilor pieței cu acțiunea statului se dovedește a fi un proces complex, dificil și de durată.

Între obiectivele reformei economice și sociale un loc important îl deține reorganizarea activităților economice, deblocarea structurilor economice și reforma sistemului financiar-fiscal.

Aria de cuprindere a întregii activități fiscale este dată de sistemul fiscal, constituit din totalitatea impozitelor și a altor venituri pe care statul, prin organele sale specializate, le percepe în baza surselor legislative în urma cărora ia naștere creanța statului asupra contribuabililor. Prin reforma fiscală se urmărește construirea unui sistem fiscal coerent, echitabil și eficient pentru a putea face față cerințelor tranziției la economia de piață.

În cadrul economiei românești rolul sistemului fiscal este de a asigura finanțarea economiei publice pe calea prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace care să permită statului intervenții în economia națională pentru corectarea unor fluctuații negative ale ciclului economic. Sistemul fiscal, ca ansamblu de principii, reguli și mod de organizare se materializează în legi sau acte normative cu putere de lege, emise cu scopul de a colecta veniturile statului și a reglementa cheltuirea acestora. Totodată, acesta determină capacitatea statului de a finanța cheltuielile și de a-i proteja pe cei slabi. Resursele de natură fiscală constituie sursa principală de finanțare ce dă posibilitatea statului să intervină pe piață prin subvenții, investiții și indirect prin valoarea totală a alocațiilor provenite din economia reală.

În etapa actuală, în lume, prelevarea se realizează prin intermediul impozitului. Impozitele pot fi abordate din mai multe ipostaze: ca principală sursă de formare a veniturilor statului, ca mijloc principal de înfăptuire a alocării optime a resurselor între cele două mari sectoare definite după caracterul privat sau public al bunurilor produse în societate, în funcție de care se definește punctul optim al fiscalității; ca instrumente de orientare a economiei prin obiectivele stabilite de către puterea publică. În condițiile economiei de piață, statul nu mai poate interveni în sectorul privat al economiei prin măsuri administrative. El are însă posibilitatea să utilizeze pârghii economico-financiare potrivit cerințelor politicii sale economice, financiare, monetare, sociale, prin care să influențeze activitatea agenților economici.

Sistemul fiscal, prin pârghiile sale, oferă posibilități pe care organele statului le pot utiliza în vederea satisfacerii unor cerințe de interes general sau local ca și în conducerea activității economice și sociale.

În procesul așezării, urmăririi și perceperii impozitelor, aceste pârghii ale sistemului fiscal dau posibilitatea statului ca prin aparatul său specializat să exercite, în anumite limite, controlul economiei.

Sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procedee (sistemul de rate, plătitori etc.) între care se manifestă relații ce apar ca urmare a proiectării, legiferării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate, conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor propuse.

Aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, așezarea și perceperea impozitelor și taxelor nu se pot înfăptui fără existența unui mecanism adecvat bazat pe tehnici, metode și instrumente specifice desfășurării activității de urmărire și control în domeniul respectiv. Între componentele sistemului fiscal intră și totalitatea impozitelor și a altor venituri pe care statul, prin reglementările sale specializate, le percepe în baza unor reglementări legislative. Deoarece impozitele și taxele sunt instituite prin legi sau alte acte normative, care consfințesc dreptul de creanță fiscală a statului asupra contribuabililor toate aceste reglementări legislative de natură fiscală trebuie considerate ca făcând parte din sistemul fiscal.

Aplicarea legilor fiscale, asigurarea bunei funcționalități a mecanismului fiscal și realizarea creanțelor fiscale impun existența, organizarea și acțiunea unor organe specializate ale statului, a unui aparat fiscal, fără de care toate celelalte componente fiscale ale sistemului fiscal ar rămâne inerte. Aparatul fiscal decurge din însăși legile care reglementează impozitele și taxele. Activitatea fiscală a statului cuprinde latura legislativă, care se înfăptuiește de către Parlament, și cea executivă realizată de Guvern prin instituțiile administrației publice de specialitate în structura cărora se include și aparatul fiscal. Pregătirea și inițierea legislativă ca și îndrumarea metodologică cu caracter general în materie fiscală se realizează prin activitatea desfășurată de către organele centrale care, de regulă, nu intră în legătură cu plătitorii de impozite și taxe. Menirea aparatului fiscal este ca prin impunere să urmărească și să încaseze veniturile bugetare ale statului și să combată evaziunea fiscală.

Prin urmare, sistemul fiscal nu ar putea fi pus în mișcare fără existența aparatului fiscal, motiv pentru care acest aparat, în mod obiectiv nu poate lipsi dintre componentele sistemului fiscal.

Factorii de natură economică care constituie baza de concepere a diferitelor instrumente fiscale și selectarea lor sunt determinați de existența și modul de interpretare a unor principii generale de natură fiscală, dar și de obiectivele de natură economico-socială urmărite de stat.

Un sistem fiscal rațional are la bază un număr de principii fundamentale care, fie sunt expres definite sau menționate de legislația fiscală, fie rezultă implicit din caracteristicile ce le cuprinde reglementarea respectivă. În doctrina fiscală au fost formulate mai multe principii care ar putea sta la baza sistemului fiscal, importanța lor și mai ales prioritatea unora sau altora dintre ele fiind determinate de epoca analizată, de evoluția social-economică și tradițiile din fiecare țară.

În ceea ce privește țara noastră, prin reforma fiscală se urmărește a se construi un sistem fiscal coerent, echitabil și eficient. Alături de acestea și alte criterii pot avea o mare importanță în funcție de circumstanțe și de tipul de impozit considerat: criteriul flexibilității, criteriul randamentului, criteriul stabilității.

Conform principiului randamentului, un impozit simplu este mai ușor de administrat și de înțeles pentru contribuabili și prin urmare, mult mai bine acceptat, permițând în același timp, evaluarea corectă și a efectelor economice și sociale.

Principiul flexibilității susține ideea potrivit căreia un impozit flexibil se adaptează rapid necesităților unei politici conjuncturale. Cu cât baza de impozitare este mai sensibilă la evoluția activității economice, cu atât impozitul reușește să îndeplinească rolul său de stabilizator automat.

Potrivit principiului stabilității, pentru a menține încrederea contribuabililor și pentru a permite ca deciziile lor să nu fie luate fără prea mare incertitudine trebuie să fie asigurată stabilitatea impozitului. Modificările foarte frecvente ale legislației fiscale conduc la ineficacitatea impozitului și la inechități între contribuabili.

Opțiunile în materie de fiscalitate, bazate pe aceste principii diferite sunt dificile deoarece obiectivele lor sunt foarte adesea contradictorii.

Două dintre aceste principii domină dezbaterile și anume: principiul eficacitate și principiul echitate. Astfel, echitatea solicită un barem de impozitare progresiv, iar acesta poate avea efecte contrare celor de eficacitate economică. Impozitul pe venit, în particular, trebuie să concilieze cele două obiective. Echitatea se asociază în general cu personalizarea impozitului, dar acesta își crește complexitatea sa.

Principiului eficacității îi pot fi aduse două interpretări care derivă din ipoteze teoretice opuse. Una dintre ele admite că, în absența impozitului, piața tinde să realizeze alocarea optimală a resurselor. Astfel, se naște întrebarea dacă introducerea impozitului împiedică realizarea optimului. Răspunsul este dat de teoria economică a bunurilor publice sub forma principiului echivalenței: prin serviciile publice redate, impozitul are o contrapartidă. Dacă acțiunea publică se caracterizează printr-o egalizare a costului impozitului și a beneficiului redat, această echivalență nu poate fi atinsă în starea inițială de echilibru. Acest principiu este un criteriu de alocare a resurselor într-o economie care își finanțează bunurile și serviciile colective prin impozit și dacă este respectat, nu există pierdere de eficacitate.

Dacă această echivalență între costul importat și beneficiul redat trebuie să fie verificată pentru fiecare individ, nu există sau nu este resimțit, impozitul va influența deciziile agenților economici și va angaja distorsiuni. Prelevarea obligatorie poate atunci să se raporteze mai puțin sectorului public și rezultă o sarcină excedentară. Obiectivul devine atunci de a minimiza această sarcină, de a realiza optimul în ciuda impozitului. Conform acestui raționament, un impozit eficace este un impozit neutru.

Altă ipoteză admite, dimpotrivă, că piața cunoaște eșecuri împiedicând realizarea spontană a optimului. Impozitul poate să remedieze aceasta influențând comportamentele agenților economici. În această ipoteză, impozitul este un mijloc de restabilire a optimului, obiectivul fiind realizarea eficacității prin impozit. Prin urmare, un impozit eficace este un impozit care nu este neutru.

Repartizarea sarcinilor fiscale a urmărit, în general, respectarea în mare măsură a principiului echității a justiției sociale. Adam Smith subliniază faptul că contribuția comună trebuie să fie în aceeași măsură repartizată între cetățeni în funcție de capacitățile lor contributive. A crea un sistem fiscal pe principiul capacității contributive pune probleme foarte complexe, în materie de tehnică fiscală și pe planul eticii sociale, deoarece trebuie determinată capacitatea contributivă de care depinde impozitul.

Posibilitățile limitate de personalizare a impozitului asupra cheltuielilor, randamentul scăzut al impozitului asupra capitalului și dificultățile de evaluare ale activelor care le corespund le fac impozite mai puțin adaptabile la principiul echității. Noțiunea de justiție fiscală este legată de valori morale, psihologice și ea variază în funcție de contextul politic, economic și social.

Impozitele. Satisfacerea cerințelor oricărei societăți necesită realizarea unor venituri publice. În consecință, statul procedează la repartiția sarcinilor publice între membrii societății, persoane fizice și juridice. Instrumentul financiar și juridic prin care se înfăptuiește această repartiție îl constituie obligația fiscală sub forma impozitelor și taxelor și a altor sarcini fiscale specifice fiecărei țări și fiecărei etape istorice.

Impozitele și taxele, ca venituri bugetare, au izvorât în primul rând din necesitatea întreținerii aparatului de stat. O dată cu creșterea rolului și funcțiilor statului și implicarea lui în viața economico-socială, veniturile publice au fost folosite și pentru susținerea acestor noi misiuni.

În doctrina fiscală, impozitul este definit ca o obligație de natură bănească către bugetul de stat nerambursabilă și fără contraprestație directă din partea statului, stabilită prin lege în sarcina persoanelor fizice și juridice, care realizează venituri de pe urma bunurilor pe care le dobândesc, le posedă ori le înstrăinează sau a activităților pe care le desfășoară.

Impozitul este un element component al circuitului economic și îndeplinește următoarele funcții: de formare a fondurilor generale ale societății la nivel de stat, unități administrativ-teritoriale sau instituții publice, de redistribuire a unor venituri primare sau derivate pentru satisfacerea unor nevoi sociale; de reglare a unor fenomene economice sau sociale. Statul poate interveni prin pârghiile sale fiscale pentru stimularea interesului de a investi în anumite domenii sau de a corecta nivelul prețurilor și tarifelor. Impozitul reprezintă un punct nodal al fiscalității, el însoțind în decursul istoriei nașterea și dezvoltarea statului.

Impozitul are caracter unilateral ca o consecință a suveranității statului. El este o instituție de drept publică fără de care nu se poate concepe existența statului, făcând parte organică din el.

Pe lângă impozite, taxele sunt o categorie de venituri bugetare (suma de bani percepută în favoarea bugetului) cu o evoluție multiformă în toate orânduirile de stat, care se realizează ca plăți datorate de persoanele fizice și juridice ce beneficiază de anumite servicii sau activități prestate de către instituțiile publice, fie pentru circulația, fie pentru consumul anumitor bunuri.

Toate impozitele și taxele se aplică și se stabilesc numai în baza unei legi. Instituirea impozitelor și taxelor și a celorlalte venituri bugetare este un drept al statului exercitat de organele puterii centrale prin Parlament și în unele cazuri de Guvern. Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice și juridice care realizează venit dintr-o sursă prevăzută de lege.

Prin structura sa, prin modul de determinare și percepere, impozitul constituie un important instrument de care dispune statul pentru orientarea și modelarea comportamentului investiționar. În același timp, impozitul reprezintă pârghia financiară prin care statul are posibilitatea să stimuleze dezvoltarea și desfășurarea activității economice.

Impozitul este un instrument de politică economică ce poate juca un rol de incitare, de descurajare sau de stabilizare. El nu trebuie să contravină unei mai bune administrări economice, dimpotrivă, el trebuie să stimuleze realizarea unei economii mai eficiente, precum și pentru atingerea unor obiective de ordin social, sanitar, demografic sau de altă natură.

În practica financiară se întâlnește o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai ca formă, ci și în ceea ce privește conținutul lor. După trăsăturile de fond și de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe și impozite indirecte.

Impozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere. În evoluția lor, impozitele directe au ținut pasul cu dezvoltarea economică, deoarece ele se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activități, fie pe venit sau pe avere.

Fiind nominative și având un cuantum și termen de plată precis stabilite, iar acestea sunt aduse din timp la cunoștința plătitorilor, sunt mai echitabile și deci mai de preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor mărfuri și servicii, de regulă, nu știu cu anticipație când și mai ales cât vor plăti statului sub forma taxelor de consumație și a altor impozite indirecte.

Impozitele directe plătite de persoanele fizice și juridice sunt impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe dividende, contribuții pentru securitatea socială, impozite și taxe locale (impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, taxe asupra mijloacelor de transport ș.a.), alte impozite directe.

În vederea procurării resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice se instituie, pe lângă impozitele directe, și impozitele indirecte.

Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri și al prestării unor servicii (transport, spectacole, activități hoteliere etc.), al importului ori exportului, ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor indirecte, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât celui care le suportă. Ele nu vizează persoana contribuabilului și nu se stabilesc direct în sarcina acestora.

După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în: taxe de consumație (taxa pe valoarea adăugată și accize), venituri de la monopolurile fiscale, taxe vamale, alte taxe.

Obligațiile fiscale ale agenților economici, cu referire mai amplă la impozitul pe profit, impozitul pe dividende, taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele locale și contribuțiile pentru securitate vor fi analizate în capitolele următoare.

1.3. Fiscalitatea agenților economici

Impozitele și taxele, subvențiile și alocațiile bugetare de fonduri, împrumuturile de stat și celelalte cheltuieli guvernamentale constituie componente tot mai importante ale vieții economice și sociale. Prin intermediul lor se acumulează și repartizează resursele financiare la dispoziția statului.

În cadrul finanțelor publice, fiscalitatea se delimitează ca un sistem de percepere și încasare a impozitelor și taxelor printr-un aparat specializat precum și ca u ansamblu coerent de legi care reglementează impunerea contribuabililor și fundamentează juridic impozitele și taxele. Ca urmare a incidenței fiscalității, atât în calitate de instrument de redistribuire a veniturilor, cât și ca element de presiune asupra contribuabililor, problema fiscalității trebuie abordată la contactul dintre economic și social.

Fiscalitatea rămâne elementul esențial al încasărilor bugetare, ea constituind obiectul celor mai novatoare utilizări. Datorită importanței lor, veniturile bugetare exercită o influență directă asupra comportamentului persoanelor fizice și juridice și sunt utilizate ca instrumente specifice de intervenție în viața economică și socială. Aceste venituri provin, în principal, din prelevări obligatorii: impozite și contribuții sociale.

Cel mai important rol al impozitelor se reflectă în aportul acestora la formarea resurselor financiare necesare statului pentru efectuarea cheltuielilor publice. Deci, prin intermediul impozitelor o parte importantă din produsul intern brut se concentrează la dispoziția statului.

O mare atenție se acordă problemei privind nivelul fiscalității sau gradul de fiscalitate. Nivelul fiscalității cunoaște diferențieri importante de la o țară la alta și de la o perioadă la alta. Din categoria factorilor externi sistemului de impozite, care influențează limita fiscalității dintr-o anumită țară, pot fi menționați: nivelul produsului intern brut pe locuitor, prioritățile stabilite de autoritățile publice competente în ceea ce privește destinația resurselor financiare concentrate la dispoziția statului; natura instituțiilor politice.

Printre factorii proprii sistemului de impozite, care, de asemenea, influențează nivelul fiscalității se află, în primul rând, scara progresivității cotelor de impunere. Astfel, în țările în care încasările din impozite au o pondere mai mare în PIB, întâlnim și cote de impunere cu o progresivitate mai accentuată. Țările cu un grad redus de fiscalitate reușesc să atragă o parte din capitalurile din țările cu o fiscalitate ridicată. În categoria factorilor interni se situează și modul de determinare a materiei impozabile.

Nivelul fiscalității poate fi evidențiat cu ajutorul indicatorului rată a presiunii fiscale sau rată a prelevărilor obligatorii, cu ajutorul căruia se pot realiza comparații internaționale semnificative, cu incidențe serioase la nivel macroeconomic.

Ca modalitate de calcul, presiunea fiscală este dată de relația fiscalității, care se calculează ca raport între prelevările obligatorii (de la nivel central și local) dintr-o anumită perioadă, (de regulă un an) și valoarea produsului intern brut (PIB) realizată în aceeași perioadă.

în care:

= rata presiunii fiscale;

= prelevări obligatorii;

= produsul intern brut.

Expresia folosită pentru calculul presiunii fiscale este una de tip cantitativ și nu calitativ, deci ea nu poate să surprindă aspecte ce țin de natura calitativă a factorilor de influență, care nu se rezumă numai la utilitățile publice.

Pe lângă o presiune fiscală obiectivă, determinată tehnic în funcție de necesitățile de finanțare a cheltuielilor publice, există și o presiune fiscală psihologică care măsoară pragul toleranței la impozit. Deseori, aceasta ia forma presiunii fiscale individuale care este raportul între totalul prelevărilor suportate de către contribuabili și totalul veniturilor obținute de aceștia înainte de impozitare.

unde Rpfi = rata presiunii fiscale individuale.

La nivel macroeconomic, rata presiunii fscale se poate calcula sub două forme:

– rata presiunii fiscale în sens strict, calculată ca raport între mărimea impozitelor încasate de către stat și produsul intern brut.

rata presiunii fiscale în sens larg, egală cu raportul dintre ansamblul impozitelor și contribuțiilor sociale și produsul intern brut.

În practica fiscală se mai folosesc și alți indicatori derivați de măsurare a presiunii fiscale, dintre care:

– rata fiscalității consolidate, care elimină anumite prelevări cu caracter repetitiv în scopul de a exprima mai bine partea de venituri destinate finanțării activității administrațiilor publice. Primul nivel de consolidare constă în eliminarea cotizațiilor sociale și a impozitelor plătite de administrațiile publice.

Al doilea nivel de consolidare se obține prin eliminarea tuturor prelevărilor obligatorii autofinanțate (adică nu numai cele care sunt suportate de administrațiile publice, ci și cele care sunt alimentate prin veniturile vărsate de administrațiile publice).

– rata fiscalității nete care elimină din prelevările obligatorii partea redistribuită direct agenților economici, în special sub forma prestațiilor sociale pentru familii și a subvențiilor pentru întreprinderi. Se obține în acest mod suma prelevărilor obligatorii necesare propriei funcționări a administrației publice.

– alte tipuri de rate ale fiscalității; acestea se obțin din diverse combinații posibile ale criteriilor de definire a numărătorului raportului.

Variațiile în ceea ce privește presiunea fiscală reprezintă în țara noastră un factor de descurajare al proiectării reformei în domeniul fiscal. Modificările în structura sistemului de impozitare și în volumul și rata acestora influențează echilibrele existente în economia națională și au repercusiuni finale asupra nivelului inflației. De aceea, orice modificare necesită evaluări privind efectul noilor impozite și taxe sau al creșterii celor existente asupra fiscalității agregate sau a sarcinii fiscale, precum și a adecvării acesteia la posibilitățile de suportare a lor de către titularii de venituri.

În România, rata presiunii fiscale a evoluat de la 57,5% în anul 1990 la 33-34% în ultimii ani. Se poate aprecia că la începutul perioadei de tranziție, țara noastră se situa în grupul țărilor cu o politică fiscală agresivă și deci sistemul fiscal românesc era rezultatul unor acțiuni de răspuns la unele presiuni bugetare.

În prezent, nivelul fiscalității în România este la limita inferioară a fiscalității practicate în țările dezvoltate (spre exemplu, SUA – 32%, Marea Britanie – 34%, Germania și Grecia – 40%, Franța și Austria – 42%, Norvegia și Belgia – 43%, Suedia și Danemarca – peste 50% și România 33-34%).

În ciuda acestei realități, agenții economici și populația resimt, totuși, agresivitatea fiscalității și consideră că fiscalitatea pe ansamblul economiei românești este împovărătoare. Nivelul total al fiscalității influențează nefavorabil activitatea economică în perioada de tranziție spre economia de piață care se manifestă în prezent în România, când agenții economici întâmpină numeroase dificultăți.

Fiscalitatea excesivă, de care se plâng tot mai frecvent nu numai specialiștii și unele organisme autonome, dar mai ales agenții economici, salariații și investitorii în special străini, conduce, în final la decapitalizarea agenților economici, la încetinirea creșterii economice și la sărăcirea populației.

Se poate spune că există o legătură directă între gradul de dezvoltare al unei țări și nivelul fiscalității. Problema fiscalității trebuie privită însă nu numai prin prisma ponderii încasărilor din impozite și taxe în PIB, ci și având în vedere structura impozitelor și taxelor.

Este necesar să vedem ce loc ocupă în totalul veniturilor fiscale încasările provenite din impozite directe și, respectiv, din cele indirecte. În ceea ce privește structura veniturilor se remarcă o diminuare a ponderii impozitelor directe și creșterea corespunzătoare a ponderii impozitelor indirecte, adică orientarea surselor fiscale spre “consumul fiscal” suportat, în mod nemijlocit, de către populație.

În structura veniturilor curente există tendința creșterii ponderii veniturilor fiscale, fapt ce se repercutează în creșterea gradului de fiscalitate și accentuarea presiunii fiscale a consumatorului final, cu repercusiuni negative asupra puterii sale de cumpărare și implicit a nivelului cererii pe piața internă. În structura veniturilor fiscale există o tendință de creștere a impozitelor indirecte. Tendința este nefavorabilă consumatorului final întrucât afectează în mod relativ mai mult pe cei cu venituri medii și submedii, reprezentând o parte importantă a populației.

Măsurile adoptate în vederea transpunerii acestei orientări sunt: creșterea TVA; reducerea regimului deducerilor aplicate la impozitarea profitului; utilizarea regimului amortizării accelerate; deducerea integrală a cheltuielilor cu publicitatea; plata trimestrială a impozitului pe profit.

Nivelul fiscalității este influențat și determinat de o serie de factori, mai semnificativi fiind: performanțele economiei la un moment dat; eficiența folosirii cheltuielilor publice finanțate prin impozite și taxe; necesitățile publice stabilite prin politica guvernamentală și aprobată de Parlament; gradul de înțelegere a contribuabililor a necesităților bugetare și de adeziune la politica guvernului; stadiul democrației atins în țara respectivă.

În general se constată că țările mai puțin dezvoltate au o rată a agresiunii fiscale mai redusă în timp ce țările dezvoltate economic au o presiune fiscală în creștere. Din punct de vedere psihologic, o presiune fiscală ridicată creează, cel puțin în mod subiectiv, motive contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitelor și taxelor prevăzute de lege, fapt ce generează, printr-o diversitate de forme, un nivel ridicat de evaziune fiscală și fraude fiscale.

Majorarea impozitelor este aceea care atrage după sine de la un anumit procent o scădere a veniturilor fiscale, apreciind că o rată micșorată de impozitare poate atrage la buget venituri cel puțin egale cu o rată mai ridicată, prin efectul de antrenare pe care l-ar avea asupra activității generale.

Ceea ce trebuie urmărit prin impozit este stimularea activității și producției, deoarece prin stimularea anumitor activități se mărește baza de impozitare, deci și volumul veniturilor la bugetul statului. Așadar, printr-o politică fiscală care să nu fie îndreptată spre continua creștere a impozitelor, ci spre lărgirea bazei de impozitare va crește rentabilitatea. În acest fel, utilizarea impozitelor și taxelor ca pârghii de influențare a comportamentului macroeconomic, ar putea conduce la relansarea economiei.

Una dintre problemele cu care se confruntă cel mai des agenții economici o constituie fiscalitatea. Fiscalitatea este utilizată pentru a modifica anumite comportamente ale agenților economici, pentru a influența luările de decizie în cadrul firmei. Acestea din urmă pot fi exonerate de impozit, în totalitate sau parțial, în anumite circumstanțe. Spre exemplu, în momentul creării sau restrucrurării lor, sau atunci când ele creează locuri de muncă sau efectuează anumite cheltuieli, în principal în materie de cercetare sau de pregătire a personalului, de protejare a mediului înconjurător și de economie de energie, sau chiar atunci când ele realizează investiții productive.

Prin fiscalitatea agenților economici se are în vedere nu numai impozitul pe profit, ci tot ceea ce se prelevează pentru societate și pentru stat din rezultatele activității agenților economici și anume: impozit pe profit, impozite și taxe locale, impozit pe dividende, contribuții pentru asigurări sociale, contribuții pentru șomaj, etc. Toate aceste impozite și taxe afectează agenții economici.

Numărul mare de impozite și taxe pe care le suportă agenții economici și cotele ridicate aplicate conduc la sărăcirea societăților comerciale, respectiv la decapitalizarea acestora. Indicatorul presiune fiscală poate evidenția, prin nivelul său, gradul de imixtiune a statului în economie și în viața socială. Acest lucru se datorează importanței și naturii prelevărilor obligatorii, care, prin caracterul și impactul lor public, reprezintă un mijloc eficient la dispoziția puterilor publice, de a orienta economia. De altfel, aceasta este expresia funcției de intervenționism fiscal, ca distribuitor al impozitului.

Presiunea fiscală la nivel de firmă, respectiv gradul de fiscalitate a acesteia, se poate cuantifica prin prisma ponderii elementelor de fiscalitate în cifra de afaceri sau prin prisma ponderii acelorași elemente în valoarea adăugată. Spre exemplu:

unde = ponderea impozitului pe profit în cifra de afaceri.

Ponderea impozitului pe profit în cifra de afaceri arată, în expresie procentuală, cât din cifra de afaceri reprezintă impozitul pe profit.

în care:

= ponderea impozitului pe profit în valoare adăugată arată, în expresia procentuală, cât din valoarea adăugată constituie impozitul pe profit.

în care:

= ponderea taxei pe valoarea adăugată în cifra de afaceri arată, în expresie procentuală, cât din cifra de afaceri constituie taxa pe valoarea adăugată.

în care:

= ponderea contribuțiilor în valoarea adăugată arată, în expresie procentuală, cât din valoarea adăugată reprezintă contribuțiile.

Între activitatea agenților economici și fiscalitate există o strânsă legătură. În principiu, se acceptă că o fiscalitate moderată stimulează creșterea economică, cererea de bunuri și servicii a agenților economici. În schimb, o fiscalitate ridicată limitează dinamismul economic. Astfel, nivelul ridicat al TVA și al altor impozite indirecte afectează cererea de mărfuri și de servicii și prețurile; impozitul pe profitul agenților economici, precum și taxele locale legate de activitatea acestora influențează direct economisirea și investițiile.

Nivelul și implicațiile fiscalității diferă de la o categorie la alta de agenții economice, ca și de la o ramură de activitate la alta. În perioada actuală, datorită inflației, declinului producției și reducerii dimensiunilor cererii solvabile impactul fiscalității asupra activității economice se resimte mai puternic.

Nivelul optim al presiunii fiscale este acela care maximizează randamentul prelevărilor ce trebuie suportate de contribuabili.

Ceea ce apare evident este faptul că presiunea fiscală excesivă și un nivel ridicat al impozitelor și cotizațiilor sociale are un impact negativ asupra comportamentului economic al agenților economici, al contribuabililor. Efectele negative care sunt generate și care, într-o oarecare măsură se manifestă sub diverse forme de evaziune fiscală se resimt în cele din urmă asupra rezultatelor activității economice.

CAPITOLUL 2. INSTRUMENTELE POLITICII FISCALE

Fără a urmări prezentarea detaliată a sistemului fiscal românesc, în acest capitol vor fi evidențiate cele mai importante caracteristici și principii moderne ale impozitelor și cheltuielilor guvernamentale relevante înțelegerii mecanismelor bugetare, a procesului și echilibrului bugetar. Această descriere generală a principalelor instrumente ale politicii fiscale este necesară pentru a vedea modul în care se aplică, funcționează și acționează acestea asupra economiei românești.

Astfel, vor fi prezentate pe lângă cheltuielile guvernamentale și următoarele impozite și taxe: impozitele pe profit, impozitele pe venit, impozitele pe cheltuială și impozitele pe capital.

2.1. Impozitul pe societate (profit)

Profitul este o formă de venit obținut prin intermediul unei activității economice, ca urmare a investirii unui capital. Pentru ca venitul realizat să poată fi calificat însă profit, este necesar ca activitatea economică să fie desfășurată cu scopul obținerii unui beneficiu. Această subliniere este foarte importantă, întrucât în practică există situații în care o entitate desfășoară activități producătoare de venituri care nu sunt calificate drept profit, pentru că nu există intenția obținerii unui beneficiu, ci veniturile sunt destinate susținerii unei alte activități proprii entității respective.

Impozitul pe profit este un impozit direct și reprezintă una din principalele surse de venit ale bugetului de stat. Asieta acestuia este constituită de profitul net anual realizat de agenții economici cu caracteristici de societăți comerciale. Profitul net sau impozabil se determină pornind de la profitul brut al exploatării la care se adaugă eventualele venituri suplimentare (chirii, venituri din plasamente financiare etc.) și din care se deduc anumit cheltuieli ale gestiunii.

Rata impozitului poate fi progresivă, dar poate fi o rata fixă, unică, însoțită de una sau două rate speciale, vizând anumite activități care trebuie stimulate sau inhibate.

Sunt obligate la plata impozitului pe profit:

persoanele juridice române, pentru profitul impozabil obținut din orice sursă, atât în România, cât și din străinătate;

persoanele juridice străine care se desfășoară activități printr-un sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acestui sediu permanent;

persoanele juridice și fizice străine care desfășoară activități în România ca partener într-o asociere ce nu dă naștere unei persoane juridice, pentru toate veniturile rezultate din activitatea desfășurată în România;

asocierile dintre persoane fizice române și persoane juridice române care nu dau naștere unei persoane juridice, pentru veniturile realizate atât în România cât și în străinătate. În acest caz, impozitul datorat se calculează, se reține și se varsă de către persoana juridică.

Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit:

trezoreria statului, pentru operațiunile din fondurile publice derulate din contul general al trezoreriei;

instituțiile publice, pentru fondurile publice constituite, inclusiv pentru veniturile extrabugetare și disponibilitățile realizate și utilizate potrivit Legii privind finanțele publice, dacă legea nu prevede astfel;

organizațiile de nevăzători și de invalizi, asociațiile persoanelor handicapate și unitățile economice ale acestora;

asociațiile și fundațiile, atunci când utilizează cel puțin 80% din veniturile obținute din orice sursă, în scopul realizării obiectivelor pentru care au fost autorizate, inclusiv cheltuielile pentru investiții și dotări, precum și cheltuielile de funcționare;

cooperativele care funcționează ca unități protejate, special organizate, potrivit legii;

unitățile aparținând cultelor religioase, pentru veniturile realizate din producerea și valorificarea obiectelor și produselor necesare activității de cult;

instituțiile de învățământ particular acreditate, precum și cele acreditate provizoriu, potrivit legii, pentru veniturile realizate din activitatea de învățământ;

asociațiile de proprietari constituite ca persoane juridice potrivit prevederilor Legii locuinței nr.114/1996, republicată, pentru veniturile obținute din activitățile economice care sunt utilizate pentru îmbunătățirea confortului și a eficienței clădirii, pentru întreținerea și repararea proprietății comune.

Veniturile obținute din activități cu scop lucrativ, care nu sunt impozabile includ: cotizațiile membrilor, contribuțiile bănești sa în natură ale membrilor și simpatizanților, taxele de înregistrare stabilite potrivit legislației în vigoare, donațiile și sumele sau bunurile primite prin sponsorizare, dobânzile și dividendele obținute prin plasarea disponibilităților rezultate din asemenea venituri, veniturile din reclamă și publicitate, cu excepția celor realizate prin unitățile specializate în acest domeniu, veniturile pentru care se datorează impozit pe spectacole, vremurile din valoarea bunurilor aflate în patrimoniul acestora.

Cota de impozit pe profit este de 38% cu anumite excepții.

Contribuabilii care obțin venituri din activitatea barurilor de noapte sau a cluburilor de noapte plătesc o cotă adițională de impozit de 22% asupra părții din profitul impozabil care corespunde ponderii veniturilor înregistrate din aceste activități în volumul total al veniturilor. Cota adițională de impozit o plătesc, de asemenea, persoanele fizice și juridice pentru veniturile proprii de aceeași natură, realizate în baza contractelor de asociere în participațiune.

În cazul Băncii Naționale a României, cota de impozit pe profit este de 80% și se aplică asupra veniturilor rămase după scăderea cheltuielilor deductibile și a fondului de rezervă, potrivit legii.

Profitul impozabil al unei persoane juridice străine realizat printr-un sediu permanent în România se impozitează cu o cotă adițională de impozit pe profitul acesteia de 6.2%.

Anul fiscal al fiecărui contribuabil este anul calendaristic.

2.2. Impozitul pe venit

Este principalul impozit din cadrul fiscalității românești, deținând circa 35% din veniturile bugetului de stat.

Principiile de bază

Impozitul pe venit este un impozit general, care afectează în principiu toate veniturile obținute în cursul unui an de membrii unei familii (punct de fiscalizare). Unele excepții de la acest principiu sunt determinate de rațiuni sociale sau de politica de încurajare a economisirii financiare (exonerări, facilități).

Impozitul pe venit este, de regulă, un impozit unic, afectând venitul global net obținut prin cumularea diferitelor categorii de venituri realizate de un punct de fiscalizare, având în vedere anumite cheltuieli deductibile.

Impozitul pe venit este personalizat și progresiv.

Determinarea venitului net disponibil

Acesta se desfășoară în două etape:

Trecerea, pentru fiecare categorie de venit, de la venitul obținut la venitul net impozabil (venit categorial net), numai aceste venituri putând fi cumulate, suma lor constituind venitul global brut.

Deducerea din venitul global brut a anumitor cheltuieli prevăzute prin codul fiscal.

Cheltuielile deductibile nu grevează o anumită categorie specială a veniturilor fiind deduse din venitul global brut, în anumite limite. După deducerea acestor cheltuieli se obține venitul net impozabil, la care se aplică rata de impozitare.

Aplicarea baremului progresiv pe tranșe a impozitului pe venit ia în considerare cheltuielile familiale, în general situația familială existând posibilități de personalizare a acestui tip de impozit. Impozitul brut astfel cumulat poate face obiectul diverselor regularizări, majorări sau reduceri, obținându-se suma de impozit net efectiv datorat de către contribuabil.

Deși progresiv și comportând rate destul de ridicate pentru tranșele de venituri mai mari, impozitul pe venit are un randament destul de limitat datorită îngustimii bazei de impozitare, sustragerii anumitor venituri de la impozitare, precum și a nivelului redus al ratelor care afectează primelor tranșe de venit. Tendința de a concentra impozitul pe venit pe beneficiarii unor venituri ridicate și foarte ridicate diminuează în plus randamentul acestora.

2.3. Impozitul pe cheltuială (pe vânzări)

Această categorie de impozit alimentează o bună parte dine veniturile bugetare ale statului român și în cadrul acestuia, TVA-ul este cel mai important.

2.3.1. Taxa pe valoare adăugată

Acest impozit a fost așezat asupra totalului vânzărilor întreprinderilor industriale și comerciale.

Referitor la TVA trebuie evidențiate unele caracteristici:

este neutru în raport cu lungimea circuitelor de producție și de comercializare, deoarece afectează numai valoarea adăugată;

favorizează investițiile, deoarece impozitul vizează numai ceea ce este deductibil (recuperabil) din TVA perceput pe vânzări;

favorizează exporturile deoarece sunt efectuate fără plata TVA.

Acest impozit acoperă în prezent, în majoritatea țărilor dezvoltate, cea mai mare parte din vânzările de bunuri și servicii efectuate.

Adesea acest impozit este considerat injust, căci nu poate fi personalizat și, în ciuda diferențelor ratelor sale, este puternic resimți de contribuabilii cu venituri mici sau cu familii numeroase.

Din punct de vedere al verigii (unitate producătoare, unitate comerț cu ridicata sau cu amănuntul) la care se încadrează, impozitul pe cifra de afaceri poate îmbrăca forma impozitului cumulativ sau a celui unic.

În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt impuse la toate verigile prin care trec din momentul ieșirii lor din producție și până ajung la consumator. Practic, aceasta înseamnă că, cu cât o marfă trece prin mai multe verigi, cu atât impozitul plătit statului este mai mare. Impozitul cumulativ mai poartă denumirea de impozit în „cascadă”, deoarece se calculează asupra prețului de vânzare a mărfurilor, în care se include și impozitul plătit în amonte. Impozitul cumulativ s-a practicat în țări precum Germania, Olanda, etc.

Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul verigilor prin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa fie în momentul vânzării mărfii de către producător – taxa de producție, fie în stadiul comerțului cu ridicata sau cu amănuntul – impozit pe circulație sau impozit pe vânzare. Acest impozit s-a practicat în Marea Britanie până la intrarea acestei în CEE. În SUA se practică și acum forma impozitului unic.

Din punct de vedere al bazei de calcul, impozitul pe cifra de afaceri cunoaște forma impozitului pe cifra de afaceri brută și a impozitului pe cifra de afaceri netă.

Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute care include și impozitul plătit și de verigile anterioare. Acest impozit are randament fiscal, însă prezintă și unele neajunsuri. Impozitul pe cifra de afaceri brută conduce la calcularea și perceperea de impozit la impozit. Acest impozit este lipsit de transparență, adică nu se cunoaște exact cât s-a plătit la buget de la producător la consumatorul final, pentru a solicita rambursarea sumei aferente exportului.

Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenței dintre prețul de vânzare și prețul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul de producție și circulație a mărfurilor respective. Deci, acest impozit face posibilă înlăturarea neajunsurilor impozitului pe cifra de afaceri brută. În cazul acestui impozit, compensația de export se poate calcula cu ușurință.

Având în vedere, pe de o parte, avantajele pe care le oferă impozitul pe cifra de afaceri netă, iar pe de altă parte, preocupările țărilor membre ale CEE în sensul unificării legislației fiscale privind impozitele indirecte, s-a ajuns de comun acord la taxa pe valoarea adăugată.

La noi în țară, taxa pe valoarea adăugată s-a introdus începând cu 1 iulie 1993 prin Ordonanța Guvernului nr.3 din 27 iulie 1992, aprobată și modificată prin Legea 130 din1992 (această lege a suferit modificări și completări). Pentru actualul sistem fiscal românesc, taxa pe valoarea adăugată reprezintă o preluare a unui impozit indirect cunoscut în practica Europei Occidentale, impozit ce și-a dovedit eficacitatea în cadrul economiilor de tip concurențial.

Toate impozitele au drept rezultat scăderea venitului, dar în condițiile impozitelor indirecte, care sunt venituri ale statului impuse asupra gradului de consumare a averii (și nu a mărimii acesteia), rezultatul acestora este scăderea puterii de cumpărare a contribuabililor, cu precizare că în mod inechitabil, greutatea sistemului fiscal este suportata de cei cu venituri mici. Acestea pentru ca impozitele indirecte având cote fixe și reflectându-se în prețuri și tarife, iar prețurile și tarifele serviciilor și mărfurilor fiind aceleași pentru toată populația, în mod normal, cu atât venitul periodic al unei persoane este mai mic, cu cât sarcina fiscală este mai apăsătoare.

Așa cum am arătat impozitele indirecte prezintă numeroase neajunsuri pentru contribuabili, ele au fost adoptate de statele dezvoltate economic, datorită faptului că prezintă, incontestabil, o siguranță mai mare și venituri sigure, nesusceptibile de o evaziune fiscală.

O caracteristică foarte importantă a taxei pe valoare adăugată este faptul că este suportată întotdeauna de beneficiar și deci, în cazul în care o marfă ar fi produsă într-o țară și valorificată într-o altă țară, atunci taxa se aplică în statul care valorifică efectiv marfa respectivă și deci tot ceea ce se exportă este degrevat de această taxă. Taxa pentru valoarea adăugată reprezintă deci un stimulent pentru export.

Potrivi legii agentul economic are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor achiziționate în vederea realizării produsului.

Avem deci două feluri de taxe:

taxa pe valoarea adăugată (brută) exigibilă;

taxa pe valoarea adăugată deductibilă (taxa aferentă intrărilor).

Agentul economic va plăti bugetului diferența dintre cele două:

TVAdatorată = TVAexigibilă – TVAdeductibilă

2.3.2. Accizele

Accizele reprezintă taxe speciale de consumație care se datorează bugetului de stat, pentru anumite produse din țară și din import.

Produsele pentru cere se datorează accize:

alcool etilic alimentar, băuturile alcoolice și orice alte produse destinate industriei alimentare sau consumului, care conțin alcool etilic alimentar;

produse petroliere;

produse din tutun;

alte produse și grupe de produse.

Pe lângă aceste grupe principale de produse mai există și alte produse și grupe de produse de import pentru care se plătesc accize, acestea fiind precizate în anexe speciale ale legii.

Plătitorii de accize

Pentru produsele acre au fost menționate mai sus, plătitorii de accize sunt agenți economici – persoane juridice, asociații familiale și persoane fizice autorizate – care produc sau importă astfel de produse.

Scutiri de la plata accizelor

produsele exportate direct sau prin agenții economici care își desfășoară activitatea de bază de comision;

În cazul în care agenții economici care efectuează operațiuni de export cumpără de la producători interni, în vederea vânzării la export, produsele supuse accizelor, aceștia pot solicita pe termen de 3 luni de la data efectuării exportului, organelor fiscale teritoriale, pe baza documentelor justificative, restituirea accizelor aferente produselor finite exportate.

Produsele comercializate prin magazinele autorizate, potrivit legii, să comercializeze mărfuri în regim de duty free;

Produsele importate în regim de tranzint sau import temporar, atât timp cât se află în această situație;

Bunurile din import provenite din donații sau finanțate direct din împrumuturi nerambursabile, precum și din programe de cooperare științifică și tehnică, acordate de guverne străine, organisme internaționale și organizații non-profit și de caritate, instituțiilor de învățământ și cultură, ministerelor, altor organe ale administrației publice, în condițiile stabilite prin normele metodologice emise de Ministerul Finanțelor.

Produsele livrate la rezerva de stat și la rezerva de mobilizare, pe perioada cât au acest regim;

Alcoolul etilic alimentar, utilizat în producția de medicamente, de alcool sanitar și de oțet alimentar;

2.4. Impozitul pe capital

Această categorie de impozit, percepută în beneficiul statului, este, în esență, de trei tipuri: drepturile de timbru și de înregistrare, drepturile de succesiune și drepturile de donații și impozitul pe avere.

Afirmat ca un instrument de justiție socială, deoarece afectează de regulă averile importante, asieta acestui impozit este constituită din ansamblul bunurilor și valorilor unei familii, după deducerea eventualelor datorii care grevează patrimoniul acestora. De regulă, fiind un impozit progresiv pe tranșe, el este adesea însoțit de o clauză de protejare a titlurilor de patrimoniu ridicate, dar cu venituri slabe, în sensul impozitelor pe venit și celui pe avere nu trebuie să depășească un anumit plafon din venitul net al contribuabilului.

2.4.1.Taxele de timbru

Taxele de timbru reprezintă o plată neechivalentă pentru lucrări sau servicii efectuate de organe sau instituții care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii și rezolvă alte interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice.

Subiectul plăților este determinat în momentul în care acesta solicită efectuarea unei activități din partea unui organ sau instituții de stat, întrucât nu se poate vorbi de plata unei taxe de timbru, dacă nu intervine acțiunea subiectului de drept de a solicita organelor de stat un serviciu pentru stabilirea, dobândirea sau valorificarea unui drept patrimonial sau nepatrimonial.

Obiectul taxelor de timbru îl reprezintă serviciile prestate ori lucrări efectuate de organe sau instituții care pot fi: organele autorității judecătorești (instanțele de judecată), notariatele, oficii consulare ale României în străinătate ș.a.

Taxele judiciare de timbru

Taxele judiciare de timbru reprezintă plata serviciilor prestate de către instanțele judecătorești, Ministerul Justiției și Parchetul de pe Curtea Supremă de Justiție și sunt reglementate de Legea nr.146/1997.

Sunt plătitori de taxe juridice de timbru toate persoanele fizice și persoanele juridice.

Taxele judiciare de timbru sunt de trei feluri:

fixe (exprimate în sume absolute), se aplică acțiunilor și cererilor neevaluabile în bani, precum și a celor evaluabile în bani care prin lege s-a stabilit o taxă în sumă fixă;

proporționale, se aplică acțiunilor și cererilor evaluabile în bani;

pe tranșe (exprimate în procente), se aplică acțiunilor și cererilor evaluabile în bani.

Taxele de timbru pentru activitatea notarială

Taxele de timbru pentru activitatea notarială sunt reglementate de O.G. din 29.01.1998, împreună cu anexele referitoare la cuantumul acestor taxe în funcție de natura cererilor apărute în Monitorul Oficial.

Actele și serviciile notariale, care se îndeplinesc de către notarii publici sunt supuse taxelor de timbru. Actele notariale îndeplinite, potrivit legii, de secretarii primăriilor, de unele instituții sau de agenții economici, în cazul în care actele se depun la aceștia, sunt scutite de taxele de timbru.

Taxele de timbru se datorează de către persoanele fizice și de persoanele juridice care solicită îndeplinirea actelor și a serviciilor notariale.

Taxele de timbru pentru oficii consulare ale României în străinătate

Există situații când o serie de acte și servicii cu caracter notarial sunt îndeplinite de oficii consulare. Pentru aceste acte și operațiuni se percep taxe de timbru.

Conform legii, reprezentanțele diplomatice și oficiile consulare ale României îndeplinesc următoarele acte notariale:

Redactarea de înscrisuri în vederea autentificării sau legalizării semnăturii;

Autentificarea înscrisurilor;

Legalizarea sigiliilor și a semnăturilor;

Darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părți;

Certificarea unor fapte;

Legalizarea de copii pe înscrisuri;

Efectuarea și legalizarea traducerilor;

Primirea în depozit a înscrisurilor și documentelor prezentate de părți;

Eliberarea de duplicate de pe acte notariale întocmite de misiunile diplomatice sau oficiile consulare.

Taxele de timbru pentru alte organe.

Există situații când se pot percepe taxe de timbru pentru acte și servicii prestate și de către alte organe decât cele menționate anterior.

Este și cazul consiliilor locale ale localităților unde nu funcționează birouri ale notarilor publici. Astfel, în aceste locuri, secretarii consiliilor locale vor îndeplini, la cererea părților, următoarele acte notariale:

legalizarea semnăturilor de pe înscrisurilor prezentate de părți;

legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepția înscrisurilor sub semnătură privată.

2.4.2 Taxele vamale

Taxele vamale reprezintă un impozit indirect, perceput de către stat asupra mărfurilor, în momentul în care trec granițele vamale ale țării în scopul importului, exportului sau tranzitului.

Spre deosebire de alte impozite și taxe, instituite ca forme de prelevare a unei părți din venitul național la bugetul de stat, taxele vamale nu pot fi tratate doar ca simple venituri fiscale. Stabilirea și aplicarea acestora pot influența fie relațiile economice și diplomatice cu alte țări, fie comerțul, fie starea economiei naționale, pot reprezenta ori nu bariere în fața liberei circulații a mărfurilor și persoanelor, etc. Toate acestea solicită analiza atentă a funcțiilor taxelor vamale, deci a scopului instituirii lor și a principiilor care stau la baza politicii vamale a unui stat.

Funcțiile taxelor vamale

Taxele vamale sunt instituite, în primul rând, cu scopul de a contribui la formarea veniturilor satului. Resursele bugetare provenite din taxele vamale pot fi mai mari sau mai mici, de la o perioadă la alta, în funcție de necesitățile concrete ale bugetului ori de politica vamală de stat în raporturile cu terții sau cu agenții economici importatori.

Taxele vamale reprezintă un instrument de coordonare statală a activității de comerț exterior. Aceasta este poate cea mai importantă funcție, întrucât prin intermediul resorturilor de politică vamală pot fi încurajate anumite importuri, descurajate altele, se favorizează exportul, se pot promova ori relații comerciale cu anumite piețe (naționale sau regionale), pot fi protejate anumite activități ale agenților economici interni împotriva concurenței din exterior, de natură să împiedice dezvoltarea unui sector al producției sau al desfășurării acesteia.

Taxele vamale pot reprezenta un instrument de negociere politică în relațiile internaționale. Astfel, se pot obține avantaje de ordin politic din partea unui stat în schimbul unor măsuri de liberalizare a comerțului cu statul respectiv, prin intermediul tarifului vamal.

Clasificarea taxelor vamale:

Există mai multe criterii de clasificare a taxelor vamale, în funcție de obiectul impunerii, modul de percepere, modul de fixare, gradul de protecție a pieței naționale.

În raport cu obiectul impunerii, taxele vamale sunt:

de import, stabilite asupra mărfurilor importate în momentul trecerii granițelor statului teritoriului vamal ale statului importator;

de export, stabilite asupra mărfurilor interne la exportul acestora;

de tranzit, percepute asupra mărfurilor străine aflate în trecere pe teritoriul vamal al unui stat.

După modul de percepere, taxele vamale sunt:

Specifice, se calculează asupra unității fizice de măsură a mărfii (masă, volum) reprezentând o sumă fixă;

Ad-valorem, percepute sub forma unui procent determinat asupra valorii mărfii importate.

După modul de fixare, taxele vamale sunt:

Convenționale, instituite și percepute de către stat în caza unor acorduri internaționale sau convenții bilaterale cu alte state;

Autonome, instituite și percepute de către stat în caza unor înțelegeri comerciale cu alte state;

Preferențiale, instituite și aplicate de un stat, în cazul importurilor din state care se bucură de un regim comercial mai favorabil decât cel aplicat în mod larg țărilor care beneficiază de clauza națiunii celei mai favorizate;

De retorsiune, aplicate ca replică la tratamentele discriminatorii ale altor state sau în cazul unor politici considerate neloiale.

Taxele de retorsiune pot fi:

taxe antidumping, percepute suplimentar, peste taxele vamale de import, cu scopul de a anihila efectele dumpingului (adică vânzarea unei mărfi pe piața unei alte țări la un preț inferior valorii sale normale);

– taxe compensatorii, percepute de către stat asupra importurilor provenind din țările care subvenționează exporturile la anumite produse sau acordă prime de export (întrucât taxele compensatorii sunt folosite pentru a neutraliza orice primă sau subvenție acordată, direct sau indirect, pentru fabricarea, producerea sau exportul unui produs, nivelul ei nu depășește nivelul primei de export sau al subvenției acordate exportatorului).

În raport cu gradul de protecție a pieței naționale, taxele vamale sunt:

liberale, în care nivelul prețului al unui produs se va majora cu o taxă care să permită însă ca preț intern al produsului importat să fie totuși mai mic decât prețul de producție internă a produsului respectiv;

egalizatoare, taxa vamală va determina un preț egal pentru produsele importate și cele de producție internă;

restrictive, taxa vamală va determina ca nivelul prețului intern al produsului importat să fie mai mare decât prețul unui produs similar de producție internă;

prohibitive, taxa vamală determină creșterea exagerată a prețului intern al produsului importat, încât prezența sa pe un anumit teritoriu vamal devine lipsită de interes.

2.5. Cheltuielile guvernamentale

Majoritatea creditelor guvernamentale au prioritar o finalitate extraeconomică, chiar dacă influența lor economică este importantă. Mai mult, cheltuielile vizând intervenția economică sunt în prezent mai curând în regresie, datorită eficacității lor incerte și costului ridicat.

Alegerile care privesc volumul cheltuielilor publice, nivelul soldului bugetar și modul său de finanțare se referă mai mult la obiectivele unei politici conjuncturale de luptă contra inflației sau șomajului.

În continuare se va aborda aspectul pe termen lung al impactului economic al cheltuielilor publice.

Statul, patron și cumpărător

După cum se știe statul este cel mai mare patron, utilizând o parte semnificativă din forța de muncă, volumul remunerațiilor publice deținând între 20 – 30% din cheltuielile guvernamentale. În acest sens statul este investit cu un rol important în politica ocupării, politică însoțită de politica salarială, care este orientată în prezent pentru susținerea luptei împotriva inflației. Evident, în măsura în care previziunile rămân sub realizări, rezultatul acestei politici este încetinirea progresivă a masei generale a remunerațiilor publice.

Rolul statului cumpărător privește cumpărările efectuate pentru funcționare și întreținerea serviciilor administrative, pe care le achiziționează sub forma bunurilor de echipament. Relațiile comerciale cu între stat și agenții economici, publici sau privați, constituie piața publică.

În perspectiva structurală, influența statului cumpărător asupra economiei ridică probleme, deoarece comenzile publice nu au permis în toate cazurile dezvoltarea unei industrii performante. Adesea însă, industrii importante au putut fi dezvoltate datorită susținerii financiare a statului. Aceste industrii răspund unor cereri care nu sunt generate numai de piețele private, ci de piața publică, care n perioada de austeritate bugetară devine releul comenzilor publice.

Statul incitator și redistribuitor

Cheltuielile publice de intervenție corespund unor misiuni foarte diverse, urmărind realizarea unor obiective foarte diferite.

Orientările intervențiilor

Politicile bugetare de susținere a dezvoltării economice globale sunt acuzate că procedează la un supradozaj costisitor asupra programului bugetar și, totodată, ineficace din punct de vedere al strategiei economice, sub impactul integrării europene și internaționale aceste politici fiind progresiv transformate. Intervenționismul bugetar se concentrează din ce în ce mai mult asupra domeniilor economice punctuale (ocuparea, cercetarea științifică ș.a.) asupra sectoarelor, asupra regiunilor de criză, asupra socialului ș.a.

Sprijinirea economiei.

Statul dispune de instrumente bugetare variate pentru a contribui la susținerea întreprinderilor publice și private, precum și a populației (în calitate de investitor în locuințe). Aceste ajutoare iau în esență, forma dotărilor cu capital, a subvențiilor pentru echipamente și exploatare, precum și a împrumuturilor și garanțiilor. În cadrul politicii actuale ale economiilor de piață, centrate pe diminuarea intervenționismului bugetar al statului, reorientarea cheltuielilor publice a redus global acest sprijin statal în economie.

Dotațiile cu capital permit statului să participe la dirijarea fondurilor proprii de origine străină către întreprinderile acolo unde este acționar.

Subvențiile în echipamente sunt destinate îndeosebi finanțării investițiilor întreprinderilor din sectorul public neconcurențial, adică celor care produc servicii publice, completând autofinanțarea acestora, adesea insuficientă.

Subvențiile de exploatare răspund necesității acoperirii unei părți din pierderea pe care exploatarea întreprinderilor publice o are din diferite motive.

Unele din aceste întreprinderi au contracte cu statul, în sensul creșterii productivității și realizării programului de investiții în vederea reducerii deficitului propus și deci pentru diminuarea nevoii de subvenții.

Împrumuturile de stat, sub influența noilor concepții referitoare la rolul statului în economie, s-au redus considerabil, în unele țări realizându-se însă prin conturi speciale de Trezorerie sau din fonduri extrabugetare cu destinație specială.

Bonificațiile la dobânzi, acordate de către stat, permit întreprinderilor, care doresc să investească, să creeze noi locuri de muncă sau să exporte, să beneficieze de împrumuturi pe lângă organismele financiare, cu rate inferioare celor de pe piață. Uneori această politică a de reducere a costului creditului este completată cu aceea a primelor de investiții.

Această activitate se poate dovedi costisitoare în domeniul finanțării exporturilor și a importurilor, îndeosebi în țările puternic îndatorate.

Intervențiile cu caracter social care se regăsesc în structurile bugetare, reprezentând cheltuieli importante, fac parte din efortul social al națiunii, adăugându-se prestațiilor sociale vărsate de către administrațiile asigurărilor de sociale și de către comunitățile locale.

Pentru stat, aceste prestații reprezintă o formă de transferuri răspunzând mai ales unei logici de ajutor al celor defavorizați și de sprijinire a regimului securității naționale.

CAPITOLUL 3. POLITICI FISCALE APLICATE IN UE

3.1. Prezentare generală a UE

3.1.1. Scurt istoric

Ideea creării unei Europe unite datează de secole, însa abia după cel de-al doilea război mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană.

Cele două războaie mondiale au dus la renașterea pacifismului și conștientizarea pericolului naționalismului agresiv. Un alt motiv care a stat la baza procesului de integrare europeană a fost dorința statelor Europei Occidentale de a-și restabili pozițiile economice afectate de război. În plus, o necesitate vitală pentru statele care au suferit înfrângere (în primul rând Germania, împărțită în câteva zone de ocupație) a devenit restabilirea propriilor poziții politice și a autorității pe plan internațional. Consolidarea forțelor statelor europene era văzută și drept un pas important în opunerea influenței crescânde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidentale.

Bazele procesului de integrare europeană – care a dus la apariția actualei structuri a Uniunii Europene – au fost puse în 1950 de către Jean Monnet, pe atunci șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța și Robert Schuman, ministrul de externe al Franței. Jean Monnet a propus ca producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei să fie administrată de un organism comun. Ideea a fost preluată de Robert Schuman, care mers mai departe și a propus crearea unei comunități de interese pașnice dintre Franța și Germania, deschisă și altor state europene.

Astfel se dorea eliminarea rivalităților existente între Franța și Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului, unificarea eforturilor de reconstrucție a statelor europene, a căror economie fusese puternic afectată de cel de-al doilea război mondial, și crearea condițiilor care ar duce a evitarea pe viitor a războaielor în Europa. Planul propus de Robert Schuman, ulterior denumit „Planul Schuman”, viza „plasarea producției germane și franceze de cărbune și oțel în mâinile unei autorități supreme comune de supraveghere (Autoritate Supremă) … la care se pot alătura alte state europene”.

În aprilie 1951 – 6 state – Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg – au semnat Tratatul de la Paris de constituire a primei organizații europene Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Deși CECO își începe activitatea în 1952, Piața Comună a Cărbunelui și Oțelului devine funcțională începând cu anul 1953, când cele șase state fondatoare înlătura barierele vamale și restricțiile cantitative la oțel și cărbune.

În 1952 statele CECO semnează un tratat prin care înființează Comunitatea Europeană de Apărare (CEA). Această inițiativă eșuează ca urmare a refuzului Parlamentului Franței de a ratifica tratatul. Acest eșec a afectat negativ procesul de integrare europeană.

Relansarea ideii de integrare europeană se petrece în 1955, când la Conferința de la Messina, cei șase membri ai CECO au ajuns la concluzia că productivitatea și bunăstarea economică este unica soluție de supraviețuire a Europei de Vest vis-a-vis de Blocul de Est. Ca urmare, s-a decis crearea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene pentru Energia Atomică (EUROATOM), instituite prin semnarea în 1957 a celor două Tratate de la Roma.

Prevederile din cadrul Tratatului de la Roma (Tratatul CEE) erau semnificative pentru viitorul economic și social al Europei. Obiectivul principal al Tratatului era crearea treptată a unei piețe comune, prin instituirea, în primul rând, a unei uniuni vamale (anularea barierelor vamale în calea circulației bunurilor și crearea unui tarif vamal extern comun). În al doilea rând, piața comună presupunea și liberalizarea altor sectoare (cum ar fi liberă circulație a persoanelor, capitalului și serviciilor) și stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultura, comerț, transport și concurența) ce ar permite o intensificare a activității economice a statelor membre. Ca urmare, în 1968, CEE avea deja încheiata uniunea vamală și avea o piață agricolă comună.

Scopul EUROATOM-ului era controlul energiei atomice și folosirea ei în scopuri pașnice.

Inițial, CECO, CEE și EURATOM, aveau structuri instituționale proprii, deși foarte asemănătoare. După intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune a celor trei Comunități Europene (1967) se constituie un singur Consiliu și o singură Comisie a Comunității Europene, care împreuna cu Parlamentul European și Curtea de Justiție a CE (a căror activitate de la formare viza toate cele trei comunități) au creat o nouă structură instituționala – Comunitatea Europeană. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) și adesea „cei 6”. Un nou institut al Comunității – Consiliul European – care reunea șefii de state și guverne –a fost creat în 1974, iar în 1979 au avut loc primele alegeri în Parlamentul European.

Încă la etapa pregătirii Tratatelor de la Roma, unele state vest-europene au reacționat circumspect la noua inițiativa federalistă de integrare economico-socială. Ca urmare, Austria, Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia și Elveția au creat în 1960 Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), care avea drept scop doar crearea unei zone de comerț liber între țările membre. Ulterior, succesele economice înregistrate de Comunitatea Europeană au determinat mai multe state membre AELS să solicite aderarea la CE, ceea ce a dus treptat la destrămarea Asociației Europeane a Liberului Schimb.

În următoarele două decenii, CEE se extinde geografic de mai multe ori:

I extindere: 1973 – Danemarca, Irlanda și Marea Britanie

II extindere: 1981 – Grecia

III extindere: 1986 – Spania și Portugalia

IV extindere: 1995 – Austria, Finlanda și Suedia

V extindere: 2004 – Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria.

Aprofundarea integrării europene (prin extinderea ariilor politicilor comune și consolidarea caracterului supranațional al Comunității Europene) solicită și un suport juridic adecvat acestui proces continuu. Ca urmare, Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori și suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală într-o Constituție.

Astfel, în 1986 țările membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic European (AUE) – care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul stabilea realizarea pieței unice (o noțiune ce caracterizează un proces mai profund de integrare decât noțiunea de „piața comună”) până la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor pe tot cuprinsul Comunității, precum și implementarea a noi politici comune și a coeziunii economice și sociale.

În 1992, țările membre ale CEE au considerat că există premisele necesare efectuării pasului hotărâtor în vederea creării unei uniuni politice, economice și monetare. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Acesta a modificat și a extins Tratatul de la Roma (1957), punând bază legală pentru nouă structură a Uniunii Europene (noua denumire a Comunității Europene). Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană (UE) însemna, pe de o parte menținerea și extinderea acquis-ului (totalitatea tratatelor și a actelor legislative) Comunității Europene și, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) și al Justiției și Afacerilor Interne (JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o construcție cu trei piloni:

Figura 3.1. Pilonii UE

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene este creată cetățenia europeană și se instituie uniunea economică și monetară.

Următorul pas în aprofundarea integrării europene a fost făcut prin semnarea la 2 octombrie 1997 a Tratatului de la Amsterdam, ratificat la 1 mai 1999. Tratatul prevedea unele modificări în structura instituțiilor UE, introducerea postului Comisarului European pentru relațiile externe și, către 1999, introducerea monedei unice europene.

Tot în 1997, este adoptată "Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică și mai extinsă", care tratează reforma instituționala a UE, prezintă viziunea asupra extinderii UE și opiniile Comisiei Europene cu privire la cererile de aderare la UE ale zece tari central europene.

La 1 ianuarie 1999 are loc lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergență (Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda). Iar în 2002 moneda europeană intra în circulație în 12 state membre ale UE, înlocuind monedele naționale și creând astfel Zona Euro (Marea Britanie, Danemarca și Suedia încă nu au adoptat moneda Euro).

În vederea realizării reformelor instituționale necesare procesului de extindere a Uniunii Europene, la 26 februarie 2001 este semnat Tratatul de la Nișa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul se axa pe următoarele trei chestiuni importante:

reformele interne ale UE (au fost modificate principiile și procedura de luare a deciziilor cu o majoritate calificată prin introducerea posibilității blocării deciziei de către minoritate, limitarea dreptului de veto în 35 de domenii legislative)

aderarea noilor membri din Europa Centrală și de Est la UE (li se oferă locuri și voturi în instituțiile UE și sunt redistribuite locurile între „vechii” membri)

dezvoltarea și consolidarea unei politici externe și de securitate comune.

În plus, Tratatul prevedea și înființarea unei noi structuri în domeniul cooperării judiciare pe probleme de criminalitate – „Eurojust”

Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată și o „Declarație asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii și care implică atât statele membre, cât și statele candidate. Această dezbatere a fost urmată de convocarea unei Conveniții Europene, care a elaborat un proiect de Tratat Constituțional al UE. Convenția reprezenta un for al 105 reprezentanți ai institutelor europene, guvernelor, parlamentelor naționale ale statelor membre și viitorilor membri. După îndelungi dezbateri, la 18 iulie 2003 Convenția a prezentat președintelui Consiliului European de la Roma proiectul Constituției Uniunii Europene. În continuare, textul proiectului a fost discutat de către Conferință Interguvernamentală a statelor membre UE, care la 29 octombrie 2004, la Roma, a adoptat varianta finală a proiectului Constituției Europene.

Pentru a intra în vigoare, Constituția trebuie ratificată de către toate statele membre ale Uniunii Europene.

3.1.2. Scopul și organizarea Uniunii Europene

Uniunea Europeană este o cea mai mare comunitate economică și politica internațională a 25 State Europene, formată cu scopul asigurării păcii, stabilității și prosperității cetățenilor acestora, în cadrul unui proces continuu de integrare bazat pe scopuri economice, politice și sociale comune.

Scopurile principale ale Uniunii Europene au fost consacrate în Actul Unic European (1987), Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht – 1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) și Tratatul de la Nice (2000).

Principale scopuri declarate ale Uniunii Europene:

promovarea progresului economic și social

confirmarea identității UE la nivel internațional

introducerea cetățeniei Uniunii

menținerea și dezvoltarea Uniunii că o regiune a libertății, securității și justiției, în care se asigura circulația liberă a persoanelor

menținerea acquis-ului comunitar în întregime și consolidarea acestuia

Deviza Uniunii este "Unitate în diversitate"

Imnul european – "Oda Bucuriei", preludiul celei de-a patra părți a Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven.

Instituțiile de bază ale Uniunii Europene sunt: Consiliul Uniunii Europene (plus Consiliul European), Parlamentul European și Comisia Europeană. Fiecare are un Președinte cu roluri și funcții specifice.

Principalele realizări ale procesului de integrare: crearea unui spațiu intern fără frontiere, consolidarea integrării economice și sociale, crearea unei uniuni vamale și monetare (adoptată de către 12 din 25 state), punerea bazelor unei politici externe și de securitate comune și introducerea cetățeniei europene. Crearea pieței unice pentru circa 370 de mln de europene a asigurat libera circulație a persoanelor, mărfurilor, capitalului și serviciilor.

Membru al Uniunii Europene poate să devină orice stat european, care respectă principiile democratice: "principiul libertății, democrației, respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, și supremația legii" (art. 6, art. 49 ale Tratatului Uniunii Europene).

Activitățile Uniunii Europene acoperă toate domeniile de politica de la ocrotirea sănătății și economie la afaceri externe și apărare, totuși puterea de intervenție a UE depinde de puterile ce-i sunt transferate de către statele membre.

În cadrul Uniunii Europene sunt elaborate politici comune în următoarele domenii: agricultură (inclusiv piscicultura), telecomunicațiile, transport, energetică și protecția mediului înconjurător.

3.2. Reglementările existente

La nivelul UE politica fiscală este subordonată tratatului de înființare a Comunității Europene, care prevede:

eliminarea taxelor vamale între țările membre și a oricăror altor măsuri cu efect similar;

asigurarea liberei concurențe în cadrul pieței comune.

În acest sens se au în vedere în special impozitele indirecte (TVA și accizele). Impozitele directe fiind doar subordonate scopului de neafectare a liberei concurențe pe piață, însă se recomandă membrilor încheierea de convenții de evitare a dublei impuneri internaționale.

În plus, Tratatul de la Maastricht (1992) impune membrilor uniunii monetare limitarea deficitelor bugetare la 3% din PIB, membrilor neparticipanți la uniunea monetară fiindu-le recomandat să evite deficitele substanțiale.

3.3. Obiectivele politicii fiscale

Scopul realizării pieței comune și a uniunii monetare a antrenat schimbări în ceea ce privește fiscalitatea. Înlăturarea restricțiilor privind mobilitatea capitalului a generat teamă că baza impozabilă la nivel național se poate reduce prin migrația acesteia între statele membre, datorită concurenței fiscale dintre acestea, ceea ce va afecta grad de ocupare și capacitatea de a asigura protecția socială. De aici s-au conturat obiectivele politicii fiscale:

A. Cel mai important obiectiv pe termen lung constă în înlăturarea diferențelor în ceea ce privește cotele și metodele de aplicare al impozitelor indirecte.

Obiectivul vizează TVA și accizele.

B. 1. În domeniul fiscalității directe, se urmărește în principal minimizarea posibilităților de evaziune și evitarea dublei impuneri, pe baza acordurilor bilaterale intre statele membre.

B. 2. Scopul avut în vedere de măsurile de armonizare a politicii fiscale constă în evitarea efectelor negative ale concurenței intre statele membre, în special evitarea transferului bazei fiscale prin fenomenul de migrație a firmelor aflate în căutarea regimului fiscal cel mai favorabil.

C. Tratatul de la Maastricht limitează strict posibilitatea guvernelor de a finanța cheltuielile publice prin creșterea datoriei publice. Prin Pactul de Creștere și Stabilitate, statele membre participante la zona euro nu trebuie sub nici o formă să ruleze deficite bugetare peste nivelul de 3% din PIB. Scopul general al pactului este păstrarea bugetelor echilibrate la nivelul de ciclu economic. Astfel creșterea cheltuielilor publice poate fi finanțată numai prin creșterea încasărilor veniturilor publice la nivelul ciclului economic. Deși au acceptat în principiu obiectivele politicii fiscale a UE, totuși, guvernele statelor membre au fost reticente în ceea ce privește pașii principali spre armonizarea fiscală, iar Pactul de Creștere și Stabilitate prevede că deciziile cu privire la aceasta trebuie adoptate cu unanimitate în Consiliul Europei. Pentru că, pe de o parte, politica fiscală este privită ca o componentă a suveranității naționale, iar sistemele fiscale ale statelor membre se deosebesc substanțial, datorită diferențelor în ceea ce privește structurile economice și sociale ale acestora și diferențelor conceptuale privind rolul fiscalității, în general, și al unui anumit impozit, în particular.

Rolul stabilizator al politicii fiscale (politica fiscală contraciclică) este prezentată în Anexa 6.

De exemplu: gradul general al fiscalității și al contribuțiilor sociale, ca procent în PIB, variază între 34%, în Grecia, și aproape 55%, în Suedia, media UE fiind 42,6%. Impozitele directe, formate în principal din impozitul pe venitul persoanelor fizice și cel pe profitul companiilor, variază între 9% din PIB în Grecia, la peste 32% în Danemarca, media UE fiind 13,7%. Impozitele indirecte, formate în principal din TVA și accize, variază între 11% din PIB, în Spania, și peste 19%, în Danemarca, media UE fiind 13,8%. Iar contribuțiile sociale variază de la 1,7% din PIB, în Danemarca, la peste 19%, Franța, media UE fiind 15,1%.

Privită în ansamblu, Uniunea Europeană este o zonă cu fiscalitate ridicată, în anul 2007, rata fiscalității, calculată ca pondere a veniturilor totale colectate în PIB, în toate cele 27 state europene, situându-se la nivelul de 39,6%, calculată că medie ponderată. Această valoare este cu pană la 13% mai mare decât media SUA sau a Japoniei.

Această medie ridicată nu dovedește însă că toate statele membre au o fiscalitate mare, dimpotrivă, opt dintre statele membre au un nivel al fiscalității de sub 35% din PIB. Per total, diferențele dintre nivelul fiscalității intre statele europene sunt semnificative; media, incluzând și contribuțiile la asigurările sociale, înregistrează diferențe de peste 20%, de la nivelul de 51,3% în Suedia la sub 28% în România, dovedind diferențe semnificative intre statele Uniunii în ceea ce privește rolul statului în economie.

3.4. Fundamentele politicii fiscale europene

Ultimul secol a fost caracterizat, în Europa de Vest, de extinderea rolului sectorului public, prin intermediul reglementarilor economice și fiscale. În domeniul fiscal țările UE au menținut niveluri ale cheltuielilor și veniturilor publice de aproximativ 40% din PIB. Acestea au finanțat parțial furnizarea bunurilor publice clasice, cum ar fi apărarea națională. Însă cea mai importantă parte a creșterii cheltuielilor publice a fost datorată extinderii funcției de redistribuire a statului (prin protecție socială). Aceasta se referă la sistemul public de pensii și sănătate care generează cele mai importante transferuri între generații și intragenerații: transferuri de resurse financiare de la forța de muncă activă către șomeri, către angajații necalificați către studenți, către familiile cu copii, către agricultori, către angajații în anumite ramuri industriale caracterizate de condiții grele de muncă (cum ar fi construcții navale sau minerit), către locuitorii sau chiar întreprinzătorii din zonele defavorizate sau către alte categorii sociale. Din punct de vedere fiscal, cheltuielile publice au fost finanțate prin impozitarea consumului (impozite indirecte), impozitarea veniturilor atât de natură salarială, cât și a profiturilor firmelor. Această structură a fiscalității în Europa transpune centrul de greutate al sarcinii fiscale asupra menajelor care consumă mult, obțin venituri importante și/sau care dețin proprietăți importante. Desigur, sistemul fiscal european afectează diferit categoriile de menaje sau firme datorită diferențelor structurale, dintre acestea, privind veniturile, consumul și proprietățile deținute, dar și datorită diferitelor grade de reglementare, diferitelor moduri de administrare a ramurilor sistemului fiscal și diverselor posibilități de evitare a fiscalității. Pentru că astfel de trăsături ale sistemelor fiscale implică pe lângă procesele de redistribuire a veniturilor vizate direct și redistribuiri accidentale.

CAPITOLUL IV. POLITICA FISCALĂ ÎN ROMÂNIA

Uniunea Europeană este, în ansamblul său, o zonă cu taxe mari. În 2007, raportul fiscal general, adică suma de impozite și contribuții la asigurările sociale, în cele 27 de state membre (UE-27) s-a ridicat la 39.8% din PIB (în medie ponderată); acestă valoare este cu aproximativ 12 puncte procentuale peste cea înregistrată în Statele Unite ori Japonia. În UE ponderea contribuțiilor fiscale în PIB este mare, nu numai în raport cu aceste două țări, dar și în general; dintre cele mai importante membre non-europene a OCDE doar Noua Zeelandă are o pondere care depășește 35 la sută din PIB.

Rata generală de impozitare ridicată în UE nu este nouă, datând în esență, din ultima treime a secolului 20. În acei ani, rolul sectorului public a devenit mai extins, fapt ce a condus la o puternică tendință de creștere a ratei de impozitare în anii 1970 și în mai mică măsură în anii 1980 și începutul anilor 1990. Târziu, în anii 1990, Tratatul de la Maastricht și apoi Pactul de Stabilitate și Creștere au încurajat statele membre ale UE să adopte o serie de pachete de consolidare fiscală.

O apreciere a politicii fiscale în România nu poate face abstracție de preluarea masivă a cheltuielilor cvasi-fiscale de către buget în 1997. Trecerea la o gestionare pe criteriile pieței a rezervelor monetare a fost însoțită de renunțarea la creditele selective pentru agricultură. O subvenție bugetară explicită pentru agricultură a luat locul creditelor direcționate cu dobândă preferențială acordate de către Banca Națională. Liberalizarea pieței obligațiunilor de stat a dus la creșterea semnificativă a sumelor plătite sub formă de dobândă la buget. Subvenționarea explicită a întreprinderilor de stat energofage a facilitat liberalizarea pieței valutare. Toate aceste schimbări par să fi costat bugetul aproximativ 4% din PIB pe anul 1997.

Cheltuielile bugetare au fost menținute al nivelul anului precedent pentru a face posibilă eliminarea subvențiilor cvasi-fiscale. Contracția fiscală semnificativă din 1997 se reflectă marginal în ușoara reducere a deficitului bugetar la 3,5% din PIB, cu doar 0,4 puncte procentuale sub cel înregistrat în anul 1996. O scădere în continuare a deficitului bugetar s-a dovedit a fi extrem de dificil de realizat: în 1998 el se situa la aproximativ la același nivel cu cel al anului 1997.

În contextul unei accentuate recesiuni economice, trecerea de la impozitele directe la cele indirecte a determinat o creștere a veniturilor fiscale de 1.7 procente din PIB în 1998 față de 1997. Dar contracția fiscală din 1997 a fost larg criticată pentru că ar fi periclitat asigurarea serviciilor publice esențiale, drept urmare cheltuielile bugetare au înghițit în totalitate sporul de venituri fiscale.

Confruntat cu mari dezechilibre externe și un serviciu substanțial al datoriei publice externe, guvernul a recunoscut necesitatea unei politici fiscale mai severe. Într-adevăr politica fiscală a cunoscut o nouă contracție majoră în România în 1999 când deficitul bugetar a fost menținut la 3% din PIB, exclusiv încasările din privatizare. Pentru a face față cererii de cheltuieli bugetare sporite, contracția s-a realizat prin majorarea obligațiilor fiscale, nu prin reducerea cheltuielilor. Măsurile luate pe partea veniturilor au inclus majorarea contribuției de asigurări sociale, a impozitului pe proprietate și a accizelor la carburanți, precum și amânarea intrării în vigoare a unor reduceri de impozite aprobate anterior.

Controlul cheltuielilor bugetare discreționare este obiectul unor atacuri de pe mai multe fronturi. Cheltuielile ce nu au un caracter nediscreționar întrucât reprezintă drepturi pot exploda în condițiile unei slabe activități economice și a scăderii standardului de viață.

În unele state membre, procesul de consolidare s-a bazat în principal pe restrângerea sau scalarea înapoi a cheltuielilor primare publice, în alte state s-au concentrat mai degrabă asupra creșterii impozitelor (în unele cazuri, temporar).

La sfârșitul acestui deceniu un număr de țări a profitat favorabil de impozitarea veniturilor pentru a reduce povara fiscală, prin reducerea taxării impozitului pe venitul personal, a contribuțiilor sociale și a impozitului pe venitul corporativ. În ansamblu, sarcina fiscală a scăzut din anul 2000, dar numai pentru câțiva ani.

Dinamica masei monetare și a PIB-ului, în România, în perioada 1990 -2000 este prezentată în Anexa 2.

Eforturile de a reduce taxele au scăzut treptat; reducerile fiscale, destul de agresive în 2001, au pierdut din importanță ulterior, iar cea mai mare parte au fost oprite total în anul 2005. Factorii ciclici au contribuit la aceasta; creșterea a încetinit în anii de după 2000, reducând astfel veniturile fiscale.

Totuși, începând din 2004, creșterea economică în UE s-a accelerat din nou. În plus, nevoia în mai multe țări de a reduce deficitul public general, de asemenea, a făcut mai dificilă reducerea impozitelor. Media generala înaltă nu implică faptul că fiecare stat membru al UE afișează o mare rată de impozitare; din contră, zece state membre afișează rate sub nivelul de 35%.

Pe ansamblu, diferențele dintre nivelurile de impozitare din întreaga Uniune sunt destul de însemnate; raportul fiscal variază cu peste douăzeci de puncte procentuale din PIB, de la 29.4% în România la 48.7% în Danemarca.

Aceste diferențe nu reflectă doar alegerile de politică socială, cum ar fi serviciile publice sau private, pensiile și asigurările de sănătate, dar și factori tehnici: unele state membre furnizează asistență socială sau economică prin reduceri fiscale, mai degrabă decât prin cheltuieli publice directe, în timp ce transferurile sociale sunt scutite de la plata impozitelor și contribuțiilor sociale în unele state membre, dar nu în toate.

De asemenea, trebuie menționat faptul că valoarea PIB-ului, care constituie determinantul general al raportului ratei de impunere include o estimare a producției din sectorul informal (economia “gri” și “neagră”); astfel încât un raport fiscal general scăzut poate reflecta nu numai impozite scăzute dar și o evaziune fiscală considerabilă.

Ca regulă generală, raportul taxelor în PIB (raportul fiscal) tinde să fie semnificativ mai mare în vechile state membre UE-15 (cele 15 state membre care au aderat la UE înainte de 2004), decât în cele 12 noi membre: primele șapte poziții în ceea ce privește raportul fiscal general sunt ocupate de către vechile state membre.

Există totuși excepții, spre exemplu Irlanda și Grecia, a căror rate de impozitare sunt printre cele mai mici din UE. Zona euro (EA-16) arată o ușoară creștere în rata generală de impozitare față de UE-27. Această creștere nu este surprinzătoare având în vedere că EA-16 este în cea mai mare parte compusă din vechile state membre.

Comparativ cu anul 2000, a existat o tendință spre convergență perceptibilă: raportul între abaterea standard și media globală a ratelor de impozitare a fost în scădere din 2001, iar valoarea pentru anul 2007 este cea mai mică înregistrată până acum; de asemenea, diferența dintre cel mai mare și cel mai mic raport fiscal general, deși încă crescută, a atins minimul în 2007 la 19.3%.

Dinamica salariului mediu și a pensiilor medii exprimate în euro în perioada 1989-2007 este prezentată în Anexa 4.

România se află pe poziția a patra în lume și pe primul loc în Uniunea Europeană în funcție de numărul taxelor pe care o companie trebuie să le plătească într-un an, cu 96 de impozite, nivel de peste două ori mai mare decât cel din alte state europene, precum Polonia sau Slovacia, potrivit raportului "Paying Taxes 2008", realizat de compania de consultanță și audit PricewaterhouseCoopers (PwC) și Banca Mondială, care a analizat 178 de țări.

În ultimii ani România a înregistrat o reducere remarcabilă a inflației – de la peste 14 procente în 2004, la sub 5 procente la sfârșitul lui 2007. Din păcate, recent, această evoluție a fost întreruptă brusc, astfel încât în octombrie inflația măsurată an la an a atins aproape 7 procente, ca urmare a creșterii accentuate a prețurilor produselor alimentare și serviciilor. Se remarcă astfel contribuția factorilor externi – cum ar fi creșterea prețurilor alimentelor pe piețele internaționale – dar fără îndoială că și factorii interni – precum cererea supraîncălzita și costurile în creștere ale forței de muncă – au rolul lor, așa cum se observă din cuantificarea inflației de bază. Pentru sfârșitul anului, BNR estimează o inflație mult deasupra intervalului țintă de 3-5 procente.

Inflația României în tranziție în comparație cu cea a Cehiei în perioada 1990-2000 este prezentată în Anexa 3

Creșterea inflației trebuie combătută vehement. Întreaga economie beneficiază de un nivel scăzut și stabil al inflației, în special pensionarii și salariații cu venituri modeste, aceștia fiind cei mai vulnerabili la creșterea prețurilor. BNR a lansat deja o primă linie de atac, prin creșterea ratelor dobânzilor la sfârșitul lui octombrie. Dar politica dobânzilor nu poate merge prea departe. Deoarece operațiunile privind contul de capital sunt total liberalizate, fluxurile de capital reacționează rapid la creșterea diferențialului între ratele dobânzilor interne și cele externe.

Un răspuns eficient presupune acțiuni coordonate pe ambele planuri, monetar și fiscal. În particular, în România, politica fiscală joacă un rol foarte important, deoarece controlează în mod direct circa 40 de procente din cheltuielile întregii economii. Dacă BNR este lăsată să lupte singură împotriva inflației, vor rezulta rate ale dobânzilor mult mai mari, care vor afecta ponderea investițiilor în PIB și astfel perspectivele de creștere. De aceea, politicile adecvate de reacție ale BNR, care pot include noi creșteri ale ratelor dobânzilor, trebuie să fie sprijinite de o politică fiscală restrictivă, precum și de o politică salarială în sectorul public prudența, ambele cu scopul de a reduce inflația și de a promova creșterea economică.

În România ultimilor ani, politicile monetare și fiscale nu au intrat în conflict. Ca urmare, atât inflația cât și ratele dobânzilor pe termen lung au fost reduse, în timp ce formarea de capital ca pondere în PIB a crescut. Menținerea acestui mediu economic favorabil este cheia unei creșteri economice robuste, de lungă durată, care va conduce astfel la convergența veniturilor către nivelurile Europei de Vest.

Însă, politicile fiscale și monetare ar putea acționa una împotriva celeilalte. Concret, având în vedere trendul ascendent al expectațiilor inflaționiste, pe 31 octombrie BNR a decis creșterea ratelor dobânzilor cu 0.5 puncte procentuale și nu este exclusă o nouă majorare. Această decizie este în concordanță cu regimul de țintire a inflației al BNR. Pe de altă parte, se anticipează o relaxare a politicii fiscale. Pe lângă creșterea pensiilor de peste 40 de procente în perioada noiembrie 2007 – ianuarie 2008 și a salariului minim de aproximativ 30 de procente, se estimează și o adâncire semnificativă a deficitului bugetului general

consolidat pentru 2008 la 2.7 procente din PIB.

În condițiile în care ratele reale ale dobânzilor cresc, ne așteptăm la o reducere a investițiilor reale. Chiar dacă pe termen scurt economia ar continua să crească puternic, efectele reducerii investițiilor se vor resimți prin diminuarea creșterii economice în viitor. Intrările de capital rezultate din creșterea diferențialului dobânzilor se vor reflecta în aprecierea leului. Aprecierea va sprijini procesul de dezinflație, dar va conduce la adâncirea deficitului de cont curent ca urmare a diminuării exporturilor. Diferențialul ratelor dobânzilor va stimula preferința pentru împrumuturi în valută, iar băncile vor onora această preferință, deoarece au acces la finanțări externe. Creșterea ponderii activelor bancare în valută peste nivelul actual de 50 procente, fără o acoperirea adecvată a riscului valutar al împrumutaților, va face că băncile să fie mai vulnerabile la fluctuațiile cursului valutar.

Creșterea economică a României este estimată la peste 6 procente în perioada 2007-2008, în timp ce șomajul a scăzut deja la 4-5 procente, unele domenii confruntându-se chiar cu deficit de forța de muncă calificată. Salariile din sectorul public au fost majorate de peste 3 ori în ultimii 5 ani. În aceste condiții, politicile expansioniste în domeniul fiscal și al veniturilor vor impulsiona cererea, iar banca centrală, care întâmpină deja dificultăți în reducerea inflației, va trebui să anihileze și acest stimul suplimentar. Astfel, Ministerul Economiei și Finanțelor ar trebui să economisească modestul surplus bugetar înregistrat la sfârșitul lui octombrie și să prevină repetarea exploziei cheltuielilor bugetare de la sfârșitul anului fiscal 2006. Premizele unei politici fiscale prudențe în 2008 ar fi realizarea un deficit bugetar mai mic în 2007 și o creștere a salariilor în sectorul public în concordanță cu inflația estimată și cu creșterea de productivitate.

Ponderea veniturilor fiscale în PIB s-a diminuat la nivelul Uniunii Europene în ultimii ani de criză economică severă, cu toate ca aproximativ jumătate din statele membre au recurs la creșterea TVA între 2008 si 2011. Totuși, povara fiscală europeană rămâne ridicată comparativ cu SUA și Japonia, conform ultimului raport publicat de către Eurostat. 
România și Ungaria au fost nevoite să recurgă la cele mai mari creșteri de TVA din Uniunea Europeană (creșteri de 5 puncte procentuale). Cu toate acestea, România are a 6-a cea mai redusă rată de impozitare a companiilor și a 4-a cea mai mică rată de impozitare a veniturilor persoanelor fizice din Uniunea Europeană în anul 2011.

Evoluția PIB-ului între anii 1990-2011 este prezentată în Anexa 1

În anul 2009, ponderea veniturilor fiscale în PIB s-a diminuat în Uniunea Europeană până la nivelul de 38,4%, față de 39,3% în anul 2008. În mare parte, evoluția s-a datorat recesiunii economice.

Comparațiile internaționale relevă menținerea unei poveri fiscale ridicate în UE-27, mai exact, cu peste o treime mai mare decât în SUA sau Japonia.

La nivelul statelor membre ale UE, povara fiscală variază de la valori reduse, sub 30%, până la valori de peste 45%.

Cele mai reduse valori ale poverii fiscale se înregistrează în Letonia (26,6%) și România (27%), iar cele mai ridicate valori în Danemarca (48,1%) și Suedia (46,9%).

De la începutul crizei economice, valoarea medie a cotei standard de TVA a cunoscut o creștere cu 1,3 puncte procentuale în UE-27 (de la 19,4% în anul 2008, la 20,7% în anul 2011).

În anul 2011, cotele standard de TVA variază între 15% în Cipru și Luxemburg și 25% în Danemarca, Suedia și Ungaria.

Aproximativ jumătate din statele membre ale UE au crescut cotele de TVA între 2008 și 2011.

Cele mai mari creșteri de TVA au fost aplicate în Ungaria (5 puncte procentuale), România (5 puncte procentuale), Grecia (4 puncte procentuale) și Letonia (4 puncte procentuale).

Impozitarea veniturilor persoanelor fizice a scăzut, la nivel european, de la 37,6% în anul 2010 la 37,1% în anul 2011.

În anul 2011, cele mai mari rate de impozitare se găsesc în Suedia (56,4%),Belgia (53,7%), Olanda (52%) și Danemarca (51,5%), iar cele mai reduse în Bulgaria (10%), Cehia (15%), Lituania (15%) și România (16%).

România are a 4-a cea mai mică rată de impozitare a veniturilor persoanelor fizice din UE-27 în anul 2011.

Impozitarea companiilor și-a continuat trendul descrescător în anul 2011.
În anul 2011, cele mai mari rate ale impozitării se înregistrează în Malta (35%), Franța (34,4%) și Belgia (34%), iar cele mai reduse în Bulgaria (10%), Cipru (10%) și Irlanda (12,5%).

România are a 6-a cea mai mică rată de impozitare a companiilor din UE-27 în anul 2011.

Rata implicită de impozitare a muncii continuă să scadă la nivel european. În anul 2009, aceasta s-a diminuat până la 32,9% de la 33,8% în anul 2008.

Cele mai mici rate implicite de impozitare a muncii au variat în anul 2009 între 20,2% și 41%.

Malta (20,2%), Portugalia (23,1%), România (24,3%) și UK (25,1%) au avut cele mai mici rate implicite de impozitare a muncii.

Italia (42,6%), Belgia (41,5%), Franța (41,1%) și Ungaria (41%) au avut cele mai ridicate rate implicite de impozitare a muncii.

Evoluția cotei implicite de impozitare și a indicelui de eficiență a colectării aferente impozitului pe venit în România este prezentată în Anexa 5 iar pentru unele țări din UE în Anexa 7

CONCLUZII

Procesul inflaționist, declanșat în 1990 și care nu și-a epuizat resursele de manifestare, nu este un fenomen unicauzal. Tocmai multiplelor cauze care îi sunt asociate, inflația, ca un fenomen persistent și dăunător economiei nu poate fi stăpânit decât prin aplicarea unui complex de măsuri intercorelate, iar rezultatele acestora nu pot apărea în mod obiectiv imediat. Esențial este însă ca politica economică să fie în mod consecvent orientată spre combaterea cauzelor care generează inflația, transmițând astfel un mesaj convingător populației și, de asemenea, lumii financiare internaționale.

Se poate aprecia că stăpânirea inflației și reducerea ei la niveluri comparabile cu cele înregistrate în țările cu economie de piață matură reprezintă nu numai un obiectiv cheie, dar și o unitate de măsură a performanțelor politicii economice aplicate în România.

Toate acestea fac inevitabilă stabilizarea fiscală. Dar o stabilizare fiscală bazată în bună parte pe o impozitare sporită a întreprinderilor nu va face decât să agraveze situația economică. Competitivitatea întreprinderilor va continua să scadă, ca și economiile în sectorul neguvernamental. Stimulentele întreprinderilor de a trece în economia subterană vor deveni mai puternice. Nici colectarea impozitelor nu se va îmbunătăți datorită dezvoltării economiei neoficiale. Iar ajustarea externă nu se va putea susține.

În România, politica fiscală s-a realizat în general pe un orizont de timp scurt, ea reacționând și sacrificând creșterea economică durabilă și modificările structurale pe termen lung pentru a putea rezolva presiunile imediate legate în principal de costurile sociale. Deși reformele în domeniul impozitării și al gestionării bugetului au drept scop și au fost uneori chiar concepute inițial pentru satisfacerea cerințelor trecerii la o economie de piață, modificarea, realizarea și aplicarea lor ulterioară s-a făcut în funcție de criterii imediate și considerente de economie politică endogene. Un tipar ezitant s-a infiltrat în reformele întreprinse în România, care au dus în ultima instanță la tensiuni fiscale tot mai mari.

Perspectiva pe care o oferă economia politică pare să fie fundamentală în înțelegerea problemelor fiscale cu care se confruntă România în momentul de față. Ceea ce este perfect ilustrat de criza sistemului bugetar care a devenit tot mai slab atât la nivelul elaborării, cât și la cel al execuției.

Deciziile bugetare sunt acte de esență politică. În domeniul cheltuielilor publice marja de manevră a decidenților este destul de redusă și aceasta, îndeosebi, datorită principiului continuității serviciului public, care explică importanța serviciilor publice votate deja, reluate din procesul pregătirii proiectului de buget de către Guvern și a autorizării lui de către Parlament, când este posibil, totuși, de a reevalua acțiunile bugetare și de a exprima noile alegeri politice. Aceste alegeri rezultă din proceduri de arbitraj între diferite obiective, ceea ce implică o redefinire sau o redesfășurare a mijloacelor financiare disponibile.

Una din problemele principale ale procesului de alegere este informația bugetară de care dispun autoritățile publice, deoarece în ciuda abundenței sale aceasta poate fi considerată ca inadaptată unei decizii raționale în materie de acțiune bugetară.

Bugetul votat a fost mai curând rezultatul unor negocieri imediate și aproximative, decât al stabilirii priorităților naționale. Negocierile s-au bazat pe bugetul anului precedent, căruia i s-au adăugat o gamă largă de cereri de cheltuieli suplimentare și i s-au impus constrângeri destul de laxe. Execuția bugetului s-a realizat mai curând în funcție de fondurile existente pe termen scurt, decât ceea ce se autorizase prin vot. Numeroasele fonduri extra-bugetare au redus transparența finanțelor publice.

Eșecul guvernului de a menține sumele alocate de la buget la nivelul cerut de stabilitatea macroeconomică reprezintă punctul de plecare al cercului vicios al politicii fiscale românești. Pentru ca deficitul bugetar să poată fi controlat, guvernele României au recurs la majorări fiscale intempestive și confiscări arbitrare ale fondurilor alocate în cursul execuției bugetare. Datorită majorării impozitelor, ajustările realizate la nivelul întreprinderilor nu s-au reflectat pozitiv în situația lor financiară. Sechestrarea arbitrară a fondurilor alocate a afectat negativ eficiența cheltuielilor bugetare. Contracția provocată economiei oficiale a atras după sine restrângerea bazei de impozitare, fapt care a dus de obicei la alte majorări neașteptate de impozite.

Majorările de impozite în cadrul cercului vicios al politicii fiscale par să se fi succedat într-un ritm mai rapid decât cel de ajustare a întreprinderilor. Dacă restructurarea întreprinderilor ar fi fost mai rapidă și mai profundă, sporirea poverii fiscale ar fi putut să fie mia bine absorbită, afectând în mai mică măsură rentabilitatea. În orice caz, o fiscalitate excesivă care nu a ținut pasul cu restructurarea întreprinderilor nu putea decât să conducă la slăbirea capacității de acestora de a economisi și deci, a investi. Cercul vicios al politicii fiscale a contribuit astfel la inițierea și apoi la consolidarea cercului vicios al scăderii nivelului economisirii și declinului economic.

În afara creșterii poverii fiscale, pachetele succesive de măsuri asupra veniturilor având drept scop limitarea deficitului bugetar au devenit chiar ele principala sursă de instabilitate legislativ și nesiguranță în afaceri. Alături de încercările eșuate de stabilizare a inflației și de ritmul ezitant al reformelor, cercul vicios al politicii fiscale a avut și el un rol n dezvoltarea economiei subterane.

Opțiunea bazării exclusive pe cursul de schimb pentru menținerea deficitului extern pare nerealizabilă. Deprecierea cursului de schimb în absența unui sprijin corespunzător din punct de vedere fiscal nu face în ultima instanță decât să contribuie la accelerarea inflației. În măsura în care inflația va coroda deprecierea nominală, ajustarea externă va fi probabil de scurtă durată. Nici utilizarea alternativă a cursului de schimb nu este realizabilă. Adoptarea cursului de schimb ca ancoră nominală a programului de stabilizare fără impunerea unei discipline financiare conduce la deficite de cont curent extern care nu se pot susține.

Se poate aprecia că stăpânirea inflației și reducerea ei la niveluri acceptabile reprezintă nu numai un obiectiv cheie, dar și o unitate de măsură a performanțelor politicii economice aplicate în România. Surprinderea principalelor cauze a fenomenului inflaționist reprezintă baza de plecare a identificării soluțiilor de eliminare a problemelor economiei în tranziție.

Desigur eliminarea cauzelor nu poate fi privită decât ca un proces complex, vizând ansamblul problemelor și mai puțin soluții parțiale pentru un anumit dezechilibru particular. Efectul sinergetic se obține prin coerența programului și interacțiunea componentelor sale. De aceea, direcțiile sugerate trebuie să fie integrate într-o viziune de ansamblu. Cele mai importante domenii de acțiune concretă a autorităților trebuie să vizeze:

Consumurile energetice – având în vedere caracteristicile economiei românești, reducerea consumurilor energetice trebuie să reprezinte o prioritate națională.

Agricultura – restructurarea sectorului agricol în general și în special a mecanismelor de finanțare a acestor ramuri.

Accelerarea restructurării în economia națională se poate realiza numai pe seama unui flux investițional masiv care la rândul lui depinde de capacitatea de mobilizare a economisirii interne ca și de aceea de stimulare a investițiilor externe.

Dobânzile – politica de dobânzi un element deosebit de sensibil în menținerea unei politici monetare prudente și constructive. Este de dorit ca ratele dobânzilor să nu mai fie excesiv de înalte, dar pentru acest lucru este nevoie ca anticipările inflaționiste să fie atenuate prin întregul set de politici macro și microeconomice.

Cursul valutar – formularea unei politici valutare consonante cu obiectivele generale ale politici macroeconomice. O dată cu calmarea presiunilor inflaționiste și cu coborârea ratei inflației spre nivelul dorit, cursul valutar poate fi calibrat ca ancoră antiinflaționistă.

Rezervele valutare – atingerea și menținerea unui nivel confortabil al rezervelor valutare are o importanță majoră pentru eliminare atacurilor speculative și pentru creșterea încrederii piețelor, internă și externă, în capacitatea țării de a face față plăților scadente. În acest context, elaborarea unei strategii a datoriei publice externe apare drept o prioritate pentru perioada imediat următoare.

Deficitul bugetar – menținerea deficitului bugetar în limite finanțabile neinflaționist și atenuarea drastică a deficitului cvasifiscal. În mod particular, evidențierea datoriei publice externe, ca și a celei garantate public, va trebui condusă în condiții care să reflecte presiunea reală, prezentă și viitoare, asupra cheltuielilor publice.

Salariile – construirea unei politici a veniturilor care să stimuleze și să semnalizeze eficiența reală a fiecărui domeniu de activitate. Nu trebuie ignorată distribuția veniturilor pentru a evita o polarizare excesivă a avuției, ceea ce poate afecta stabilitatea socială și, în final eficiența economică.

Coborând din sfera principiilor generale în aceea a acțiunilor practice, strategia inflaționistă ar trebui să fie structurată în orizont temporal după cum urmează:

pe termen scurt trebuie evitat derapajul inflaționist care este asociat îndeosebi cu compromisurile făcute sau, cel puțin, anticipate într-un an electoral;

pe termen mediu trebuie conturate mecanismele prin care dimensiunile creditului și masei monetare să fie realizate în concordanță cu cererea rațională din economie. În acest scop sunt avute în vedere menținerea deficitului public în limite strânse, consolidarea rezervelor valutare, precum și dezvoltarea instrumentelor de piață deschisă;

pe termen lung, calibrarea politicii monetare va trebui realizată în concordanță cu perspectiva echilibrelor majore ale economiei: acumulare – investiții – consum, distribuția veniturilor, fluxurile financiare internaționale.

Dimensionare deficitului bugetar în limite neinflaționiste rămâne, desigur, un imperativ pentru majoritatea țărilor în tranziție dar, după cum rezultă din exemplu Ungariei, pot fi utilizate anumite marje neinflaționiste ale acestuia având în vedere o structurare corectă a cheltuielilor bugetare. Totuși nu e indicată o creștere a cheltuielilor bugetare (ca pondere din PIB), experiența internațională arătând că o creștere a acestora în medie la 10% ar conduce aproape invariabil la o reducere a ritmului creșterii economice pe termen lung.

Limite serioase în folosirea acestor pârghii pentru stimularea creșterii economice rămân, desigur, ele fiind conturate îndeosebi sub aspectul poverii cheltuielilor sociale (menținută pe termen mediu și chiar lung ca urmare a presiunilor exercitate de creșterea, în perspectivă a șomajului, a numărului de pensionari etc.), restricțiile fiind introduse de dimensiunile încasărilor bugetare.

ANEXE

Anexa 1

Evoluția PIB-ului României în perioada 1990 – 2011

Sursa: INSSE

Anexa 2

Dinamica masei monetare și a PIB-ului, în România, în perioada 1990 -2000

Anexa 3

Inflația în tranziție

Anexa 4

Dinamica salariului mediuși a pensiilormedii (euro)

Anexa 5

Evoluția cotei implicite de impozitare și a indicelui de eficiență a colectării aferente impozitului pe venit în România

Anexa 6

Rolul stabilizator al politicii fiscale (Politica fiscala contraciclica)

Anexa 7

Sursa: Comisia Europeană, Eurostat, MFP, Consiliul Fiscal

* Acolo unde cotele standard au fost modificate pe parcursul anului au fost raportate mediile ponderate ale cotelor standard

** calculată ca raport între "veniturile din impozite directe platite de populatie " și baza de calcul a impozitului pe venit (salariile brute din conturile nationale din care s-au dedus contributiile la asigurarile sociale platite de angajati). In cazul Cehiei si Ungariei, baza de calcul pentru impozitul pe venit este salariul brut la care se adauga contributiile la asigurarile sociale platite de angajator (engl. „super gross”).

*** calculat ca raport între rata de taxare implicită și cota legală. In cazul Romaniei datele utilizate sunt in baza cash

BIBLIOGRAFIE

Cristof Rühl, Daniel Dăianu – „Tranziția economiei în România”, Editura Economica, București, 1999

Văcărel I. – „Politici economice și financiare de azi și de mâine”, Editura Economică, 1996

Oprescu, Andrei, Scarlat, Țigănescu E. – „Modele dinamice ale economiei de piață. Studii de caz.”, vol. I și II, București, Editura EF. Press, 1996

Ioan Condor – „Drept fiscal și financiar”, Editura Tribuna Economică, București, 1997

Nora Chiriță, Scarlat E. – „Politici macroeconomice. Teorie și aplicații”, Editura Economică, București, 1998

Capanu, P. Wagner, C. Mitruț – „Sistemul conturilor naționale și agregate macroeconomice”, Editura AU, București, 1994

Nora Chiriță – „Modelarea cibernetică a economiilor în tranziție”, Editura Etape, Sibiu, 1997

Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu – „Finanțele publice și echilibre nefavorabile în economia în tranziție. Rolul instituțiilor ”, lucrare nr.25 CRPE, București, 2000

Scarlat E., Chiriță Nora – „Bazele ciberneticii economice”, Editura Economică, București, 1997

Ghe. Manolescu –„Buget, abordare economică și financiară”, București, 1998

Iulian Văcărel și colectiv, “Finanțe publice”, Editura Didactică și Pedagogică, Ediția a IV-a, București, 2003

Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, București 2006

Tatiana Moșteanu, “Structura fiscală și impunerea echilibrată”, Revista „Tribuna Economică “

Iulian Văcărel, Gh. D. Bistriceanu, Fl. Bercea, Th. Stolojan, G. Anghelache, M. Bodnar, T. Moșteanu, „Finanțe publice”, Editura Didactică și Pedagogică”, București, 2000, p. 256.

Lucian Tâțu, Cosmin Șerbănescu, Dan Ștefan, „Fiscalitate și control fiscal”, Editura ANER, București, 2002

Georgeta Vintilă, „Impactul facilităților fiscale privind impozitul pe profit și al structurării capitalurilor proprii asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii”.

V. Juravle, G. Vintilă, „Fiscalitate”, Editura ASE, București, 1999

G. Manolescu, „Management financiar – concepte, instrumente, studii de caz”, Editura Economică, București, 1996

Winston Churchil – „Al doilea razboi mondial”, vol. II, Editura SAECULUM I.O., București, 1998, p. 410

Roxana Munteanu – „Drept European, Evoluție – Instituții, Ordine Juridică, Editura Oscar Print, București, 1996

Charles Zorgbibe, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura TREI, București, 1998

TAXATION TRENDS IN THE EUROPEAN UNION, ISBN 978-92-79-11171-6, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, Theme: Economy and finance, Collection: Statistical books, © European Communities, 2009, pp. 5 si urm.

www.mfinante.ro

www.europa.eu.int

http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=STAT/11/100&format=HTML&aged=0&language=EN&guiLanguage=en