Politici de Protectie a Mediului Studiu Comparativ Romania Ue

INTRODUCERE

Daca anii ’70 au fost anii în care problemele de protecție a mediului s-au impus atenției, sfârșitul anilor ’80 aduce și primele seturi de măsuri, pe care le putem numi “politici de protecție a mediului”.

Ideea de bază care se regăsește astăzi în toate aceste politici este ideea “dezvoltării durabile”. Aceasta reprezintă dezvoltarea care răspunde necesităților prezentului, fără a compromite capacitatea de a fi satisfacute necesitatile generatiilor viitoare.

Din definitie rezulta trei elemente care formeaza impreuna dezvoltarea durabila, si anume:

Mediul inconjurator, care trebuie sa fie pe deplin integrat dezvoltarii economice, deoarece, conform definitiei, dezvoltarea economica prezenta trebuie sa lase generatilor viitoare un “capital ecologic” cel putin egal cu cel pe care l-am preluat noi de la generatiile anterioare;

Echitatea – dezechilibrele lumii contemporane participa in buna masura la dezoltarea mediului;

Viitorul – dezvoltarea durabila impune o alta scala a timpului. Intreprinderile opereaza sub presiunea concurentei si vizeaza obtinerea de profituri pe termen scurt, in timp ce scopul dezvoltarii durabile este securitatea ecologica pe termen lung.

Foarte importante în analiza conceptului de dezvoltare durabilă sunt și problemele mediului înconjurător, care au un caracter internațional din ce în ce mai marcat, pe măsură ce amploarea fenomenelor de poluare creste. Astfel, deciziile luate nu mai pot ignora efectele asupra colectivitatii umane, in sensul cel mai larg al cuvantului.

Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile, politica de mediu este permanent conectată la tendințele globale de protecție a mediului, așa cum apar ele în urma evenimentelor internaționale precum summit-urile de la Rio (1992) și Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto, etc. În plus, aceasta conectare și implicare în progresele internaționale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Prin însuși caracterul ei, dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilizare și

educație pentru protecția mediului, iar acest aspect este reflectat de evoluția politicii comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de la o abordare bazată pe constrângere și sancțiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se acționează în direcția unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare față de mediu și a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului. Politica de mediu nu acționează independent, ci reflectă interesul societății civile în această direcție, manifestat prin crearea a numeroase mișcări și organizații de mediu. Mai mult, în unele țări s-a ajuns la crearea și dezvoltarea unor partide politice „verzi”, cu un real succes în arena politică. Nu trebuie însă uitate nici rezistența – sau, mai bine spus reținerea și inerția care se manifestă, atunci când obiectivele de mediu par a limita competitivitatea industrială și creșterea economică; însă acest aspect nu face decât să sublinieze o dată în plus nevoia unei abordări concertate la nivel european și necesitatea existenței unei politici de mediu active și integrate, capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.

POLITICA DE PROTECTIE A MEDIULUI IN UE

II.1. Momente cheie

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferință a Organizației Națiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în același an.

În 1973 a fost elaborat primul Program de Acțiune pentru Mediu – PAM (1973-1977), sub forma unei combinații de programe pe termen mediu și de gândire strategică, care accentua nevoia de protecție a apei și a aerului și care conținea o abordare sectorială a combaterii poluării.

În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acțiune pentru Mediu – PAM 2 (1978-1982), structurat pe aceleași priorități ca și PAM 1 și fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.

Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcției Generale pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicilor de mediu și totodată inițiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă și mai strâns corelată cu alte politici comunitare.

În 1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982 -1986), care reflectă influența dezvoltării pieței interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieței. În plus, acest program de acțiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.

Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1997), document prin care protecția mediului dobândește o bază legală în cadrul Tratatului Comunității Europene (Tratatul de la Roma, 1957). În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987- 1992), caracterizat prin aceeași tendință de coordonare cu evoluția și obiectivele pieței unice ca și programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului și a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiași moșteniri naturale și generațiilor viitoare.

PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 și face trecerea de la abordarea bazată pe comandă și control la introducerea instrumentelor economice și fiscale și la consultarea părților interesate în procesul de decizie. De asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Tot în acest an a fost semnat și Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu.

În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.

Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 și definirea priorităților pentru al 6-lea program de acțiune – PAM 6 (2001-2010) – care susține strategia dezvoltării durabile și accentuează responsabilitatea implicată în deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani: 1) schimbarea climatică și încălzirea globală, 2) protecția naturii și biodiversitatea, 3) sănătatea în raport cu mediul și 4) conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor.

Conferința de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea dezvoltării durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social și al protecției mediului.

Tot în domeniul strategiilor iese în evidență și anul 2003, prin adoptarea Strategiei europene de mediu și sănătate (SCALE), care are în vedere relația complexă și direct cauzală existentă între poluarea și schimbarea caracteristicilor mediului și sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor – cel mai vulnerabil grup social și cel mai afectat de efectele poluării mediului.

II.2. Baza legală

Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 – 176 ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 și 95. Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu și conține scopul acesteia – asigurarea unui înalt nivel de protecție a mediului ținând cont de diversitatea situațiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. În completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop și stabilește modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite SM adoptarea unor standarde mai stricte. Articolul 95 vine în completarea acestuia și are în vedere armonizarea legislației privitoare la sănătate, protecția mediului și protecția consumatorului în Statele Membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naționale în scopul unei mai bune protejări a mediului. Funcționând într-o altă direcție, Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a Uniunii Europene și subliniază astfel nevoia de a integra cerințele de protecție a mediului în definirea și implementarea politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele și deciziile adoptate, care constituie legislația orizontală și legislația sectorială în domeniul protecției mediului. Legislația orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere transparența și circulația informației, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activității și implicării societății civile în protecția mediului ș.a. (de exemplu: Directiva 90/313/CEE privind accesul liber la informația de mediu, Regulamentul 1210/90/CEE privind înființarea Agenției Europene de Mediu etc).

Spre deosebire de aceasta, legislația sectorială (sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de mediu și care sunt: gestionarea deșeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii (a biodiversității naturale), protecția solului și protecția civilă (care se regăsesc în planurile de acțiune și în strategiile elaborate).

II.3. Actorii instituționali ai politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene este susținută de un număr de actori instituționali implicați în pregătirea, definirea și implementarea sa, și care se află în permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizații industriale, organizații nonguvernamentale și grupuri de reflexie. Prin diversele atribuții pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu și asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât și la nivel de implementare.

Comisia Europeană, DG Mediu. Direcția Generală (DG) Mediu a fost creată în 1981 și este direct responsabilă pentru elaborarea și asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniția și definitiva noi acte legislative în domeniu și de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre.

Consiliul Miniștrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene și se reunește de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor de mediu ale SM.

Parlamentul European, Comitetul de mediu, sănătate publică și politică a consumatorului. Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se manifestă prin cooperarea acestuia cu celelalte instituții și implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973 Parlamentul a înființat un Comitet de mediu, format din specialiști și responsabili pentru inițiativele legislative privind protecția mediului și protecția consumatorului.

Comitetul economic și social are un rol consultativ în procesul de decizie și ilustrează generalitatea politici de protecție a mediului ambiant.

Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol consultativ și asigură implicarea autorităților regionale și locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei, alături de planificarea spațială și de chestiunile ce țin de politica urbană și de energie.

Agenția Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) și are ca scop principal colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind mediul ambiant către decidenți și către public. Acest lucru se realizează prin activități permanente de monitorizare a mediului și semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariție. Astfel, activitatea sa constă în: furnizarea de informații pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice; promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor și protecției mediului; sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului.

Deși nunilor are, de asemenea, rol consultativ și asigură implicarea autorităților regionale și locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei, alături de planificarea spațială și de chestiunile ce țin de politica urbană și de energie.

Agenția Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) și are ca scop principal colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind mediul ambiant către decidenți și către public. Acest lucru se realizează prin activități permanente de monitorizare a mediului și semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariție. Astfel, activitatea sa constă în: furnizarea de informații pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice; promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor și protecției mediului; sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului.

Deși nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările și rapoartele sale asupra situației mediului joacă un rol esențial în adoptarea noilor strategii și măsuri de protecție a mediului la nivel comunitar și fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcție. Odată cu Agenția Europeană de Mediu a fost stabilită și Rețeaua Europeană de Informare și Observare pentru Mediu (EIONET)2, care conectează rețelele naționale de informare ale SM.

Deciziile actorilor instituționali implicați în politica de protecție a mediului se iau în

conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:

ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorității calificate în Consiliu și prin

cooperarea cu Parlamentul European (PE);

pentru programele de acțiune, se respectă decizia majorității calificate în Consiliu și în co-decizie cu PE;

decizii în unanimitate în Consiliu și la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale și măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului și managementul resurselor de apă, precum și a măsurilor ce afectează politica energetică.

II.4. Obiective

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate de Articolul 174 al Tratatului CE și sunt reprezentate de:

conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;

protecția sănătății umane;

utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;

promovarea de măsuri la nivel internațional în vederea tratării problemelor regionale de mediu și nu numai.

II.5. Principii

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecție a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă printr-un proces orizontalizare și să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum și pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilității financiare pentru daunele cauzate mediului. Această evoluție conduce la delimitarea următoarelor principii de acțiune:

Principiul „Poluatorul plătește”: are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autoritățile publice – altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producție al bunurilor și serviciilor ce cauzează poluarea;

Principiul acțiunii preventive: se bazează pe regula generală că „e mai bine să previi decât să combați”;

Principiul precauției: prevede luarea de măsuri de precauție atunci când o activitate amenință să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relație cauză-efect nu este deplin dovedită științific;

Principiul protecției ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecție;

Principiul integrării: prevede ca cerințele de protecție a mediului să fie prezente în definirea și implementarea altor politici comunitare;

Principiul proximității: are drept scop încurajarea comunităților locale în asumarea responsabilității pentru deșeurile și poluarea produsă.

II.6. Programe de acțiune

Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acțiune pentru Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972 și fiind urmat de alte cinci. Aceste programe de acțiune sunt, de fapt, o combinație de programe pe termen mediu corelate printr-o abordare strategică și constau într-o tratare verticală și sectorială a problemelor ecologice.

Primele două programe de acțiune pentru mediu, PAM 1 (1973-1977) și PAM 2 (1977-1981) reflectă o abordare sectorială a combaterii poluării și promovează nevoia de protecție a apei și a aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare.

PAM 3 (1982 -1986) și PAM 4 (1987-1992) reflectă evoluția politicilor comunitare la acel moment și dezvoltarea „pieței interne” , astfel încât obiectivele de mediu să fie corelate cu cele ale pieței. Abordarea calitativă se schimbă, iar obiectivele de mediu încep să fie văzute ca instrumente de creștere a performanței și competitivității economice. În plus, PAM promovează abordarea integrată a politicii de mediu și introduce conceputul „dezvoltării durabile”.

Al 5-lea Program de Acțiune pentru Mediu (1993 -2000), numit și „Către o dezvoltare durabilă” a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Această abordare apare, de altfel, în toate politicile UE odată cu Tratatul de la Amsterdam (1997), când este promovată ca politică transversală. În această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă:

menținerea calității generale a vieții;

menținerea accesului continuu la rezervele naturale;

evitarea compromiterii pe termen lung a mediului;

înțelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului, fără a afecta capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi.

Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcției politicii de mediu către o politică bazată pe consens, prin consultarea părților interesate în cadrul procesului de luare a deciziei, precum și trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire și operaționalizată prin utilizarea de instrumente economice și fiscale.

Al 6-lea Program de Acțiune pentru Mediu (2001-2010), numit și „Alegerea noastră, viitorul nostru” este consecința procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 (realizată în anul 2000) și stabilește prioritățile de mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate astfel 4 arii prioritare ce definesc direcțiile de acțiune ale politicii de mediu:

1) schimbarea climatică și încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc efectul de seră cu 8% față de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto);

2) protecția naturii și biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea amenințărilor la adresa speciilor pe cale de dispariție și a mediilor lor de viață în Europa;

3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;

4) conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor – are ca obiectiv creșterea gradului de reciclare a deșeurilor și de prevenire a producerii acestora.

Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor și care au în vedere:

aplicarea efectivă a legislației comunitare de mediu în SM;

obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra mediului;

implicarea strânsă a consumatorilor și producătorilor în identificarea de soluții pentru problemele de mediu;

asigurarea accesului general la informațiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru protecția acestuia;

accentuarea importanței reducerii poluării urbane și a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul conservării peisajelor și a mediilor naturale).

De asemenea, PAM 6 prevede și dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor aspecte importante ale protecției mediului, precum: protecția solului, protecția și conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul urban, reciclarea deșeurilor, gestionarea și utilizarea resurselor în perspective dezvoltării durabile. Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze: prima, de descriere a stării de fapt și de identificare a problemelor; a doua, de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme. Până în momentul de față au fost inițiate primele șase strategii, după cum urmează:

1) Calitatea aerului – strategie inițiată prin programul „Aer curat pentru Europa” (CAFE), lansat în martie 2001 și care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări strategice și integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului și sănătății umane; acestea au fost prezentate Comisiei la sfârșitul anului 2004 și au fundamentat strategia de combatere a poluării aerului.

2) Protecția solului – primul pas în această direcție a fost făcut în aprilie 2002, prin publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică pentru protecția solului”; în cadrul acesteia, problema protecției solului este pentru prima dată tratată independent și sunt prezentate problemele existente, precum și funcțiile și trăsăturile distinctive ale unei politici de mediu în această direcție.

3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategie ce demarează în iunie 2002, prin comunicarea Comisiei : „ Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile” – comunicare prin care sunt stabilite următoarele obiective:

minimizarea riscurilor la adresa sănătății și mediului rezultate din utilizarea pesticidelor;

îmbunătățirea controlului asupra utilizării și distribuției pesticidelor;

reducerea nivelului substanțelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure;

încurajarea obținerii de recolte fără utilizarea pesticidelor;

stabilirea unui sistem transparent de raportare și monitorizare a progresului, inclusiv dezvoltarea de indicatori adecvați.

4) Protecția și conservarea mediului marin: această strategie este inițiată prin comunicarea omonimă a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în contextul durabilității și conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor și zonelor de coastă, acordând o atenție specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.

5) Reciclarea și prevenirea deșeurilor – lansată în mai 2003, această strategie reprezintă prima tratare separată a aspectelor reciclării și prevenirii producerii de deșeuri, iar prin comunicarea aferentă sunt investigate modalitățile de promovare a reciclării produselor (atunci când este cazul) și sunt analizate opțiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.

6) Mediul urban – această strategie are deja identificate patru teme prioritare în sensul dezvoltării durabile, prin influența lor asupra evoluției mediului în spațiul urban: transportul urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcțiilor și urbanismul/arhitectura urbană, iar până la sfârșitul lui 2003 a fost lansată comunicarea aferentă, iar strategiile de protecție a mediului au fost definitivate în iulie 2005.

Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)”, având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor de viață și conducând astfel la dezvoltarea unei piețe a produselor ecologice. Programul a fost supus unei evaluări intermediare în 2005, în vederea revizuirii și actualizării sale conform ultimelor informații și progrese în domeniu.

II.7. Instrumente de aplicare a politicii de mediu

Evoluția politicii de mediu și schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului sunt reflectate nu numai de obiectivele și prioritățile acesteia, ci și de numărul – în continuă creștere – al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente: legislative, tehnice și instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de „instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor tendințe și strategii de protecție a mediului.

A. Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecție a mediului; sunt reprezentate de legislația existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte normative (directive, regulamente și decizii) adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie așa numitul acquis comunitar).

B. Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul ambiant și utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor tehnice pot fi incluse:

– Standarde și limite de emisii;

– Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT);

– Denominarea „eco” (eco-etichetarea);

– Criteriile aplicabile inspecțiilor de mediu în SM.

Standardele și limitele de emisii sunt incluse în legislația specifică și au menirea de a limita nivelul poluării mediului și de a identifica marii poluatori.

Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT); legislația de prevenire și control a poluării industriale impune utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile la un moment dat. Instituții specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale (energie, metalurgie, chimie etc.) și a căror utilizare devine obligatorie.

Denominarea „eco” este un instrument ce are drept scop promovarea produselor cu un impact de mediu redus, comparativ cu alte produse din același grup. În plus, denominarea „eco” oferă consumatorilor informații clare și întemeiate științific asupra naturii produselor, orientându-le astfel opțiunile. Această denominare are rolul evidențierii produselor comunitare care îndeplinesc anumite cerințe de mediu și criterii „eco” specifice, criterii stabilite și revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco15 – responsabil de altfel și pentru evaluarea și verificarea cerințelor referitoare la acestea. Produsele care au îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi recunoscute prin simbolul „margaretei”(logo-ul specific). Septembrie 2005 este data la care a fost finalizată examinarea modului de funcționare a denominării „eco” și la care au fost propuse amendamentele corespunzătoare.

Criteriile aplicabile inspecțiilor de mediu în SM au fost create pentru a asigura conformitatea cu legislația de mediu a UE și aplicarea uniformă a acesteia. Acest lucru este posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea, desfășurarea, urmărirea și popularizarea rezultatelor inspecțiilor de mediu în toate SM.

Alte două instrumente sunt reprezentate de rețelele de măsură și control a poluării aerului, solului apei etc și de bazele de date privind nivelul poluării, pragurile de alertă, inventarul de emisii poluante etc. Acestea monitorizează permanent situația mediului și oferă informațiile necesare inițierii de acțiuni cu scop reparatoriu și preventiv.

C. Instrumente financiare ale politicii de mediu. Principalele instrumente sunt reprezentate de programul LIFE și de Fondul de Coeziune.

1. Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a cofinanța proiectele de protecție a mediului în țările UE, precum și în țările în curs de aderare. Programul are deja trei faze de implementare:

prima fază: 1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro;

a doua fază: 1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro;

a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.

LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE – Natură, LIFE – Mediu și LIFE – Țări terțe, toate trei urmărind îmbunătățirea situația mediului înconjurător dar fiecare dintre ele având buget și priorități specifice. Componenta Măsuri însoțitoare funcționează ca o subcategorie a acestora și are rolul de a asista cu materiale, studii și informații implementarea celor trei componente tematice, precum și de a finanța acțiuni de diseminare și schimb de bune practici. Toate componentele sunt supuse condiției co-finanțării de către statele eligibile, cu excepția componentei Măsuri însoțitoare – care beneficiază de finanțare 100% din partea UE.

Proiectele finanțate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce reflectă relevanța și seriozitatea acestora și care cer ca proiectele:

să fie de interes comunitar și să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;

să fie implementate de parteneri serioși din punct de vedere financiar și tehnic;

să fie fezabile în termeni de propuneri tehnice, planificarea acțiunilor, buget și cost-eficacitate.

Componenta LIFE – Natură finanțează – în proporție de 50%-70% din cheltuielile eligibile – proiecte de conservare a habitatului natural și a faunei și florei sălbatice (conform directivelor păsărilor și habitatelor), sprijinind astfel politica de conservare a naturii și rețeaua Natura 2000 a Uniunii Europene.

Componenta LIFE – Mediu finanțează – în proporție de 30%-50% din cheltuielile eligibile – acțiuni ce au drept scop implementarea politicii și legislației comunitare referitoare la protecția mediului, atât în SM cât și în țările candidate. Obiectivul specific al acestei componente este de a contribui la dezvoltarea de metode și tehnici inovatoare de protecție a mediului, prin cofinanțarea proiectelor demonstrative cu rezultate a căror diseminare are importanță deosebită în promovarea aspectelor inovatoare. LIFE – Mediu are definite cinci domenii eligibile pentru finanțare:

1) dezvoltarea și planificarea utilizării terenurilor;

2) managementul apelor;

3) reducerea impactului activităților economice asupra mediului;

4) gestionarea deșeurilor;

5) reducerea impactului produselor asupra mediului printr-o abordare integrată a procesului de producție.

Componenta LIFE – Țări terțe finanțează proiecte de asistență tehnică (70% din cheltuielile eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în țările terțe. Altfel spus, această componentă are în vedere crearea capacităților și structurilor administrative necesare dezvoltării politicii de mediu și a programelor de acțiune în SM, în unele țări candidate (Estonia, Letonia, Ungaria, România, Republica Slovacă și Slovenia) și în unele țări terțe din jurul Mării Mediterane și Mării Baltice. Pentru a fi finanțate în cadrul acestei componente, proiectele propuse trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

să fie de interes comunitar;

să promoveze dezvoltarea durabilă, la nivel internațional, național sau regional;

să propună soluții de rezolvare a problemelor majore de mediu.

2. Fondul de Coeziune

Înființarea Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin Tratatul de la Maastrich, acesta

devenind operațional în anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici1:

1. Sfera limitată de acțiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin financiar numai Statelor Membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară. Aceasta înseamnă că ajutorul este direcționat către statele mai puțin prospere luate în întregime (este vorba doar de Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda);

2. Sprijinul financiar este limitat la co-finanțarea proiectelor din domeniile protejării mediului și dezvoltării rețelelor de transport trans-europene;

3. Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin care se acceptă condițiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere legătura dintre acest fond și obiectivul realizării uniunii economice și monetare.

Repartizarea pe țări a Fondului de Coeziune, în perioada 2000 – 2006, se realizează astfel:

Grecia – 3060 milioane € (16,77%);

Irlanda – 720 milioane € (3,94%);

Spania – 11160 milioane € (61,18%);

Portugalia – 3300 milioane € (18,09%).

II.8. Strategii ale politicii de mediu

Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarității (adică delegarea de responsabilități SM, în timp ce UE trasează numai cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) și încearcă înlocuirea abordării verticale tradiționale, de tip comandă și control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale UE.

Se poate spune că aceste strategii sunt un fel de „instrumente ajutătoare”, care vin să completeze instrumentele standard și care acționează ca stimulente în vederea adoptării de măsuri pentru protecția mediului sau care accentuează tendința spre o abordare bazată pe principiul voluntariatului. Astfel, este vorba despre:

a). Dezvoltarea durabilă;

b). Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecției mediului;

c). Politica Integrată a Produselor (PIP);

d). Acordurile voluntare de protecția mediului și reducerea poluării;

e). Taxele și impozitele de mediu în cadrul Pieței Unice;

f). Strategia europeană de mediu și sănătate.

Acestea sunt rezultatul noii abordări a PAM 5 și a tendinței inovatoare a PAM 6, care prevede creșterea numărului instrumentelor de implementare a politicii de mediu și care promovează acțiunile orizontale și integrate.

a). Dezvoltarea durabila

Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă a fost adoptată în anul 2001, la întâlnirea internațională de lucru de la Gothenburg (Suedia), ca strategie pe termen lung ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social și protecția mediului și care a cunoscut o apreciere semnificativă în următorii ani. Conceptul dezvoltării durabile e însă prezent în politica de mediu a UE încă din PAM 5 și doar se delimitează ca strategie de sine stătătoare în 2001. La momentul actual există două linii de dezvoltare a acestei strategii: prima, corespunde Procesului Cardiff și are în vedere exact integrarea politicilor de mediu în alte politici comunitare; a doua, reprezentată de Declarația de la Gothenburg – numită și „O Europă durabilă pentru o lume mai bună: o strategie a Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă”18 – are în vedere rolul UE în aspectele globale ale dezvoltării durabile. Prin cadrul de dezvoltare inițiat în 2001 au fost identificate 4 priorități:

schimbarea climatică și utilizarea energiei “curate”(adică a surselor de energie ce nu dăunează mediului);

sănătatea publică;

gestionarea responsabilă a resurselor naturale;

sistemele de transport și utilizarea terenurilor.

Pentru tratarea acestor priorități au fost stabilite 3 direcții de acțiune, ce structurează și eficientizează strategia de dezvoltare durabilă și care, în același timp, se completează reciproc. Acestea cuprind:

A. propuneri ce se influențează mai multe sectoare;

B. măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung;

C. revizii progresive a gradului de implementare a strategiei,

iar fiecare dintre ele este dezvoltată prin stabilirea unui set de măsuri ce creează cadrul de acțiune propriu-zis și duc la operaționalizarea și aplicarea în practică a dezvoltării durabile.

Pentru prima direcție de acțiune (A), măsurile aferente au în vedere următoarele aspecte:

toate propunerile legislative majore trebuie să includă o evaluare a potențialelor costuri și beneficii economice, sociale și de mediu;

programele comunitare de cercetare și dezvoltare trebuie să se axeze mai mult pe dezvoltarea durabilă;

Acestora li se adaugă accentul pe îmbunătățirea comunicării, prin sublinierea importanței dialogului sistematic cu consumatorii și a consultării altor țări – cea din urmă în vederea promovării dezvoltării durabile pe plan global. Convingerea că politicile comunitare trebuie să sprijine eforturile altor țări în această direcție – întrucât dezvoltarea durabilă nu poate fi numai o preocupare a UE, ci trebuie să fie a întregii lumi – s-a materializat în cadrul a două evenimente majore:

1) “UN Monterey Conference on Financing for Development” („Conferința Organizației Națiunilor Unite de la Monterey asupra finanțării pentru dezvoltare”), din martie 2002, la care s-a luat decizia de a mări „ajutorul oficial pentru dezvoltare” al UE;

2) Johannesburg Summit (Conferința de la Johannesburg), la zece ani după Conferința de la Rio, summit în cadrul căruia EU a înființat o „coaliție a celor dispuși” să promoveze surse reutilizabile de energie și a încheiat alte acorduri de dezvoltare durabilă la nivel global.

A doua direcție de acțiune (B) este strâns corelată cu prioritățile identificate, astfel încât pentru fiecare prioritate a fost creat un set corespunzător de măsuri de acțiune.

A treia direcție de acțiune (C) prevede ca măsuri de realizare:

1) o revizuire anuală a strategiei, care are loc în cadrul întâlnirii din fiecare primăvară a Consiliului European;

2) o revizuire a strategiei la schimbarea fiecărui mandat al Comisiei;

3) organizarea, de către Comisie, a unui forum cu părțile interesate (la fiecare doi ani).

b). Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecției mediului

Acest program are la bază Decizia 466/2002/EC din martie 2002, funcționează ca un instrument financiar și reprezintă re-înnoirea unui program anterior, desfășurat pe parcursul a trei ani (1998-2000). Noul program acoperă perioada 2002 -2006, are un buget de 32 mil. Euro și încurajează participarea sistematică a ONG-urilor la dezvoltarea politicii comunitare de mediu, precum și sprijinirea asociațiilor locale și regionale mici ce contribuie la aplicarea aquis-ului comunitar. Rolul său de stimulent este materializat prin acordarea de subvenții ONG-urilor active în domeniul protecției mediului, pe baza unor propuneri trimise de acestea. Criteriile de acordare a granturilor urmăresc prioritățile PAM 6 și promovează educația pentru protecția mediului și sprijinirea implementării legislație comunitare de mediu, iar sumele acordate acoperă 70% din cheltuielile organizației pe ultimii doi ani pentru ONGurile din SM și 80% pentru cele din țările candidate.

c). Politica Integrată a Produselor (PIP)

PIP are la bază Cartea verde a unei politici integrate a produselor (februarie 2001) și există ca strategie începând din iunie 2003, odată cu adoptarea de către Comisie a comunicării aferente. PIP urmărește să minimizeze degradarea pe care unele produse o cauzează mediului pe durata ciclului lor de viață și propune o abordare voluntară în vederea „produselor verzi”, precum și o strânsă cooperare cu părțile interesate. Principiile de bază ale acestei strategii sunt:

1) gândirea în perspectiva ciclului de viață al produselor;

2) implicarea pieței, prin crearea de stimulente în vederea încurajării cererii și ofertei de “produse verzi”;

3) implicarea părților interesate;

4) actualizarea și dezvoltarea continuă;

5) crearea de instrumente variate.

În ceea ce privește implementarea sa, au fost identificate două direcții de acțiune:

– stabilirea de „condiții cadru” – adică promovarea acelor tipuri de măsuri și instrumente aplicabile mai multor produse diferite;

– crearea unei „abordări specifice produsului” – adică identificarea produselor cele mai dăunătoare la adresa mediului și dezvoltarea de proiecte pilot pentru demonstrarea practică a beneficiilor aplicării PIP.

În momentul de față, această strategie se află încă în faza promovării obiectivelor și a elaborării modalității de transpunere în practică a principiilor sale.

Deși această strategie nu este încă funcțională, ea are un potențial ridicat de promovare a unei atitudini centrată pe preocuparea pentru mediu, atât din partea producătorilor cât și a consumatorilor – ceea ce, pe termen lung, poate genera formarea unui mecanism autoreglabil de selecție a tipurilor de produse aflate pe piață, în funcție de potențialul lor dăunător asupra mediului. Pentru a asigura eficacitatea acestei strategii, Comisia a prevăzut o revizuire a sa la fiecare trei ani.

d). Acordurile voluntare de protecția mediului și reducerea poluării

Acordurile de mediu există ca strategie declarată în urma unei Comunicări a Comisiei din iulie 2002 și reprezintă o formă de co-reglementare, cu rolul de a sprijini implicarea activă și responsabilizarea agenților economici față de protecția mediului. Acordurile de mediu au un caracter voluntar și sunt folosite în mod curent în toate SM, la nivel național, regional sau local, însă apar ca o noutate la nivelul UE – ca acorduri încheiate între Comisia Europeană și federațiile industriale europene. Elementul de noutate este reprezentat de stabilirea unui cadru legal pentru utilizarea acordurilor voluntare de mediu; altfel, putem vorbi de acorduri de mediu încă din 1996, când au fost pentru prima dată subliniate avantajele acestora:

abordare pro-activă din partea industriei;

soluții eficace și create special pentru problemele identificate;

realizarea rapidă a obiectivelor de mediu.

Reglementarea funcționării acestora, adusă de Comunicarea din iulie 2002, stabilește trei tipuri de acorduri posibile:

1) acorduri din proprie inițiativă – se referă la inițiativele sectorului industrial în domenii în care Comisia nu intenționează să propună reglementări și pe care le poate sprijini printr-o recunoaștere formală;

2) auto-reglementări – reprezintă situațiile în care reprezentanții industriei aleg să reglementeze un aspect controversat, pentru a preveni o reglementare legislativă din partea Comisiei;

3) co-reglementări: constituie un tip mai strict de reglementări, în care UE stabilește obiective și cerințe de monitorizare, iar sectorul industrial decide asupra măsurilor ce trebuie luate în acest scop.

Domeniile în care aceste acorduri la nivel comunitar pot avea un rol însemnat sunt: impactul produselor din PVC asupra mediului, politica integrată a produselor, schimbarea climatică și gestionarea deșeurilor.

e). Taxele și impozitele de mediu în cadrul Pieței Unice

Taxele și impozitele de mediu au fost adoptate în 1997, ca o modalitate de a promova utilizarea instrumentelor fiscale în vederea creșterii eficacității politicii de mediu. Acestea sunt taxe și impozite impuse în și de către SM (și nu la nivel comunitar), strategie ce a fost permanent încurajată de către Comisia Europeană și care presupune utilizarea a două categorii de taxe și impozite de mediu:

cele care se aplică emisiilor poluante ( de exemplu, taxe pe poluarea apei, pe emisiile de zgomot în domeniul aviatic);

cele care se aplică produselor (taxe pe pesticide, accize pe petrol etc.);

Veniturile realizate din aceste taxe și impozite se adaugă la bugetele SM și pot fi utilizate în scopul finanțării activităților de protecție a mediului, dar și pentru reducerea altor taxe (cum ar fi taxele de muncă). În acest context, strategia UE constă în:

colectarea experiențelor SM privind taxele de mediu;

analizarea efectelor economice și de mediu ale taxelor și impozitelor existente;

monitorizarea efectelor acestora asupra Pieței Unice și asupra competitivității industriei europene, cu scopul de a aprecia eficacitatea acestor instrumente fiscale și eventuala posibilitate a translatării lor la nivel comunitar.

f). Strategia europeană de mediu și sănătate

Această strategie este cea mai recentă acțiune în domeniu și are în vedere relația complexă și direct cauzală existentă între poluarea, schimbarea caracteristicilor mediului și sănătatea umană. SCALE este rezultatul preocupării constante a Comisiei Europene în această directie și a fost inițiată în iunie 2003, fiind elaborată prin colaborarea DG Mediu cu DG Cercetare și DG Sănătate. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea pe sănătatea copiilor – care reprezintă cel mai vulnerabil grup social și cel mai afectat de efectele poluării mediului – spre deosebire de restul legislației de mediu, care este bazată pe norme și standarde pentru adulți.

Dezvoltarea acestei strategii are la bază 5 elemente cheie:

1. va fi fundamentată științific și va analiza interacțiunile complexe dintre diverși poluanți și organismul uman;

2. va fi centrată pe copii și va iniția acțiuni pilot asupra poluanților cu relevanță specifică pentru copii (precum dioxinele și metalele grele) și asupra substanțelor cu acțiune endocrină;

3. își propune să crească gradul de informare și responsabilizare a părților interesate și al publicului;

4. legislația UE va completa legile naționale și va fi revizuită pentru a reflecta situația și nevoile speciale ale copiilor;

5. va evalua constant acțiunile întreprinse în acest scop.

Pentru dezvoltarea acestei strategii, Comisia are în vedere o serie de întîlniri cu părțile interesate, în vederea stabilirii unor grupuri de lucru și grupuri consultative, precum și în scopul determinării rolului acestora din urmă în cadrul implemetării SCALE.

II.9. Aspecte problematice, tendințe și provocări

Politica de mediu, fiind una dintre cele mai complexe politici comunitare, în special datorită caracterului său trans-sectorial și al interferenței directe cu creșterea economică, se confruntă cu un set de probleme specifice. Adesea, ele decurg din încercarea de a balansa interesele economice cu cele de mediu și de a le transforma din interese contradictorii în interese complementare. Se creează astfel situații în care apar false probleme dar care sunt de fapt efecte benefice ale politicii comunitare de mediu.

Un astfel de exemplu este dat chiar de relația creștere economică – reducerea calității factorilor de mediu / reducerea resurselor naturale și care creează tensiuni și rezistență în aplicarea sau adoptarea măsurilor de protecție a mediului. Acest lucru se întâmplă tocmai din teama de a sprijini mediul, cu costul regresului economic și al creării de crize sociale – având în vedere caracterul maximal al producției de consum. Acesta pare a fi un cerc vicios însă soluția este o schimbare de perspectivă: acele măsuri care restricționează dezvoltarea industriei din considerente de mediu, stimulează în același timp dezvoltarea de mecanisme și sisteme ce fac posibilă coabitarea celor două – cum ar fi tehnologiile avansate și nepoluante, surse alternative de energie verde (energia solară, energia eoliană), care duc la dezvoltarea unei piețe specializate și implicit, dezvoltarea economică.

O altă falsă problemă este conectată cu cea anterioară și se referă la procesul de extindere al Uniunii Europene și la costul ridicat al acesteia atunci când sunt implicate aspecte de mediu.

Aceasta deoarece, așa cum se arată în documentele Comisiei, protecția mediului în țările Europei Centrale și de Est este foarte puțin dezvoltată comparativ cu extinderile anterioare, iar costul de aliniere la standardele comunitare se arată a fi foarte ridicat. Ceea ce nu este la fel de evident însă sunt avantajele care decurg de aici, atât în termeni de mediu cât și în termeni economici. Astfel, în termeni de mediu trebuie menționat că ridicarea standardelor de protecție a mediului în aceste țări nu poate avea decât efecte benefice pe plan European și global și va duce la îmbunătățirea situației generale a mediului, cu efecte vizibile pe termen lung. Din punct de vedere economic, tocmai alinierea industriilor acestor țări la standardele comunitare de mediu presupune retehnologizarea masivă a fabricilor și uzinelor și contribuie la dezvoltarea pieței de producție comunitare pentru astfel de tehnologii și echipamente – de aici sprijinirea creșterii economice la nivel comunitar.

Acestea sunt însă probleme generale și de perspectivă. Alături de ele există probleme concrete, specifice adoptării sau implementării anumitor măsuri comunitare de protecție a mediului, dar care sunt totuși subordonate problemelor amintite anterior. Un astfel de exemplu este reprezentat de Directiva de evaluare a impactului proiectelor publice și private asupra mediului (85/337/EEC)26, adoptată în 1985 și amendată în 1997, al cărei raport de evaluare (realizat o dată la 5 ani) a fost publicat recent. Conform acestui raport, SM au eșuat în implementarea acestei directive și au fost identificate măsuri de evitare a acestei evaluări de către anumite proiecte (cum ar fi structurarea unui proiect major în câteva proiecte mici).

Evident, această situație este rezultatul lipsei unei ponderări eficiente a efectelor economice pe termen scurt cu efectele de mediu – și chiar economice, cum am arătat anterior – pe termen lung.

Un aspect problematic este reprezentat de strategia de utilizare a acordurilor voluntare de mediu la nivel comunitar, acorduri care – așa cum argumentează numeroase organizații nonguvernamentale europene – nu dispun de suficiente dovezi pentru a își argumenta eficiența, nu au la bază un proces obiectiv de evaluare (ci numai de auto-evaluare) și prezintă un risc ridicat de a nu fi respectate. De aici rezultă că problema în sine nu este reprezentată de acordurile ca atare, ci de tendința de a promova strategia voluntariatului în realizarea obiectivelor comunitare de mediu, în locul tendinței anterioare de comandă și control.

Discontinuitatea apare datorită condiționării eficienței acestei strategii de un grad ridicat de responsabilitate față de aspectele de mediu din partea organizațiilor vizate, nivel care nu a fost încă atins în momentul de față.

Uniunea Europeana a dobândit treptat statutul de prim autor în materie de politica a mediului, la nivel national, regional, cât si în relatiile internationale. Au fost adoptate masuri în toate domeniile interesând mediul. Circa 70% din angajamentele facute la scara europeana în 1992 sunt realizate. Progresele se vad mult mai greu în statele membre. Uniunea Europeana s-a orientat catre dezvoltarea durabila, drumul este însa lung si dificil. Politica în domeniul mediului nu are sanse fara sprijinul sincer al întregii populatii. Experienta îndreptateste ideea ca politica în domeniul mediului se va Iovi si în viitor cu conflictul de interese dintre ecologie si unele sectoare economice. Perspectiva este cea a unui optimism prudent si moderat.

POLITICA DE PROTECTIE A MEDIULUI IN ROMANIA

III.1. Scurt istoric

În România, protecția mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor naționale în anul 1990, când a fost înființat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în 1992 a fost elaborate primul document oficial ce stabilește obiectivele naționale în domeniu – „Strategia Națională de Protecția Mediului”, reactualizată în 1996 și în 2002. Strategia este structurată în două părți:

(1) o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea economică și calitatea factorilor de mediu

(2) strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecție a mediului, prioritățile, obiectivele pe termen scurt, mediu și lung. Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naționale cu cea comunitară în ceea ce privește principiile, prioritățile și obiectivele. Astfel, principiile urmărite sunt:

conservarea și îmbunătățirea condițiilor de sănătate a oamenilor;

dezvoltarea durabilă;

prevenirea poluării;

conservarea biodiversității;

conservarea moștenirii culturale și istorice,

principiul „poluatorul plătește”;

stimularea activității de redresare a mediului (prin acordarea de subvenții, credite cu dobândă mică, etc.).

În ceea ce privește prioritățile identificate, acestea reflectă nu numai nevoile naționale, dar și tendințele și inițiativele existente pe plan global, ele fiind:

menținerea și îmbunătățirea sănătății populației și calității vieții;

menținerea și îmbunătățirea potențialului existent al naturii;

apărarea împotriva calamităților și accidentelor naturale;

raportul maxim cost-beneficiu;

respectarea programelor și convențiilor internaționale privind protecția mediului.

Referitor la obiectivele stabilite, acestea sunt împărțite în obiective pe termen scurt (până în anul 2000), mediu (până în anul 2005) și lung (până în anul 2020).

Strategiile din 1992 și 1996 sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica națională de mediu până în anul 1999, când a fost adoptat Programul Național de Aderare la UE. Începând cu anul 1999 și continuând anual, până în 2003, strategia națională de mediu este completată de o serie de documente adiționale, cum ar fi –– „Raportul privind starea mediului în România”, care corespunde primei părți a „Strategiei de Protecția Mediului” și o completează, printr-o analiză detaliată a calității principalilor factori de mediu: calitatea atmosferei, calitatea precipitațiilor atmosferice, starea apelor de suprafață și subterane, starea solurilor, starea pădurilor, gestionarea deșeurilor, situația poluării sonore.

Strategiei Naționale de Protecția Mediului i se adaugă, în anul 2002, „Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu și care a fost pentru prima dată adresată în anul 2000; acest lucru s-a făcut prin transpunerea Directivei Cadru privind deșeurile – no. 75/442/EEC, preluată în legislația legislația română prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 78/2000, aprobată și completată în 2001 prin Legea 426/2001. Etapele de dezvoltare a strategiei constau în: analiza situației existente, identificarea problemelor, stabilirea obiectivelor strategice, evaluarea opțiunilor de atingere a obiectivelor și elaborarea unui „Plan Național de Gestionare a Deșeurilor”. Acest plan, elaborat de un grup de lucru format din reprezentanți ai industriei, ministerelor implicate, ONG-urilor și ICIM , cuprinde două părți distincte:

1. acțiuni cu caracter general: identifică tipurile de acțiuni necesare implementării strategiei, precum și entitățile responsabile, termenele de realizare, costurile estimate și posibilele surse de finanțare;

2. proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse din teritoriu.

Planul se ajustează în funcție de propunerile incluse în planurile regionale, locale și sectoriale și propune măsuri pentru următoarele tipuri de deșeuri: deșeuri municipale, deșeuri de producție, deșeuri periculoase și deșeuri reglementate prin acte legislative specifice. În prezent, Planul se află în proces de reactualizare, un proiect fiind deja transmis spre consultare factorilor implicati (ministere, asociații patronale și profesionale, reprezentanți ai societății civile – ONG-uri).

III.2. Etapele politicilor de mediu

Proiectarea politicii de mediu solicita, ca efort minimal, parcurgerea etapelor:

• identificarea și delimitarea problemelor de mediu

• evaluarea politicii de mediu promovata în perioada anterioara,

• formularea prioritaților în legatura cu problemele de mediu,

• definirea posibilitaților de finanțare a politicii de mediu.

Pentru precizarea obiectului politicii de mediu, eforturile de început vor fi canalizate catre identificarea și descrierea, pe cât posibil, a problemelor de mediu, creându-se astfel posibilitatea cunoașterii și înțelegerii tendinței de evoluție a calitații mediului, a mecanismelor favorabile și nefavorabile menținerii funcționalitații sistemelor naturale. In același timp, date fiind condițiile concrete de aplicare a oricarei politici de mediu, între care se remarca necesitatea participarii unui numar cât mai mare de persoane, reprezentativ pentru multitudinea și diversitatea intereselor fața de bunurile și serviciile de mediu, prezentarea problemelor de mediu urmeaza a se face într-un limbaj care sa permita transmiterea eficienta a mesajului în raport cu diversitatea receptorilor.

Odata stabilita sfera de aplicare a politicii de mediu, pentru diminuarea costurilor de operaționalizare, pentru sporirea eficacitații acesteia în condiții de economicitate, este de preferat o evaluare obiectiva, și nu de pe poziții doctrinar-ecologiste, a politicii de mediu aplicata în perioada anterioara. Un asemenea demers asigura sesizarea zonelor neacoperite prin politica de mediu, localizarea factorilor de blocaj în aplicarea politicii de mediu, toate acestea constituindu-se ca premise ale îmbunatațirii ansamblului de masuri și mijloace de conservare a echilibrelor ecologice.

In condițiile unor restricții obiective de natura tehnico-materiala, financiara și umana, mai ales în cazul economiilor cu performanțe scazute, pentru care acoperirea costurilor ecologice sporește, pe termen scurt și mediu, presiunea asupra echilibrului macro-economic și social, o etapa importanta în elaborarea politicilor de mediu o reprezinta formularea prioritaților. Desigur, criteriile de ierarhizare pot decurge din utilizarea unor metode cum ar fi:

• analiza cost-avantaj (sau cost beneficiu),

• analiza cost-eficacitate,

• analiza riscuri-avantaje,

dar acestea nu pot acoperi ansamblul criteriilor de valoare cu care opereaza o societate sau alta, o colectivitate sau alta. Mai mult, tendința de globalizare a problemelor de mediu genereaza presiuni politice internaționale, asumate sau nu prin semnarea unor acorduri și convenții internaționale în materie, presiuni care nu vin întotdeauna în întîmpinarea contextului național sau regional de proiectare a politicilor de mediu.

Asemenea elemente indica adoptarea unei transparențe maxim posibile a acțiunii structurilor instituționale administrative în raport cu societatea civila; numai prin explicarea clara a condițiilor interne și internaționale de promovare a politicii de mediu se vor putea justifica opțiunile pentru soluționarea uneia sau alteia din problemele de mediu, transparența în acțiune fiind premis principala a realizarii unui parteneriat eficient între puterea publica și societatea civila pentru atingerea obiectivelor conservarii mediului.

Rațiunea unui asemenea parteneriat trebuie sa se regaseasca în realismul și coerența politicii de mediu proiectata, a strategiei și tacticii ce urmeaza a fi adoptate.

In cea de-a patra etapa a elaborarii politicii de mediu – formularea strategiei și a tacticii – eforturile se vor concentra spre satisfacerea urmatoarelor cerințe:

• asigurarea preponderenței premiselor certe de realizare a politicii de mediu,

• formularea clara a obiectivelor strategice și tactice,

• definirea sistemului instrumentelor de aplicare și control a politicii,

• sporirea interoperabilitații dintre structurile instituționale și civile implicate în atingerea obiectivelor politicii de mediu,

• creșterea gradului de audiența a politicii de mediu în rândurile societații civile,

• armonizarea intertemporala a etapelor de aplicare a politicii de mediu, a tacticilor adoptate.

O politica de mediu eficienta nu poate fi decât una pe termen lung, în concordanța cu ciclurile biologice, legile ecologice, motiv pentru care parcurgerea celei de-a cincea etape – definirea posibilitaților de finanțare a politicii de mediu – va fi marcata de incertitudinea și riscul din activitatea economica.

Actuala evoluție a economiilor naționale și a economiei mondiale, departe de a se stabiliza, accentuarea concurenței și diversificarea formelor de intervenție pentru pastrarea anumitor poziții pe piața resurselor naturale, sunt elemente care genereaza discontinuitați în ceea ce privește performanța activitații economice, discontinuitați care, inevitabil, se vor reflecta în capacitatea de finanțare a costurilor ecologice.

Din aceste considerente, apreciem ca definitorie pentru politica de finanțare a proiectelor de mediu valorificarea resurselor locale, prin crearea canalelor ce ar putea fi folosite de public, de societatea civila, pentru a participa într-o masura cât mai mare la realizarea obiectivelor politicii de mediu ; distribuirea efortului financiar de susținere a activitații de conservare a mediului, a capacitații de suport a acestuia nu poate fi asemuita cu o politica a pașilor marunți, în disonanța cu marile obiective ale politicii de mediu, cu urgența refacerii echilibrelor ecologice, atâta vreme cât dezvoltarea tacticilor intermediare se va realiza, în permanența, conform strategiei adoptate.

III.3. Cadrul instituțional

Principalii actori instituționali ai politicii de mediu din România sunt Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului (MAPAM), Ministerul Integrării Europene (MIE) și Parlamentul României. MAPAM este direct responsabil pentru inițierea strategiilor naționale de mediu și crearea cadrului de implementare a acestora, fiind constituit din 3 direcții generale: Direcția „Agricultură și Păduri”, Direcția „Ape” și Direcția „Mediu” – dintre acestea numai ultimele două fiind de interes major pentru politica națională de mediu. În subordinea acestor direcții de află Inspectoratele de Protecția Mediului (IPM), unități locale (la nivel de județ) ce semnalează nevoile locale, facilitează și monitorizează implementarea politicii la acest nivel. Tot în subordinea MAPAM se află și Administratia Rezervatiei Biosferei Deltei Dunării (ARBDD) și Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare ( CNCAN) care au, de asemenea, rol de sprijin în dezvoltarea politicii de mediu. Coordonate de MAPAM și furnizând o serie de date și analize necesare adoptării de noi măsuri, sunt patru institute de cercetare: Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului (INCDM – ICIM), Institutul Național pentru Cercetare și Dezvoltare Marină (INCDM), Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare “Delta Dunarii” – (INCDD) și Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie. Un rol important în direcționarea procesului legislativ îl are MIE, prin responsabilitatea care îi revine în cadrul procesului de negociere și care se manifestă prin funcționarea Sub-comitetului de Asociere România – UE Nr. 6 „Transporturi, Rețele Trans-Europene, Energie și Mediu”, ce analizează și evaluează progresele înregistrate. Alte ministere implicate în politica de mediu sunt Ministerul Transporturilor, Lucrărilor Publice și Locuinței și Ministerul Economiei și Comerțului, care sprijină procesul de consultare al părților interesate pentru adoptarea de noi măsuri legislative. Propunerile legislative astfel inițiate merg spre aprobare la Parlament, unde fac obiectul dezbaterii în cadrul diverselor comisii de specialitate.

III.4. Obiective

Multe domenii ale politicii mediului pot fi tratate în mod eficient doar prin cooperarea tuturor părților implicate. Cu toate acestea, nu sunt excluse anumite obiective ce pot și trebuie să fie rezolvate la nivel regional.  Legislația europeană este o noutate absolută pe plan internațional. Este pentru prima dată când un sistem de legi a fost creat, putând fi promulgat și aplicat dincolo de hotarele naționale. Țelul comun al protejării mediului în Europa este slujit de numeroase legi europene care se aplică mediului. Acestea sunt valide în toate statele membre ale Uniunii Europene (direct – prin Regulamente care se aplică direct sau indirect – prin Directive ce trebuie transpuse în legislația națională). 

Politica în domeniul mediului vizează următoarele obiective:

protecția mediului;

ameliorarea calității sale;

protecția sănătății publice;

utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;

promovarea măsurilor la nivel internațional privind rezolvarea problemelor mediului de dimensiuni regionale și mondiale.

III.5. Programe de sprijin a politicii naționale de mediu

Strategiile de dezvoltare a politicii naționale de mediu sunt conturate în funcție de prioritățile aderării la UE și de necesitățile naționale, coroborate cu prioritățile naționale. Astfel, se poate vorbi despre extensii ale programelor comunitare dar și de inițiative naționale și inițiative conforme strategiilor internaționale de protecția mediului. Inițiativele comunitare active în domeniul politicii naționale de mediu sunt reprezentate de instrumentele de pre-aderare Phare, ISPA, și LIFE; conformitatea cu strategiile internaționale este dată de Agenda 21 și Facilitatea Globală pentru Mediu (GEF), iar conformitatea cu cele naționale de Programul „Sănătate pentru România”.

a). Programul Phare

Prin cele două componente ale sale, dezvoltarea instituțională și sprijinirea investițiilor, programul Phare (creat in 1989) constituie principalul instrument de asistență tehnică și financiară pentru țările în curs de aderare și contribuie la implementarea acquis-ului comunitar și la mobilizarea investițiilor în domeniul mediului (alături de alte domenii). În România, Programul Phare este activ din 1998, având trei componente active în direcția protecției mediului – Phare „Național”, Phare „Cooperare trans-frontalieră” și Phare „Coeziune economică și socială”. Obiectivele naționale pentru fiecare an de funcționare progresează de la pregătirea adoptării acquis-ului comunitar la aspecte practice de implementare, astfel:

– PHARE 1998 – întărirea capacității instituționale și administrative în vederea dezvoltării în România a unei politici de mediu capabile să aplice acquis-ul comunitar, prin proiecte ce privesc: acordarea de asistență tehnică pentru întărirea capacității instituționale și administrative în vederea dezvoltării unei politici de mediu capabile să aplice acquis-ul de mediu; întărirea capacității autorităților de protectie a mediului în vederea implementării legislației și a strategiilor din domeniul apelor; întărirea capacității instituționale și administrative de gestionare a politicii de mediu în conformitate cu acquis-ul comunitar;

– PHARE 2000 – implementarea acquis-ului de mediu, prin: asistență tehnică pentru asigurarea conformității cu directiva de evaluare a impactului de mediu; elaborarea unei strategii de aproximare legislativă pentru mediu cu referire specială la mecanismele financiare; asistență tehnică pentru întărirea IPM-urilor locale și dezvoltarea IPMurilor regionale; proiect pilot pentru monitorizarea calității aerului în București;

– PHARE 2001 – asistență tehnică pentru implementarea politicilor de mediu în România, prin: asistență în transpunerea și implementarea acquis-lui de mediu în domeniul gestionării deșeurilor; implementarea Directivei cadru a apei la nivel de bazine pilot; evaluarea costurilor de mediu și planuri de investiții; asistență pentru implementarea Directivei IPPC, privind prevenirea și controlul integrat al poluării; asistență pentru implementarea proiectului ca atare;

– PHARE 2002 – asistență tehnică pentru transpunerea și implementarea acquis-ului de mediu în domeniul chimicalelor, controlului poluării industriale și managementului riscului, aerului și apei; asistență în domeniul chimicalelor pentru îmbunătățirea cadrului legal și a aplicării lui; asistență în implementarea Directivelor VOC (privind emisiile de compuși organici volatili), LCP (centrale mari de ardere) și SEVESO II (privind accidentele industriale și prevenirea riscului); îmbunătățirea Rețelei Naționale de Monitorizare a Calității Aerului; stabilirea unui sistem informatic și a unei baze de date pentru managementul apei, în acord cu cerințele Directivei cadru pentru apă.

b). Programul ISPA

ISPA este un instrument structural de pre-aderare, creat în 1999 și funcțional din 2000, premergător Fondului de Coeziune și concentrându-se pe finanțarea proiectelor de infrastructură în domeniile mediului și transportului. Pentru proiectele de mediu, ISPA are două direcții de acțiune (din cele trei existente): (1) familiarizarea cu politicile și procedurile UE, (2) alinierea la standardele de mediu comunitare. În România, infrastructura de mediu constituie o prioritate a politicii naționale în domeniu, în special în ceea ce privește infrastructura apelor și gestionarea deșeurilor (precum și poluarea aerului). Astfel, prioritățile naționale de mediu ale programului ISPA sunt:

– alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate;

– gestionarea deșeurilor urbane – în special prin depozitarea pe rampe ecologice, sisteme de colectare selectivă și prin reciclarea deșeurilor;

– îmbunătățirea calității aerului, prin folosirea de tehnologii ecologice de încălzire a locuințelor urbane.

Proiectele finanțate prin acest program nu trebuie numai să răspundă acestor priorități, dar și să aibă capacitate de cofinanțare de cel puțin 20%, să atragă fondurile locale și să demonstreze contribuția la îmbunătățirea calității factorilor de mediu în România.

c). Programul LIFE

Cele două componente ale programului LIFE pentru țările candidate, LIFE – Mediu și LIFENatura, sunt funcționale în România din 1999 și finanțează proiecte ce tratează probleme specifice, locale de îmbunătățire, protecție sau conservare a calității mediului (LIFE Mediu) și a biodiversității (LIFE Natura). Dacă proiectele din cadrul componentei „Natura” vizează protecția diferitelor ecosisteme și specii de plante și animale, în cadrul componentei de mediu au fost desfășurate proiecte inovatoare privind: sistemul de avertizarea în cadrul fenomenelor periculoase, dezvoltarea unor sisteme operative pentru studiul, monitorizarea și prognozarea impactului poluării, sensibilizarea populației în precolectarea selectivă a deșeurilor menajere, etc. Acest tip de proiecte vine în sprijinul măsurilor de infrastructură ale programului ISPA și duc la realizarea obiectivelor naționale de mediu.

d). Agenda 21

„Agenda 21” este o strategie globală de acțiune a Organizației Națiunilor Unite (ONU), adoptată în 1992 pentru diminuarea efectelor impactului uman asupra mediului și pentru implementarea principiilor dezvoltării durabile la nivel local și semnată de 178 de state, între care și România. „Agenda 21” se axează pe participarea comunităților locale și oferă o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice, culturale și de protecție a mediului, accentuând în același timp rolul educației în dezvoltarea unei atitudini pozitive față de mediu și în utilizarea responsabilă a resurselor naturale. În România, această strategie locală a fost implementată în 9 orașe pilot (Ploiești, Galați, Târgu Mureș, Baia Mare, Iași, Râmnicu Vâlcea, Giurgiu, Oradea și Miercurea Ciuc), la nivelul cărora s-au înființat: (a) secretariate permanente în cadrul primăriilor și (b) grupuri de lucru pe domeniile economic, social și protecția mediului. Strategia a fost extinsă la 40 de localități în 2002, în urma desfășurării Forumului Național “Dezvoltarea durabilă a comunităților locale, calea către integrare în Uniunea Europeană”.

e). GEF (Facilitatea Globală pentru Mediu)

Caracterul internațional al politicii naționale de mediu este reflectat și de aderarea României la Facilitatea Globală pentru Mediu , în 1994. Această facilitate este de fapt un instrument adoptat în 1991 (și restructurat în 1992, în urma Summit-ului de la Rio) pentru a susține financiar protecția mediului la nivel global, prin constituirea unui fond special și alocarea acestuia pentru proiecte globale ce au în vedere păstrarea biodiversității, schimbările climatice, poluanții organici persistenți, combaterea deșertificării, protejarea apelor internaționale și a stratului de ozon. Proiectele GEF sunt implementate prin intermediul PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare), PNUM (Programul Națiunilor Unite pentru Mediu) și Banca Mondială, sunt derulate de organizații publice sau private și trebuie să îndeplinească două criterii: (1) să reflecte prioritățile naționale sau regionale și să aibă sprijinul țării/țărilor implicate, și (2) să contribuie la ameliorarea situației mediului pe plan global. România a implementat până în prezent 20 de proiecte GEF, 8 proiecte de țară și 12 proiecte regionale, majoritatea referitoare la protecția apelor Mării Negre și ale Dunării.

f). Programul „România curată”

Acest program a fost lansat în aprilie 2002 de Guvernul României și subliniază eforturile depuse pentru ameliorarea situației mediului și integrarea în plan național a principiilor politicii comunitare de mediu. Important de menționat este că programul „România curată” reprezintă o strategie și o inițiativă națională, care își propune nu numai asigurarea protecției mediului și conservarea resurselor naturale, ci și „creșterea nivelului de educație și conștientizare a populației privind realizarea acestor obiective”. Ca atare, obiectivele sale sunt:

– asigurarea protecției și conservării mediului natural și a mediului construit în concordanță cu cerințele dezvoltării durabile;

– asigurarea unui management integrat al deșeurilor;

– creșterea nivelului de educație și conștientizare a populației în spiritul protecției mediului.

Caracterul reformator al acestei strategii nu este dat numai de accentul pe educația și responsabilizarea populației, ci și de faptul că ea se va desfășura prin promovarea parteneriatului public-privat și prin colaborarea cu autoritățile locale și cu societatea civilă.

Mai exact, partenerii avuți în vedere sunt: ministerele, asociațiile patronale, asociațiile naționale cu activități de mediu, institute de învățământ superior, organizații nonguvernamentale de mediu, organizații de copii și tineret etc. Astfel, România răspunde criticii aduse de UE referitoare la consultarea și implicarea părților interesate în elaborarea și implementarea politicilor de mediu și creează o strategie de promovare a transversalității protecției mediului în sectoarele cele mai importante ale vieții economice, sociale și culturale.

Concluzia care se impune în urma trecerii în revistă a politicii de mediu a României este că la nivelul anului 2003 s-a realizat transpunerea, în cea mai mare parte, a acquis-ului comunitar în legislația națională. Referitor la implementarea acestuia și la crearea cadrului instituțional și a resurselor umane corespunzătoare realizării acestui obiectiv se poate observa intenția de a răspunde criticilor UE, însă progresul în această direcție nu poate fi realizat decât cu implicarea unor ridicate costuri financiare. Faptul că România, alături de Bulgaria, s-a detașat de celelalte țări candidate din Europa Centrală și de Est și va adera la o dată ulterioară (2007, spre deosebire de 2004) poate fi privit ca un aspect pozitiv prin prisma dezvoltării structurilor adecvate implementării politicii de mediu și a infrastructurii de mediu, prin suplimentarea asistenței financiare a UE din fondurile de pre-aderare Phare, ISPA și LIFE.

Bibliografie:

Barzea, Cezar, “Politicile si institutiile Uniunii Europene”, Editura Corint, Bucuresti, 2001;

Bran, Florina, “Ecologie generală și protecția mediului”, Editura ASE, București, 2000;

Bran, Florina, “Politicile comerciala si de mediu ale Romaniei”, Editura ASE, Bucuresti, 2001;

Darie, Nicolae, “Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici comune. Dezvoltare”, Editura Matrix Rom, Bucuresti, 2001;

Negrei, Costel, “Economia si politica mediului”, Editura ASE, Bucuresti, 2004;

Parausanu, Victor, “Economia mediului”, Editura Sylvi, Bucuresti, 1997;

Rojanschi, Vladimir, Bran, Florina, “Politici și strategii de mediu”, Editura Economică, București, 2002;

Visan, Sanda, “Mediul înconjurator. Poluare si protectie”, Editura Economica, Bucuresti, 2000;

www.euractiv.com

www.europa.eu.int

www.ier.ro

www.infoeuropa.ro

www.mappm.ro

www.mie.ro

www.mmediu.ro

Cuprins:

Introducere………………………………………………………….2

Politica de protectie a mediului in UE………………………………3

II.1. Momente cheie…………………………………………………..3

II.2. Baza legala………………………………………………………4

II.3. Actorii instituționali ai politicii de mediu……………………….4

II.4. Obiective…………………………………………….…………..6

II.5. Principii……………………………………………….…………6

II.6. Programe de actiune………………………………….………….6

II.7. Instrumente de aplicare a politicii de mediu…………………….9

II.8. Strategii ale politicii de mediu………………………………….11

II.9. Aspecte problematice, tendințe și provocări……………………15

Politica de protectie a mediului in Romania……………………….17

III.1. Scurt istoric…………………………………………………….17

III.2. Etapele politicilor de mediu……………………………………18

III.3. Cadrul instituțional……………………………………….……..20

III.4. Obiective……………………………………………………….20

III.5. Programe de sprijin a politicii naționale de mediu………….….21

Bibliografie…………………………………………………………………25