Politici DE Securitate In Mediul International Contemporan
POLITICI DE SECURITATE
ÎN MEDIUL INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
EVOLUȚII ÎN STUDIILE DE SECURITATE
1.1. Ce este securitatea și cum este percepută în lumea contemporană?
1.2. Securitatea și insecuritatea în analiza clasicilor din teoria relațiilor internaționale
1.3. Securitatea în viziunea Școlii realiste
1.4. Liberalismul și securitatea individului și a statelor
1.5. Încercări de adaptare a paradigmelor de securitate
CAPITOLUL II
POLITICA DE SECURITATE ÎN MEDIUL
INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN
2.1. Construcția politicilor de securitate în lumea contemporană
2.2. Amenințările și construcția socială a amenințării în mediul internațional contemporan
2.3. Vulnerabilitățile și securitatea în mediul internațional contemporan
2.4. Riscul și securitatea în societatea contemporană
CAPITOLUL III
POLITICA DE SECURITATE ENERGETICĂ
3.1. Ce este securitatea energetică?
3.2. Sectoarele securității energetice (Dan Lucian)
3.3. Teorii și studii în domeniul securității energetice
CAPITOLUL IV
TEORIE ȘI PRACTICĂ ÎN ELABORAREA POLITICILOR
DE SECURITATE ENERGETICĂ
4.1. Rolul scenariului în construirea politicilor energetice
4.2. Elaborarea strategiilor de securitate energetică
4.3. Etape și pași în elaborarea strategiei de securitate energetică
CONCLUZII
INTRODUCERE
Problema securității a generat în ultimii ani, fără îndoială, una dintre marile dezbateri ale lumii contemporane. Asupra ei s-au aplecat deopotrivă oamenii politici, experții și analiștii politici și, nu în ultimul rând, profesori și cercetători din mediul universitar și al cercetării științifice din domeniul relațiilor internaționale, polemologiei și irenologiei. Firesc, a apărut o bogată și impresionantă literatură de specialitate. Rezultatul este paradoxal din cel puțin două perspective. În primul rând, societatea nu a devenit mai sigură și mai securizată. În al doilea rând, atunci când conceptul/noțiunea de securitate se utilizează pentru a desemna sau a descrie situații și procese din politica internațională, observăm că acestea nu capătă, cum firesc ar fi, mai multă acuratețe în ceea ce privește utilizarea lor în documentele oficiale ale statelor și actorilor nonstatali implicați în gestionarea problemelor păcii și războiului din lumea contemporană sau în media.
Nu este, astfel, deloc surprinzător faptul că ceea ce unii actori (state organizații politico-militare etc.) întreprind sub forma unor acțiuni militare sau de altă natură în mediul internațional, pentru a securiza un spațiu, poate fi perceput diferit. Pentru unii actul este desemnat – securitate, iar pentru alți actori el poate să devină insecuritate. Rivalitatea dintre cele două blocuri politico-militare din perioada Războiului Rece — NATO și Tratatul de la Varșovia în spațiul maritim internațional — ne oferă un bun exemplu în această privință. Unul dintre actori se simțea în „nesiguranță” într-o anumită regiune a oceanului planetar și automat lua măsuri de a suplimenta numărul de submarine nucleare și alte mijloace de „apărare”. În percepția sa și a aliaților săi, zona devenea mai securizată, în timp ce pentru adversarii săi acțiunea devenea o amenințare. Zona/regiunea unde se acumulau mai multe arme decât poseda el era lipsită de securitate.
În al treilea rând, astăzi termenul de securitate s-a extins la atât de multe domenii ale vieții sociale, economice, culturale, spirituale, încât este foarte greu să mai sesizăm unde este granița dintre studiile de securitate și alte discipline care au ca obiect de studiu societatea umană. S-a ajuns la situația în care aproape orice amenințare sau pericol la adresa a Ceva din societate/mediul internațional să fie percepută ca generatoare a unei probleme de securitate. Este bine sau rău? Părerile par a nu se armoniza nici în această privință. Explicația acestui fenomen este găsită de cei mai mulți în natura contestabilă a termenului de securitate, dar și în natura diferită a modului prin care statele își promovează interesele naționale.
Considerăm că apelul unor teoreticieni și specialiști în problema securității de a se găsi cât mai rapid un referent comun pentru cercetarea științifică în acest domeniu este mai mult decât util. Altfel se va ajunge la situația de a se vorbi despre lucruri diferite desemnate ca probleme de securitate. Acest lucru nu va fi ușor de realizat dacă avem în vedere faptul că securitatea face parte din categoria definițiilor contestabile datorită faptului că în corpusul său intră elemente ce țin de morală, etică, filozofie, religie sau ideologie. Pe de altă parte, securitatea este în binom cu insecuritatea, ca într-o balanță în care cele două „brațe” sunt mereu într-un precar echilibru. Una o contrabalansează pe cealaltă în funcție de tipul de comportament adoptat de actorii ce interacționează fie la nivelul unei societăți, fie la nivel internațional. Din această perspectivă, percepția securității și a insecurității va fi în acord cu poziția celui ce o definește față de un referențial. Dacă nu se realizează consensul asupra referențialului, atunci aceeași problemă poate fi definită de un actor securitate și de un altul insecuritate.
Securitatea și insecuritatea pot fi și stări ale sistemelor (sociale, politice, economice) ce ființează la nivel societal sau internațional, dar pot fi și trăiri individuale și colective ale oamenilor. Acestea din urmă nu pot fi înțelese și analizate cu același tip de instrumente și metode pe care le folosim atunci când dorim să aflăm gradul de securitate dintr-o societate ori dintr-o regiune sau alta a lumii. Acest volum, ce deschide o serie de analize consacrate politicilor de securitate, propune cititorilor avizați sau celor interesați de acest domeniu al cunoașterii o anume „grilă” de lectură, pornind de la ideea că securitatea/insecuritatea sunt rezultate ale comportamentului uman generat de un set de factori subiectivi, dar și obiectivi. Oferă instrumentele conceptuale pe care noi le considerăm a fi cele adecvate pentru analiza și înțelegerea problemelor atât de controversate și de disputate ale binomului securitate-insecuritate.
Lucrarea își propune, totodată, să pună la dispoziția celor interesați și câteva dintre liniile directoare ce concură la proiectarea politicilor de securitate pentru diferite sectoare ale societății sau domenii ale mediului internațional. În acest volum ne-am oprit asupra sectorului energetic. Energia va fi atât la nivelul societăților – fie că sunt producătoare, fie că sunt doar consumatoare – cât și al mediului internațional, cea care va genera cele mai mari și grele probleme de rezolvat pentru asigurarea securității în următorii ani. Comportamentele actorilor din mediul internațional în domeniul energetic vor fi dictate, în principal, de tipul de politică de securitate pe care o vor adopta. Alegerea unui tip sau altul de politică în domeniul securității energetice de către un actor statal este determinată de cu totul alte considerente și factori decât cea făcută de un actor nonstatal. Cunoașterea acestor considerente și factori, dar și a tipului de raporturi care pot lua naștere între actorii statali și nonstatali de pe „scena” energetică, în condițiile creșterii interdependențelor economice și a accelerării consumului de resurse energetice, este crucială pentru evoluțiile viitoare ale omenirii.
Considerăm că modul nostru de a înțelege securitatea în binom cu insecuritatea și de a o analiza din triplă perspectivă – de realitate obiectivă/ființare, de realitate construită prin limbaj/discurs și de politică și strategie ce sunt adoptate de actorii mediului internațional contemporan – este unul adecvat pentru o bună cunoaștere a schimbărilor care se produc în acest câmp de cercetare, dar și de acțiune, în sens de practică socială. Sperăm ca și cititorii, după ce vor fi parcurs această lucrare, să fie în măsură să-și poată creiona propria grilă de lectură a problemelor de securitate din punct de vedere teoretic, dar și să-și elaboreze un „set” de instrumente pentru a analiza comportamentele actorilor în mediul internațional în acțiunile pe care aceștia le desfășoară pentru a securiza diferite spații sau regiuni ale lumii contemporane.
Volumul este structurat în trei părți. În prima se efectuează o scurtă trecere în revistă a principalelor școli și curente de gândire care au abordat problema securității din perspectiva teoriei relațiilor internaționale. Nu am abordat această problemă de pe poziția ori-ori în ceea ce privește viziunea diferitor actori de a trata securitatea. Considerăm că fiecare om preocupat de securitatea sa, dar și de a colectivității din care face parte percepe aceste realități în funcție de valorile politice, morale, etice, religioase pe care și le asumă, dar și de interesele pe care le promovează personal în grupul din care face parte. În acest fel, unii vor accepta, iar alții vor respinge o cale politică de securitate în general și de securizare a unui domeniu sau altul, cum ar fi cel energetic. Din acest punct de vedere, considerăm că în analiza securității și a înțelegerii diferitor Școli, percepțiile și interesele pe care oamenii le au și le promovează la un moment dat sunt esențiale. Vom înțelege nu numai diversitatea punctelor de vedere care alcătuiesc bogata literatură teoretică, dar și a politicilor pe care diferiți actori le adoptă la un moment dat.
Unele paradigme, chiar dacă sunt elaborate cu mult timp în urmă și sunt considerate de către o bună parte a specialiștilor ca fiind învechite și, prin urmare, nu mai pot să ofere explicații coerente, noi, dimpotrivă, considerăm că mai au resurse pentru a oferi explicații la unele tipuri de comportamente ale unor actori care acționează pentru a se securiza. Există state, dar și alte tipuri de actori ai mediului internațional care se comportă în ceea ce privește rezolvarea intereselor naționale sau de altă natură în mod clasic, făcând uz de forța militară, sau nonclasic, apelând la constrângerea economică și financiară. Unui asemenea tip de comportament nu i se poate aplica o grilă de lectură și interpretare de tip clasic, pentru că vom obține o „imagine” falsă a politicii lui de securitate. Apelul la paradigmele realismului clasic sau la una din cele specifice neorealismului – ofensiv sau defensiv – ni se pare a fi mai potrivit, atunci când statele fac uz de instrumentele clasice de forță de care dispun. Prin operaționalizarea acestor paradigme se pot obține instrumentele de cunoaștere în acest domeniu.
Disputa dintre paradigme nu trebuie gândită în termeni de comportament politic. Ni se pare total inadecvat termenul de hegemonie în studiile de securitate folosit de unii autorii pentru a desemna creșterea gradului de influență și prestigiu științific pentru un curent de gândire sau altul din teoria relațiilor internaționale. Toate teoriile clasice sau nonclasice sunt, în grade diferite, capabile să ofere explicații pentru evoluțiile securității ca fenomen obiectiv existent în societatea internă sau internațională, indiferent dacă o percepem și o analizăm sau nu. Depinde în ce grad acceptăm/respingem o paradigmă din perspectiva alegerii raționale pentru a o folosi ca instrument de analiză în cercetare, dar și în procesul de construire a politicilor de securitate și nu în ultimul rând este foarte important ca alegerea tipului de teorie de cercetător/analist să fie făcută corect din punct de vedere științific. Nu există teorii bune și teorii rele. Toate Școlile din teoria relațiilor internaționale au puncte „tari”, dar și propriile limite. Depinde de arta cu care cercetătorul/analistul folosește grila pentru a descifra evoluțiile dintr-un domeniu sau altul al relațiilor internaționale
Nu întotdeauna politicile de securitate sunt construite de factorii de decizie pornind de la ceea ce se consideră la un moment dat noutate științifică în domeniul analizeegemonie în studiile de securitate folosit de unii autorii pentru a desemna creșterea gradului de influență și prestigiu științific pentru un curent de gândire sau altul din teoria relațiilor internaționale. Toate teoriile clasice sau nonclasice sunt, în grade diferite, capabile să ofere explicații pentru evoluțiile securității ca fenomen obiectiv existent în societatea internă sau internațională, indiferent dacă o percepem și o analizăm sau nu. Depinde în ce grad acceptăm/respingem o paradigmă din perspectiva alegerii raționale pentru a o folosi ca instrument de analiză în cercetare, dar și în procesul de construire a politicilor de securitate și nu în ultimul rând este foarte important ca alegerea tipului de teorie de cercetător/analist să fie făcută corect din punct de vedere științific. Nu există teorii bune și teorii rele. Toate Școlile din teoria relațiilor internaționale au puncte „tari”, dar și propriile limite. Depinde de arta cu care cercetătorul/analistul folosește grila pentru a descifra evoluțiile dintr-un domeniu sau altul al relațiilor internaționale
Nu întotdeauna politicile de securitate sunt construite de factorii de decizie pornind de la ceea ce se consideră la un moment dat noutate științifică în domeniul analizei socio-politice. Ideologiile, dar și interesele grupurilor politice care conduc legitim sau autoimpus o societate pot să vină flagrant în contradicție cu modernitatea unei teorii științifice. Experiența societăților așa-zis socialiste ne poate furniza argumente pentru a accepta un asemenea argument. Alteori, situațiile concrete din mediul internațional în care un actor acționează pentru a se securiza îi impun un tip de comportament de securitate în dezacord cu modelul pe care îl consideră dezirabil. Este, credem noi, cazul acțiunii desfășurate de către SUA și coaliția pe care se sprijină pentru a securiza două din regiunile considerate cu un grav deficit de securitate – Afganistan și Irak.
Pentru o pertinentă și lucidă analiză, e necesară o clarificare a conceptelor și mai ales o departajare a nivelelor de analiză atunci când operăm cu probleme de securitate. Foarte adesea, aceste nivele/planuri se confundă. Analiza teoretică a securității este adesea amestecată cu evaluările practice ale politicilor de securitate, comportamentele statelor în practica relațiilor internaționale, cu sistemul normativ ce reglementează această practică și de aici rezultă o mulțime de dificultăți în a distinge între ideal și aspirații în ceea ce privește securitatea și analiza politicilor de securitate. Viziunea sau perspectiva de analiză, specifică unei Școli de gândire din teoria relațiilor internaționale, oricât de modernă ar fi și oricât de mare ar fi prestigiul lor științific, nu sunt automat traduse în politica unui guvern sau altul, atunci când acestea își proiectează mijloacele, căile și modalitățile de a furniza securitate propriilor cetățeni. Noi am analizat aceste paradigme pentru a construi propriile repere de analiză a politicilor de securitate energetică și de a indica, totodată, un posibil cadru teoretic prin care se poate elabora în societatea contemporană o asemenea politică.
Capitolul al doilea se axează pe analiza politicii de securitate la modul general, dar oferă și un cadru teoretic pentru a înțelege pașii ce trebuie urmați în „construcția” acestui tip special de politici. Considerăm că un asemenea proiect se poate realiza urmând o serie de etape și direcții de acțiune în funcție de particularitățile mediului politic intern și extern în care acționează, dar și de aspirațiile ce și le asumă la un moment dat un popor sau o colectivitate umană. Politica energetică a unui stat este creionată și în funcție de dinamica dezvoltării economice și a nivelului de progres atins, de resursele de care dispune sau de gradul de acces pe care acesta îl are pentru a le procura.
Am considerat absolut necesară o analiză și o interpretare coerentă atât a conceptelor, cât și a instrumentelor prin care se pot identifica amenințările, vulnerabilitățile și riscurile la adresa securității, în general, și a celei energetice, în special. Există tendința de a trata aceste probleme în mod global, încât rareori mai putem discerne între riscuri și amenințări sau între vulnerabilități și capacitatea actorului de a reacționa la acestea. Definiția acestor elemente care dau consistență politicilor de securitate este esențială, în opinia noastră, deoarece ele devin instrumente cu valoare practică în domeniul securității.
Nu este lipsit de importanță să identifici în mod real și coerent tipul de amenințări și mai ales să poți anticipa ce vulnerabilități pot acestea să exploateze în societate sau în sectorul pe care dorești să îl securizezi. Considerăm că este crucial să nu se confunde planurile în care amenințările pot să se manifeste și mai ales ca factorul de decizie politică să aibă la îndemână instrumentele adecvate pentru a putea discerne între amenințările reale și cele induse prin discurs public. Exemplul cel mai elocvent este cel al amenințării teroriste, percepute în sens global. Există pericolul ca orice actor să se confrunte cu acest tip de amenințare, dar, în mod practic, societățile contemporane se confruntă cu terorismul în grade și cu intensități diferite.
Într-un fel se confruntă cu acest flagel SUA și cu totul altfel un stat din Africa sau chiar din Europa, dacă ne referim la statele scandinave. Influența discursului public al majorității liderilor politici din lumea contemporană este prezentă în grade diferite în strategiile și politicile de securitate ale tuturor statelor. Acest lucru este sesizabil chiar și la o sumară analiză a documentelor asumate oficial. Asemenea situații se pot evita, în opinia noastră, prin utilizarea de instrumente științifice, atât pentru investigare, prognoză, cât și în luarea deciziei politice în acest domeniu.
Considerăm că scenariul poate fi un instrument care să fie utilizat atât de actorii clasici, cât și de cei nonstatali, în elaborarea politicilor de securitate. Acesta și-a dovedit utilitatea în multe domenii de activitate. Tocmai din această perspectivă cercetarea teoretică a cunoscut, în acest sens, un avânt greu de imaginat acum câteva decenii. Oferim cititorilor obișnuiți, dar și specialiștilor un posibil cadru teoretic care să permită elaborarea scenariilor de securitate, în general, și în domeniul energiei, în special. Este posibil ca acesta să nu fie acceptat de toți cititorii acestei lucrări. Credem că nu poate fi ocolit pentru a se rezolva problemele de securitate din lumea contemporană.
Angajarea unei dezbateri teoretice pe marginea metodologiei de construire și de utilizare a scenariilor este vitală pentru modernizarea actului decizional în politica generală sau sectorială a unei societăți. Astăzi problema securității, indiferent de domeniul ce trebuie securizat, nu mai poate fi apanajul doar al unui grup restrâns de oameni, indiferent de calitatea deținută de aceștia, la un moment dat, în plan politic sau științific.
Ultima parte a lucrării este consacrată analizei strategiei de securitate energetică. Ea vizează totalitatea metodelor și a mijloacelor pe care le are la îndemână un actor pentru a se securiza în domeniul energiei. Am pornit de la ideea că strategia de securitate energetică nu poate fi aceeași pentru un actor clasic și pentru unul nonstatal, cum ar fi, de exemplu, companiile transnaționale sau multinaționale de producție/transport energetic. De remarcat faptul că nici la nivelul actorilor clasici amenințările și, în consecință, riscurile de securitate energetică nu (mai) sunt aceleași. Dacă se întâmplă să fie asemănări în această privință, intensitatea cu care o amenințare se manifestă este diferită și, prin urmare, natura consecințelor este diferită. De ce am avea atunci politici de securitate energetică asemănătoare?
Foarte importantă, în acest sens, ni se pare identificarea căilor de realizare/punere în practică a strategiilor de securitate. Prin ce mijloace și, mai ales, prin ce metode se pun în practică? Disputa între soft power și hard power nu este doar una cu valoare teoretică. Apar tot mai multe voci care afirmă că în procesul de securizare energetică trebuie implicat și factorul militar. Din această perspectivă, și Alianța Nord-Atlantică ar trebui să-și asume un rol tot mai pregnant. Problema nu credem că este cea a legitimității de a se implica sau nu în securizarea energetică a unui membru al Alianței, ci mai degrabă este a modului practic de a o realiza. Cu ce instrumente? NATO este totuși un organism politico-militar și dispune de capacități militare care pot fi utilizate ca instrumente de forță și coerciție. Mai degrabă, credem noi, poate să ofere servicii de protecție a diferitelor componente ale securității energetice, cum ar fi, de exemplu, transportul și depozitarea diferitor feluri de energie. În mod sigur, problema va căpăta în viitor nu numai o mai mare acuratețe teoretică și științifică, dar și practică.
Multe dintre problemele teoretice vor reveni în discuție și în volumele care vor urma acestei lucrări. Problemei energiei i se alătură astăzi, datorită procesului de globalizare și impactului acestuia asupra organizărilor politice de tip tradițional – statul, și cea a identității. Din această perspectivă, considerăm că analizei de securitate energetică trebuie să i se alăture cea a securității identitare. Este o problemă acută pentru acele societăți care nu și-au desăvârșit construcția politică de tip modern. În această situație se găsesc foarte multe din societățile de pe continentul african sau din Asia Centrală, dar este o problemă și pentru continentul european care traversează un vast proces de reconstrucție politică. Timp de sute de ani identitatea politică și securizarea ei se construia în baza unei matrice de tip etnic și cultural. Tot mai mult își face loc ideea că această matrice și-a epuizat resursele de legitimare și fundamentare a identităților. Ce va urma? Și cum se va materializa procesul de securizare a unui asemenea tip de matrice, având în vedere faptul că instrumentele clasice – educația națională, patriotismul, loialitatea față de națiunea proprie etc. – par a fi cu totul intrate în derizoriu?
Măsura în care volumul de față acoperă o nevoie de informare și cunoaștere a unei realități atât de complexe, cum este securitatea, va fi dată de fiecare cititor în parte, instanța supremă de judecată pentru orice carte, indiferent de subiectul ce îl tratează.
Constantin Hlihor
București, mai 2007
CAPITOLUL I
EVOLUȚII ÎN STUDIILE DE SECURITATE
1.1. Ce este securitatea și cum este percepută în lumea contemporană?
Politicile și strategiile de securitate în societățile contemporane au suferit transformări de esență nu numai datorită schimbărilor produse în mediul internațional, ci și transformărilor produse în modul oamenilor de a percepe problemele de securitate. Securitatea nu mai este astăzi direct legată doar de preocuparea statelor de a-și proteja indivizii în fața amenințărilor clasice –agresiuni militare și războaie – ci și de nevoia guvernelor și a sefilor de stat de a găsi soluții care să conducă la prosperitate, dezvoltare democratică și protejarea drepturilor omului. Problema accesului la energie, a controlului surselor de apă și hrană, a siguranței culoarelor de transport al acestora a devenit una la fel de importantă ca și cea de apărare a societății împotriva unor agresiuni militare sau teroriste.
Din această perspectivă apare ca firească înmulțirea dezbaterilor și lucrărilor teoretice referitor la securitate sau domenii conexe ei. De remarcat faptul că în această dezbatere de idei avem de-a face cu o multitudine de păreri, opinii și puncte de vedere constituindu-se în timp adevărate Școli și curente științifice. Fiecare dintre Școlile care s-au consacrat studiilor de securitate au introdus pe piața analizelor paradigme care s-au dorit a fi mai mult decât suficiente pentru a cerceta și analiza un proces atât de complex. Marile dezbateri care au avut loc au pornit, în primul rând, de la critica modelului concurent și de la identificarea limitelor specifice. Critica și contradicția în opinii este firească fără a fi eliminată posibilitatea unei concilieri paradigmatice prin procesele de hibridare și utilizarea în analiză a ceea ce este mai valoros între ipoteze și metodele de cercetare specifice unui curent de gândire sau altul.
O bună înțelegere a securității în lumea de astăzi trebuie să plece de la observarea, cercetarea și analiza sa în tripla ipostază:
de realitate obiectivă/ființare;
de realitate construită prin limbaj/discurs
și de politică și strategie de securitate.
Această realitate văzută în triplă ipostază trebuie, la rîndul ei, înțeleasă într-o dinamică proprie și exprimare diversă. Într-o construcție grafică în care pe axa Ox să avem sfera de cuprindere a securității iar pe cea Oy domeniul său de manifestare acest fenomen și proces ar putea să aibă o exprimare de felul următor:
Aceasta înseamnă că la nivelul individului dar și a unei societăți oarecare securitatea are ca exprimare dar mai ales ca percepție valori diferite. Un individ/grup/stat A poate să aibă o securizare foarte bună din perspectivă economică, mai slabă din cea socială și să-i lipsească, de exemplu, securitatea politică pe cînd un altul să aibă un grad maxim de securitate politică dar să aibă una extrem de restrînsă din punct de vedere economic. Este foarte important și ceea ce percepe la nivel social individul deoarece securitatea este întotdeauna, indiferent de domeniul în care se manifestă, un fenomen și un proces dar este în același timp și trăire la nivelul ființei sau a grupului uman. Individul sau grupul uman din care face parte trăiește un sentiment de teamă cu privire la integritatea sa fizică, la situația sa financiară sau la locul și rolul pe care il are în grup și atunci el nu se simte în siguranță, nu trăiește securitatea deși i se poate spune că se află într-o asemenea situație. Dimpotrivă poate să aibă un sentiment al implinirii și de liniste și atuncipercepe in mod direct securitatea
Analizată ca realitate obiectivă/ființare securitatea este ancorată în însăși existența și funcționarea grupurilor umane organizate politic. Este un tip special de realitate și cu o complexitate deosebită. Prin urmare are și modalități deosebite de manifestare. Trebuie să distingem între setul de procese și fenomene reale care pot apărea în mediul internațional sau la nivelul unei societăți oarecare ca urmare a interacțiunii dintre diferite tipuri de actori și „imaginea” pe care oamenii și-o construiesc prin reflectarea acestor procese și fenomene. Reflectarea la nivel individual sau colectiv se exprimă și prin trăirile corespunzătoare. Când procesul de reflectare are ca obiect securitatea ca realitate obiectivă/ființare avem de-a face, în fapt, cu dimensiunea subiectivă a securități/insecuritățiii care ia forma unor trăiri exprimate prin sentimente de liniște, siguranță sau dimpotrivă de teamă, panică, angoasă etc.
Considerăm că trebuie, totuși, subliniat faptul că securitatea există indiferent dacă oamenii o percep sau nu. Aceasta se materializează în comportamente ale individului/grupului în scopul obținerii unui climat de liniște și confort. La nivelul societății, statul întreprinde măsurile pe care le consideră necesare pentru a asigura liniștea, libertatea și prosperitatea cetățenilor săi. În funcție de tradiții și experiența dobândită în privința asigurării liniștii publice, a apărării societății și a valorilor pe care aceasta funcționează, securitatea a fost denumită sub alte sintagme, cel mai adesea au fost folosite noțiunile de pace și apărare. Ca realitate obiectivă, securitatea este rezultatul desfășurării unor procese sociale, economice, politico-militare și comportamente individuale sau de grup pentru a preveni comportamentul în „grilă violentă” al altor actori. Din această perspectivă, ea încorporează pe de o parte un set de atitudini și acțiuni umane desfășurate cu scop de apărare sau de înlăturare a sentimentului de teamă, angoasă etc.
Problema devine mai complicată atunci când este vorba de securitate ca realitate obiectivă/ființare la nivelul mediului internațional datorită caracterului său anarhic pe de o parte, iar pe de alta pentru că mediul internațional este în mare parte și o realitate construită prin discurs. Ilustrativ este în acest sens faptul că unii analiști și teoreticieni văd mediul internațional ca sistem, iar alții ca pe un mediu anarhic. Pe de altă parte, pacea și războiul au caracterizat relațiile dintre state (sau alt tip de organizare politică a comunităților umane) din antichitatea clasică până astăzi. Deși toate popoarele au susținut, aproape întotdeauna, că și-au dorit cu ardoare pacea, istoria universală, pe perioada sa „lungă”, ne arată că războiul a fost regula și pacea, excepția.
Constatăm că astăzi posibilitatea de a fi antrenate în războaie și conflicte pentru o mare parte a lumii a dispărut, dar au apărut și alte elemente și alți factori atât la nivelul societăților, cât și în mediul internațional care pot genera sentimente de frustrare, teamă și angoasă. Percepția dar și reacția față de acești factori este diferită. Unele colectivități umane pot avea sentimentul că trăiesc în siguranță, altele au o acută trăire a fricii și angoaselor de toate felurile, de la cele existențiale până la cele economice și sociale. De remarcat faptul că, practic, la nivelul grupurilor umane sau al societății percepția factorilor care pot afecta securitatea nu are caracter omogen. Frica și liniștea, siguranța cu incertitudinea coexistă și au grade diferite de manifestare. Prin urmare, credem că securitatea ca realitate-ființare se găsește pe același continuum cu opusul ei – insecuritatea. Societățile umane nu s-au găsit niciodată în ipostaza de a putea să realizeze o securitate absolută. Puteau să obțină o securitate politică și militară optimă, dar să aibă o insecuritate socială sau de mediu accentuată. Binomul securitate-insecuritate nu poate fi desfăcut decât în realitatea virtuală.
Perceperea acestui binom nu este aceeași pentru orice societate și chiar diferă de la un individ la altul. Ce poate să fie pentru cineva securitate poate să fie pentru altcineva insecuritate. Referindu-se la acest aspect, Noam Chomsky, deși nu împărtășim multe din opiniile sale privind comportamentul statelor în căutarea securității în mediul internațional, aprecia că: ”Urmărirea unei securități totale asigurată de către un singur stat, inclusiv dreptul de a purta război după bunul plac și de a înlătura frânele nucleare, implică lipsa de securitate a celorlalți, care este de așteptat că vor reacționa la o asemenea situație.”
La nivel individual dar și al grupurilor umane, insecuritatea realitate-ființare se materializează în trăiri care îmbracă o întreagă gamă de afecte, de la angoasă și teamă până la spaimă și groază. Sunt trăirile generate de conștientizarea individului/grupului uman a amenințărilor care vin din partea altor oameni sau chiar din natură pe de o parte și de constatarea că nu dispune de mijloacele și resursele necesare înlăturării acelor amenințări și pericole. „Dacă trecem dincolo de structurile sociale și politice – afirmă Toader Nicoară – și vrem să descoperim oamenii și resorturile interne care-i animă și care-i fac să acționeze, în mișcarea browniană a vieții cotidiene, printre sentimente și resentimente multiple și contradictorii care animă indivizii și colectivitățile umane, descoperim cu siguranță un sentiment acut și omniprezent care a marcat într-o manieră profundă sensibilitatea și psihologia colectivă; este sentimentul complex și copleșitor al fricii care traduce o stare de inconfort și insecuritate aproape omniprezente.” Aceste trăiri sunt accentuate mai ales la nivel societal, când amenințările și factorii de stres sunt difuzi și greu de perceput la nivel individual, cum ar fi, de exemplu, pericolul unui atentat terorist sau schimbările de mediu și climatice.
Ca realitate construită prin limbaj/discurs cu ajutorul conceptelor, teoriilor, ideologiilor și al unor proiecte politice securitatea este percepută cel mai frecvent. Discursul public pe probleme de securitate a crescut în frecvență atât la nivelul oamenilor politici, cât și al societății civile. Media acordă o mare atenție acestor probleme datorită impactului ce îl au asupra audienței. Această materializare a securității o putem identifica cel puțin pe trei paliere distincte.
Pe un prim palier se găsesc „produsele” care au rezultat din observarea și analiza, în parte sau în întregul ei, a securității-realitate obiectivă de către persoane aparținând mediului academic/universitar, dar și din cercetarea în domeniul teoriei relațiilor internaționale. Produsul acestora se concretizează în teorii și lucrări cu valoare teoretică. Există o întreagă discuție asupra rolului și locului pe care îl ocupă acestea în cunoașterea acestui tip special de realitate. Ce este o teorie și mai ales cât de necesară este? Ce valoare are în cercetarea fenomenelor și proceselor din viața internațională contemporană? Cum putem valida sau invalida o teorie? Sunt doar câteva dintre multiplele întrebări care se formulează astăzi în cercetarea științifică.
Teoria este un construct rațional care reflectă, esențializat, o realitate, dar nu este în nici un caz realitatea. Referindu-se la acest aspect, Kenneth N. Waltz, într-o discuție cu Harry Kreisler, aprecia că „What a theory does is present a mental picture of a part of the world, and in that picture are identified the major causal factors at work”. Folosite cu discernământ, teoriile pot oferi cadre de interpretare a evenimentelor și proceselor de securitate. Acestea pot să ofere explicații de ce unii actori folosesc o modalitate sau alta pentru a obține securitatea, dar nu pot prezice în ce grade o vor realiza. Prin generalizare și esențializare oamenii obțin cu ajutorul teoriilor imagini construite prin limbaj despre securitatea realitate obiectivă/ființare. Aceste imagini pot avea grade diferite de adecvare la realitatea obiectivă pe care o reflectă. Credem că Kenneth N. Waltz are dreptate când afirmă că nu trebuie să confundăm realitatea cu modelul teoretic pe care îl construim. Teoria prezintă doar un construct logic/model presupus și este, prin urmare, distinctă de realitatea pe care o explică.
Analiza acestor imagini poate să ofere, cu o anumită probabilitate, un anumit grad de predictibilitate a evoluțiilor ulterioare din cadrul acestui tip special de realitate. Sunt teoreticieni care merg chiar mai departe și consideră că „lumea poate fi folosită ca laborator pentru a se decide care teorii explică mai bine politica internațională”. Cât a costat omenirea „testarea” unor asemenea teorii cum au fost cele legate, de exemplu, de câștigarea unui război – blitzkrieg-ul practicat de cel de-al Treilea Reich? Considerăm asemenea aserțiuni nu numai greșite, dar și periculoase. Fenomenele și procesele politice din mediul internațional sunt mai complexe decât putem noi să le explicăm. Pe de altă parte, aceste teorii sunt construite cu ajutorul unor concepte care au grade diferite de contestabilitate deoarece încorporează elemente de ideologie, religie, etică sau morală. Prin urmare, au la temelia lor seturi de valori diferite. Karl W. Deutsch aprecia că o astfel de „cunoaștere diferă de valori. Valorile motivează căutarea cunoașterii și determină ca unele dintre rezultatele sale să fie mai proeminente pentru noi decât altele. Cunoașterea ne arată care dintre valorile proprii pot intra în conflict, precum unde și când mijloacele pe care le utilizăm, în loc să servească obiectivelor finale, încep să le prejudicieze și să le distrugă.” Referindu-se la faptul că teoriile sau modelele teoretice nu pot fi confundate cu realitatea, Immanuel Kant atrăgea atenția asupra faptului că ceea ce este adevărat în teorie se poate să nu se verifice și în practică.
Pe un al doilea palier se situează specialiștii din corpul experților pe probleme ale păcii și războiului care furnizează consultanță oamenilor politici și instituțiilor cu atribuții în domeniul securității interne sau internaționale. Definițiile și construcțiile teoretice ale acestui segment sunt influențate atât de tipul de paradigmă acceptat ca bază teoretică de fundamentare, cât și de interesele politice pe care statul sau instituția ce o deservește le promovează. Din acest punct de vedere asistăm la o adevărată bătălie pentru a se impune un concept sau altul. Importanța nu este doar una de ordin științific, ci mai degrabă de ordin pragmatic. O definiție și o abordare tot mai larg acceptate conduc la sporirea șanselor de cooperare între diferite discipline academice la multiplicarea definițiilor, dar nu și la unificarea diferitor paradigme. Din această perspectivă, expertiza oferită oamenilor politici pe probleme de securitate va fi nu numai nuanțată în funcție de ce teorie va fi folosită, ci și de modul cum se vor combina diferite idei în aceste analize.
Nu în ultimul rând securitatea, ca realitate construită prin limbaj/discurs, se regăsește și pe palierul de pe care oamenii politici, cu responsabilități în domeniul securității și care sunt legitimi a acționa pentru securizarea societății și cetățenilor, se pronunță asupra problemelor de securitate. Acestea se materializează în politicile de securitate. Este palierul unde obiectul/problema și subiectul/actorul în ecuația securității interacționează. Astăzi, datorită creșterii în complexitate a mediului internațional din această ecuație, nu pot lipsi specialiștii. Referindu-se la acest aspect, Karl W. Deutsch aprecia că, în asemenea situații, ”competența este la fel de necesară ca și compasiunea. În medicină, un ignorant bine intenționat nu este un medic adevărat ci un șarlatan. Într-o situație de urgență, un astfel de individ poate pune în pericol viața pacientului. În politică un cetățean înflăcărat și zelos, însă informat greșit, constituie o amenințare. El și aceia care gândesc ca el pot periclita viețile și libertățile altor milioane de cetățeni inclusiv pe a lor. În prezent ruinele din Hamburg și din Berlin sau din Hiroshima și din Tokio reprezintă niște monumente ale prețului plătit pentru ignoranța din domeniul relațiilor internaționale.”
Toate aceste paliere de exprimare ale securității sunt legate prin limbaj. Limbajul nu este o „oglindă” a realității, însă ne ajută la formarea imaginilor care nu pot fi construite cu ajutorul simțurilor. Percepția/reprezentările oamenilor despre securitate se concretizează atât în lucrări și studii teoretice (tratate, lucrări de specialitate, articole și comentarii etc.), cât și cu caracter aplicativ-practic (strategii militare și nonmilitare, viziuni politice). Acestea apar într-o varietate de exprimare și prezentare extrem de diversificată datorită unor factori obiectivi și subiectivi. În primul rând nu există un mod cu adevărat universal de a percepe și mai ales de a explica/justifica recurgerea la violență și război, deoarece aceste fapte sunt filtrate prin religii diferite, reguli de etică și morală diverse, și, nu în ultimul rând, de ideologii politice diferite.
Dacă ar fi să cerem, de exemplu, câte unui reprezentant din principalele Școli de gândire din teoria relațiilor internaționale (realismul și neorealismul, liberalismul și neoliberalismul, marxismul și neomarxismul, constructivismul etc.) să analizeze modul cum SUA au acționat pentru a securiza Orientul Mijlociu sau pentru a stabiliza Asia Centrală am obține aceeași explicație în privința evoluțiilor sau ar fi „văzute” lucrurile la fel? Cu siguranță nu. Este foarte important, prin urmare, să înțelegem ce valori, ce paradigme teoretice sau ce ideologii politice îmbrățișează omul politic care decide modul cum trebuie securizată societatea, dar și cei care îl consiliază pentru a decide în această privință. În această dimensiune a securității se duce o adevărată luptă pentru supremație teoretică cu armele specifice intelectualilor, dar și una pentru supremație și modelare practică în politicile prin care se construiește securitatea ca realitate obiectivă/ființare.
Din această perspectivă, securitatea globală, atât de mult clamată în ultimii ani, este greu de definit, după cum este și mai greu de realizat cadrul practic de a fi înfăptuită la scară planetară. Nu este o dorință nouă pentru colectivitățile umane. Istoria mai veche sau mai recentă a continentului european arată că asemenea proiecte au fost periodic lansate în conștiința publică, mai ales după ce treceau perioadele de grele încercări datorate războaielor și conflictelor de tot felul. Încercările de a realiza pacea mondială nu au trecut, cel puțin în secolul XX, de stadiul aspirațiilor general împărtășite.
Securitatea care se materializează în politică și strategie de securitate, apare în urma modului cum statele sau alt tip de actori din mediul internațional contemporan își propun să acționeze pentru a-și apăra interesele naționale. Din această perspectivă, ea se materializează mai întâi ca mod de proiectare și apoi ca tip de acțiune a statelor/comunităților umane pentru a elimina amenințările și pericolele pe care le percep ca factori care pun în pericol existența și continuitatea lor în timp și spațiu, prosperitatea, libertatea și valorile asumate. În fond, prin reflexivitate individuală și socială suntem capabili să sesizăm schimbările produse în securitatea -realitatea obiectivă, să judecăm imaginile/percepțiile Celorlalți despre securitate și să acționăm în binomul securitate-insecuritate pentru a o mări cât de mult posibil pe prima și a o diminua pe ultima. Politicile de securitate sunt influențate de o serie de factori materiali, dar și imateriali care sunt prezenți atât în societatea internă, cât și internațională.
Nivelul de dezvoltare a potențialelor de putere de la cele militare până la cele simbolice, dar și ideologiile politice sau sistemul de valori ce domină la un moment dat comunitățile umane constituie determinanți importanți pentru construirea politicilor de securitate. Nu trebuie omise nici tradițiile istorice și nici mentalitățile specifice fiecărui stat/comunitate umană în ceea ce privește tipul de reacție în fața primejdiilor și amenințărilor de orice fel. Acestea sunt modelate de interesele naționale pe care le promovează statul la un moment dat, de tipul de putere pe care se bazează în raporturile cu alți actori ai mediului internațional și, nu în ultimul rând, de natura regimului politic. UE și SUA sunt doi actori importanți ai scenei politice mondiale, cu politici de securitate diferite deși împărtășesc aceleași valori de cultură și civilizație. Acest lucru a fost evident în modul cum aceștia s-au raportat la criza irakiană din 2003, dar nu numai.
Nu lipsit de importanță este și tipul de paradigmă și ce instrumente de investigație sunt folosite, pentru analiza mediului de securitate, de aparatul de expertiză folosit de către decidenții din domeniul politicilor de securitate. Este evident faptul că „grila de lectură” folosită de administrația Clinton pentru a descifra tipul de amenințări și a calcula riscul de securitate pentru SUA nu a fost aceeași ca cea folosită de administrația președintelui George Bush Jr.
1.2. Securitatea și insecuritatea în analiza clasicilor din teoria relațiilor internaționale
Ne propunem o scurtă incursiune în istoria securității realitate construită prin limbaj/discurs pentru a vedea cum această problemă a fost reflectată, de-a lungul timpului, de principalele curente de gândire din teoria relațiilor internaționale, ce și-au disputat întâietatea pentru a impune o anumită viziune/model în analiza și construcția politicilor internaționale de-a lungul timpului și implicit în problema securității. Modul de a securiza societatea și prioritățile în politicile de securitate nu au fost aceleași și prin urmare în societatea modernă și contemporană lucrurile au fost diferit „văzute” de la o epocă la alta și de la un popor la altul. Vom identifica punctele „tari”, dar și limitele pe care le-au avut principalele paradigme care abordează problema securității în viziunea diferitor Școli de gândire din teoria relațiilor internaționale.
Scopul nu este cel al unei analize critice, ci de a găsi o bază minimă pentru creionarea unui posibil cadru de interpretare a mediului contemporan de securitate și de a construi un aparat conceptual minim care să ne permită atât analiza și înțelegerea schimbărilor produse în mediul de securitate, cât și elaborarea de soluții noi. Până la jumătatea secolului trecut problemele de securitate erau percepute și cercetate în ecuații mai simplificate de tipul pace-război, apărare-agresiune, care presupuneau utilizarea forței mecanice de care statul dispunea la un moment datca urmare a creșterii/descreșterii puterii sale militare.
Pentru a se aprecia nivelul de securitate al unui stat se considera suficient să se analizeze factorii care generau o agresiune/conflict în mediul internațional, indiferent de natura actorului care ar fi infăptuit acel act. Se avea în vedere faptul că, în opinia publică dar și în rândul elitei politice, persista convingerea că statul este singura instituție care are obligația de a-și proteja membrii în fața amenințărilor și pericolelor de orice natură. Utilizarea forței militare era considerat mijlocul potrivit, dar și legitim de a se realiza un asemenea obiectiv. Dacă actorul agresat trebuia să facă față unui stat mai puternic și se percepea mai slab atunci se alia cu un terț. În această situație apărea și diplomația ca metodă și armă totodată, cu alte cuvinte securitatea națională se putea obține și prin absența conflictului militar. În acest fel s-a ajuns la concluzia că se poate vorbi de securitate și într-un sens mai larg. Dar acest lucru trebuie raportat la lipsa amenințării la adresa unor valori de bază ale unei societăți.
Multitudinea planurilor pe care se manifestă și acționează astăzi un actor pentru a-și „procura” securitatea indică rolul esențial pe care acesta îl joacă în organizarea și funcționarea societății contemporane. Putem, prin urmare, să vorbim despre securitate numai în termeni relativi. Relativitatea este o consecință a faptului că în realitatea obiectivă a societății apar și se manifestă pericole și amenințări la adresa individului sau a grupului uman, dar și a faptului că oamenii pot sau nu să perceapă factorii care îi amenință existența fizică, liniștea, confortul, libertatea, prosperitatea, credințele etc. Din acest punct de vedere, securitatea are o dimensiune psihologică exprimată prin sentimentul de teamă/liniște pe care oamenii îl trăiesc. O amenințare poate fi percepută diferit de un individ sau grup uman. În acest mod va produce nu numai stări sufletești diferite pe scara afectelor, dar și reacții diferite față de una și aceeași amenințare. La nivelul statelor, acest lucru este evident în politicile de securitate pe care acesta le adoptă la un moment dat. Relativitatea este dată și de faptul că oricât de puternic ar fi un actor (statal/nonclasic) la un moment dat, securitatea absolută nu o poate atinge la modul absolut.
Deoarece relația dintre aceste două laturi ale securității este întotdeauna relativă, cercetătorii au pus problema în ce măsură aceasta este o condiție sau o stare determinată obiectiv de factorii materiali și subiectivi existenți în mediul internațional și în ce măsură ea depinde de percepția subiectivă a oamenilor în plan psihologic. În mod cert, înțelegerea locului și a rolului pe care îl are percepția oamenilor asupra securității este foarte importantă pentru a înțelege tipul de reacție pe care aceștia îl au în fața pericolelor și a amenințărilor, dar și în privința răspunsului la întrebarea cine trebuie să-i protejeze.Tradițional, acest lucru era în grija statului. Dar așa cum sesiza, încă de la începutul deceniului trecut, Barry Buzan, pot fi întâlnite situații în care statul nu este decât o construcție politică fără acoperire în realitatea socială. Asemenea situații pot fi întâlnite cu zecile în Africa și Asia Centrală. Câtă securitate poate să ofere cetățenilor săi Somalia sau Angola, dacă ar fi să ne referim doar la două dintre statele cu probleme deosebite de pe continentul african?
Sunt și situații în care “instituțiile guvernamentale constituie ele însele principala amenințare la adresa multor indivizi”. Regimurile de dictatură și uneori chiar și cele de autoritate preocupate de propria securitate o restrâng sau o suprimă pe a cetățenilor. Pe de altă parte, la adresa societății acționează o serie de factori materiali sau imateriali care pot pune în pericol viața, libertatea, prosperitatea sau identitatea membrilor săi și nu sunt generați exclusiv de comportamentul statelor. Sunt analiști ai fenomenului contemporan de securitate care consideră că dacă “distrugerile catastrofale pot fi generate și de actori nonstatali atunci multe din conceptele care au stat la baza politicilor de securitate în ultimele două secole – echilibrul puterii, descurajarea, îngrădirea etc. – și-au pierdut relevanța”.
Se poate foarte ușor sesiza faptul că fenomenul securitate nu a avut întotdeauna aceeași înțelegere și nu este deloc surprinzător faptul că are semnificații diferite de la o epocă istorică la alta. O percepție mai cuprinzătoare ar trebui să înglobeze atât elementele “materiale”/observabile care pun în pericol viața și valorile pe care individul și grupul uman doresc să le conserve, dar și percepția pe care o au oamenii despre toate acestea, ceea ce în sens subiectiv se referă la absența/prezența sentimentului de teamă că aceste valori vor fi atacate. Securitatea este, în fapt, un binom care presupune și prezența unui alt termen chiar dacă acesta, uneori, nu este rostit – insecuritatea. Întotdeauna, în mod real, în societate sau în mediul internațional, omul/statul va avea de-a face cu acest binom care va avea grade diferite de manifestare. Percepția de securitate va fi atunci când în binom insecuritatea nu este acut sesizată. Insecuritatea va fi percepută atunci când sentimentul de teamă și nesiguranță va predomina atât la nivelul individului, cât și/sau al grupului din care acesta face parte.
În epoca modernă, securitatea, deși nu se utiliza această sintagmă, era legată nemijlocit de existența statului național, ca actor care avea în responsabilitate apărarea cetățenilor săi de aici, dar și de dreptul său la autoapărare prin folosirea forței armate. Toate acestea erau acoperite de expresia securitate națională. Se reflecta preocuparea pentru apărarea militară a teritoriului național împotriva unui atac din partea altui stat și se baza pe un principiu fundamental existent și respectat în mediul internațional încă de la Pacea Westfalică – dreptul fiecărui stat de a utiliza forța armată pentru a-și proteja proprii cetățeni.
Câmpul principal al dezbaterilor era concentrat asupra rezolvării a două mari teme. Una legată de răspunsurile date la întrebarea de ce apar conflictele și alta de cele legate de ce fel de strategii pot fi folosite ca să previi sau să câștigi un conflict sau război, cu alte cuvinte cum pot fi folosite forțele armate. Așa se explică faptul că în multe state ale lumii studiile de strategia războiului erau sinonime cu studiile de securitate. Treptat, acest concept s-a extins deoarece interesele vitale ale națiunii și statului, fie ele economice, culturale sau de altă natură, puteau fi afectate și de alți factori decât cei militari. Câmpul de analiză a securității a cunoscut o extindere atât de mare, încât astăzi poate fi relativ ușor conexat cu istoria, diplomația, economia internațională, polemologia etc. Astăzi conceptul a devenit atât de larg folosit și aplicat la realități istorice care merg pe axa timpului până în antichitatea greco-romană, încât este foarte greu să mai înțelegem ce este securitatea. Practic, orice problemă poate să devină una de securitate, indiferent cărui domeniu de activitate din societate se subsumează!
Preocupările pentru cercetarea problemelor de securitate în spațiul academic și universitar sunt recente. Prin urmare, conceptul securitate a intrat în circulație în teoria relațiilor internaționale târziu – după 1945 – și s-a impus pe la mijlocul anilor 1970. Explicațiile au fost multiple și diverse. Analistul Thomas Schelling justifica această întârziere prin faptul că “profesiunea militară, spre deosebire de aproape oricare altă profesie răspândită și respectabilă, nu-și identifică duplicatul la nivel academic. Cei care fac politica în domeniile economic, medical, al sănătății publice, al conservării solului, al educației sau al dreptului penal își pot identifica relativ ușor duplicatul în lumea academică. Dar unde se află duplicatul academic al profesiei de militar?”
Modelul westfalic de organizare și funcționare a mediului internațional în epoca modernă și contemporană a condus lumea academică la două principale modalități de a aborda și studia securitatea: una de esență liberală, numită de către criticii ei și idealistă, și care a dominat prima jumătate a secolului XX. Cea de-a doua aparține Școlii realiste, cristalizată după Primul Război Mondial, dar care a cunoscut consacrarea și a căpătat și o mare dezvoltare în timpul Războiului Rece. Școala marxistă și varianta ei modernă, neomarxismul n-au depășit stadiul de model și abordare mai mult la nivelul propagandei. Uniunea Sovietică, ce-ar fi trebuit să fie principalul portdrapel al acestui model în viața internațională, s-a comportat, pentru perioada Războiului Rece, în mediul internațional, în logica paradigmei neorealiste și nu marxiste, pe care și-a asumat-o doar propagandistic.
După încheierea Războiului Rece au apărut noi abordări care au căutat să impună nu numai noi înțelegeri și interpretări, ci și noi soluții. Constructivismul este unul dintre noile curente, apărut la sfârșitul secolului trecut, care s-a îndepărtat mult de curentele clasice sau de variantele lor modernizate, cu toate că, practic, încorporează elemente ale celor două abordări anterioare.
Ceea ce este important de subliniat, din punctul nostru de vedere, este faptul că perspectiva liberală și cea realistă sunt viziuni complementare, cu avantaje și vulnerabilități specifice, la care diplomația marilor puteri a recurs alternativ în abordarea securității. Acestea au furnizat însă soluții parțiale la problemele complexe de securitate din mediul internațional contemporan. Considerăm că noile concepte de securitate care încearcă să descrie realitățile în schimbare din domeniul securității și soluțiile pe care le propun își au originea în una sau alta dintre paradigmele clasice, lucru explicabil în bună măsură deoarece grila de lectură a fenomenului securitate nu poate să fie “imună” la mediul academic și teoretic în care se naște.
În fapt, odată cu dezvoltarea teoriei relațiilor internaționale, fiecare dintre curentele de gândire care s-au coagulat în adevărate Școli și-au asumat și o parte din câmpul studiilor de securitate. De aceea, timp de mai multe decenii securitatea apărea și sub denumirea de studii, dar în fapt desemna un set de politici care viza apărarea, iar autorii, în marea lor majoritate, aparțineau celor două școli de gândire. Specific acestor curente este caracterul polar și chiar conflictual al abordărilor teoretice, lucru vizibil prin faptul că ajung la concluzii și recomandări ireconciliabile. Școala realistă, de exemplu, a statuat necesitatea obținerii puterii, în special a puterii militare, ca ultimă garanție a securității, în timp ce adepții liberalismului au subliniat importanța dezarmării și obținerii păcii, chiar a unei păcii permanente, pentru a se asigura securitatea. Până de curând, puterea însemna capacitatea de a declanșa un război și de a obține victoria, iar pacea însemna posibilitatea interzicerii pe cale juridică și/sau morală a armelor și a războiului.
Dreptul puterii versus puterea dreptului a fost principala cale de înțelegere a securității în abordarea curentelor tradiționale din teoria relațiilor internaționale. În acest mod, securitatea a fost tratată ca un produs important, dar secundar și a fost înțeleasă ca un derivat al puterii sau al păcii, condiție în care a fost încorporată în studiile strategice (în viziunea realistă) sau în studiile de pace (în viziunea idealistă), domenii în care a funcționat în cea mai mare parte a secolului XX. Statul/instituția internațională erau, din această perspectivă, actorii care trebuiau să gestioneze problema securității prin instrumentele de forță/persuadare pe care le aveau la îndemână.
După ce lumea a trecut prin experiența traumatizantă a Primului Război Mondial, a dominat, pentru o scurtă perioadă de timp, viziunea idealistă a dreptului internațional. Liga Națiunilor a întruchipat o atare perspectivă. După izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale și repetarea experienței Primului Război Mondial, atât viziunea cât și practica liberală în câmpul securității vor eșua. După 1945 se va afirma și cu mai multă tărie Școala realistă în practica relațiilor internaționale prin studiul echilibrului de putere, care se exprima la nivel global prin ecuația bipolarismului sau a aranjamentelor multilaterale de securitate în unele regiuni ale planetei. Consiliul de Securitate al ONU este o expresie elocventă a acestei situații.
La sfârșitul anilor 1970, creșterea integrării economice, extinderea comerțului internațional și deschiderea Est-Vest au atenuat diferențele dintre școala realistă și cea idealistă prin apariția teoriei interdependenței în cadrul școlii liberale. Ideea că democrațiile nu poartă război între ele, în timp ce extinderea comerțului internațional diminuează sursele de conflict, s-a bucurat de apreciere. Spre exemplu, GATT (Acordul General de Tarife și Comerț, înlocuit din 1995 de Organizația Mondială a Comerțului), dar nu numai, a dat concretețe ideii de interdependență.
Sfârșitul Războiului Rece a adus cu sine schimbări și în ceea ce privește problema securității și a modului de a o percepe. Nu puțini au fost aceia care au afirmat că, odată cu înfrângerea sistemului comunist și extinderea regimurilor de democrație liberală, studiile referitoare la război au devenit demodate.
După ce s-au consumat în Orientul Mijlociu două războaie majore și sute de conflicte interetnice sau interreligioase, oamenii de știință au trebuit să constate că războiul și conflictele, chiar dacă sunt limitate, nu dispar de pe agenda internațională. Au mai constatat, de asemenea, că a fi puternic nu este și suficient pentru a te bucura de securitate și că stabilirea pe cale juridică a unui sistem de pace la nivel internațional nu înseamnă, în mod automat, instituirea unei stări de securitate. Nici creșterea interdependenței, extinderea organizațiilor internaționale sau globalizarea nu generează mai multă stabilitate și securitate, poate chiar împotrivă. Asemenea constatări nu puteau să rămână fără consecințe în planul studiilor și cercetărilor din domeniul securității. Un prim pas a condus la necesitatea redefinirii securității, dar și la recunoașterea sa ca un domeniu de studiu și cercetare bine conturat în teoria și practica relațiilor internaționale.
Acest lucru nu a însemnat, în mod automat, că toată lumea academică a acceptat ca de la sine consacrarea noului câmp de cercetare și studiu. După îndelungate dezbateri și dispute științifice, specialiștii au căzut de acord asupra unor criterii fundamentale relevante privind existența unui câmp propriu de cercetare pentru securitate. Astfel, unul dintre aceste criterii viza maturitatea instituțională a domeniului pentru ca acesta să poată genera nu numai studii, ci și expertiză sau alt tip de instrumente care să fie ulterior uzitate în procesul de combatere a crizelor și conflictelor.
Actualele modele teoretice în domeniul securității, promovate de adepții diferitor școli de gândire din teoria relațiilor internaționale, sunt construite, în general, pe răspunsurile care se dau la o serie de întrebări, cum ar fi cele legate de natura și modul de manifestare a amenințărilor, de tipul de actor care trebuie să reacționeze pentru a elimina amenințările și mai ales prin ce metode și mijloace să reacționeze – forță armată/hardpower sau mijloace nonmilitare/softpower etc. Vom exemplifica acest lucru cu două din modelele propuse de unii dintre cei mai cunoscuți și apreciați specialiști în domeniu, Robert Keohane și John Ruggie.
În lucrările și studiile sale, Robert Keohane își fundamentează cercetarea plecând de la premisa/teza potrivit căreia relațiile internaționale reprezintă o luptă pentru putere care o duc actorii mediului internațional într-o lume complexă și anarhică. Din această perspectivă, statele sunt considerate nu numai entități coerente, ci și cei mai importanți actori politici în mediul internațional. Pentru acești actori care posedă instrumente de putere instituționalizate – armatele, forța constituie un instrument eficient și utilizabil pentru promovarea politicii și intereselor pe care le au în raport cu ceilalți actori.
Modelul este atractiv și considerat ca viabil nu numai de către analiștii și teoreticienii relațiilor internaționale, ci și de către diplomați, din moment ce există suficiente state care își bazează securitatea pe armate de masă. Însă apare o problemă care poate face inoperant un asemenea model. Nu există o autoritate unanim recunoscută care să poată face o ierarhie a priorităților în politicile mondiale și nu întotdeauna securitatea militară este o prioritate în sistemul internațional în condițiile creșterii interdependenței economice. Dacă acceptăm acest adevăr atunci nu este greu de văzut că, de fapt, nu poate exista o ierarhie a soluțiilor care să fie acceptată de toți actorii, iar forța poate să fie ineficientă. Criza din Afganistan, în parte, dar mai ales cea irakiană pare să confirme această aserțiune.
John Ruggie, în schimb, susține un punct de vedere opus lui Robert Keohane. Potrivit acestuia, statele se conduc în relațiile dintre ele după anumite principii sau standarde, caracterizate prin nediscriminare, întrucât acestea trebuie să-și îndeplinească obligațiile stabilite prin tratate fără riscuri sau derogări bazate pe alianțe legate de circumstanțe întâmplătoare sau pe gradul în care este percepută implicarea intereselor naționale. De asemenea, indivizibilitatea reacționează ca principiu în contextul cooperării militare a statelor cărora li se cere să îndeplinească angajamentele față de celelalte state prin intermediul unui acord de securitate colectivă. Pentru regimurile de securitate multilaterală, acesta se referă la cerința ca pacea să fie privită ca indivizibilă pentru și de către fiecare semnatar al tratatului. Acesta consideră că în comportamentul statelor în relațiile internaționale continuitatea în timp este un element definitoriu pentru stabilitatea sistemului internațional. Numai că această continuitate nu poate fi una liniară și percepută mecanic. Statele au interese și priorități care se schimbă de la o epocă la alta, iar societățile organizate în mod diferit acordă priorități diferite valorilor în ordonarea politicii lor externe. Mergând pe această linie, Susan Strange, de exemplu, consideră că “o societate, sesizând o amenințare externă și/sau aflându-se sub o autoritate militaristă, va pune securitatea înaintea acumulării de bogății, acordând o prioritate redusă libertății indivizilor sau grupurilor de opoziție. Până și statele democratice aflate în război restrâng libertatea cetățeanului în diferite moduri”.
Se poate lesne vedea că imaginea pe care o au oamenii asupra realității/fenomenului relațiilor internaționale, în general, și asupra securității, în special, este foarte diferită. Din această perspectivă, o analiză teoretică a studiilor de securitate este justificată și necesară. Concluziile de ordin practic pot fi utile pentru adecvarea atitudinilor și comportamentelor pe care le au statele și organizațiile cu atribuții de securitate în mediul internațional. Dezvoltarea teoretică permite o lărgire a sferei de cunoaștere și înțelegere a diferențelor de viziune/perspectivă în modul cum statele își construiesc politicile din domeniul securității. Din acest motiv credem că este necesară o analiză mai profundă a diferențelor/asemănărilor din “grila de lectură” a diferitor curente de gândire din teoria relațiilor internaționale.
1.3. Securitatea în viziunea Școlii realiste
Realismul politic ca Școală de gândire din teoria relațiilor internaționale este curentul care a dominat, în secolul trecut, teoria dar mai ales practica din domeniul securității. Acest lucru s-a întâmplat și datorită faptului că acestui curent de gândire i s-au alăturat alte discipline cu “priză” pentru cercetarea și înțelegerea mediului politic internațional. Așa se face că geopolitica, teoria interesului național și teoria generală a sistemelor, aplicată la studiul relațiilor internaționale, la care s-au adaugat teoriile din sfera strategiei militare, au fost considerate componente cognitive esențiale ale înțelegerii problemelor de securitate din perioada Războiului Rece. De remarcat faptul că în evoluție și în cadrul acestei Școli au apărut nuanțe și diferențieri care au condus la formarea unor curente încît astăzi avem de-a face cu teorii clasice și neoclasice.
Din perspectiva realismului clasic istoricul și filozoful E. H. Carr, încă înainte de a izbucni cea de-a doua conflagrație mondială, atrăgea atenția asupra faptului că politicile de securitate construite în paradigmă liberală nu vor fi în măsură să împiedice declanșarea unui nou război major pe continentul european. Este unul dintre primii susținători ai abordării realiste a securității (Realpolitik, raison d΄état), însă principalul promotor și întemeietor al Școlii realismului clasic a fost Hans Morgenthau. Lui i se conferă meritul de a fi îndepărtat politica de securitate de „pledoariile idealiste” și de a fi pus în drepturi „analiza realistă” pentru ca statele să elaboreze strategii de securitate viabile. În acest fel, abordarea realistă s-a îndepărtat de preocupările normative și a trecut la identificarea empirică a așa-numitor “legi” care guvernează comportamentul statelor în mediul internațional.
Pornind de la postulatele emise de adepții realismului, potrivit cărora politica este o luptă pentru putere, națiunile urmăresc să-și realizeze interesele și puterea prin orice mijloace și modalități pe care le au la îndemână. Întrebarea se pune cum pot fi identificate modalitățile prin care unei națiuni îi poate fi limitată puterea și capacitatea de a acționa. H. Morgenthau a încercat să identifice legile care reglementează relațiile dintre state. Pentru a-și fundamenta teoria, acesta și-a concentrat atenția asupra a două direcții: statele naționale și lupta pentru putere. Pentru el, statele naționale sunt singurii actori care au importanță în modelarea și înțelegerea relațiilor internaționale. În ceea ce privește lupta pentru putere, există o distincție clară între politica internă și cea internațională. El atrage atenția asupra faptului că arena politică internă poate fi controlată și reglementată legitim de către guvern, spre deosebire de arena internațională unde o astfel de acțiune nu poate avea loc. Din acest motiv, afirmă Morgenthau, statele trebuie să-și asigure securitatea și pacea prin forțele și acțiunile lor proprii, deoarece nu este prudent să-și lase securitatea și supraviețuirea pe seama unor alți actori, fie chiar și Națiunile Unite .
Abordarea realistă a dominat practica și studiile de relații internaționale mai ales în perioada de început a Războiului Rece și datorită apariției armelor nucleare. Se considera că simpla deținere a acestui tip de armament conduce la o mai mare securitate și astfel s-a ajuns la ceea ce specialiștii au numit “echilibrul terorii”. Problema era aceea a primei lovituri nucleare. Astfel a apărut conceptul de forțe pentru lovituri primare și secundare. Dezvoltarea tehnologică, dar și apariția unor studii de mare valoare consacrate “echilibrului terorii” au făcut ca acesta să se golească de conținut nu numai din punct de vedere științific, dar și din punctul de vedere al practicii în construirea politicilor de securitate. Au apărut critici la adresa tipului de modelare teoretică a politicilor de securitate și au fost propuse noi soluții. Armele nucleare și forța lor de distrugere au produs o mare criză în ceea ce privește războiul. Un război purtat cu mijloace de distrugere în masă nu mai poate fi gândit și acceptat ca un instrument de rezolvare a diferendurilor în teoria și practica relațiilor internaționale.
Principala critică exprimată la adresa abordării realiste a fost făcută de John Hertz care s-a aplecat asupra cercului vicios în care se intra prin construirea politicilor de securitate în baza acumulării unui stoc de arme clasice și nucleare mai mare decât al adversarului. Așa apare ceea ce specialiștii au numit „ dilema de securitate”. În acest mod, realizarea securității proprii avea ca rezultat insecuritatea altor state, ceea ce duce la o spirală continuă a competiției în privința înarmării și care, în ciuda eforturilor, face ca ambii competitori să se îndepărteze și mai mult de certitudinea securității.
Edward Kolodziej, referindu-se la dilema de securitate, surprindea esențialul :”Un set restrâns de convingeri au definit dilema securității : state-națiuni cuprinzând o lume anarhică, fiecare căutând să supraviețuiască și ghidate de o structură definită de distribuție a capacităților militare în cadrul fiecărei națiuni”. Exemplul elocvent al funcționării acestui mecanism și al climatului de securitate pe care l-a generat a fost confruntarea Est – Vest și cursa înarmărilor promovată de cele două alianțe militare – Tratatul de la Varșovia și NATO – în perioada Războiului Rece. Teama de un dezastru a fost principalul instrument prin care, în mod paradoxal, s-a menținut pacea.
Reconstrucția teoriei realismului și apariția neorealismului au făcut ca paradigma și tipul de modelare a politicii de securitate promovate de acest curent să nu devină învechite. Lucrările semnate de Kenneth N. Waltz, Stephen Krasner, Friedrich Kratochwil, John J.Mearsheimer și alții au nuanțat și au adus noi elemente pentru a înțelege schimbările produse în politica de securitate a actorilor care considerau paradigma realismului viabilă și pragmatică.
Un element esențial în validarea paradigmei neorealiste asupra securității o reprezintă noțiunile corelate de politică de nivel înalt și de nivel coborât. Aceste concepte, în opinia specialiștilor pe probleme de securitate Tim Bird și Stuart Croft, au avut efecte puternice asupra politicii statelor întrucât se potrivesc ușor cu înțelegerea intuitivă a termenului “securitate”, ca referindu-se la aspectele “vitale”, “imediate” sau “periculoase” pentru existența unui stat. Astfel, agenda politico-militară care a dominat politica de securitate în cea de-a doua parte a Războiului Rece, a constituit epitomia politicii de nivel înalt, iar cele de pe agenda economică, socială sau de mediu au fost expediate în domeniul politicii de nivel coborât. Consecința s-a văzut în modul cum au fost construite politicile de securitate. Problemele economice sau de mediu, de exemplu, intrau pe agenda de securitate doar dacă aveau tangență directă cu dezvoltarea capacităților militare.
Securitatea, preponderent nationala si axata pe puterea militara la realisti, capata la neorealisti o dimensiune sistemica. Trebuie sa remarcam faptul ca neorealismul se naste într-un context international dominat de conflictul geostrategic dintre superputeri, dar si de cresterea tot mai evidenta a interdependentei economice dintre state, care anuleaza formula puterii bazate exclusiv pe forta armelor. Totodata, victoria lui Reagan asupra democratilor în alegerile din 1980 a antrenat o revenire la o politica externa a Casei Albe bazata pe conceptul de putere si mai putin pe premisele transnationaliste ale viziunii lui Brzezinski sau viziunea moralista promovata de Jimmy Carter, fapt ce a dat un nou impuls realistilor concentrati în jurul lui Kenneth Waltz. În fapt, (neo-)realismul devine în acest moment o paradigma a relatiilor internationale, un punct de plecare pentru mai multe teorii care preiau o parte din premisele sale: realismul structural, realismul liberal (care evoca posibilitatea cooperarii între state, nu numai a conflictului perpetuu pentru putere), teoria regimurilor(principii, norme, reguli si proceduri care constrâng comportamentul statelor într-un domeniu dat – vezi regimurile de securitate – trecerea de la viziunea stat-centrică asupra securitatii la viziunea sistemică), societatea anarhică a lui Hedley Bull sau realismul „neoclasic” al lui Barry Buzan. Comportamentul statului pentru obținerea de securitate nu mai este explicat prin acțiunea sa de a obține puterea ca „scop în sine”, ci prin analiza și înțelegerea naturii „sistemului de state”, caracterizat,ca și în cazul clasicilor, prin anarhie. Sistemul si structura violentei materiale într-un mediu anarhic de state cu o distributie inegala a capabilitatilor militare, provoaca statele sa fie vesnic preocupate cu supravietuire si securitate lor. Sau altfel spus de K. Waltz, “Pentru a-și atinge obiectivele și a-și menține securitatea, unitățile aflate în condiție de anarhie-fie că este vorba de oameni, corporații, state sau orice altceva- trebuie să se mizeze pe mijloacele pe care ele însele le generează și pe aranjamentele pe care le fac de unele singure””. În fapt, statele sunt nevoite sa actioneze pe baza unui sistem de auto-ajutor (self-help), adica sa conteze pe capabilitatile materiale proprii, nu pe cele ale altor entitati si din acest motiv sunt nevoite sa urmareasca dobândirea puterii prin mijloace variate. Existența anarhiei, determină statele sa întrprindă acțiuni prin care urmăresc să se echilibreze reciproc dacă vor să supravietuiască și existența lor ca actori ai scenei internaționale să nu fie pusă sub semnul întrebarii. În viziunea,
neorealistilor sistemul international este compus din trei elemente de baza: principiul ordonator (anarhia), diferentierea
unitatilor (caracterizate prin similaritatea functiunilor si caracteristicilor statului) si distributia capabilitatilor. Problema este că nu este ușor pentru analist să identifice o formulă acceptabilă pentru a afla cum se distribuie la nivel internațional aceste capabilități și care sunt criteriile de identificare a puterilor la nivel global sau regional. Astăzi oprăm cu o singură super putere și mai multe puteri regionale. Dacă identificarea superputerii nu intimpină nici o dificultate este foarte greu să găsim criterii sustenabile pentru a identica puterile regionale. În trecutul nu prea îndepărtat forța militară și capacitatea statelor de obține victoria în război era un criteriu dar astăzi războiul este un fenomen evitat de marile puteri economice iar unii actori care impun statelor politici și reguli în domeniul economic cum ar fi Banca Mondială sau Fondul Internațional Monetar nu dispun de armate și arsenale nucleare. Iată de ce credem că K. Waltz are dreptate cîn afirmă că “a număra marile puteri ale unei epoci este aproape la fel de dificil – sau de ușor- ca a spune cțte firme principale există într-un sector oligopolistic al unei economii”
Abordarea problemelor securității în linia paradigmei realismului în ambele sale variante care presupun accentuarea laturii militare a generat importante consecințe economice care pot fi considerate, dintr-o perspectivă mai largă, factori de risc cu efecte deloc neglijabile. În acest sens poate fi menționat, în primul rând, impactul economic al bugetelor militare ridicate. Se apreciază că în economiile țărilor dezvoltate, cheltuielile militare mari determină inflație, deficite bugetare, scăderea nivelului investițiilor, deturnarea resurselor de cercetare din sectorul civil spre cel militar, conducând în final la diminuarea competitivității industriilor naționale. Impactul cel mai dramatic îl suportă însă economiile slab dezvoltate, concretizat în accentuarea stării de subdezvoltare și menținerea datoriei externe la valori sufocante.
Prin interdependența cu economia, politica și viața socială, teoria securității militare generează nu numai consecințe relativ sincrone cu acțiunile diverșilor actori ai eșichierului internațional, ci și o anumită inerție, efecte remanente care tind să prelungească în timp practicile și comportamentele statale circumscrise acestei paradigme, deși o nouă matrice teoretico-metodologică s-a impus deja în relațiile internaționale.
Teoriile neorealismului au împins deci treptat sistemul securității europene către ineficiență și chiar către un posibil impas. Consecințele „Războiului Rece” pe care le-au suportat și pe care încă le mai resimt statele europene o dovedesc destul de clar. Caracterul competițional, necontrolat și conflictual al acestui concept a determinat departajarea severă a statelor lumii și, implicit, a celor din spațiul euroatlantic, din punctul de vedere al capacității de a-și garanta securitatea și libertatea de mișcare în relațiile internaționale, în funcție de forțele militare de care dispun. Acumularea unor arsenale nucleare cu o forță distructivă tot mai impresionantă a accentuat discrepanțele dintre state în privința gradului de securitate, operând drastice delimitări.
Toate acestea i-au făcut pe adepții Școlii de la Copenhaga să ajungă la concluzia că, prin interdependența cu economia, politica și viața socială, teoriile care au fundamentat politicile de securitate practicate în timpul Războiului Rece trebuie să fie invalidate și să afirme că realismul nu a fost capabil să prevadă schimbarea majoră din sistemul internațional, survenită odată cu încheierea Războiului Rece. De altfel, acest lucru a fost afirmat și de alți autori. John A. Vasquez, referindu-se la acest aspect, afirma într-o formulare sintetică: „Marele merit al abordării realiste este că poate explica aproape orice eveniment de politică externă. Marele defect este că are tendința s-o facă nu înainte, ci după ce a avut loc”. Acest lucru a fost posibil și datorită faptului că mulți dintre reprezentanții realismului, fie că se revendicau curentului clasic sau celui neoclasic, au pornit de la premisa că analiza mediului internațional și mai ales a comportamentelor pe care actorii clasici-statele le au în relațiile reciproce pot fi înțelese dacă sunt identificate mecanismele cauzale care funcționează pe baza unui principiu științific similar cu forța gravitației din fizică sau cu ADN-ul din științele biologice.
Acestui curent îi este imputat și faptul că politica elaborată pe expertiza furnizată pe baza paradigmei realiste a împins practica statelor și grupărilor politico-militare în politica de securitate spre modelul „jocului de sumă nulă”. În acest mod s-a neglijat cercetarea și experimentarea unor concepții de securitate întemeiate pe cooperarea actorilor implicați în determinarea securității într-un anumit spațiu geografic. Astfel statele deținătoare ale principalelor resurse de putere și-au dezvoltat strategii de securitate orientate spre controlul zonal sau chiar mondial, în principal prin coerciție. Egocentrismul acestor teorii și politici de securitate a avut drept consecință inerentă slaba ocupare față de aspectele și problemele globale ale securității. În plan politic, abordarea vieții internaționale în termenii relațiilor de putere a determinat, în condițiile specifice de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, generarea sistemului bipolar ce a funcționat în perioada „Războiului Rece”. Aceasta a avut drept urmare divizarea Europei și a lumii în zone reciproc incompatibile, inițierea, în ambele tabere, a unor strategii de destabilizare și subminare a societății adverse, limitarea drastică a schimburilor economice, tehnico-științifice și a contactelor interumane.
Seducția paradigmei neorealiste a fost atât de mare încât a avut influențe chiar și acolo unde aceste teorii erau vehement criticate, cum a fost cazul fostei URSS. Prin propagandă oficială, aceasta afirma că promovează o politică de securitate de inspirație marxistă. În fapt, rolul de superputere pe care și l-a asumat și l-a practicat în relațiile externe i-a impus un comportament în nota realismului clasic. Acest fapt a avut consecințe nu numai asupra politicii de securitate, ci și asupra însăși existenței sale ca actor/stat. Competiția dintre superputeri, exacerbată și prin dimensiunile pe care le-a dobândit în plan ideologic, corelată cu blocajul fluxului de idei dinspre vestul spre estul Europei, a reprezentat unul dintre factorii importanți care au împiedicat fosta URSS și celelalte țări est-europene să aplice corecții politicilor de securitate sau chiar să restructureze sistemul socialist, imediat ce viciile acestor modele dar și cele de sistem au devenit evidente.
Restructurarea bruscă a unuia dintre polii de putere și implicit a relațiilor în care acesta era implicat reprezintă prin ea însăși un important risc de insecuritate. Printre evenimentele care dau substanță acestei experiențe se numără declanșarea procesului de umplere a „vidului de putere” din estul Europei, slăbirea controlului, în anumite momente, asupra arsenalelor nucleare, „dezghețul” conflictelor care au dus la confruntări armate violente în spațiul ex-Iugoslav și în unele republici din fosta Uniune Sovietică.
Sunt doar câteva dintre faptele și evenimentele din planul securității internaționale care pot fi asociate și “deficiențelor” politicilor de securitate elaborate pe baza expertizei generate de paradigma Școlii realiste. Acest lucru nu credem că îndreptățesc pe cei ce afirmă că “sfârșitul războiului (rece-n.n.) a fost însoțit de colapsul unui întreg cadru teoretic care a dominat gândirea de securitate în SUA”. Considerăm că nu paradigma neorealistă este greșită, ci atitudinea celor care nu au sesizat nevoia de a o redefini și îmbunătăți în permanență. O teorie nu este nici bună nici greșită ci are un grad mai mare sau mai mic de adecvare la realitățile politice și militare ale unei epoci sau alta din evoluția relațiilor internaționale. Realismul, prin variantele sale mai vechi sau mai recente, are resurse intelectuale atât pentru analiză cât și pentru expertiză în domeniul relațiilor internaționale și al securității dacă este remodelat teoretic în raport cu schimbările produse în lume. Nu poți să construiești o politică de securitate în secolul XXI pe paradigma elaborată de o Școală de gândire în secolul XX. Am repeta eroarea fundamentală săvârșită de majoritatea liderilor statelor “fost comuniste”, care au gestionat puterea politică în acord cu o teorie edificată în secolul XIX.
1.4. Liberalismul și securitatea individului
și a statelor
Tot evoluțiile din mediul internațional de securitate ne arată că cei care au promovat un hiperoptimism în ceea ce privește dispariția variantei militare din competiția pentru securitate nu au avut mai multă dreptate. Conflictele dintre state sau coaliții de state nu au dispărut, iar competiția pentru resurse, în special pentru cele energetice, nu se va duce doar pe “teritoriul pieței” dacă acestea vor deveni tot mai rare și apetitul de consum tot mai mare. Scopul dominant al fiecărui stat este de a-și maximiza proporția din avuția mondială și de a avea un acces cât mai lejer la acele resurse care să-i permită îndeplinirea obiectivelor de politică internă și externă. Acest scop se va putea realiza pentru cei ce dețin capacități militare deosebite și care au și percepția unui avans în raport cu alți actori, prin utilizarea forței în sens clasic. Dar cu toate acestea oamenii nu au încetat să creadă că idealul de pace, nevoia de cooperare și dezvoltarea unei culturi a libertății și respectului pentru ființa umană vor anihila spiritul războinic.
Liberalismul a fost cel de-al doilea mare curent de gândire care a dominat, alături de realism, teoria și practica relațiilor internaționale în ceea ce privește securitatea. Acesta a fost extrem de popular mai ales în rândul statelor cu potențial de apărare redus, dar cu probleme de securitate mari, generate de neînțelegeri teritoriale sau de alte litigii cu actori care se încadrau în categoria marilor puteri. Paradigma liberală, cu precursori precum Immanuel Kant și Jeremy Bentham, apare după ce mediul academic și universitar a trăit experiența Primului Război Mondial și a asistat la ieșirea de pe scena istoriei a marilor actori – imperiile austro-ungar, țarist și otoman – legați de credința că războiul trebuie și poate să fie un instrument al politicii în relațiile internaționale.
Adepții acestui curent au evitat să vadă războiul ca modalitate de a reglementa problemele dintre statele cu regimuri de democrație liberală. Ei consideră războiul o boală. “O boală gravă, un cancer al politicii. El este un produs al instinctelor agresive ale unei elite nereprezentative.”Acest fapt nu a însemnat că în mod automat reprezentanții acestui curent au negat posibilitatea apariției unui asemenea fenomen pentru reglementarea unor raporturi dintre state democratice, însă, în credința lor, acesta trebuia să fie un fenomen care să se manifeste extrem de rar. Norman Angell, de exemplu, afirma că “războiul deși necesar uneori, este întotdeauna un mod inuman și irațional de a rezolva disputele și că prevenirea lui ar trebui să fie întotdeauna o prioritate politică dominantă”. Nici Tom Paine nu era departe de această credință: ”O uneltire menită să conserve puterea și îndeletnicirea prinților, oamenilor de stat, soldaților, diplomaților și fabricanților de arme și să lege tirania lor și mai strâns de gâtul poporului”.
Securitatea, în opinia adepților curentului liberal, se poate realiza prin construirea de regimuri politice democratice, avantajele comerțului internațional și prin crearea unor mecanisme instituționale care să gestioneze pacea și prosperitatea. Securitatea nu trebuie lăsată la discreția unor negocieri bilaterale secrete și a credinței în echilibrul de putere. Oamenii politici și diplomații sunt înzestrați cu rațiune și acționează rațional în practica diplomatică. Acest fapt îi determină să fie uniți de interesul fundamental de a crea o comunitate mondială, bazată pe un sistem al păcii, care poate fi realizat în anumite condiții. Esențiale sunt revelarea acestui adevăr fundamental și înființarea și funcționarea instituțiilor care vor pune ordine în anarhia internațională. Educația va înlătura ignoranța și prejudecățile, democrația va împiedica izbucnirea războaielor, iar instituțiile care previn manifestările de violență la nivel național pot fi extinse și la nivel global pentru a soluționa pașnic disputele. Creșterea interdependețelor economice și avantajele comerțului internațional vor face ca războiul să amenințe prosperitatea ambelor părți angajate într-un conflict/război.
Această viziune inspirată din paradigma liberală și adoptată de mari oameni politici și diplomați a marcat o cotitură în relațiile internaționale. Viziunea optimistă a liberalismului asupra politicii internaționale se bazează pe trei credințe fundamentale care sunt comune aproape tuturor teoriilor din această paradigmă. În primul rând, liberalii consideră că nu statele ar trebui să fie principalii actori ai scenei internaționale, ci instituțiile și organizațiile cu vocația păcii și securității. În al doilea rând, privitor la comportamentul statelor în relațiile cu alți actori, liberalii susțin că un rol important îl are organizarea politică internă. Din acest punct de vedere sunt state “bune” și democratice, care vor avea un comportament dictat de respectarea legii și a principiilor morale, și state “rele”, care sunt de factură autoritară sau dictatoriale și care vor promova, în raporturile cu alți actori, forța și politica de forță. Nu în ultimul rând aceștia afirmă că pacea și securitatea se pot obține dacă lumea va fi populată cu state “bune”.
Această idee a fost promovată, printre alții, de Woodrow Wilson, dar a fost împărtășită de o întreagă pleiadă de oameni de știință care au trasat cele două direcții de acțiune: cunoașterea trecutului pentru a putea împiedica repetarea greșelilor, și crearea unor instituții și norme, condiții indispensabile pentru o eră a păcii. Securitatea în politica mondială, în viziunea lui W.Wilson, se putea obține dacă dispăreau statele care promovau politicile de tip imperialist. Ideea sa se baza pe respectarea drepturilor omului – dreptul la autoguvernare era considerat unul fundamental – dar și pe lipsa de legitimitate a imperiului formal. Reputația sa de promotor al viziunii liberale s-a construit pe modelul pe care l-a propus Conferinței de pace de la Paris care a pus capăt Primului Război Mondial. Modelul a fost creionat încă înainte de sfârșitul conflagrației, în nu mai puțin celebrele Fourteen Points.
Instrumentul menit a realiza și a menține securitatea colectivă a fost, în opinia fondatorilor acestei concepții, Societatea Națiunilor. Acesta a funcționat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate și Asociate la Paris și adoptat de Conferința de Pace, la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace. Pactul conținea 26 de articole și o anexă cu lista celor 32 de state fondatoare și alte 13 țări invitate să adere la el. Prin acest document se definea scopul Societății Națiunilor, care, în esență, era dezvoltarea cooperării între națiuni, garantarea păcii și siguranței, eliminarea războiului, precum și modul cum instituția nu trebuia să funcționeze. Art. 8 prevedea că, în scopul menținerii păcii, statele membre recunoșteau necesitatea reducerii armamentelor naționale, în funcție de „situația geografică și condițiile speciale ale fiecărei țări până la minimul necesar apărării ordinii interne“. Susținătorii Ligii, printre care se număra și Alfred Zimmern, credeau că Liga poate să mențină securitatea prin promovarea unor mecanisme politice de tipul conferințelor consacrate dezarmării sau medierii conflictelor dintre state, prin edificarea unui sistem de instituții care să elaboreze norme și reguli de comportament pentru toți actorii din mediul internațional, dar și prin instrumente de control care să oblige la respectarea normelor și regulilor. Aceste reglementări au fost utile în rezolvarea pe cale pașnică a unor diferenduri minore dintre state, cum au fost litigiile de frontieră, însă nu au putut să găsească soluții în raport cu marile primejdii ce se arătau la orizont.
Ideile promovate de adepții liberalismului s-au împotmolit însă în practica diplomatică în perioada dintre cele două războaie mondiale, iar Liga Națiunilor nu a trecut testul realității. Mircea Malița crede că începutul sfârșitului acestei instituții a fost marcat de eșecul conferinței de dezarmare din 1932. Germania, nemulțumită de clauzele la care trebuia să se alăture, se retrage de la conferință și ulterior și din Ligă. Ea s-a dizolvat în momentul în care nu au reușit să preîntâmpine izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Consecința a fost apariția unei profunde crize în teoria liberalismului și scăderea încrederii în valoarea practică a tezelor promovate de acest curent de gândire. Remarcabil este faptul că asemenea consecințe n-au avut efect asupra tuturor celor care s-au ocupat de studiul problemelor păcii și războiului din perspectivă liberală. Prin urmare, nu toată lumea a considerat că liberalismul ca teorie este o „perspectivă inadecvată pentru studiul și practica politicii internaționale”, promotorii ei fiind „incapabili să distingă între aspirație și realitate”.
După cel de-al Doilea Război Mondial, adepții păcii realizate prin instituție cu vocația universală consideră că trebuie urgent corectate viciile de construcție pe care le-a avut Liga Națiunilor. Încă odată s-a confirmat faptul că în construcția unei arhitecturi de securitate mondială actorii chemați să o edifice nu sunt în primul rând animați de cerințele teoretice ale unui anume model sau ideologie, ci de interesele de stat pe care le au pe termen scurt sau lung și de experiența istorică prin care un actor sau altul a avut câștig de cauză în a-și promova aceste interese. Henry Kissinger surprinde cu acuitate acest lucru când analizează pozițiile marilor puteri învingătoare în ceea ce privește viitoarea ordine a lumii și prin urmare și mecanismele pe care aceștia le consideră viabile în a o susține. Acesta ajunge la concluzia că “fiecare dintre învingători vorbea în termenii experiențelor istorice ale țării sale. Churchill voia să reconstruiască tradiționala balanță de putere în Europa. Asta însemna reconstrucția Marii Britanii, a Franței și chiar a Germaniei învinse, astfel încât, împreună cu Statele Unite, aceste state să poată contrabalansa colosul sovietic de la Est. Roosevelt avea în vedere o ordine postbelică în care trei învingători, împreună cu China, să acționeze ca un Consiliu de directori ai lumii pentru a impune pacea împotriva oricărui răufăcător potențial, cel mai probabil fiind, după el, Germania – o viziune care avea să fie cunoscută drept Cei Patru Polițiști. Modul lui Stalin de a vedea lucrurile reflecta atât ideologia sa comunistă, cât și politica externă rusă tradițională. El s-a străduit să speculeze victoria țării sale prin extinderea influenței rusești în Europa Centrală. Și a încercat să transforme țările cucerite de armatele sovietice în zone tampon pentru protejarea Rusiei împotriva oricărei agresiuni germane viitoare”.
Se poate aprecia că la baza creării ONU, noua instituție menită a promova securitatea și pacea după cel de-al Doilea Război Mondial, nu au stat principiile idealismului și aspirațiile universale pentru pace, ci interesele marilor puteri.
Cu toate acestea, o pleiadă de teoreticieni și totodată buni cunoscători ai evoluțiilor din mediul internațional al secolului XX, de la Norman Angell și John Hobson la Francis Fukuyama și David Held, ca să ne rezumăm nu doar la cei mai cunoscuți mediului universitar, ci și pentru că fiecare la timpul său a născut controverse și aprecieri diversificate legate de fenomenul și practica securității, au continuat să promoveze ideile și valorile liberalismului.
1.5. Încercări de adaptare a paradigmelor de securitate la schimbările din mediul internațiopnal
Schimbările, uneori dramatice, produse în mediul internațional și implicit în securitatea realitate obiectivă/ființare, au impus teoreticienilor și analiștilor politici revizuirea paradigmelor cu care operau în analiza și cercetarea problemelor de securitate cu care se confruntă lumea contemporană. Tot mai mulți specialiști s-au întrebat dacă nu cumva prin tehnica de hibridare a paradigmelor ar putea să se construiască un model de analiză care să corespundă mutațiilor produse în societatea internă și internațională.
Unul dintre adepții unor asemenea soluții este fără îndoială și Francis Fukuyama. Acesta s-a impus în atenția opiniei publice, în ultimii ani, nu numai prin ideile promovate, ci și prin faptul că, în timp, și-a reconsiderat modelul teoretic. El a observat că ideile neoconservatorismului veneau în evidentă contradicție cu realitatea din mediul internațional contemporan. Din această perspectivă nu este surprinzător faptul că, în ultimul timp, încearcă o “conciliere” între paradigmele neoconservatorismului și neoliberalismului. Rezultatul ar fi apariția unui nou curent pe care îl definește Wilsonism Realist. Ideile de bază nu surprind prin noutate. Încă de la începutul deceniului nouă al secolului trecut, Richard Rosecrance a susținut că sistemul internațional nu mai poate fi înțeles doar cu uneltele analitice ale realismului sau ale liberalismului, ci este nevoie de utilizarea amândorura. Asistăm, în fapt, și în acest caz, la o reconsiderare și la o recunoaștere indirectă a faptului că modelul neoliberal este mai adecvat pentru analiza mediului internațional contemporan.
Fukuyama susține că adepții neorealismului ar trebui să “împrumute” de la neoliberali viziunea despre stat și rolul său în relațiile internaționale. Obținerea securității regionale sau globale nu este cu putință dacă nu se “abordează cu seriozitate ceea ce se petrece în interiorul statelor”. În consecință, din rațiuni de securitate, un alt stat mai puternic trebuie să intervină într-unul mai slab pentru a schimba forma de stat și de administrare a puterii. Legitimitatea acestui act se obține prin aplicarea unui alt principiu pe care Fukuyama îl vede deja ca pe o realitate a lumii actuale, și anume creșterea gradului “de instituționalizare între națiuni”. Dar acest lucru pune sub semnul întrebării legitimitatea statului ca rezultat al “contractului social” validat nu numai de teorie, cât și de practica democratică. Arbitrariul și politica de forță ar putea astfel căpăta o legitimare și un prestigiu academic. Cine garantează că interesele egoiste specifice marilor puteri nu se vor materializa în comportamentul unui actor care își propune să furnizeze securitate în mediul internațional prin schimbarea unui regim politic pe care îl percepe contrar intereselor sale și nu principiilor ideologice pe care le promovează? Aceste aserțiuni din paradigma lansată de către F. Fukuyama sunt mai degrabă “croite” pentru a justifica politica de intervenție a SUA în mediul internațional contemporan. Această viziune și paradigmă este pusă în discuție de mulți teoreticieni și analiști din Europa, dar nu numai.
Tot limitele și imposibilitatea de a se găsi răspunsuri pertinente la problemele legate de securitate l-au determinat și pe David Held să încerce și el tehnica “hibridării” paradigmelor. Spre deosebire de Fukuyama, acesta crede că o apropiere și o mixare a ideilor de bază pe care se sprijină neomarxismul cu cele aparținând democrației liberale ar rezolva problemele securității în mediul internațional contemporan. Este, credem, foarte dificil de reconciliat paradigme care se bazează pe credințe fundamental deosebite, însă Held ne avertizează că, dacă nu o facem, riscăm să nu avem soluții adecvate pentru provocările venite la adresa securității din partea forțelor și proceselor ce însoțesc fenomenul globalizare. Până de curând a existat o distincție clară între securitatea externă și siguranța internă pentru că, în chestiuni de securitate, politica internă a fost în mod tradițional separată de politica externă. Sfârșitul Războiului Rece și mai ales procesul de globalizare diminuează, până la dispariție, această separație.
Tehnologia informației a redus limitările impuse în trecut de spațiu (distanță) și timp (durată) mișcării capitalurilor, forței de muncă, serviciilor, ideilor, ceea ce a dat naștere unui proces transnațional care nu mai ține cont de granițe. În același timp, factorii locali precum forța de muncă, infrastructura, legislația le permit comunităților locale să atragă capitaluri și investiții. Astfel rezultă o rețea de relații economice, politice și sociale în interiorul căreia nu se mai poate face deosebirea dintre intern și internațional.
Mai mult, se vorbește deja de ,,politică internă la scară globală’’. Statele sunt din ce în ce mai încorsetate în așa-zisele regimuri internaționale ca urmare a acordurilor încheiate pentru reglementarea problemelor pe care singure nu le pot rezolva. Dreptul internațional a introdus tot mai multe norme și reguli care limitează tot mai mult sfera suveranității clasice și a dreptului teritorial. Din această perspectivă, afirmă Held, aspecte ale vieții politice interne capătă semnificații globale. Statele nu mai pot rezolva singure o serie de probleme transnaționale dacă nu cooperează. În acest mod se ajunge la o singură agendă de securitate cu caracter global. Așa a apărut conceptul de securitate globală. Principiul rex est imperator in regno suo pare să nu mai aibă astăzi vreo relevanță. Elita națională care avea ca principală responsabilitate apărarea securității pare a fi înlocuită cu una internaționalistă. Din această perspectivă, amenințările la adresa securității nu vor mai apărea din partea actorilor statali și nu vor mai avea caracteristica „teritorialității” ca în trecut. Multe dintre acestea vor proveni din domeniul economic, mediul natural și social, din creșterea demografică și scăderea resurselor de hrană, apă și energie.
Asistăm în fapt la o perioadă de tranziție, nu neapărat către o globalizare a securității, ci mai degrabă în ceea ce privește dezvoltarea teoretică, dar și practica politicilor de securitate. Atitudinile și comportamentele în materie de securitate nu sunt întotdeauna reglate de principiile teoretice și metodologice ale vreuneia din teoriile consacrate ale securității, ci de nevoile de a găsi rapid soluții la problemele acute din mediul internațional și care nu pot aștepta clarificările teoretice de rigoare. Nevoia de clarificări teoretice cu caracter integrator și de aliniere a studiilor și cercetărilor de securitate la concepțiile și teoriile cu semnificație în domeniul Relațiilor Internaționale, vine din necesitatea argumentării și justificării acțiunilor politice ale statelor care au comportamente diferite în fața amenințărilor și a pericolelor de orice fel.
La începutul anilor ’90 s-a resimțit și mai acut această nevoie. A fost o perioadă în care au apărut schimbări majore în practica internațională europeană și mondială, care au antrenat un val de optimism în procesul de evaluare politico–strategică. Acest fapt a determinat apariția unor noi perspective de abordare teoretică și practică a domeniului securitate. În foarte scurt timp au apărut o serie de probleme pentru toate statele aflate în procesul tranziției, atât în interior, dar mai ales în relațiile dintre ele, ceea ce a arătat că pacea și securitatea sunt fragile și nu mai pot fi gândite și predeterminate în logica paradigmelor clasice.
Prognoza și evaluarea critică a perspectivelor în planul securității au trecut la o nouă abordare ideatică, de la concepția preponderent militară, conturată și promovată de-a lungul secolelor, la una complexă sub aspect conceptual și practic. Aceasta include, alături de componenta militară și diplomatică, și pe cea financiară, tehnologică, informațională, economică, culturală etc., care au propriile finalități și se impun ca elemente de interferență și complementaritate în generarea și întreținerea stării de securitate.
Din această perspectivă, securitatea este înțeleasă de tot mai multă lume ca un raport între capacitatea unui actor de a desfășura acțiuni pentru eliminarea amenințărilor și înlăturarea propriilor vulnerabilități și posibilitatea menținerii integrității sale fizice/funcționale și apărării propriilor valori. Este o posibilă definiție perfectibilă și care aduce o nouă perspectivă de abordare pentru un domeniu unde consensul în abordare este departe de a fi realizat. Nici chiar din punct de vedere semantic consensul în privința definirii noțiunii de securitate nu poate fi obținut.
Nici o Școală de gândire nu se pliază pe ideea unui spectru gradat, deoarece, intenționat sau nu, sunt omise una sau mai multe chestiuni cruciale vizând fie valori fundamentale, fie interrelația aspectelor subiective și obiective ale conceptului. Percepțiile asupra securității și materializarea acestora în politici și strategii au devenit tot mai diversificate și tot mai greu de asociat la un curent sau o Școală de gândire.
Constructivismul pare să aducă în acest peisaj o cale de conciliere între paradigme, dar și o perspectivă mai adecvată de înțelegere a problemelor de securitate din lumea contemporană. Miza cercetărilor din această Școală o constituie mutarea centrului de greutate de pe analiza cauzală a problemelor de securitate ( de ce apar războaiele; ce determină formarea alianțelor politico-militare și cum pot ele funcționa; de ce apare cursa înarmărilor etc.) în care explicația este dată de înțelegerea raporturilor dintre state/alți actori, a intereselor ce le promovează la un moment dat și a raporturilor de putere, pe o analiză a contextului socio-politic în care apar aceste tipuri de probleme. Cultura, valorile în care cred oamenii la un moment dat, imaginea pe care o au despre binomul pace-război și rolul acestuia în definirea comportamentului pe care statele îl adoptă în mediul internațional sunt foarte importante în perceperea și înțelegerea securității.
Constructiviștii cred că, pentru a avea o imagine adecvată asupra securității, este foarte important să fie înțeles modul în care statele se percep unele pe altele și cum își modelează interesele în funcție de schimbările intervenite în contextul intern al unei societăți, dar și în cel internațional. Adepții teoriilor clasice privind securitatea cred că instabilitatea, criza și războiul apar ca urmare a contradicțiilor de interese, a schimbărilor produse în ecuația de putere la nivel regional sau global și mai ales datorită incapacității statelor de a ști cu siguranță ce intenție au statele în raporturile dintre ele. Sigur că pot fi factori generatori ai violenței armate, dar nu sunt singurii și uneori nu sunt cei mai importanți. Cunoscutul teoretician și analist Karl W. Deutsch, referindu-se la acest aspect, aprecia că marile conflagrații sau așa-zisele conflicte limitate au fost generate, în „proporție mai mare de 50% dintre cazuri”, de erori de percepție „în ceea ce privește intențiile și capacitățile relevante ale altor națiuni”. De altfel, recent, John J. Mearsheimer, unul dintre importanții reprezentanți ai neorealismului ofensiv, încerca să contrazică un asemenea punct de vedere, afirmând că, în fapt, erorile de percepție sunt inerente în sistemul relațiilor internaționale deoarece niciodată un stat nu va avea suficiente informații pentru a lua o decizie în legătură cu pacea sau războiul.
Întrebarea care persistă și astăzi, deși au trecut mai bine de două decenii de la observațiile lui Deutsch, este dacă frecvența erorilor de percepție ține de natura regimului politic sau „de slăbiciunile” tehnicilor și metodelor de analiză și expertiză pe care analiștii le folosesc în consilierea decidenților în politica externă a statelor, mai ales în situații de criză. Cred că în parte răspunsul se găsește atât în grila ideologică de interpretare a fenomenului conflictual contemporan, cât și în cea de cunoaștere. Oamenii simt nevoia unei „consonanțe cognitive” atât în privința a ceea ce știu, cât și în ceea ce își doresc. Doresc ca lumea în care trăiesc să aibă un sens și să facă parte din acest întreg în mod semnificativ și controlabil. Construcția acestui sens se face prin comunicare, achiziții de informații și comparare cu imaginea proprie asupra mediului internațional. Dacă informațiile achiziționate nu se potrivesc cu imaginea proprie există o mare probabilitate ca acestea să fie respinse și să producă sentimente de frustrare sau respingere. Deutsch are dreptate când afirmă că „toți purtăm în minte imagini simplificatoare și, mai mult sau mai puțin, realiste asupra lumii în care trăim. Cel mai adesea aceste imagini sunt parțial realiste și parțial imaginare, însă în orice situație, prin soliditatea și prin buna lor rânduială, ele ne conferă un sentiment de siguranță. De obicei, admitem aceste imagini atât de aprioric, încât nici nu suntem conștienți de ele. Suntem foarte convinși de propriul nostru realism, însă ne înspăimântă «orbirea» ideologică a altor persoane – sau a altor națiuni – care nu împărtășesc punctele noastre de vedere.”
Forța cu care acționează acest mecanism de acceptare/ atașament față de o serie de imagini statornicite vis-á-vis de propria țară/comunitate și de alte țări, și negarea/respingerea informațiilor ce nu se adecvează ideilor preconcepute acceptate ne furnizează unele răspunsuri legate de comportamentul statelor în planul acțiunii de securizare. Pentru apărarea statului și a națiunii din care făceau parte, în secolul XIX și în prima jumătate a celui următor nu numai oamenii politici ci și simplii cetățeni au preferat să-și dea și viața decât să-și piardă credințele și sentimentul conștiinței naționale. Lucru este valabil și pentru alte „seturi” de asemenea imagini-forță: democrație, libertate, dreptate etc. Aceste imagini-forță se achiziționează prin educație și printr-un limbaj contextualizat social și politic atât la nivelul societății, cât și al mediului internațional. Sunt influențate în sens pozitiv sau negativ de stereotipurile care există la un moment dat în societate, psihofixațiile istorice sau ideosincraziile politice, dar și de propaganda și discursul patriotic. Ele sunt proprii decidenților politici, dar și opiniei publice și au un rol important atât în actul de elaborare a politicilor de securitate, cât și în acțiunea de securizare dacă un stat/grup se simte amenințat.
Omul nu se naște nici cu sentimentul datoriei față de țara/comunitatea căreia îi aparține și nici cu convingeri morale, religioase, politice sau ideologice. Iată de ce credem că nu este lipsit de importanță o bună cunoaștere asupra contextului cultural și a mentalităților în care apar problemele de securitate, și mai ales a modului cum oamenii aparținând unor culturi și civilizații diferite se raportează la aceste probleme. Înainte de a reacționa pentru a înlătura o amenințare la adresa propriei securități trebuie să fie cunoscute calea și factorii care au condus la o anume cultură de securitate sau cultură strategică în societatea/mentalul colectiv al celui ce a produs acea amenințare. Neorealiștii susțin că interesele de securitate ale statelor sunt apriori definite. Noi apreciem că, în fapt, statele fac o alegere rațională atât asupra modului cum se construiesc politicile de securitate, cât a mijloacelor prin care aceasta se pune în practică.
Securitatea este și o realitate construită prin discurs. Societatea în ansamblul său ia act de existența unei probleme de securitate prin intermediul limbajului. Credem că Ole Waever are dreptate când afirmă că, în fapt, “definirea securității este o problemă de limbaj”. Discursul privind nevoia de securizare, analiza și expertiza fenomenului de securitate se realizează prin intermediul conceptelor și al noțiunilor, dar el se transmite opiniei publice prin limbaj.
În ultimul timp, limbajul din domeniul militar a “cucerit” tot mai mult teren în domeniul afacerilor, marketingului, finanțelor. Piața a devenit un “câmp de bătălie” pe care se desfășoară manevre financiare «frontale», învăluiri ale adversarului concurent, lupte de «guerila», sugerând confruntarea dintre un actor economic mai mic și o companie “transnațională”. Acest lucru ne arată că, astăzi, problemele securității și apărării, care altădată țineau de o lume strict formalizată și ierarhizată, nu mai pot fi înțelese doar cu instrumentele militare. Discursul pe probleme de politică, economie, mediu sau afaceri nu se mai deosebește de cel ce ține de securitate. Totul este să avem o altă înțelegere a lumii pe care o construim și cu ajutorul limbajului. Nu trebuie nici să o contrapunem realității-ființare, dar nici nu trebuie să o ignorăm.
De remarcat faptul că discursul prin care se definește o problemă de securitate poate fi rostit de o persoană legitimă/îndreptățită, dar nu reprezintă niciodată opinia sa. Acesta este rezultatul unei minuțioase analize făcută de aparatul de expertiză din domeniul securității, care apoi este discutat/negociat cu alți factori politici de la guvernare sau chiar din opoziție. Discursul pe probleme de securitate, odată pronunțat, angajează statul și comunitatea în ansamblul ei.
Elementele care alcătuiesc nucleul central al securității au semnificații diferite de la o societate la alta. Este necesară, prin urmare, și o analiză a ceea ce semnifică pentru o societate/grup uman noțiunile de amenințare, pericol, risc, vulnerabilitate. Karin Fierke atrăgea atenția asupra nevoii de a studia modul cum prin discurs se poate construi identitatea obiectului ce trebuie securizat, dar în egală măsură și “imaginea” amenințării. Prin folosirea în discursul de securizare a unor metafore și a altor elemente lingvistice care sunt specifice unei culturi naționale, se poate construi o problemă care să nu aibă corespondent în securitatea realitate. Beverly Crawford și Ronnie D. Lipshutz au analizat acest aspect prin cercetarea discursurilor liderilor politici implicați în conflictul din Bosnia-Herțegovina și au ajuns la concluzia că astfel au fost construite cel puțin trei imagini care au amplificat violența și au împins grupurile etnice la război. Neorealiștii au explicat aceste lucruri prin dilema de securitate. Ea este, în fapt, produsul incertitudinii și al nesiguranței pe care actorii o au în legătură cu intențiile și tipul de comportament în mediul internațional. Se întâmplă acest lucru fie pentru că “politica internațională a fost întotdeauna o afacere nemiloasă și periculoasă și are toate șansele de a rămâne astfel”, fie că au o percepție greșită asupra modului în care își va folosi forța în relațiile internaționale. Considerăm că prin comunicare eficientă și corectă, prin integrare internațională și supranațională dilema de securitate are șanse minime de a se manifesta. Astfel se ajunge mai ușor la înțelegerea identității altui actor și a intențiilor sale în mediul internațional, fără a-l mai percepe ostil. Diferențele dintre identitățile asumate de diverse state duc la construirea unei dialectici a intereselor lor, care pot fi chiar contrare, considerându-se reciproc ca reprezentând o amenințare.
Analizarea comportamentului statelor pe baza identităților lor percepute reprezintă scurtături de judecată mai ales pentru publicul larg nespecializat, însă, din păcate, de multe ori chiar și pentru decidenții avizați. Acest Celălalt distinct, distant, neînțeles uneori voit, este cel care ajută la definirea unui interes național. Pe de altă parte, introducerea conceptului de identitate în analizele decidenților asigură un nivel minim de predictibilitate și ordine în sistem, prin crearea unor așteptări durabile între state. Judecarea problemelor de securitate pe baza identităților ușurează perceperea intențiilor celorlalți actori din mediul internațional, și scurtează timpul necesar luării deciziilor în probleme de securizare pentru state, care astfel își pot identifica mult mai repede interesele. Identitatea indică o ordine a preferințelor pe care le are un stat. Interpretarea identităților și a intereselor de securitate ale unui actor se face de către actorul care receptează mesajul, această interpretare nemaiputând fi controlată de către actorul-stimul. Atribuirea de semnificații intereselor și acțiunilor statelor „scapă” controlului acestora, căci ele nu pot impune modul dorit de interpretare. Acest proces de atribuire se face pe baza unor construcții intersubiective la nivelul comunicării inter-actori. Ceea ce contează în interpretare sunt, astfel, sensurile intersubiective care se creează în cultura relațiilor dintre două state sau în cultura relațiilor internaționale, în general, de exemplu cea diplomatică. Michael Barnett a explicat acest fapt prin interpretarea în “grilă constructivistă” a crizei provocate de Irak prin atacarea Kuweitului. El afirmă că dacă Irakul ar fi văzut Kuweitul ca un stat suveran și nu ca pe o țară “arabă”, probabilitatea de a trece la invadarea ei ar fi fost mai mică.
Cu ajutorul discursului și prin folosirea unui limbaj adecvat, un actor interesat de securitatea unor regiuni poate construi o imagine adecvată pentru a se interveni și a o securiza. Problema este foarte importantă pentru că în acest fel trebuia să realizeze o răsturnare de imagine între intervenția militară clasică, percepută ca un factor de insecuritate, și operațiunile de peacekeeping sau peacebuilding, care erau destinate în a readuce pacea și liniștea în zone de conflict. Nu este doar o simplă problemă de limbaj deoarece securitatea în această zonă a relațiilor internaționale are legătură cu probleme extrem de sensibile și interpretabile totodată – legitimitate în folosirea violenței armate, legalitatea intervenției, ca și doctrina sau ideologia care justifică un asemenea act. Prin intermediul limbajului și a culturii strategice, personalul implicat în procesul de securizare a unei regiuni/zone confruntată cu crize și conflicte este educat să nu folosească violența armată irațional și fără discernământ.
Nu este astfel deloc întâmplător faptul că experții americani în probleme de securitate au ajuns la concluzia că succesul procesului de securizare a intereselor americane în punctele fierbinți ale planetei poate fi determinat și de o bună și eficientă cunoaștere a limbajului și specificului cultural al populațiilor din acea zonă. În acest scop a fost creat, încă din 1986, National Foreign Language Center (NFLC). Prin activitățile de la acest centru, militarii americani care vor opera în diferite teatre de operațiuni vor cunoaște limba populației din acele zone și vor avea mai ușor acces la cunoașterea mentalului colectiv și astfel vor interacționa mai ușor cu indigenii. Se apreciază că, după încheierea Războiului Rece, mai mult de 40 000 de militari americani staționează în peste 140 de țări. Misiunea pe care aceștia o au de îndeplinit depinde în mare măsură și de capacitatea de a se înțelege și a conlucra cu populația locală. S-a constatat că mulți ofițeri din CIA și alte structuri de securitate nu cunoșteau limba în care vorbesc mulți dintre membrii organizațiilor teroriste. Urmarea, în ianuarie 2006 președintele George W. Bush a lansat National Security Language Initiative. Acest program are ca scop eliminarea acestor deficiențe și eficientizarea structurilor de culegere a informațiilor din domeniul securității, dar și a unităților de luptă împotriva organizațiilor teroriste sau a insurgenței. Fostul comandant al Diviziei 101 de aviatie, David Petreus, referindu-se la situația precară a cunoscătorilor de limbă arabă din rândul militarilor americani, arăta că unele mari unități aveau de la 4 până la 70 de interpreți, însă la altele aceștia lipseau cu desăvârșire. Pentru a depăși această situație, mii de soldați au fost echipați cu un dispozitiv de tradus câteva fraze standard, numit Phraselator. În situațiile mai delicate, acest dispositiv nu a putut fi de folos. Era nevoie de mai mult de înțelegerea contextului socio-cultural care nu se putea realiza printr-un astfel de aparat.
Securizarea intereselor americane, din această perspectivă, impune utilizarea puterii soft și nu a celei hard. Instrumentele ce pot fi utilizate în acest scop sunt influențarea și propaganda care trebuie să se desfășoare în limba și în conformitate cu consonanța cognitivă proprie acelei țări. Altfel se obține un efect contrar și în loc de securitate se produce mai multă insecuritate. Membrii elitei unei țări pot deveni mai receptivi la interesele de securitate ale unei alte țări dacă li se oferă diferite “oportunități”. Acestora li se pot oferi titluri științifice onorifice, premii, burse pentru studii universitare și finanțări pentru instituții culturale care au resurse precare. În același scop se pot facilita programe de schimburi culturale, construirea de spitale și de biblioteci etc. Securizarea se obține nu prin folosirea forței brute și a violenței fizice, ci prin exercitarea puterii de seducție sau a ceea ce Deutsch numește putere netă. În acest fel se reconstruiește cultura de securitate în zona în care un actor are la rândul său interese de securitate.
Cultura de securitate și valorile pe care aceasta se întemeiază se formează atât la nivelul specialiștilor și al oamenilor politici, cât și al opiniei publice tot cu ajutorul unui limbaj specializat în procesul de instruire, educare, prin mijloacele de informare în masă sau prin asumarea de către actorii vizați a doctrinelor și strategiilor de securitate ale actorului dominant în mediul internațional. După experiența din Irak din ultimii ani, tot mai mulți specialiști din armata americană subliniază nevoia de a se studia cultura “adversarului” sub toate aspectele sale. Martin van Creveld sublinia că a securiza zona Orientului Mijlociu, în general, și Irakul, în special, cu personal educat și instruit în logica războiului de tip claussewitzian – stat contra stat – este profund eronat. Luptătorii aparținând insurgenței irakiene acționează în conformitate cu cele trei reguli tribale ale războiului: răzbunarea sângelui pentru o rudă pierdută în luptă (al-tha’r); demonstrarea curajului suprem în luptă (al-muruwwah) și apărarea onoarei cu orice preț (al-sharaf). Analistul și specialistul american în antropologie McFate, referindu-se la acest aspect, aprecia că o necunoaștere a culturii din partea celor care acționează poate produce, la nivel strategic, măsuri care să ducă la intensificarea insurgenței. A nu înțelege bine limba și cadrul cultural în care aceștia comunică poate să afecteze imaginea soldaților americani în această țară. McFate apreciază că interpretarea retoricii antiamericane a populației irakiene și aprecierea ei ca o problemă de securitate au determinat Coalition Provisional Authority și Combined Joint Task Force 7 să ia măsuri de cenzură. Rezultatul a fost contrar. Populația irakiană a înțeles că americanii, în fapt, nu vor să promoveze libertatea cuvântului și i-au perceput ca pe niște ipocriți. Neînțelegerea semnificației unor simboluri specifice unei culturi poate conduce la situații de insecuritate și tragedii în situații de criză. În cultura occidentală, afișarea unui steag alb înseamnă predare și încetarea luptei. Mulți soldați americani au interpretat arborarea unui steag negru deasupra unei case opusul a ceea ce semnifica unul alb – continuarea rezistenței, și au tras asupra acestora. În fapt, în religia musulmană shia, pentru un credincios, steagul negru simbolizează credința în Mahomed și îl arborează pe locuința sa. Probleme au fost și la interpretarea gesturilor atunci când a fost vorba de comunicarea nonverbală. Pentru americani, mâna ridicată cu palma deschisă înseamnă “stop”, dar pentru irakieni “vino”. Această neînțelegere de semnificații a condus la unele situații dramatice.
A trata global o problemă de securitate are și avantaje, dar și multe dezavantaje. Oamenii au fost obișnuiți cu amenințări care vizau statul și teritoriul său de suveranitate. Pentru acest lucru se pregăteau și acceptau să acționeze neprecupețind chiar viața pentru a securiza societatea din care făceau parte. Dar au fost „uitate” problemele pe care indivizii luați separat le percepeau ca amenințări. Pentru mulți oameni, sentimentul de insecuritate izvorăște din incapacitatea de a se proteja împotriva bolilor, de a-și păstra locul de muncă sau de a genera suficiente resurse pentru a-și asigura un trai decent. Iată de ce, în ultimul timp, preocupările unor actori – UE, SUA, Japonia etc., pentru calitatea vieții și a mediului natural, protejarea omului în fața unor amenințări care vin din „cotidian” devin preocupări majore.
Când oamenii trăiesc angoasa pierderii locului de muncă, când sunt dominați de teama de a ieși pe stradă, au sentimentul neputinței în a-și proteja și valorile religioase, morale în care cred, devin mai puțin tolerabili și se pot transforma în amenințări la adresa altor oameni. Care sunt răspunsurile pentru acest tip de amenințări? În ce măsură reacția în paradigma clasică, indiferent cărui curent de gândire aparține, poate fi cea adecvată? Considerăm că au dreptate cei care afirmă că a securiza societatea presupune, înainte de toate, a găsi mijloacele și metodele prin care cetățenii să „fie liberi în raport cu teama și liberi să obțină ceea ce își doresc”.
Pentru ca oamenii să se poată găsi în această situație este necesar ca politicile de securitate să nu mai fie centrate doar pe securizarea spațiului de suveranitate al statului, ci și pe nevoile fundamentale ale populației. Acest lucru este evident astăzi mai mult decât în epocile anterioare. Creșterea interdependențelor economice și accelerarea procesului de globalizare fac posibil nu numai transferul de prosperitate dintr-o regiune în alta, ci și de boli, șomaj și alte efecte negative. Aceste probleme nu mai pot fi rezolvate prin sporirea armatelor și perfecționarea armamentelor ca în trecut. Din această perspectivă nu se mai pot configura politicile de securitate și nu mai pot fi construite strategii doar cu ajutorul unei singure paradigme sau tip de modelare oferit de un singur curent de gândire/ideologie politică, indiferent cât de atractive ar fi acestea. Soluția unei hibridări a modelelor pare a fi tot mai mult îmbrățișată de analiști. Rămâne ca această tehnică să cucerească și pe decidenții politici din domeniul securității.
Securitatea, atât ca politică asumată de un actor în interiorul societății, cât și ca strategie care să-i definească comportamentul în planul relațiilor internaționale, tinde să se apropie tot mai mult de viziunea constructivistă în majoritatea statelor de democrație liberală. Acest lucru nu presupune eliminarea statului din ecuația securizării nici în plan intern, și cu atât mai mult în cel al relațiilor internaționale. Marile corporații economice sau de altă natură nu au forța militară necesară în a impune regula „jocului de piață” acolo unde acesta nu se respectă. Există, pe de altă parte, destule situații mai ales în Africa, dar nu numai, când în goana după profit marile companii încurajează dezordinea civilă și conflictele interetnice pentru a controla mai ușor resursele energetice, și se asociază astfel amenințărilor din acele societăți. Referindu-se la acest aspect, Edward A. Kolodziej sublinia: “Corporațiile multinaționale, aliate cu țări occidentale complice, mai ales Statele Unite, sunt identificate drept principalii opresori ai săracilor lumii. Ele conduc prin intermediul unor organizații internațiopnale precum Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului. Folosindu-se de resursele enorme disponibile, această mezalianță dintre puterea de stat și cea corporatistă modelează opinia publică după bunul plac, prin concentrarea mass-media și prin campanii publicitare masive, și își impune regulile care îi servesc interesele asupra unor populații neputincioase”.
Faptul că resursele necesare activității economice, cum ar fi cele energetice și apa, nu sunt egal răspândite pe glob și astfel accesul oamenilor la acestea este diferit, va avea implicații majore asupra securității. Creșterea consumului de resurse și a populației, migrația populației dinspre zonele sărace și subdezvoltate către zonele dezvoltate vor influența dramatic cadrul teoretic și de modelare a politicilor de securitate elaborate de actorii clasici și de cei nonclasici—în special cei cu vocație universală, cum ar fi ONU sau NATO. Din această perspectivă, „materia primă” pentru construirea politicilor și a discursului public în domeniul securității nu se va mai găsi multă vreme în problemele clasice – ANM, terorism, states rogues, regimuri nedemocratice etc..
În anii care vor urma, strategiile de securitate economică, cel puțin în lumea occidentală, vor fi mai importante decât cele militare. În această lume, războiul nu mai este un instrument de promovare a politicii în mediul internațional de multă vreme. Nu este cu totul imposibil, dar astăzi este de neimaginat un război clasic între oricare dintre statele din spațiul euroatlantic. În schimb se poate observa că în acest spațiu au crescut așa-zisele „războaie” economice și al căror studiu are deja o bogată literatură de specialitate. O logică elementară ne spune că, dacă avem de-a face cu un asemenea tip de război, va trebui să existe și o strategie de securitate pentru a preveni daunele în acest sector al societății.
Disputa pentru controlul resurselor, în special pentru energie și apă care vor deveni tot mai puține în raport cu nevoile unei populații în creștere demografică explozivă, va domina agenda de securitate. De pe această agendă nu va lipsi nici apărarea capitalului și a mijloacelor prin care acesta va circula. Nu este vorba de apărarea sa fizică așa cum se realiza în secolul XX, pentru că în viitor colectarea, stocarea sau transferul dintr-un „buzunar” în altul se va schimba fundamental. Prin urmare vor exista nu numai strategii noi pe care, probabil, astăzi doar le intuim, dar și actori noi. Credem însă că din această ecuație nu va lipsi, în ciuda creșterii discursului globalist, statul și forțele sale militare. Se vor moderniza strategiile de acțiune și este posibil să scadă importanța strategiilor bazate pe violența fizică și să crească „soldații” în haine civile.
Globalizarea și globalismul vor aduce pe agenda problemelor de securitate problema identității. Tradițional, aceasta era considerată ca un dat. În studiile de securitate clasice, în special cele în paradigma realistă, s-a operat cu identitatea națională nu atât ca obiect al securizării, cât și ca vector de cultivare a loialității cetățeanului față de statul națiune. Omul, în evoluția sa socială, dobândește multiple identități și prin acestea se raportează la Celălalt ca individ și își definește locul și rolul în cadrul grupului din care face parte. În matricea identitară, elementele care au definit identitatea politică a individului nu au fost aceleași dintotdeauna. În evul mediu, de exemplu, religia și apartenența la o dinastie constituiau nucleul de bază, pe când etnia și limba erau periferice în definirea identității politice. În epoca modernă, lucrurile s-au schimbat în mod radical. Religia și apartenența la o dinastie devin periferice în matrice, iar etnia, limba și cultura grupului, dominante.
Identitatea națională, prin urmare, s-a construit în timp prin educație și atașament la sistemul de valori specific – de la tradiții istorice la cultura modernă, de la estetica locuinței la mituri și legende. Faptul că astăzi aceasta se află în criză sau într-un proces de tranziție către altă formă nu înseamnă că identitatea dată de apartenența la un grup politic (stat?) distinct va dispărea. Credem că Jutta Weldes este îndreptățită să afirme că în societatea modernă securitatea identitară(security imaginary) are un loc bine definit. Omul trebuie să aibă răspunsuri coerente la întrebări de genul: „Cine sunt? Ce dorim? Ce reprezentăm noi pentru Ceilalți? Ce ne lipsește în raport cu Ceilalți?
Conflictele postrăzboi rece, dar în egală măsură și războiul antiterorist au arătat că problema securității identitare este departe de a se dilua și a dispărea în ceea ce unii entuziaști ai globalismului numesc securitate globală. Americanii și-au pus problema reconstrucției identitare după atacurile din 11 septembrie 2001, rușii analizează raporturile dintre securitate și identitate în contextul noilor conflicte postrăzboi rece, germanii fac același lucru. Sunt doar câteva mențiuni de preocupări ale specialiștilor în domeniul securității, care fac notă discordantă cu preocupările din spațiul românesc postrăzboi rece, de teama de a nu fi percepuți anacronicii din UE. Europa nu este astăzi într-o epocă postnațională, ci mai degrabă postnaționalistă. UE este departe de a-și fi definitivat procesul de construcție în ceea ce privește structura – politică, economică, socială – sau identitatea culturală, de securitate etc. Este un proces de durată, cu siguranță nu atât cât a durat pe continent construcția identității naționale, însă succesul va fi asigurat prin participarea tuturor celor ce conviețuiesc în acest spațiu în egală măsură. Când matricea identității va fi nu numai construită de liderii politici și mass-media, ci și asumată de toți locuitorii continentului european, se va naște cu adevărat o societate nontradițională.
Toate acestea ne arată că, în viitor, va crește tot mai mult importanța studiilor de securitate în societatea contemporană. Pe de o parte, cu cât acestea vor fi mai rafinate, cu atât vor fi mai performante instrumentele cu care analiștii vor putea să investigheze securitatea – realitate obiectivă/ființare, iar pe de alta va crește șansa ca oamenii politici, guvernele sau șefii de state să aibă o percepție adecvată asupra acestui tip de realitate și să propună parlamentelor politici de securitate realiste, în concordanță cu aspirațiile societăților pe care ei le reprezintă la un moment dat. Cu atât mai mult, cu cât nu credem că acei teoreticeni care afirmă că „lumea poate fi folosită ca laborator pentru a se decide ce teorii explică mai bine politica internațională” se găsesc într-o profundă eroare.
CAPITOLUL II
POLITICA DE SECURITATE
ÎN MEDIUL INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN
Societatea contemporană, prin gradul ei de complexitate, este un sistem cu o dinamică de o intensitate ce nu a mai fost cunoscută până acum. A devenit un truism să se spună că societatea industrială produce pe lângă bunuri, și riscuri la adresa securității individului și a grupului uman. Amenințările cu care ne confruntăm astăzi sunt mult mai difuze, ascunse și vag definite în raport cu anii de început ai epocii postrăzboi rece. Dar toate acestea sunt rezultatul acțiunii umane, al modului cum societățile – prin instituțile pe care le are – își rezolvă problemele care țin de însăși existența ei.
Susan Strange arată că ființele umane încearcă prin organizare socială să-și asigure “bogăția, securitatea, libertatea și dreptatea”. Și nu întotdeauna acestea se rezolvă doar pe calea pașnică a bunei înțelegeri și a cooperării, deoarece “una dintre lecțiile evidente este că societățile organizate în mod diferit acordă priorități diferite valorilor în ordonarea politicii lor economice.” Zigmunt Bauman, referindu-se la aceste aspecte, aprecia că “Cei care visează la comunitate în speranța că vor găsi o securitate pe termen lung care le lipsește atât de dureros în căutările lor zilnice, care speră că vor scăpa de sarcina istovitoare de alegeri mereu noi și riscante, vor fi cu siguranță dezamăgiți. Liniștea sufletească, dacă o găsesc, se va dovedi a fi una de tipul până la revizuiri ulterioare. În loc să fie o insulă a înțelegerii naturale, un cerc cald în care pot lăsa jos armele și în care să nu se mai lupte, comunitatea reală va fi ca o fortăreață sub asediu, fiind bombardată continuu de inamicii din afară (adeseori invizibili), iar adeseori fiind spartă de discordia dinlăuntru – căutătorii căldurii comunitare vor trebui să-și petreacă cea mai mare parte a timpului în tranșee și pe metereze”. Explicații sunt multiple și diferite, în funcție de reperele pe care le avem în vedere atunci când încercăm să analizăm societatea. Științele politice trebuie să dea nu numai explicații, ci și soluții. Paul Hirst, referindu-se la acest aspect într-o conferință susținută, în octombrie 2002, la Institutul danez de științe politice, sublinia faptul că științele politice sunt cele ce trebuie să ofere expertiză oamenilor politici care sunt tentați să construiască politicile doar în paradigmă ideologică. El vedea acest lucru ca un pericol de a se aluneca în utopii. Este evident faptul că politicile sunt construite pe valori politice, morale, etice și religioase diferite, și vor avea, prin urmare, moduri diferite de a proiecta calea prin care să-și asigure cele necesare funcționării ei optime, inclusiv securitatea, dar acest lucru nu exclude nevoia de expertiză. În termeni generali am putea spune că activitatea de proiectare ține de ceea ce specialiștii numesc elaborarea de politici în societatea contemporană.
2.1. Construcția politicilor de securitate în lumea contemporană
La întrebarea cine elaborează o politică în societatea contemporană, cum ar fi de exemplu cea de securitate, răspunsul pare a fi simplu și la îndemâna oricui – președinții, prim-miniștrii, secretarii de cabinet, parlamentele, experții etc. Acești actori sunt cei mai “vizibili” în procesul de elaborare a unei politici și li se dă, în opinia unor analiști, “o atenție mult prea mare, atât în cursurile de politică publică, cât și în mintea oamenilor”. Răspunsul acesta este construit, în fapt, pe tradiționala formulă a nu mai puțin cunoscutului Harold D. Lasswell:"Who gets what, when, and how." În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Politica economică, socială, externă, de securitate etc. este rezultatul interacțiunii a mai multor instituții și a milioane de oameni. În primul rând, prin participarea la urne și validarea unui program politic dintre cele care i se oferă în campania electorală. Pe lângă legiuitori și experți ar trebui să se ia în considerare grupurile de interese sau de lobby, dar și “influențele mai largi. Acestea includ posibilitățile limitate de a înțelege problemele complexe, conflictul frecvent dintre judecata rațională și exercitarea puterii politice, rolul central al afacerilor în elaborarea unei politici, inegalitatea socio-economică și politică”.
Nu în ultimă instanță trebuie să fie luată în considerare și discrepanța care există între capacitățile mentale umane și complexitatea problemelor politice pe care le are de rezolvat. Herbert Simon, laureat al premiului Nobel pentru studiile sale asupra proceselor cognitive de decizie, afirma: “Capacitatea creierului uman de a formula și de a rezolva probleme complexe este foarte redusă, în comparație cu dimensiunea problemelor pe care vrea să le rezolve în comportamentul lui obiectiv și rațional din lumea reală”. La aceasta se mai adaugă și faptul că oamenii reflectă în mod diferit procesele și faptele sociale, politice sau de altă natură datorită gradului diferit de cunoaștere a realităților pe care le percep. Percepția fiind diferită, și abordarea soluțiilor nu poate fi decât diferită. Este evident astăzi faptul că între europeni și americani există o diferență clară în modul cum percep una și aceeași amenițare cu care se confruntă în problemele de securitate –terorismul. Acest lucru se “vede” în strategiile de securitate elaborate de aceștia, dar și în modul cum își propun să lupte cu terorismul. Nu surprinde pe nimeni astăzi faptul că nici în interiorul aceleași societăți problema modului cum trebuie să fie combătut un astfel de flagel nu mai este reflectat în mod unitar. Cunoscutul analist Francis Fukuyama arată că la atacul grupului islamic radical Al-Qaeda, Administrația Bush a răspuns printr-o serie de politici noi, radicale. Acestea au avut la început o largă susținere în opinia publică, ca mai apoi să se îngroașe rândul contestatarilor. Acest lucru ne arată că în elaborarea politicilor de securitate trebuie luați în calcul mai mulți factori, atât obiectivi cât și subiectivi. Nu există rețete valabile peste tot și eficiente în orice condiții. Iată de ce considerăm că ceea ce în mod curent numim politici și strategii de securitate trebuie analizate în context și în funcție de mediul politic intern și internațional în care acestea se elaborează, de modul concret în care oamenii percep amenințările și pericolele la adresa păcii și stabilității valorilor în care cred, dar și de modul cum înțeleg/definesc problemele la care caută soluții.
La întrebarea ce este o politică de securitate, în general, și de securitate energetică, în special, prin ce mijloace și ce metode trebuie folosite pentru a le obține, vom avea răspunsuri și, prin urmare, strategii diferite. Care este calea pentru a studia și înțelege complexitatea elaborării unei politici de securitate? Ce rol joacă expertiza și informația în elaborarea acesteia? De ce soluțiile care ni se par foarte bune și eficiente se dovedesc limitate și chiar uneori inadecvate pentru a obține mai multă securitate?
Răspunsul la aceste întrebări se obține și prin analiza modului cum se construiesc politicile în societatea contemporană. În toate sistemele politice democratice oamenii adună fapte, le interpretează și apoi dezbat concluziile. An de an guvernele lărgesc volumul de documentare sistematică introdusă în elaborarea unei politici. Este folosită atât expertiza instituțiilor și agențiilor guvernamentale specializate în diferite domenii, dar și studiile elaborate de corporații private, grupuri de interes, universități și institute de cercetare. Apar astfel adevărate fluvii adânci și largi prin care circulă informația și opiniile adunate din mai multe surse, de la proiecte de cercetare formală până la scrisori ale unor oameni interesați de rezolvarea unei anumite probleme. În țările cu o democrație consolidată, unele dintre acestea își găsesc locul în gândirea celor care influențează sau iau decizii în sfera politicii. Nu același lucru se întâmplă în țările sărace sau cu regimuri totalitare. În primul caz nu sunt resurse pentru a se „naște” un asemenea „fluviu” de informații, iar în cazul unor guverne autoritare/totalitare, procesul este înăbușit din fașă.
În cazul SUA, de exemplu, pentru elaborarea unui document care să reglementeze politica energetică, Congresul a primit aproape 400 de rapoarte care totalizau nu mai puțin de 20.000 de pagini. Referindu-se la acest aspect, un fost consilier dar și un fin analist al diplomației și politicii externe americane declara, cu peste 40 de ani în urmă, că „cei care elaborează politici nu duc lipsă de informație. În mare măsură, ei sunt copleșiți de informațiile pe care le primesc”. Dar, de multe ori, munca universitarilor și analiștilor este irosită pentru că oficialii guvernamentali nu cred că ceea ce li se oferă este folositor și se încadrează în cerințele trendului de evoluție al evenimentelor politice interne sau internaționale sau pur și simplu nu se armonizează cu anumite interese pe care le au cei care sprijină politic sau economic guvernul. Foarte rar, analizele găsesc strategii bune pentru toată lumea. Dacă sunt în avantajul unor grupuri, vor dezavantaja pe altele.
Majoritatea analiștilor apreciază că politica de securitate trebuie înțeleasă ca fiind deosebită de politica obișnuită deoarece are consecințe profunde asupra statului și a societății. Deși mediul internațional a suferit schimbări fundamentale în epoca postrăzboi rece, nu putem trece cu vederea faptul că „ trăim încă într-o lume a statelor-națiune” și statului îi revine rezolvarea problemelor ce vizează însăși existența societății. Referindu-se la acest aspect, analistul militar american Robert D. Steele aprecia că „prima sarcină a guvernului este să asigure securitatea cetățenilor săi.” Francis Fukuyama crede și el, la rândul său, că „statul își menține o funcție centrală care nu poate fi îndeplinită de nici un actor transnațional: rămâne singura sursă de putere care are capacitatea de a impune domnia legii”.
În orice societate chestiunile publice se plasează de-a lungul unui spectru ce se întinde de la nonpolitic la înalt politizate. Problemele înalt politizate spre deosebire de cele nonpolitice presupun intervenția statului, dezbaterea publică, alocarea de resurse și administrarea lor prin instituțiile statului. Obținerea unui mediu de securitate presupune decizii politice excepționale și acțiuni ce depășesc cadrul obișnuit al vieții publice. În timpul primului mandat al președintelui George W. Bush, Statele Unite s-au confruntat cu o problemă de securitate fără precedent în istoria lor – cel mai sângeros act terorist din partea organizației radicale Al-Qaeda. Administrația Bush a răspuns acestui eveniment cu o serie de politici noi și radicale. În primul rând a creat o agenție federală nouă – Departamentul Securității Interne – și a determinat Congresul să adopte o lege – Patriot Act – fără precedent pentru democrația americană. Prin această lege, forțele de securitate interne pot acționa fără restricții împotriva potențialilor teroriști. În al doilea rând a atacat Afganistanul și a înlăturat regimul taliban de la putere pentru că adăpostea organizația Al-Qaeda. După această operațiune a fost înlăturat regimul lui Saddam Hussein din Irak. Aceste măsuri nu se puteau lua fără o dezbatere publică și o susținere din partea opiniei publice americane. Securitatea implică preeminența chestiunii în cauză (risc, vulnerabilitate, amenințare) asupra altor probleme publice. Alți analiști politici apreciază că politica de securitate presupune un „cadru strategic și un plan de acțiune prin care să se poată răspundă la amenințările curente și viitoare”. Aceste definiții sunt valabile acolo unde societatea dispune de un sistem de guvernare bazat pe Rules of Low și pe valorile democrației liberale, iar statele ce reprezintă aceste societăți în mediul internațional se bucură de recunoașterea suveranității din partea altor state. Se constată că în ultimele decenii a crescut numărul de state prăbușite, ajungându-se la aproape 20% din totalul actorilor clasici ai relațiilor internaționale contemporane. În aceste state, politica de securitate este o noțiune pur academică dacă nu intervin alți actori ai mediului internațional. Cazul unor state din Africa este mai mult decât concludent.
Nu lipsit de importanță pentru înțelegerea modului cum se elaborează și se adoptă politicile de securitate în mediul internațional contemporan este și cunoașterea curentului de gândire la care se raliază cei care decid sau fac expertiză pentru elaborarea politicilor de securitate. Nu întâmplător, în deschiderea acestei lucrări, s-a acordat un spațiu important analizei modului cum principalele curente de gândire din teoria relațiilor internaționale privesc problema securității. Andrew Moravcsik și G. John Ikenberry cred, de exemplu, că cel mai bun mod de a înțelege dar și de a construi o politică de securitate este paradigma folosită de Școala liberală din teoria relațiilor internaționale. Constructiviștii îi critică deopotrivă pe liberali și realiști, și apreciază că modelul lor este cel mai adecvat în a construi politicile de securitate în mediul internațional de după încheierea Războiului Rece.
Noi credem că, de fapt, schimbările produse în mediul internațional în ultimii ani au relativizat și au pus sub semnul întrebării una sau mai multe dintre tezele fundamentale pe care aceste curente de gândire le-au impus în teoria relațiilor internaționale. Acest lucru a fost sesizat, de altfel, de mai mulți teoreticieni și analiști ai relațiilor internaționale, care au atras atenția că se găsesc într-o tranziție nu numai relațiile internaționale, ci și studiul și interpretarea lor academică. O „modelare”/cadru de lectură pentru interpretarea evoluțiilor din mediul internațional contemporan se poate obține prin tehnica hibridării paradigmelor cu care se operează astăzi în teoria relațiilor internaționale.
Un asemenea cadru de interpretare ar putea rezulta din „mixarea” paradigmelor cu care operează Școala de la Copenhaga cu cele ale teoriei constructivismului. Esențial este însă ca modelul/cadrul de interpretare folosit la creionarea politicii de securitate să nu vină în contradicție cu majoritatea opiniei publice din acea societate. Oamenii politici care decid în materie de securitate și apărare au acordul populației exprimat prin vot în lupta electorală, dar nu odată în istorie s-a întâmplat ca un partid/lider politic să câștige încrederea populară pe o platformă politică/ideologică și să guverneze după alte „principii”. Această cerință tinde să devină o normă pentru majoritatea societăților deschise democrației și principiilor de drept internațional. Astfel, în vara anului 2003, Uniunea Interparlamentară (UIP) și Centrul pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate (DCAF) din Geneva au publicat un Ghid pentru controlul sectorului de apărare și securitate de către Parlament, prin care se stabilesc o serie de reguli și norme (cu titlu de recomandare) în raporturile dintre parlamente și instituțiile de apărare și securitate pentru țările care au aderat la această uniune.
În asemenea circumstanțe, politica de securitate ar putea să devină o acțiune cu referențial propriu, întrucât, prin aplicarea ei în practică, o problemă devine una de securitate pentru că este prezentată sub forma unei amenințări. Această amenințare este identificată și apreciată ca atare de un factor/actor care are legitimitate, atât pe plan intern cât și internațional, în a folosi forța pentru a o elimina. În elaborarea politicilor de securitate, foarte importantă este percepția/eroarea de percepție pe care o au factorii de decizie în legătură cu amenințările la adresa securității, și vulnerabilitățile pe care le are sau se presupune a le avea societatea în fața acestora. Percepția pe care o au guvernele/statele asupra tipului de amenințare pe care trebuie să o elimine pentru a securiza societatea nu este aceeași, și de aici deosebiri de esență în desemnarea obiectivelor, mijloacelor, dar și a modalităților de acțiune în construirea politicilor de securitate.
Trebuie de reținut faptul că, în viziunea unor curente din teoria relațiilor internaționale, conceptul de securitate, în general, și politica de securitate, în special, conțin în nucleul de definire elemente ce țin de valorile morale, etice sau religioase. Problema este că acestea nu au aceeași reprezentare și nu sunt percepute la fel astăzi în lume. Acestea dau „culoare” locală sau regională politicilor de securitate, dar mai mult decât atât, fac diferența dintre strategiile promovate de diferite state și națiuni. Când, de exemplu, un analist american sau din alt stat aparținând culturii occidentale va milita pentru promovarea principiului Rule of Law în relațiile dintre state, el va avea în minte principiile de drept din societatea americană, franceză, germană etc. Ce va înțelege un musulman care prin educație și religie nu face deosebirea dintre regula/norma de drept civil/secular și cea prescrisă de religie? În acest context, pentru un adept al Coranului, Rule of Low va însemna extinderea Shari’ah.
Specialiștii în analize de securitate fac deosebirea dintre amenințarea ca realitate a mediului internațional și reprezentarea ei în mentalul celui care dorește să o „vadă”. Atunci când se iau decizii în legătură cu politica de securitate, nu înseamnă că omul politic are certitudinea că percepția pe care el o are asupra amenințărilor la adresa securității are și o bază în realitatea obiectivă. Pot exista amenințări care nu sunt percepute ca atare, după cum pot exista percepții ale unor amenințări care nu sunt reale. Concludent, din această perspectivă, ni se pare modul cum au reacționat SUA după atentatele de la 11 septembrie 2001. Administrația Bush a supraestimat amenințarea la adresa Americii pe care o reprezenta islamismul. Deși perspectiva nouă și terifiantă a teroriștilor fanatici dotați cu arme de nimicire în masă era incontestabilă, administrația a cumulat-o în mod eronat cu problema irakiană și cu chestiunea mai generală a statelor – problemă (rogue status) și cu cea a proliferării armelor nucleare. Rezultatul a fost o politică de securitate vehement contestată în ultimul timp, dar și ineficientă. Potrivit unor surse oficiale numărul de militari morți în războiul din Irak l-a depășit pe cel al victimelor înregistrate în atentatele asupra gemenilor. A fost o eroare de percepție atât în ceea ce privește natura amenințării – existența unor arme nucleare, cât și intenția de a le folosi.
O analiză efectuată la The Open University din Marea Britanie de către un grup de cercetători condus de dr. Marie Gillespie, dr Andrew Hoskins de la Swansea University și profesorul James Gow de la King’s College din Londra a scos la iveală faptul că uneori pot exista diferențe notabile între modul cum percep amenințările elitele politice și mass-media, pe de o parte, și diferite straturi ale opiniei publice, pe de alta. Cercetările sociologice au relevat faptul că de multe ori, la nivelul elitelor, se accentuează o amenințare pentru a se obține acordul opiniei publice în legătură cu agenda politică a guvernului în diferite spații geografice de interes.
În procesul de elaborare a politicilor de securitate trebuie parcurse o serie de etape prin care se răspunde, în fapt, la o serie de întrebări care frământă deopotrivă elita politică și opinia publică: pentru ce tip de amenințare trebuie protejată societatea și ce riscuri implică pentru cetățeni, stat, economie, mediu și sănătate? Ce valori trebuie protejate și prin ce mijloace? Ce modalități și strategii trebuie adoptate pentru a se securiza cetățeanul și societatea? Utilizarea mijloacelor și căilor specifice unei politici Softpower sau Hardpower? Aderarea la o alianță politico-militară sau adoptarea statutului de neutralitate? etc.
Prin urmare, în procesul de elaborare a unei politici de securitate trebuie:
identificate amenințările (tipul; intensitatea cu care se manifestă; probabilitatea de a se materializa și când);
estimate tipul de reacție (militară sau de altă natură) pentru a elimina amenințările identificate, ce resurse sunt necesare (umane, materiale și financiare) și ce risc poate fi asumat sau suportat;
elaborat draft-ul strategiei naționale de securitate sau al celor sectoriale, cum ar fi, de exemplu, cea de securitate politică, militară, economică, socială, identitară sau energetică de către actorul/ instituția legitimă a face acest lucru;
făcut public draft-ul de strategie națională de securitate sau al strategiilor sectoriale pentru a fi consultată opinia publică și a se aduce îmbunătățiri la draft-ul propus pe baza expertizei făcute de specialiștii și analiștii politici;
aprobată strategia de securitate națională sau strategiile sectoriale de securitate de către instituția abilitată prin lege (parlament sau similar);
evaluat periodic modul cum prevederile/cerințele strategiei de securitate au fost îndeplinite, precum și modificarea ei în funcție de schimbările survenite în mediul internațional și din societate.
În literatura de specialitate există păreri diferite asupra pașilor ce trebuie urmați pentru a se construi politici de securitate eficiente. Important este faptul că un asemenea demers nu se poate întreprinde fără o bază teoretică și o bună evaluare prin expertizare a mediului intern și internațional, a resurselor de apărare pe care te poți baza, a căilor de urmat pentru ca acțiunea de securizare să fie încununată de succes.
2.2. Amenințările și construcția socială a amenințării
în mediul internațional contemporan
Cea mai importantă etapă pare a fi cea a identificării și construcției sociale a amenințării la adresa securității. A sintetiza o gamă largă de informații care cel mai adesea sunt disparate pentru a identifica o amenințare, afirmă specialiștii, nu este o treabă ușoară și nici la îndemâna oricui. Specialiștilor de înaltă clasă trebuie să li se ofere de către instituțiile specializate datele care să fie cele reale. Pe baza acestora, cei din sectorul de expertiză elaborează „portretul robot” al amenințării. Odată amenințarea detectată, trebuie adusă la cunoștința factorului de decizie politică care o proclamă drept problemă de securitate. În principiu, orice actor al scenei politice poate să observe/perceapă o amenințare la adresa securității și poate chiar să o facă publică, dar nu poate să o desemneze ca problemă de securitate deoarece „securitatea este astfel un câmp foarte înalt structurat, în interiorul căruia unii actori sunt plasați în poziții de putere, în virtutea acceptării lor generale ca voci autorizate în domeniul securității, prin faptul că au puterea de a defini securitatea”.
Uneori, aceste propuneri sunt justificate în mod plauzibil, dar nu se dovedesc a fi superioare altor definiri de probleme, agende și opțiuni politice. Atunci când se ia decizia și acțiunea se transformă în act politic nu este necesară o dovadă. Se trece la acțiune, nu atunci când o opțiune politică se dovedește a fi corectă, ci atunci când majoritatea celor care au autoritatea de a defini problema de securitate ajung la un acord. Așa s-a întâmplat între președintele George W. Bush și principalii săi colaboratori pe probleme de apărare și securitate, când s-a luat hotărârea de a se declanșa războiul contra Irakului în 2003.
Amenințările la adresa securității individului sau a societății în ansamblul ei s-au multiplicat și diversificat foarte mult în comparație cu epocile în care violența armată dominau sistemul internațional, dar și social intern prin revoluții și conflicte sociale. Din această perspectivă nu se poate opera cu criterii de clasificare unanim acceptate, mai ales atunci când definirea lor implică un factor politic. De altfel, atunci când se operează cu scheme de clasificare sau ierarhizare a amenințărilor, este important de stabilit dacă acestea sunt „luate” de pe agenda politică sau sunt „extrase” dintr-o agendă științifică.
Concludentă ni se pare compararea tipului de amenințare cu care se vor confrunta SUA în viziunea celor două ”agende”. Prestigiosul teoretician al relațiilor internaționale John J. Mearsheimer, deși consideră că „statele nu vor putea să aibă niciodată informații despre situațiile cu care se confruntă (…) deoarece adversarii potențiali au motive solide să-și prezinte deformat propria tărie sau slăbiciune și să-și disimuleze adevăratele scopuri”, face și el o evaluare a amenințărilor cu care se vor confrunta americanii în următorii ani. La cea de-a doua conferință anuală ținută de Joint Threat Antipation Centrer în aprilie 2006, acesta apreciază că SUA se vor confrunta, în principal, cu două tipuri de amenințări: clasice și asimetrice. Cele clasice vor veni din partea marilor puteri, a statelor de pe „axa răului” (rougue states) și a organizațiilor nonstatale teroriste. Amenințarea majoră, în peisajul următorilor 20 de ani, va veni din partea organizațiilor teroriste, în principal a celei mai mediatizate din ultimii ani, Al-Qaeda. Această apreciere este făcută din perspectiva realismului ofensiv care așează în centrul sistemului internațional actorul clasic.
Alți teoreticieni și analiști precum Francis Fukuyama, Paul Pillar, generalul Virinder Uberoy sau Peter W. Singer , și nu sunt singurii, au o cu totul altă percepție. Teoria potrivit căreia amenințarea teroristă este cea mai gravă la adresa securității SUA „este corectă până la un anume punct”, deoarece este confuz definită și de aici și imposibilitatea „materializării” precise a actorului cu care trebuie să se lupte acestea. „Cine sunt aceia care ne-au atacat – se întreabă Peter W. Singer –, care este natura amenințării: un om (Bin Laden); o organizație (Al-Qaeda ); o mișcare (al-qaeda-ismul/jihadismul); o ideologie (islamismul); o regiune (lumea islamică) sau o religie întreagă (islamul)?” Administrația „a caracterizat greșit amenințarea Americii pe care o reprezenta islamismul” și apoi a combinat-o cu amenințarea care venea din partea așa-ziselor state-rougues.
Potrivit analistului militar american Virinder Uberoy, important nu este doar să știi că există o amenințare la adresa securității. Oamenii trebuie să aibă o percepție corectă/adecvată asupra naturii și intensității cu care aceasta ar putea să se manifeste și prin urmare să poată lua măsurile de contracarare adecvate și oportun. Cum majoritatea problemelor de securitate în lumea contemporană sunt generate de comportamentul actorilor în mediul internațional contemporan, de mare interes este în ce măsură acesta este predictibil. În istoria Războiului Rece, lipsa de încredere și comunicare au generat crize și conflicte care ar fi putut fi evitate. Astfel de situații apar și după ce a dispărut amenințarea comunistă, deși lumea se aștepta ca ele să dispară odată cu revenirea la transparență și încredere în sistemul relațiilor internaționale.
În Strategia Națională de Securitate a SUA se precizează că „pericolul unui atac nuclear din partea organizațiilor teroriste și a statelor-problemă, cum ar fi Koreea de Nord și până nu demult Irakul lui Saddam Hussein”, a impus regândirea și implementarea unei strategii care „să securizeze interesele noastre naționale”. Sunt amintite și alte amenințări și pericole la adresa securității societății americane, dar nu li se acordă atenția ce li se dă primelor două. Asemenea „diferențe” între lista oficială a amenințărilor la adresa securității naționale și cea a mediului academic se găsesc și în țări din Europa sau Asia. America nu este un caz singular, dar este cea mai vizibilă în acest sens, deoarece politica ei de securitate produce efecte în mediul internațional și, din păcate, distanța dintre așteptările opiniei publice și efectele aplicării în practică a prevederilor din strategia sa de securitate crește continuu.
Aceste diferențe în a percepe amenințarea la adresa securității nu se constituie în singurul obstacol deoarece în mediul științific teoreticienii operează cu definiții sensibil diferite și uneori așează amenințarea pe un continuum cu vulnerabilitatea și riscul, ceea ce sporește și mai mult gradul de confuzie în termeni.
De luat în calcul și faptul că percepțiile noastre pot fi corecte și în conformitate cu obiectul perceput însă nu putem ști cu siguranță când el începe să producă „răul”. Un actor A poate să acumuleze arme, iar actorii B, C și D știu exact numărul, dispunerea, puterea de distrugere, deci au o percepție adecvată. Dar B, C și D au relații diferite cu A: B este prieten și legat prin relații de cooperare cu A; C nu este în relații cordiale cu A, având și unele dificultăți de cooperare și înțelegere în diferite domenii; D se găsește în relații de neutralitate cu toți actorii. Acumularea de arme făcută de actorul A poate să devină o amenințare pentru C. Urmarea acesta își propune să contrabalanseze acumularea de arme făcută de A. Este cazul clasic de manifestare a dilemei de securitate. În schimb, aceeași acumulare de arme a lui A nu este nici o amenințare pentru B. Dimpotrivă, acesta poate să o privească drept un factor de securitate dacă este legat de A prin tratate și înțelegeri de securitate. Pentru D problema este doar una de informare-cunoaștere a evoluțiilor din mediul internațional contemporan.
Din perspectiva noastră, o amenințare la adresa securității se constituie dintr-un factor material/imaterial, proces sau fenomen natural care este asociat cu voința și capacitatea unui individ/grup/stat de a afecta integritatea fizică și interesele unui alt individ, grup, sau a sistemului (politic, social, economic, ecologic, financiar, energetic etc.) din care el face parte. Este un binom factor de distrugere – voință a cuiva de a efecta fizic, funcțional sau strucutral un individ,sistem etc., și nu are relevanță decât în raport cu vulnerabilitatea „țintei”. Armele nucleare ale unui actor A, de exemplu, ar putea să nu constituie nici o amenințare pentru un stat B care fie că are o apărare antirachetă totală și invulnerabilă, fie o capacitate de ripostă disproporționată cu cea a statului A. Nu același lucru se poate spune despre relația lui A cu C care nu dispune nici de mijloace adecvate de apărare și nici de o ripostă care să facă față unui asemenea atac.
Clasificarea amenințărilor poate fi mai complexă sau mai simplă în funcție de numărul de referențiale cu care se operează. Cel mai adesea se operează cu un criteriu folosit astăzi până la saturație – natura amenințării. Din acest punct de vedere, amenințările pot fi clasice, asociate îndeobște cu modul de comportare conflictuală al statelor și nonclasice, asociate actorilor nonstatali. Considerăm că un referențial mai puțin uzitat, dar care poate fi folosit în obținerea unei percepții mai adecvate asupra amenințărilor, este cel care ține de natura și caracteristicile „țintei” vizate. Din această perspectivă, amenințările pot fi: militare, politice, economice, societale, identitare, energetice, ecologice etc. Intensitatea cu care este percepută o amenințare poate să se constituie într-un alt criteriu. Din această perspectivă, pot fi întâlnite amenințări difuze, proeminente, majore sau minore. Unii specialiști apreciază că, din perspectiva acestui criteriu, amenințările pot fi: proximity, probability of occurrence, specificity, consequences and historical settin. Cele mai multe dintre amenințările cu care se confruntă societatea astăzi „sunt mult mai difuze, ascunse, vag definite”. Apariția actorilor nonstatali a reactivat criteriul istoric. Se operează astăzi cu amenințări clasice, dar și așa-zisele asimetrice, între care una – terorismul este, în fapt, tot clasică. Terorismul nu este un fenomen/produs tipic pentru epoca postrăzboi rece. După amploarea spațială cu care se pot manifesta amenințările, acestea pot fi locale și regionale. Avem unele rezerve față de unele clasificări în care sunt identificate amenințări globale.
Unii specialiști cred că avem de-a face cu amenințări care pot fi văzute/identificate și poate fi conștientizată existența lor, dar pot exista și unele care provin, în general, din mediul natural, cum ar fi cutremurele, care nu pot fi decât prognozate. Noi considerăm că amenințările sunt doar cele care rezultă din natura comportamentului conflictual al statelor/societăților sau al unor grupuri specifice de oameni. Nu există amenințări în afara voinței omului de a acționa în raport cu îndeplinirea unui scop, în general, și de securizare, în special, dacă se ține cont de interesul și voința celuilalt. O hipersecurizare pentru cineva poate să se constituie în amenințare pentru un altcineva cu care nu ai raporturi de cooperare sau cel puțin de neutralitate. Cutremurele pot fi asociate pericolelor. Natura nu își propune să facă rău oamenilor.
Percepția poate să fie un criteriu important de clasificare al amenințărilor. Acest criteriu poate opera mai ales atunci când avem de-a face cu amenințări care rezultă din decizia și acțiunea umană individuală sau colectivă. În relațiile dintre state sau grupuri etnice, religioase, sociale etc., percepțiile sunt influențate de stereotipurile, psihofixațiile istorice și modul cum percep reciproc valorile sociale, politice, religioase, morale. Ce este pentru un popor/grup valoare, poate să se considere pentru un altul amenințare. Acest lucru este cu atât mai important cu cât asistăm la o creștere spectaculoasă a capacităților de transport a bunurilor și de deplasare a oamenilor, dar și la modificări la fel de spectaculoase în însăși esența comunității umane. Nici un agregat de ființe umane nu este considerat a fi comunitate decât dacă este „țesut strâns” din biografiile împărtășite într-o lungă istorie și cu o speranță de viață și mai lungă a interacțiunilor frecvente și intense. Globalizarea afectează, în prezent, tocmai acest tip de experiență, iar absența ei poate fi percepută de unii drept „declin”, „moarte” sau apus al comunității. Sub influența acestui proces, „legăturile comunitare devin din ce în ce mai dispensabile. Loialităților personale le scade efectul odată cu slăbirea succesivă a legăturilor naționale, regionale, comunitare, de vecinătate, ale familiei și, în cele din urmă, cu slăbirea legăturilor față de o imagine coerentă a sinelui”. Ce este globalizarea pentru unii și ce poate fi pentru alții ? Pentru unii poate fi amenințare, pentru alții, factor de bunăstare.
Estimarea tipului de reacție pentru a elimina o amenințare care planează asupra individului sau a comunității umane se face în urma unui proces complex de analiză și cercetare care necesită, la rândul său, parcurgerea mai multor etape. Mai întâi se construiește „profilul” amenințărilor. Analiza acestor „profiluri”conduce la stabilirea și ierarhizarea priorităților în a reacționa pentru a le înlătura/anihila.
Este un moment foarte important al procesului pentru că o decizie eronată în stabilirea priorităților poate avea consecințe dramatice pentru actorul care își propune să securizeze ceva. Istoria politică a celei de-a doua jumătăți a secolului XX, dar și a anilor care i-au urmat este plină de asemenea exemple. Un rol important în această operațiune îl are expertiza ce este furnizată de instituțiile specializate private sau publice, dar și influența grupurilor de presiune/lobby. În general, interacțiunea lor cu aparatul birocratic și specializat de analiză este un lucru pozitiv și specific societăților democratice. Ele contribuie la gradul de inteligență și acuratețe al analizei prin acceptarea mai multor puncte de vedere și de apreciere. Nu trebuie însă ignorate aspectele negative care pot să apară. În nici un sistem politic democratic contemporan, grupurile de interese nu reprezintă, în mod egal, toți cetățenii. Minoritățile etnice/sociale, bogații, afacerile, media tind să fie foarte bine reprezentate, pe când alte grupuri și în special cele defavorizate sunt aproape invizibile în „peisajul” grupurilor de interese. La o extremă, o singură persoană foarte bogată poate să aibă aceeași influență în stabilirea „fizionomiei” amenințărilor la adresa societății ca și o organizație de masă foarte puțin finanțată. Acest lucru este cu atât mai important cu cât a crescut rolul mass-media și nu puțini sunt specialiștii care iau tot mai mult în calcul, atunci când este vorba de construirea de politici, și efectul CNN. Este cunoscut faptul că schimbările din sfera comunicațională au încurajat și au adâncit interacțiunile dintre trei mari tipuri de actori externi care influențează astăzi agenda de securitate a statelor și, implicit, creionarea tipurilor de amenințare care planează asupra noastră, a tuturor – media, ONG-urile și factorii de policy-making.
Analiza capacității de a acționa/reacționa a unui actor contra unei amenințări presupune nu numai identificarea resurselor de putere necesare, dar și cunoașterea vulnerabilităților/slăbiciunilor sale.
2.3. Vulnerabilitățile și securitatea în mediul internațional contemporan
Oamenii, atât la nivel individual dar mai ales social, au căutat dintotdeauna să-și cunoască propriile puncte slabe, dar și pe cele ale adversarilor. Nu întâmplător a apărut expresia de „călcâi al lui Ahile” atunci când vorbim de slăbiciunile cuiva. Din această perspectivă, vulnerabilitatea este o categorie extrem de importantă în evaluarea stării de securitate a cuiva sau a ceva. Ca și amenințarea, această noțiune nu are relevanță pentru analiză decât în relație cu alte caracteristici esențiale ale actorilor care se luptă pentru cât mai multă securitate. Privitor la elementele cu care vulnerabilitatea se relaționează pentru a căpăta concretețe, în discursul de securitate sunt puncte de vedere diferite. Înțelegerea modului cum diferiți actori își definesc vulnerabilitățile este esențială pentru a înțelege tipul de reacție și comportament în politica externă. Percepția corectă sau eronată asupra vulnerabilităților ce caracterizează la un moment dat un actor are impact asupra modului cum acesta își construiește politica de securitate. Opinăm că între vulnerabilitatea și puterea unui actor este o relație directă care se reflectă în starea sa de securitate/insecuritate și nu între amenințare și vulnerabilitate.
Se pune întrebarea: ce este vulnerabilitatea și care sunt posibilitățile de a fi identificată în societate? Unii specialiști definesc vulnerabilitatea ca fiind capacitatea unui sistem/subsistem de a reacționa la un stimul exterior care poate să-i afecteze sau să îi disturbe funcționalitatea. O perspectivă interesantă de a defini dar și de a stabili locul și importanța cunoașterii vulnerabilității în societatea contemporană o găsim la sociologul Nicolae Perpelea. Acesta, preluând o idee a lui Bruno Latour, consideră că percepția oamenilor potrivit căreia au reușit să iasă dintr-o lungă paranteză a istoriei, când se credeau „la adăpost de manifestarea unei constante biologice și antropologice cum este vulnerabilitatea”, este doar o iluzie. Oamenii se confruntă cu alt fel de vulnerabilitate rezultată din însăși caracteristicile dezvoltării sociale contemporane. Vulnerabilitățile „survin din raționalizarea instrumentală și din rețelele de interdependență în care sunt prinși umanii și non umanii”. Apreciem că vulnerabilitatea poate fi definită ca „fiind un raport dintre atracția ce o exercită o posibilă țintă pentru un potențial agresor și capacitatea acesteia de a lua contramăsurile necesare sau nivelul de ripostă pe care ținta o poate da”.
Analiza vulnerabilității presupune activitatea de identificare a părților „slabe” din potențialul de putere, dar și din modul de a o administra și folosi, din planurile și strategiile de dezvoltare a unor sectoare ale vieții sociale, economice sau din alte zone ale societății ce ar putea fi exploatate de către actori clasici sau nonstatali care au interes în respectiva societate și care nu le-ar putea promova/obține pe altă cale.
În general, aceste analize sunt făcute de echipe de specialiști cu calificare înaltă specifică fiecărui domeniu în parte și cu metode și tehnici adecvate. Nu o să poată identifica un analist politic, oricât de bun ar fi acesta în profesia sa, vulnerabilitățile unui sistem de apărare antirachetă sau ale unuia bancar! Există preocupări pentru cunoașterea și popularizarea unor astfel de metode. Una dintre ele, WarRoom-ul Strategic, este practicată, pe scară largă, în Occident. Pentru a se putea folosi această metodă este nevoie de un sistem de Radare de Securitate care să poată acționa pe întreg teritoriul țării, și care să cuprindă centre de analiză și institute de sondare a opiniei publice, institute de cercetare specializate în probleme de securitate și ONG-uri pentru a fi vectori de influență în opinia publică.
În România, potrivit analizelor făcute de factorii responsabili, au fost identificate următoarele vulnerabilități: dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendințele negative persistente în plan demografic și migrația masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistența stării de sărăcie cronică și accentuarea diferențelor sociale; proporția redusă, fragmentarea și rolul încă insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieții economico-sociale; fragilitatea spiritului civic și a solidarității civice; infrastructura slab dezvoltată și insuficient protejată; starea precară și eficiența redusă a sistemului de asigurare a sănătății populației; carențele organizatorice, insuficiența resurselor și dificultățile de adaptare a sistemului de învățământ la cerințele societății; organizarea inadecvată și precaritatea resurselor alocate pentru managementul situațiilor de criză; angajarea insuficientă a societății civile în dezbaterea și soluționarea problemelor de securitate.
O analiză a acestor vulnerabilități arată că lista este departe de a fi completă. Declinul demografic al societății românești, pe termen lung, poate să se transforme într-o vulnerabilitate, după cum nu poate fi negată existența unor tensiuni între diferite grupuri din societatea românească. Potrivit raportului de activitate al SRI pe anul 2005, principalele riscuri și vulnerabilități la adresa securității naționale vizează, în plan intern, problemele din economie și apărarea Constituției, iar la nivel extern, spionajul și amenințările transfrontaliere. Pentru stadiul în care se găsește procesul de elaborare a acestei strategii, aceste „lipsuri” nu pot fi imputabile, ci doar constatate!
Gradul de vulnerabilitate a diferitor structuri și sisteme politice economice, militare sau de altă natură este în directă legătură cu gradul de insecuritate a respectivelor sisteme și structuri, și influențează direct riscul de securitate. Cel mai adesea în studiile clasice de securitate vulnerabilitatea statelor se raporta la capacitatea lor de a-și spori potențialele militare. Riscul unui conflict armat de tip clasic a scăzut simțitor și prin urmare vulnerabilitățile de acest gen nu mai sunt cu predilecție monitorizate de către cei interesați de crearea unui climat de insecuritate și instabilitate într-o zonă sau alta. Sunt cu siguranță atent monitorizate vulnerabilitățile din sistemul energetic, bancar sau chiar de sănătate publică. Din această perspectivă credem că este imperios necesară alcătuirea unei „hărți” la nivel național, în care fiecărei vulnerabilități să i se asocieze și amenințarea ce ar putea să o exploateze. Nu lipsit de importanță ar fi și calculul probabilității cu care ar putea fi exploatată fiecare vulnerabilitate în parte. Acestea ar putea permite și elaborarea unor indicatori de apreciere a gradului de vulnerabilitate a unei posibile ținte:
foarte înalt – posibila țintă este percepută foarte atractivă pentru potențialul agresor, iar contramăsurile și capacitatea de ripostă sunt inadecvate;
înalt/atractivitate moderată – posibilul agresor este convins că va avea succes; contramăsurile au grad scăzut de adecvare la profilul amenințării;
moderat/atractivitate scăzută – contramăsuri adecvate, dar forțe/resurse insuficiente;
scăzut – profil care nu încurajează acțiunea din partea unui potențialul agresor; contramăsuri adecvate tipului de amenințare și resurse/forțe suficiente.
Nu este suficient să fie elaborată o asemenea ierarhie a gradului de vulnerabilitate pentru o societate sau alta. Vulnerabilitatea colectivităților umane este dată de însumarea slăbiciunilor care caracterizează diferite componente ale vieții materiale și spirituale. O societate poate să aibă o vulnerabilitate scăzută la o amenințare de ordin militar, dar să fie total descoperită din punct de vedere economic. Cazul Uniunii Sovietice care s-a prăbușit prin implozie în fața provocărilor lansate de principalul concurent la supremația globală – SUA, deși din punct de vedere al arsenalului construit în acest sens diferențele nu au fost majore, ni se pare relevant. Erorile de percepție și în acest caz pot fi la fel de fatale pentru un actor sau altul din mediul internațional contemporan.
2.4. Riscul și securitatea în societatea contemporană
Analiza capacității unui actor de a acționa/reacționa pentru eliminarea unei amenințări este strâns legată de evaluarea riscurilor de securitate. Riscul este un concept central în studiile și analizele de securitate, numai că și acesta, ca și celelalte concepte cu care s-a operat, are interpretări și definiri multiple în funcție de disciplina academică și de domeniul în care se utilizează. Conceptul de risc apare la sfârșitul secolului XVII și începutul celui următor, odată cu cercetările din domeniul probabilității în statistica matematică. Este folosit în teoriile economice pe la începutul deceniului al șaselea al secolului XX și mult mai târziu este folosit și în alte domenii, de la cele tehnologice la cele care țin de securitatea individului și a societății umane.
Problema riscului pentru societatea contemporană a fost adusă în discuție de sociologul Ulrich Beck în deceniul al noulea al secolului trecut, în lucrarea Risikogesellschaft. Sociologul german încearcă să convingă că societatea industrială contemporană, spre deosebire de cele specifice celui de-al doilea val, produce nu numai bunurile necesare unui confort deosebit, ci și riscuri. Din această perspectivă, riscul nu mai este doar o problemă de cercetare științifică, ci o condiție pentru a asigura buna funcționare a societății. Omul modern trebuie să se obișnuiască astăzi cu ideea că trebuie permanent să găsească un echilibru între riscurile existente în societatea modernă și măsurile care să-l pună la adăpost de ele.
Noțiunea de risc, prin urmare, este un concept cheie pentru a înțelege natura securității în societatea contemporanăm, dar și a construi politicile și strategiile de securitate. Ce este riscul și în câte moduri ne poate afecta viata sau proprietatea, liniștea, identitatea, libertatea, pacea etc.? Noțiunea are o arie extrem de largă de definire în funcție de domeniul căruia i se aplică. Este întâlnit astăzi în studiile de mediu, în afaceri, în sănătate sau asigurări de orice fel. Practic, în societatea modernă nu există domeniu de activitate în care să nu se facă o analiză de risc.
La modul cel mai general, riscul este definit ca o probabilitate cu care un eveniment se produce cu consecințe nedorite. Merkhofer crede că nu are importanță, atunci când definim riscul, dacă luăm în calcul nu doar consecințele „rele”, deoarece acesta este văzut ca o „sumă de rezultate ale unor evoluții, nu neapărat a celor rele”. Ulrich Beck definește riscul drept „o situație care poate apărea și în care ei nu știu ce să facă”. Profesoara și analista Mary Douglas definește riscul drept „probabilitatea cu care un eveniment se produce, combinată cu magnitudinea pierderilor și a câștigurilor produse”.
În politică, indiferent de domeniul în care aceasta se materializează – de la economic la cultural – atunci când se definește riscul, acesta trebuie asociat cu cel al deciziei și al gradului de certitudine/probabilității cu care o decizie se poate materializa. Din punct de vedere formal, riscul se referă la posibilitatea ca rezultatul deciziei să nu coincidă cu valoarea anticipată. Posibilitatea ca rezultatul deciziei să fie mai favorabil decât valoarea anticipată definește potențialul upside. Posibilitatea ca rezultatul deciziei să fie nefavorabil în raport cu valoarea anticipată definește riscul downside. Potențialul upside și riscul downside sunt relevante numai pentru situațiile de risc speculativ. Riscul pur este în exclusivitate de natură downside, fără posibilitate de potențial upside. Decidenții care preferă riscul sunt tentați de potențialul upside. Se pare însă că decidenții cu înclinație pentru risc sunt în minoritate. Cei mai mulți decidenți sunt preocupați îndeosebi de riscul downside. Ín aceste condiții, majoritatea decidenților din domeniul politicului se preocupă de a fi în posesia unei expertize de foarte bună calitate. Sunt foarte importante, prin urmare, percepțiile pe care factorii de decizie din societate le au în legătură cu acest raport între șansele de realizare a unei decizii și probabilitatea de a eșua. Din această perspectivă credem că, în analiza de securitate, riscul poate să fie rezultatul unui raport între forța cu care o amenințare se manifestă pentru a exploata o vulnerabilitate și capacitatea țintei de a reacționa înmulțit cu impactul produs de consecințele ce pot apărea. Cunoașterea gradului de risc în care omul contemporan trăiește și acționează a devenit o condiție a modernității. Informațiile despre pericolele, vulnerabilitățile și amenințările ce există într-o societate se pot transforma, prin conștientizarea lor, în comportamente ale individului și grupurilor umane.
Securitatea absolută nu există. Astăzi nimic și nimeni nu poate să asigure cetățenilor sau societății o protecție de 100% împotriva oricărui tip de amenințare posibilă în orice moment. Oamenii însă au nevoie de securitate și caută mereu soluții pentru a o obține. Soluțiile nu pot fi viabile dacă nu sunt adoptate pe baza cunoașterii adecvate a mediului de securitate. Una dintre aceste soluții este și analiza și managementul riscului cu care trebuie să „coabiteze” cetățeanul/societatea.
Este un truism astăzi a spune că societatea modernă are o mai mare nevoie de management al riscurilor cu care se confruntă pentru a se trata incertitudinea la nivel strategic, pentru a câștiga din orice oportunitate și a informa și spori implicarea factorilor de răspundere cu interese în îmbunătățirea procesului decizional. În prezent, managementul riscului se poate vedea ca o problemă de larg interes în orice organizație care, în coordonare cu alte inițiative organizaționale, va permite îmbunătățirea procesului decizional, permițând trecerea spre managementul fondat pe rezultate. Managementul eficient al riscului minimizează pierderile și rezultatele negative și identifică oportunități pentru a obține un mediu optim de securitate.
Unii specialiști din domeniul analizei de risc consideră că managementul riscului reprezintă un proces de măsurare sau de evaluare a riscului, pe baza căruia se elaborează strategii pentru diferite sectoare de activitate din societate sau activitatea unor instituții, inclusiv a celor care se ocupă cu securitatea internă/externă. În ministerul american al apărării, de exemplu, managementul riscului este definit ca un proces de identificare, evaluare și control al riscurilor care rezultă din acțiunea factorilor operaționali, și luarea de decizii care să ducă la echilibrarea costului riscului cu beneficiile misiunii. Strategiile folosite în acest caz sunt extrem de diversificate ca metodă și mijloace utilizate, de la activitatea de transfer a riscului identificat către o altă entitate (persoană, organizație, structură specializată în combaterea acestora), la cele care presupun evitarea riscului sau reducerea efectelor negative ale acestuia, până la un punct care presupune acceptarea unora sau a tuturor consecințelor unui risc pe care nu ai cum să îl eviți. Decizia SUA de a declanșa lupta contra terorismului global a presupus din partea Administrației Bush Jr. și asumarea unor posibile acțiuni/reacțiuni din partea organizațiilor teroriste. Evenimentele din Irak și Afganistan par să confirme aceste aserțiuni.
În modul tradițional, managementul riscului se concentra pe analiza riscurilor care își aveau originea în cauze fizice, juridice, financiare (de exemplu dezastre naturale sau incendii, accidente, acțiuni în justiție, investiții în diferite activități comerciale sau de producție etc.). Din această perspectivă, acesta se derula ca un proces prioritar, luându-se în calcul mai întâi riscurile care implicau cea mai mare pagubă și prezentau cea mai mare probabilitate de producere. Riscurile cu probabilitate de producere mai scăzută și pierderi mai mici urmau a fi evaluate ulterior. În practică, procesul poate fi deosebit de dificil, fiind șanse mari de eroare acolo unde se încearcă echilibrarea priorității între riscuri cu probabilitate mare de producere, dar care implică pierderi minore, și riscuri cu probabilitate scăzută de producere, dar cu pierderi majore, pe care nici un actor nu și le-ar putea asuma.
Analiza riscului se realizează în modalități diferite, în funcție de domeniul pentru care se realizează. Unii specialiști consideră că analiza presupune o activitate efectuată în cinci pași: stabilirea contextului, identificarea riscurilor, analiza riscurilor, evaluarea riscurilor și tratarea riscurilor. Tot cinci pași trebuie parcurși și în următoarea viziune, dar diferă conținutul etapelor, și anume: identificarea și analiza riscurilor (frecvență, gravitate, costuri, probabilitate de a se produce); analiza vulnerabilităților (prevenire și protecție, organizare, capacitate de revenire după ce o amenințare a acționat, factorii psihosociali); constituirea unui „referențial” cu resursele care ar trebui alocate pentru a gestiona un atac din partea unei amenințări; evaluarea gradului de acoperire din punct de vedere al asigurărilor financiare, în cazul unor atacuri de anvergură națională (atacurile asupra gemenilor au scos la iveală asemenea „slăbiciuni”); stabilirea unei scheme de priorități în planul de acțiune, în cazul unui atac masiv în sectorul energetic pe întregul lanț – producție, distribuție, consum. Alții consideră că trebuie parcurse patru asemenea etape: identificarea amenințărilor; estimarea condițiilor și a gradului în care amenințările se pot materializa; identificarea capacității și a modului în care se pot înlătura amenințărilor, posibile pierderi și consecințe; estimarea costurilor pentru înlăturarea amenințărilor.
Este necesară, la aceste etape, și realizarea unei comunicări și consultări coordonate la nivel central pentru a se asigura că în procesul de gestionare a riscurilor se folosește informația adecvată, dar și pentru diseminarea concluziilor analizei făcută la nivel central. Monitorizarea și continua revizuire a activității din acest sector reprezintă o parte intrinsecă a procesului, necesară pentru a asigura executarea procesului în mod oportun, ca și pentru a garanta că identificarea, analiza, evaluarea și tratamentul riscurilor sunt mereu de actualitate. 11 septembrie a relevat faptul că, chiar și pentru un actor ca SUA, acest lucru este de maximă importanță. Nu este deloc întâmplătoare decizia luată după aceste evenimente de Administrația Statelor Unite de a unifica agențiile de informații.
Indiferent de metoda care va fi folosită, este foarte important să fie anticipat și comunicat fie celor care comandă scenariile de securitate, fie opiniei publice raportul dintre efectele presupuse a fi suportate dacă se materializează o agresiune și nivelul amenințării. Echipa de analiză a riscului va desemna câte un număr pentru fiecare valoare maximă, medie sau minimă a indicatorilor de probabilitate, severitate a riscului, impactul așteptat și complexitatea acestuia. Se pot folosi scări de la 1 la 3 sau de la 1 la 5 (3 sau 5 reprezentând valorile maxime, iar 1 valoarea minimă), cea de-a doua permițând o analiză mai detaliată. Apoi, valorile asignate probabilității de eșec, impactului (efectului) așteptat, complexității și severității riscului se adună împreună. Dacă se folosește scara de valori de la 1 la 3, rezultă că sunt posibile 9 niveluri de prioritate de risc, respectiv valorile începând de la 12 (suma valorilor maxime date factorilor) la 4 (suma valorilor minime date acelorași factori). Matricea unei analize în care se folosește o scară de la 1 la 3 ar putea să arate în felul următor:
VULNERABILITATE – AMENINȚARE—RISC
Risc mare – este recomandat ca măsurile și resursele de protecție împotriva amenințării identificate să fie luate cât mai curând posibil.
Risc moderat – este recomandat ca măsurile să fie luate într-un timp rezonabil.
Risc scăzut.
Aceste analize permit elaborarea de strategii de securitate care, la rândul lor, au propria metodologie de elaborare. Important este însă tipul de reacție pe care un actor preferă să-l aibă în procesul de securizare. Societatea contemporană a devenit atât de complexă încât este foarte greu ca astăzi să se poată opera cu o strategie globală pentru a obține securizarea necesară. Prin urmare, este nevoie ca pentru fiecare domeniu ce urmează a fi securizat să fie adoptată câte o strategie în care să se prevadă căile adecvate și mijloacele potrivite. Se poate utiliza o strategie de tip Hardpower pentru a securiza societatea de atacurile teroriste, dar este cu totul inadecvată o asemenea alegere pentru securitatea energetică sau alt domeniu al economiei.
Alegerea tipului de strategie pentru securizarea societății contemporane nu este doar o problemă de alegere politică, așa cum lasă să se înțeleagă unii autori și analiști ai relațiilor internaționale. Alegerea este dictată de însăși schimbările produse, în mod obiectiv, în fenomenul securității. Acest lucru era sesizat, încă de la începutul deceniului opt al secolului XX, de Henri Kissinger care sesiza faptul că, pentru a asigura îndeplinirea intereselor naționale, Statelor Unite nu le mai era suficientă doar supremația militară. „În ultimele decenii, afirma distinsul diplomat și politolog, am devenit atât de dependenți de energia importată , încât astăzi economia și bunăstarea noastră sunt ostatecele deciziilor luate de națiuni la sute de mile depărtare”. Securitatea statelor este astăzi pusă în pericol într-un mod cu totul nou. Trebuie să se țină seama de faptul că așa cum vulnerabilitățile și amenințările diferă de la o societate/stat la alta/altul, tot așa și riscurile sunt diferite.
Insecuritatea energetică poate să submineze unui stat atât politica de apărare, cât și pe cea de prosperitate socială. Prin urmare, „împotriva acestei noi amenințări trebuie mobilizate atât politicile de apărare și externă, cât și cele energetice în interior”. Încălzirea globală ca și creșterea noxelor în mediul înconjurător poate pune sub semnul întrebării orice strategie de securitate, indiferent cât de „științific” și de rațional ar fi elaborată, dacă nu sunt luate în calcul și tipul de amenințări generate de creșterea gradului de industrializare și, implicit, a consumului de combustibili fosili.
Informarea opiniei publice ca și consultarea acesteia în probleme de politici de securitate sunt cerințe obligatorii pentru elaborarea de strategii eficiente. Acordul cetățenilor este extrem de important și dă măsura viabilității unei strategii. Nu avem în vedere acordul implicit rezultat din legitimitatea liderilor politici aleși prin vot popular sau din natura aparatului birocratic existent într-o societate democratică, ci consultarea cetățenilor prin formele și procedeele instituționalizate în societate pentru a se cunoaște gradul de încredere al acestora într-o acțiune de securitate care poate să-i vizeze în mod direct. Complexitatea problemelor de securitate, ca și multitudinea de percepții asupra riscurilor și amenințărilor la adresa societății contemporane, dar mai ales existența mai multor căi și metode de a reacționa determină o așezare a opiniilor cetățenilor, consultați în probleme de securitate, pe o axă ce se întinde în mod inevitabil de la acord total la respingere. Este vorba de a se obține ceea ce specialiștii numesc „consensul de bază”.
Nu lipsit de importanță în alegerea tipului de strategie pe care un actor/stat îl poate adopta este și ceea ce specialiștii numesc „constrângeri externe”. Acestea pot fi de natură structurală și istorică. Unele derivă din însăși structura și caracteristicile sistemului internațional contemporan. Amenințările și riscurile se schimbă nu numai în fizionomie, ci și prin modul de a produce insecuritatea. Se poate spune că asistăm la o oarecare uniformizare. Din această perspectivă, statele tind să adopte comportamente asemănătoare în producția de securitate. Relevant, din această perspectivă, este exemplul unui stat care nu se confruntă în aceeași măsură cu terorismul ca SUA, dar a anunțat că își va redefini politica de securitate după producerea evenimentelor din 11 septembrie 2001. Li Gensin, specialist în probleme de armamente și dezarmare, arată că „terorismul, sărăcia, crima transfrontalieră și pandemiile au schimbat radical mediul internațional… China trebuie să țină seama de aceste transformări din mediul internațional și să treacă la ajustări în politica sa de securitate”. Alianțele și acordurile politico-militare ale statelor se pot constitui în factori care să determine ce tip de strategie poate alege un stat pentru a promova politica de securitate pe care o adoptă.
Deși există diferențe de la un stat la altul în a legifera, ultima etapă a procesului de elaborare a unei politici de securitate se derulează, în general, în forul legislativ suprem – Parlamentul – pentru a dezbate și legifera instrumentele și strategiile prin care se concretizează politica/politicile de securitate. Acesta adoptă legislația din domeniul securității, alocă resursele necesare și exercită controlul democratic asupra instituțiilor care duc la îndeplinire obiectivele stabilite prin politicile de securitate.
CAPITOLUL III
POLITICA DE SECURITATE ENERGETICĂ
3.1. Ce este securitatea energetică?
Există o largă și vie dezbatere asupra sferei de cuprindere atunci când avem de-a face cu analiza politicilor de securitate. Cât trebuie să fie de extinsă? Care este granița dintre analiza de securitate economică și conflictualitatea specifică negocierilor de interese în afaceri? Care este diferența dintre politica unei eficiențe maxime în afacerile cu petrol și gaze, și amenințarea la adresa securității energetice a unui stat?
Dacă am așeza politicile de securitate într-un spațiu de analiză în care pe orizontală să avem sectoarele securității configurate în funcție de obiectul supus securizării (stat, economie/energie, societate, mediu, individ, grup social, etnic, religios, cultură etc.), iar pe verticală nivelurile de analiză concretizate de amploarea spațială (local, național, regional), vom obține o diagramă a acestora care ar rezolva în mare parte o serie din întrebările și uneori din confuziile care apar în prezentarea unor probleme de securitate care generează astăzi politici diferite, dar cu un scop comun.
V – variante de exprimare a politicii de securitate a unui stat
Așa cum se poate vedea din schema prezentată anterior, o politică de securitate poate să aibă, la un moment dat, ca prioritate securizarea unui sector/domeniu al vieții sociale care are de-a face cu amenințări ce vin din spațiul național sau regional, și ignorarea altuia, deoarece percepția noastră asupra amenințării și a riscului de securitate produs este diferit. La un moment dat, pentru creionarea politicii de securitate, un stat își poate concentra resursele și interesele de securitate pe VI, iar celelalte variante să fie periferice. În fapt, avem de-a face cu o alegere ce corespunde unui set de criterii și factori obiectivi, dar mai ales subiectivi, care țin de agenda programului de guvernare, dar și de modul cum factorii de decizie politică își propun să rezolve agenda de securitate a societății respective.
Din această perspectivă noi credem că nu putem vorbi de mai multe securități, după cum nu credem că există raporturi de excludere între diferitele nivele sau sfere ale securității. Extinderea semantică a termenului – securitate energetică, securitate economică, securitate regională, securitate ecologică etc. – fără să se țină seama de acest fapt nu ar face decât să inducă un grad de confuzie și neclarități în înțelegerea amenințărilor, dar și în ceea ce privește soluțiile ce trebuie avute în vedere atât timp cât se elaborează politicile de securitate. Există doar priorități pe agenda de securitate a unui stat/grup de state sau a unei societăți. Un stat poate să aibă pe agenda sa ca prioritate securizarea sectorului energetic, iar altul, securizarea populației în fața pericolului terorist. Vor fi comportamente diferite atât în ceea ce privește alocarea de mijloace și resurse, dar și în privința modalităților prin care se combate tipul specific de amenințare.
Dacă un actor se concentrează, în principal, pe politica de securitate economică, nu înseamnă că el nu trebuie să se mai preocupe de securitatea națională! Acestea pot apărea ca priorități pe care actorii vieții internaționale și le stabilesc pe agenda lor politică în funcție de natura amenințărilor din mediul internațional, dar și de gradul de risc pe care el îl apreciază că ar putea să îl suporte.
Securitatea energetică, de exemplu, este astăzi o prioritate pentru toți actorii de pe scena vieții internaționale, dar mai ales pentru cei cu resurse energetice precare. Interesant este faptul că o cercetare sociologică efectuată în Germania după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra „Gemenilor” a relevat faptul că pe lista amenințărilor nu apărea în nici un fel problema întreruperii sau a lipsei de energie. Media și discursul public al elitei politice construise o „imagine” a amenințărilor și a riscurilor la adresa securității centrată pe o problemă pe care, în principal, o avea societatea americană. Problema energiei a devenit o prioritate și după ce tot mai mulți actori de pe scena internațională au conștientizat faptul că „energia reprezintă condiția sine quo non pentru exercitarea puterii în economia politică internațională și că nici bogăția sau securitatea nu pot fi realizate fără o aprovizionare sigură cu energie”.
Mai mult decât atât, tot mai mulți actori ai mediului internațional contemporan au constatat că energia poate fi folosită pe post de armă letală în relațiile dintre state. Din această perspectivă nu este de mirare faptul că, în ultima vreme, tot mai multe state au încadrat energia printre prioritățile politicilor/strategiilor de securitate națională. Edificator în acest sens este faptul că chiar și marii actori ai lumii de talia USA, China sau Japonia au procedat la adoptarea de strategii naționale de securitate energetică. În SUA s-a creat, încă din primăvara anului 2001, un organism – National Energy Policy Development Group (NEPDG) – condus de vicepreședintele Dick Chaney, care să se ocupe de elaborarea unei politici de securitate energetică. China consideră că securitatea ei în următorii ani depinde de „trei variabile – creștere economică, securitate energetică și protejare a mediului”. Japonia a adoptat o strategie focalizată pe două axe strategice, din care una se referă la „menținerea unui preț acceptabil al petrolului pe piața mondială”.
Acest lucru este conștientizat tot mai mult atât de oamenii politici, cât și de analiști și specialiști în domeniul securității. Fostul premier britanic Tony Blair, într-un discurs rostit cu prilejul inaugurării gazoductului ce leagă Marea Britanie de Norvegia, afirma: „Cred că în viitor energia va fi pentru state mai importantă decât apărarea în promovarea intereselor. Președintele american George W. Bush considera, încă din anul 2000, că „politica energetică trebuie să devină o prioritate pentru politica externă americană” Din această perspectivă, geopoliticianul și analistul Michael Klare consideră că, în viitorul nu prea îndepărtat, „armatele își vor redefini misiunile și pe primul loc vor așeza securitatea energetică”. Pare să nu mai surprindă pe nimeni astăzi faptul că în vocabularul strategilor, dar și al politicienilor a intrat o sintagmă tot mai des auzită – războiul energiei/resurselor. Cunoscutul senator american Richard Lugar aprecia cu prilejul Summit-ului NATO de la Riga din noiembrie 2006 că „Suntem obișnuiți să gândim războiul dintre națiuni în termeni clasici, dar energia ar putea să devină o armă pentru cel care o are”. Cam în aceiași termeni se pronunța, într-un recent discurs – Energy Security is National Security – și senatorul Barack Obama. „Independența energetică trebuie să fie –afirma acesta – elementul central în războiul contra terorismului”.
Astăzi se vorbește tot mai mult și de o diplomație a energiei. Ea a devenit o prioritate în politica externă a tuturor cancelarilor, dar și a actorilor nonstatali. China, de exemplu, vorbește tot mai mult de nevoia utilizării în cadrul relațiilor pe care le dezvoltă cu statele din Africa și America Latină a unui concept nengyuan waijiao, care în traducere înseamnă diplomație energetică. Energia a devenit o problemă pe agenda întâlnirilor pe care le au șefii de stat sau de guvern cu diverse prilejuri. În ultimii ani, agenda Summit-ului G8 a fost dominată de aspecte legate de energie, fie că s-a referit la securitatea transporturilor de petrol și gaze, fie că a fost vorba de accesul unor așa-zise „rougue-states” la energia nucleară.
3.2. Sectoarele securității energetice (Dan Lucian)
Securitatea energetică nu este, în fapt, o problemă nouă atât timp cât aceasta – indiferent dacă a fost vorba de cărbune sau de petrol – a constituit un element cheie în potențialul de putere al statelor în epoca modernă și contemporană. Conștientizarea ei atât la nivelul opiniei publice, dar mai ales al elitelor a devenit mai acută! În zorii declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, W. Churchill, pe atunci Prim Lord al Amiralității, a luat o decizie istorică. A cerut înlocuirea în sistemul de alimentare al vaselor de război britanice a cărbunelui cu petrolul pentru a face flota britanică mai rapidă și mai eficientă în comparație cu cea germană. Acest lucru a avut consecințe majore pentru armata britanică. Independența sa energetică nu mai depindea de sursele de cărbune sigure, situate în Scoția, ci de petrolul care se găsea din abundență în Orientul Mijlociu sau în alte regiuni ale globului.
Problema energiei apare ca prioritate pe agenda politică a statelor după declanșarea celor două crize petroliere din a doua parte a secolului trecut, cunoscute în literatura de specialitate ca Șocuri petroliere. Din acest moment, cercetarea academică în domeniul studiilor de securitate, dar și cea aplicată în problema resurselor s-au concentrat pe energie din toate punctele de vedere. Cu toate acestea se constată că, în problema definirii și conceptualizării în domeniul securității energetice, consensul este încă departe. Este poate și acesta încă un motiv pentru care un prestigios institut de cercetări –Eastwest Institute – își propune, printre alte priorități, pentru anul 2007, și adâncirea cercetărilor în domeniul resurselor și al securității energetice. Acest obiectiv de cercetare a izvorât din constatarea că „securitatea energetică este un concept cu o înțelegere precară datorită influențelor pe care le suferă prin competiția pentru resurse energetice, schimbările și provocările din mediul natural, disputele privind dreptul de proprietate asupra resurselor și datorită creșterii instabilității politice și a crizelor în regiunea marilor producători de energie”.
Un alt aspect important de care trebuie să ținem seama atunci când se analizează conceptul de securitate energetică este că acesta nu are aceeași înțelegere peste tot, deoarece este strâns legat de practica politică a diferitor actori. Unele state industrializate, importatoare de energie, pun în centrul definirii elementul „siguranță a transportului”. Altele acordă prioritate, în definire, elementului comercial – prețul. Țările producătoare, cum ar fi Federația Rusă, au introdus un element nou și anume securitatea cererii („security of demand”).
O bună definire a conceptului de securitate energetică trebuie să se sprijine pe una sau alta dintre paradigmele cu care operează principalele Școli din teoria relațiilor internaționale. În viziune realistă (neo), aceasta ar putea fi văzută ca o competiție între consumatori în „cursa” aprovizionării cu resurse energetice. Nu sunt puțini analiști care prezintă, de exemplu, geopolitica energetică a Asiei Centrale ca pe o „tablă de șah” sau ca „un mare joc”. Federația Rusă și marile sale companii din domeniul petrolului și al gazelor sunt acuzate că ar practica o politică de forță în relațiile cu partenerii consumatori de energie. Analiștii care asociază războiul purtat de SUA și Marea Britanie cu Irakul, analizează politica de securitate energetică a acestor țări prin sintagma „imperialismul petrolului”. Din această perspectivă, securitatea energetică a unui actor depinde de poziția pe care acesta o are în „balanța mondială” a resurselor. Observatorii și analiștii acestor dispute se străduiesc să evalueze corect raportul de forțe dintre actori în diferite bazine energetice și natura intereselor pe care le promovează pe o axă ce se întinde de la conflictualitate la cooperare. Un cunoscut analist și geopolitician al resurselor, Michael T. Klare, a introdus în circuitul științific o nouă sintagmă – energo-fascismul. El a făcut o asemănare cu un alt concept – islamo-fascismul, la modă în analizele consacrate războiului dus de SUA împotriva terorismului global promovat de organizația Al-Qaeda. Analistul american definește energo-fascismul drept o militarizare a confruntării pentru a nu se diminua aprovizionarea cu petrol a principalilor consumatori. Ca forță expresivă, sintagma este de reținut, nu știm dacă și produce consecințe în analize.
Analiza evenimentelor din Orientul Mijlociu și din Asia Centrală pare să infirme tot mai mult paradigma realistă în proiectarea politicilor și strategiilor de securitate. Prin folosirea paradigmei cooperative energy security –crede Robert M. Cutler, se poate asigura securitatea atât a producătorilor de energie, cât și a consumatorilor. De altfel sunt tot mai multe diplomații, mai ales a marilor consumatori care își transmit semnale prin care își reafirmă faptul că nu vor folosi energia ca armă sau nu vor face din cursa pentru energie un factor de rivalitate politică. Concludente sunt, în acest sens, asigurările date de oficialii chinezi celor americani la începutul anului 2007. Acest semnal este important pentru ambele state deoarece sunt cei mai mari consumatori de energie de pe piața mondială și au politicile energetice bine structurate în cadrul politicilor de securitate națională.
Viața internațională s-a schimbat atât de mult în ultimele decenii încât, dacă este observată și analizată doar din perspectiva unei singure paradigme, riscăm să obținem o schemă simplistă și fără relevanță pentru evoluțiile reale din mediul internațional. Hibridarea paradigmelor ar ajuta mult analistul în a observa evoluțiile de pe scena energetică din mediul internațional. Un actor, în funcție de situația concretă pe care o întâlnește într-o zonă energetică, de natura intereselor pe care le are, de tipul de relații pe care le promovează în acel spațiu, poate să adopte comportamente care să se regăsească în interiorul mai multor paradigme din teoria relațiilor internaționale. Cu un partener într-un bazin energetic poate să se comporte conform teoriei realismului (neo), într-un altul poate să adopte o strategie de tip constructivist sau funcționalist.
Securitatea energetică trebuie privită și analizată, la rândul ei, în opinia noastră, tot în triplă ipostază: 1. ca realitate obiectivă ce există și se manifestă în toate societățile contemporane indiferent de nivelul lor de dezvoltare economică sau de organizare politică, dar și în mediul internațional la toate nivelele, de la local la global, trecând prin regional; 2. ca produs al cercetării teoretice și al observării mediului socio-economic atât intern cât și internațional, adică acolo unde activitatea umană se desfășoară în strânsă legătură cu existența energiei; 3. ca set de decizii raționale și acțiuni eficiente și coerente luate de actorii statali sau nonstatali în scopul asigurării accesului la resurse, a transportului în siguranță și a folosirii energiei în condiții de rentabilitate și eficiență.
Ca realitate obiectivă, indiferent dacă nivelul de manifestare este local, național sau global, securitatea energetică se referă la energia pe care o întâlnim în natură sau cea produsă prin activitate economică, sub tripla sa manifestare – ca sursă în exploatare primară sau secundară; ca marfă comercială și noncomercială; că resursă regenerabilă/nonregenerabilă. Din acest punct de vedere, securitatea energetică ar trebui, în opinia noastră, să cuprindă următoarele elemente:
identificarea surselor de energie și posibilitatea exploatării lor în condiții de siguranță fizică și financiară;
transportul sigur și fără întrerupere a fluxurilor energetice către consumator;
căi și mijloace concrete de eliminare a amenințărilor și reducerea riscurilor privind exploatarea, transportul și utilizarea eficientă a resurselor.
Cele trei elemente cheie care compun securitatea energetică – realitate obiectivă și îi dau expresie de concretețe, de elemente „palpabile”, sunt interdependente. Dacă oricare din cele trei elemente este pus sub semnul întrebării sub o formă sau alta de amenințări și pericole generate de acțiunea umană, indiferent dacă ea se produce intenționat sau accidental, ori ca urmare a declanșării unor cutremure sau altor fenomene naturale imprevizibile, securitatea energetică în ansamblul ei este pusă sub semnul întrebării. Avem în fapt de a face cu o insecuritate energetică.
Posesia sau accesul, indiferent sub ce formă și în ce condiții, la o sursă de energie – clasică sau regenerabilă, în condiții de siguranță fizică și financiară sunt factori primordiali. Sursele de energie necesare funcționării normale a unei societăți sunt variate. Ele pot fi întâlnite sub diferite clasificări. Cele mai cunoscute împart energia în surse primare (cărbune, petrol, gaze naturale, biomasa, nucleară, hidro), care prin prelucrare se transformă în surse secundare, așa cum se poate vedea și în schema de mai jos:
Importanța surselor de energie și modul cum acestea au fost percepute diferă de la o epocă istorică la alta. Din a doua jumătate a secolului XIX până în prima jumătate a secolului următor, cărbunele era considerat materia primă de care depindea bunăstarea și dezvoltarea unei societății. Cărbunele a fost trecut în plan secund de cea de-a treia revoluție industrială, fiind înlocuit ca importanță, din a doua jumătate a secolului trecut, cu petrolul și gazele naturale. În deceniile șapte și opt părea că energia nucleară va detrona supremația petrolului. Așteptările nu s-au confirmat deoarece la mijlocul deceniului trecut ponderea energiei produsă în centrale nucleare era cu puțin peste 6%, iar în următorii ani se așteaptă o scădere până către 3%. Prin urmare, astăzi geopolitica resurselor este dominată de departe de petrol și gazele naturale.
Răspândirea pe glob a resurselor naturale de energie – petrol și gaze, cărbune, potențialele hidro – este inegală. Cifrele sunt contradictorii și departe de a fi în consens o sursă cu altă sursă. Explicațiile sunt multiple, de natură atât subiectivă cât și obiectivă. În multe dintre țările producătoare de petrol, cifrele de producție sunt secrete de stat, așa cum este cazul Federației Ruse, unde divulgarea unor informații legate de rezervele de petrol se pedepsește cu 7 ani de închisoare.Pe de altă parte, din 1990 se constată o serie de fenomene care au impact negativ asupra producției de resurse energetice. În ceea ce privește producția de țiței se apreciază că între 1999 și 2000 zilnic aceasta a scăzut cu 3,5 milioane de barili, iar în procente aceasta a însemnat o scădere de la 17,3 la 10,8. Per total, producția a scăzut cu 8,8 miliarde de barili.
Evoluțiile în ceea ce privește producția de petrol au fost diferite de la un bazin energetic la altul. Cu toate că se vorbește foarte mult de descoperirea de noi zăcăminte, cea mai importantă zonă pentru consumul mondial de petrol rămâne tot Orientul Mijlociu, cu o pondere de aproape 70% din producția totală. Acest lucru reiese și din schema de mai jos:
Sursa: Amos Nur, Oil Future and War Now: A Grim Earth/Sciencies Point of View online http://srb.stanford.edu/nur/oil_war.pdf.
Dominația Orientului Mijlociu nu mai este concludentă în ceea ce privește gazele naturale. Ponderea în procente din totalul de resurse exploatabile la nivel mondial nu este mult inferioară față de cea deținută de Rusia – ceva peste un procent, dar în Orientul Mijlociu controlul nu îl deține un singur actor statal, cum este cazul Rusiei. Sub acest aspect, Rusia pare a fi actorul care poate să dicteze pe piața energiei și ar putea influența securitatea consumatorilor pe termen lung dacă va fi tentată să folosească energia ca factor politic de presiune.
Pe de altă parte se constată că în ultimul timp a scăzut rata descoperirii și punerii în funcțiune a noi câmpuri petrolifere și de gaze naturale. Dacă în anul 2000 la nivel mondial au fost descoperite și puse în exploatare 13 noi zăcăminte cu o resursă de aproximativ 500 milioane de barili, aceasta a scăzut continuu la 6 noi zăcăminte în 2001, apoi la doar 2 în anul 2003. În anul următor, statisticile nu indică nici măcar o nouă exploatare energetică dată în funcțiune. Aceste cifre trebuie raportate la totalitatea câmpurilor petrolifere aflate în exploatare, care se ridică după unii autori la aproximativ 25 000. Graficul de mai jos ne arată că această tendință nu este una conjuncturală, ci se încadrează într-un trend mondial.
Sursa: Jean Laherrere op. cit., în loc cit., p. 7.
Resursele de petrol și gaze naturale din spațiile aflate în vecinătatea României sunt considerate a fi o soluție pentru viitorul energetic al Europei și în mare parte, și al lumii. Deocamdată producția raportată la petrolul extras la nivel mondial nu depășește 2%, deoarece se extrag zilnic aproximativ 1,9 milioane de barili. Rezervele de gaz sunt mai importante în raport cu cele de petrol. Acest lucru se poate observa și din tabelul următor:
Este posibil ca dezvoltarea tehnologică să aducă în prim plan o resursă energetică pusă sub semnul întrebării – cărbunele, din rațiuni de mediu și datorită eficienței calorice destul de scăzute. Nu lipsit de importanță este faptul că resursele de cărbune sunt mai abundente și există posibilitatea ca omenirea să aibă acces o perioadă mai lungă decât la petrol și gaze. Se estimează că omenirea poate să folosească pentru asigurarea sa energetică 230 de ani cărbunele și doar 41 de ani petrolul! Distribuția acestei resurse energetice este la fel de inegală ca și pentru petrol. Se schimbă zonele de abundență. America joacă, din acest punct de vedere, rolul Orientului Mijlociu, după cum se poate observa din schema următoare:
Sursa: Jean Laherrere op. cit., în loc. cit., p. 13.
Securitatea majorității statelor în următorii ani nu va fi, în opinia noastră, periclitată de tipul de amenințări ce inundă astăzi literatura consacrată securității naționale sau regionale – terorismul. Raritatea resurselor energetice și creșterea prețurilor acestora, datorită epuizării lor în ritmuri galopante, vor fi principalele probleme pe care omenirea va trebui să le rezolve. Acest lucru nu înseamnă că lumea viitoare va trebui să fie zugrăvită, din punct de vedere al asigurării energetice, în culori sumbre, ci trebuie tras doar un semnal de alarmă. Nu numai elitele politice trebuie să facă eforturi pentru a se găsi soluții la aceste două mari amenințări. Elita intelectuală, mediul universitar și institutele de cercetare pot fi actori eficienți în lupta cu acest tip de amenințări la adresa securității societății în viitor. Pe termen scurt, după cum vom vedea, amenințările la adresa securității energetice pot fi și asimetrice, și clasice, pe termen lung va fi, în principal, epuizarea lor fizică, așa cum rezultă și din această hartă:
Sursa: Jean Laherrere op. cit., în loc. cit., p. 13.
Eforturile științifice vor trebui îndreptate spre găsirea de noi forme de energie pentru a se asigura securitatea tuturor actorilor din mediul internațional. Analizele specialiștilor arată că cel mai mare consumator de produse petroliere din economia mondială este sectorul de transporturi. Și în acest sector, consumul este diferențiat. Astfel 90% din total este consumat de automobile și autocamioane.
Din această perspectivă va trebui să se găsească o soluție pentru a se înlocui petrolul și produsele petroliere în transporturi. În multe state a început o cursă pentru producerea de biodisel nu ca o alternativă la combustibilul fosil, ci „pentru a obișnui oamenii cu mai puțin petrol și a reduce consecințele unui șoc energetic”. Problema nu este nouă. Președintele american Jimmy Carter avertiza în aprilie 1977 că problema asigurării unei alternative la importul de petrol din regiunea Golfului Persic este vitală pentru a realiza o bună securitate și o bună apărare a intereselor naționale ale SUA. Eforturile în această direcție nu au fost spectaculoase, dar nici nu pot fi trecute cu vederea, având în față spectrul epuizării resurselor clasice. În anul 2005, în lume s-au produs 9,66 miliarde galoane de bioetanol și aproape un miliard de biodisel din plante oleaginoase.
Cele mai avansate țări în privința producerii de biodisel și biopower sunt Brasilia – care în anul 2004 producea mai mult de jumătate din producția mondială, SUA – unde, potrivit unor statistici, producția de biodisel era în 2001 de 60-80 milioane de galoane pe an. Franța, Germania, Spania, Polonia și alte state au preocupări similare. De curând John Hofmeister, președintele uneia dintre cele mai mari companii petroliere din lume – Shell Oil Co., aprecia că o altă soluție pentru a furniza combustibil sectorului transporturi este și obținerea lui prin gazeificare din cărbune. De altfel, acest gigant al petrolului a alocat în anul 2006 nu mai puțin de un miliard de dolari pentru dezvoltarea cercetării în găsirea de soluții alternative la petrol și gaze.
Presiunea pentru resurse alternative va fi cu atât mai mare cu cât creșterea consumului de resurse energetice pe cap de locuitor se va mări de la an la an. Specialiștii apreciază că, în ultimii ani, au crescut consumurile de la 65,4 miliarde de barili la 76,3. Consumăm astăzi de 13 ori mai multă energie decât se consuma în perioada preindustrială. Și trebuie să ținem seama de faptul că în epoca celui de-al doilea val, cum o numește plastic Alvin Toffler, populația globului era de aproximativ 1,6 miliarde de locuitori, iar astăzi a depășit cifra de 6,5 miliarde, ceea ce ne dă adevărata valoare a presiunii ce o exercită consumul de resurse asupra societății de consum. Astăzi, zilnic se consumă, din rezerva de 2,5 trilioane de barili, în medie 85 de milioane, dar din aceștia aproximativ 20 sunt consumate de SUA. În următorii 15 ani va fi nevoie de încă aproximativ 15 milioane de barili pe zi pentru a se satisface nevoile de energie ale populației dacă ritmurile de creștere economică și a populației nu se vor mări în mod dramatic.
Pe de altă parte trebuie să remarcăm faptul că acest consum este inegal la nivel mondial. La nivelul anului 2006, mai mult de 50% din totalul energiei era consumată de doar 15% din populația globului. Spre exemplificare, un american consumă de două ori mai multă energie și de trei ori mai mult combustibil pentru automobil decât un francez. Un chinez consumă de cinci ori mai puțină energie decât un german, iar un indian consumă de aproape 30 de ori mai puțină energie decât un cetățean al Statelor Unite. Disparitățile în ceea ce privește consumul de energie astăzi, la nivelul marilor actori, sunt ilustrate de schema de mai jos.
Disparitățile acestea sunt mai evidente atunci când se analizează consumul de energie electrică la nivel global. Astăzi, aproximativ două miliarde de oameni nu beneficiază de serviciile care pot fi oferite de electricitate! Și după cum arată studiile de specialitate, rata scăderii numărului acestor oameni care nu au acces la energie electrică nu va fi aceeași ca în țările dezvoltate. În regiunile subdezvoltate, în anul 2030 numărul acestora nu va fi sub 1 400 000. Graficul următor este edificator în acest sens.
Sursa: Claude Mandil, The International Energy Agency and Africa, în www.worldenergy.org/wec-geis/global/downloads/first/africa/mandil.pdf
Cererea cea mai mare a consumului s-a înregistrat în țările din Asia Pacific, în special India și China, a căror creștere economică a fost în ultimii 10 ani de 7-8% anual. Acest lucru a făcut ca cererea de produse petroliere să ajungă în 2005, pentru aceste țări, la 54,2%. S-a înregistrat ceea ce specialiștii au numit „șocul cererii”. Această tendință a devenit stridentă în ultimii ani, dar nu este un accident pe piața energetică. Specialiștii apreciază că din deceniul nouă al secolului trecut a început să crească nevoia de resurse energetice pentru țările din Asia. Dacă cererea mondială a crescut, în medie, cu un procent, în această parte a lumii ea a fost între 4% și 5 %.Acest lucru a fost valabil și pentru celelalte forme de energie, după cum se poate vedea și din tabelul următor:
Din această zonă, China a înregistrat cele mai mari creșteri în ceea ce privește consumul de energie datorită ritmului înalt al ratei de dezvoltare, a ineficienței industriale și a creșterii numărului de autovehicule. Se estimează că de la aproximativ 22 milioane de autovehicule existente astăzi în China, numărul lor va ajunge la 150-160 milioane. Relevant este faptul că, în 1970, cel mai mare consumator de energie al Planetei – SUA, consuma de două ori mai multă energie decât cea mai mare țară, din punct de vedere demografic, de pe aceeași terra! Astfel se apreciază că în următorii 15-20 de ani cererea de petrol pe piața chineză se va dubla.
Provocarea majoră pentru unii actori ai mediului internațional de securitate este asigurarea unui climat de siguranță și stabilitate pentru ca energia, sub toate formele sale, să poată circula nestingherit de la producător la consumator. Impactul șocului petrolier din deceniul opt al secolului trecut asupra economiei țărilor industrializate a determinat căutarea și găsirea de soluții la o altă eventuală „defecțiune” în aprovizionarea cu petrol. Una dintre acestea a fost crearea de rezerve strategice. SUA, de exemplu, au un stoc pentru 161 de zile, Germania pentru 117 zile, Franța pentru 96 de zile, iar China își propune ca în viitorul apropiat să ajungă de la aproximativ 20 de zile la 120. Pentru a face față unor presiuni mari, statele consumatoare au creat International Energy Agency (IEA) pentru a se coordona eforturile în aprovizionare. Se apreciază că, dacă astăzi s-ar opri aprovizionarea SUA din Orientul Mijlociu, acestea ar putea astfel să reziste aproximativ 300 de zile. Realizarea unui climat de stabilitate și securitate pentru „circulația” resurselor – prin oleoducte, vase petroliere, gazoducte, rețele energetice etc. – se impune cu atât mai mult cu cât s-a schimbat profund fizionomia amenințărilor la adresa securității energetice a statelor.
Nu avem în vedere doar acțiunile provocate de organizațiile teroriste sau crima organizată, ci și dezastrele naturale. Consecințele uraganului Katrina asupra alimentării cu energie a unui oraș de mărimea Detroit-ului nu trebuie nici uitate, nici minimalizate.
Se apreciază că zilnic circulă pe Oceanul Planetar aproximativ 40 milioane de barili de petrol în 3500 de tancuri petroliere, iar în următorii 15 ani cantitatea ar putea să ajungă la 70 milioane de barili. Două treimi din petrolul care trebuie să ajungă la consumatori fie pleacă din regiuni cu o stabilitate politică extrem de precară, dominate de crize și conflicte armate, fie traversează teritorii nesigure. Mare parte din cantitatea de petrol ce este transportată pe mare, prin oleoducte și gazoducte, trebuie să traverseze zone dificile pentru navigație și „prielnice”atacurilor teroriste sau piraterești, cum ar fi, de exemplu, strâmtoarea Hurmuz care este controlată de Iran . Pe aici trec zilnic vase cu o încărcătură de 13 milioane de barili de petrol.
Principalele „puncte de trecere” ale energiei în drumul ei pe mare/ocean către consumatori au capacități diferite și prezintă, de asemenea, o importanță diferită în funcție de cantitatea de petrol sau de ce actor este nevoit să folosească acel punct de trecere. Vasele petroliere, mai mult ca transportul energiei prin conducte, sunt vulnerabile la un atac armat din partea unor organizații teroriste sau de altă natură. Siguranța transportului prin conducte este recunoscută ca fiind mai ridicată, problema însă este că prin acest mijloc de transport nu ajunge la consumator decât în jur de 40% din necesarul de consum. Se consideră că cele mai importante puncte strategice pentru transportul produselor energetice sunt traversate de culoarele ce leagă Orientul Mijlociu de consumatorii din Asia de Sud-Est și cei din Statele Unite. Jean-Paul Rodrigue apreciază că cele mai importante caracteristici, pe de o parte, și principalele amenințări cu care se pot confrunta transportatorii în aceste puncte obligatorii pot fi sintetizate în tabelul următor:
Transportul gazelor de la producător la consumator implică nu numai pe cei doi actori, ci și statele pe al căror teritoriu trece conducta. Acest lucru face ca, uneori, o dispută care nu implică direct ecuația producător-consumator, poate să afecteze securitatea energetică a unui terț consumator. Securitatea energetică a UE este afectată, în acest sens, de disputele care survin din când în când între Moscova și fostele state care au fost în componența imperiului rus sau sovietic. Cel mai recent caz este cel al neînțelegerilor de la sfârșitul anului 2006 dintre Minsk și Moscova. Harta prezentată în continuare arată importanța geopolitică a spațiului prin care trece coridorul energetic al gazului către UE.
De menționat faptul că UE mai are o variantă a „gazului algerian”, care poate contrabalansa într-o oarecare măsură jocul politic făcut de Moscova via Minsk sau Kiev. Problema este a cantității de gaz pe care UE o poate primi prin această filieră și la ce preț. Din acest motiv, analiștii iau tot mai mult în calcul posibilitatea unui coridor care să lege sudul continentului european de Asia Centrală. Până ar putea deveni operațional un asemenea proiect, există „varianta algeriană”.
3.3. Teorii și studii în domeniul securității energetice
Securitatea energetică, în calitate de „produs” al cercetării teoretice și al analizei mediului social, o găsim acolo unde activitatea umană se desfășoară în strânsă legătură cu preocuparea teoretică de a produce, a conserva și a folosi energia existentă în deplină siguranță și se concretizează în studii și cercetări academice, opinii și discuții în mass-media, dar și în expertiza furnizată de specialiștii și consilierii guvernamentali sau ai marilor companii din domeniul energiei (scenarii, analize de impact, documentarii etc.) celor interesați de problema energiei. Considerăm că este un aspect extrem de important pentru că fără o bună cunoaștere a realităților obiective din domeniul energetic și a trendurilor majore de evoluție, fără o percepție adecvată asupra modului cum ceilalți actori reacționează sau interacționează la provocările majore la adresa securității energetice a societăților contemporane, nimeni nu poate să elaboreze politici și strategii în domeniu, realiste și funcționale.
Din această perspectivă, pentru gestiunea insecurității energetice a fost dezvoltat domeniul interdisciplinar al studiilor consacrate energiei sub toate aspectele și al securității ei. Un important segment al acestor studii s-a dezvoltat în mediul academic și universitar. Prestigioase instituții de învățământ superior din țări cu economie avansată, dar nu numai, au puternice centre de cercetare în domeniul producerii și securității energetice. Evoluțiile de pe piața energetică și mai ales tendința unor importanți actori statali/nonclasici de a folosi gazul ca armă și factor de presiune politică au generat preocupări foarte serioase în domeniul teoretic. Aceste analize și cercetări au fost efectuate atât în mediul universitar, cât și la comanda unor importanți actori din domeniul energetic.
Edificator în acest sens este exemplul dat de The Energy Forum of the James A. Baker III Institute for Public Policy and the Program on Energy and Sustainable Development at the Stanford University Institute for International Studies, care și-a propus încă din 2001 să elaboreze un studiu legat de geopolitica gazului. Acesta a fost finalizat în 2004 cu un important volum și numeroase dezbateri și comunicări științifice. La rândul ei, Banca Mondială a comandat un studiu Cross-Border Oil and Gas Pipelines: Problems and Prospects prin care și-a propus să efectueze 12 studii de caz pentru a cerceta modul cum conductele de petrol și gaze traversează granițele unor state, care sunt provocările comune și cum pot fi ele eliminate/gestionate. Agenția Internațională de Energie a organizat mai multe seminarii și workshop-uri pe tema transportului de gaze naturale și a riscurilor de securitate ce ameniță aprovizionarea cu gaz. În anul 2000, Asia Pacific Energy Research Center a publicat, în urma cercetărilor întreprinse, două rapoarte privind siguranța și securitatea construirii a două gazoducte dinspre Asia Centrală spre Asia de Nord și Asia de Sud. International Institute for Applied Systems Analysis a elaborat studii de fezabilitate și securitate privind posibilitatea construirii de conducte petroliere din Asia Centrală, atât spre Europa cât și spre Asia.
Universitatea din Stanford a dezvoltat, prin Institute for International Studies, o rețea internațională de cercetări independente în diferite domenii, inclusiv în cele de securitate energetică. Stanford Japan Center–Research (SJC-R), de exemplu, colaborează cu instituții de învățământ superior din Japonia, dar nu numai, cu cercuri de afaceri interesate de studii de profil, dar și cu instituții guvernamentale și din media. Are ca obiectiv, printre altele, un program de cercetări în domeniul securității energetice. În statele nordice funcționează, de mulți ani, institute care au programe și obiective de cercetare legate de securitatea energetică. În Norvegia, de exemplu, The International Peace Research Institute are colaborări internaționale pe probleme legate de geopolitica securității energetice.
De remarcat faptul că, în țările cu un învățământ superior dezvoltat și cu o largă deschidere spre aplicabilitate practică, specialiștii sunt folosiți pe scară largă în elaborarea politicilor și strategiilor din diferite domenii, inclusiv cel al securității energetice. Dieter Helm de la New College, a pregătit pentru UK Prezidency of the UE un studiu pe tema “Securing Supplies and meeting the Challenge of Climate Change”. Analistul militar Thomas D. Kreimer de la Institutul de Studii Strategice din SUA a publicat un excelent studiu, “Addicted to oil : Strategic Implications of American Oil Policy”, pentru Departamentul de Stat al Apărării. Sunt doar două exemple, dar nu și singurele. Este suficient să consultăm agenda de cercetare științifică a diferitor institute de cercetări strategice din Franța, Federația Rusă –unde funcționează un institut de cercetări politice și energetice-, Româniaetc. pentru a observa fără prea mare dificultate că printre problemele prioritare aflate pe agenda cercetătorilor sunt și cele legate de energie și securitatea energetică.
La nivelul Uniunii Europene funcționează mai multe institute și centre de cercetări interdisciplinare consacrate studiilor de securitate, inclusiv pentru cea energetică, care oferă nu numai informații utile elaborării seturilor de politici în domeniu, ci și pentru expertiză. Remarcabil este faptul că sub egida Comisiei Europene se implementeză programe cadru de cercetări pentru a se realiza politici eficiente în domeniul Sustainable Energy Systems (SES), dar și al securității energetice. Numai în anul 2006 au fost publicate șase lucrări consacrate energiei, care abordează probleme legate de surse alternative de energie. Nu ar trebui omise nici schimburile de informații care au loc între specialiști și instituții de cercetare sau de învătământ superior din majoritatea statelor pe această temă, cu ocazia unor simpozioane și dezbateri științifice. Numai în anul 2006 au avut loc peste 18 000 de asemenea activități la nivel mondial, cu subiecte și probleme care acoperă o arie extrem de variată și complexă pe axa preocupărilor în domeniul securității energetice.
Din această perspectivă apreciem că importante sunt cercetările efectuate pentru a se identifica tipul de amenințări și cu ce fel de riscuri va trebui să opereze factorii de decizie din domeniul securității pentru a elimina insecuritatea energetică. Studiile elaborate în ultimii ani pe marginea acestor probleme sunt valoroase și pot fi, în egală măsură, folosite ca expertiză pentru elaborarea politicilor în domeniu. Parafrazându-l pe Ionel Nicu Sava, care afirmă că “studiile strategice reprezintă un instrument de gestionare pe cale militară a insecurității”, putem spune la rîndul nostru că studiile de securitate energetică produc indirect instrumente pentru eliminarea amenințărilor și diminuarea riscurilor din domeniul aprovizionării, transportului și consumului de surse energetice.
Cea de-a treia dimensiune a securității energetice se regăsește în modalitățile concrete prin care un actor își propune să reacționeze față de amenințări și să elimine riscurile, dar și în mijloacele pe care le are la dispoziție și intenționează să le utilizeze pentru a acționa. Acesta constituie cadrul care creionează pe de o parte politicile statelor în domeniul energetic și este totodată fundamentul care generează strategia de securitate a acestora în domeniul energetic.
Politica statelor în domeniul energetic și strategia pe care acestea o adoptă pentru a îndeplini obiectivele în acest domeniu influențează în mod direct celelalte două dimensiuni din domeniul energiei. Unii analiști apreciază că pentru a se realiza securizarea energiei trebuie îndeplinite condițiile care, în fapt, alcătuiesc o triadă: un climat de stabilitate politică; transport în siguranță și fără întrerupere; siguranța investițiilor făcute în sectorul energetic pentru cei care exploatează resursele de petrol și gaze.
Principala problemă care se pune este cine/ce tip de actor realizează securizarea și care este obiectul securizării energetice? În ceea ce privește prima parte a întrebării, răspunsul are două laturi: statul în calitate de actor clasic, dar și actorii nonclasici –avem în vedere marile companii producătoare de energie sau de transport al acesteia la consumator. Referitor la obiectul securizării sau, pe scurt, ce trebuie să securizăm, avem de-a face, în fapt, cu un binom: energia sub toate formele sale de manifestare, sistemele și mijloacele prin care aceasta se transportă, pe de o parte, și consumatorul, pe de alta.
Energia poate ajunge la consumator, în funcție de cerere și necesități, sub forme diferite – curent electric, petrol și derivatele sale, gazul natural și produsele sale derivate. Prin urmare trebuiesc moduri și mijloace diferite pentru a se obține un flux de transport sigur și stabil al resurselor energetice, depozitarea, furnizarea fără întrerupere și livrarea acestora în condiții avantajoase pentru consumator. Securizarea poate fi efectuată de actorul clasic – statul care are obligații față de cetățenii săi, în conformitate cu tipul de regim politic ce există la nivelul societății respective. Dar la fel de bine aceasta se poate realiza – parțial și pe segmente, de către un actor nonstatal. Activitatea marilor companii petroliere implicate în extracția, transportul, rafinarea și comercializarea petrolului și a produselor derivate nu mai este demult doar o problemă a acestora.
Complexitatea domeniului energetic, dar și amploarea spațială ce caracterizează activitatea companiilor multi/ transnaționale din domeniul petrolului și al gazelor naturale fac ca acțiunea concretă desfășurată pentru securizare să conducă la o activitate de corelare a eforturilor depuse în cel puțin trei niveluri pentru a realiza un mediu fără riscuri majore. Credem că se poate extinde, în acest sens, modelul din domeniul energetic cel mai sensibil – nuclear. Potrivit analiștilor din domeniu, activitatea de securizare trebuie să se realizeze pe trei paliere, așa cum se poate vedea și în schema de mai jos.
Sursa: Ensuring of suppley in the Nuclear Fuel Cycle în Word Nuclear Association Report 12 may 2006, London, online www.world.-nuclear.org
Indiferent dacă este vorba de petrol/gaze, energie electrică sau de altă factură, un prim nivel al securizării este cel al sursei producătoare și al spațiului fizic în care acestea există în stare naturală. Problema securizării câmpurilor petrolifere este una majoră, mai ales în statele „prăbușite” și în societățile caracterizate printr-un înalt grad de instabilitate politică. În așa-zisele state prăbușite (failed states), lipsa unei autorități centrale capabile să asigure respectarea legii și a ordinii fac imposibilă exploatarea zăcămintelor în condiții de eficiență economică. Relevante din această perspectivă sunt condițiile în care funcționează companiile petroliere multinaționale din Angola, Nigeria și din alte zone bogate în resurse energetice din Africa.
Situația volatilă din Nigeria din primăvara anului 2006 a făcut nu numai ca producția de petrol să scadă cu 700 000 de barili pe zi, dar să crească și cheltuielile făcute de companiile multinaționale pentru a proteja viața și activitatea angajaților săi. Compania Shell, de exemplu, a pierdut datorită luptelor dintre forțele guvernamentale nigeriene și rebeli, desfășurate în anul 2005, mai mult de 145 000 de barili pe zi. Companiile Total SA și Chevron Corp. au trebuit să ofere „recompense” bănești rebelilor pentru a putea să-și desfășoare activitatea în condiții minime de securitate, chiar dacă nu o recunosc oficial. Această situație apare și pentru că legislația acestei țări permite desfășurarea de activități pentru securizare unor firme private, dar nu le permite ca angajații acestora să aibă în dotare armament și tehnică militară.
Situația este și mai complicată în unele zone ale Africii, unde companiile se confruntă și cu o altă situație, cea legată de neclaritatea juridică asupra proprietății zăcămintelor de petrol și gaze din unele țări. Relevantă din acest punct de vedere este situația din regiunea sud-estică a Nigeriei, unde locuiește un trib – ogoni, cu o populație sub un milion de oameni și unde se află o zonă bogată în petrol, care este concesionată firmei Royal Dutsch Shell. Acest trib revendică dreptul de proprietate asupra resurselor de petrol și drept consecință cer o sumă de bani companiei care desfășoară activități de producție. În cadrul evenimentelor din Golful Persic din 1991, acest mic trib a desfășurat o susținută campanie mediatică în Occident sub lozinca „Nu sânge contra petrol” și a reușit să atragă atenția unui spectru larg din opinia publică internațională asupra problemelor sale. Compania Royal Dutsch Shell a suferit o serie de daune în ceea ce privește securitatea brand-ului său pe piața energetică.
Situații asemănătoare se întâlnesc și în alte părți ale lumii bogate în resurse energetice, ca de pildă în Angola, Sudan și Columbia, țări ce sunt zguduite de puternice conflicte și războaie civile. De remarcat faptul că aceste situații nu se întâlnesc doar în țări din așa-zisa Lume a treia. După căderea URSS, Moscova a dus un război înverșunat cu mica republică separatistă a Ceceniei pentru a nu scăpa din mână controlul asupra unui important culoar energetic ce leagă Asia Centrală de Occident A fost, în opinia specialiștilor, principalul motiv al confruntărilor dintre separatiștii ceceni și ruși, deoarece resursele de petrol din regiune nu depășesc, după unele estimări, 60 milioane de tone de țiței. Conflictul din provincia indoneziană Aceh dintre forțele separatiste și trupele guvernamentale a avut pe lângă alte cauze și una legată de petrolul existent în zonă. Resursele energetice au fost, la rândul lor, și cauza conflictului din Timorul de Est.
Multe dintre aceste conflicte au, în mod paradoxal, cauze ce derivă din faptul că sunt bogate în petrol. Aceste bogății au intrat pe mâna unor elite corupte care cheltuiesc sume uriașe provenite din comerțul cu petrol pentru a se înarma și a putea menține controlul asupra puterii, în fapt asupra resurselor de petrol. Sărăcia și lipsa de perspectivă pentru marea majoritate a societății fac posibilă apariția grupărilor radicale și teroriste care se revoltă contra conducerii centrale. Angola este una dintre țările cele mai mari producătoare de petrol din Africa sub sahariană, cu un nivel al extracției de 900 000 de barili pe zi, după unele surse, iar după altele, de peste un milion de barili pe zi. Redevențele obținute de la principalele firme implicate în exploatarea petrolului – Exxon, EFL Aquitaine, Chevron, BP – în valoare de peste 900 de milioane de dolari, nu se regăsesc în servicii sociale sau în investiții care să contribuie la ridicarea nivelului de trai al populației.
Toate acestea arată, în mod clar, că problema securizării resurselor de energie nu mai este una periferică pe agenda guvernelor și că aserțiunile potrivit cărora în următorii ani „armata SUA se va transforma tot mai mult într-un Global Oil-Protection Service” nu sunt tocmai ficțiuni. Elementele acestui proces pot fi deja decelate în Irak. Armata SUA este angajată, în fapt, pe două fronturi paralele. Unul vizează eliminarea gherilei urbane și securizarea marilor orașe, iar pe al doilea trupele americane securizează transportul de țiței și alte produse petroliere. Astfel de misiuni nu sunt executate de trupele americane astăzi doar în Irak, ci și în Columbia, Emiratele Arabe Unite, Georgia. Marinarii americani supraveghează și securizează în același timp rutele maritime pe care se transportă petrolul din zona de extracție către stațiile de rafinare. Nu este surprinzător faptul că mai multe personalități americane, având în vedere faptul că Nigeria este o mare producătoare de petrol și este în același timp un spațiu de instabilitate, au declarat că „Delta Nigerului este zonă de interes american”.
De menționat faptul că asemenea misiuni pentru armata americană nu sunt de dată recentă. Pentru prima dată o asemenea misiune a fost încredințată trupelor americane de către președintele Jimmy Carter în contextul invadării Afganistanului de către sovietici și al revoluției islamice în Iran. El a arătat că securitatea transportului petrolului din Golf spre SUA este un interes vital pentru americani și că nu va ezita „folosirea forței militare dacă acest lucru se impune”. Președintele american George Bush a apelat la același principiu când a anunțat că este în interesul SUA ca să fie restabilită suveranitatea Kuweitului în urma invaziei sale de către Irak. În ultimii ani, bazele militare americane sunt dislocate și în zonele de mare instabilitate politică, dar bogate în resurse energetice. Michael T. Klare arată public că aceste dislocări sunt justificate de nevoia ca armata americană să fie mai bine pregătită în lupta cu organizațiile teroriste. În fapt, lupta antiteroristă și apărarea câmpurilor energetice sunt în strânsă legătură.
Tot mai mulți oficiali NATO consideră că organizația ar trebui să fie implicată și în misiuni care să vizeze securitatea energetică a țărilor membre. Generalul american Charles Wald, fost comandant adjunct al trupelor americane din Europa, crede că atunci când vorbim de misiunile viitoare ale armatei trebuie să ne gândim că asistăm la o schimbare de paradigmă și că este necesar să fie incluse și cele referitoare la securitatea energetică. Având în vedere faptul că spațiul fizic necesar securizării transportului este atât de mare încât America singură nu o poate face, acesta a cerut întărirea cooperării militare în acest sens. Din această perspectivă, nu surprinde faptul că în anul 2006 unul dintre jocurile de război efectuate de armata americană a vizat modul de acțiune în cazul întreruperii aprovizionării SUA cu petrol.
Analistul militar și reputat specialist în cercetarea conflictelor și crizelor generate de competiția pentru resurse, Michael Klare apreciază că în viitorul apropiat SUA vor deveni a global oil protection service . Din această perspectivă este de așteptat să se producă mutații de esență în ceea ce privește structura, dar și dotarea forțelor armate. Inamicii și amenințările din această perspectivă nu mai pot fi judecați în nici un fel din perspectivă clasică!
China este, la rândul ei, tot mai preocupată de a avea pregătită armata pentru a face față unor provocări în ceea ce privește aprovizionarea sa cu petrol. Oficialii de rang înalt din India sunt preocupați de asemenea probleme, mai ales după ce organizațiile teroriste au afirmat că au în vedere și posibilitatea atacării unor conducte sau terminaluri petroliere. Un alt mare actor regional –Federația Rusă, și-a modificat strategia de promovare a intereselor politice prin adoptarea unor arme nonclasice, dar de mare eficiență, petrolul și gazele naturale. Este de așteptat ca toți actorii scenei internaționale să reacționeze într-un fel sau altul în fața acestor schimbări de esență din mediul internațional.
CAPITOLUL IV
TEORIE ȘI PRACTICĂ ÎN ELABORAREA POLITICILOR DE SECURITATE ENERGETICĂ
Securitatea energetică nu se poate realiza, indiferent dacă aceasta vizează o colectivitate umană sau o regiune a lumii, dacă nu există un actor legitim – statal sau nonstatal – care să aibă capacitatea și voința de a promova un set de decizii raționale și acțiuni eficiente și coerente în această direcție. Pornind de la definiția dată de Peter A. Hall unei politici adoptate de un stat sau un actor nonstatal într-un domeniu sau altul, putem aprecia că politica energetică astăzi poate fi văzută ca „totalitatea informațiilor și ideilor care precizează cum factorii decidenți (policy-makers) percep problema, ce obiective generează aceasta pentru societatea în cauză și prin ce mijloace își propun să o rezolve”. Modul de a gândi și de a transpune în viață o asemenea politică depinde de o serie de factori obiectivi/subiectivi care pot fi întâlniți atât în interiorul societății, dar mai ales în exteriorul ei. Înțelegerea profundelor schimbări produse în mediul internațional atât din punct de vedere al naturii raporturilor dintre diferiți actori, dar mai ales din cel al creșterii consumului de resurse de orice fel este hotărâtoare pentru orice om politic.
Epoca petrolului a intrat, cu siguranță, într-o nouă eră în care soluțiile nu mai pot fi gândite ca acum câteva decenii, când politica energetică a guvernelor era dictată doar de principiile economiei de piață. Cu siguranță, societățile moderne vor trebui să fie pregătite pentru a face față altor provocări și au prin urmare nevoie de noi politici de securitate în domeniul energiei. Până în anii ’80 ai secolului trecut, de exemplu, SUA nu aveau în domeniul energiei o politică sau o strategie specială. Astăzi vedem că orice stat, indiferent de mărimea și nivelul său de dezvoltare economică, are astfel de instrumente.
Există moduri diferite de a gestiona problema energiei în societatea contemporană. Majoritatea specialiștilor apreciază că un actor are la îndemână cel puțin două căi: una vizează activitatea de prevenire și pregătire pentru a face față situațiilor de urgență, iar alta, la fel de importantă ca și prima, de răspuns la criză.
Construirea politicilor energetice în lumea contemporană este în același timp artă, dar și știință. Este știință deoarece este nevoie de expertiză și analiză înainte de a se lua o decizie, dar și artă pentru că omul politic trebuie să facă o alegere dintr-o multitudine de opțiuni și posibilități de acțiune pe care i le pune la dispoziție astăzi așa-zisa tehnostructură.
Analistul dr. Jack Barkenbus apreciază că în procesul elaborării unei politici de securitate energetică trebuie să fie parcurse mai multe etape. În primul rând trebuie identificate nevoile obiectiv/subiectiv generate de însăși modul de funcționare al societății, ceea ce specialiștii americani numesc identificarea problemei. Problema este diferită de la o țară la alta și este determinată, printre alți factori, de existența sau inexistența surselor proprii de energie care să acopere nevoile de consum și dezvoltare economică.
În această fază se stabilesc obiectivele politicii energetice pe care un actor/stat le promovează la un moment dat. Nu există o rețetă unanim acceptată în ceea ce privește obiectivele și mai ales modul cum acestea se regăsesc pe agenda de priorități a unui guvern. Analiza diferitor studii și cercetări efectuate de specialiștii din domeniul politicilor energetice, dar și identificarea unor obiective care se găsesc în panoplia politicilor adoptate de diferite state ne conduce la concluzia că acestea ar putea să acopere următoarele domenii: creșterea eficienței economice în aprovizionarea cu energie; eficiență sporită în utilizarea diferitor surse de energie; diversificarea surselor de energie; o strânsă legătură între consistența politicii energetice și a altor politici promovate de un guvern la un moment dat; o bună și eficientă securitate energetică; o bună diplomație în domeniul energiei și capacitatea de a obține energie la prețuri atrăgătoare de pe piața externă; surse alternative de energie și capacitatea de a face față la întreruperea aprovizionărilor cu energie de pe piața externă; o cercetare științifică eficientă în domeniul descoperirii și promovării de surse alternative de energie etc.
Specialiștii americani au ajuns la concluzia că astăzi este atât de mare gradul de interdependență dintre sectorul energetic și cel al transporturilor, ori cu cele ce vizează cibernetica, băncile, sau al facilităților sociale și de asigurare de sănătate, încât este foarte greu să construiești o politică în unul dintre aceste domenii fără a se ține cont de ceea ce se întâmplă în celelalte. O întrerupere a rețelei electrice, pentru câteva ore, la nivelul unei aglomerări urbane cum este New York-ul, Londra, Moscova, Tokio sau al oricărui alt mare oraș, înseamnă pierderi de multe sute de milioane de dolari la nivelul agenților economici sau chiar pierderea de vieți umane dacă sursele alternative de energie s-ar putea să nu funcționeze în spitale.
Pierderi incalculabile pot apărea în urma unui atac asupra sistemului informatic din domeniul bancar, al asigurărilor sau chiar în cel al distribuției de energie electrică. Un atac terorist asupra unei centrale nucleare de producere a energiei electrice ar echivala cu un dezastru social și ecologic ce ar depăși cu siguranță granițele unei singure țări. Accidentul de la Cernobîl este un exemplu care nu lipsește de pe agenda de studii de caz a nici unui analist sau specialist în probleme de securitate. Interdependența sectoarelor și ramurilor economice în societatea contemporană este atât de mare încât este foarte greu să te referi doar la securitatea energetică. O disfuncție în oricare din nivele prin care circulă energia poate avea impact asupra societății în ansamblul ei. Acest fapt se poate vedea și în schema prezentată în continuare:
După identificarea problemei majore din domeniul energiei și stabilirea obiectivelor pe termen scurt, mediu și lung se face analiza și identificarea căilor de rezolvare a obiectivelor în domeniul securității energetice. Este etapa în care se construiește strategia de securitate energetică, prin care se stabilesc, în mod concret, căile și mijloacele folosite pentru promovarea politicii energetice.
Acest instrument de lucru poate să poarte diferite denumiri, în funcție de tradiția și modul de percepere a rezolvării unei probleme într-o țară sau alta. În SUA, de exemplu, după identificarea „problemei” se elaborează un Action Plan, în Franța și în alte țări europene se elaborează o Strategie națională. Politicile de securitate în domeniul energiei se elaborează la nivelul guvernului din fiecare țară și face parte integrantă din programul de guvernare care este legitimat prin vot popular, dar și aprobat de Parlament.
Politica în domeniul energiei a celui mai mare consumator de pe glob la ora actuală – Statele Unite ale Americii – este creionată în conformitate cu îndeplinirea a zece obiective strategice stabilite la nivelul Administrației, după ce aceasta s-a consultat cu structuri de expertiză, instituții publice și alte organisme specifice societății americane prin care opinia publică influențează guvernul. În acest sens s-a constituit un grup de oameni de știință și analiști politici –National Energy Policy Development Group – condus de Dick Chaney pentru a studia problemele energetice și a stabili unele obiective coerente și viabile pentru politica energetică a SUA.
Uniunea Europeană a elaborat, în primăvara anului 2006, o Cartă Verde a energiei, pe baza căreia se vor elabora noile strategii europene în domeniul energiei, la nivelul statelor componente. Aceasta are la bază expertiza institutelor și centrelor de cercetare în domeniul energiei, care funcționează pe baza proiectelor și recomandărilor făcute de forul european. Obiectivele înscrise în Carta Verde vor fi, la rândul lor, și repere pentru elaborarea politicilor energetice la nivelul statelor ce alcătuiesc UE.
China a devenit în ultimii ani unul dintre cei mai mari consumatori de energie la nivel mondial datorită creșterii economice accelerate ce o înregistrează. Problema identificată de specialiștii chinezi este în ecuația – Energy Supply and Demand Gap. Pentru rezolvarea ei, China a elaborat o „Mare Strategie” în domeniul energiei, cu patru obiective majore. Este foarte interesant de subliniat faptul că unul dintre aceste obiective vizează cooperarea cu ceilalți mari consumatori de energie la nivel american, în special cu SUA.
Specialiștii francezi apreciază că o politică energetică eficientă trebuie să fie conexată cu cea din domeniul economic și al protejării mediului înconjurător, dar și al diplomației. Obiectivele urmărite în politica energetică a Franței au fost stabilite în urma unor dezbateri de amploare națională, care au avut loc în primăvara anului 2003, cu participarea partidelor politice, a sindicatelor, a asociațiilor și organizațiilor științifice, instituțiilor universitare, mass-media. Concluziile și ideile rezultate au făcut obiectul unei Cărți Albe a energiei. Potrivit acesteia, politica energetică din Franța are ca principale obiective: furnizarea de energie sub toate formele – electrică, gaze naturale, carburanți etc. – în mod continuu către consumatori; obținerea acesteia la un preț competitiv atât pentru consumatorii industriali, cât și pentru cei casnici; protejarea mediului înconjurător prin reducerea emisiilor de gaze în atmosferă.
În altă parte a lumii, politica energetică este percepută diferit deoarece și problemele cu care se confruntă societățile din această zonă sunt diferite. În Australia, politica energetică este structurată în conformitate cu satisfacerea a patru probleme – Reliability; Efficiency; Responsibility; Equity. Japonia, la rândul ei, și-a stabilit politica energetică în conformitate cu rezolvarea a trei probleme: diversificarea resurselor sale energetice; reducerea dependenței de petrol; creșterea eficienței energetice la nivelul întregii economii și societăți. India, o altă țară în care cererea de energie va crește spectaculos, și-a fixat pentru anii următori să-și reducă dependența de importul de petrol și cărbune, și să dezvolte sursele alternative de energie – solară, biodisel, nucleară și hidroelectrică.
În țările cu abundență de surse energetice, problema principală este cea legată de securitatea exploatării, dar și a eficienței în raportul cost-câștig pe piața mondială. Este, în fapt, o competiție care se desfășoară între producătorii de energie și consumatorii ei. Problema fundamentală este ca această competiție să nu se desfășoară în logica jocului de sumă nulă care presupune de cele mai multe ori comportament conflictual, ci de sumă variabilă. În țările care sunt în curs de afirmare pe piața mondială a petrolului – cele din nord-vestul Africii, din Africa sub sahariană sau din Asia Centrală, principala problemă este asigurarea unui climat de stabilitate și securitate în exploatarea și transportul resurselor energetice. În aceste țări, energia și exploatarea petrolului este indisolubil legată de eradicarea sărăciei și dezvoltarea durabilă. Specialiștii apreciază că politica acestor state în domeniul energiei stă sub semnul paradoxului. Câștigurile rezultate din exporturile de petrol în loc să fie utilizate, prin redistribuire guvernamentală, într-un proces de dezvoltare economică durabilă, în multe din statele africane – Nigeria, Angola, Gabon etc. – acestea sunt destinate achiziționării de arme și perpetuării conflictelor.
În alte state bogate în resurse, cum ar fi cele din America Latină – Venezuela, Brazilia, Mexic, Bolivia – politica energetică este puternic influențată de tendința acestor state de a re/naționaliza importante sectoare sau chiar în întregime exploatarea și transportul petrolului și a gazelor naturale. America Latină produce doar 8,4% din totalul mondial energetic, dar este de menționat faptul că 30% din acesta este consumat în SUA. Din acest punct de vedere, măsurile luate de Venezuela în ceea ce privește politica sa energetică, de exemplu, produc îngrijorare în mediul politic american și nu numai.
Și mai interesantă este, din acest punct de vedere, încercarea unor state cu politici energetice de acest gen de a cartela producția și exportul, dar mai ales de a înființa o bursă a petrolului ca alternativă la ceea ce specialiștii numesc bursa „petrodolarilor”. Sunt specialiști care consideră că încercarea Iranului de a alcătui un plan prin care să poată concura două dintre cele mai puternice burse de pe piața petrolului–New York's NYMEX și London's IPE – constituie pentru SUA o sfidare mai mare decât cea pe care a produs-o Saddam Hussein în 2003. Acest fapt ar determina Administrația americană să aleagă, pentru soluționarea acestei sfidări, aceeași cale pe care a folosit-o în Irak.
Politica energetică a statelor producătoare de resurse energetice, dar și cu potențial geopolitic și geostrategic apreciabil în actualul mediul internațional este la polul opus cu cea adoptată de acele state care în literatura de specialitate sunt numite failed states. Primele în această ecuație a securității energetice globale au tendința de a se folosi de resursa energetică pentru a-și impune politicile și interesele în dauna statelor cu resurse energetice insuficiente în raport cu nevoile lor și care nici nu au un potențial economic și geostrategic adecvat în ecuația de putere la nivel regional sau chiar global.
Lucrul acesta a devenit evident, așa cum am mai precizat în cazul Rusiei și chiar al Iranului. Federația Rusă poate să folosească energia ca instrument de forță și promovare a politicii sale de mare putere. Acest lucru este posibil și datorită particularităților în care se desfășoară procesul de reformă la nivelul sistemului politic, dar și economic din Federația Rusă. Statul controlează cea mai mare parte a resurselor minerale și de energie. Încercarea Occidentului de a influența decisiv mersul acestor reforme, în opinia unor specialiști, a eșuat odată cu experimentul Yukos. Pe de altă parte, nu este deloc de neglijat faptul că însuși președintele Vladimir Putin poate fi considerat un fin cunoscător al locului și rolului pe care îl pot juca în viitor resursele naturale în politica externă a statelor. În vara anului 1997, acesta și-a susținut o teză de doctorat – “Mineral’no-syr’evye resursy v strategii razvitiia Rossiiskoi ekonomiki”/ Mineral Natural Resources in the Strategy for Development of the Russian Economy –în care a analizat modul cum Rusia poate să obțină avantaje strategice în competiția pentru propria dezvoltare, dar și în dorința sa de a redeveni o mare putere sau cel puțin una regională.
Înțelegerea caracteristicilor, dar și a obiectivelor pe care actorii din mediul internațional contemporan și le fixează prin politicile energetice este foarte importantă pentru un guvern din mai multe motive. În primul rând, astăzi, datorită creșterii gradului de interdependență în dezvoltarea economică și a accentuării procesului de globalizare, nici un stat/comunitate nu mai poate să-și asigure de unul singur independența energetică. Obiectivele pe care și le fixează un actor prin politica sa energetică, dar mai ales modul cum acestea sunt aplicate în practică influențează în mod direct politica energetică a altui actor și îi determină în mod direct comportamentul pe piața energetică. În al doilea rând, o bună cunoaștere a politicilor energetice a principalilor actori din domeniul energetic, fie mari producători, fie mari consumatori, conduce la promovarea unei politici energetice realiste.
Politica energetică este astăzi atributul statului, deși nu lipsesc punctele de vedere care promovează reducerea rolului său în sectorul energetic pentru a lăsa mecanismele de piață să lucreze în interesul cetățeanului. Trei dintre apreciații specialiști și experți ai guvernului american pe probleme de energie, Mattew H. Brown, Christie Rewey, Troy Giuliano, consideră că statul nu poate fi scos din ecuația elaborării politicii de securitate, deoarece el trebuie: să coordoneze strategiile de securitate adoptate de diferiți actori (de stat și privați) implicați pe piața de producție, transport și consum al energiei; să elaboreze strategia și planurile de răspuns la situațiile de urgență apărute ca urmare a manifestării unora dintre amenințările la adresa securității energetice; să aloce resursele materiale și financiare pentru reabilitarea zonelor afectate în urma unor catastrofe produse ca urmare a unui atac terorist asupra unor depozite de gaz/petrol, a unui cutremur care a afectat o centrală nucleară etc. Este atribuția statului, prin instituțiile sale legitime, să construiască edificiul legislativ și normativ în care să reglementeze activitatea energetică, inclusiv cea care ține de domeniul securității energetice. Statul este cel care desemnează instituțiile și forțele care să acționeze pentru securizarea energetică a societății, dar și în cazul apariției unor situații de urgență în sectorul energetic.
O bună politică energetică se verifică prin răspunsurile pe care actorii clasici/nonclasici le pot da la apariția situaților de criză pe toate cele trei segmente – producție, transport și consumul de energie. Aceste situații de criză pot fi generate de amenințări clasice sau asimetrice. Prin urmare, așa cum s-a arătat anterior, în situații de criză, politicile energetice au impact asupra economiei statului, dar și asupra politicilor sociale sau fiscale pe care acesta le promovează la un moment dat.
Statele, în contextul schimbărilor și evoluțiilor tot mai impredictibile din actualul mediu internațional de securitate, trebuie să aibă nu numai o strategie de securitate eficientă în domeniul energetic, ci și pentru alte sectoare ale economiei și societății care depind direct de asigurarea în flux continuu și la prețuri acceptabile a energiei. Apare o situație de criză generată de o creștere imprevizibilă de preț a gazului pe care un actor A îl achiziționează de la un producător B. Creșterea nu este determinată de mecanismele de piață, ci de folosirea de către B a gazului natural ca instrument de constrângere politică. A dispune de o strategie de securitate energetică bună, dar nu are pentru acel moment resursele financiare pentru a achiziționa gazul minim necesar, de aceea este în situația de a nu avea o soluție eficientă și dezirabilă! Diplomația energiei nu mai este astăzi pentru nici un politician o figură de stil. Disputa dintre Belarus și Federația Rusă asupra prețului la gaze, pe de o parte, și a celui plătit pentru tranzitul acestui produs către consumatorii din UE nu a avut efecte doar asupra politicilor energetice ale celor două state, dar nu este singurul exemplu de acest fel în lumea de astăzi.
Un rol important în construirea politicilor energetice revine percepțiilor pe care le au liderii politici implicați în acest proces. Aceștia trebuie să aibă o reprezentare adecvată pe termen scurt, dar și lung a nevoilor energetice din propria societate, a posibilităților de a le procura și mai ales asupra situaților de criză care ar putea surveni în procesul de aprovizionare și consum. Acest lucru presupune expertiză de bună calitate, dar mai ales să dispună de ea construcția politicilor de securitate la momentul oportun. Nu în ultimul rând, depinde de calitatea instrumentelor, de utilizarea metodelor adecvate de analiză. Iată de ce, după primul șoc petrolier, a devenit tot mai des folosită metoda scenariilor și a studiilor de caz în elaborarea politicilor de securitate.
4.1. Rolul scenariului în construirea politicilor energetice
La începutul deceniului opt al secolului trecut, după primul șoc petrolier, Compania Shell International, constatând că metoda clasică de analiză a evoluțiilor imprevizibile de pe piața energetică nu mai este adecvată împrejurărilor generate de criza petrolieră, a trecut la un nou mod de cercetare și analiză: scenariul. A fost aplicarea pe scară largă a cercetărilor efectuate încă de la începutul anilor ’50 de către celebrul Herman Kahn de la RAND Corporation. Acesta a plecat de la analiza și înțelegerea rolului pe care îl are factorul neprevăzut în planificarea luptei. A observat că, de cele mai multe ori, strategul militar trebuie să planifice, în desfășurarea luptei, și neprevăzutul. Ulterior a înființat un institut de cercetări științifice în care deviza era “thinkig the unthikable”.
Studiile și metoda sa au cucerit astăzi nu numai mediile de afaceri, dar și cercetarea științifică din cele mai diverse domenii. Într-un articol publicat în „San Francisco Chronicle”, la începutul lunii septembrie 2005, Eamon Kelly, analizând surpriza asupra autorităților americane privind intensitatea cu care s-a manifestat uraganul Katrina, concluziona că și o putere globală precum SUA trebuie să învețe că formula “think the unthinkable” trebuie aplicată nu numai în domeniul economic sau al apărării, ci și al securității.
Creșterea în complexitate a vieții internaționale va determina și creșterea gradului de incertitudine pentru actorii care acționează în mediul internațional. Din acest punct de vedere, preocuparea pentru găsirea de soluții de a se micșora, cât mai mult posibil, zona de incertitudine a crescut în toate domeniile de activitate, și implicit în domeniul geopoliticii și geostrategiei.
Scenariul, alături de alte instrumente, poate constitui o cale de a mări șansele de reușită pentru un actor antrenat într-o rivalitate geopolitică dintr-un spațiu geografic/virtual. El poate oferi și un mod creativ de a rezolva o situație ce poate părea fără soluții la un moment dat. Scenariul poate, de asemenea, să fie și un mod de a ne educa și instrui. Ne ajută să acționăm folosind spiritul intuitiv și imaginația.
La întrebarea ce este un scenariu, răspunsurile au fost variate și diversificate în funcție de specializarea și domeniul de cercetare în care și-au desfășurat activitatea un autor sau altul. Unii au afirmat că scenariul este „o poveste despre ce-ar trebui să fie o proiecție a acțiunii umane”. Alții cred că poate fi „o unealtă cu care să ne eficientizăm în viitor acțiunile”. Michael Priestley de la IBM Toronto Lab definește Scenariul ca pe o cale de a ajunge la un rezultat. Analistul și cunoscutul specialist în prognoze Peter Schwartz consideră că scenariile “sunt puternici vectori care ne zdruncină modelele noastre mentale despre lume”(are the powerful vehicles for challenging our mental models about the world). Pot fi, în egală măsură, și instrumente care să ne ajute la o mai bună înțelegere a lumii în viitorul mai apropiat sau mai depărtat. În acest fel, afirmă reputatul specialist, “se suspendă neîncrederea noastră în multiplele forme pe care le poate îmbrăca viitorul: permițându-ne să gândim că oricare dintre ele se poate realiza”.
În lucrarea Competitive Advatage, M. Porter definește scenariul drept „o reprezentare coerentă a ceea ce ar putea deveni în viitor”. Profesorul David Stout, de la Centrul britanic Foresight, afirmă tranșant că scenariul este un viitor imaginat și nicidecum o prevedere a sa. Unul dintre pionierii care au militat pentru introducerea scenariului în sistemul de decizie, Arie P. de Geus, afirma în „Harvard Business Review”că acestea „sunt mai degrabă produse ale artei decât analize științifice”, însă extrem de utile pentru cei care acționează în mediu cu un ridicat nivel de incertitudine.
Aceste definiții ca și altele au ceva în comun – nevoia de a evalua șansele de câștig/pierdere, riscurile pe care trebuie să și le asume un actor atunci când întreprinde o acțiune. Previziunea este activitatea prin care se imaginează un eveniment viitor, probabilitatea ca el să se „întâmple”. A prevedea înseamnă a decide ceea ce se va întâmpla, însă oamenii nu pot fi stăpânii evenimentelor în momentul luării deciziei.
Scenariul nu este o simplă activitate de prognoză sau de planificare a unei activități pentru că el nu ne oferă doar o singură imagine care, să întruchipeze „viitorul”, ci propune să „scrutăm” mai multe „viitoruri” și să optăm pentru una dintre posibilele evoluții care, la rândul ei, poate să sufere corecții dacă situația o impune. Fiecare dintre aceste evoluții către un „viitor” poate să ceară o anumită strategie, anumite mijloace și resurse. Analiștii militari americani P.H. Liotta și Thimoty E. Somes apreciază că, atunci când operăm cu scenariile, în fapt noi ne confruntăm cu două tipuri de realitate. În opinia lor, “scenariul operează cu două lumi: o lume a faptelor și o lume a percepțiilor. Explorăm fapte care se vor petrece în viitor și acestea sunt la momentul acela doar în mințile noastre”.
Scenariul se constituie într-un instrument util atunci când: cei care iau decizii se confruntă cu o diversitate mare de păreri; nu se întrevăd prea multe oportunități de realizare a scopurilor propuse; nu există o viziune/politică pe termen lung sau foarte lung; se simte nevoia unui „limbaj” comun și a unui consens de acțiune; organizația este deschisă spre inovare și schimbare; sunt suficiente resurse pentru a atinge scopurile urmărite etc.
Unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în elaborarea scenariilor, Ged Davis, care a și lucrat la Shell International în anii ’70 alături de cel ce avea să devină pentru această companie părintele scenariilor, Pierre Wack, remarca faptul că scenariul a devenit un instrument util de lucru pentru situația în care decizia trebuie luată în momente de mare incertitudine. Reputatul specialist observă că această practică nu a cucerit încă pe toată lumea și nu este cazul să spunem că este o metodă cu un grad mare de generalizare. Există o lungă listă de organizații care resping asemenea instrumente de lucru, zicând că „nu funcționează/merge în cazul nostru”.
Sunt specialiști care apreciază că există diferențe între scenario building și scenario planning. În primul caz avem de-a “face cu speculații în legătură cu incertitudinile pe care le avem cu privire la viitor”. Scenario planning presupune învățarea managerilor să “opereze”, în actul de elaborare a deciziilor, cu “incertitudinea”. Din această perspectivă, scenariul poate să se constituie într-un instrument de analiză și decizie. John S. Ratcliffe consideră, din acest punct de vedere, că un bun scenariu ne permite să “vedem” mai multe “fețe” ale viitorului, să percepem liniile de discontinuitate în evoluțiile prezentului și ne învață să “lucrăm” cu incertitudinile.
Un bun scenariu va fi întotdeauna provocator și va lua prin surprindere pe cel care l-a comandat. Un modest/mediocru scenariu îi va confirma întotdeauna așteptările, îi va întări concepțiile și ideile foarte cunoscute, perpetuând prejudecăți și stereotipuri din activitatea umană, indiferent de domeniul în care se acționează.
Având în vedere că scenariile și-au dovedit utilitatea și eficiența în ultimii ani, în varii domenii de activitate, ele pot fi instrumente utile și pentru o mai bună înțelegere a evoluțiilor din domeniul energiei, atât pentru oamenii politici care trebuie să ia decizii foarte rapid într-o lume cu o dinamică tot mai accelerată, cât și pentru cei care lucrează în acest sector sau sunt implicați în securizarea sa. Astfel, în situații de urgență se va putea acționa confruntând incertitudinea, și nu eschivându-se. Scenariile nu sunt în nici un fel recomandări pentru factorii de decizie politică din cadrul executivului, care elaborează politicile energetice și strategiile de securitate energetică. La fel cum nu pot fi recomandări nici pentru consiliile de administrație/managerii marilor companii petroliere sau pentru alți actori care activează în acest sector. Ele sunt instrumente de cunoaștere și îi ajută, pe cei care le comandă, la o mai bună înțelegere a evoluțiilor din domeniul energetic și a provocărilor la care societatea ar putea să fie constrânsă să facă față.
Activitatea de construire a unui scenariu în domeniul politicilor de securitate energetică nu se deosebește de cea care se desfășoară pentru construirea unuia din domeniul politicii militare a unui stat. Este o activitate care s-ar putea încadra în ceea ce specialiștii numesc activitate practică, însă ea este o activitate intelectuală și trebuie să se bazeze pe o foarte bună cunoaștere a realității, pe metode și instrumente de analiză adecvate domeniului de cercetare ales, pe o sinergie superioară în cadrul grupului de elaborare, în așa fel încât să se realizeze cu ușurință brainstorming-ul.
Indiferent de domeniul pentru care se elaborează un scenariu, trebuie parcurse mai multe etape. Numărul acestora diferă de la un autor la altul. Sellamna Nour identifică șase etape: definirea problemei; stabilirea priorităților în ceea ce privește forțele motrice; discutarea trendurilor posibile de evoluție; vizualizarea/creionarea scenariului; redactarea conținutului acestuia; formularea principalelor linii de evoluții.
În opinia lui John S. Ratcliffe, specialist în elaborarea scenariilor la Institutul Tehnologiei de la Doublin, elaborarea unui bun scenariu presupune parcurgerea a cel puțin șapte asemenea etape identificarea și analiza temei de analiză; aprecierea factorului cheie în decizie; stabilirea forțelor motrice; ierahizarea; proiectări alternative ale soluțiilor; dezvoltarea scenariului; interpretarea scenariului.
John S. Ratcliffe susține că respectarea și parcurgerea acestor etape nu conduce automat și la elaborarea unui scenariu de succes. De asemenea, el atrage atenția asupra selectării riguroase a specialiștilor care trebuie cooptați în echipa de bază atunci când situația o cere. Diversitatea de opinii este obligatorie și ideal ar fi ca însăși scrierea scenariului să nu fie lăsată pe seama unui singur om sau a unei echipe reduse.
Pentru elaborarea unui bun scenariu, profesorul David Stout crede, și el, că este necesar să se parcurgă șapte etape: revizuirea situației deschise; identificarea trendurilor economice, sociale politice și tehnologice care ar putea influența orizontul de așteptare al scenariului; identificarea, pentru grupul de lucru, a problemei esențiale-Big Idea; construirea scenariului; revizuirea unor trenduri de evoluție pe măsură ce se descoperă noi amenințări și apariția de riscuri suplimentare; alegerea variantei de acțiune; evaluarea. Scenariile sunt deci, și pentru David Stout, excelente instrumente de lucru doar atunci când oferă o diversitate de soluții care „să graviteze în jurul forței care determină schimbarea într-un câmp acțional”.
O întrebare la care specialiștii în teoria și practica scenariilor n-au dat un răspuns exact și unanim acceptat este cea legată de orizontul de timp pentru care ele se elaborează și în cât timp trebuie realizate pentru a fi cu adevărat instrumente utile în luarea deciziilor.
Majoritatea specialiștilor apreciază că scenariul trebuie să cuprindă în analiză o perioadă de cel puțin 10 ani. Sunt și opinii în care plaja merge de la minim cinci ani până la o jumătate de secol. Nebojsa Nakicenivic apreciază că un bun scenariu în domeniul energiei trebuie să acopere o perioadă de cel puțin o sută de ani și uneori chiar mai mult. Se pot astfel opera cu “imagini” ale raportului energie – dezvoltare sustenabilă, care pentru perioada zilelor noastre ar fi greu de acceptat. Perioada optimă pentru construirea unui bun scenariu este greu de definit, însă cei care prevăd un orizont de timp între cinci și zece ani, credem noi, sunt mai aproape de realitatea zilelor noastre. Cu un secol în urmă, lucrurile evoluau destul de încet în toate domeniile. Viteza cu care acestea se petrec astăzi, de la domeniul cunoașterii fundamentale la cel al praxis-ului uman, era de neimaginat pentru înaintașii noștri de acum o sută de ani și poate chiar și pentru cei de acum 50 de ani! Fie și numai din această perspectivă, a elabora un scenariu pentru următorii 100 de ani, cu pretenția de a fi un util instrument de cunoaștere, incumbă și acceptarea unei mari doze de hazard, dar poate aici stă tot „farmecul” său.
Și în ceea ce privește timpul necesar întocmirii unui scenariu lucrurile nu sunt mai clare. Se apreciază că de la primirea comenzii pentru elaborarea unui scenariu de către o echipă bine alcătuită în ceea ce privește specialitatea membrilor săi și cu o oarecare experiență și până la predarea sa beneficiarului, perioada de timp nu trebuie să fie mai mică de câteva luni și nu mai mare de un an de zile.
Această succintă incursiune în teoria și practica scenariilor ne arată că acestea îmbracă o gamă largă și diversificată de aspecte, că scopul pentru care sunt elaborate este la fel de diversificat și că este foarte greu de realizat o clasificare a lor. Unul dintre cunoscuții specialiști în teoria scenariilor, I.J. Shooneboom, arată că acestea pot fi clasificate în două tipuri: proiective și prospective. Nu ne propunem o analiză a scenariilor din acest punct de vedere, însă o clasificare cât mai completă presupune identificarea tuturor criteriilor/referențialilor posibili.
Analistul german K. Steinmuller a identificat patru criterii pentru o bună clasificare a scenariilor. Astfel, după amploarea activității/domeniului în care este implicat un actor în mediul în care este obligat să acționeze, scenariile pot fi sectoriale/multisectoriale. După gradul de agregare, acestea pot fi clasificate în micro, mezo și macroscenarii. Un alt criteriu identificat de K. Steinmuller este direcția evoluțiilor. Din această perspectivă, scenariile pot fi proiective și prospective. După amploarea explorării, scenariile pot fi dominant, limitat și înalt explorative.
Alți doi analiști care s-au ocupat de problema scenariilor – Fahey și Randell – consideră că acestea pot fi împărțite în globale/Global Scenarios, industriale/Industry scenarios, tehnologice/ Technology scenarios etc.
După amploarea spațiului în care își desfășoară activitatea actorii, scenariile energetice pot fi construite pentru evaluarea unor evoluții globale, regionale, zonale sau chiar pentru cunoașterea evoluțiilor dintr-o ramură energetică, cum ar fi industria petrolului sau a transportului de produse energetice. După natura cercetării, ele pot fi explorative sau prospective. După obiectul explorării, ele pot să vizeze evoluțiile din industria extractivă, cea a prelucrării, a transportului, piața și evoluția prețurilor la diferite tipuri de energie, emisiile de noxe și impactul acestora asupra mediului înconjurător etc.
Prin urmare, scenariile din domeniul securității energetice acoperă o arie largă, de la evoluțiile producției și a felului de energie care va domina viața unei societăți până la modificările de climă și posibilele dezvoltări economice ale planetei. Nici un actor nu poate să-și elaboreze politica de securitate energetică bazîndu-se doar pe scenarii care vizează spațiul energetic național sau regional. Este suficient, credem noi, să arătăm faptul că astăzi nimeni nu își poate asigura energia doar din propriul spațiu de suveranitate, ca acum o sută de ani!
Scenariile elaborate pentru sectorul energetic au un caracter integrat, de mare generalitate și sunt interdisciplinare pentru că evoluțiile din acest sector au impact asupra întregii societăți. Scenariile, spre deosebire de analizele de securitate energetică, nu focalizează cercetarea doar asupra evoluțiilor care sunt în curs de desfășurare într-un câmp energetic/geopolitic, ci oferă variante posibile ale acestor confruntări/cooperări pe termen mediu și lung, în legătură cu accesul și consumul de energie, dar și cu impactul pe care aceasta ar putea să îl aibă asupra societății.
Scenariile construite pentru sectorul energetic pot avea și funcții educative. În primul rând, opinia publică poate fi conștientizată asupra nevoii de a se schimba comportamentul în legătură cu consumul de surse energetice și, nu în ultimul rând, în educarea managerilor. Considerăm că aserțiunile analiștilor Diana Scearce și Katherine Fulton, care arată că, în principal, scenariile sunt folosite în educarea și instruirea celor care conduc diferite instituții și organizații pentru a le schimba mentalitatea pe care o au în operarea cu reprezentările despre viitor, pe care cele două specialiste le numesc „Mental Map”, sunt valabile și în cazul celor energetice.
În literatura de specialitate există variate metode și căi specifice de construire a scenariilor. Majoritatea specialiștilor apreciază că nu există o metodă universală și unanim acceptată. Art Kleiner, în studiul său publicat, în 1999, în revista Whole Earth Quarterly, aprecia că elaborarea acestora este o artă și o știință în același timp. Realizarea acestora nu este la îndemâna unui om oricât de bun specialist ar fi, ci presupune lucrul într-o echipă cu un pronunțat caracter interdisciplinar. Aceasta poate să fie alcătuită, în opinia reputatului specialist în teoria și practica scenariilor Ged Davis, din 50-60 de persoane, cu specializări în domeniul politicii și diplomației internaționale, economiști, strategi și teoreticieni militari, sociologi și specialisti în domeniul energiei, dar și în psihologie socială, antropologie, mass-media etc. Construirea unui scenariu energetic nu poate să difere mult în raport cu modalitățile generale de elaborare a unui scenariu.
Scenariile energetice pot să aibă caracter explorativ când actorul care comandă un asemenea produs este interesat doar de cunoașterea evoluțiilor posibile în ecuația dezvoltare economică –consum de energie – creștere a populatiei la nivel regional sau global. Provocarea este deosebită dacă ne gândim că populația lumii în 2100 poate ajunge la 8-10 miliarde de oameni, practic dublu față de cea de astăzi. Toți acești oameni vor avea nevoie de o cantitate mai mare de energie, sub toate formele pe care astăzi le consumăm, dar aceasta nu este regenerabilă decât în mici cantități.
Scenariul energetic poate îmbrăca și o formă operațională dacă actorul care îl comandă este unul implicat, în direct, în producția, transportul sau distribuția de energie. Cu atât mai mult acesta are nevoie de un scenariu atunci când are intenția să intre în competiție pe o altă piață sau într-un alt câmp petrolier. Considerăm că trebuie făcută distincție între un scenariu cu caracter operațional și prognoză, cu care nu trebuie să se confunde în nici un caz. Aceasta din urmă are drept scop să identifice trendurile posibile de evoluție a unor procese și fenomene din varii domenii ale acțiunii umane supuse analizei.
În ultimii ani, tot mai multe state au elaborat scenarii cu caracter oficial sau oficios. În Franța se vorbește de existența a cel puțin trei tipuri de asemenea scenarii – S1, S2, S3, cu impact asupra politicii sale energetice. În prima variantă, politica sa este elaborată pornind de la ipoteza că evoluțiile energetice ale viitorului vor fi în logica economiei de piață sau a ceea ce Agenția Internațională de Energie numește «business as usual». Al doilea scenariu are ca ipoteză existența unui «État industriel» care intervine în economie și prin urmare poate să reglementeze disfuncționalitățile care pot apărea în economia de piață, iar al treilea se bazează pe ipoteza că în viitor statul va fi «État protecteur de l’environnement». Asemenea scenarii sunt eleborate și în mari state consumatoare de energie – SUA, UE, China sau India, dar și în state mai mici, cum ar fi Irlanda sau chiar Bangladesh care are un consum modic în raport cu populația sa. Potrivit unei estimări făcute de vicepreședintele Consiliului Mondial al Energiei, Pierre Gadonneix, cu ocazia Conferinței Internaționale a energiei nucleare de la Paris din martie 2005, în lume erau până la acea dată elaborate nu mai puțin de 500 de scenarii diferite pe probleme vizând viitorul în energie. Tot cu acest prilej, vicepreședintele Consiliului Mondial al Energiei anunța că însăși instituția pe care o reprezenta a hotărât, în septembrie 2004, să elaboreze un asemenea scenariu care să fie făcut public cu ocazia Congresului ce va avea loc în toamna anului 2007.
Procesul de elaborare a scenariilor energetice este, ca și în cazul altor domenii, de durată și cuprinde mai multe faze/etape în funcție de natura lor, dar și de experiența acumulată în diferite țări sau chiar institute de cercetare. Astfel că numărul fazelor/etapelor diferă de la un autor la altul și variază între trei-patru faze/etape și șapte.
Activitatea de elaborare a unui scenariu poate să înceapă doar în momentul în care s-a identificat o problemă/temă de interes pe agenda unui actor clasic sau nonclasic și s-a constituit o echipă pentru a o rezolva. Art Kleiner consideră că, dacă nu se identifică corect problema, echipa riscă “să-și piardă timpul degeaba”. Corect nu presupune interpretarea datelor și informațiilor care generează o astfel de problemă, deoarece rezolvarea ei prin realizarea unui scenariu presupune “a se opera cu imaginea pe care noi o avem despre acea realitate”.
Modul de alcătuire a unei astfel de echipe poate să difere de la un domeniu la altul. Ea poate să aibă un caracter formal sau informal și o structură de tip think tank. Este condusă de un director care mai mult orientează decât conduce. Membrii echipei trebuie să înțeleagă cerințele puse de cel ce comandă scenariul, pentru a putea formula corect problema/key issues și a contura un plan de acțiune (clear road map). Nu în ultimul rând, echipei trebuie să i se asigure condițiile de cercetare și resursele necesare.
Analistul francez Bernard Laponche consideră că un bun scenariu în domeniul cererii de energie, de exemplu, trebuie să se bazeze pe un set de ipoteze care să privească evoluțiile în domeniul producerii și al cererii de energie, în ceea ce privește creșterea populației, indicii de creștere economică, pe scurt, ceea ce el numește " déterminants de la demande " .
Prima fază a elaborării unui scenariu energetic începe cu operaționalizarea cererii formulate de actorul care a făcut comanda și cu evaluarea mediului politic internațional. Echipa trebuie să înteleagă foarte clar natura interesului urmărit de actorul pentru care se elaborează scenariul. Trebuie să poată formula răspunsuri pertinente la întrebări de genul: Care este interesul fundamental pe care actorul respectiv îl are în raport cu propria sa politică energetică, dar și cu a celorlalți actori? Este acest interes formulat în termeni publici? Dacă nu, atunci care sunt scopurile formulate în termenii intereselor ce au fost comunicate opiniei publice? Este actorul respectiv, la momentul proiectării scenariului geopolitic, capabil să influențeze sensul evoluțiilor în câmpul geopolitic?
Este momentul în care începe activitatea de adunare a informațiilor atât de ordin tehnic cât și statistic referitoare la evoluțiile din sectorul energetic, dar și din cel al economiei și creșterii populației. Nu în ultimul rând se colectează informațiile legate de mutațiile din mediul internațional de securitate, cu precădere cele din regiunile bogate în resurse, dar cu “probleme”. Se identifică tipul de amenințări care sunt în respectivul câmp geopolitic și natura riscurilor pe care actorul trebuie să le înfrunte, dar și stereotipurile, prejudecățile ce pot fi identificate în mentalul colectiv din ariile supuse analizei. Sunt tentați actorii care se confruntă sau cooperează în domeniul energetic să folosească metode aparținând hard/softpower? Se creionează orizontul de timp pentru care se va proiecta scenariul geopolitic. Acesta depide de o serie de factori atât de natură obiectivă, cât și subiectivă.
Explorarea este o fază care presupune nu numai o foarte bună cunoaștere a câmpului geopolitic supus analizei, ci și folosirea din plin a imaginației și a intuiției concomitent cu utilizarea instrumentelor și tehnicilor științifice de analiză. Activitatea în acest moment este focalizată pe identificarea factorilor cheie (driving-force, în engleză sau facteurs-clés, în limba franceză). În opinia unor specialiști, factorul cheie/forța motrică este un instrument conceptual care ne permite să anticipăm evoluțiile ulterioare în domeniul energetic. Ei pot influența sau schimba decisiv caracteristicile inițiale ale evoluțiilor identificate de către membrii echipei prin punerea problemei. Odată identificați, factorii cheie sunt selectați după relevanță, semnificație și capacitatea de a influența evenimentele din câmpul energetic. În majoritatea metodologiilor de construire a scenariilor energetice sunt identificate două tipuri de forțe motrice: predeterminate, dar și incerte. Forțele motrice predeterminate sunt acele elemente anticipate prin prognoză și care au un grad de realizare destul de ridicat, cum ar fi, de exemplu, creșterea producției de energie, consumul de carburanți etc. Acestea sunt, în general, ușor identificabile în domeniul economic, demogragic, social, tehnologic, militar etc. În domeniul economic, factorii cruciali pot fi sesizați din analiza:
resurselor naturale, în special a celor legate de apă, hrană și energie;
indicatorilor de dezvoltare economică la nivel macro și microeconomic;
vitezei de circulație și a securității capitalului financiar;
legăturilor economice și a partenerilor tradiționali în comerțul internațional;
dezvoltării economice de la o etapă la alta și a identificării cauzelor care au provocat regresul economic/creșterea economică.
În domeniul demo-social, forțele motrice pot fi identificate prin analiza:
dinamicii demografice;
schimbărilor din structura socială (raportul dintre sexe, raportul dintre populația activă economic și pensionari, ce rol va juca tineretul în următorii 10 ani etc.);
creșterii/scăderii cheltuielilor publice;
bunăstării sociale etc.
Identificarea „forțelor motrice” incerte presupune analiza factorilor care conduc la schimbări majore în: aprovizionarea cu energie a populației și a consumatorilor industriali; comportamentul consumatorilor de energie în sensul economisirii/risipei de energie; evoluțiile prețului sau apariția unor crize și conflicte majore între consumatorii globali de energie etc.
A treia fază în construirea unui scenariu – sinteza presupune analiza forțelor motrice identificate și ierarhizarea lor în funcție de șansele ca ele să apară și să modifice esențial fizionomia câmpului geopolitic în diferite intervale de timp ale perioadei analizate. Aprecierea se va face pe o scală/matrice în care se va merge de la cele cu cel mai mare grad de certitudine de realizare (cum ar fi cele din domeniul statisticii demografice) până la cele cu șanse „0” de realizare (cum ar fi cele din domeniul opiniei publice). Pentru exemplificare redăm o posibilă așezare în matrice a forțelor motrice, în opinia specialiștilor de la The Pembina Institute.
În această fază se identifică amenințările de orice natură din câmpul geopolitic, care ar putea să pericliteze interesele actorului în acel spațiu. Evaluarea raportului dintre șansa de a reuși, materializarea interesului și eșec ne dă și gradul de risc pe care actorul trebuie să îl ia în calcul atunci când ia decizia de a fi sau a nu fi prezent în câmpul geopolitic respectiv. Analiza multivectorială a „forțelor motrice” predictibile și incerte conduce la ierarhizarea factorilor care pot modifica esențial fizionomia energetică a unei societăți, a unei regiuni sau chiar la nivel global. Sunt autori care consideră că, în această fază, munca de realizare a scenariului nu trebuie să se bazeze numai pe raționament științific, ci și pe „intuiții, credințe care nu sunt neapărat rezultatul cunoașterii științifice. Pot să aibă rădăcini în cultura populară sau chiar în religie”.
Următoarea fază presupune construirea scenariului, adică anticiparea acelor posibile trenduri de evoluții geopolitice într-un spațiu. Rezultatul se va concretiza în acele „multiple” viitoruri. Numărul variantelor construite pentru a „desena” posibilele evoluții din spațiul analizat diferă de la un autor la altul. Sunt păreri că este relevant pentru decizia de a acționa să fie construite 2-3 variante, dar cele mai multe converg către o cifră care se încadrează între 5 și 10 asemenea produse. Apelăm din nou, pentru exemplificare, la specialiștii din cadrul Institutului Pembina, care ne propun o variantă care, în opinia lor, este una optimă.
În opinia noastră, nu numărul variantelor este foarte important, deși nu trebuie neglijat, ci modul de a prezenta imaginile posibile asupra cum va arăta lumea al cărui grad de civilizație depinde esențialmente de cantitatea de energie ce o consumă zilnic, imagini care pot fi descrise în funcție de combinațiile pe care le obținem prin evaluarea interacțiunilor dintre diferite tipuri de forțe motrice. Aceste “fotografii” trebuie să se încadreze pe o axă care să se deplaseze de la catastrofic la optim, iar pe o alta de la credibil la incredibil, rezultând o infinitate de combinații aleatorii cu cel puțin patru caracteristici fundamentale:
OX – axa consecințelor
OY – axa șanselor de reușită
I – imaginea
Așa cum rezultă și din schema prezentată, discuțiile care au loc în cadrul echipei de realizare a scenariilor trebuie să nu fie grevate de comportamente care să conducă la alegerea variantelor care se încadrează fie pe ceea ce este la modă, fie pe ceea ce ar fi pe placul celor care au comandat scenariile. Specialiștii L. Fahey și P. Randall apreciază că această dezbatere trebuie să fie guvernată de următoarele tipuri de conflictualitate de idei în ceea ce privește dezvoltarea evoluțiilor viitoare în construirea scenariilor: prezent versus viitor; final așteptat contra final imprevizibil; științific contra imaginativ; intelectual-rațional versus emoțional; probabilitate versus posibilitate; constrângere versus dialog; cantitativ contra calitativ; optimism contra scepticism etc.
Scrierea și codificarea scenariilor este faza în care acestea capătă conținut și expresie grafică. Scenariile astfel pregătite pot să se constituie în utile instrumente de cercetare și analiză a șanselor de reușită, dar și de evaluare a riscurilor pe care un actor și le asumă în momentul în care își construiește politica energetică. O bună politică energetică trebuie să fie construită pe expertiza furnizată de o excelentă activitate de prognoză, dar și pe provocările generate de scenariile energetice sau globale. Analistul Peter O’Brien a găsit o exprimare grafică interesantă în ceea ce privește interdependența dintre prognoză și scenariu în construirea politicilor energetice, așa cum se poate vedea din schema de mai jos:
Distanța în viitor
Indiferent de schema grafică în care se realizează un asemenea scenariu dar și de raporturile care se pot stabili între acesta și alte elemente ale conducerii și managementului în domeniul securității energetice, nimeni nu mai poate face astăzi abstracție de aceste instrumente de cunoaștere și lucru totodată.
4.2. Elaborarea strategiilor de securitate energetică
Strategia de securitate energetică este un instrument prin care actorii din mediul internațional își proiectează obiectivele de politică energetică în funcție de amenințările și riscurile cu care se confruntă, de modalitățile prin care aceștia decid să le elimine și, nu în ultimul rând, de resursele de care dispun pentru a face acest lucru. Definițiile și modul de înțelegere, în general, a strategiei acoperă o gamă extrem de diversificată de aprecieri și percepții. Cuvântul vine din grecescul strategos, care însemna a conduce o armată (stratos-armată;ago-a conduce) și care a evoluat, de-a lungul timpului, ca înțeles, interpretare, dar și ca practică, pe măsură ce strategia este utilizată și în alte domenii decât cele legate de armată și conflicte militare.
Dacă facem chiar și o sumară analiză a modului de gestionare a activității în cele mai diverse domenii – de la cel politic, economic, cultural, sportiv până la literatură și artă – astăzi pare de neconceput să se ia decizii fără să existe o strategie. Conceptul are astăzi, practic, o întrebuințare nelimitată, ceea ce a condus la proliferarea definițiilor cu impact asupra înțelegerii sensului care se dă strategiei. Nu a crescut gradul de limpezire, ci de confuzie pentru că definiția dată, de exemplu, în teoria militară nu mai are nici măcar același gen proxim cu cea dată pentru sectorul economic, atunci când se elaborează strategia de întreprindere. S-a petrecut un lucru asemănător cu proliferarea conceptului de război în polemologie. Se operează astăzi cu război economic, război electronic, război PSYOPS, război imagologic, război informațional etc., încât nu le mai putem deosebi de cuvântul clasic război.
Din domeniul militar, strategia a trecut și a fost folosită în domeniul economic pentru un succes cât mai mare în afaceri, finanțe, iar ulterior s-a ajuns până la ceea ce unii specialiști numesc “strategia de întreprindere”. Se pare că termenul a fost întrebuințat, pentru prima dată, în anul 1947, de către von Newman și Morgenstern care au folosit teoria jocurilor în proiectarea afacerilor, iar un an mai târziu, de către McDonald, cel ce avea să construiască un adevărat imperiu global în industria fast-food . Globalizarea și creșterea interdependențelor economice au condus nu numai la amplificarea studiilor și cercetărilor în domeniul aplicării strategiei la cele mai diverse tipuri de activitate, ci au determinat adoptarea și a altor metode și tehnici specifice în trecut doar domeniului militar. Așa a luat ființă în Franța, în anul 1995, după model american, o Școală de război economic care pregătește specialiști în domeniul informațiilor economice și al elaborării de scenarii și strategii în cele mai diverse domenii. Analiza SWOT a devenit un instrument comun pentru orice tip de management, nu numai din domeniul economiei, ci și cel al politicii din cele mai diferite sectoare ale societății.
Strategia nu există în sine, ea se manifestă întotdeauna ca un raport între ceea ce doresc să obțin, pe de o parte, și metodele prin care utilizez mijloacele de orice fel pentru atingerea scopului, pe de altă parte. Reprezintă arta de a știi cum trebuie să fac pentru a-mi atinge scopurile. Din această perspectivă, strategia este legată de contextul istoric al societății în care se aplică. În spațiul euroatlantic, strategia va avea un înțeles și un anume mod de a se aplica, și un cu totul altul în cel asiatic sau chiar rusesc. Din această perspectivă, reputatul specialist în strategii economice Henry Mintzberg precizează nu mai puțin de zece Școli de gândire care identifică moduri și căi diferite de construire și aplicare a strategiilor. Fiecare dintre acestea consideră că punctul ei de vedere este idealul în construirea unei bune strategii.
De altfel și Mintzberg definește strategia în cinci moduri diferite: strategia ca o percepție, prin care desemnează un curs prestabilit de acțiune, pentru a soluționa o situație; strategia ca o schiță sau un proiect, ce constă într-o manevră menită să asigure depistarea unui contracurent sau oponent; strategia ca un model, ce stabilește o structură de acțiuni consistente în plan comportamental; strategia ca o poziționare a firmei, ce rezidă în mijloacele de identificare a locului pe care organizația îl are în mediu sau, cel mai frecvent, pe piață; strategia ca o perspectivă ce implică nu numai stabilirea unei poziții, dar și o anumită percepere a realității ce se reflectă în acțiunile sale, vizând piața, tehnologia. Din această definiție, rolul cel mai important pare să revină comportamentului deoarece îl definește o caracteristică importantă, și anume consistența. Consistența exprimă de fapt strategia, lipsa consistenței implicând contrariul, adică lipsa strategiei, chiar dacă scriptic ea poate să existe în activitatea politică sau în orice alt domeniu. Andreas Martschitsch crede că, indiferent de definiția pe care o acceptăm pentru strategie, aceasta nu trebuie să se confunde cu planul și planificarea unei activități/acțiuni. Referindu-se la acest aspect, Peter Druker afirmă că “planificarea pe termen lung nu conține deciziile viitoare ci doar semnalează impactul viitor al deciziilor actuale”. Aceasta deoarece strategia este, în fapt, un rezultat combinat al tuturor planurilor, deciziilor și acțiunilor realizate pentru a îndeplini un scop/obiectiv într-un domeniu sau altul.
Strategiile din domeniul politicilor pe care un actor clasic sau nonclasic le promovează într-un domeniu sau altul, inclusiv în cel energetic, sunt strâns legate, așa cum s-a mai menționat, de existența unor scenarii în domeniile respective. Politica fixează obiectivele/scopurile urmărite la nivelul societății sau într-un domeniu anume, iar strategia recomandă mijloacele și modalitățile prin care se ajunge la ele. Exemplul următor ni se pare concludent pentru orice actor deoarece, prin politicile pe care le promovează astăzi, aproape toate statele își propun să aibă independență energetică. Dar pentru a se putea fixa un asemenea obiectiv pentru următorii 5,10 sau 25 de ani trebuie să ai o “imagine” coerentă a câtorva elemente considerate cheie: evoluția producției și a consumului de energie neregenerabilă la nivel mondial și regional; evoluția cererii și a consumului pe piața globală și locală; capacitatea pe care o are statul de a concura pe piața energetică și de ce resurse dispune etc. Ce tip de strategie trebuie să adopți în acest scop și cu ce cheltuieli? Ce impact va avea asupra mediului și a societății în ansamblu? Sunt doar câteva dintre posibilele întrebări și nu identificarea lor în totalitate este lucrul cel mai important, ci alcătuirea unei scări/axe de priorități în rezolvarea lor.
Strategiile din domeniul politicilor pe care un stat le adoptă, iar oamenii le promovează au și o anumită particularitate identificată și excelent prezentată de Henry Kissinger."Intelectualii– afirmă acesta – analizează funcționarea sistemelor internaționale; oamenii de stat le construiesc. Și există o mare diferență între perspectiva unui analist și cea a unui om de stat. Analistul poate alege problema pe care vrea să o studieze, în vreme ce omului de stat problemele îi sunt impuse. Analistul poate aloca oricât timp este nevoie pentru a ajunge la o concluzie clară; problema copleșitoare a omului de stat este presiunea timpului. Analistul nu lucrează cu nici un risc. Dacă se dovedește că a ajuns la concluzii greșite, el poate scrie un alt tratat. Omului de stat îi este îngăduit să încerce o singură dată; greșelile sale sunt iremediabile. Analistul dispune de toate faptele; el va fi judecat după forța lui intelectuală. Omul de stat trebuie să acționeze conform unor evaluări care nu pot fi probate în momentul în care le elaborează; el va fi judecat de istorie…”
Elaborarea strategiilor de securitate energetică, dar și pașii care trebuie urmăriți, modul cum se scriu și se adoptă ca instrumente de politică diferă de la o țară la alta. În general, pentru elaborarea unei strategii în domeniul energetic trebuie parcurse mai multe etape. Numărul acestora diferă de la o Școală de gândire la alta sau chiar de la un analist la altul. Sarah Scalet apreciază că o bună strategie se poate construi în cinci pași, iar cunoscuții specialiști în domeniu, James A. Baker III de la Institute for Public Policy of Rice University, Edward L. Morse și Amy Myers Jaffe, cred că sunt suficienți patru asemenea pași. Alți specialiști consideră că în procesul de construire a unei strategii trebuie să fie date răspunsuri coerente la trei întrebări: Care sunt scopurile ce trebuie atinse? Care sunt mijloacele de care dispui și pe care poți să le utilizezi? Care sunt modalitățile prin care aceste resurse pot fi folosite?
Apreciem că un răspuns adecvat și care se poate aplica unui proces de construire a unei strategii de securitate energetică eficientă o găsim în viziunea a doi reputați specialiști americani – P. H. Liotta și Richmond M. Lloyd, care este sintetizată în schema de mai jos:
În fapt, avem de-a face cu un ciclu în care etapele sunt determinate, în principal, de răspunsurile care se dau la întrebările: Care sunt obiectivele stabilite de guvern/actor nonstatal prin politica energetică? Cum se pot ele rezolva? Ce vulnerabilități, amenințări, dar și oportunități pot apărea? Ce modalități de acțiune sunt adecvate (acțiune de tip softpower/hardpower, coaliție de forțe și cooperare/acțiuni unilaterale etc.)?; Care sunt riscurile și gradul de predictibilitate?
Cercetarea și analiza mediului internațional și intern de securitate energetică constituie o primă etapă. În acest stadiu se procedează la identificarea nevoilor de energie la nivelul tuturor consumatorilor din societate, la aprecierea posibilităților de procurare și de transport al energiei la prețuri acceptabile și suportabile pentru consumatori și, nu în ultimul rând, se identifică impactul consumului de energie asupra mediului natural. Analiza amenințărilor la adresa securității energetice, identificarea vulnerabilităților, dar și a capacității de a reacționa la acestea constituie cel de-al doilea pas în elaborarea strategiei de securitate energetică. Analiza modului în care amenințările ar putea să exploateze vulnerabilitățile și cu ce riscuri ar putea să se confrunte un actor în realizarea unei securități energetice eficiente este una, poate, dintre cele mai importante etape ale construirii unei strategii. Sunt utilizate diferite tehnici și instrumente, însă metoda cea mai folosită este, ca și în cazul scenariilor, cea SWOT (Strenghts-Weaknesses-Opportunities-Threats).
O etapă importantă și care uneori este trecută cu vederea de către specialiștii în domeniul securității este cea a identificării resurselor materiale, financiare și umane necesare pentru materializarea prevederilor stabilite prin strategia energetică. Un stat, de exemplu, poate să-și proiecteze, ca o direcție prioritară în strategia de securitate energetică, dezvoltarea surselor nonconvenționale de energie, dar dacă nu sunt identificate și resursele financiare necesare dezvoltării cercetării în acest domeniu, aceasta poate să rămână doar un deziderat și nimic mai mult. Realismul unei strategii de securitate energetică se apreciază și după echilibrul care trebuie să existe între prevederi/prognoze, direcții prioritare de acțiune și posibilitatea finanțării lor.
Elaborarea unui proiect de strategie revine echipei de experți și analiști care a fost angajată în acest scop de către un factor politic/decizie cu atribuții în domeniu. Prezentarea sa pentru dezbatere publică și apoi supunerea spre aprobare forului legislativ revine instituției/actorului cu răspundere în domeniul securității. După aprobarea proiectului în forul legislativ se trece la materializarea în practică a prevederilor și la analiza periodică a modului de aplicare în practica socială. Cu acest prilej se aduc și unele corectări și adaptări în conținutul scenariului și al alocării de resurse.
4.3. Etape și pași în elaborarea strategiei de securitate energetică
Mulți analiști și experți în securitatea energetică consideră că în prima etapă, pentru a se elabora o bună strategie în domeniu, trebuie să se analizeze mediul internațional. Acest lucru presupune identificarea schimbărilor majore în natura amenințărilor la adresa securității energetice în toate sectoarele – în piața de energie, în tehnologia industrială și cea a transporturilor, dar și în cea a producerii de noi surse de energie, în creșterea economică pe termen lung și mediu a principalilor consumatori de energie. Un element important al analizei în această etapă este și studierea impactului pe care îl pot avea asupra strategiei de securitate energetică catastrofele naturale și dezastrele produse de oameni prin accidente industriale sau acțiuni teroriste. Important este ca să se identifice corect care sunt modificările și tendințele de evoluție din mediul internațional, care afectează în mod direct societatea/statul pentru care se elaborează scenariul. Acestea nu au aceleași implicații și consecințe pentru toată lumea! O schimbare majoră în piața de energie – petrol sau gaze naturale – poate să aibă pentru un stat consecințe pozitive, iar pentru un altul, efecte dezastruoase în planul securității energetice.
Una dintre schimbările de esență nu este, așa cum ar părea la prima vedere, epuizarea resurselor neregenerabile în următorii ani, ci inversarea raportului dintre actorul clasic și cel nonclasic în ceea ce privește proprietatea și mai ales controlul acestor resurse. Marile companii petroliere pot să influențeze direct securitatea energetică a țărilor cu o economie precară sau chiar mediu dezvoltate. Este poate și motivul pentru care în Federația Rusă Vladimir Putin a obstrucționat, uneori violent, apariția marilor giganți petrolieri care să iasă de sub autoritatea statului. Cazul Yukos este unul cât se poate de relevant în acest sens. În acest fel, conducerea de la Kremlin poate să folosească energia ca pe o armă în promovarea intereselor sale în raporturile cu alți actori.
După acest “model”, o serie de șefi de state din America Latină au început un proces de renaționalizare a resurselor de energie și a companiilor de exploatare a acestora. Sunt doar câteva dintre schimbările de esență pe lângă cele provocate de ceea ce specialiștii au numit “șocul cererii”, petrecut în ultima perioadă prin creșterile masive ale importului de petrol de către China. Aceste doar câteva aspecte ne arată faptul că lumea este încă departe de a intra într-o nouă ordine mondială – cea zugrăvită atât de idilic de către profeții globalizării la începutul deceniului zece al secolului trecut. Dezordinile provocate de organizațiile teroriste, de creșterea valului așa-zis revoluționar al naționalismelor de tot felul ca în spațiul fostei URSS și al fostei Iugoslavii vor determina apariția rivalităților și a “războaielor energetice”.
Nimeni nu poate exclude o posibilă “încălzire” a competiției pentru resurse, chiar respectând regulile pieței dintre marii consumatori de energie. Motive pentru un asemenea scenariu ar putea fi găsite în creșterea prețului de către un mare competitor până la limita imposibilității altora de a achiziționa energia, dar și în controlul regiunilor bogate în resurse energetice prin politici de investiții. China este deja unul dintre marii competitori care încearcă să facă “legea” în unele zone ale Africii.
Consecințele creșterii consumului de petrol, cărbune și gaze naturale, mai ales în transporturi și producerea de energie electrică devin tot mai vizibile în mediul înconjurător. Încălzirea globală, ca urmare a creșterii efectului de seră, va duce la apariția unor fenomene meteorologice cu consecințe dramatice pentru societate –uragane, secete în anumite regiuni, dar și inundații în altele. Analizele dar și scenariile ce vor fi elaborate pentru a se fundamenta politicile de securitate vor trebui să țină seama de aceste schimbări în mediul internațional. Toate acestea vor avea, fără îndoială, un impact deosebit asupra politicilor energetice pe care statele le vor adopta și vor determina strategiile pe care statele și le vor construi în acest sens.
În aceată etapă se consumă un mare efort pentru strângerea informațiilor necesare analizei și interpretării datelor. Acuratețea și realismul unei strategii sunt strâns legate de calitatea informațiilor de care dispune echipa de experți și analiști. Documentarea trebuie făcută de specialiști care să nu fie numai din domeniul energiei sau al securității. Echipa trebuie să fie interdisciplinară și trebuie să cuprindă și specialiști din domeniul informaticii, geografiei, climatologiei, sociologiei, afacerilor, apărării etc. Este foarte important de știut faptul că datele publice oferite de instituții ale statului sau de marile corporații sunt orientative și trebuie luate doar ca tendințe. Multe dintre aceste date constituie secrete ce sunt păstrate cu foarte mare grijă. În Federația Rusă, un magnat al petrolului executa o pedeapsă penală, printre altele, și pentru că a făcut publice date statistice privind resursele de petrol și gaze ale țării. De fapt, credem că astăzi lupta dintre diferite servicii secrete este mai importantă, în multe privințe, pentru supremația în piața energetică și nu în spațiul militar clasic.
Analiza vulnerabilităților, amenințărilor și provocărilor la adresa securității energetice este o etapă ce necesită un efort deosebit. Această etapă presupune identificarea amenințărilor, dar și ce vulnerabilități pot acestea exploata. Analiza vulnerabilităților din sectorul energetic al unui stat/corporații trebuie făcută sectorial, atât pe orizontala cât și pe verticala sectorului energetic. Nu există o vulnerabilitate care să aibă aceleași caracteristici și prin urmare să se manifeste la fel în sistemul de producere a energiei ca în cel al transporturilor. De asemenea, trebuie să nu se omită faptul că o vulnerabilitate din sistemul energetic al unei țări are relevanță doar în raport de tipul de amenințare, de intensitatea cu care ar putea acestea să se manifeste, dar și de capacitatea respectivului actor de a reacționa. Nu există vulnerabilități în sine, după cum nu sunt vulnerabilități generale care să fie valabile pentru orice tip de societate. Întotdeauna va exista un ceva care va particulariza vulnerabilitatea pentru un actor sau altul de pe piața energiei.
În ultimul timp se vorbește tot mai mult de managementul vulnerabilităților ca de un proces care trebuie să fie luat în calcul atunci când se apreciază gradul de securitate energetică al unui actor sau al unei componente din sistemul energetic al acestuia. Joanne Linnerooth-Bayer, specialistă în analiza vulnerabilităților sistemelor energetice, apreciază că un concept cheie cu care se operează este resilience. Cu ajutorul acestuia se poate aprecia nu numai capacitatea de reacție a sistemului, ci și cea de revenire la starea de normalitate. Calcularea și implicit asumarea sau nu a unora dintre riscurile cu care actorul se poate întâlni în sectorul energetic se face numai după ce există o bună cunoaștere a raportului dintre amenințări, vulnerabilități și capacitatea sistemului de a reacționa.
Vulnerabilitățile unei societăți industriale sunt cu totul deosebite în raport cu societatea celui de-al “doilea val” toflerian. Amenințările și pericolele pe care o societate trebuie să le înfrunte în domeniul energetic sunt în raport direct cu vulnerabilitățile ei. Cunoașterea acestora este un pas important pentru identificarea, analiza și evaluarea riscurilor pe care o societate trebuie să le înfrunte/accepte pentru a beneficia de securitate în acest domeniu. Vulnerabilitățile, prin urmare, trebuie apreciate și analizate doar în binom cu amenințările și cu posibilitățile unui actor de a le înlătura.
În general, vulnerabilitățile din sistemul energetic al unui stat/societăți sunt asociate factorului de performanță tehnologică, dar și celui uman. Instalațiile de exploatare, producere și transport al energiei sub toate formele pot prezenta diferite grade de performanță, dar și limite de performanță și fiabilitate. Defecțiunile care apar în sistemele energonucleare, asociate cu erorile umane, pot duce la consecințe dezastruoase, așa cum s-a întâmplat cu centrala de la Cernobîl.
Pe de altă parte, oamenii care activează în sistemul energetic, de la simplu lucrător până la lider/manager, pot avea slăbiciuni în ceea ce privește capacitatea de a acționa și a activa în sistem, pot cădea în plasa unor organizații criminale sau teroriste, contribuind astfel la creșterea vulnerabilității în sistem. Vulnerabilitățile mai pot apărea și ca urmare a caracteristicilor fizice ale spațiului pe care sunt amplasate instalațiile de producție, transport și consum. Acestea pot amplifica sau scădea gradul de vulnerabilitate din sistemul energetic sau a unei părți componente.
Vulnerabilitățile din domeniul securității energetice nu sunt aceleași pentru orice societate/stat. Gradul de dezvoltare economică, resursele energetice de care dispune, nivelul și calitatea cercetării științifice, în general, și a energiei, în special, managementul din politica și economia țării, calitatea diplomației și capacitatea ei de a negocia sau de a-și impune interesele, valoarea forțelor armate și puterea de care dispune la un moment dat în sistemul relațiilor internaționale sunt doar câțiva dintre factorii care determină ca actorii din piața globală de energie să aibă grade diferite de vulnerabilitate, dar și capacități diferite de a reacționa în fața amenințărilor.
Pentru SUA, de exemplu, vulnerabilitățile sunt legate mai ales de posibilitatea întreruperii aprovizionării cu petrol și gaze naturale, de producerea unor dezastre naturale sau acțiuni teroriste de proporții, cum au fost cele din 11 septembrie 2001. Aceleași tipuri de vulnerabilități pot apărea cu unele particularități la toți marii consumatori de energie de pe piața globală, cum ar fi UE, India sau China, dar acestea nu se vor manifesta și nici nu vor fi percepute ca în societatea americană. Relevant din acest punct de vedere, în opinia noastră, este următorul exemplu. Milioane de barili navighează zilnic pe oceanele și mările planetei. Prin Canalul de Suez zilnic trec 180 de nave încărcate cu petrol spre țările Europei, iar prin strâmtoarea Hormuz 18 milioane de barili trec spre marii consumatori de energie ai lumii. O întrerupere a fluxului de transport prin această strâmtoare ar echivala, pentru Statele Unite, spun specialiștii, “cu un absolut Armaghedon scenariu”. Preocupări pentru securitatea transportului de petrol prin aceste puncte nevralgice sunt și la Beijing, dar reacția este cu totul alta. Faptul că SUA menține forțe militare de uscat și maritime în apropierea acestor “puncte obligatorii” de trecere, în unele situații, nu este perceput de China ca un factor care să anuleze vulnerabilitățile, ci să le amplifice. În percepția factorilor de decizie de la Beijing, securitatea energetică a Chinei se confruntă cu o adevărată “the Malacca dilema” deoarece securitatea și apărarea acestei strâmtori prin care trec zilnic cargourile petroliere chinezești aparține “unei puteri străine”. Aceste strâmtori ca și alte puncte obligatorii de trecere prezintă diferite grade de vulnerabilitate care trebuie luate în calcul atunci când se analizează gradele de insecuritate energetică ce pot caracteriza un stat sau altul care utilizează rute ce trec prin aceste zone.
Nu în aceiași termeni trebuie judecate vulnerabilitățile care sunt specifice marilor producători de petrol și gaze naturale, cum ar fi țările din regiunea Golfului Persic sau Federația Rusă. De menționat faptul că, la nivelul unui actor de tip statal, vulnerabilitățile au caracter sistemic și prin urmare nu putem vorbi de acestea la nivel general. Acestea pot avea grade diferite de manifestare în funcție de segmentul/nivelul în care ele apar. Într-un fel se vor manifesta în sistemul de producere a energiei și în cu totul altfel în cel de consum.
Vulnerabilitățile marilor producători de petrol din așa-zisa Lume a Treia sunt cu totul de altă natură decât a celor din Occident și chiar din Orientul Mijlociu. Majoritatea statelor din Africa sub sahariană care au resurse petroliere fac parte din categoria „failed states”. Au mari probleme în a gestiona puterea politică întrucât nu au instituțiile de securitate și apărare capabile să elimine amenințările din sectorul energetic. Pe de altă parte, aceste state se confruntă cu un grad ridicat al corupției în sânul elitei politice. Prin manipulare și forță sunt excluse categorii largi ale populației de la împărțirea profiturilor câștigate din extracția petrolului. Asemenea cazuri sunt frecvent întâlnite în cazul triburilor ogoni și ljaw din regiunea Deltei Nigerului.
Cauzele apariției vulnerabilităților în domeniul securității energetice sunt și ele diferite de la o țară la alta. Nivelul dezvoltării economice și tehnologice face posibilă existența unor diferențe în ceea ce privește gradul de securizare fizică/tehnologică a sistemelor de producere a energiei electrice sau a transportului acesteia spre consumator. Acest lucru este evident mai ales în domeniul energiei nuclearo-electrice. Unele dintre vulnerabilități nu pot fi decelabile din punct de vedere tehnic în condiții de normalitate. Accidente sau acțiuni criminale care prezintă caracteristica dezastrelor care apar în natură datorită hazardului pot scoate la iveală și alte cauze care conduc la vulnerabilități în sistemul de securitate energetică al unui stat.
Vulnerabilitățile din domeniul securității energetice al unei societăți trebuie analizate în directă legătură cu amenințările și pericolele care vin și din afara societății respective. Pentru analiză și interpretare, specialiștii trebuie să le identifice, pe de o parte, în fiecare “segment” al fluxului energetic, de la producător la consumator: exploatare și producția de energie; transportul; managementul distribuției către consumator, iar pe de alta, în tipul de energie care ajunge la consumator – electrică, combustibil auto etc.
Vulnerabilitățile s-au diversificat și multiplicat. Consecințele ce pot apărea prin exploatarea unor vulnerabilități sunt diferite de la un sector energetic la altul, ca și de la o formă de energie la alta. Referindu-se la acest tip de vulnerabilități în societatea modernă, specialistul american în război electronic Winn Schwartau preciza că, dintre acestea, rețelele electrice par a fi cele mai “atractive” pentru teroriști și astfel, în viitor, cele mai expuse amenințărilor de tip nonclasic vor fi rețelele de aprovizionare cu energie ale marilor metropole. Pe teritoriul SUA există o vastă rețea de electricitate care alimentează consumatorii casnici și industriali, care nu este în proprietatea guvernului și prin urmare nu armata este responsabilă pentru protejarea și apărarea ei. Este o problemă care trebuie regândită în raport cu noile tipuri de amenințări. Rețelele de transport al energiei electrice sunt vulnerabile din punct de vedere fizic, dar și informațional. Astăzi controlul și supravegherea se fac prin intermediul computerului. Un atac cibernetic poate pune în dificultate sistemul de transport pe vaste spații, cu consecințe deosebite.
Atacul se poate face nu numai prin tehnicile specifice hacker-ilor, ci și prin mijloace mai sofisticate. În ultimul timp se vorbește tot mai insistent, în rândul specialiștilor militari, de E-bomb pentru a distruge rețelele de transport al curentului electric. Acestea își bazează efectul distructiv pe folosirea impulsului electromagnetic. Asemenea vulnerabilități sunt luate în calcul de către strategii militari din armatele occidentale, dar și din Rusia. În timpul războiului din Kosovo au fost atacate frecvent rețelele electrice și generatoarele sau nodurile de distribuție de către Coaliția internațională. Vulnerabilitățile în acest domeniu pot fi “exploatate” și de unii factori naturali – furtuni, uragane, cutremure de pământ, inundații etc. Consecințele pot fi la fel de dezastruoase, așa cum se poate vedea și din tabelul următor.
Așa după cum se poate observa din tabelul de mai sus, natura și mărimea amenințărilor, dar și vulnerabilitățile care pot fi exploatate ne furnizează și amploarea consecințelor care pot apărea atât în privința populației, cât și a pierderilor materiale.
Un alt set de vulnerabilități sunt cele care pot apărea datorită modului în care oamenii acționează sau gestionează un sector sau altul din sistemul energetic al unei comunități umane, indiferent dacă este vorba de o mare metropolă sau o localitate mai mică. Acest tip de vulnerabilități se poate materializa într-o gamă foarte largă de manifestări, de la eroare umană până la acțiuni deliberate efectuate de către persoane care au fost corupte sau atrase de partea unor organizații criminale sau teroriste. Acest tip de vulnerabilități este cel mai greu de sesizat și descoperit de către agenții/managerii de securitate, dar nu imposibil de făcut.
Identificarea amenințărilor, a modului lor de manifestare, intensitatea cu care este posibil să se manifeste sunt elemente extrem de importante în analiza de securitate energetică care se face atunci când se elaborează o asemenea strategie. Specialiștii în domeniu apreciază că în domeniul securității energetice avem de-a face cu amenințări generale, care acționează global și pot afecta pe marii consumatori, mari grupări de state sau chiar regiuni întregi, și amenințări sectoriale, care sunt specifice pentru o țară/alt tip de actor sau pentru un domeniu energetic.
Amenințările percepute de marii consumatori de energie la adresa securității, cum ar fi SUA sau India, sunt diferite de cele ale unui mare producător de energie, cum ar fi Emiratele Arabe Unite sau chiar Federația Rusă. Uneori, chiar în cadrul marilor consumatori de energie, amenințările nu sunt de același gen și nici nu au aceeași ierarhie în ceea ce privește combaterea lor. Pentru SUA de exemplu, cunoscutul senator Richard Lugar identifica, la nivelul anului 2005, șase mari amenințări. Prima se referă la posibilitatea întreruperii aprovizionării cu petrol ca urmare a unor atacuri teroriste asupra sistemelor și mijloacelor de transport, a apariției unor regimuri de dictatură sau ostile SUA, a conflictelor și instabilității politice în zonele de producție/transport.
O altă amenințare se referă la posibilitatea scăderii în mod dramatic a resurselor energetice neregenerabile – țițeiul și gazele naturale, ca urmare a apariției pe piața energetică a unor noi mari consumatori, cum ar fi China, India, Brazilia și alte state care înregistrează ritmuri de creștere economică superioare mediei mondiale. Apariția unor regimuri politice dictatoriale sau tiranice care să folosească petrolul/energia ca pe o armă sau vector de presiune pentru a impune condiții politice este, în opinia senatorului Lugar, o amenințare care trebuie să preocupe în modul cel mai serios Administrația SUA. Cazul tipic pentru o asemenea amenințare este cel al fostului regim politic patronat de Saddam Hussein în Irak și cel islamic din Iran. La fel de importantă este și amenințarea produsă de creșterea necontrolată a consumului de hidrocarburi care va afecta în mod dramatic mediul. Acest fapt va determina schimbări profunde la nivelul climei, al faunei și florei, dar și al calității aerului din mediul înconjurător. Creșterea dramatică a cererii de petrol ar putea duce la o altă amenințare care a devenit tot mai vizibilă în ultimul timp, și anume explozia prețului per baril la țiței și la gazele naturale. Acest fapt ar afecta nu numai calitatea nivelului de trai al cetățeanului din țările care depind de energia externă, dar și dezvoltarea economică.
Pentru China, din cele cinci amenințări cu care se confruntă, trei sunt asociate prezenței dominante a SUA în Orientul Mijlociu sau controlului absolut al culoarelor energetice și al punctelor obligatorii de trecere a navelor ce transportă țiței și derivatele sale. Concludent din acest punct de vedere este intensa diplomație energetică desfășurată de Pekin în unele țări africane și din America Latină considerată până nu demult drept fief-ul SUA, dar și dezvoltarea unei strategii militare navale pentru a-și proteja rutele de aprovizionare. Potrivit unui analist militar chinez care a semnat un interesant articol în jurnalul “Wen Wei Po”, " la première option consiste en des réactions rapides, incluant des réactions militaires, quand une crise survient… pour montrer notre force à sauvegarder les intérêts du pays. L’autre option est la capacité de dissuasion… Si vous pouvez menacer mes routes maritimes internationales, je peux aussi menacer votre sécurité… dont la sécurité de vos routes maritimes internationales ". Unii analiști susțin că, în viitor, China ar putea deveni un mare concurent și în plan militar pentru SUA.
Federația Rusă, deși este unul dintre puținii actori care pot să-și asigure independența energetică și totodată un mare furnizor de gaze naturale de pe piața energetică, consideră că principala amenințare la adresa securității sale vine tot din sectorul energetic. Potrivit unui oficial militar rus intervievat de analistul militar al Agenției RIA Novosti, Viktor Litovkine, în următorii 10-15 ani problemele ecologice și cele energetice ar putea duce la un conflict de genul “toți contra toți” și Moscova va trebui să-și dezvolte o strategie militară adecvată acestei situații. O altă amenințare este cea legată de posibilele întreruperi ale exportului de gaze naturale datorită faptului că o parte din conductele sale trec pe teritoriul unor state din fosta URSS care doresc să se emancipeze de sub tutela politică a Moscovei. Conflictul pe această temă dintre Kiev și Kremlin este unul de notorietate și a ținut mult timp agenda diplomatică și a mass-media. Sub președinția lui Vladimir Putin, Federația Rusă și-a construit, printr-o strategie coerentă, un cadru care să permită exploatarea eficientă a resurselor energetice, dar să și folosească energia ca pe o armă în politica sa externă.
Pentru un alt mare actor de pe piața energetică cum ar fi, de exemplu, UE, amenințarea cea mai pregnantă pare a fi accesul la resurse și securizarea culoarelor de transport, dar și a terminalelor portuare. Aceasta depinde în mare măsură de petrolul din Orientul Mijlociu și de gazele naturale din fostul spațiu sovietic și din Marea Nordului. Aceste resurse sunt transportate cu ajutorul navelor maritime și al oleoductelor. Iată de ce amenințarea teroristă este una la fel de importantă pentru UE, ca și pentru SUA. De altfel UE a adoptat, ca normă obligatorie pentru toate statele componente, un cod de siguranță – ISPS (International Ship and Port Facility Security) – care reglementează accesul și activitățile legate de transport și difuzarea resurselor energetice. O altă amenințare care este percepută și de UE la fel de acut ca și de SUA este cea a protejării terenurilor petrolifere și a securizării exploatării lor în condițiile în care organizațiile teroriste și-au propus intensificarea atacurilor asupra puțurilor de extracție. La sfârșitul anului 2004, Osama bin Laden a cerut adepților săi "să-și concentreze atenția asupra petrolului mai ales în Irak și în Orientul Mijlociu". În ultimul timp, amenințarea cea mai acut percepută este cea legată de impactul emisiilor de gaze asupra mediului ambiant.
De modul cum se manifestă și mai ales de consecințele pe care le pot suporta dacă nu se gestionează corect amenințările la adresa securității energetice sunt la fel de interesați și actorii nonstatali, în special marile companii petroliere. Încă înainte de a se produce primul șoc petrolier, marile companii – BP, Exxon, Texaco, Elf Aquitaine, ENI etc. – au procedat la crearea unor departamente specializate în elaborarea de strategii pe termen scurt, mediu sau lung pentru a rezista într-un mediu geopolitic ce a devenit tot mai fluid și complex. Unele dintre marile companii și-au făcut publice strategiile și modul de planificare strategică în domeniul energetic, altele promovează o politică cu o mai mare doză de securitate. Prezentăm în schema de mai jos structura organizatorică a departamentelor de analiză pentru unele dintre cele mai importante companii de pe piața energetică.
Potrivit datelor furnizate, la nivelul anului 1990, în aceste companii activau, în compartimentele de analiză, între 90 (Amoco) și 40 de persoane (Texaco). O bună strategie energetică pentru un stat, indiferent de mărimea lui, presupune și colaborarea în acest domeniu cu acești mari actori de pe piața de energie. Nu trebuie omis nici faptul că o parte dintre giganții industriei de energie, prin politicile pe care le practică în raporturile pe care le au cu state mici și mijlocii, devin veritabile amenințări pentru acestea. Practicile unor companii rusești și chiar și occidentale sunt relevante în acest sens. Gradul mare de interconectivitate al economiei mondiale determină transmiterea, în mod automat, a unor amenințări la adresa securității energetice aproape instantaneu. Astfel că este dificil pentru un stat mic să aibă o «hartă» la zi cu aceste amenințări și cu modul cum ele se pot manifesta.
Pentru a identifica și mai ales pentru a descrie o amenințare sectorială la adresa securității energetice, reputați specialiști în domeniu apreciază că trebuie să se țină seama de următoarele elemente: mediul din care provine (natural/hazard; uman/ intențional); tipul de adversar; organizare și mod de acțiune; motivația și capacitatea sa de acțiune. Informațiile culese din această perspectivă pot alcătui o matrice care ulterior ar putea fi utilizată la analiza riscului de securitate energetică. Specialiștii americani care au studiat posibile «imagini» pentru analiza tipului de amenințare pentru o instalație de producere a energiei sau un consumator de energie, cum ar fi, de exemplu, o întreprindere chimică, au furnizat următoarea matrice :
O asemenea matrice poate să fie relativ ușor construită pentru oricare dintre sectoarele energetice, deoarece ca și în cazul vulnerabilităților, și în cel al amenințărilor nu avem de-a face doar cu un singur tip care să se manifeste identic, oricând și oriunde. Pentru transportul de energie – petrol, gaze naturale sau energie electrică, dar și pentru depozitele de petrol și produse petroliere, amenințările pot fi de natură externă – grupări teroriste transnaționale/internaționale, grupări anti-globalizare, grupări extremist-ecologiste, crima organizată, traficanții de droguri etc., dar și internă – grupuri de protestatari antiguvernare violenți, vandali, teroriști etc.
Riscurile în securitatea energetică sunt legate direct de vulnerabilitățile pe care actorii clasici și nonclasici le au în ceea ce privește accesul la resursele naturale din domeniul energiei dar și capacitatea de a acționa pentru a elimina amenințările de orice fel care vizează sectorul energetic. Prin urmare, atunci când se elaborează strategia de securitate energetică trebuie calculate riscurile cu care trebuie să se confrunte sau care trebuie asumate de către actorul respectiv pentru a se determina atât prioritățile în managementul riscului, cât și modalitățile concrete de acțiune.
Sunt riscuri din domeniul securității energetice care pot afecta întreaga societate, dar sunt și riscuri care afectează în principal „actorii” din domeniul energetic și prin ricoșeu, consumatorii/clienții acestora. Prima categorie intră în vizorul instituțiilor statului deoarece implică atât folosirea unor forțe, cât și mijloace ce depășesc posibilitățile actorilor nonclasici. În general, acestea sunt produse de amenințările generate de terorismul transnațional, cât și de politicile practicate pe piața energiei de anumiți actori. Creșterile de prețuri și practicarea unor politici restrictive în mod nejustificat de unele state posesoare de resurse energetice pot genera riscuri majore pentru unele state care depind de importul de energie.
Practicarea unui eficient management al riscurilor în domeniul energiei este fundamental nu numai pentru construirea unei strategii adecvate, ci și pentru promovarea măsurilor corespunzătoare. Țările europene și în aceeași măsură și România sunt dependente de energia importată din alte regiuni, prin urmare este important de știut care sunt riscurile și cum pot fi acestea gestionate. În ultimii ani au fost elaborate multiple metode și căi de gestionare a riscurilor atât la nivelul actorilor statali, cât și al celor nonstatali. Societatea contemporană a dezvoltat în ultimii ani o adevărată cultură pentru „gestionarea incertitudinii”mai ales în domeniul financiar, dar care iată s-a extins și la cel energetic. Pentru o bună strategie de securitate energetică, analiza de risc trebuie:
să identifice „obiectivele” care pot deveni ținte pentru amenințările la adresa securității energetice și care dintre ele sunt cele mai expuse atacului; gradul de expunere la un atac este dat de atractivitatea țintei (raportul dintre vulnerabilitate și capacitatea de reacție);
să descrie riscurile identificate și posibilele consecințe produse asupra sectorului energetic, dar și asupra consumatorilor de energie;
să prefigureze probabilitatea cu care o amenințare se poate materializa la adresa unei „ținte” din sectorul energetic și gradul de incidență asupra altor obiective care nu au fost supuse atacului direct; dacă este vizat de un atac terorist un sistem de transport de petrol( conducte sau blocarea unui punct obligatoriu de trecere, cum ar fi strâmtoarea Malacca), incidența atacului asupra prețului mondial de energie poate să fie mai mare decât mărimea daunelor fizice produse;
să prevadă gradul de risc pentru fiecare componentă a sistemului energetic și ce tip de amenințare poate să pună în pericol funcționarea sa normală;
să identifice mijloacele și modalitățile prin care amenințările pot fi combătute și măsura în care poate fi atenuată forța lor de distrugere pentru fiecare obiectiv sau domeniu al sistemului energetic în parte;
să precizeze instituția/actorul care are atribuțiuni de combatere a amenințărilor la nivel național și pentru fiecare obiectiv sau element al sistemului energetic în parte, modalitățile de cooperare și răspunderea fiecărui element de intervenție pentru modul cum s-a acționat pentru combaterea amenințărilor;
să identifice căile și mijloacele aferente, dar și actorii responsabili pentru înlăturarea consecințelor unui atac reușit asupra sistemului energetic sau a unei componente/obiectiv.
Aceste elemente pot fi materializate și grafic, având următoarea exprimare:
Pe baza unei asemenea matrice se poate construi și o hartă a distribuirii riscurilor din sectorul/sistemul energetic al unei societăți sau actor nonstatal de pe piața energetică. Aceasta se poate construi pornindu-se de la identificarea nivelurilor de risc (ridicat, moderat, scăzut) și a probabilității unei amenințări de a avea succes în atacul executat la un moment dat în sistemul energetic sau asupra uneia dintre componentele sale (mare, medie, scăzută). Aceasta ar putea să fie concretizată și într-o exprimare grafică de felul următor, pentru o realitate ipotetică:
DISTRIBUȚIA RISCULUI
În acest caz au fost luate în considerare ipotetic următoarele tipuri de riscuri:
– economico-financiare (F)
F1 – pierderi financiare ale populației
F2 – pierderi financiare ale companiilor de asigurare
F3 – pierderi financiare ale burselor
– tehnologice (T)
T1 – în centralele atomo-electrice
T2 – biotehnologii și tehnologii neconvenționale de producție a energiei electrice și a diferitelor tipuri de combustibil
T3 – sistemul de transport al combustibililor și energiei
– de mediu(M)
M1 – schimbări climatice
M2 – poluare
M3 – epuizarea stratului de ozon
– politice(P)
P1 – izolare internațională
P2 – afectarea imaginii pe piața energetică
P3 – scăderea încrederii populației în autorități politice centrale și locale
– de securitate
S1 – intervenție armată
S2 – atac terorist
S3 – crimă organizată
Pe baza unei asemenea hărți se pot construi diferite planuri concrete de acțiune și intervenție la nivel central sau local, și o coordonare a forțelor în funcție de situația concretă apărută în sistemul energetic al unei țări. Se poate comunica mai ușor cu opinia publică în ceea ce privește atât nivelul de risc ce trebuie asumat la un moment dat, cât și posibilele consecințe ce ar putea afecta consumatorii de energie la nivelul societății. Nici o societate, indiferent de gradul ei de dezvoltare și pregătire, pentru a face față diferitelor amenințări, nu poate să elimine în totalitate riscurile.
Analiza de risc în domeniul energiei este, prin urmare, folositoare astăzi și pentru ceea ce s-ar putea numi pedagogia socială privind redefinirea atitudinii și mai ales a comportamentului pe care trebuie să-l adopte consumatorul de energie. Grija pentru a face economii, dar și cea pentru conservarea și protejarea mediului înconjurător trebuie să redevină o componentă de bază a consumatorului de energie, într-o societate dominată de psihologia consumului de masă.
O altă etapă importantă în construirea strategiei de securitate energetică este cea a evaluării nevoilor de energie pe termen scurt și mediu, în funcție de:
creșterea economică, dar și tendințele de consum intern și extern;
posibilitățile de producere a energiei necesare, cât și exploatarea ei în siguranță și cu eficiență;
identificarea de noi tipuri de combustibil pentru marii consumatori, cât și găsirea resurselor necesare producerii acestora.
În această etapă se stabilesc viziunea, prioritățile și scopurile strategice urmărite. Acestea sunt construite, în general, în consonanță cu programul de guvernare al unei țări, dar și în raport de schimbările survenite în mediul internațional de securitate sau de afaceri. Majoritatea statelor se folosesc de o gamă largă de scenarii, de la cele mai pesimiste până la cele hiperoptimiste, pentru a construi o strategie de securitate energetică viabilă și eficientă.
Construcția unei bune strategii de securitate energetică se finalizează cu un set de criterii și modalități de evaluare periodică a schimbărilor produse în mediul internațional de securitate, cât și a evoluțiilor de pe piața energetică internațională. În etapa finală se aduc strategiei corecturile și modificările ce se impun și se identifică, și resursele de care ar trebui să dispună instituțiile și actorii implicați în activitatea de securizare energetică a unei societăți.
CONCLUZII
Prezenta lucrare a creionat pentru cititorii interesați de evoluțiile lumii contemporane o posibilă grilă de lectură pentru observarea și cercetarea securității ca realitate concretă, dar și o posibilă analiză a modului cum aceste politici se construiesc la nivelul diferiților actori ai mediului internațional contemporan, și care se adaugă, în logica waltziană, celorlalte „imagini” posibile ale securității. Bogata literatură consacrată relațiilor internaționale ne arată că în problema securității, deși se vorbește tot mai insistent de globalizare ca fenomen și proces, nu putem să operăm cu o singură paradigmă, oricât de mare ar fi prestigiul de care aceasta se bucură.
Asistăm în ultimul timp la înmulțirea perspectivelor de abordare în paradigma ideologiei globale a problemelor de securitate, deși situațiile de criză care duc la insecuritatea individului sau a societății sunt generate de actori clasici, dar cu posibilități de a acționa global în timp și spațiu. Rezolvarea crizei iugoslave, atentatele de la 11 septembrie 2001, dar și dezbaterile stârnite în jurul intervențiilor militare ale SUA și aliaților săi în Kosovo, Afganistan sau Irak, au arătat că acestea au cerut soluții la fel de clasice, dar cu o caracteristică temporalo-spațială ce s-ar putea încadra în viziunile globalizante. Din această perspectivă am încercat să prezentăm în prima parte paradigmele clasice și nonclasice a principalelor Școli din teoria relațiilor internaționale, fără să ne pronunțăm în mod categoric asupra uneia sau alteia atunci când am analizat atractivitatea, dar și gradul de funcționalitate a acesteia în analiza politicilor de securitate.
Volumul de față scoate în evidență faptul că cetățenii ca indivizi ce alcătuiesc statele ca entități politice caracteristice societății contemporane se confruntă astăzi cu o dilemă în ceea ce privește securitatea: mai multă securitate prin renunțarea la unele dintre drepturile fundamentale ale cetățeanului sau mai multă libertate și mai puțină securitate?! Au sporit ca număr și s-au amplificat ca intensitate amenințările și riscurile la adresa securității individului și statelor ca entități componente ale societății internaționale. Soluțiile au fost căutate prin adoptarea și punerea în practică a politicilor de securitate. Uneori s-au găsit soluții mulțumitoare pe termen scurt, alteori practica nu a confirmat optimismul cu care s-a aplicat o paradigmă sau alta de securitate. Referindu-se la acest aspect, Benjamin Franklin nota: "Those who would give up Essential Liberty to purchase a little Temporary Safety, deserve neither Liberty nor Safety" („Cei care vor abandona libertatea esențială pentru a cumpăra puțina Siguranță Temporară, nu merită nici Libertatea, nici Siguranța”). Experiența în domeniul securității a fostei URSS și a fostelor state socialiste-satelit Moscovei și într-o oarecare măsură și evoluțiile contradictorii din Orientul Mijlociu fac tot mai actuală o întrebare care se naște din cuvintele atribuite lui Benjamin Franklin: cum putem să maximizăm securitatea fără să afectăm libertățile fundamentale ale omului?
Întrebări la fel de neliniștitoare se pot naște și pe marginea asigurării securității individului și a societății în ansamblul ei, atunci când încercăm să vedem cum aceasta poate fi materializată prin satisfacerea unor nevoi care țin de ceea ce am putea numi ca fiind vitale: de la asigurarea dreptului la muncă și o viață decentă, la aprovizionarea cu energie și cu alte produse ale modernității care alcătuiesc astăzi confortul fizic și psihic al oamenilor. Este vorba de a se elimina acele „amenințări fără inamic”, cum plastic le-a denumit, pe la mijlocul deceniului zece al secolului trecut, un distins cercetător american, Gwyn Prins. Răspunsurile pot să fie și în acest caz tot cu caracter dilematic. Deoarece populația globului crește în ritm accelerat, iar resursele neregenerabile scad vertiginos, se pune întrebarea: cum se va rezolva independența energetică pe care o clamează tot mai multe state dacă nu se va găsi o soluție alternativă la hidrocarburi? Credem că rezolvarea acestor probleme nu se găsește în soluții valabile oriunde în această lume tot mai complexă și mai ales cu aplicare unică. Au fost perioade din istoria omenirii în care se părea că modelul oferit de teoriile clasice constituie o soluție pentru a se obține o bună securizare a individului și a societății. Practica socială și istoria relațiilor internaționale au arătat că nu întotdeauna modelul intuit și aplicat de specialiști a dat și rezultatele scontate. Din această perspectivă, nu ne-am pronunțat în mod categoric pentru realism sau liberalism în modelarea politicilor de securitate, în general, și a celor energetice, în special. Am prezentat percepția noastră în ceea ce privește avantajele și slăbiciunile unui curent sau altul și credem că cei ce ne propun o combinare a paradigmelor au dreptate.
În ultimul timp s-au bucurat de tot mai mult succes soluțiile propuse de teoriile postmoderniste chiar dacă unii autori constructiviști (precum Alexander Wendt sau Nicholas Onuf) refuză să considere că avem de-a face cu o nouă paradigmă în cercetarea și analiza relațiilor internaționale. În opinia lui Nicholas Onuf, „Constructivismul nu este o teorie, este o abordare a cercetării sociale. Este în mod special relevant și pertinent ca un instrument de critică la adresa teoriilor empirice și normative larg răspândite”. Unul dintre fondatorii acestei paradigme, Alexander Wendt, consideră constructivismul o alternativă la teoriile clasice ale politicii internaționale.
Credem că abordarea constructivistă, în multe privințe, acoperă nevoile de analiză și înțelegere în acele domenii și sectoare ale politicilor de securitate unde teoriile clasice nu au un grad optim de adecvare. Unul dintre sectoarele vizate este cel energetic. Utilizarea de către noi a paradigmei constructiviste în analiză ne-a permis nu numai o nuanțare a percepțiilor pe care le au despre propria securitate energetică diferiți actori ai mediului internațional, dar și cum văd ei setul de amenințări și vulnerabilitățile pe care le au în această lume tot mai globalizată.
Energia a devenit nu numai un câmp geopolitic extrem de disputat după marile șocuri petroliere ale secolului trecut, ci și un factor important în aprecierea stării de securitate a societății contemporane atât la nivel intern, cât și internațional. Pentru prima dată din istoria umanității, energia a împărțit spațiul politic în amici și inamici, iar petrolul a substituit cu tot mai mult succes armele clasice în confruntarea dintre state sau alte tipuri de actori de pe eșichierul internațional. Aceste aspecte au modificat fundamental relațiile tradiționale ale pieței. În aceste condiții, consumatorii și furnizorii de energie nu se mai raportează doar la respectarea regulilor și principiilor economiei de piață, ci și la înțelegerile/ constrângerile politice.
Pentru multe comunități de pe continentul african, cum ar fi cele din Delta Nigerului, însăși existența petrolului și exploatarea lui de către marile companii transnaționale se constituie în amenințări la adresa securității lor fizice. Revoltele populației Iko din 1987 împotriva condițiilor în care compania Shell exploata această resursă s-a sfârșit tragic după ce au intervenit forțele de poliție locale cunoscute sub numele „kill-and-go”. Același lucru s-a întâmplat și cu revoltele populației ogoni din anii 1992-1995. Sunt analiști care afirmă că și intervențiile armate din Afganistan, dar și cele din Irak au produs securizarea zonei pentru o parte a populației, dar și insecurizare pentru alta.
În această situație este extrem de important ca toți actorii mediului de securitate energetică să aibă elaborate strategii de securitate elastice, capabile să se adapteze rapid la schimbările produse în plan global sau chiar local. Identificarea corectă a amenințărilor, dar mai ales cunoașterea la ce riscuri se poate expune un actor sau altul în efortul său de a se securiza din punct de vedere energetic este hotărâtoare. Pe baza studiilor și cercetărilor efectuate până în acest moment în acest domeniu am căutat să oferim „cadre” teoretice care să conducă pe cei interesați la construirea de soluții practice. Aceste „cadre” teoretice au rezultat prin aplicarea prin tehnica hibridării a diferitor ipoteze de cercetare caracteristice atât neoliberalismului, cât și constructivismului. Nu împărtășim soluțiile de tip hardpower în asigurarea securității energetice. Sigur că putem implica până la un punct și instituții politico-militare în construirea politicilor de securitate energetică, dar în nici un caz ele nu se pot baza doar pe acestea, indiferent dacă este vorba de unele cu un mare prestigiu și credibilitate, cum este, de exemplu, NATO.
Considerăm că pentru elaborarea unor politici de securitate eficiente și credibile, de mare folos sunt scenariile ca instrumente de anticipare și identificare a posibilelor evoluții în acest tip de securitate. Pe baza acestor instrumente am exprimat un punct de vedere cu privire la căile și modalitățile prin care se pot elabora strategiile de securitate. În opinia noastră, strategiile energetice constituie modalitățile practice prin care politicile din acest domeniu se pot materializa cu succes sau le pot falimenta. Eficiența unei politici energetice este dată, în mare măsură, de gradul ei de predictibilitate și de alocarea de resurse în acord cu evoluțiile din mediul internațional contemporan. Nici un stat, indiferent de mărimea sa sau de puterea de care dispune, nu mai poate construi o politică de securitate eficientă, bazată doar pe resursele proprii și analizând doar evoluțiile interne.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici DE Securitate In Mediul International Contemporan (ID: 144600)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.