Politici DE Ocupare ALE Factorului Munca In Romania
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………………… 1
CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OCUPAREA ȘI
POLITICA OCUPǍRII…………………………………………….. 2
1.1. Concept, sferǎ, interdependențǎ și determinǎri……………………………….. 2
1.2. Teorii cu privire la ocupare……………………………………………………… 5
1.3. Structuri instituționale, funcționale, relaționale……………………………….. 8
1.4. Experiențele și modelele internaționale…………………………………………. 10
1.5. Obiectivele politicii ocupǎrii………………………………………………………… 12
1.5.1. Asigurarea locurilor de muncǎ………………………………………… 13
1.5.2. Flexibilizarea pieței muncii……………………………………………. 14
1.5.3. Integrarea și adaptarea forței de muncǎ……………………………… 15
1.6. Mecanisme și instrumente ale politicii ocupǎrii………………………………… 16
1.7. Restricții și exigențe ale politicii ocupǎrii în perioada de tranziție…………… 19
1.8. Integrarea politicii ocupǎrii în strategiile economice………………………….. 21
CAPITOLUL 2. ANALIZA STRUCTURALǍ A OCUPǍRII………………………… 23
2.1. Sructura populației ocupate pe forme de proprietate …………………………. 28
2.2. Structura populației ocupate pe vârste…………………………………………… 28
2.3. Structura populației ocupate pe regiuni de dezvoltare…………………………. 30
2.4. Ocuparea și șomajul………………………………………………………………. 31
2.5. Strategia naționalǎ a ocupǎrii forței de muncǎ 2005-2010……………………… 32
CONCLUZII……………………………………………………………………………. 35
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………….. 37
INTRODUCERE
Întotdeauna, forța de muncă a constituit factorul activ al vieții economice, deoarece prin acțiunea ei s-a asigurat valorificarea tuturor celorlalți factori potențiali – naturali, tehnico – materiali, informaționali, financiari.
Însă, în epoca actuală, definită și ca epocă de realizare a societății cunoașterii, rolul forței de muncă în dezvoltarea fiecărei economii naționale înregistrează un adevărat salt calitativ.
Intensitatea progresului științifico – tehnic actual au impus modificări substanțiale în conținutul procesului de formare a forței de muncă.
În condițiile creșterii exponențiale a informațiilor acumulate în toate domeniile cunoașterii, forța de muncă trebuie să aibă capacitatea de a selecta și prelucra informațiile necesare pentru a acționa în mod eficient, în situații tot mai complexe.
Asigurarea unei formări a forței de muncă, adecvată cu cerințele progresului științifico – tehnic actual și ale realizării societății cunoașterii a impus creșterea gradului de școlarizare a tineretului, prin extinderea rapidă a învățământului secundar și a celui superior nu numai în țările dezvoltate, ci și în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare.
Provocările de pe piața muncii cer o abordare mai cuprinzătoare a politicilor de ocupare și formare profesională din perspectiva promovării dezvoltării resurselor umane și participării la formarea profesională continuă. Această abordare a fost deja adoptată în Planul Național de Acțiune pentru Ocuparea Forței de Muncă.
Procesul de tranziție a oferit oportunitatea dobândirii unor noi specializări ale forței de muncă și posibilitatea angajării unor inițiative antreprenoriale. Dimensiunea umană a tranziției reprezintă o problemă care trebuie monitorizată permanent.
Resursele umane, în paleta din ce în ce mai diversificată a potențialului productiv, dețin un rol important și acesta sub aspectul efectului asupra rezultatelor activităților economice din România de azi, cât și prin calitatea și esența specifică lor.
De asemenea, performanțele scăzute în creșterea economică, accentuarea gradului de sărăcie , reprezintă obstacole majore în formarea unei piețe funcționale a muncii.
Piața muncii ocupă un loc important în cadrul sistemului economic; mai mult ea este un barometru extrem de sensibil al economiei, este zona în care contactul cu subiectul și obiectul acțiunii economice este direct. Analiza în profunzime a pieței muncii asigură suportul teoretic pentru surprinderea unor tendințe de viitor și linii de acțiune în politica economică privind ocuparea factorului muncă, problemă deosebit de importantă, nu numai sub aspect economic, dar și social și politic.
Forța de muncă este și va rămâne principalul factor al creșterii economice, influența sa asupra acesteia având un rol determinant.
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OCUPAREA ȘI POLITICA OCUPĂRII
1.1. CONCEPT, SFERĂ, INTERDEPENDENȚĂ ȘI DETERMINĂRI
În condițiile în care omul, prin forța sa de muncă, constituie resursa regenerabilă cea mai prețioasă și, practic, nelimitată, folosirea sa cât mai eficientă și la un nivel cât mai eficientă și la un nivel cât mai ridicat posibil continuă să rămână o constantă a preocupărilor economice și sociale, nu doar la nivelul național, dar și la scară mondială.
Ocuparea, dar și utilizarea eficientă a resurselor de muncă disponibile constituie un aspect nemijlocit legat de problematica pieței muncii. Ea reprezintă un element ce nu se poate disocia de celelalte elemente ale pieței muncii, și mai cu seamă de șomaj, deoarece tratarea lor separată nu poate surprinde totalitatea aspectelor, particularităților și implicațiilor asupra forței de muncă. Ocuparea aduce, prin varietatea și complexitatea fenomenului, a formelor de manifestare, dar mai ales prin efectele sale, mutații directe în multe dintre componentele organismului economico-social.
Privită în complexitatea sa, problematica ocupării forței de muncă este cu atât mai dificilă și controversată cu cât piața muncii este la granița dintre economic și social. Și pe bună dreptate, capacitatea fiecărui individ și dorința lui de a-și asigura elementele indispensabile vieții sale, și nu numai, dar și cea legată de viața profesional – socială sunt condiționate de ocuparea unui loc de muncă investit cu o anumită utilitate economică. În ultimă instanță, se poate afirma că ocuparea ca realizare a forței de muncă reprezintă una din cele mai fragile funcții ale sistemului economic, față de care se cere o abordare complexă, angajată și responsabilă.
Ca noțiune economică, ocuparea poate fi definită ca situația globală a realizării forței de muncă pe un anumit teritoriu și pe o anumită perioadă.
Termenul este utilizat cu precădere la nivelul macroeconomic și desemnează activitatea globală ce se referă la personalul angajat nemijlocit într-o activitate economico – socială utilă și durata de lucru efectivă.
Acest fenomen cu implicații deosebit de adânci reprezintă, după cum bine se știe, unul din elementele de fundamentare a oricărei politici macroeconomice. De astfel, este unanimă aprecierea că pe lângă capacitatea de a se realiza o creștere economică continuă, de a stabiliza prețurile și a asigura o creștere generală a consumurilor, realizarea unui nivel de ocupare optim a forței de muncă reprezintă una din condițiile elementare, dar nu ușor de înfăptuit, ale unei politici economice eficiente.
Din acest motiv, ocuparea forței de muncă este abordată prin prisma unei politici, mai precis prin așa – numita politică a ocupării. Ea are drept scop realizarea obiectivelor și conexiunilor impuse la nivel macroeconomic de politica economică în domeniul resurselor umane, cu precizarea că are drept obiectiv global ocuparea forței de muncă. În esență, politica de ocupare reprezintă un ansamblu de intervenții publice pe piața muncii, pentru stimularea creării de noi locuri de muncă, pentru ameliorarea adecvării resurselor de muncă la nevoile economiei, pentru asigurarea unei fluidități și flexibilități pe piața muncii. Indiferent de tipul politicilor de ocupare, ce au ca rezultat diminuarea numărului celor apți dar neocupați într-o activitate economico-socială utilă, inclusiv în populația activă din rândul căreia se constituie și populația ocupată (prin prelungirea școlarizării, preretragere, întoarcerea la locul de origine – în agricultură sau în țara din care a emigrat, încurajarea mobilității forței de muncă) sau urmăresc inserția tinerilor și a șomerilor de lungă durată (prin învățământ, contracte de calificare, adaptare, crearea unei întreprinderi speciale de inserție, angajarea unor lucrări de utilitate publică etc.), politicile de ocupare sunt scumpe; ele se lovesc de limitele politicilor macroeconomice, se uzează rapid, acționează pe perioade limitate și nu soluționează de durată și global ocuparea.
Elaborarea și promovarea in practică a unei politici cu un grad de coerență acceptabil, prin respectarea preceptelor științei economice, fie chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, presupun un demers complex, care implică mai întâi de toate rezolvarea unor probleme legate de studierea cererii de forță de muncă, de determinarea principalelor canale de absorbție de forță de muncă, de cunoaștere a principalelor surse de alimentare a șomajului, căutarea căilor și modalităților specifice formării profesionale etc.. Soluționarea unor astfel de probleme trebuie să fie rezultatul acțiunilor convergente a tuturor „actorilor” sociali, precum și a instituțiilor abilitate în domeniul gestiunii resurselor umane la nivel local și regional, național și chiar internațional.
În orice societate, nivelul ocupării și al veniturilor forței de muncă reprezintă puncte principale ale politicii economice promovate de autoritatea publică de guvernare.
În fond, din punct de vedere al pieței muncii ca atare, se caută un răspuns calificat, real și credibil la următorul cuplu de probleme:
– ocupare deplină fără șomaj;
– ocupare eficiență – șomaj – protecție socială a șomerilor, aceasta din urmă putând fi abordată și ca o corelație salarii – șomaj – prețuri – inflație.
Fără a insista asupra experienței țărilor est – europene, ocuparea deplină, în sens exhaustiv, practic nici nu a existat, fiind reflexul unei concepții extensive de dezvoltare, ineficiente din punct de vedere al creșterii economice, al creării unei economii performante și competitive. Sub anumite aspecte, a îmbrăcat mai mult caracterul unei anumite protecții sociale generalizate, nefiind de fapt decât o simulare a ocupării depline, limitele economice și sociale ale modelului neîntârziind să apară. În deceniul opt, criza globală și structurală a ocupării și utilizării forței de muncă s-a instalat ca o permanență economică și socială, suportând tot mai greu costul supraocupării și subutilizării.
Criza ocupării forței de muncă nu ocolește nici țările dezvoltate, dovadă fiind ratele de creștere a șomajului, menținerea lor la cote ridicate, in cazul acestor țări geneza și soluțiile combaterii sale fiind altele.
Ocuparea deplină cu orice preț – bazată pe principiile doctrinei keynesiste, ale gestionării și susținerii efective-a condus în cele din urmă pe drumuri înfundate. Soluția nu este respingerea ansamblului de măsuri (chiar și a celor de încurajare artificială a cererii) care își propun să realizeze un nivel cât mai înalt de ocupare, ci încercarea de a găsi zona de acceptabilitate și convenabilitate a sistemului de legături dintre ocupare șomaj – protecție socială pe piața muncii.
Un nivel de ocupare convenabil și acceptabil în condițiile date ar trebui să asigure utilizarea integrală a timpului de muncă, folosirea eficientă a forței de muncă prin adoptarea unui sistem optim de normare a muncii, creșterea productivității muncii să asigure, prin sistemul de repartiție a plusului de productivitate între profit și salariu, condiții de creare de noi locuri de muncă, reocupare și reintegrare în muncă a unui număr ridicat de șomeri (când rata acestuia este crescută cu mult peste rata naturală a șomajului considerată acceptabilă și suportabilă), totodată limitând efectele inflaționiste ale unor creșteri nejustificate și necontrolate ale costului forței de muncă. Interdependențele forței de muncă cu celelalte ale sistemului economico-social sunt multiple.
În g și structurală a ocupării și utilizării forței de muncă s-a instalat ca o permanență economică și socială, suportând tot mai greu costul supraocupării și subutilizării.
Criza ocupării forței de muncă nu ocolește nici țările dezvoltate, dovadă fiind ratele de creștere a șomajului, menținerea lor la cote ridicate, in cazul acestor țări geneza și soluțiile combaterii sale fiind altele.
Ocuparea deplină cu orice preț – bazată pe principiile doctrinei keynesiste, ale gestionării și susținerii efective-a condus în cele din urmă pe drumuri înfundate. Soluția nu este respingerea ansamblului de măsuri (chiar și a celor de încurajare artificială a cererii) care își propun să realizeze un nivel cât mai înalt de ocupare, ci încercarea de a găsi zona de acceptabilitate și convenabilitate a sistemului de legături dintre ocupare șomaj – protecție socială pe piața muncii.
Un nivel de ocupare convenabil și acceptabil în condițiile date ar trebui să asigure utilizarea integrală a timpului de muncă, folosirea eficientă a forței de muncă prin adoptarea unui sistem optim de normare a muncii, creșterea productivității muncii să asigure, prin sistemul de repartiție a plusului de productivitate între profit și salariu, condiții de creare de noi locuri de muncă, reocupare și reintegrare în muncă a unui număr ridicat de șomeri (când rata acestuia este crescută cu mult peste rata naturală a șomajului considerată acceptabilă și suportabilă), totodată limitând efectele inflaționiste ale unor creșteri nejustificate și necontrolate ale costului forței de muncă. Interdependențele forței de muncă cu celelalte ale sistemului economico-social sunt multiple.
În general, în teoria economică se apreciază în mare măsură că nivelul ocupării forței de muncă este dependent în bună parte de:
a) nivelul cererii interne de produse;
b) raportul export – import;
c) nivelul producției, și respectiv al ofertei de bunuri;
d) raportul repartiției dintre consum și investiții;
e) dimensiunea, volumul, structura și eficiența capitalului și a muncii;
f) nivelul costurilor și al veniturilor;
g) rata dobânzilor și cursul de schimb;
h) inflație.
Atingerea unui nivel optim al ocupării forței de muncă este asigurată nu numai de elementele ce țin strict de zona economicului, dar și de elemente de ordin social, regional, geografic, psihologic, toate acestea privite în evoluțiile lor corelate.
Cu alte cuvinte, factorii care contribuie la conturarea și realizarea unei politici de ocupare sau deosebit de numeroși, complecși și adesea divergenți ca sens de influență, fapt ce face ca orice concluzie asupra acestui fast domeniu al economiei și politicii să fie permanent contrazisă sau amenințată. Desigur, un asemenea adevăr nu poate să anuleze demersurile teoretice și practice pe care le impune o politică economică al cărei scop final nu-l poate reprezenta decât ameliorarea ocupării și veniturilor, în acest sens fiind vorba de oportunitatea și obiectivizarea cât mai multor studii și analize menite să ofere un fundament realist pentru actele cu putere de decizie.
Dimensiunea teoretică și practica politicii nu țin exclusiv de domeniile pieței muncii, de echilibrele acesteia; ea nu poate fi nici apanajul exclusiv al unor guverne, sindicate sau partide politice, având dimensiuni macro sau microeconomice, politice sau sociale, economice, financiare, tehnice, individuale, familiare și colective etc..
Politica ocupării, ce are ca principal obiectiv stimularea creării de noi locuri de muncă, și echilibru economic și social al ocupării și veniturilor reprezintă concomitent – în măsură valabilă – o cheie menită să orienteze politică macro și microeconomică, națională și teritorială, globală, sectorială și de ramură. Interesează totalul populației și fiecare individ, ansamblul resurselor de muncă dar și segmentele demografice și demo-economice ale acesteia, structura pe vârste și sexe, dar și cea pe meserii și profesii. Este, concomitent, o problemă naturală, tehnică, economică, financiară de resurse materiale și umane. Primește și oferă semnale hotărâtoare în domeniul strategiilor de producție și management, de asigurare a resurselor de materii prime și energie, de investiții, de dezvoltare și redresare tehnică și tehnologică, de comerț exterior, arbitrează și amendează politicile industriale, agrare și, în general, de dezvoltarea sectorizată și de ramură, politicile bugetare, fiscale și financiar-monetare de dobânzi și prețuri, de salarii și venituri, de taxe vamale, de protecție a produselor naționale, de curs de schimb etc.. Are determinări și schițează sistemele de politică socială, de educație și formare profesională, de sănătate și cultură. Dimensiunile și complexitatea profundă a politicii de ocupare a forței de muncă fac practic imposibile concluzii autorizate și nenuanțate într-un asemenea areal problematic, permanent fluid, supus unor schimbări și interpretări ce țin de însăși capacitatea tot mai limitată de mișcare a vieții și gândirii într-un context politico – economic intern și extern foarte dinamic.
1.2. TEORII CU PRIVIRE LA OCUPARE
Teoria, dar mai ales experiența acumulată în timp și spațiu au impus anumite soluții a căror cunoaștere se dovedește utilă atât în plan teoretic, cât și al politicilor economice pe care le poate inspira, ele purtând de cele mai multe ori amprenta fizionomiei curentului de gândire economică în interiorul și terenul cărora s-au conturat.
Pentru școala clasică, problema ocupării era privită cu preponderență în conexiune cu șomajul, acesta din urmă fiind în fapt obiectivul întreprinderii studiului economic și mai puțin al populației.
Șomajul însă nu era considerat decât o piedică efemeră, ușor surmontabilă prin simpla declanșare a automatismelor economice: dacă șomajul apare și crește la un moment dat, salariile scad, forța de muncă se ieftinește, costul se reduce, ceea ce permite producătorului să mărească producția și să angajeze un număr tot mai mare de muncitori, făcând astfel să dispară șomajul.
Singurul dintre clasici care face excepție în ceea ce privește soluția pentru șomaj este Malthus. După acesta, nu trebuie acționat decât asupra ofertei de forță de muncă, devenită excedentară (în ansamblul ei), care urmare a acțiunii legii populației (formulată de Malthus), pentru a o aduce la nivelul cererii și remediile sunt cunoscute: ”absența”, ”viciul” și „nenorocirea”.
În principiu, în viziunea clasică, ”mâna invizibilă”este cea care caracterizează dezechilibrele pieței muncii, nefiind necesare măsuri concertate care să se înscrie pe linia politicilor de ocupare, așa cum le concepem astăzi.
Criza anilor 1929-1933, generatoare de șomaj și inflație, punând serios în cauză valabilitatea preceptelor liberalismului clasic și ,,producându-l pe Keynes și teoria keynesistă, a găsit în relansarea cererii globale, prin stimularea atât a consumului cât și a investițiilor”, soluția miracol” pentru a limita șomajul. Mai bine de trei decenii, gândirea economică cu privire la echilibrarea pieței muncii, ca și acțiunea practică în acest domeniu au fost dominate de teoria lui Keynes, și într-adevăr, lucrarea lui ,,Teoria generală a folosirii forței de muncă, dobânzii și banilor” este o operă de referință a științei economice a acestui secol, fundament al politicilor de ajustare macroeconomice pe baza stimulării cererii efective, inclusiv a celei de forță de muncă, a intervenției puterii publice pe piața muncii.
Și trebuie să recunoaștem că înviorarea investițiilor pe calea unui credit facil sprijinit de politica monetară expansionistă s-a constituit, pentru multe țări și pentru o bună bucată de timp, drept soluție fructuoasă, chiar și nota pesimistă cu care o lansase Keynes, convins că nimic nu poate garanta aprioric că folosirea maxim posibilă a forței de muncă corespunde deplinei folosiri. În concepția economică keynesistă, răspunzătoare deci pentru gradul de ocupare al forței de muncă a rămas creșterea economică. Ideea s-a încetățenit și a fost acceptată până la rangul de normă: potrivit „legii OKUN”, la nivelul anilor ’60 lumea era convinsă că pentru a obține o reducere a șomajului de 1%, producția trebuie să crească cu 3%, în speță, gradul de ocupare crește prin cei angajați din rândul șomerilor, dar și cu „noii veniți” pe piața muncii.
La sfârșitul deceniului șase, când limitele teoriei și ale politicilor de inspirație keynesistă au devenit evidente, este antamat procesul de reînnoire a teoriei macroeconomice a ocupării ca o componentă a teoriei generale – care nu înseamnă neapărat respingerea nediferențiată a fundamentelor teoretice și a „medicinii” keynesiste, ci luarea în considerație a noilor condiții economice – în speță, fragilitatea ocupării depline, șomaj permanent de proporții, inflație.
În legătură cu aceasta, Eduard Manlivout – unul din pionierii acestei inovări a teoriei economice cu privire la ocupare și șomaj – menționa, referindu-se la insuficiențele politicilor de ajustare conjuncturală aplicate în jurul anilor ’70, următoarele: ,,Teoria keynesistă care le inspiră nu este inexactă, cum pretind spiritele lipsite de originalitate, dar ea este incompletă și nu tratează anumite fenomene devenite esențiale:
1) Salariul – ca preț al muncii – este prea mare, insuficient adaptat condițiilor pieței. În consecință, costul prea mare al forței de muncă devenise sursă de blocare a finanțării pieței muncii;
2) Diferențele relative de salarii (în plan sectorial, profesional, teritorial) sunt prea mici, nu încurajează și nu susțin mobilitatea forței de muncă, motivația muncii etc.;
3) Mobilitatea redusă a forței de muncă-devine factor de blocare a ajustărilor structurale;
4) Costurile nesalariale, excesiv de mari, care conduc la creșteri ale nivelului șomajului;
5) Sistemele de protecție a ocupării, inclusiv cel legislativ, sunt extrem de rigide, împiedică adaptarea ofertei de forță de muncă la variațiile conjuncturale ale cererii, descurajează angajarea, menținerea nivelului de ocupare atins;
6) Sistemele de protecție socială, ca și negocierile salariale, constituie tot atâtea bariere în calea „mobilității” salariului minim, îngreunând practic procesele de eliberare a pieței muncii în funcție de evoluția economiei.
Adepții teoriei ofertei apreciază că politicile de ajustare structurală „stimulează” șomajul și amplifică costul acestuia, în cea mai mare parte suportat fie de agenții economici, fie de bugetul public, și ca o consecință pe termen mediu și lung sporește costul protecției sociale, iar deficitul lor încurajează inflația fără a reduce șomajul și susține ocuparea.
În doctrina keynesistă, ocuparea deplină este asigurată prin creșterea (relansarea) cererii efective, mecanismele monetare și bugetare având funcția de a controla nivelul ocupării și a șomajului.
În teoria ofertei, instrumentele bugetare și monetare sunt utilizate pentru ajustarea ofertei la cerere, pe calea unei politici salariale strânse, promovând politica salariilor mici sau moderarea creșterii acestora, comprimări ale muncii vii, inclusiv prin renunțarea la unele garanții sociale sau aplicarea lor diferențiată.
Noua teorie susține în planul gestionării resurselor de muncă trecerea de la decizii macro la microdecizii și intervenții, astfel încât multe din problemele ajustării cererii și ofertei de muncă tind să fie soluționate în interiorul pieței interne a fiecărei firme. Ca atare,șomajul este negociat, înainte de toate, la nivel microeconomic, aceasta neexcluzând o anumită rată de șomaj la un nivel macro, rată care iese din sfera deciziilor macroeconomice, când nu poate fi stăpânită și controlată decât la scară macrosocială.
Se poate spune că, în această nouă abordare, prioritățile sunt inversate, dereglementarea devine regulă, cuvântul de ordine al acestei noi teorii nu mai este lupta împotriva șomajului și a consecințelor sale, ci libera capacitate de autoreglare a pieței muncii, de ajustare prin eliminarea constrângerilor sociale și juridice, stimulând creșterea și ameliorând competitivitatea, revigorând profiturile și relansând investițiile.
Funcționarea pieței nu poate fi lăsată însă la discreția politicilor de ajustare structurală orientate spre strangularea cererii, considerând-o ca pe un produs secundar care se va adapta oricum la variațiile pieței, ale producției, pentru că, așa cum s-a arătat, ea are propria sa gestiune, propriul său mecanism de funcționare și, evident, mijloacele sale de ajustare.
Oricare dintre teoriile ocupării aduce elemente a căror viabilitate își arată roadele pentru o anumită perioadă de timp, și mai ales pe teritoriul țării ce adoptă și o aplică. Desigur, stadiul de dezvoltare al fiecărei țări, precum și conjunctura economică, socială și politică pe care o traversează impun utilizarea pe piața muncii a mecanismelor care să concilieze nivelul ocupării – rata inflației, nivelul ocupării – rata de șomaj – costul salarial (salariile) – nivelul prețurilor – rata inflației, și nu numai combinații două câte două ale acestor procese fundamentale, care pe termen scurt ar da unele rezultate, însă pe termen lung, prin antrenare și propagare, s-ar putea dovedi destabilizatoare.
Evident, o rată înaltă a șomajului,implicând eliminarea excedentului forței de muncă ce activează în economie și, prin aceasta, elasticizarea costului salarial și încetinirea creșterii prețurilor, conduce la stoparea procesului inflaționist, însă vor apărea neîntârziat probleme de ocupare și șomaj, ceea ce în termeni alternativi, formula pare inacceptabilă.
Grafic 1.1. Relația de dependență: inflație – șomaj
Sursa: Gh. Manolescu – Politici economice, Concepte, instrumente, experiență – Editura Economică, București,
1997, pag. 412
Dacă ne referim la celelalte cupluri: cost salarial – șomaj, cost salarial – inflație, este evident că dincolo de pragul desemnat de productivitate marginală a muncii, sporirea costului la reducerea nivelului de ocupare, crescând șomajul, prețul și inflația.
Grafic 1.2. Relația de dependență: cost salarial – preț; rata șomajului – inflație
Sursa: Gh. Manolescu – Politici economice, Concepte, instrumente, experiență – Editura Economică, București,
1997, pag. 412
În mod normal, în aceste situații sunt recomandate investițiile prin politici de austeritate ce au ca scop restrângerea nivelului cererii, însă efectele lor se resimt puternic în planul ocupării.
În prezent, complexitatea elementelor ce se întâlnesc și se intersectează, nu numai în interiorul unei economii naționale și regionale, ci și în cadrul vast al economiei internaționale, face ca mecanismele pe care teoriile actuale le pun la dispoziție să nu mai reacționeze, astfel încât prin jocul clasic al raporturilor economice ale pieței să fie generate semnalele știute, așteptate.
Mai multe țări ale lumii, în primul rând cele dezvoltate, privesc ocuparea ca pe un element important al stabilizării economice și sociale, acordându-i atenția cuvenită, prin elaborarea de politici clare, adaptate politicii economice generale și ancorate tot mai profund în realitatea obiectivă a zilelor noastre.
Pentru multe țări însă, o adevărată politică de ocupare a forței de muncă nici nu există în realitate, aceasta fiind o derivată, anexă a politicii economiei generale.
O strategie a ocupării și folosirii forței de muncă ce fixează obiective clare, realizabile prin intermediul unei politici a ocupării, rămâne pentru multe state o problemă deschisă, cu atât mai mult cu cât resursa umană și buna ei gestionare s-au dovedit a fi cea mai valoroasă sursă a progresului. Dimensionarea ei economică și cea social-umană nu trebuie să intre în conflict, dimpotrivă, este necesar să se susțină și stimuleze reciproc.
1.3. STRUCTURI INSTITUȚIONALE, FUNCȚIONALE, RELAȚIONALE
Problematica vastă a acțiunilor, instrumentelor și implicațiilor cu privire la nivelul de ocupare a populației impune existența a numeroase centre de decizie și acțiune, a căror convergență să conducă la realizarea politicii privind ocuparea. Întemeiată pe o strategie care să fie îndreptată numai spre o viziune economică globalizatoare, insensibilă la cerințele dezvoltării umane, în particular, cât și o strategie de creștere economică centrată pe un nucleu indispensabil, stabil al acesteia.
Funcționalitatea unei politici de ocupare este cu atât mai bună și activă cu cât ea nu numai că este elaborată cu pricepere și înțelepciune, dar și promovată și condusă prin structuri instituționale capabile să ia decizii și să se impună cu maximum de eficiență. O politică de ocupare gândită corect, corelată în sfera globalizatoare a unei politici economice nu își poate arăta roadele, de altfel benefice, generoase, fără ca mecanismul care prelucrează și acționează pârghiile și instrumentele ei concrete să funcționeze sincronizat spre atingerea obiectivelor stabilite prin această politică. Realizarea valențelor economico-sociale ale unei politici de ocupare presupune acțiunea concentrată a factorilor interesați în două planuri, care, deși distincte, se intercondiționează: planul legislativ, pe de o parte, iar pe de altă parte, planul informațional și organizațional.
În plan legislativ, se conturează o serie de elemente (domenii de interes) care pot îmbrăca forma unor reglementări juridice:
– garantarea dreptului fiecărei persoane care se încadrează în limita de vârstă, de a ocupa un loc de muncă potrivit unor criterii stabilite inițial de ofertantul locului de muncă și îndeplinite și acceptate de ofertantul forței de muncă.
– necesitatea existenței unui cadru juridic care să încorporeze reglementările cu privire la contractele de muncă, atât colective, cât și individuale, și obligațiile părților contractului;
– reglementările privitoare la formele de salarizare;
– reglementările cu privire la asigurările sociale ale angajaților, în funcție de diversitatea acțiunilor ce le desfășoară aceștia;
– cadru legislativ-instituțional, care să asigure reglementarea procesului de formare și perfecționare a funcției de muncă,în conformitate cu cerințele în continuă schimbare ierarhizarea sistemelor de învățământ alternative de formare profesională; structuri de instruire poliformativă etc;
– promovarea unor texturi relaționale flexibile și convergente între subiecții angajați în procesualitatea ocupării prin delimitări de atribuții și competențe, contradictorii și complementare, cooperante și reciproc favorizante.
În plan organizațional – informațional, problemele ocupării se diversifică și se adâncesc, în sensul că acest cadrul cuprinde laboratorul în care se elaborează politica ocupării ce acționează efectiv și se experimentează mecanismele și instrumentele acesteia.
Este bine cunoscut faptul că informația înseamnă putere și, în consecință, exigență și funcționare a instituțiilor îndrituite să dețină informații, cu grade diferite de prelucrare (de la informația primară până la acea sintetică), referitoare la procesele ce caracterizează piața muncii și la acțiunile mecanismelor ce caracterizează politica ocupării, sunt absolut necesare, indispensabile. Din punct de vedere informațional, trebuie avut în vedere atât volumul, calitatea și buna circulație a informațiilor, dar și organizarea și dotarea serviciilor de forță de muncă cu mijloacele necesare desfășurării unei activități eficiente.
Sunt corelate infirmații ce țin exclusiv de sfera economică, dar și informații din sfera socială și, cu precădere, cele vizând populația, destinația, mijloace și din sfera socială și, cu precădere, cele vizând populația, destinația, mijloacele și tendințele de creștere și descreștere. Nivelul de colectare și prelucrare a datelor este organizat într-o structură „arboreșcentă”, astfel că, de la nivel central-național și chiar internațional, desfășurându-se pe verticală și orizontală, mulțimea serviciilor ce au ca obiectiv fundamental posibilitatea de a servi într-o cât mai bună măsură drept suport de înfăptuire a politicii de ocupare și de adaptare a măsurilor de combatere a șomajului și protecției sociale .
Așa cum se știe, „actorii” pieței muncii sunt: statul (reprezentat atât la nivel macroeconomic, dar și la nivel local), patronatul (firmele) și forța de muncă, reprezentată la nivelul relațiilor colective de muncă în cea mai mare parte de sindicate, dar și individual.
Fiecare dintre acești reprezentanți ai pieței muncii, care dețin și utilizează informații cu privire la gradul de ocupare, zonele cu deficit sau excedent, condițiile cerute de specificul fiecărui loc de muncă, al fiecărui sector de activitate etc., dispune de forme instituționalizate de organizare, prin intermediul cărora militează pentru înfăptuirea obiectivelor proprii.
Statul este reprezentat de organismul său specializat – Executivul, prin care elaborează și caută să asigure realizarea propriei politici de ocupare integrată în ansamblul politicii economice generale. De menționat că înfăptuirea acestei politici este, în principiu, mijlocit legată de linia politică urmărită de partidul sau alianța aflată la conducerea statului.
Organul central – guvernul – este reprezentat de organismele sale specializate, începând cu ministerul de resort, continuând cu direcțiile de muncă și protecție socială regionale, aflate în subordinea ministerului, și continuând cu oficiile de muncă teritoriale, situate de regulă în localități din teritoriu și subordonate formei de administrare practicate de fiecare stat.
În același timp, pe piața muncii statul îndeplinește un dublu rol: agent economic în întreprinderile cu capital de stat (sau majoritar de stat), interesat în gestionarea forței de muncă angajată a acestora; gestionarul resurselor de muncă la nivel național, singurul care deține datele centralizate la problematica ocupării, revenindu-i misiunea de reprezentare, îndrumare, mediere, instruire, asistență financiară pe piața muncii etc..
La nivel local, colectivitățile locale dispun de o verigă foarte importantă, având în vedere că la acest nivel situația se poate cunoaște cel mai bine, putându-se acționa în consecință numai dacă este asigurată acea autonomie de care este nevoie în asemenea cazuri;
Serviciile de forță de muncă și șomaj au funcții de informare, mediere, de consultanță, recalificare și sprijinire în vederea ocupării, reocupării unui loc de muncă, oricărei persoane care le solicită serviciile.
Pentru îndeplinirea responsabilităților sale, acesta trebuie să dispună de o anumită dotare tehnică și de personal calificat (psihologi, sociologi, economiști, informaticieni, statisticieni), care să elaboreze studiile necesare fundamentării politicii de ocupare promovate de autorități, pe de o parte, iar pe de altă parte, să activeze eficient în concordanță cu cerințele acestei politici.
Patronatul reprezintă punctul de vedere al agentului economic la nivel microeconomic. El reprezintă, în principal, elementul hotărâtor în decizie cu privire la ocupare. Prin autonomia de care se bucură, deține acel element prețios al pieței muncii, aflat în proprietatea sa, și anume, locul de muncă, dictând, în principal, nivelul cererii pieței. De asemenea, patronatul, în vederea întocmirii strategiilor adecvate de dezvoltare, menținere sau restrângere a activității sale, acționează efectiv asupra factorului de muncă și nivelului de ocupare a acestuia.
Sindicatele, ca organizații constituite să apere interesele colective ale angajaților, ocupată o poziție jalonată de parametri: cel al asigurării locurilor de muncă, ca premisă a securității venitului și cel al protecției sociale, cu precizarea că fiecare dintre acestea nu trebuie să „stimuleze” supraocuparea și subutilizarea sau inflația. În prezent, sindicatele reprezintă puternice partenere de dialog manifestând disponibilitate, și chiar susținând efortul de stabilizare sau redresare a economiilor în care acționează.
1.4. EXPERINȚELE ȘI MODELELE INTERNAȚIONALE
Desigur, eforturile în direcția unei strategii și programe care ridică problematica ocupării nu se opresc la granița fiecărei noțiuni. Pe plan internațional, acționează diferite organizații a căror dimensiune și activitate le permit, pe baza multitudinii și complexității informațiilor pe care le dețin la nivel global, să desfășoare o muncă prodigioasă de elaborare a unor scheme și programe globalizatoare extrem de utile. Printre aceste organizații se detașează ca importanță:
Biroul Internațional al Muncii (a cărui activitate se desfășoară pe lângă ONU), OCDE și Oficiul pentru forță de muncă al Comunității Europene.
Strategiile și programele inițiate reprezintă, prin eficiență și utilitatea pe care au demonstrat-o, evident în condițiile specifice ale fiecărui stat și pentru perioadele la care au fost inițiate, adevărate modele de luat în considerație.
Desigur, în condițiile în care unele din trăsăturile fundamentale dintotdeauna ale unui popor sunt tradiția și continuitatea, chiar conservatorismul, orice ruptură provocând neîndoielnic pierderi. Evident că planul social uman al obiceiurilor și tradițiilor, al moștenirilor culturale, profesionale, tehnice și tehnologice etc. impun particularități în direcția promovării unei politici a ocupării proprii, însă respingerea modelelor cu adevărat practicabile și care și-au dovedit virtuțile nu este fondată. Modelele de împrumut aplicate ad literam nu-și vor dovedi eficiența recunoscută, ele cer o muncă de asimilare, adaptare, îmbogățire cu elemente noii realități și o corectă raportare la variabilele oferite de noul sistem.
În acest sens, demne de interes sunt programele speciale de ocupare în unele țări membre ale OCDE, ce au devenit părți importante ale politicilor de ocupare ale acestora.
Fiecare dintre ele pune în centul preocupărilor sale unul sau mai multe obiecte clar formulate, unele dintre ele fiind chiar titluri promoționale ale programelor, eliminând cu precizie perimetrul de acțiune, precum și instrumentele economico-financiare, sociale, chemate să le pună în aplicare, instituțiile prin intermediul cărora se va lansa și derula programul.
În Germania – ca urmare a Legii din 1969, s-a conceput și creat ,,Programul de creare de locuri de muncă”, care, așa cum îl anunță și titlul, are dreptul obiectiv stimularea creării de locuri de muncă noi pentru o serie de persoane inactive, dar care, dispunând de un potențial fizic și intelectual, mărește cererea pa piața muncii, formând statul să adopte o poziție materialistă în cele din urmă prin acest proiect.
Acest proiect este conceput în principal pentru șomerii de lungă durată, persoanele în vârstă, handicapați, pentru orice persoană care se confruntă cu greutăți în găsirea unei slujbe.
Se asigură locuri de muncă, angajările făcându-se, în principal, pe un an, după care contractul se poate prelungi. Aceste proiecte fiind finanțate de municipalitate sau organizații benevole, subvențiile acoperă adesea 80% din costurile salariale.
Franța – Programul ”Lucrări de utilitate colectivă”, lansat în 1884, are ca obiectiv principal crearea de locuri de muncă pentru tinerii șomeri cuprinși în limita de vârstă între 16-21 ani, care nu-și continuă, din diverse motive studiile. Prin acest program se asigură o ocupare de 20 ore săptămânal pe o durată cuprinsă între 3 și 12 luni, cu un nivel al salariului lunar fix de 1200 franci. Reprezintă un program astfel conceput,încât tinerii să poată beneficia de un loc de muncă temporar și un sprijin material care să le permită în acest interval de timp să-și caute un loc de muncă stabil, sau să-și continue studiile.
Marea Britanie – lansează o serie de programe, unele dintre ele cu acțiune paralelă, adresându-se unor segmente diferite ale populației active, dar neocupate a unui loc de muncă.
„Programul comunitar” ce oferă locuri de muncă pe perioade limitate, de regulă un an, șomerilor de lungă durată, tinerilor de 18-24 ani, și altor persoane mai în vârstă (rămași fără ocupație cel puțin 6 luni). Programul este finanțat de colectivitățile locale și organizațiile benevole.
„Sistemul de primă pentru întreprindere” este astfel proiectat să vină în ajutorul șomerilor care doresc să-și creeze propria lor întreprindere. Acest sistem, conceput la scară națională, este administrat de centre locale de ocupare, iar pentru a fi beneficiarul unui astfel de program, trebuie să îndeplinești o serie de condiții, stabilite anterior.
„Programul pentru formarea tinerilor” are ca obiectiv îndrumarea și ajutarea tinerilor care au terminat studiile, fiind conceput asemenea unui stagiu de formare și experiență personală.
Prin aceste programe paralele, părți integrante ale politicii de ocupare, în Marea Britanie se oferă alternative pentru cei lipsiți de muncă, astfel că, fiecare cunoscându-și potențialul, să opteze în favoarea uneia sau alteia dintre oferte.
SUA lansează in 1982 un program la nivel național în favoarea persoanelor defavorizate economic. Purtând denumirea de ,,Legea asupra formării în societate la finele unei ocupări”, programul este conceput să funcționeze după un sistem de credit global acordat fiecărui stat federativ, acesta având libertatea de a organiza, planifica și executa programele locale proprii, în funcție de particularitățile demografice teritoriale, economice de care dispun în corelație cu programul central elaborat la nivel federal.
Deși obiectivele sunt diverse și se referă la întregul segment al populației active, majoritatea creditelor sunt cheltuite în favoarea tinerilor.
Suedia-dispune de un program care datează încă din anii `30, numit ,,Proiectele de asistență finanțate din fonduri publice”, al căror obiectiv principal îl constituie remedierea șomajului ciclic sau sezonier. El este astfel conceput încât să asigure o experiență profesională tinerilor, femeilor și imigranților care se confruntă cu greutăți în găsirea unui loc de muncă. Participanții sunt liberi să părăsească proiectul dacă găsesc un loc de muncă stabil, convenabil.
1.5. OBIECTIVELE POLITICII OCUPĂRII
Din rațiuni ce țin de viața reală, de experiența economică și socială a tuturor țărilor lumii, este necesar să privim problematica ocupării forței de muncă ca o prioritate a politicii economice în ansamblul ei. Ocuparea unui loc de muncă, privită atât la scară individuală cât și colectivă, trebuie să reprezinte una dintre finalitățile de primă mărime ale oricărei strategii, nu atât din perspectiva economică, dar și social-umană. Obiectivul primordial al oricărui demers în materie de politică economică, este creșterea nivelului de trai al populației, dar pentru ca acest obiectiv să poată fi atins, populației active trebuie să-i fie asigurate cât mai multe locuri de muncă pentru a-și câștiga atât mijloacele de existență, pe de o parte, iar pe de altă parte, de a atenua veniturile cu care să-și asigure o viață materială și spirituală din ce în ce mai bine.
Lipsa locurilor de muncă și deci existența unui grad de ocupare redusă în rândul populației active,pe lângă, că determină o rată mai mare de șomaj, costă plafonul veniturilor celor ocupați într-o măsură proporțională, scăzând astfel și nivelul lor de trai.
Este adevărat că se dorește o creștere economică continuă și un nivel de ocupare cât mai ocupat, însă fenomenele și procesele economice ce domină piața în general și piața muncii în particular sunt cele care determină traiectoria economică. Mecanismele cererii și ale ofertei pe piața muncii sunt, în final, cele care dictează concomitent la nivel micro și macroeconomic.
Cu toate acestea, practica economică a secolului nostru confirmă că o strategie economică bine fundamentată, ale cărei instrumente sunt corect concertate, atenuează și chiar dirijează în sensul dorit activitatea pieței,astfel încât educația cerere – ofertă să nu fie numai rezultanta nenumăraților agenți economici ce se confruntă liber pe piață.
Politicile economice în general și politicile derivate în particular, având tocmai rolul de a dirija specific funcționarea economică a pieței, își stabilesc un număr de obiective finale și intermediere, ierarhic ordonate și coerent conexate, indispensabil orientării evoluției piețelor a echilibrelor dintre variabilele economice.
În sfera politicii ocupării, stabilirea obiectivelor concret are,de asemenea, o mare importanță, mai cu seamă că este cea chemată, să asigure traiectoriei pieței muncii o orientare care să nu blazeze sau să provoace șocuri, în cadrul evoluției celui mai important factor de producție, resursa umană.
Ocuparea forței de muncă într-un grad cât mai mare se traduce în sfera politicii economice ca un obiect specific, care, corelat cu celelalte obiective ale acesteia, conduce la realizarea obiectivului general al oricărei politici-dezvoltarea economică și creșterea nivelului de trai. În stabilirea obiectivelor privind politica ocupării,un loc important îl dețin informația cu privire la piața muncii. În funcție de informațiile disponibile, se stabilește ordinea priorităților evidențiindu-se discordanța și dezechilibre care determină, la un moment dat, neînscrierea în limitele comparabilității, acceptabilității și raționalității, a variabilelor de pe piața forței de muncă.
De la țară la țară, de la economie la economie, piața forței de muncă, înregistrează aspecte diferite și, prin urmare, ordinea prioritară în stabilirea obiectivelor este definită. În funcție de gradul de dezvoltare a economiei, de nivelul resurselor umane, de potențialul resurselor materiale și anvergura activității economice, fiecare țară își elaborează programul specific al politicii de ocupare. În cadrul politicii ocupării, există o serie de obiective generale, ce se înscriu în parte în programele oricăror politici de ocupare, precum și obiectivele derivate ce au drept scop atingerea obiectivului general. Sunt recunoscute ca obiective specifice ale politicii ocupării următoarele:
1) Asigurarea locurilor de muncă cantitativ, calitativ și structural, corespunzător cerințelor profesionale, teritoriale, sectoriale, care să permită încadrarea nivelului ocupării în parametrii funcționali ai sistemului productiv;
2) Flexibilitatea pieței muncii, prin cererea condițiilor instituționale, legislative și relaționale capabile să promoveze realizarea și adecvarea mecanismelor de ajustare și a structurilor adaptative pe piața muncii.
3) Integrarea și adaptarea pregătirii forței de muncă a sistemului de învățământ, în general, la cerințele macroeconomice ale pieței muncii (oferta de forță de muncă), precum și promovarea instituțiilor flexibile de salarizare, apte să asigure circumscrierea cererii de forță de muncă dinamicii și nevoilor sistemului economic.
1.5.1. ASIGURAREA LOCURILOR DE MUNCĂ
Baza oricărei politici macroeconomice, a politicii ocupării în particular, rezidă în rolul statului și al guvernului, în funcțiile economice ale statului modern concretizează în măsuri de combatere a șomajului prin stimularea și favorizarea agenților economici din orice sector ce se încadrează în strategia economică generală, pentru menținerea de locuri de muncă existente, dar și pentru crearea de locuri de muncă noi.
În ansamblul politicilor de ocupare, stimularea cererii de noi locuri de muncă reprezintă obiectivul primordial dar în măsura în care el nu este foarte conturat în cadrul unui program fondat și susținut pe informații precise, concrete, culese din sfera microeconomică a pieței muncii (a pieței in general) și orientat astfel încât să integreze strategiile economiei de ansamblu, rămâne doar un obiectiv generos, ce nu se poate ridica la nivelul așteptărilor.
Programele privind asigurarea de locuri de muncă trebuie să se bazeze pe cunoașterea exactă a potențialului economic existent atât la nivel general cât și pe fiecare sector de activitate, pe ramuri și subramuri, precum și în profil teritorial. Toate acestea se vor a fi ordonate cu elemente ce țin de dinamica populației active, a celei ocupate de structura ei pe medii de vârstă, ocupații profesionale, sex. Strategia stimulării de creare de locuri de muncă pornește de la nivelurile diferite, în funcție de resursele economico-sociale și gradul de dezvoltare al fiecărei țări. Formele de stimulare a cererii de locuri de muncă, sunt diferit orientate în țări cu o economie dezvoltată pe piață, comparativ cu cele în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate.
Analiza comparativă a volumului și structurii ocupării forței de muncă pe sectoare, ramuri și subramuri de activitate se cere realizată în funcție de domeniile ce sunt încurajate și sprijinite în strategiile economice de ansamblu. Politicile de ocupare trebuie să ia în considerație ocupațiile profesionale predominante, categoriile de vârstă etc., atunci când își organizează stimularea cererii de noi locuri de muncă în unul sau în altul din domeniile de activitate.
Pentru politicile de ocupare și lângă dimensiunea de ramură, situația din teritoriu este la fel de importantă. Echilibrul pieței muncii este cu totul altul în profil teritorial, datorită gradului diferit de structurare a fiecărei regiuni în profil economic atât din punct de vedere al resurselor material – energetice disponibile și al activităților desfășurate cât și al resurselor umane.
1.5.2. FLEXIBILIZAREA PIEȚEI MUNCII
Problematica ocupării forței de muncă capătă după anii `80 accente diferite, ca urmare a traiectoriei luate de dezvoltarea pieței muncii și a relațiilor de muncă, în contextul în care teoria economică a ocupării ,,depline”, susținută de politicile economice de sorginte keynesiste, traversa un moment de criză.
Puseul care cuprinsese piața muncii,caracterizată printr-un nivel prea înalt de rigiditate, avea să fie considerat principalul”vinovat” al recesiunii, inflației, întârzierii și chiar blocajului procesului de restructurare cerut de progresul tehnologic.
Flexibilizarea este unul din răspunsurile date de teoria ofertei la rigiditatea pieței muncii. Flexibilizarea înțeleasă ca un mecanism reglator, în noile condiții economice, tehnologice, organizaționale și educaționale ale prezentului, fără a avea pretenția de a fi o soluție unică și obligatorie, adesea nescutită de contradicții și dileme, aduce un „suflu” nou în întreprinderea de reglementare a pieței muncii.
Flexibilitatea muncii este,în opinia multor specialiști, un mijloc acceptabil de atenuare a disfuncționalităților de pe piața muncii, contribuind într-o bună măsură la rapida aliniere a acesteia la dinamica celorlalte piețe.
Printr-o definiție scurtă, concentrată, flexibilizarea poate fi enunțată drept capacitatea de răspuns a pieței muncii la semnalele care vin din mediul economic și social extern sau mobilitatea, fluiditatea ofertei la variațiile cererii forței de muncă.
În preambulul lansării acestei teorii, flexibilizarea s-a referit cu precădere la flexibilizarea salarială și a costului salariale, prinzând rădăcini, conceptului flexibilizării s-a lărgit, prin introducerea elementelor legate de modificări în raporturile de muncă, de organizarea muncii, amenajarea timpului de muncă, și mai ales de piața profesională a muncii.
În teoria ofertei, este considerată flexibilă acea piață în care elasticitatea forței de muncă la variațiile cererii este ridicată și promptă.
Desigur, piața muncii este în egală măsură influențată de factori care cer flexibilitate și flexibilizare, dar și de factori care restricționează și chiar se opun acestui proces. Cele două grupe de factori au reprezentanți diferiți: în prima grupă intră în principal cei de natură economică, în cea de a doua grupă reprezentarea o dețin factorii de măsură socială.
Factorii care cer și favorizează flexibilizarea pieței muncii, sunt cu mult mai numeroși, ei aducând cu sine argumentele credibile ale promovării și dezvoltării acestui proces economic. Dintre acești factori, care în proporții diferite se întâlnesc în orice economie, ne putem opri asupra:
– procesului de internaționalizare a economiilor și piețelor, cu efecte directe asupra structurilor de producție, expunerii economiilor naționale concurenței deschise, fluctuației ratei de schimb, stabilității relațiilor de piață etc.;
– progresul tehnologic, inclusiv cel organizațional, care se impune în planul resurselor umane prin: anticipare,plasticitate a structurilor ocupaționale, restructurări ale sistemului educațional – profesional și de calificare; mutații în plan teritorial, sectorial și chiar în interiorul întreprinderilor;
– variațiile mediului economic din afara întreprinderii, care, amplificând incertitudinile pieței, produc mutații cu diferite grade de intensitate pe toate piețele, dar mai cu seamă pe cea a bunurilor de capital, a celor de consum și a serviciilor, ca și pe cea financiară.
Contradicțiile, capcanele amplasate la frontiera dintre dimensiunea economică și cea socială a pieței muncii sunt mai puternice într-o economie în care costurile sociale ale ocupării nu sunt instrumentate de sisteme de protecție socială deosebit de avantajoase.
Dintre factorii care frânează sau se opun flexibilizării pieței muncii și fiind, regulă, apanajul sectorului social, interes deosebit,prin opoziția pe care o face procesului de flexibilizare, astfel încât el să nu poată fi împins la absurd, înțeles ca o micșorare permanentă a forței de muncă, prezintă următoarele relații:
– relația securitatea locurilor de muncă – flexibilitate sau ocupare deplină – flexibilitatea este cea care aduce în discuție acceptarea cu greu a riscului de pierdere a locului de muncă cu contract de durată determinată și înlocuirea modelului tipic de ocupare cu formule atipice .Este deci nevoie de o flexibilizare promovată în limitele eficienței, competitivității, de o flexibilitate controlată, fără a sacrifica ,,securitatea colectivă și individuală a muncii” ( Guy Standing ).
– flexibilitate – precarizare a ocupării – șomaj.
Se constată că flexibilizarea pieței muncii,marcată puternic de eroziunea modelului tradițional de ocupare deplină, favorizând promovarea formelor atipice de ocupare, conduce la dezvoltarea pieței duale a muncii, șomaj conjunctural, iar pentru categoriile periferice, defavorizate de forță de muncă, flexibilizarea conduce la preconizarea ocupării și creșterea șomajului de durată;
– flexibilitate – autoprotecție economică – protecție socială.
În procesul de flexibilizare a pieței muncii, dacă fenomenele de preconizare a ocupării tind să ia amploare, acest tip de mobilitate a forței de muncă este sinonim cu modificări ale statului ocupațional și profesional pe cale de consecință se afectează; securitatea venitului din muncă, constituirea fondului de protecție socială rezultat din cotizații patronale și ale salariaților.
Printre aceste abordări se poate concluziona că flexibilitatea pieței muncii este o necesitate cerută de condițiile noi în care evoluează economiile naționale și funcționează piețele, ea acoperă o gamă largă de situații la nivel de firmă, sector sau chiar global, implică toți „actorii” și partenerii sociali, însă este doar un mijloc, o soluție printre multe altele și nu un panaceu universal.
Între obiectivele unei politici de ocupare a pieței muncii, flexibilizarea trebuie gândită cu mult discernământ pentru ca avantajele ei să fie puse în serviciul progresului economic și social, colectiv și individual.
1.5.3. INTEGRAREA ȘI ADAPTAREA FORȚEI DE MUNCĂ
Sistemul educațional, formarea profesională, oricât de bine ar fi concepută și realizată, compatibilă cu cerințele de moment ale sistemului tehnico-productiv, se vede în situația de a nu mai corespunde noilor exigențe ale prezentului. Ori, promovarea unei politici de ocupare cere, ca obiectiv bine conturat, modelarea forței de muncă potrivit evoluției cantitative și structural – calitative a cererii de forță de muncă.
Promovarea cu putere a interesului de integrare a forței de muncă la condițiile mereu în mișcare ale pieței muncii,prin intermediul unei politici adecvate de formare profesională și reconversie, se manifestă incontestabil modalitatea cea mai sigură și cea mai puțin costisitoare,pe termen lung, de ajustare structurală rapidă, a ofertei forței de muncă la evoluțiile conjuncturale ale cererii.
Asigurarea resurselor umane ale dezvoltării și politicii educaționale sunt interdependente. Deși politicile educaționale au și alte scopuri decât cele asociate cu schimbările din piața muncii sau cu nevoile sectoriale de forță de muncă, ignorarea dinamicii cererii din sistemul resurselor umane riscă să genereze disfuncționalități greu tolerabile.
Deci,accentuarea tendințelor de eliminare a corespondențelor dintre fluxurile scalare ți cererile de calificări, concomitent cu transformarea pieței muncii în principal reglator al cererilor și ofertelor de școlarizare și profesionalizare,constituie una dintre problemele cele mai importante ale politicii educaționale și de asigurare a resurselor umane ale dezvoltării.
Sistemul de învățământ și al pregătirii profesionale, ca orice sector al economiei de piață, presupune liberalizarea cererii ofertei și salariilor.
Liberalizarea cererii conduce la exigențe sporite față de învățământ și de pregătirea profesională:
– pe măsură ce diferențele salariale se accentuează, indivizii încep să caute calificări care le permit să obțină salarii mai mari. Pentru forța de muncă disponibilizată, ca urmare a restructurării întreprinderii, noile calificări pot să sporească șansele de a găsi noi locuri de muncă;
– investirea în capitalul uman prin asigurarea de pregătire profesională și la locul de muncă duce la sporirea productivității și a prețurilor, întreprinderile funcționând într-un mediu concurențial;
– statul trebuie să aibă un rol important în stimularea cererii de noi cunoștințe și calificări care sunt esențiale într-o economie de piață.
Totodată, este necesar să se pună accentul pe probleme de mediu înconjurător și pe cel vizând spiritul întreprinzător.
Învățământul și pregătirea profesională sunt destinate să-i pregătească pe tineri pentru a dispune de mobilitate ocupațională pe parcursul vieții, din moment ce lucrătorii se pot aștepta să se transfere între diferite funcții și ocupații pe măsură ce condițiile pieței se modifică. Acest lucru va determina acordarea de prioritate lucrătorilor cu calificări cerute de piața forței de muncă, celor care soluționează problemele și le anticipează, lucrează în echipe și elaborează noi procese de producție și servicii, adică acelora care posedă calități în ceea ce privește analiza și comunicarea.
Asemenea forță de muncă va avea căutare în noile ramuri industriale pe care țările speră să le creeze.
Particularizând, un obiectiv strategic al sistemului de învățământ și al pregătirii profesionale în țările aflate în faza de tranziție îl constituie pregătirea forței de muncă adaptabile și inovative, capabilă de flexibilitate în schimbarea locurilor de muncă, urmărindu-se prin aceasta menținerea și consolidarea echilibrului dinamic macroeconomic.
1.6. MECANISME ȘI INSTRUMENTE ALE POLITICII OCUPĂRII
Ca ansamblu al instrumentelor publice pe piața muncii pentru realizarea obiectivelor,politicile economice de ocupare se manifestă sub două forme:active și pasive.
Politicile pasive, pornind de la un nivel de ocupare ce se consideră dat, caută soluții pentru valorificarea excedentului de resurse de muncă. Ele folosesc instrumentele liberale, pornind de la considerentul că nivelul ocupării este determinat de condițiile generale din economie, care sunt reglate de piață și, deci, orice intervenție ar dăuna echilibrului pieței. Pentru aceasta, singurul lucru permis este indemnizarea șomerilor sau incitarea acțiunilor să se retragă de pe piața muncii.
Politicile active acționează prin măsuri și instrumente adecvate pentru a corespunde nivelului ocupării, realizându-se, în principal, prin subvenții pentru crearea de noi locuri de muncă și prin politicile de formare. Subvențiile pentru ocupare pornesc de la ipoteza că reducerea costului salarial va permite creșterea numărului locurilor de muncă. Înființarea locurilor de muncă este evitată prin indemnizarea șomajului parțial și a celui tehnic, și prin subvenționarea întreprinderilor ce se află în dificultate, dar care sunt considerate viabile. În același sens, acționează și alte dispozitive de ajutor pentru a facilita crearea de noi locuri de muncă, precum scutirea de taxe fiscale și sociale, prime, credite sau dobânzi reduse etc.. În acest sens se practică și plata parțială sau totală a salariului pentru angajarea unor categorii de forță de muncă pentru o anumită perioadă de timp.
În vederea punerii în practică a unei politici active de ocupare, mecanismele de promovare a ocupării forței de muncă se grupează în două mari categorii, indiferent dacă unul sau altul operează doar asupra cererii sau doar asupra ofertei de forță de muncă:
a) mecanisme și dispozitive cu vocație de susținere prioritară a echilibrelor macroeconomice, în care se includ:
1) relansarea investițiilor pentru:
– crearea de noi locuri de muncă;
– sporirea capacității de reținere a forței de muncă în activități utile, în condiții de sporire a eficienței, competitivității și calității;
– extinderea și sprijinirea inițiativelor locale;
– crearea unui fond special de susținere a ocupării;
– modelarea politicii bugetare, monetare, de credit, fiscale și din optica cerințelor formulate pe piața muncii;
– credite pentru investiții productive cu dobânzi mai reduse;
– scutiri sau reduceri de impozite și taxe pentru agenții economici care creează locuri de muncă și, mai ales, pentru șomerii care se lansează în activități economice;
– subvenționarea,pentru o perioadă limitată, a unei părți a costului salarial pentru agenții economici care creează noi locuri de muncă sau angajează șomeri; asigurarea prin lege a unei facilități și stimulente specifice unor domenii economice având în vedere lipsa de capital, riscul și rezervele forței de muncă de a se angaja în activități productive pe cont propriu;
– aplicarea unor politici de venituri și salarii riguroase, care să favorizeze stoparea presiunii inflaționiste prin costuri salariale;
– stimularea creării de noi locuri de muncă,mobilitatea și motivarea muncii; repunerea salariului în poziție corectă, de preț al muncii și instrument al reglării cererii și ofertei de forță de muncă, respectiv scoaterea acestuia din sfera protecției sociale; promovarea unor sisteme de salarizare și a unor forme de participare a salariaților la profit, capabile să garanteze o flexibilitate crescută a salariilor și, prin aceasta, a forței de muncă;
– urmărirea permanentă a evoluției raportului dintre creșterea prețurilor și cea a salariilor, în primul rând prin controlul prețurilor și nu prin blocarea creșterii salariului real;
– dimensionarea mărimii ajutorului de șomaj și a modalităților de plată ale acestuia după criterii multiple, astfel încât să garanteze un minimum de venit, dar totodată să stimuleze participarea la muncă.
b) dispozitive cu vocație de echilibrare, de flexibilizare a pieței muncii, aplicabile la nivel microeconomic, în care se includ:
– dezvoltarea învățământului, a formării profesionale;
– stagii de formare și recalificare, în vederea inserției profesionale a noilor veniți pe piața muncii, a reocupării și reintegrării în activitatea economică a șomerilor;
– formarea profesională inițiată printr-o corelație mai strânsă cu evoluția previzibilă a pieței muncii, sub aspectul structurii ocupațional – profesionale și de calificare;
– dezvoltarea, pe baza unor studii ale piețelor muncii locale ( teritoriale ), a unor lucrări de utilitate publică ce pot oferi locuri de muncă temporare sau contracte pe durată determinată, sezoniere, unor importante efective de populație neocupată, inclusiv șomeri;
– amenajarea duratei muncii în diferitele formule convenabile sub aspectul ocupării și flexibilizării pieței muncii: munca cu timp parțial; partajul locului de muncă, trecerea de la reglementarea duratei săptămânale a muncii la cea trimestrială, lunară sau chiar anuală;
– încurajarea și sprijinirea – prin variate modalități, altele decât diferențele de salarii – a mobilității forței de muncă (teritoriale, profesionale etc.);
– participarea pe bază de contracte, fie între firme, la realizarea unor lucrări în străinătate, permițându-se astfel libera circulație a forței de muncă;
– soluționarea mai bună a unor probleme instituționale, legislativ – organizatorice, informaționale ale pieței muncii, referitoare la:
1) raportul dintre liberalizarea pieței și practica ocupării;
2) falimentul și concedierea colectivă;
3) organizarea partenerilor sociali în procesul de renegociere și concentrare; organisme bi sau tripartide în reglarea relațiilor de muncă la toate nivelurile, începând cu firma și terminând cu cel național; rolul și funcțiile statului pe piața muncii – când și cum, prin ce mijloace să intervină, părăsirea atitudinii de nonintervenție, de lăsare a lucrurilor să meargă și să rezolve de la sine, ca și când nivelul global de ocupare ar putea fi soluționat fără participarea sa.
Operaționalizarea mijloacelor sus – amintite necesită studii laborioase și corelate la nivel microeconomic, de firmă, sectorial, teritorial, național.
Un prim set de studii urmează să identifice posibilitățile și condițiile de ocupare a forței de muncă;
– în aceeași întreprindere, fără schimbarea calificării;
– în aceeași întreprindere, cu schimbarea calificării;
– redistribuirea către alte întreprinderi fără sau cu schimbarea calificării.
Totodată, se analizează situația persoanelor care nu mai pot fi reîncadrate – vârstnice, bolnave – pentru care pot fi puse în acțiune dispozitive de pensionare anticipată, progresivă etc..
În acest fel, sunt evidențiate mai bine sectoarele, activitățile cu capacitate de ocupare în creștere, creatoare de locuri de muncă, creându-se premise mai numeroase pentru orientarea și formarea profesională a forței de muncă; totodată, se deține o imagine mai exactă a sectoarelor, ocupațiilor și profesiilor în declin,a dimensiunilor populației active care ar urma să fie subiect al mobilității forței de muncă.
Un al doilea set de studii ar trebui să vizeze, concomitent, realizarea următoarelor obiective operaționale:
– identificarea sectoarelor, activităților în care pot fi promovate noi formule de ocupare și amenajare a timpului liber;
– modalitățile de sprijinire a proceselor de recalificare – reocupare – reintegrare a șomerilor (mijloace bugetare,politici de credit, fiscale; proiecte-tip, consultanță etc.).
– inițierea și sprijinirea financiară și managerială a șomerilor și a altor categorii de populație activă care se orientează spre crearea de întreprinderi familiale sau chiar spre anumite activități pe cont propriu.
Experiența politicilor economice în domeniul ocupării a evidențiat unele „învățăminte” în conceperea unei politici a ocupării centrate pe obiective și instrumente, și implicit pe mecanismele de transmitere a incitațiilor intervenționismului statal.
S-a evidențiat, în primul rând, arbitrariul distincției între conjunctură și structură în proiectarea intervenției pe piața muncii , în sensul următoarelor dihotomii: delimitarea șomajului și aplicarea unor măsuri de comprimare a acestuia sau conceperea unor măsuri imanente politicii ocupării.
Relevând ambiguitatea acestor distincții, câteva concluzii pot fi formulate:
– relaxarea și instabilitatea legăturilor dintre ocupare și șomaj și variațiile producției multiplică obiectivele distincte ale politicii economice, a ocupării, multiplicatorul ocupării trebuind să fie disociat de multiplicatorul venitului;
– decidentul public este într-o situație incertă – atât „aditivă”, cât și „multiplicativă”, referitor la efectele politicii ocupării,în acest context impunându-se creșterea numărului de instrumente;
– segmentarea pieței muncii (primară, secundară, terțiară) subliniază limitele unei politici a ocupării reduse la o politică de reglare a cererii globale, gradul de deschidere spre exterior depinzând esențial de conjunctura incidenței politicii;
– în plus, această segmentare ridică problema incidenței politice a ocupării asupra protecției sociale, a regulilor și criteriilor, a semnificației acesteia;
– politica ocupării trebuie să aplice programe de acțiune vizând atât fluidizarea mișcărilor forței de muncă între segmentele pieței muncii, cât și ameliorarea calității forței de muncă pe piețele secundare și terțiare. În acest sens,instrumentele sunt bine definite, cuprinzând lupta împotriva discriminărilor, noi orientări în formarea profesională, dezvoltarea formării permanente etc.
1.7. RESTRICȚII ȘI EXIGENȚE ALE POLITICII OCUPĂRII ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE
După o lungă perioadă de timp, în care – din rațiuni ideologice și politice – problemele reale ale funcționării unei veritabile piețe a muncii erau ocolite, în prezent, în condițiile destructurării – restructurării economiei în general, și a industriei cu deosebire, acestea devin prioritare pe agenda organismelor guvernamentale, patronale, sindicale și, nu în ultimul rând, a cercetării științifice economice și sociologice. Cu atât mai mult cu cât piața muncii din țările est-europene suportă un dublu impact – cel al condițiilor internaționale și, evident, al propriilor condiții de dezvoltare.
Astfel, menționăm doar câteva procese și tendințe cu efecte directe în planul fundamentării pieței muncii, și anume:
– declinul generalizat al economiei, destructurarea și scăderea vertiginoasă a producției industriale fiind principalul factor de antrenare cu efecte de propagare în toate sectoarele;
– deteriorarea relațiilor economice externe: sporirea importurilor, în condițiile reducerii exporturilor și, în consecință, deteriorarea balanței comerciale;
– devalorizarea monedei naționale, adesea în valuri;
– creșterea ratei inflației – apariția și creșterea șomajului (recunoaștere oficială și publicarea informațiilor).
Dimensiunile și evoluțiile ultimilor doi indicatori (rata inflației, rata șomajului) evidențiază o problemă de politică economică extrem de dificil de soluționat, cel puțin pe termen scurt, în condițiile în care economia, cu deosebire producția, este în declin, și anume problema alegerii între inflație și ocupare: o rată înaltă a inflației și ocupare deplină, și respectiv o inflație stăpânită, controlată cu o rată relativ ridicată de șomaj.
Dacă pe piața bunurilor și pe cea financiar – valutară cererea depășește oferta, pe piața forței de muncă, dimpotrivă, oferta depășește cererea. În ambele situații aceste raporturi tind să se deterioreze.
În echilibrarea acestor procese fundamentale rezidăm, de fapt, rolul deosebit de important și funcțiile mecanismelor de ajustare a cererii și ofertei de forță de muncă.
Țările în tranziție sunt puse în fața soluționării unor probleme ale pieței muncii, care în alte spații economice și-au găsit de mult rezolvarea, astăzi căutându-se alt tip de soluții.
Reglementările legislativ – instituționalizate – care marchează un progres uriaș în direcția organizării pieței muncii – nu asigură automat, de la sine, integrarea acesteia în normalitate.
În ceea ce privește crearea de locuri de muncă, preocupările actuale în România par a fi insuficiente. Există, în principal, trei explicații ale subdezvoltării politicilor de creare de locuri de muncă:
a) a existat în fapt o politică mai puțin explicită de menținere a locurile de muncă prin mecanismele subvențiilor.
Aceste mecanisme au fost extrem de criticate și politica guvernului a fost de restrângere până la eliminarea lor. În acest context, orice tentativă de creare de locuri de muncă, în lipsa unor posibilități de analiză mai atentă, părea o formă mascată de menținere a subvenționării. Dacă sunt de înțeles aceste reacții de așteptare, este clar că o strategie mai clară și mai diferențiată ar fi de natură să minimizeze această temere;
b) neîmplinirile legislativ – instituționale și obstacole birocrat – administrative explică în cea mai mare parte faptul că s – a făcut insuficient pentru promovarea micii inițiative. În această sferă, mari posibilități de dezvoltare economică cu absorbție de forță de muncă, dar lipsa capitalul și a unui sistem de împrumuturi accesibil și avantajos a frânat dezvoltarea sa rapidă.
c) inițierea de lucrări publice a fost surprinzător de neglijată, aceasta fiind o caracteristică a tuturor țărilor în tranziție. Deși există uriașe nevoi în sfera infrastructurii economice și sociale, și deși există forță de muncă disponibilă, această direcție a fost complet neglijată. Explicația ar putea consta, pe de o parte, în faptul că doar piața liberă este singurul mecanism de inițiere de activități economice, mit care a dus la o anumită pasivitate a statului în inițierea de asemenea proiecte, iar pe de altă parte, în tendința statului de a se sustrage treptat din subvenționarea economiei, el neputând găsi motivația necesară pentru a iniția asemenea lucrări publice de interes național.
Nici autoritățile locale nu sunt intr-o poziție mai bună de a organiza asemenea activități, cu atât mai puțin inițiativa locală voluntară, care dispune de resurse (nici facilități organizatorice, nici resurse financiare).
1.8. INTEGRAREA POLITICII OCUPĂRII ÎN STRATEGIILE ECONOMICE
Procesul creșterii economice presupune acțiunea conjugată a unui ansamblu de factori ce intervin în funcționarea economiei naționale.
Unul dintre acești factori,cu influență hotărâtoare asupra creșterii economice, este factorul uman (resursele de muncă), a cărui acțiune se analizează sub aspectul tridimensional: cantitativ, calitativ, structural.
Sub aspect cantitativ, se concretizează în volumul de manoperă prestată de populație ocupată în cadrul timpului efectiv de muncă. Acțiunea factorului uman în procesul creșterii economice ține de dinamica ocupării populației disponibile. Creșterea numărului de locuri de muncă se asociază cu creșterea economică, deși, în rândul specialiștilor există păreri diferențiate privind natura și sensul acestei dependențe. Astfel, teoretic, sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de muncă stimulează creșterea economică. Totuși, există și opinii care consideră că, practic, extinderea ocupării este mai degrabă o consecință decât o premisă a procesului de creștere, care s-ar datora efectului de antrenare pe care sporirea PNB ar avea-o asupra fondurilor destinate investițiilor.
Sub aspect calitativ, acțiunea factorului uman în procesul creșterii economice se exprimă prin calitatea acestuia, dependentă, în principal, de calificare și motivație în muncă și prin productivitatea muncii, influențată de înzestrarea tehnică a muncii. Aceste evoluții sunt, în ansamblu, componente ale procesului calitativ al factorului uman. Totalitatea cunoștințelor și competențelor profesionale rezultate din procesul educațional și consolidate prin acumulare de experiență la locul de muncă constituie capital uman, concept ce relevă tocmai specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creșterii economice.
Dimensiunea structurală a factorului uman se referă la structurile specifice ocupării, în cadrul pieței muncii. În fiecare sistem economic național există o ierarhizare a sectoarelor, a ramurilor sau grupelor de activități, atât în funcție de numărul personalului ocupat, cât și de productivitatea și calitatea muncii în domeniul respectiv. Între ramuri, sectoare, firme au loc transferuri de personal care decurg din anumite tendințe ale pieței muncii și care influențează aportul factorului uman la creșterea economică. Un rol important în declanșarea acestor procese revine, pe termen mediu și lung, tendințelor tehnico – științifice reflectate de sistemul de învățământ și de cererea de locuri de muncă pentru ramuri și firme situate pe poziții tehnologice avansate. Aici intervine și orientarea investițiilor de dezvoltare, ca și interesul întreprinzătorilor de a-și plasa capitalul în ramuri preferate pentru șansele de competitivitate pe care le oferă.
Practic, dezvoltarea procesului creșterii economice, concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice este asigurat de unitatea formelor concrete de manifestare a echilibrului economic ( echilibrul bănesc, echilibrul financiar, echilibrul bugetar, echilibrul valutar, echilibrul resurselor de muncă ).Una dintre aceste forme concrete de manifestare a echilibrului economic este echilibrul resurselor de muncă, cel care exprimă concordanța relativă dintre cantitatea, structura și calitatea factorului uman activ disponibil și necesitățile de resurse de muncă ale utilizatorilor, mai ales ale unităților economice.
Existența și progresul societății se asigură dacă atât evoluția celor doi factori
– populația și economia – cât și interacțiunea dintre ei întrunesc anumite caracteristici calitative și dimensionale. Lipsa acestor sau distorsionarea lor au efecte negative cum sunt subdezvoltarea economică, șomajul, scăderea nivelului de trai etc., considerate adesea ca forme ale dezechilibrului economic, apare ca rezultat exclusiv al cererii de muncă sau de forță de muncă, oferta – cealaltă latură a pieței muncii – nefiind luat în considerare. Ori, numai corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite aprecierea corectă a situației pe piața muncii. O creștere a ofertei concomitentă cu scăderea cererii determină o deteriorare a situației ocupării forței deselective de susținere a cererii. Practic, în acest scurt timp dacă nu intervin modificări esențiale, producția va risca să nu mai aibă desfacere.
De aceea sunt recomandabile intervențiile din afara pieței muncii: prin politici bugetare, de impozite și taxe noi, de credit, de prețuri, de stimularea reală a profitabilității și rentabilității a economisirii și reinvestirii unei părți însemnate a profiturilor deținute, a sporirii consumului-singurele capabile să creeze condiții de relansare a forței de muncă.
Nu trebuie pierdută din vedere nici coexistența în economie a unor sectoare cu „intensitate” de capital cu altele cu intensitate de muncă, a unor inteligent – intensive cu altele în care este ocupată forța de muncă cu un nivel de instrucție și formare comparativ mai redus. Această economie duală trebuie să creeze însă posibilități de ocupare a diferitelor categorii de forță de muncă în condiții de utilizare înaltă a timpului de muncă și relansare a creșterii productivității muncii.
3) A treia concluzie are ca inspirație experiența rezultatelor noilor țări industrializate din Asia și demonstrează că este nevoie de politici macroeconomice de stimulare a dezvoltării,prin investiții și creșterea veniturilor celor ocupați într-un mediu de stabilitate monetară, politici prin care se mențin un anumit nivel a ocupării și o anumită rată de creștere a acestuia. Acestora li se asociază și politici care vizează echilibrul intern al pieței muncii,în principal prin atenuarea rigidității și sporirea flexibilității acestei piețe.
Din această analiză ideea de bază care se desprinde este aceea a caracterului activ, ofensiv, al politicii de gestionare al pieței muncii,în care prioritatea absolută este ocupată ceea ce înseamnă plasarea ocupării forței de muncă și a dialogului, a concentrării partenerilor sociali pe această piață în centrul strategiei de dezvoltare economică și socială, în obiectiv și instrument de realizare a acesteia.
CAPITOLUL 2
ANALIZA STRUCTURALĂ A OCUPĂRII
Pornind de la starea actuală a pieței muncii din România, caracterizată de dezechilibre de ordin cantitativ și structural-calitativ, si având în vedere efectele psiho-sociale și economice ale acestei situații, se impune luarea cu prioritate a acelor măsuri care să asigure o ocupare cât mai completă și eficienta a resurselor de muncă, o protecție socială corespunzătoare, diminuarea tensiunilor sociale și combaterea sărăciei și a excluderii sociale.
Mărimea resurselor de muncă ale unei țări și ponderea acestora în totalul populației prezintă importanță atât pentru utilizarea capacităților productive ale economiei , cât și pentru nivelul venitului pe locuitor, ce poate fi obținut.
Structura ocupării factorului muncă, distribuția sa între sectoarele economice , medii de rezidență și regiuni are foarte mare relevanță în creșterea productivității muncii și în dezvoltarea economică. Ea potențează sau nu dezvoltarea economică, după cum repartiția este preponderentă în ramuri ce valorifică superior sau nu resursele umane.
Nivelul și diferitele structuri ale populației reflectă, de fapt, cererea efectivă de muncă, parte a resurselor de muncă pusă în funcțiune în scopul realizării bunurilor materiale și serviciilor necesare consumului. Evoluția cantitativă și modificarea structurii populației ocupate reflectă dinamismul mediului economic și social, natura creșerii economice, condițiile pentru asigurarea unei eficiențe economico-sociale ș.a.. În condițiile unor puternice interdependențe economice internaționale, toate acestea determinaă competitivitatea activității economice și eficiența participării la circuitul internațional al valorilor materiale și spirituale.
Conceptul de mobilitate în cadrul pieței muncii poate fi analizat din multiple unghiuri. La nivelul ofertei de muncă și al fiecărui individ, se poate vorbi de mobilitate între firme, mobilitate între ramuri , mobilitate între sectoare, mobilitate ocupațional – profesională și chiar mobilitate internațională (migratație). Din punct de vedere al firmei , există o mobilitate externă (intrări și ieșiri de personal) și o mobilitate internă, între diferite componente ale structurii organizatorice.
Atunci când economia este în schimbare, patronii se lovesc de rigiditatea ofertei de muncă , a cărei rezistență împiedică adaptarea firmelor la noile condiții de piață. Din punct de vedere al celui care angajează factorul muncă, mobilitatea ocupării înseamnă cel puțin două lucruri: mobilitate profesională a salariaților (posibilitatea de a-și insuși rapid și temeinic noi calificări și profesii impuse de modificările care apar în procesul de producție) și mobilitatea numerică. Acesta din urmă corespunde nevoii pe care o resimte patronul, în funcție de amplificarea sau restrângerea cererii la produsele și serviciile pe care le realizează, de a apela la noi angajări de personal (cu profesiile și calificările dorite) sau de a recurge la licențieri.
La nivelul unei ramuri, mobilitatea populației ocupate (creșteri și/sau scăderi) este rezultatul cumulate al mobilității ofertei de muncă (profesionale, teritoriale, între ramuri etc.) pe de o parte, și, pe de altă parte al modificărilor cererii de muncă, ca urmare a acțiunii unui complex de factori, interni și mai ales externi pieței muncii.
Evoluția netă a populației ocupate dintr-o ramura oarecare, în decursul unei perioade de câțiva ani, este rezultatul unor creșteri și/sau scăderi de la an la an ale acesteia. Creșterile și respectiv, reducerile anuale, însumate, reprezită fluxul total de populație ocupată din ramura respectivă, în decursul perioadei de timp vizate. Prin raportarea acesteia din urmă la numărul de ani la care se referă, obținem un flux mediu anual de populație ocupată.
Gradul de mobilitate al populației ocupate a unei ramuri, respective unei țări, în decursul unei perioade, este redat de raporturile dintre fluxul mediu anual al populației ocupate și populația ocupată din anul de bază.
Tabelul 2.1. Evoluții ale pieței forței de muncă
Sursa: www.insse.ro/Anuarul Statistic 2007-2008/Piața forței de muncă
În acest context, politicile de ocupare trebuie să contribuie în continuare la combaterea efectelor șomajului structural, la încurajarea participării forței de muncă în special pentru grupuri cheie (șomeri tineri grupa de vârstă 15-24 ani; șomeri de lungă durată) și la creșterea eficienței politicilor de integrare și reintegrare pe piața muncii prin utilizarea unui set de măsuri stimulatorii de activare a persoanelor aflate în șomaj.
Astfel, se va acționa cu precădere pentru combaterea efectelor șomajului structural prin aplicarea de programe specifice de măsuri active.
Analiza sumelor pentru măsuri active și preventive pentru șomeri și persoane inactive din totalul bugetului asigurărilor pentru șomaj pentru anul 2004 arată o creștere de 33,09% față de sumele alocate în anul 2003, cu o pondere de 23,65% în totalul cheltuielilor bugetare pentru 2004; bugetul alocat cursurilor de formare profesională în anul 2004 s-a dublat față de anul 2003, alocările pentru măsuri destinate prevenirii marginalizării sociale a tinerilor înregistrează o creștere de 12,88 ori față de 2003; suma alocată pentru consultanță și asistență pentru începerea unei activități independente este de 4,38 ori mai mare față de cea alocată în 2003; iar, subvenționarea locurilor de muncă pentru încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap are o alocare de 13,7 ori mai mare față de cea din 20032.
Tendința crescătoare a ponderii măsurilor active în totalul cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru șomaj s-a menținut și în anul 2005, pentru care sa înregistrat o pondere de 24,96%, iar pentru anul 2006, o pondere de 29,31%, ceea ce aratǎ o susținere durabilă a politicii de combatere a șomajului.
Bugetul alocat, pentru anul 2005, pentru cursurile de formare profesională a fost cu 19,5% mai mare decât în 2004, pentru consultanță și asistență în vederea începerii unei activități independente a fost cu 20,8% mai mare decât în anul 2004, iar pentru subvenționarea locurilor de muncă pentru încadrarea persoanelor cu handicap, s-a realizat o creștere cu 25% față de același an de referință. (sursa datelor: Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă) .
Ca răspuns la problemele semnalate pentru domeniul resurselor umane, al ocupării forței de muncă și combaterii șomajului, probleme analizate în cadrul:
– Documentului Comun de Evaluare a Politicilor de Ocupare, în care s-au stabilit
prioritățile de acțiune pe termen scurt pentru politica de ocupare și a pieței muncii din România (document elaborat în conformitate cu prevederile Parteneriatului pentru Aderare, pregătit și semnat la data de 28.10.2002, la București, de Guvernul României, reprezentat de ministrul muncii, solidarității sociale și familiei, și Comisia Europeană, reprezentată de comisarul european pentru ocupare și afaceri sociale);
– Programului Economic de Preaderare 2003; și
– Planului Național de Dezvoltare 2004 – 2006, Prioritatea 3 – „Dezvoltarea Resurselor Umane”;
În perioada 2004 – 2005, s-au implementat proiecte specifice, finanțate din fonduri ale programului Phare – investiții pentru coeziune economică și socială, complementare programelor de măsuri active finanțate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, care au avut ca obiectiv general reducerea efectelor șomajului structural, cu accent pe combaterea șomajului în rândul tinerilor, a șomajului de lungă durată și a șomajului în mediul rural, prin aplicarea unui complex de măsuri active, în scopul creșterii șanselor de integrare a acestor categorii de șomeri pe piața muncii.
Astfel, obiectivul general a fost atins printr-un set de măsuri integrate care au vizat:
• creșterea gradului de calificare a forței de muncă, pentru a deveni mai adaptabilă la schimbările structurale, corespunzător necesarului de calificări identificate pe piața forței de muncă, cu accent deosebit pe dezvoltarea abilităților manageriale în afaceri și dezvoltare antreprenorială, pentru a încuraja creșterea economică viitoare;
• facilitarea accesului pe piața forței de muncă a celor aflați în căutarea unui loc de muncă, prin intensificarea măsurilor active de ocupare și dezvoltarea de noi calificări, corespunzător nevoilor în evoluție de pe piața forței de muncă, promovarea oportunităților egale de angajare pentru grupurile vulnerabile, cum sunt tinerii șomeri, șomerii de lungă durată și cei proveniți din mediul rural.
Măsurile active de ocupare ca instrument sistemic pentru stimularea ocupării forței de muncǎ au constat în aplicarea unui pachet integrat de activități care au avut ca scop creșterea șanselor grupurilor țintă de integrare pe piața muncii, prin programe personalizate sau de grup de consiliere și orientare profesională; servicii de mediere a muncii; formare profesională pentru a facilita accesul șomerilor la locurile de muncă vacante și a reduce deficitul de calificări de pe piața forței de muncă (serviciile de formare profesională pot fi programe de inițiere, calificare, recalificare, perfecționare, specializare); consiliere și instruire pentru începerea unei afaceri, cu scopul de a promova antreprenoriatul și de a crea noi locuri de muncă, precum și instruire antreprenorială. Toate aceste acțiuni au avut o componentă transversală importantă de asigurare a egalității de șanse între femei și bărbați.
În domeniul resurselor umane, creșterea economică susținută din perioada 2004 – 2006 a fost însoțită de o majorare a numărului de salariați în condițiile creșterii productivității muncii.
Factorul uman, prin rolul jucat de know-how, inovare și utilizare creativă a informației, prin organizare și management, a devenit factorul fundamental pentru dezvoltarea economică. Importanța factorului uman decurge și din restricțiile de ordin cantitativ privind resursele de forță de muncă.
Tabelul 2.2. Ratele de activitate și ocupare în perioada 1997-2007
Sursa: www.insse.ro/Anuarul Statistic 2007-2008/Piața forței de muncă
Ca rezultat agregat al acestor factori și ca urmare a politicii Guvernului de stimulare a creșterii economice, se evidențiază o creștere a ratei șomajului BIM, de la 5,8% în anul 1997, la 8,4% în anul 2002, urmatǎ de o reducere de la 7,0% în anul 2003, la 6,4% în anul 2007. În același timp, se evidențiazǎ faptul cǎ, în perioada 1997 – 2007, rata de ocupare a înregistrat o descreștere semnificativǎ( tabelul 2.2.)
Tabelul 2.3. Populația ocupată totală pe sexe și pe medii
Sursa: www.insse.ro/Anuarul Statistic 2007-2008/Piața forței de muncă
Din anul 1997 pânǎ în anul 2001, ponderea populației masculine în totalul populației ocupate a înregistrat o scǎdere de la 54,34% în anul 1997 la 53,46 în anul 2001, urmând sǎ aibǎ o evoluție favorabilǎ din 2002, respectiv 54,48% ajungând la 54,70% în 2007.
În ceea ce privește ponderea populației feminine în totalul populației ocupate, calculele au reliefat o creștere din anul 1997-45,66% la 46,54% în anul 2001, și o descreștere din 2002-45,52% la 45,30% în 2007.
Aceste calcule scot în evidențǎ faptul cǎ în perioada 1997-2007, în primii cinci ani respectiv în perioada 1997-2001, în rândul populației ocupate de gen masculin s-a înregistrat o scǎdere, în timp ce în rândul celei de gen feminin s-a înregistrat o creștere. În schimb în cea de-a doua parte a perioadei, respectiv 2002-2007, calculele au evidențiat o creștere în rândul ponderii populației ocupate și o scǎdere în rândul ponderii populației ocupate feminine în totalul populației ocupate.
În ceea ce privește analiza ponderii populației totale ocupate din mediul urban în totalul populației ocupate, se evidențiazǎ o scǎdere din anul 1997, respectiv 46,93%, la 45,33% în anul 2001, iar în perioada 2002-2007 s-a înregistrat o creștere de la 49,89% în 2002, la 54,23% în 2007; în cazul ponderii populației totale ocupate din mediul rural în totalul populației ocupate, s-a înregistrat o creștere din 1997 pânǎ în 2001, perioada urmatoare înregistrându-se o scǎdere.
Tabelul 2.4. Rata de ocupare totală pe sexe și pe medii
Sursa: www.insse.ro/Anuarul Statistic 2007-2008/Piața forței de muncă
În perioada analizatǎ, rata de ocupare este mai mare în rândul bǎrbaților decât în rândul femeilor, și mai mare în mediul rural decât în mediul urban.
2.1. STRUCTURA POLULAȚIEI OCUPATE PE FORME DE PROPRIETATE
Primele reglementări adoptate pentru plasarea agenților economici pe poziții specifice economiei de piață a marcat reapariția proprietății private și odată cu ea noi structuri ale populației ocupate pe forme de proprietate și după statutul profesional. De regulă, nivelul productivității muncii în sectorul privat este mai ridicat ca urmare a unui management mai bun al resurselor umane în care cointeresarea joacă un rol important. Însă pentru a veni în ajutorul complexului proces al restructurării, eficientizării și creșterii nivelului general al ocupării, ocuparea în sectorul privat este încă insuficientă.
Tabelul 2.5. Structura populației ocupate pe forme de proprietate la sfârșitul anului 2007
Sursa: www.insse.ro/Anuarul Statistic 2007-2008/Piața forței de muncă
2.2. STRUCTURA POPULAȚIEI OCUPATE PE VÂRSTE ȘI PE REGIUNI DE DEZVOLTARE
Proporția forței de muncă în populația totală este influențată atât de factori demografici, cât și nedemografici. Dintre factorii demografici, modificările în structura pe vârste ca urmare a nivelului fertilității și al mortalității este factorul cel mai important. Într-o populație stabilă, într-o conjunctură dată a factorilor nedemografici, proporția forței de muncă în populația totală se menține la un nivel aproape fix. Datorită acțiunii diverselor forțe, e posibil ca volumul input-ului forță de muncă să difere, deși valoarea raportului forță de muncă / populație totală să rămână constant. Astfel, variația poate fi dată de mărimea șomajului și/sau durata zilei de muncă. Ele se află sub acțiunea opțiunilor individuale și/sau a politicilor sindicale și patronale.
Structura pe vârste a populației influențează proporția forței de muncă în populația totală și prin specificitatea pe vârste a ratei de participare la viața activă.
În literatura de specialitate se consideră că proporția forței de muncă în populația totală este aproape cert asociată negativ cu rata creșterii populației când valoarea acesteia variază între 0,005 și 0,015 %. Proporțiile grupelor de vârstă 20-64 de ani sau 25-69 ani au valoare maximă când rata creșterii populației este +0.005 % și scad pe măsură ce rata creșterii populației crește.
În cazul României, pentru cele două variante de proiectare reținute pentru analiză cu rată negativă de creștere a populației pentru fiecare cincinal între 2000 și 2020, ce variază între 3,5 % și crește până la 8,4 %, pentru varianta constantă de proiectare și între 3,1 % și în scădere până la 1,7% pentru varianta optimistă ponderea grupelor de interes al aportului uman la potențialul economic al țării. În cazul variantei constante de proiectare, ponderile sunt mai mici decât pentru varianta optimistă. Diferența nu este mare și ponderile cele mai mari vor fi atinse în aceeași perioadă în ambele variante. Ratele negative de creștere a populației în variantele de proiectare sunt în afara intervalului specificat în literatura de specialitate. Deci, înlocuirea generațiilor nu este asigurată corespunzător iar ponderilor grupelor de vârstă de interes pentru potențialul economic al populației active sunt mai mici. Ponderea maximă ar fi fost obținută în cazul unei creșteri zero a populației.
Structura pe grupe de vârste a populației active are influență directă asupra mărimii șomajului fricțional având în vedere că noii intrați pe piața forței de muncă ( tinerii ) se caracterizează printr-un grad mai mare de instabilitate în muncă. Ponderea celor între 15-24 ani se va reduce până în anul 2020 cu aproape 6 %.
Tabelul 2.6. Evoluția ponderilor principalelor grupe de vârstă în populația activă până
în anul 2020
Sursa: Raporturi de muncă, martie 2001, pag. 28
Tabelul 2.8. Structura populației pe regiuni de dezvoltare
Sursa: www.insse.ro/Anuarul Statistic 2007-2008/Piața forței de muncă
CAPITOLUL 3.
OCUPAREA ȘI ȘOMAJUL
Conform datelor furnizate de INS, în trimestrul I 2008, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă ( 15-64 ani) a fost de 58,8%, iar rata șomajului BIM a fost de 6,4%.
Nivelul ratei de ocupare a populației în vârstă de muncă se situează la o distanță de 11,2 puncte procentuale față de ținta de 70% stabilită pentru anul 2010 prin Strategia de la Lisabona.
În primul trimestru al anului 2008, populația activă a României era de 9.994 mii persoane, din care 9.353 mii persoane ocupate și 641 mii șomeri BIM.
Raportul de dependență economică ( numărul persoanelor inactive și în șomaj ce revin la 1.000 de persoane ocupate ) a fost de 1304‰, mai ridicat pentru persoanele de sex feminin 1.607‰, față de persoanele de sex masculin 1.053‰, urban 1.339‰, rural 1.263‰. Rata de activitatea a populației în vârstă de muncă ( 15-64 ani) a fost de 63,0%.Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă ( 15-64 ani) a fost de 58,8% și s-a situat la nivelul celui înregistrat în anul 2007. Acest indicator avea ca și în anii anteriori, valori mai ridicate pentru bărbați 64,8% față de 52,8% pentru femei, și pentru persoanele din mediul rural 61,5% față de 56,8% pentru persoanele din mediul urban. Rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) era de 24,4%.
În trimestrul II 2008, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă ( 15-64 ani) a fost de 59,7%, iar rata șomajului BIM a fost de 5,6%.
Nivelul ratei de ocupare a populației în vârstă de muncă se situează la o distanță de 10,3 puncte procentuale față de ținta de 70% stabilită pentru anul 2010 prin Strategia de la Lisabona.
În trimestrul II al anului 2008, populația activă a României era de 10.594 mii persoane, din care 9.493 mii persoane ocupate și 566 mii șomeri BIM.
Raportul de dependență economică ( numărul persoanelor inactive și în șomaj ce revin la 1.000 de persoane ocupate ) a fost de 1.268‰, mai ridicat pentru persoanele de sex feminin 1.588‰, iar pentru mediul urban 1.339‰. Rata de activitatea a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 63,5%.Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă ( 15-64 ani) a fost de 59,7% și a avut un nivel apropiat de cel din trimestrul anterior mai crescut cu 2,0 puncte procentuale. Acest indicator avea ca și în trimestrele anterioare, valori mai ridicate pentru bărbați 66,4% față de 53,1% pentru femei, și pentru persoanele din mediul rural 62,8% față de 57,6% pentru persoanele din mediul urban. Rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) era de 25,9%.
În trimestrul III 2008, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă ( 15-64 ani) a fost de 60,5%, iar rata șomajului BIM a fost de 5,4%.
Nivelul ratei de ocupare a populației în vârstă de muncă se situează la o distanță de 9,5 puncte procentuale față de ținta de 70% stabilită pentru anul 2010 prin Strategia de la Lisabona.
În trimestrul II al anului 2008, populația activă a României era de 10.178 mii persoane, din care 9.627 mii persoane ocupate și 551 mii șomeri BIM.
Raportul de dependență economică ( numărul persoanelor inactive și în șomaj ce revin la 1.000 de persoane ocupate ) a fost de 1.234‰, mai ridicat pentru persoanele de sex feminin 1.523‰, iar pentru mediul urban 1.296‰. Rata de activitatea a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 64,2%.Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă ( 15-64 ani) a fost de 60,5% și a avut același nivel ca și cel din trimestrul anterior.
3.1. STRATEGIA NAȚIONALĂ A OCUPĂRII FORȚEI DE MUNCĂ 2006-2013
Primul Plan Național de Acțiune pentru Ocuparea Forței de muncă (PNAO) a fost elaborat în cadrul proiectului EU-PHARE RO 1998 de înfrățire instituțională „Elaborarea Planului Național de Acțiune pentru Ocupare”, și a fost adoptat de Guvernul României prin Hotărârea Guvernului nr. 759/2002.
Starea de funcționalitate a piețelor, respectiv cea a muncii, se poate reflecta și prin dinamica populației totale, populației ocupate și a numărului de salariați. Actuala situație demografică va influența în mod decisiv evoluția populației în perioada 2006-2013. Potrivit ipotezelor care stau la baza prognozelor până în anul 2013, populația totală va continua să scadă cu aproximativ 0,4 puncte procentuale anual. Importante modificări vor avea loc și în structura pe vârste a populației, care va fi caracterizată de continuarea procesului de îmbătrânire demografică, prin reducerea populației tinere sub 15 ani și a creșterii celei vârstnice.
Sursa de formare a ofertei de forță de muncă va fi influențată de soldul mișcării migratorii externe, inclusiv a celei cu caracter temporar.
Imbătrânirea demografică va influența și în următorii ani populația activă și populația ocupată, numărul persoanelor peste 65 ani scăzând cu aproximativ 95 mii persoane în perioada 2006-2013. Reducerea acestei grupe de vârstă se datorează și funcționării sistemului de asigurări sociale și de pensii în condiții mai avantajoase. Dacă în anul 2005 ponderea acestora în total populație activă era de 4,7 %, până în anul 2013 va scădea la 3,7 %.
Populația inactivă în vârstă de muncă (15-64ani) va scădea în perioada 2006-2013 cu aproximativ 500 mii persoane, datorită strategiilor de ocupare a forței de muncă.
Creșterea robustă din ultimii ani a făcut posibilă îmbunătățirea ocupării fără a fi afectate productivitatea muncii și competitivitatea. Ca urmare, populația ocupată în vârstă de muncă a crescut în 2005 cu 13 mii persoane, deși populația activă în vârstă de muncă a scăzut cu 129 mii persoane.
In perioada 2006-2013 se estimează o creștere a populației active în vârstă de muncă cu aproximativ 145 mii persoane. Populația ocupată în vârstă de muncă se va mojora cu aproximativ 340 mii persoane, datorită, în principal, sporirii nivelului investițiilor străine, creșterii competitivitătii și, nu în ultimul rând, creșterii veniturilor salariale. In același timp este de subliniat că, necesarul de resurse de muncă se va menține peste posibilitățile oferite de populația în vârstă de muncă. Este vorba de faptul că, deși gradul de inactivitate se va reduce, totuși proporția celor care din diferite motive nu doresc să activeze pe piața muncii rămâne ridicată. La nivelul anului 2005, populația activă în vârstă de muncă reprezenta 62,4% din populația totală în vârstă de muncă (9,4 mil. față de 15 mil.). este de menționat, totuși, că din populația în vârstă de muncă inactivă circa 1,3 mil. reprezintă categoria celor aflați în diverse forme de pregătire profesională (îndeosebi elevi și studenți). Ca urmare, estimăm că la orizontul anului 2013 aproape 400 mii locuri de muncă vor fi acoperite de alte categorii de populație activă, fie din afara vârstei de muncă, fie din exterior. În anul 2005, din populația ocupată totală de 9147 mii persoane 463 mii persoane sunt din afara vârstei de muncă, ceea ce reprezintă 5,1%.
Datorită schimbărilor structurale, ponderea populației ocupate din agricultură a scăzut în anul 2005 față de anul 2002 cu 4,3 puncte procentuale (de la 36,4 % la 32,1%) și a crescut în servicii (3,4 puncte procentuale) și construcții (1,0 puncte procentuale).
In perioada 2006-2013, ponderea populației ocupate în agricultură va scădea cu aproximativ 16 puncte procentuale, iar a celei din servicii va cunoaște o creștere cu 11,5 puncte procentuale. Creșterea populației ocupate poate fi apreciată ca fiind în corelație cu dinamica restructurării economice, a modificării structurilor productive și funcționale de bază ale sistemului economic și social .
Dezvoltarea resurselor umane, pe o piață globală a forței de muncă, a fost un factor important luat în considerare când s-au făcut aceste proiecții. Populația României va continua să scadă ca urmare a scăderii ratei natalității, în timp ce populația activă va crește ușor, iar rata de ocupare va crește la circa 60% până în 2013.
Tabelul 3.1. Forța de muncă
*) populația în vârstă de muncă (15 -64 ani)
Sursa: Comisia Națională de Prognoză
Intrarea României pe piața forței de muncă a UE va crește mobilitatea forței de muncă, ea atrăgând și pierzând lucrători. Se estimează că România va avea o poziție echilibrată în acest proces.
Atât rata de activitate cât și cea a ocupării se vor redresa ușor după anul 2005. Dacă în anul 2005 am asistat la o scădere accentuată a ratei de activitate a populației în vârstă de muncă cu 0,8 puncte procentuale față de anul 2004, în intervalul 2006 – 2013 vom avea o creștere a acesteia de la 62,4% în 2005 la 64,3% în 2013.
Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă va continua să crească de la 57,7% în 2005 la 60,3% în 2013, datorită politicilor fiscale, a creării unor locuri de muncă durabile și performante și a unui echilibru între flexibilitatea ocupațională și securitatea locului de muncă.
Numărul salariaților va prezenta un trend crescător, datorat în principal efectului reformei fiscale, după o scădere cu 1,9% în 2005 față de 2004. La orizontul anul 2013 numărul mediul al salariaților se estimează la un nivel de 6085 mii persoane, în creștere cu 2,8 % față de anul 2005. Creșteri semnificative ale numărului de salariați se regăsesc în ramura servicilor și construcțiilor și scăderi în industrie.
Tabelul 3.2. Structura salariaților pe ramuri ale economiei (%)
Sursa: Comisia Națională de Prognoză
Este de remarcat că, la orizontul anului 2013, populația ocupată nesalarială se va menține la un nivel constant, ceea ce înseamnă că reducerea de populație ocupată din agricultură (exclusiv salariați) va fi compensată de creșterea populației ocupate nesalariale, precum patroni, lucrători pe cont propriu etc. Fenomenul există deja și el se explică, pe de o parte prin aceea că programele de modernizare a agriculturii conduc la reducerea populației din acest sector, iar pe de altă parte dezvoltarea economică și socială au stimulat extinderea profesiilor liberale.
Reducerea ratei șomajului a fost și va fi una din principalele preocupări ale Guvernului României. In anul 2005, rata șomajului a fost de 7,2%, cu 0,8 puncte procentuale mai mică decât în anul 2004. Această scădere se va manifesta și în viitor, pentru anul 2013 estimându-se o rată de aproximativ 6,0%. Această reducere va fi posibilă datorită implementării mai eficiente a politicilor ocupării forței de muncă.
CONCLUZII
Evoluțiile privind ocuparea forței de muncă în România permit relevarea următoarelor aspecte importante:
Resursele umane reprezintă cel mai valoros segment al ansamblului factorilor de producție, datorită caracteristicilor intrinseci, potențialului de creativitate propriu forței de muncă.
În consecință, politica ocupării forței de muncă se află în centrul preocupărilor de creștere,
dezvoltare economică la nivel planetar. De exemplu, în ,,Cartea albă creștere – competitivitate – ocupare” a Uniunii Europene se accentuează obiectivul major de creștere eficientă și competitivă drept singura politică ce poate stimula ocuparea, fiind capabilă să prevină sporirea șomajului și să corecteze – prin mecanisme adecvate – distorsiunile pieței.
Apreciind valoarea acestui deziderat adăugăm că, în opinia noastră, relația creștere
economică –ocuparea forței de muncă trebuie privită sub aspectul său biunivoc. Considerarea numai a sensului care dă prioritate creșterii, care, la rândul său, urmează să realizeze o ocupare mai bună, nu exprimă esența fenomenelor economico – sociale. Precizăm că elementul activ, dinamizator al unei economii este reprezentat chiar de resursele umane, ale căror valențe trebuie descoperite și valorificate adecvat, sarcina ce revine managementului în domeniu. Pe baza relansării forței de muncă – în special, în domenii de tehnicitate superioară, ca industria constructoare de mașini – se poate obține o creștere economică durabilă.
În România, ocuparea forței de muncă a urmat o evoluție similară cu a celorlalte
țări în tranziție, dar cu accente mai negative, scăderea accentuată a producției fiind însoțită de diminuarea salariaților, a creșterii șomajului și inflației.
C) Diminuarea gradului de ocupare a forței de muncă s-a produs în România, după anul 1990, preponderent în industrie. În perioada 1950-1990, în industrie și construcții se manifesta un fenomen de supraocupare, prin suprasolicitarea cerințelor progresului, prin creșterea productivității, prin transferul excesiv al populației ocupate din activități cu productivitate redusă spre cele cu productivitate mai înaltă, urmărindu-se plusul de calificare și competență necesar ca și utilizarea deplină a capitalului uman.
În aceste condiții, nu numai economia României, dar și economiile mature, dezvoltate, au avut de suferit în urma aplicării unor soluții proprii teoriilor clasice, în ambele grupuri de state, în tranziție și dezvoltate, punerea teoriilor și strategiilor de dezvoltare în practică dovedindu-se neviabilă. Aceste evoluții generale ale economiei au avut un impact rapid și profund negativ asupra ocupării forței de muncă.
Dar acest impact a fost diferit ca magnitudine și consecințe în România și în alte țări în tranziție față de statele dezvoltate. În țările avansate, impactul a fost relativ mai redus și potențialul productiv le-a permis să se redreseze destul de repede, pe când, în România, s-a manifestat în anii 1990 o criză structurală profundă, ce a afectat în primul rând sectorul secundar, unde cuantumul populației ocupate a salariaților a scăzut accentuat și continuu, da la an la an.
În încercarea de a rezolva această criză, s-a recurs la soluția creșterii ocupării în agricultură și în sectorul serviciilor.
Ca urmare, România are o situație singulară în Europa, populația ocupată în agricultura românească având o pondere în total, în anii 2000-2003, de circa 46 % față de media în Uniunea Europeană de circa 5 %.
Populația ocupată în industrie a înregistrat în România o scădere accentuată, astfel
încât cu 25,8 % populația ocupată în industrie, în 2000, țara noastră se situa sub media Uniunii Europene, de circa 27 %.
Această schimbare masivă, prin scăderea ocupării forței de muncă în industria românească, se remarcă în comparație cu evoluțiile din țările candidate care înregistrează, în perioada 1993-2003, reduceri ale acestui indicator până la 20 %, în timp ce în România reducerea este de 40 %.
Putem sublinia că, în România, în perioada de tranziție, s-a petrecut o oarecare destructurare a industriei, un fenomen de dezindustrializare față de cel de industrializare forțată din perioada anterioară.
Relevantă pentru nivelul competitivității în industrie este structura sectorială a
ocupării forței de muncă, structură care conferă și îmbină durabilitatea ocupării cu securitatea venitului salarial.
În industria românească, în perioada tranziției pe fondul unei reduceri drastice a
numărului de salariați, cele mai mari diminuări se regăsesc în activitățile, de regulă, cele mai profitabile pe plan național, dar și la export ( mașini și echipamente, echipamente, aparatură radio tv și comunicații, aparatură și instrumente medicale, de precizie, optice și ceasornicărie, mașini și aparate electrice ), care înregistrează scăderi cuprinse între 25 % și 40 %, dar și în unele industrii energofage și poluante: chimie, fibre sintetice și artificiale, prelucrare cauciuc, și mase plastice, celuloză, hârtie și carton.
Dintre indicatorii ocupării forței de muncă analizați, singurul care a avut în
perioada 1991-2003, o dinamică ascendentă în industriile prelucrătoare a fost productivitatea muncii. Dar această dinamică a fost destul de slabă, nivelul anului 1990 fiind atins, în general, începând cu 1995.
Veniturile salariale în industria românească au, de asemenea, o evoluție
nesatisfăcătoare, constatându-se tendințe contrare celor din țările industrializate și contrare celor din țările în curs de dezvoltare. În România, salariile au o pondere modestă în PIB, iar fiscalitatea uneori mai mare, crescând ponderea impozitelor și a altor contribuții sociale.
Aspecte prezentate pot fi rezumate în câteva caracteristici ale evoluției resurselor
umane în industria românească, și anume: subocupare, șomaj, performanțe scăzute și involuții competitive, insecuritate a veniturilor și insecuritate socială, prin polarizarea veniturilor și extinderea într-o oarecare măsură a sărăciei.
Pentru apropierea și alinierea performanțelor industriei în domeniul utilizării resurselor
umane, la realitățile și deziderate Uniunii Europene, Guvernul României a stabilit aplicarea unei strategii de politică industrială de dezvoltare calitativ și intensivă a României în anii 2005-2007 și la orizontul anului 2025 la ocuparea unui sistem și strategie economică care constă din următoarele:
continuarea dezvoltării în anii 2005-2007 și la orizont 2010-2025 a unei politici
macroeconomice coordonate, fundamentate pe o piață interioară performantă;
mobilizarea ansamblului politicilor comunitare în anii 2005-2007 și la orizont
2025 în serviciul ocupării forței de muncă;
coordonarea politicilor de ocupare a statelor membre pe baza orientărilor privind
concomitent obiectivele și mijloacele convergente cu obiectivele stabilite în comun, controlabile în mod sistematic, periodic pentru ocupare, stabilite de fiecare din statele membre.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici DE Ocupare ALE Factorului Munca In Romania (ID: 130722)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.