Politici de Migratie In Romania
INTRODUCERE
Migrația a suferit transformări în ultimul deceniu plecând de la un proces regional, determinat de factori economici, sociali, naturali sau politici, într-un fenomen global. Nici o țară nu se află în afara fluxurilor migratorii internaționale, acestea având fie calitatea de loc de origine, fie de tranzit ori destinație sau, în unele cazuri, toate simultan. În ultimii ani, în Romania interesul științific dar și mediatic a fost îndreptat spre analiza dinamicilor fluxurilor de migranți români spre și dinspre Uniunea Europeană.
Prin intermediul acestei lucrări am încercat să fixez termenii contextului în care începe oficial procesul de negociere din punct de vedere intern (precizând situația României, din perspectiva migrației internaționale) și contextul european al politicilor de migrație. De asemenea am încercat să analizez măsurile politicilor de migrație pe care statul român le-a implementat în direcția controlului migrației, în perioada 2000–2007, pentru ca în final să demonstrez relevanța setului de măsuri, din punctul de vedere al inovației.
Având în vedere aspectele semnalate, lucrarea tratează în prima parte aspecte terminologice și metodologice privind migrațiile, analizând sub raport teoretic, factorii generatori ai migrațiilor, dar și cauzele și consecințele acestui fenomen atât la nivel individual cât și la nivelul întregii societăți. Totodată ținând cont de faptul că fenomenele analizate nu sunt specifice doar teritoriului României, ci sunt fenomene care se manifestă și preocupă și celelalte state ale Uniunii Europene, lucrarea prezintă sintetic contextul în care migrațiile sunt abordate în documente strategice europene privind dezvoltarea teritorială, cadrul legislativ național și comunitar specific, precum și o perspectivă a politicilor de migrație la nivel național și a prezenței imigranților în statele europene.
Pentru a înțelege mai bine problematica migrației și gestionarea acesteia prin politici
publice, este necesară explicarea conceptului. Astfel migrația este definită drept: deplasarea unei persoane sau a unui grup de persoane de la o unitate geografică la alta peste o frontieră administrativă sau politică, și care dorește să se stabilească permanent sau temporar într-un loc, altul decât locul de origine. În timp ce politicile de migrație sunt legi, reguli, măsuri și practici puse în aplicare de către statele naționale, cu obiectivul declarat de a influența volumul, originea și compoziția internă a fluxurilor de imigrație. Altfel spus politicile de migrație au ca scop gestionarea fenomenului migraționist prin intermediul unor instrumente de natură legislativă și atingerea unor obiective cu impact social major.
În cel de-al doilea capitol, intitulat Politica migrației în Uniunea Europeană, am realizat o trecere în revistă a tratatelor și legilor care au stat la temelia politicii de migrație a Uniunii Europene. Am considerat că este necesară o descriere a etapelor și a impedimentelor pe care Comunitatea Europeană a trebuit să le parcurgă în definitivarea unor politici în domeniul migrației, pentru a putea avea o viziune asupra a ceea ce implică aceste politici.
Uniunea Europeană a creat un cadru legislativ solid pentru protecția cetățenilor europeni, prin fundamentarea și consolidarea drepturilor acestora în calitate de cetățeni, consumatori și lucrători în numeroase domenii, inclusiv mobilitatea, sănătatea și siguranța, asigurările sociale, condițiile de lucru, informarea și consultarea, egalitatea de gen și nediscriminarea. Politica de migrație a fost parte integrantă a dorinței europenilor de creare a unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Tratatele Uniunii au stabilit capitole distincte gestionării problematicii migrației și azilului de către statele membre. Odată cu formarea UE, statele membre au acordat o atenție sporită gestionării acestei materii, procesul evoluând până la sentimentul de a avea o politică europeană comună în domeniul dreptului de azil și al imigrării, întemeiată pe solidaritatea dintre statele membre ale Uniunii Europene și care este echitabilă față de resortisanții statelor terțe
În realizarea politicile europene privind migrația au existat și aspecte negative care nu pot fi ignorate: reapariția mișcărilor politice a curentului eurosceptic, crearea "fortăreței Europa", neagă de multe ori principiile care au stat la baza demarării proiectului european. Pe lângă toate acestea, componentele acestor politici, și în mod special cele exclusive care privesc securitizarea migrației, constituie, de multe ori un adevărat obstacol în calea realizării unui grad ridicat de integrare al statelor membre la nivelul comunității și a Pieței Unice.
În ultima vreme, UE și statele sale membre au devenit din ce mai interesate spre a dezvolta o dimensiune externă a politicii de migrație. Politica migrației a fost legată de evoluțiile din alte domenii, cum ar fi comerțul exterior, politica de dezvoltare și politica externă tradițională. De asemenea, această politică a fost legată și de evoluțiile interne ale UE, care au cauzat o reorientare a politicii de "controlul imigrației" și pentru "gestionarea migrației" din motive de competitivitate economică. Astăzi, totuși, această reorientare poate fi contestată de către actuala recesiune economică și creșterea șomajului.
În ultimul capitol, intitulat Politica migrației în România, am realizat o trecere în revistă a legilor și reglementărilor privind migrația în contextul aderării la Uniunea Europeană
și a instituțiilor implicate în monitorizarea fenomenului migraționist.
Romania a inițiat procesul de aderare la Uniunea Europeană în 1993, împreună cu semnarea Acordului de Asociere care a avut ca obiectiv fundamental pregatirea integrarii Romaniei în Uniunea Europeană. Criteriile de aderare au fost confirmate în decembrie 1995 de Consiliul European de la Madrid, care a accentuat importanța adaptării structurilor administrative ale țărilor candidate în vederea creării condițiilor pentru o integrare treptată și armonioasă.
Criterii de aderare au presupus: instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul și protectia minoritatilor; Economie de piață viabilă și capabilă să facă față forțelor concurențiale și presiunii din Piața Internă; capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru, în special de a se conforma obiectivelor uniunii politice, economice și monetare
La începutul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România era un stat de emigrație, iar fenomenul era în creștere, cu o dezvoltare a migrației pentru muncă. Fenomenul migrator al romanilor către destinațiile europene era deja foarte extins.
La începutul anilor 2000 în România, eforturile de a controla emigrația se accentuează. Examinarea măsurilor implementate conduce la concluzia că, în fapt, se poate discuta despre două categorii mari: reglementările orientate țintit către migrația pentru muncă și reglementări cu caracter nespecific, care vizează ieșirile-revenirile din/ în țară în/ din străinătate. Ridicarea restricțiilor legate de circulația cetățenilor români în Spațiul Schengen, începând cu 1 ianuarie 2002 a intensificat ritmul de elaborare și implementare a măsurilor cu caracter de control.
Un aspect important este tipologia politicilor din domeniul migrației implementate în România: politica privind imigrația controlată; politica privind prevenirea și combaterea imigrației ilegale; politica privind azilul; politica privind integrarea socială a străinilor.
Capitolul I. PROBLEMATICA MIGRAȚIEI ȘI POLITICILE PUBLICE
1.1 Migrația – concepte, definiții și tipologii
„Libera circulație a persoanelor reprezintă una dintre cele patru libertăți asigurate de legislația comunitară, precum și o importantă pre-condiție pentru dezvoltarea pieței unice.” Libera circulație a persoanelor reprezintă un drept al cetățenilor din statele membre ale Uniunii Europene de a se deplasa în alt stat membru pentru a se angaja și a se stabili în țara gazdă împreună cu familia. Uniunea Europeană are ca obiectiv eliminarea barierelor care persistă în privința mobilității persoanelor între state, iar mobilitatea este privită ca principalul mijloc de creștere a flexibilității de gestionare a dezechilibrelor de pe piața muncii.
Libertatea de circulație a devenit unul dintre cel mai importante drepturi pe care cetățenii români le-au câștigat odată cu integrarea României în UE. Democrația, statul de drept și drepturile omului reprezintă valorile fundamentale ale Uniunii Europene. Crearea unui spațiu fără frontiere, în cadrul căruia cetățenii europeni se pot deplasa liberi, putând alege statul membru în care doresc să trăiască și să muncească este cuprinsă în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Articolul 13 prevede: „Orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat"; „Orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv țara sa și să revină în țara sa".
Migrația a suferit transformări în ultimul deceniu plecând de la un proces regional, determinat de factori economici, sociali, naturali sau politici, într-un fenomen global. Toate țările se află în cercul fluxurilor migratorii internaționale, acestea având fie calitatea de loc de origine, fie de tranzit ori destinație sau, în unele cazuri, toate simultan.
Datele EUROSTAT au înregistrat la 1 ianuarie 2007 în interiorul Uniunii Europene recent extinse, 28 milioane persoane rezidente care nu aveau cetățenia statului gazdă. Doar 93,5% erau stabilite de către UE15 și numai 9% de către cele 12 state membre noi care au aderat la UE în 2004 și 2007. Mai mult decât atât , cinci state cumulau circa 64,9% din totalul străinilor (20,8 mil. persoane): 8,5 mil. de străini au fost înregistrați în Germania, 5 mil. în Spania, 3,5 mil. în Franța; aproximativ 4 mil. în Marea Britanie și 3 mil. în Italia.
Migrația internațională, fenomen care implică consecințe demografice, sociale, economice și politice a crescut semnificativ în ultimi ani, iar interesul pentru analiza acestui proces s-a intensificat și a cuprins toată comunitatea europeană. Problemele privind îmbătranirea populației, fertilitatea redusă, șomaj, export de inteligență, drepturile omului, integrarea socială, xenofobia, traficul de ființe umane și securitatea individului forțează organismele internaționale să reanalizeze politicile privind migrația internațională, precum și potențialele beneficii sau dezavantaje care implică țările de tranzit sau țările expeditoare/primitoare de migranți.
Schimbările apărute în cererea de forță de muncă, precum și crearea de noi locuri de muncă în țările dezvoltate a determinat o accentuare a nevoii de mobilitate a forței de muncă. Această nevoie este privită ca o soluție pentru piața muncii europene, care continuă să prezinte deficite: lipsa unor competențe și aptitudini care să răspundă nevoii de creștere a competitivității economiei europene, obstacole ale flexibilității la nivelul reglementărilor, accentuarea ratei șomajului și a fenomenului de îmbătrânire a populației europene, precum și competiția globală pentru recrutarea forței de muncă înalt calificate.
Migrația este definită drept: deplasarea unei persoane sau a unui grup de persoane de la o unitate geografică la alta peste o frontieră administrativă sau politică, și care dorește să se stabilească permanent sau temporar într-un loc, altul decât locul de origine.
Organizația Internațională pentru Migrație (OIM) definește migrația drept mișcare a unei persoane sau a unui grup de persoane, fie peste o frontieră internațională, fie în interiorul unui stat. Migrația este o dimensiune a mobilității populației și include orice fel de deplasare a populației, indiferent de durata, scopul sau forma acesteia. Astfel apar mai multe forme ale migrației: migrația refugiaților, migrația economică, precum și migrația persoanelor care se deplasează pentru alte scopuri sau sub influența altor factori, cum ar fi reîntregirea familiei.
Migrantul este caracterizat de Organizația Națiunilor Unite (ONU) ca fiind o persoană care a domiciliat într-o țară străină pe o perioadă de mai mult de un an, indiferent de cauzele care au stat la baza schimbării domiciliului și de mijloacele folosite pentru a migra. Sub o astfel de definiție, cei care călătoresc pentru perioade mai scurte, ca turiști sau oameni de afaceri, nu sunt considerați migranți. Frecvent termenul de migrant include anumite categorii de persoane care-și schimbă domiciliul pe termen scurt, precum lucrătorii sezonieri din agricultură, care călătoresc pentru perioade scurte de timp pentru a lucra la însămânțarea sau recoltarea de produse agricole.
Migrația concentrează în jurul sau un set foarte larg de fenomene sociale, motiv pentru care ea constituie un obiect de studiu pentru mai multe discipline precum demografia, geografia populației, economia, științele juridice, sociologia și altele. Acest fenomen este descris ca fiind rezultatul unei multitudini de acțiuni individuale ale agenților raționali, care evaluează costurile, beneficiile și riscurile atat din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere social.
„Migrația din punct de vedere sociodemografic, reprezintă deplasarea unei persoane -individual sau în cadrul unui grup- în afara comunității sale de rezidență, în decursul unei perioade de referință date, pentru a schimba domiciliul stabil și/sau locul de muncă obișnuit”.
Migrația internațională a forței de muncă are drept urmare determinarea unor diferențe între compozițiile populației de unde se migrează și populațiile din țările în care se imigrează. Intensificarea fenomenului de emigrare este condiționată de înlăturarea barierelor de plecare și de informațiile trimise de primii indivizi care au emigrat, de diminuarea cheltuielilor de transport și de reducerea obstacolelor juridice și a incertitudinilor referitoare la ameliorarea condițiilor de viață.
Putem distinge patru categorii de emigranți așa cum precizează Pierre George:
· emigrantul care își manifestă dorința de a-și părăsi țara, în final schimbarea naționalității;
· lucrătorul străin care este un emigrant temporar;
· persoanele expulzate, repatriate, transferate din țara lor de origine;
· refugiații care au optat pentru părasirea țării lor.
Tipuri de migrație
Se disting următoarele tipuri de migrație în funcție de anumite aspecte:
• după factorul teritorial: migrație internă, deplasarea se face în interiorul granițelor, sau migrație internațională, care presupune trecerea frontierei;
• după factorul de timp: migrație permanentă sau migrație temporară;
• după factorul motivație: migrație voluntară, pentru muncă sau din motive economice, migrație forțată de calamități naturale, de persecuții politice, religioase, sau de războaie;
• după mijloacele folosite: migrație reglementată sau ilegală.
În prezent există cateva sisteme de migrare prin care are loc migrația la nivel internațional:
Migrația permanentă legală: constituie fluxurile migratorii care pleacă către alte țări pentru a se stabili acolo prin diverse căi : pe baza obținerii unor vize de emigrare în cadrul unor programe speciale de încurajare a emigrarii unor personae ce dețin calificări ce sunt deficitare în țara primitoare sau alte tipuri de programe(gen loteria vizelor); prin căsatoria cu un cetățean al țării respective și schimbarea locului de rezidență în țara partenerului de viață.
Migrația temporară legală: reprezintă deplasarea migranților pe teritoriul țării respective pe o perioadă delimitată de timp:
studenții: care merg la studii și care ulterior se întorc în țara de origine;
lucrătorii: sunt cei care pleacă cu contracte de muncă încheiate pe baza acordurilor bilaterale dintre state, prin intermediul Oficiului pentru Migrația Forței de Muncă;
refugiații sau azilanții: aceștia obțin drept de stabilire temporară într-o țară / azilanții care solicită azil pe motive politice sau care se ascund în spatele unor astfel de motive.
Migrația ilegală: reprezintă deplasarea persoanelor care călătoresc în calitate de turiști, dar care ajunși la destinație desfașoară activități lucrative pe piața neagră, iar după expirarea perioadei de ședere(3 luni) rămân ilegal în țara respectivă/ sau persoane care intră și rămân ilegal pe teritoriul unei țări.
Migrația ilegală de tranzit: reprezintă modalitatea prin care persoane din terțe țări emigrează cu scopul de a tranzita mai departe spre alte țări, este un fenomen relativ nou caracterizat de ilegalitate și implicare a organizațiilor criminale.
Migrația circulatorie cu ajutorul rețelelor migratorii(legală sau ilegală): se referă la deplasarea oscilatorie între țara de origine și una sau mai multe țări de destinație, migranții merg și muncesc o perioadă în străinatate, se reîntorc în țară, stau o perioadă după care pleacă din nou să muncească în străinătate.
Migrația creierelor
„Brain drain (scurgerea creierelor) înseamnă migrația persoanelor educate sau talentate sau mișcarea capitalului uman, human capital flight. . Acest "exod al creierelor" este catalogat ca fiind un transfer constant de personal cu înaltă calificare, din anumite țări, în general mai puțin dezvoltate, către altele mai puternice economic.
În interiorul Uniunii Europene numărul lucrătorilor cu studii superioare constituie o parte considerabilă a forței de muncă astfel în unele state ponderea este divizată după cum urmează: Luxemburg – 25%, Elveția – 30,6%, Germania – 14%, Belgia – 9%, Austria – 8,8%, Suedia – 7,6%, Franța – 7,2%, Marea Britanie – 6,4%, din numărul total al angajaților.
Trăsătura actuală a migrației forței de muncă, cunoscută sub denumirea de „brain drain” reprezintă pentru țările de origine o pierdere a capitalului intelectual. Această tendință nu este nouă pentru țările de primire, țări dezvoltate. Fenomenul este greu de măsurat, întrucat majoritatea statelor dispun de date statistice generale referitoare la emigrare, dar nu dispun de statistici defalcate care să cuantifice gradul de educație a emigranților. Acest tip de migrație este asociat cu termenul de mișcare de capital, “capital flight”, care se referă la mișcarea capitalului care nu mai este investit în țara în care locuiește posesorul lui și unde a fost creat.
Exodul creierelor poate reprezenta un avantaj sau un dezavantaj pentru țara de origine în funcție de perspectiva din care este privit. În primul rând pot fi luate în considerare câștigurile financiare care pot fi obținute de către emigranți și societatea de origine , iar pe de altă parte pierderile înregistrate de scăderea progresului țării de origine.
Dintre cauzele care au determinat acest fenomen migratoriu am putea evoca: criza economică, accentuarea fluxului internațional de capital din ultimul deceniu, diferențele mari de salariu dintre țări. Însă pe lângă acestea, persoanele cu nivelul educației mai ridicat decât restul populației se mai confruntă și cu altfel de cauze cum ar fi: lipsa locurilor de munca, dorința firească a individului de a gasi perspective, lipsa cercetarii si dotărilor, dotari precare, supraproducția si subutilizarea specialiștilor, discriminări la angajare si promovare, instituții nefunctionale, dorința pentru o calificare superioară și recunoaștere, dorința pentru o viață urbană mai bună.
Exportul de capital uman evidențiază în primul rând o pierdere economică pentru societate, fiindcă banii investiți în formarea capitalului uman nu pot fi recuperați. Societatea pierde producția pe care ar fi putut-o realiza cu ajutorul indivizilor în formarea cărora a investit.
Persoanele cu calificare înaltă resimt numeroase avantaje ca urmare a implicării într-un act de migrație și/sau ca urmare a absolvirii unei forme de învățământ la nivel universitar în alt stat membru din Uniune:
creșterea posibilităților de angajare, ca urmare a absolvirii unor facultăți recunoscute la nivel internațional
valorizarea muncii
obținerea unor venituri salariale superioare
posibilitatea dezvoltării cunoștințelor, deprinderilor și aptitudinilor de muncă
dobândirea de noi experiențe sociale și culturale
evoluția profesională
accesul la tehnologii de vârf
lucrul într-un mediu atractiv și creativ
obținerea unui standard de viață mai înalt.
1.2. Cauza și consecințe ale migrației
Migrație apare din mai multe motive, iar cercetatorii numesc doi factori importanți care contribuie la acest fenomen:"push factor"(factorul de împingere) și "pull factor"(factorul de atracție). Primul este un motiv pentru care oamenii aleg să-și părăsească patria lor, inclusiv pentru securitatea politică și personală. Al doilea factor cuprinde motive care atrag oamenii din punct de vedere financiar: cum ar fi costuri mai mici de viață sau de dezoltare a unor afaceri. Dar oricare ar fi motivele pentru migrație, efectele sunt clare nu numai pe oameni, dar ,de asemenea și pentru zonele din care aceștia aleg să plece sau să se stabilească.
Caracteristici ale migrației:
Migrația este afectată de transformările profunde sociale, economice și politice din țară, din diferite regiuni ale țării și din alte țări, de extinderea urbanizării și de accentuarea degradării mediului;
În timp ce motivațiile de bază ale migrației – căutarea unor mai bune oportunități sociale și economice, fuga de persecuție, război civil, dezastre naturale și dezechilibre ecologice – rămân constante, apar schimbări semnificative în direcția, volumul și compoziția migrației;
În multe țări subdezvoltate și în curs de dezvoltare, penuria de forțe de muncă calificată este agravată de emigrația persoanelor calificate către țări mai dezvoltate; tendința se manifestă și în regiuni ale țării mai puțin dezvoltate;
Noțiunile structurale ce rezultă din procesele social-economice istorice influențează mobilitatea internă (permanentă sau temporară pe termen mediu și scurt)și mobilitatea internațională (permanentă, temporară, ilegală și de refugiați);
Factorii care stau la baza deciziei de a părăsi țara de origine sunt de regulă, fundamentați pe motive de ordin economic, precum și lipsa unor perspective viabile pentru tineri după terminarea ciclului educațional; declinul unor sectoare industriale; dorința de afirmare profesională; dorința generală de îmbunătățire a nivelului de trai și de asigurare a unui viitor mai bun pentru familie sau copii.
Factorii care favorizează migrația:
♦factorul demografic, gradul de urbanizare precum și capacitatea de absorbție a forței de muncă calificată;
♦ efectul programului de ajustare economică:
• înghețarea necesarului de forță de muncă în sectorul public, o bază economică restrânsă și un sector privat slab dezvoltat duc la intensificarea șomajului în mediul urban;
• încercarea de a face sectorul privat atractiv pentru investitori (străini), prin reducerea costurilor de producție, duce la scăderea necesarului de forță de muncă și astfel, cei care s-au refugiat din sectorul public în sectorul privat trec în șomaj;
• în contextul fragilității politice și instabilității guvernării, mediul socioeconomic,
declinul venitului real și lipsa oportunităților de angajare se conturează într-un viitor economic sumbru și determină exodul forței de muncă (în special calificate);
• scăderea semnificativă a salariilor profesioniștilor (în termeni reali), ca urmarea devalorizării monedei naționale; factorii socio-culturali se manifestă la nivel micro (familie), precum și în context macro: variabile de modernizare (educație, urbanizare, tehnologii de comunicații moderne, tehnologii medicale moderne), etnicitate, cultură, religie;
♦ structura politică, existența unui regim represiv, instabilitatea politică determină accentuarea migrației și chiar migrația ilegală.
♦ mirajul străinătații – emigranții întrevăd posibilități financiare în zone geografice mai bine dezvoltate, care constau în:
caștigurile dobândite în țara de destinație sunt mult mai mari decât cele obținute în condiții de muncă asemanătoare în țara de origine;
posibilitatea afirmării pe plan profesional
accesul la măsuri de securitate socială atractive;
posibilitatea exercitării depline a drepturilor fundamentale ale omului (căsatoria între persoanele de același sex, manifestări religioase, etc)
imigranții speră să obțină caștiguri importante într-un timp scurt prin munca „la negru”;
prezența conaționalilor în țara gazdă le pot oferi șansa unei integrări rapide și facilitarea găsirii unui loc de muncă;
Din punct de vedere demografic consecințele migrației atât a celei temporare cât și a celei definitive, sunt semnificative, deoarece migranții au tendința să se stabilească definitiv în țările de destinație, iar acest lucru conduce la declin în rândul populației din țara de origine. Acest deficit conduce la diminuarea ritmului de creștere economică sau chiar declinul activității economice.
Din cercetările recente rezultă faptul că mobilitatea internațională este mai mare în rândul persoanelor care au vârsta corespunzătoare pentru locul de muncă. Prin urmare, țările de origine a migranților se confruntă cu un proces rapid de îmbătrânire a propriei populații. Cei care care aleg să emigreze sunt tineri, iar numărul acestora este în continuă creștere, putând astfel afirma că emigrarea afectează categoriile de vârstă fertile, reducându-se astfel natalitatea.
Statele înregistrează pierderi economice considerabile odată cu plecarea forței de muncă:
pierderea contribuțiilor la buget, reprezentate de taxele și impozitele pe care aceste persoane le plăteau;
stagnarea dezvoltării economice, întrucât plecarea tinerilor cauzează pierderi la nivel economic, având în vedere importanța lor în generarea de noi idei, atragerea investițiilor directe străine și creșterea productivității.
nerecuperarea sumelor alocate de către stat în educația și formarea profesională a emigranților, ca urmare a faptului că persoanele cu studii superioare, postuniversitare și doctorale sunt cei mai înclinați să emigreze;
au loc oscilații salariale și segmentarea forței de muncă;
amplificarea economiei subterane;
diminuarea potențialului local de forță de muncă; respectiv utilizarea imigranților cu scopul de a suplini lipsa forței de muncă locale.
emigrarea în masă a forței calificate de muncă
Implicațiile fenomenului migraționist la nivel social sunt multiple. Familia are de suferit pentru pierderea unuia sau a mai multor membri chiar și pentru o perioadă scurtă de timp. Din nefericire cu cât perioada este mai mare cu atât mai puternice sunt efectele asupra familiei. Plecarea unuia dintre membri determină reorganizarea rolurilor în cadrul familiei, astfel cei rămași acasă preiau rolurile/funcțiile respectivului migrant, ceea ce poate conduce la pierderi de bunăstare în interiorul familiei și dezechilibre în relația de cuplu. Asumarea atribuțiilor partenerului de viață poate conduce cu ușurință la destrămarea familiei.
Se înregistrează efecte negative și asupra copiilor migranților, care rămân în grija doar a unuia dintre părinți. Însă sunt foarte multe cazuri când ambii părinți migrează în scopul găsirii unui loc de muncă și, prin urmare, copii rămân în grija bunicilor sau a altor rude. Copii pot să urmeze comportamente deviate (abandon familial, abandon școlar, indisciplina, performanțe școlare scăzute, copii atrași spre fapte penale) cauzate de lipa de afecțiune din partea părinților. Sunt și situații în care migranții își abandonează copiii, care în cele din urmă ajung în grija statului. Totuși sunt și în care copiii pleacă din țară împreună cu părinții lor, iar aceștia trebuie să treacă printr-o perioadă de acomodare, să învețe o nouă limbă și să învețe să trăiască într-un mediu social diferit, lucru care de cele mai multe ori presupune un anumit grad de stres.
Bătrânii sunt o altă categorie socială afectată negativ de plecarea tinerilor în străinătate, în special în cadrul comunităților cu un nivel ridicat de migrație. Persoanele vârstnice au nevoie de sprijin pentru ă desfășura anumite activități casnice sau au nevoie de ingrijire fizică din partea copiilor sau nepoților.
Ca și consecințe pozitive pe care o țară le poate înregistra ca urmare a apariției acestui fenomen este legat de faptul că, migranții cu calificare înaltă pot reveni după câțiva ani, aducând odată cu ei cunoștințe, deprinderi, noi tehnologii, strategii de management, contacte dobândite, acces la cele mai bune practici la nivel internațional și un posibil capital financiar, toate contribuind la dezvoltarea națională. De asemenea implicațiile de securitate socială ale migrației asupra țării de origine sunt de cele mai multe ori considerabile și pozitive. Principalele canale prin care migrația atenuează sărăcia și îmbunătățește rezultatele de dezvoltare sunt: creșterea veniturilor din remitențe; îmbunătățite de îngrijire a sănătății, educație și nutriție; capacitatea de stabiliza consumul; și un acces mai bun la finanțare atât pentru gospodăriile beneficiare și pentru țări.
Un alt efect pozitiv este legat de antreprenoriat și experiența în muncă câștigată în străinătate. Cei care au lucrat peste hotare și au acumulat capital financiar, uman, relațional și doresc să investească în activități productive, devenind antreprenor. Prin urmare statul are de câștigat datorită taxelor și impozitelor plătite de antreprenor cât și de pe urma creării de locuri de muncă în teritoriu. Pentru unele regiuni, migrația forței de muncă în străinătate a însemnat detensionarea piețelor locale de forță de muncă, precum și reducerea numărului de asistați sociali. Remitențele trimise acasă de migranți contribuie la creșterea veniturilor și a consumului gospodăriilor, atât de important la nivel macroeconomic, implicit reducerea temporară a sărăciei.
Creșterea stabilitații financiare a familiei și a nivelului de trai oferă oportunitatea de a procura o locuință sau de a asigura un confort minim. De asemenea persoana realizează unele economii pentru viitorul copilului (bani pentru studii, asigurări de viață, sănătate). În contextul emigrarii, individul caștigă experiența muncii în condițiile economiei de piață și se se îmbogațește cultural în urma contactului cu o alta cultură, cu alt model social. Experiența lucrului în sistem occidental duce la schimbarea atitudinii față de muncă ("work attitude" – este răsplătit în funcție de efortul depus). Are loc și un transfer de mentalitate (urmarea exemplului țărilor cu un grad ridicat de civilizație).
1.3. Politicile publice și de migrație
Politicile publice reprezintă un conglomerat de discipline precum știința politică, sociologia, psihologia socială, știința juridică sau economia. Studiul politicilor publice reprezintă ramura cea mai recentă a științei politice. Aprofundarea și studierea tehnicile sunt importate din multiple discipline sociale și adaptate nevoilor de cercetare pentru fiecare studiu în parte.
O politică publică implica existența unei autoritați care are capacitatea de a iniția/ promova/ implementa/ susține respectiva politică. Caracterul public este dat, în genere, de beneficiarii asupra cărora se răsfrâng efectele respectivei politici-anume cetățenii.
Aria politicilor publice poate fi definită ca partea decizională a aparatului politico-administrativ, de alocare a diverselor forme de resurse ( financiare, materiale, simbolice). Problema de studiu al disciplinei reprezintă de fapt acțiuni realizate de către Guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care vin dinspre societate. Politicile publice se realizează atunci cand o autoritate publică, centrală sau locală, reușeșete prin intermediul unui program de acțiune coordonat să modifice climatul economic, social, cultural al actorilor sociali.
O definiție a politicilor publice se referă la faptul că acestea sunt activitățile realizate de către Guvern (central sau local) ca soluție la problemele care apar în interiorul societății. La nivel national, politicile publice pot să apară ca urmare a acțiunilor întreprinse de către Parlament, Președinte, Guvern – la nivel central sau local.
În Romania termenul de “politică publică” a pătruns la sfârșitul anilor. În prezent există în continuare numeroase neclarități la nivelul simțului comun asupra sferei de cuprindere a acestei noțiuni. Termenul a fost împrumutat din limba engleză, iar traducerea în limba romană din “politică” a termenului “policy” generează unele confuzii prin asocierea în limba romană a acestui termen cu doctrina unui partid politic. Politica constituie activitatea partidelor politice, a instituțiilor legitimate prin mecanisme democratice (Parlament, Guvern), declarații politice, campanii electorale etc.
Una dintre primele abordări existente în România cu privire la politicile publice îi aparține lui Adrian Miroiu care propune mai multe direcții de abordare a termenului de politică publică, pornind de la definiția : „O politică publică este o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea lor în situații specifice”.
Astfel, prima direcție în care sunt abordate politicile publice este acela de etichetă a unor domenii de activitate guvernamentală (ex. politică socială, politică economică, politică externă etc.). A doua direcție este aceea de expresie a unui scop general sau de finalitate a unei activități guvernamentale. A treia direcție reprezintă o propunere specifică pe care anumite organizații politice – grupuri de interese, partide politice, guvernul însăși etc. – le-ar vrea realizate. A patra direcție face referire la deciziile pe care guvernul le ia (ex. politica guvernului în cazul privatizării fostelor întreprinderi comuniste). A cincea direcție face trimitere la legile votate în Parlament sau la hotărârile de guvern care îngăduie sau solicită derularea unei activități. A șasea direcție a conceptului face referire la programele derulate de guvern: reglementări, organizare și resurse. A șaptea direcție constă în definirea politicilor ca produse, în speță ceea ce guvernul oferă, spre deosebire de ceea ce a promis sau a autorizat prin intermediul legislației: livrarea de bunuri și servicii, aplicarea regulilor sau colectarea de taxe și impozite. Direcția numărul opt al conceptului de politică publică face trimitere directă la rezultatele acesteia și astfel putem să verificăm dacă scopul declarat al unei politici este reflectat în ceea ce se obține efectiv de pe urma implementării. A noua direcție a conceptului de politică publică indică existența unei teorii sau a unui model teoretic. Potrivit lui Adrian Miroiu a zecea direcție pe care conceptul de politică publică îl poate avea, este cel de proces( politica implică un proces care se întinde pe o perioadă lungă de timp – de exemplu politica de reformă în domeniul educației).
Conform celor zece direcții enumerate de Adrian Miroiu, trăsăturile unei politici publice fac referire la: un set de măsuri concrete; decizii cu privire la resursele alocate; un cadru general de acțiune( de aceea este diferită de o măsură individuală – acțiune colectivă vs. acțiune individuală) și la scopuri și obiective care sunt formulate în funcție de anumite norme și valori.
O politică publică cuprinde cateva elemente care îi dau consistență. În primul rînd este alcătuită dintr-un pachet de măsuri concrete, în scopul rezolvării unei probleme. De regulă cuprinde decizii sau forme de alocare a resurselor, a căror natură este mai mult sau mai puțin autoritară . Ea se înscrie într-un « cadru general de acțiune », ceea ce ne permite să distingem între o politică publică și simple măsuri izolate; are un public, adică indivizi și grupuri a căror situație este afectată de către politica publică în cauză, are obiective și scopuri, stabilite în funcție de norme și valori.
Procesul de realizare a unei politici publice parcurge șase etape:
1. Identificarea problemei – se petrece în momentul cand un eveniment, o persoană, un grup reușesc să atragă atenția asupra unei probleme, spre soluționare, prin interventia puterii publice.
2. Punerea pe agenda politică – problema identificată este considerată de către oficiali ca una de interes public și i se acordă atenția necesară (putere publică și politică).
3. Formularea cadrului de politică publică – autoritățile trebuie să dezvolte un program pentru rezolvarea problemei pentru a putea fi declarată problemă publică.
4. Adoptarea unei politici publice – eforturile depuse pentru ca un anume program sa fie adoptat ca și program guvernamental. Această etapă cuprinde elementele de negociere, dictate de interese, care pot schimba viziunea inițială asupra unei politici publice.
5. Implementarea unei politici publice – reprezintă stadiu critic de realizare a unei politici publice, unde rolul administrației este decisiv.
6. Evaluarea de politici publice – această etapă are ca scop determinarea eficientei unei politici publice. Se analizeaza modul în care diversele activități au condus la îndeplinirea scopurilor inițiale.
În ceea ce privește politicile de migrație, acestea includ abordări politice naționale pentru proiectarea și gestionarea -migrației, în special (legale), a migrației forței de muncă, precum și a datelor de colectare și evaluare. Politicile de migrație includ, de asemenea, reglementări legale, instituții guvernamentale responsabile și actori non-statali. Pe de altă parte, acestea se preocupă de gestionarea migrației internaționale, care reglementează relațiile dintre țara de origine și țara gazdă și de mișcările migratorii regionale.
La elaborarea politicilor de migrație, problemele specifice fiecărei țări cum ar fi facilitarea remitențelor transferate de migranți în țările lor de origine sau relațiile cu diaspora sunt deosebit de importante. Promovarea transferului de cunoștințe prin revenirea experților, formarea profesională și reglementările privind piața muncii și dezvoltarea prin migrație a sectorului privat sunt, de asemenea, potențiale componente.
Ținând cont de aspectele menționate mai sus putem afirma că politicile de migrație sunt legi, reguli, măsuri și practici puse în aplicare de către statele naționale, cu obiectivul declarat de a influența volumul, originea și compoziția internă a fluxurilor de imigrație. Volumul se referă la obiectivele de a crește sau a reduce fluxurile de migrație sau de a le menține la niveluri similare. Originea se referă la politicile destinate să schimbe compoziția fluxurilor de migranți în termeni de țări (sau regiuni) de origine. Compoziția internă a fluxurilor se referă la obiectivul de a mări sau micșora anumite categorii de migranți, fie independent sau în colaborare cu criterii naționale de origine. Exemplele includ politici cu scopul de a reduce solicitările de azil sau care vizează creșterea numărului de muncă a studenților și a imigranților cu înaltă calificare. Astfel de politici "selective", în general au scopul de a influența componența calificărilor, veniturilor și clasa fluxurilor de migranți.
În prezent, politica de migrație este adesea strâns legată de alte politici și probleme:
Politica de investiții permite imigranților bogați să investească în afaceri în schimbul unui tratament favorabil, precum eliberarea timpurie a pașapoartelor și a statutului de rezident permanent.
Politica agricolă, face excepții pentru lucrătorii agricoli migranți, care intră de obicei într-o o țară doar pentru sezonul de recoltare și apoi se întoarc în țara natală.
Politica de azil reprezintă un aspect important al politicii de imigrare deoarece se preocupă de tratamentul refugiaților, mai mult sau mai puțin neajutorați sau, căutând refugiu la tratament sărac în țara lor de origine.
Odată cu creșterea terorismului la nivel mondial, o altă preocupare majoră o reprezintă securitatea națională a statelor care permit cetățenilor traversarea frontierele. Aceste preocupări duc de multe ori la căutări de securitate intruzive și cerințe mai stricte de acordare a vizelor, ceea ce poate descuraja imigrația, vizitatorii temporari
Având în vedere aspectele menționate mai sus și obiectivele acestei lucrări , analizând sub raport teoretic factorii generatori ai migrațiilor, dar și dispozitivele statistice de înregistrare a acestora, în cele ce urmează vom aborda problema politicilor publice în migrație pornind de la o clasificare a lor.
În ceea ce privește politicile migraționiste, acestea sunt împărțite în mod curent în patru grupe:
– politici pentru reglementarea și controlul fluxurilor migratorii ;
– politici pentru întărirea legislației de combatere a migrației ilegale și a angajării ilegale ă lucrătorilor străini ;
– politici pentru integrarea imigranților ;
– politici privind cooperarea internațională în domeniul migrației.
Politici pentru reglementarea și controlul fluxurilor migratorii. Acestea au ca destinație intrarea, rezidența și angajarea străinilor. Ele au ca obiectiv întărirea controlului la frontieră, simplificarea și urgentarea procedurilor de examinare a cererilor de azil și amendarea condițiilor de intrare, rezidență și angajare. Țările membre ale UE sunt preocupate în permanență de perfecționarea legislației legate de problemele migrației.
Politici pentru întărirea legislației de combatere a migrației ilegale și a angajării ilegale de lucrători străini. Fluxurile puternice puternice de imigranți ilegali din unele țări au sporit măsurile de combatere a acestui fenomen.
Politici pentru integrarea imigranților. Politicile vizează măsuri de combatere a discriminării și lansarea unor programe de învățarea a limbii țării-gazdă ca și procesul general de integrare a imigranților. Țările Uniunii țările vizează aplicarea unor măsuri speciale pentru integrarea imigranților tineri pe piața muncii.
Politici privind cooperarea internațională în domeniul migrației. Acestea au ca scop realizarea unor acțiuni comune în domeniul reglementării și controlului fluxurilor migratorii precum și un cadru simplificat unde să aibă loc schimburi de cercetători, profesori, studenți la nivelul UE atât pentru țarile membre cât și pentru țările candidate.
Aceste politici urmăresc asigurarea unui cadru favorabil atragerii de forță de muncă. Din perspectiva UE, migrația forței de muncă contribuie la: diminuarea deficitului de forță de muncă din țările dezvoltate; creșterea demografică, în condițiile în care migranții sunt de regulă persoane cu vârste cuprinse între 18 – 45 de ani, creștere economică pe termen lung pentru țara gazdă; acumularea de experiențe și cunoștințe noi în domeniul profesional
Capitolul II. POLITICA MIGRAȚIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
2.1. Migrația în politicile europene
Migrația ca factor al mobilității în spațiul european a ajutat construcția europeană, fundamentând o serie de abordări strategice în domenii cheie pentru consolidarea dimensiunilor de suport comunitar. Însă cu toate acestea politicile europene privind migrația rămân, pentru moment constrânse de interese diverse care își au originea atât la nivel național, al statelor membre, cât și în abordările strategice propuse la nivel comunitar. Studiul politicilor europene privind migrația demonstrează legătura inevitabilă dintre acestea și evoluția construcției europene. De fapt este vorba despre viziunea statelor europene asupra migrației care pot fi descifrată cu ușurință urmărind momentele fundamentării și dezvoltării Uniunii Europene.
Gestionarea fenomenului migrației a cunoscut diverse abordări a căror esență a fost una deosebit de flexibilă, însumând, valori și interese sub diverse aspecte: economice, politice, de justiție și sociale. Migrația în Europa are o istorie deosebit de complexă. Aceast fenomen privit ca principal factor al interculturalității, a transformat sistemul drepturilor și libertăților comunitare, a contribuit la implementarea și dezvoltarea cetățeniei europene și, nu în ultimul rând la dezvoltarea sistemului de valori europene care, în ciuda faptului că se remarcă mai mult printr-un grad ridicat de eterogenitate, particularizează Uniunea Europeană ca model social și cultural la scară globală.
Politicile Uniunii Europene cu privire la migrație, au jucat un rol decisiv în tot acest proces. Însemnătatea aspectelor pozitive ale strategiilor, politicilor sau măsurilor de gestionare a migrației au dus la fundamentarea, dezvoltarea și consolidarea unor sisteme de management în mediul social și economic la nivel european, având drept obiectiv susținerea creșterii economice a Uniunii dar și balansarea dinamicii demografice în această regiune, proces ce dă naștere unor preocupări serioase asupra viitorului social al Europei.
Politicile europene privind migrația au întâmpinat și aspecte negative care nu pot fi ignorate. Reapariția mișcărilor politice a curentului eurosceptic, crearea "fortăreței Europa", neagă de multe ori principiile care au stat la baza demarării proiectului european. Pe lângă toate acestea, componentele acestor politici, și în mod special cele exclusive care privesc securitizarea migrației, constituie, de multe ori un adevărat obstacol în calea realizării unui grad ridicat de integrare al statelor membre la nivelul comunității și a Pieței Unice.
În prezent politicile privind migrația în Europa se adoptă pe două platforme diferite –
la nivel național și comunitar( care oferă un loc important tradițiilor statelor și poziției lor față de fenomenul migrației cât și impactul social pe care fluxurile migratorii le au asupra societăților). În plus această această organizare asigură o oarecare eficiență în soluționarea unor aspecte concrete privind integrarea migraților dar respectă, în același timp, modalitățile de acțiune europeană, în special principiul subsidiarității.
Adoptarea proiectelor de lege la diverse niveluri comunitare este un element de necesitate având în vedere impactul, de cele mai multe ori negativ, pe care îl are imigrația asupra societății, cel puțin în fazele inițiale de „preintegrare” – este evident faptul că este nevoie de crearea unui cadru social stabil și securizat în care cetățenii să poată interacționa în limite rezonabile cât și pentru a facilita implementarea unor eventuale instrumente de intervenție a autorităților în cazul unor situații tensionate.
Creșterea fluxului migraționist a condus statele la impunerea, elaborarea și implementarea unor politici integrate, comprehensive, care să permită identificarea elementelor specifice fiecărei comunități, a lipsurilor de la nivelul acestora și, implicit, să asigure o coerență ridicată în soluționarea problemelor societale cauzate de impactul fluxurilor migratorii. În prezent majoritatea statelor comunitare au politici care se adresează unor aspecte ale imigrației dar, din păcate, nu multe din acestea pot fi clasificate ca fiind foarte ample. De asemenea importanța rolului diferitelor structuri ale autorității învestite cu competențe în domeniul integrării și al imigrației, a condus la o preocupare pentru coordonarea la nivel intern, coordonare care ar trebui să determine inclusiv crearea unor structuri cu responsabilități specifice.
Istoria a peste 3 decenii de imigrație la nivelul Comunității Europene a condus la ideea conform căreia un proces de integrare de succes implică trei etape principale: „adoptarea imigranților de către societate, adoptarea societății de către imigranți și adoptarea unor strategii adecvate de comunicare atât între imigranți și societate cât și între ele și guverne sau reprezentanții autorităților publice, fie ele locale, regionale sau naționale”.
Integrarea imigranților necesită implementarea unei soluții constructive în domeniul dezvoltării și implementării unor procese reale de integrare socială. Țările europene nu pot dicta asupra integrării sau asupra unor relații comunitare bune, fiindcă acest lucru se realizează prin cooperare cu opinia publică din poziția de a conduce și nu a fi condus. Altfel spus, imigrația este un fenomen inevitabil iar statul trebuie să profite de pe urma acestui fenomen și să-l influențeze în direcția obținerii celor mai bune rezultate sociale și economice atât pentru grupurile minoritare cât și pentru societatea de adopție. De aici rezultă faptul că integrarea apare ca o politică de sine stătătoare al cărei management crează condițiile pentru ca persoanele aparținând grupurilor majoritare și minoritare să-și atingă scopurile în armonie socială.
„Migrația reprezintă relația dintre indivizii care se deplasează în căutarea unui loc de muncă și guvernul care acționează ca recepționer pentru cel ce dorește intrarea într-un stat și obținerea cetățeniei acestuia”. În prezent acest fenomen este perceput în special ca o afacere de nivel internațional care beneficiază de un buget vast, oferind sute de mii de locuri de muncă în toată lumea, managementul fiind asigurat de grupuri de indivizi sau instituții care au fiecare un interes în derularea afacerii. Această concepție eronată are consecințe importante pentru state, deoarece ridică problema eficacității mecanismelor regulatoare și a politicilor cadru referitoare la relația imigranți-stat.
Supravegherea fluxului de migrație în Uniunea Europeană necesită o abordarea strategică și implicarea tuturor actorilor în domeniu, iar implementarea politicilor privind imigrația trebuie să se facă de o manieră transparentă astfel încât toți participanții la acest proces să conștientizeze faptul că au un rol pozitiv, de aceea toate inițiativele și deciziile adoptate trebuie să le fie comunicate deschis și în cel mai scurt termen.
Responsabilul privind această problematică este statul prin intermediul guvernului, dar acest rol trebuie exercitat în colaborare cu o paletă largă de actori. La nivel statal, această colaborare include imigranții și partenerii sociali – patronat, angajatori, sindicate sau organizații neguvernamentale ale imigranților, astfel dialogul social este temelia de bază pentru o strategie managerială efectivă a procesului de imigrație. Temeiul principal îl constituie faptul că pe piața forței de muncă, recrutarea și selecția muncitorilor se află în mâna patronatului sau angajatorilor. Pentru buna funcționare a politicii de migrație, este necesară o „privatizare” a strategiei în care actorii principali ai pieței muncii să fie încurajați să coopereze cu statul. În acest mod statul și patronatele sunt obligate să convină că mâna de lucru străină care intră în țară reprezintă un compromis între sarcina guvernului de a restricționa fenomenul imigrației – ceea ce aduce prejudicii patronatelor – și interesul acestora de a obține forță de muncă în condițiile unor costuri scăzute.
Un impediment important ce stă în calea realizării unei strategii viabile de management al imigrației este necesitatea reconcilierii a două direcții conflictuale care influențează așteptările și atitudinea publică. Prima direcție se referă la evoluția economiei spre globalizare, proces care unește economiile naționale într-o singură entitate în timp ce se promovează o cultură uniformă pentru mase. A doua direcție face referire la reacția neprietenoasă a fenomenului globalizării și constă în creșterea importanței acordate de persoane comunităților locale. Acest proces este este caracterizat prin fragmentare și naționalism care poate duce la instabilitate socială ca urmare a creșterii ratei șomajului și marginalizării piețelor de muncă precum și datorită faptului că economiile locale sunt percepute a fi lipsite de forță în fața puterilor globale.
Autoritățile atât la nivel central și cât și local au obligația de a crea o atmosferă pozitivă, inclusivă, în care problemele legate de politicile de imigrație să poată fi abordate de o manieră obiectivă încercându-se crearea unui curent de opinie favorabil în detrimentul adoptării unuia subiectiv existent deja. Ideile care stau la baza dezvoltării unor asemenea politici sunt consistența, claritatea și coerența în asigurarea unei informări corecte a opiniei publice.
Statele gazdă conștientizează că integrarea imigranților este esențială și că trebuie evitate discriminările împotriva lor, deși acest lucru are loc în toate societățile europene. Din păcate discriminarea duce la adâncirea ciclului de sărăcie și alimentează mișcările sociale printre imigranți, creând un cerc vicios din care este dificil de ieșit. Comportamentul antisocial a unor imigranți este cauzat de sărăcie și prezența unui sentiment de dezrădăcinare.
Impedimente în realizarea politicile europene
Evoluția politicilor privind imigrația în Europa nu este lipsită de obstacole. Statele Uniunii sprijină politicile concepute în scopul limitării fenomenului migraționist pornind de la guverne până la opinia publică. Aceasta din urmă reprezintă categoria cea mai grea de satisfăcut, deoarece percepția față de imigranți este una negativă. Europenii se tem de valul de imigranți care le pot invada țările, iar acest resentiment a crescut în ultima jumătate de secol amenințând însuși procesul de europenizare. Conform unui raport, în anul 2009, numai 25% din europenii chestionați se arătau a fi toleranți față de imigranți. Mai mult de jumătate din subiecții investigați au conchis că procesul de educație suferă dacă procentul imigranților în populația școlară este prea mare. Britanicii chiar dacă au o tradiție de toleranță față de imigranți, având în vedere trecutul ei colonial, aproape un sfert din chestionați au spus că sunt prea mulți străini în țara lor. Germania este o altă țară care pledează în favoarea unui control mai strict în domeniul imigrației. Ostilitatea față față de imigranți este în creștere, iar coroborată și cu o stagnare a creșterii economice, a încurajat formarea partidelor anti-imigrație de extremă dreaptă, multe din acestea bucurându-se de o susținere largă.
Comisia Europeană este de părere că schimbarea demografică în Europa ar putea crea o situație nouă, și astfel, se așteaptă ca populația totală a Uniunii Europene să atingă un nivel maxim în jurul anului 2020. În următorii ani populația europeană cu vârsta peste 60 de ani va crește cu 25%, iar populația cu vârsta mai mare de 70 de ani va crește mai rapid. În prezent, persoanele de vârsta a treia reprezintă 18% din populația Uniunii Europene, iar până în 2020 se estimează că va reprezinta 25% din totalul populației (EUROSTAT). Conform studiilor realizate asupra populației Uniunii Europene arată o scădere cu 37 de milioane de locuitori până în 2040.
Aceste statistici au avut un impact major asupra guvernelor europene, îngrijorate, au inițiat un număr de programe pentru a încuraja natalitatea. În sprijinirea acestor programe au oferit importante reduceri de taxe pentru părinți, concedii de maternitate plătite, îngrijire gratuită pentru copii, reduceri la plata utilităților pentru familiile mari și ajutor financiar la cumpărarea locuinței pentru părinții tineri. Soluția optimă în opinia liderilor europeni este să se deschidă porțile pentru milioane de noi imigranți. Aceștia au ajuns la concluzia potrivit căreia Europa trebuie să admită mai mult de un milion de imigranți pe an, ceea ce reprezintă o echivalare a declinului din toate țările comunitare. Germania se confruntă cu această problemă demografică și ar trebui să primească jumătate de milion de imigranți în fiecare an pentru următorii 20 de ani sau să dubleze rata natalității, asta deoarece se așteaptă ca media de vârstă a populației să crească la 49 de ani în 2030.
Al doilea impediment este legat de ambivalența politicilor de imigrație implementate în ultimii 24 de ani la nivelul statelor și, de la mijlocul anilor ’90, la nivelul Uniunii Europene. Pentru limitarea nivelului imigrației și pentru a stabiliza grupurile de străini rezidenți, guvernele europene au adoptat măsuri în sprijinul reîntregirii familiale, ceea ce i-a încurajat pe imigranți să se adapteze mai ușor în țara gazdă, dar din nefericire, s-a neglijat îmbunătățirea politicii sociale de integrare. În consecință s-au adoptat politici restrictive privind imigrația și care nu au putut să răspundă fluxurilor migratorii și valurilor de azilanți și refugiați.
Al treilea impediment, care dă motive de îngrijorare în prezent, este rezultatul ineficienței care a caracterizat politicile inițiale de imigrație atât la nivelul majorității statelor europene cât și la nivelul Comunității europene. Atenția sporită asupra reglementării fluxurilor migratorii a dus la neglijarea consecințelor sociale ale imigrației, la neglijarea managementului diversității. Acesta din urmă a fost marcat cât se poate de clar în timpul manifestărilor sociale din Franța, în noiembrie 2005, când Nicholas Sarkozy a propus noi limitări ale fluxurilor migratorii, fără însă a face vreo referire la segregarea spațială și condițiile dramatice de locuit îndurate de 16 grupurile etnice din Franța .
Impedimentele care stau în calea realizării unei bune politici de migrație au condus guvernele europene să rămână credincioase ideii că, politicile de imigrație trebuie să se axeze în primul rând pe securizarea frontierelor, în prejudiciul dimensiunii socio-economice a migrației. Această abordare nu a fost cea mai bine gândită, deoarece a dus la ignorarea cauzelor pricipale ale aspectelor securității societății în totalitatea ei: eșecul unei integrări efective a imigranților în societate. Politicile atât la nivel comunitar cât și cele naționale sunt incompetente, din prisma securității interne sau externe și a adoptării unei politici comunitare coerente de securitate și apărare, iar diferențele ideologice dintre liderii europeni duc la formarea unui sistem de securitate fragmentat și eterogen la nivelul continentului, chiar dacă se fac eforturi în sensul regularizării acestor aspecte. Autoritățile statelor membre au încurajat în mod neintenționat, atitudini discriminatorii și au întreprins acțiuni care au condus la limitarea drepturilor imigranților și descendenților acestora, iar acest lucru a însemnat de fapt un pas spre haos- care a dus la subminarea integrării și alimentarea dezordinii și chiar a terorismului.
Politica europeană în domeniul imigrației este înțeleasă pe de-o parte ca fiind prea restrictivă, iar construcția așa-numitei „Fortărețe a Europei” s-a dovedit dăunătoare pentru imigranți. Însă pe de altă parte, sunt păreri care cred că această politică a Uniunii este una liberală și permisivă. Aceste tensiuni datorate influxului de imigranți au determinat Organizația Internațională pentru Migrație în 2010 să realizeze un raport cu privire la gestionarea acestui fenomen, iar concluziile au fost destul de pesimiste, considerand că „presiunea imigrației a atins niveluri intolerabile”. De asemenea, raportul a atras atenția asupra faptului că cetățenii din Comunitate își simt identitatea amenințată de valul de străini. Cu toate acestea, adevărul este undeva la mijloc, fiindcă îngrijorarea europenilor față de imigranți nu vine din realitățile macro- economice, cât din modul în care ele au fost prezentate, de ”greii” europeni și de mass-media. În plus această neliniște a oamenilor izvorăște din fenomenul inegalităților dinamice, și a integrării acestor persoane în societate.
2.2 Evoluția legislației privind dreptul la libera circulație în Uniunea Europeană
Migrația reprezintă o mare problemă pe ambele agendele naționale și europene. Declinul de îmbătrânire populației europeane a contribuit la creșterea gradului de conștientizare cu privire la necesitatea de imigrație. Factorul demografic, împreună cu implicațiile sale asupra diferitelor sisteme de protecție socială , a provocat dezbateri privind imigrația în cadrul instituțiilor UE și statelor membre ale UE. Există o conștientizare tot mai mare că fără imigranți , Europa nu va fi capabilă să mențină același nivel de trai .
Cooperarea în materie de imigrație și azil este una dintre cele mai recent abordate aspecte ale integrării europene. Semnificația sa s-a extins rapid deoarece problema a fost introdusă pentru prima dată la sfârșitul anilor 1980, iar astăzi este fără îndoială unul dintre domeniile de bază ale proiectului de integrare europeană. Cererile statelor membre privind suveranitatea sunt totuși mereu prezente, cauzate de problemele de imigrație pe plan intern și relevanța lor în suveranitatea națională.
„Cooperarea europeană” în materie de azil și politica de migrație a fost realizată pas-cu-pas. Până la sfârșitul anilor 1990, procedurile de luare a deciziilor interguvernamentale au predominat și s-au extins asupra politicilor comune ale reprezentanților statelor membre în cadrul Consiliului Uniunii Europene( numit de asemenea, Consiliul de Miniștri ), în acest caz, miniștrii de justiție și afaceri interne . În conformitate cu normele de decizie, statele membre au puteri centrale și responsabilități cu instituțiile supranaționale ale UE . Comisia Europeană are acum dreptul exclusiv de a adopta inițiative legislative . Parlamentul European are dreptul de a participa la procesul de luare a deciziilor ( în conformitate cu procedura de co – decizie ), ceea ce înseamnă că acordul său este necesar în procesul de legislație. Consiliul de Miniștri adoptă rezoluții bazate pe o majoritate calificată, ceea ce înseamnă că statele individuale nu pot exercita un veto, iar o minoritate poate fi anulată. Cele mai importante instrumente ale UE în materie de azil și politica de migrație, au fost adoptate în conformitate cu procedurile interguvernamentale anterioare. Într-o mare măsură , ele reprezintă cel mai mic numitor comun între statele membre .
Extinderea semnificativă a competențelor și responsabilităților europene a condus doar la politici comune izolate, iar aceste aspecte sunt în general menționate în tratate interguvernamentale. Orice cooperare se concentrează pe domeniile în care statele membre urmăresc interese comune . Această preocupare mai presus de toate a îmbunătățit controlul de stat asupra migrației, cooperarea între poliția de frontieră și a consolidat lupta împotriva imigrație și azilului. Au fost înregistrate progrese mai puține în ceea ce privește drepturile imigranților în cadrul UE. Drepturile străinilor stabiliți în mod legal au fost parțial armonizate, cooperarea în domeniul migrației forței de muncă a fost dificil de realizat din cauza suveranității statelor membre, și au fost luate doar măsuri provizorii pentru a coordona integrarea străinilor.
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene ( Tratatul de la Roma ) , semnat în 1957 de către șase țări din Europa de Vest ( Belgia , Franța , Germania , Italia , Luxemburg , Olanda ) nu a furnizat competențe pentru CEE în domeniul politicii de migrație. Cu toate acestea, eliminarea obstacolelor în calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor , serviciilor și capitalului între statele membre a înseamnat realizarea obiectivului major al Comunității, și anume instituirea pieței comune . Este de remarcat, totuși , că acest drepturi au avut drept scop să permită fluxul de lucrători necesari pentru construirea pieței comune , însă dreptul la libera circulație a familiilor de muncitori nu a fost asigurat . Tratatul de la Roma a reglementat migrația în interiorul țărilor CEE, dar migrația cetățenilor din țările terțe a rămas în competența exclusiv a statelor. Aceste drepturi s-au dezvoltat pe parcursul integrării europene . Drepturile cetățenilor CEE de a se muta și de a lucra în cadrul Comunității au fost cuprinse într-un număr tot mai mare de reglementări specifice printre care: recunoașterea reciprocă a diplomelor de studii și combaterea discriminării . În cele din urmă , integrarea a condus la stabilirea de " cetățenia Uniunii ", în Tratatul de la Maastricht ( articolul 18 ), cu dreptul inerent la liberă circulație și ședere pe teritoriul Uniunii pentru toți cetățenii săi .
În același timp , cooperarea în domeniul migrației rămas de interes pentru Instituțiile CEE și statele sale membre . Motivul crucial pentru aceasta ar fi fost situația migrației caracterizată de cererea de forță de muncă străină care rezultă rapid din creșterea economică. Politicile specifice de migrare ale guvernelor din anii 1950 și 1960 au fost foarte liberale , mai ales având în vedere faptul că unele țări din CEE au recrutat în mod activ lucrători străini ( de exemplu Olanda , Belgia , Germania de Vest și altele ). Suedia, Danemarca , Finlanda și Norvegia au stabilit în 1954 o piață comună a forței de muncă și apoi, în 1957, o uniune a pașaportului comun, care să permită cetățenilor din aceste țări să lucreze în mod liber pe piețele forței de muncă ale celorlalți . Acordul a inclus , de asemenea, sisteme controlate de recrutare din străinătate .
La începutul anilor 70, după șocurile petroliere s-a produs încetinirea creșterii economice, care a redus radical cererea pentru muncitorii străini și a făcut guvernele să își protejeze piețele forței de muncă în fața șomajului în creștere. Aceste încercări s-au manifestat prin înăsprirea normelor de imigrare pentru toate categoriile de migranți, iar în unele cazuri, prin introducerea de stimulente pentru repatriere. Astfel s-a produs o scădere semnificativă a numărului de lucrători migranți admiși în țările cu economii de piață dezvoltate. În majoritatea țărilor dezvoltate din Europa de Vest și de Nord recrutarea de forță de muncă migrantă practic a încetat.
Schimbarea radicală a situației migrației, care a început în 1973 , și limitările drastice, au devenit un stimulent pentru a încuraja cooperarea în acest domeniu . Problemele comune au constrâns țările membre la dezvoltarea unui plan de cooperare mai strânsă . În faza inițială cooperarea a presupus consultări și acorduri strict interguvernamentale, fără a delega orice competență în acest domeniu la nivel comunitar. În 1986 miniștrii de Interne ai statelor CEE au creat un grup de lucru ad-hoc privind imigrația care a efectuat mai multe activități și inițiative cu privire la aspecte legate de migrație .
Acordul Schengen este un alt tratat internațional semnat de țările CEE încheiat în 1985 inițial între 5 state ( Belgia , Franța, Germania , Olanda și Luxemburg ) , iar ulterior a fost introdus în legislația comunitară . Acesta presupunea desființarea granițelelor interne dintre statele semnatare și crearea zonei de liber schimb – deplasare fără controale , așa-numita " zona Schengen " . Acordul a fost urmat de Convenția de punere în aplicare Schengen ( 1990) care conține dispoziții specifice necesare pentru implementarea cu succes a ideilor Schengen . Convenția a intrat în vigoare la data de 26 martie 1995 și state succesive au aderat la acord . „Eliminarea controlului la frontierele de pe piața internă au evidențiat probleme de securitate, care au dus la măsuri compensatorii: emitere de vize, azil, cooperarea judiciară și schimbul de informații ( Sistemul de Informații Schengen )”. De asemenea s-au înăsprit regulile pentru cetățenii statelor terțe ( " Cetatea Europa " ), aparent din motive de securitate. Acordul Schengen reglementează numai problema de trecere a frontierei pe termen scurt, menționând norme standardizate privind eliberarea permiselor de ședere pe termen scurt în rândul statelor semnatare, dar nu și problema permiselor de ședere pe termen lung sau chestiuni de acordare a cetățeniei. Acestea au fost lăsate în responsabilitatea autoritățile naționale.
Un real impuls pentru cooperarea în domeniul migrației în cadrul CEE este prevăzut în Actul Unic European , semnat în 1986 de către statele membre CEE, în vigoare din 1987 . Aceasta a stabilit că obiectivul principal pentru Comunitatea Economică Europeană a reprezentat piața internă care cuprinde " un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor , persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată " . Din cauze diferite interpretarea acestei reguli între statele membre cu privire la libera circulație a persoanelor nu a fost îndeplinită . Cu toate acestea , cooperarea tot mai strânsă între țările CEE în acest domeniu a fost dezvoltată și a condus la formalizarea acestuia în Tratatul privind Uniunea Europeană ( Tratatul de la Maastricht ) .
Tratatul de la Maastricht ( semnat în 1992 , intrat în vigoare în 1993) a stabilit cooperare interguvernamentală formalizată în domeniul justiției și afacerilor interne , inclusiv imigrație și azil , prin crearea așa-numitul al treilea pilon al UE. Principala formă de cooperare au fost consultările și schimbul de informații . Rolurile prevăzute de Comisie , Parlamentul sau Curtea de Justiție au fost modeste în comparație cu rolurile lor în activitățile comunitare . Unul dintre obiectivele Uniunii stabilite în Tratat a fost dezvoltarea echilibrată și durabilă , în special prin intermediul creării unui spațiu fără frontiere interne ( articolul B din Tratat) . Țările UE nu au fost pregătite pentru transferul competențelor lor în aceste chestiuni delicate, iar la nivelul Comunității cooperarea interguvernamentală devine predominantă în al treilea pilon. Acest lucru a dus la situația în care marea majoritate a instrumentelor convenite în acest domeniu au fost sub formă de rezoluții și recomandări ale Consiliului. Cu toate acestea , schimbări importante au fost introduse în domeniul politicii de vize fiind o excepție de la lipsa generală din punct de vedere a reglementărilor legale.
Efortul general de cooperare în domeniul azilului și politicii de imigrație în cadrul celui de al treilea pilon a condus la obiectivele de armonizare în întreaga UE . Cu toate acestea , decizia cu privire la ritmul și amploarea acestei armonizări a fost lăsat la decizia fiecarui stat.
Temelia pentru starea actuală în regulamentele politicii de migrație la nivelul UE a fost stabilită în Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997. În conformitate cu acest tratat scopul Uniunii Europene a fost menținerea și dezvoltarea Uniunii ca un spațiu de libertate , securitate și justiție , în care libera circulație a persoanelor este asigurată în colaborare cu măsuri adecvate cu privire la controalele la frontierele externe , dreptul de azil , imigrarea, precum și prevenirea și combaterea criminalității. Obiectivul stabilit în acest fel a subliniat interdependența între crearea zonei fără frontiere interne și necesitatea de a stabili norme comune privind trecerea frontierei externe, precum și în materie de azil și imigrație. Evoluția proceselui de integrare în Europa de Vest a fost un important factor în facilitarea creării de politici comune de migrație
În conformitate cu Tratatul de la Amsterdam , politicile în materie de imigrație și azil, precum și alte măsuri referitoare la libera circulație a persoanelor au fost transferate de la al treilea pilon al UE, bazat pe cooperare interguvernamentală la primul pilon de Competență în domeniul migrației – a însemnat luarea de decizii cu majoritate calificată, mai degrabă decât în unanimitate, ceea ce a facilitat dezvoltarea abordarii comune în mod semnificativ . Cu toate acestea, ținând cont de faptul că țările UE nu au fost pe deplin pregătite pentru o astfel de transformare, a fost stabilită o perioadă de tranziție lungă de cinci ani ( articolul 62 și 63 din tratat ) .
Marea Britanie , Irlanda și Danemarca au fost excluse de la cooperarea descrisă mai sus, datorită opoziției lor puternice pentru schimbările planificate. În plus, un număr considerabil de protocoale și declarații cu privire la ambele aspecte ale migrației, precum și integrarea Acqui-ului Schengen în cadrul juridic al Uniunii Europene s-au alăturat Tratatului de la Amsterdam. Rezultatul a fost un " labirint " a normelor juridice și a dispozițiilor din domeniul migrației ceea ce va contribui , fără îndoială, la posibilele dificultăți în cooperarea viitoare .
O reuniune specială a Consiliului European de la Tampere în 1999 a reprezentat un pas important în dezvoltarea politicilor de migrație. Consiliul de la Tampere a convenit asupra unui număr de direcții de politică și priorități , care au avut ca scop aducerea Uniunii Europene mai aproape de spațiul de libertate, securitate și justiție , atât pentru cetățenii UE cât
și resortisanții țărilor terțe. A fost exprimată o dorință de cooperare politică mai strânsă, de asemenea, în cadrul politicii comune în domeniul azilului și migrației a UE.
Potrivit Consiliului, o astfel de politică trebuie să cuprindă :
parteneriate cu țările de origine ;
dezvoltarea unui sistem european comun de azil ;
tratament echitabil al resortisanților țărilor terțe ;
gestionarea fluxurilor de migrație .
Conform concluziilor Consiliului de la Tampere, Sistemul European Comun de Azil ar trebui să fie a doua componentă a viitoarei politici de migrație a UE . Accentul a fost pus pe o interpretare pe deplin incluzivă a Convenției de la Geneva , combinate cu :
adoptarea unor standarde minime comune cu privire la criteriile și mecanismele de examinarea și acordarea statutului de refugiat;
stabilirea EURODAC ( un sistem european de schimb de amprente care ar trebui să îmbunătățească punerea în aplicare a Convenției de la Dublin ;
standarde minime pentru condițiile de primire a refugiaților ;
standardele minime pentru acordarea protecției temporare în cazul unui aflux masiv bazată pe solidaritate între statele membre .
A fost creat Fondul European pentru Refugiați în anii 2000 – 2004 pentru a sprijini financiar țările UE în admiterea și integrarea solicitanților de azil. Tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe a fost a treia direcție subliniată în Tampere, iar măsurile juridice
presupuneau diminuarea inegalităților și acțiunilor care vizează combaterea discriminării, rasismului și a xenofobiei .
Gestionarea fluxurilor de migrație a fost a patra componenta de azil a UE și politica privind migrația, în conformitate cu orientările de la Tampere . Scopul principal stabilit în acest domeniu a fost realizarea migrației ordonate prin intermediul canalelor legale pentru imigrație, coordonarea și consolidarea eforturilor de combatere a imigrației ilegale, contrabandei și traficului de ființe umane . Aceste aspecte ale reglementării migrației au atras atenția mai ales după atacurile teroriste din 11 Septembrie.
Acordul de la Cotonou, semnat în 2000, ar putea servi drept un exemplu de punere în aplicare în practică a acestei recomandări . Acesta are ca scop construirea unui parteneriat între UE și 77 de țări din Africa, Caraibe și Pacific ( țările ACP ) , în scopul de a reduce și în cele din urmă, eradica sărăcia prin promovarea dezvoltării durabile, consolidarea capacităților, și integrare în economia mondială ( articolul 1 ) . Migrația a fost admisă ca fiind un element important al dialogului politic și a conducerii sale – una dintre prioritățile fiind cooperarea tehnică între state. Un cadru pentru gestionarea migrației a fost a creat, care include și respectarea drepturilor migranților . De asemenea s-a promovat schimbul de forță de muncă între UE și țările ACP cuplat cu eforturile pentru a inversa efectele exodului de creiere, prin facilitarea revenirii resortisanților ACP calificați cu reședința în țările dezvoltate. Au fost adăugate prevederi similare, inclusiv aspecte legate de migrație în programele comerciale și de dezvoltare între UE și alți parteneri ( Rusia , Ucraina , țările din bazinul mediteranean). Mai mult decât atât, un program special comunitar, cu un buget de 250 de milioane de euro, a fost stabilit pentru anii 2004-2008 , pentru a oferi financiar și ajutor tehnic pentru țările terțe în domeniul migrației și azilului. Programul a fost destinat în special pentru acele țări angajate în pregătirea sau punerea în aplicare a acordurilor de readmisie cu Comunitatea Europeană.
Aceleași tendințe ca și în Tampere au fost exprimate de către Consiliul European în cadrul reuniunii sale din Sevilia (21 – 22 iunie 2002), dar accentul a fost pus pe diferite aspecte ale cooperării decât în Tampere . Reuniunea de la Sevilla a fost precedată de un val de voturi anti – imigranți în țările europene în 2002 și la sfârșitul anului 2001, astfel încât unul dintre scopurile politice a fost de a calma opinia publică și recâștiga alegătorii de extremă dreapta. Prin urmare, principalele probleme discutate în cadrul reuniunii în cauză au necesitat măsuri de combatere a imigrației ilegale și posibilitatea de introducere treptată a managementului integrat la frontiere externe . Lupta împotriva migrației ilegale a dominat mai ales în evaluarea ideii de integrare a politicii de imigrare în relațiile Uniunii cu țările terțe.
Miniștrii au subliniat faptul că o cooperare economică mai strânsă, dezvoltarea comerțului, dezvoltarea asistenței și prevenirea conflictelor sunt toate mijloace de promovare a prosperității economice în țările în cauză și reducându-se astfel cauzele profunde ale fluxurilor de migrație. Consiliul a cerut ca orice viitoare cooperare, asociere sau acord echivalent pe care Comunitatea Europeană o încheie cu orice țară ar trebui să includă o clauză privind gestionarea comună a fluxurilor de migrație și readmisia obligatorie în caz de imigrație ilegală. În cele din urmă a fost formulată o formă de amenințare împotriva țărilor care nu ar coopera în combaterea imigrației ilegale.
Pactul european privind imigrația și azilul
Acest pact a fost adoptat de Consiliul European la 15octombrie 2008 și reprezintă un angajament puternic în direcția unei politici comune de imigrare și azil, bazată pe cinci piloni, dintre care trei se referă la imigrare: organizarea imigrației legale astfel încât să se țină seama de prioritățile, necesitățile și capacitățile de primire ale fiecărui stat membru și încurajarea procesului de integrare, controlarea imigrației ilegale, îndeosebi prin asigurarea faptului că imigranții ilegali revin în țările lor de origine sau de tranzit, și crearea unui parteneriat cu țările de origine și de tranzit pentru a încuraja sinergia dintre migrație și dezvoltare.
Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 a introdus codecizia și votul cu majoritate calificată în materie de migrație legală, precum și o nouă bază juridică pentru măsurile de integrare. Procedura legislativă se aplică atât politicilor privind imigrația ilegală, cât și celor în materie de imigrație legală, acordând Parlamentului rolul de de co-legiuitor, în condiții de egalitate cu Consiliul.
Tratatul de la Lisabona a clarificat de asemenea faptul că UE împarte cu statele membre sarcini în acest domeniu, îndeosebi în ceea ce privește potențialul de migranți cărora li se permite să intre pe teritoriul unui stat membru în căutarea unui loc de muncă. În plus, acesta prevede, în cazul unui val brusc de resortisanți ai unor țări terțe pe teritoriul unui stat membru, adoptarea unor măsuri menite să vină în sprijinul statului membru în cauză (articolul 78 alineatul (3) din Tratat).
Noul Tratat consolidează instrumentele UE pentru combaterea imigrației ilegale și a traficului de ființe umane. De asemenea ca o măsură pentru stagnarea creșterii fluxurilor de imigranți dinspre statele terțe, preocupările statelor membre s-au îndreptat inclusiv către crearea unor reguli comune și a unui regim unitar în domeniul azilului. „Tratatul de la Lisabona pune bazele unui sistem european comun în domeniul azilului, incluzând proceduri comune de acordare și de retragere a dreptului la azil, precum și un statut uniform pentru solicitanții de azil”.
Tratatul de la Lisabona prevede înființarea unui sistem integrat de gestiune a frontierelor externe ale Uniunii și consolidarea competențelor FRONTEX – Agenția europeană pentru gestionarea cooperării operaționale la frontierele externe. În plus Tratatul de la Lisabona consolidează Europol 1 și Eurojust 2 , pentru a putea gestiona într-un mod mai operativ actelor de criminalitate organizată, rețelelor de trafic de persoane sau infracțiunilor de spălare de bani.
Programul de la Stockholm a fost adoptat în cadrul Reuniunii Consiliului European din decembrie 2009. Acesta prevede crearea unei Europe deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora. Ca o continuare a programelor de la Tampere și Haga, Programul de la Stockholm reprezintă programul multianual de măsuri în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție în perioada 2010-2014. Acesta stabilește prioritățile politicii UE în materie de migrație.
Programul de la Stockholm este programul de follow-up a Programului de la Haga care acoperă perioada 2010 – 2014 , cu scopul de a răspunde provocărilor viitoare în domeniul justiției și afacerilor interne . În domeniul politicilor de migrație și azil , Uniunea Europeană s-a concentrat , pe următoarele priorități :
Promovarea unei cetățenii europene comune într-un spațiu de libertate, securitate și justiție , în care drepturile și libertățile fundamentale sunt protejate
Crearea unei Europe a responsabilității, solidarității și parteneriatului în materie de migrație și azil pe baza Pactului european privind imigrația și azilul
Finalizarea unui sistem european comun de azil
Organizarea accesului la Europa într-un mod mai eficient pentru oamenii de afaceri , turiști , studenți, oameni de știință , lucrători, precum și persoane care au nevoie de protecție internațională
2.3. Cadrul legislativ al reglementării fenomenului de migrație în Uniunea Europeană
Libera circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți fundamentale din cadrul Pieței Interne și a politicilor comunitare așa cum este definită în Actul Unic European (1987). Această libertate presupune inclusiv eliminarea tuturor discriminărilor (condițiile de intrare, deplasare, recunoașterea pe bază de reciprocitate a calificărilor și a diplomelor dobândite pe teritoriul statului de origine, precum și condițiile de muncă, angajare sau remunerație) între cetățenii unui Stat Membru și cetățenii celorlalte state membre ce locuiesc sau muncesc pe teritoriul respectivului stat.
Uniunea Europeană a creat un cadru legislativ solid pentru protecția cetățenilor europeni, prin fundamentarea și consolidarea drepturilor acestora în calitate de cetățeni, consumatori și lucrători în numeroase domenii, inclusiv mobilitatea, sănătatea și siguranța, asigurările sociale, condițiile de lucru, informarea și consultarea, egalitatea de gen și nediscriminarea. Politica de migrație este parte integrantă a dorinței europenilor de creare a unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Tratatele Uniunii au stabilit capitole distincte gestionării problematicii migrației și azilului de către statele membre. Odată cu formarea UE, statele membre au acordat o atenție sporită gestionării acestei materii, procesul evoluând până la sentimentul de a avea o politică europeană comună în domeniul dreptului de azil și al imigrării, întemeiată pe solidaritatea dintre statele membre ale Uniunii Europene și care este echitabilă față de resortisanții statelor terțe. Resortisanților statelor membre le este recunoscută libertatea de circulație și de ședere,ca drept al cetățeanului Uniunii Europene, fiind extinsă progresiv în favoarea acestora și a familiilor lor.
Acordurile încheiate între Comunitate și state sunt circumspecte în ceea ce privește, dacă nu libera circulație, dreptul de ședere acordat ca anex la un loc de muncă. Toată legislația privind migrația a avut o evoluție, fiind marcată de adoptarea unor documente în care se stipulează atât drepturile cât și obligațiile celor implicați.
Articolul 3 al Tratatului de instituire a Comunității Europene prevede că „acțiunea Comunității urmărește crearea unei piețe interne caracterizată de înlăturarea între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor și capitalurilor.” De asemenea Actul Unic European stabilește că „Piața Internă va reprezenta un spațiu fără granițe interioare, în care va fi garantată libera circulație a persoanelor”.
Dreptul fundamental al liberei circulații este menționat în Tratatul de la Maastricht, unde s-a stabilit că toți cetățenii Uniunii Europene au posibilitatea de a circula sau de a-și stabili resedința în mod liber în cadrul Uniunii. Un aspect fundamental al liberei circulații a persoanelor în cadrul Uniunii Europene face referire la accesul locurile de muncă dintr-un stat membru care include: dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt Stat Membru pentru a-și cauta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător independent, fie ca angajat. „Din punct de vedere politico-economic, libera circulație a persoanelor urmărește crearea unei piețe comune a forței de munca și promovarea unei cetățenii a Uniunii Europene, prin eliminarea barierelor în acest domeniu. Accesul la piețele forței de muncă din Statele Membre presupune dreptul la egalitate de tratament în ceea ce privește condițiile de muncă, precum și dreptul la integrare socială, economică și culturală a lucratorului migrant și a familiei acestuia în țara gazdă”. Dreptul la libera circulație a lucratorilor este completat și menținut de un sistem de coordonare a sistemelor de securitate socială și un sistem de recunoaștere reciprocă a diplomelor.
Libera circulație a persoanelor este reglementată în actele normative comunitare prin care se specifică: recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale, profesiile reglementate de directivele sectoriale (avocați, arhitecți, medici, farmaciști, asistențimedicali, moașe și medici veterinari), drepturile cetățenilor (cetățenia europeană, dreptul de vot, vizele), libera circulație a lucrătorilor, coordonarea sistemelor de securitate socială și migrația socială. În scopul asigurării mobilității forței de muncă în cadrul Comunității – ceea ce presupune eliminarea oricărei forme de discriminare bazată pe naționalitate – cadrul normativ comunitar s-a dezvoltat și perfecționat continuu.
Legislația în domeniul liberei circulații a lucrătorilor în spațiul Uniunii asigură oricărui cetățean al unui stat membru dreptul la o activitate remunerată într-un alt stat membru, în conformitate cu prevederile legislative, normative și administrative care reglementează angajarea lucrătorilor naționali din acel stat. Lucrătorii din comunitate beneficiază de tratament egal și nediscriminatoriu în ceea ce privește condițiile de angajare și de muncă, în special salarizarea, concedierea și, dacă a devenit șomer, reintegrarea profesională sau reangajarea. De asemenea membrii familiei unui cetățean angajat în alt Stat membru, respectiv soția acestuia și descendenții lor în vârstă de până la 21 de ani aflati în întreținerea acestuia, precum și rudele dependente în linie ascendentă ale lucrătorului și soției acestuia, au dreptul de a se locui împreună cu lucrătorul respectiv de a desfășura orice activitate remunerată pe întreg teritoriul acelui stat, chiar dacă ei nu sunt cetățeni comunitari.
Directiva nr. 64/221/CEE, din 25 februarie 1964, pentru coordonarea măsurilor speciale cu privire la străini, referitor la deplasare și sejur, justificate de rațiuni de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică, vizează persoanele care se deplasează într-un stat membru, altul decât cel de origine, pentru a se stabili acolo și aexercita o activitate salarială sau independentă. Măsurile care afectează libera circulație sunt motivate exclusiv de comportamentul persoanei în cauză și nu pot fi invocate dinrațiuni economice.
În Regulamentul Consiliului nr. 1612/68/CEE, din 15 octombrie 1968, cu privire la libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității se menționează: „Mobilitatea forței de muncă în cadrul Comunității trebuie să constituie unul din mijloacele prin care li se garantează lucrătorilor posibilitatea de a-și îmbunătăți condițiile de viață ,de munci și de a avansa pe plan social”. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv trebuie înlăturat orice fel de discriminare bazată pe naționalitate între lucrătorii din Statele Membre în privința angajării, salarizării și a altor condiții de muncă și angajare, precum și dreptul acestor lucrători de a circula liber în cadrul Comunității pentru a desfășura o activitate remunerată. Acest drept este acordat fără discriminare lucrătorilor permanenți, sezonieri și transfrontalieri și celor care își desfașoară activitatea în scopul prestării de servicii.
Regulamentul nr. 1612/68 cu privire la tratamentul nediscriminatoriu constă în a aplica persoanelor vizate prevederile legislative și administrative, precum și procedurilecare se referă la cetățenii proprii. Dispozițiile legislative și procedurile administrative aleStatelor Membre care limitează accesul la locurile de muncă pentru străini nu suntaplicabile cetățenilor altor State Membre.
Directiva Consiliului nr. 68/360/CEE, din 15 octombrie 1968, prevede înlăturarea restricțiilor în domeniul circulației și rezidenței în cadrul Comunității, pentru lucrătorii din Statele Membre și pentru familiile lor. Statele Membre nu pot deroga de la aceste dispoziții decât pentru rațiuni de ordine publică, de securitate sau sănătate publică.
Prevederile Regulamentului nr. 1251/70/CEE, din 29 iunie 1970, cu privire la dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după încetarea perioadei de angajare stabilește condițiile în care cetățenii unui stat membru care au lucrat ca salariați pe teritoriul altui Stat Membru, precum și membrii familiilor acestora au dreptulde a rămâne permanent pe teritoriul acelui stat dupa încetarea activității. De asemenea statele de origine facilitează readmisia pe teritoriul lor a lucrătorilor care au locuit o lungă perioadă pe teritoriul altui stat și au fost angajați acolo, dar au părăsit acel stat și doresc să se reîntoarcă după ce au atins vârsta de pensionare sau sunt în incapacitate permanentă de muncă.
Directiva Consiliului nr. 72/194/CEE, din 18 mai 1972, precizează că cetățenii statelor membre care rămân pe teritoriul unui stat membru în baza Regulamentului Comisiei nr. 1251/70/CEE cu privire la dreptul lucrătorilor de a ramâne pe teritoriul unui Stat Membru după ce au fost angajați în acel stat, vor intra sub prevederile Directivei Consiliului nr. 64/221/CEE privind circulația și rezidența cetățenilor străini, care se justifică prin motivații de ordin politic, siguranța publică sau sănătate publică.
Decizia Comisiei nr. 2003/8/CE, din 23 decembrie 2002, de implementare a Regulamentului Consiliului nr. 1612/68/CEE cu privire la verificarea posturilor vacante și solicitărilor pentru ocuparea unui loc de muncă are ca obiective întărirea rețelei EURES și integrarea acesteia în activitățile serviciilor de ocupare din Statele Membre, monitorizarea implementării serviciilor de ocupare în țările care aderă la Uniunea Europeană, folosire a oportunităților oferite de noile tehnologii informatice și de comunicație, susținerea liberei circulații a lucrătorilor, integrarea piețelor muncii europene și informarea cetățenilor asupra legislației comunitare relevante.
Directiva nr. 2004/38/CE, din 29 aprilie 2004, însumează măsuri legislative care gestionau domeniul liberei circulații a persoanelor. Simplificarea acestora face mai facilă legislația comunitară, atât pentru public, cât și pentru autoritățile implicate și diminuează formalitățile care trebuie îndeplinite de cetățenii Statelor Membre pentru exercitarea drepturilor lor în domeniu.
Recente evoluții legislative
În materie de migrație legală
În urma dificultăților întâmpinate în adoptarea unei dispoziții generale care să cuprindă în întregime domeniul imigrației forței de muncă în UE, noua acțiune constă, în prezent, în adoptarea unei legislații sectoriale, pentru fiecare categorie de migranți, cu scopul de a elabora o politică în materie de migrație legală la nivelul UE.
Directiva 2009/50/CE privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților din țările terțe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate a introdus așa-numita „Carte albastră a UE”, o procedură rapidă de eliberare a unui permis special de ședere și muncă, oferind condiții mai atractive lucrătorilor resortisanți ai unor țări terțe în vederea ocupării unor locuri de muncă înalt calificate în statele membre.
Directiva privind permisul unic de ședere (2011/98/UE) marchează o procedură comună și simplificată pentru resortisanții țărilor terțe care solicită un permis de ședere și de muncă într-un stat membru, precum și un set comun de drepturi ce trebuie acordate imigranților legali. Primul raport privind punerea în aplicare a acesteia va fi prezentat până în decembrie 2016.
Comisia a transmite în data de 13 iulie 2010 alte două instrumente legislative, și anume o propunere de directivă privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în contextul unui transfer în cadrul aceleiași companii (COM(2010) 378 final) și o propunere de directivă privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în vederea ocupării unor locuri de muncă sezoniere (COM(2010) 379 final). Cele două propuneri sunt înscrise pe ordinile de zi ale Parlamentului European și a Consiliului.
La 25 martie 2013, Comisia a oferit o nouă propunere de directivă (COM(2013)0151) ce are ca scop optimizarea instrumentelor legislative existente aplicabile resortisanților țărilor terțe ce urmăresc să intre pe teritoriul Uniunii Europene pentru studii sau pentru a desfășura oactivitate de cercetare științifică (Directivele 2004/114/CE și 2005/71/CE).
În ceea ce privește statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung în Uniunea Europeană este reglementat prin intermediul Directivei 2003/109/CE a Consiliului.
În materie de integrare
Revizuirea Directivei 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea familiei. A avut loc în 2011, când a fost publicată o Carte verde, care a deschis calea către un proces de consultări publice. În 2012, Rețeaua europeană de migrație a publicat un studiu privind „Utilizarea abuzivă a dreptului la reîntregirea familiei”.
În aprilie 2010, Comisia a prezentat cea de-a treia ediție a Manualului de integrare pentrufactorii de decizie și practicieni, iar în iulie 2011 a adoptat Agenda europeană pentru integrarea resortisanților țărilor terțe. În plus, începând cu anul 2009, au fost elaborate două noi instrumente și anume Forumul European pentru integrare (organizat de Comisie și de Comitetul Economic și Social European) și site-ul internet european privind integrarea.
În materie de migrație ilegală
UE a adoptat două acte legislative importante în vederea combaterii migrației ilegale:
Directiva privind returnarea (2008/115/CE) fixează standardele și procedurile comune ale UE pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală. Statele membre au fost invitate să transpună directiva până la data de 24 decembrie 2010.
Directiva 2009/52/CE menționează sancțiunile și măsurile care trebuie aplicate în statele membre împotriva angajatorilor care încalcă interdicția de a angaja resortisanți ai unor țări terțe aflați în situație de ședere ilegală. Statele membre au trebuit să transpună directiva până la data de 20 iulie 2011, iar primul raport privind punerea în aplicare a acesteia este prevăzut să fie prezentat până în iulie 2014.
Concomitent, UE negociază și încheie cu țările de origine și de tranzit ale migranților ilegali acorduri de readmisie pentru returnarea migranților ilegali în cauză și cooperarea în combaterea traficului de persoane. Aceste acorduri includ angajamente de cooperare reciprocă între UE și țările terțe partenere. Au fost încheiate negocierile și au intrat în vigoare acorduri cu Hong Kong, Macao, Sri Lanka, Albania, Rusia, Ucraina, Bosnia și Herțegovina, Fosta RepublicăIugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Pakistan, Serbia, Moldova și Georgia. În prezent, în cadrul Parlamentului European.
2.4. Politica externă de migrație a Uniunii Europene
În ultima vreme, UE și statele sale membre au devenit din ce mai interesate spre a dezvolta o dimensiune externă a politicii de migrație. Politica migrației a fost legată de evoluțiile din alte domenii, cum ar fi comerțul exterior, politica de dezvoltare și politica externă tradițională. De asemenea, această politică a fost legată și de evoluțiile interne ale UE, care au cauzat o reorientare a politicii de "controlul imigrației" și pentru "gestionarea migrației" din motive de competitivitate economică. Astăzi, totuși, această reorientare poate fi contestată de către actuala recesiune economică și creșterea șomajului.
Aspectele de politică externă ale migrației internaționale au devenit mai clare după semnarea acordului de la Tampere din 1999. Aceasta a fost urmat de Concluziile Consiliului European de la Sevilla din 2002, care a avut ca scop "o abordare integrată, abordare globală și echilibrată pentru a aborda cauzele profunde ale imigrației ilegale trebuie să rămână obiectiv pe termen lung constant al UE. Sevilla a concluzionat că "orice viitoare cooperare, asociere sau echivalent acord care UE sau CE se încheie cu orice țară ar trebui să includă o clauză privind gestionarea comună a fluxurilor de migrație și pe obligatorie readmisie în cazul imigrației ilegale "(Consiliul European 2002).
În scopul de a construi o dimensiune externă a politicii de migrație s-a considerat că sunt necesare o serie de principii care stau la bază. UE a încercat să elaboraze aceste principii prin forme de dialog privind migrația cu state non-UE. Aici, există o diferență între țările candidate din Europa de Sud-Est, Orientul Mijlociu și state din Africa de Nord. Țările candidate din Interiorul Europei trebuie să se adapteze la acquis-ul comunitar în migrație și azil ca o condiție de aderare.
Dialogul privind migrația urmărește să creeze un element de politică internațională prin promovarea canalelor de comunicare și discuții între statele UE și non-UE. Se poate, de asemenea, ca migrația să fie integrată în dezbateri mai largi cu privire la comerț, ajutor, dezvoltare și securitate. De exemplu, Procesul de la Barcelona aduce UE la aceeași masă de discuții împreună cu Orientul Mijlociu și de Statele din Africa de Nord. Migrația în formele sale numeroase și variate (de muncă, familie, deplasare, azil, refugiați, etc), face parte din acest dialog. Acest lucru poate fi văzut ca un exemplu : UE încearcă să creeze anumite tipuri de angajament politic, iar una din principalele critici ale acțiunii UE este faptul că a considerat migrația ca o amenințare și, în consecință a a luat măsuri restrictive asupra controalelor la frontiere.
Pași concreți către o politică de migrație externă
În scopul de a pune în aplicare o politică care să reglementeze migrație externă și azilul , UE a luat o serie de măsuri importante . Comunicarea Comisiei privind relațiile cu țările terțe, a fost un prim răspuns la concluziile Sevilia din 2002 unde s-a specificat o dimensiune internațională a acțiunii UE în migrației și s-a discutat relația dintre migrație și dezvoltare Comunicarea a prezentat patru principii cheie :
( i) menținerea coerenței politicilor și acțiunilor externe prin o abordare cuprinzătoare;
( ii ) analiza cauzelor profunde ;
( iii ) inclusiv migrația în cadrul documentelor de strategie regională și de țară ;
( iv ) extinderea finanțarii suplimentare
O altă dezvoltare a venit în Concluziile Consiliului privind chestiunile legate de migrație și integrarea membrilor țărilor terțe. Migrație și Dezvoltare din mai 2003, care a stabilit agenda UE în acest domeniu: a identificat migrația ca fiind o prioritate strategică și majoră pentru UE , de asemenea a subliniat importanța abordării cauzelor profunde, a stabilit cadrul strategic și documentele de strategie regională, a subliniat importanța unui dialog privind migrația în cooperarea actuală și viitoare , precum și semnarea de acorduri de asociere. Prin urmare au fost identificate următoarele priorități :
– Gestionarea migrației și combaterea traficului de persoane;
– Îmbunătățirea legislației naționale ;
– Oferirea de asistență legată de migrație ;
– Facilitarea " întoarcerii definitive" .
Aceste concluzii au fost urmate de cele ale Consiliului, axate pe cinci domenii :
• Facilitarea a ceea ce este cunoscut sub numele de "circulația creierelor" și încurajarea eforturile depuse de migranții care doresc să contribuie în țările lor de origine ;
• Încurajarea reîntoarcerii voluntare ;
• Utilizarea mai eficientă a remitențelor ;
• O mai bună integrare a rezidenților în mod legal care trăiesc în statele membre ale UE cu drepturi și obligații comparabile cu cele ale altor cetățeni ai UE ;
• Confruntarea între recrutare de forță de muncă cu înaltă calificare și încheierea de acorduri de readmisie.
Un alt pas important în realizarea politicii de migrație externă l-a reprezentat parteneriatele pentru mobilitate. Acestea s-au dovedit a fi instrumente utile pentru a aborda aspectele legate de migrație și azil într-un mod avantajos de ambele părți. În cadrul acestor parteneriate s-au stabilit un set de obiective politice și un cadru pentru discuții și cooperare. UE a încheiat până în prezent parteneriate pentru mobilitate cu șase țări: Moldova (2008), Capul Verde (2008), Georgia (2009), Armenia (2011), Maroc (2013) și Azerbaidjan (2013). S-au finalizat discuțiile privind un parteneriat pentru mobilitate cu Tunisia (noiembrie 2013), iar semnarea acestuia este iminentă. Iordania este o altă țară cu s-au inițiat discuții (decembrie 2013).
În ultimii ani, s-a accentuat cooperarea cu privire la prevenirea și combaterea migrației neregulamentare: Au fost lansate și puse în aplicare dialoguri, schimburi de informații și acțiuni comune de combatere a traficului de persoane și a traficului ilegal de migranți.
Abordarea globală în materie de migrație și mobilitate (AGMM) reprezintă, începând din 2005, cadrul general al politicii externe a UE în materie de migrație și azil și fixează modalitatea prin care UE își desfășoară dialogul politic și cooperarea operațională cu țările din afara UE. Acest organism se axează pe priorități clar definite care reflectă obiectivele strategice ale UE și se înscrie în politica externă generală a UE, incluzând cooperarea operațională cu țările din afara UE și înglobând cooperarea pentru dezvoltare.
AGMM se fundamentează pe încurajarea dialogului și a cooperării cu țările partenere din afara UE în patru domenii: o mai bună organizare a migrației legale și promovarea unei mobilități bine gestionate; prevenirea și combaterea migrației neregulamentare și eradicarea traficului de persoane; valorificarea la maximum a impactului migrației asupra dezvoltării; promovarea protecției internaționale și consolidarea dimensiunii externe a azilului.
Abordarea globală în materie de migrație și mobilitate este pusă în aplicare cu ajutorul dialogurilor regionale și bilaterale în materie de politică (prin instrumente de politică, precum parteneriatele pentru mobilitate); acordarea de sprijin și consolidarea capacităților, dar și o gamă largă de activități de asistență pentru programe și proiecte (disponibile pentru numeroase părți interesate, printre care societatea civilă, asociații ale migranților și organizații internaționale) instrumentelor juridice, cum ar fi convențiile de facilitare a eliberării vizelor și de readmisie.
Capitolul III. POLITICI DE MIGRAȚIE ÎN ROMANIA
3.1. Demersuri pentru realizarea politicilor de migrație în Romania
Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană sunt cunoscute încă din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare. Acordul european a intrat în vigoare în februarie 1995, iar prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord Interimar". România a trimis cererea pentru a deveni stat membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declarația de la Snagov, un document semnat de toate partidele politice importante ale României, în care își manifestau acordul deplin pentru integrarea europeană.
Romania a inițiat procesul de aderare la Uniunea Europeană în 1993, împreună cu semnarea Acordului de Asociere care a avut ca obiectiv fundamental pregatirea integrarii Romaniei în Uniunea Europeană. Criteriile de aderare au fost confirmate în decembrie 1995 de Consiliul European de la Madrid, care a accentuat importanța adaptării structurilor administrative ale țărilor candidate în vederea creării condițiilor pentru o integrare treptată și armonioasă.
Negocierile de aderare la UE au acoperit diverse domenii care au fost divizate, din rațiuni metodologice, în 31 de capitole cuprinzând toată legislația Uniunii Europene (acquis-ului comunitar). În momentul în care s-a ajuns la o poziție comună între statul candidat și Uniunea Europeana, capitolul respectiv s-a considerat închis provizoriu. Negocierile au fost încheiate numai atunci cand toate capitolele au fost negociate.
Conform Acordului European, actorii implicați își asumă o serie de obligații și recunosc că o condiție importantă a aderării la Comunitate o reprezintă armonizarea legislativă. România a întreprins eforturi pentru asigurarea compatibilitații legislației naționale cu acquis-ul comunitar, prin încheierea celor 31 de capitole de negociere. Toate capitolele de negociere (cu exceptia capitolului 31) au acoperit un sector sau mai multe sectoare de activitate, cărora le-a atribuit o parte din acquis-ul ce a trebuit adoptat și implementat de către România, pentru a deveni membru al Uniunii Europene.
Criterii de aderare
Consiliul de la Copenhaga din anul 1993 a hotărât, criteriile pe care fiecare țară candidată trebuie să le îndeplinească pentru a putea deveni membră UE:
Instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul și protectia minoritatilor;
Economie de piață viabilă și capabilă să facă față forțelor concurențiale și presiunii din Piața Internă;
Capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru, în special de a se conforma obiectivelor uniunii politice, economice și monetare.
În timpul guvernarii lui Adrian Năstase, decembrie 2000- 2004, Vasile Pușcaș a fost Ministru Delegat și Negociator Șef al României cu Uniunea Europeană. Sub îndrumarea sa, Delegația Națională de Negociere pentru Aderarea României la Uniunea Europeană a încheiat toate capitolele de negociere până în 17 decembrie 2004, la Consiliul European de la Bruxelles. Astfel în urma negocierilor de aderare, România a obținut cele mai multe perioade de tranziție (50) pentru pregătirea aderării, comparativ cu toate celelalte state candidate din valul al cincilea de extindere. Putem lua ca exemple : Polonia, care a obținut 48 de perioade de tranziție, Malta – 47, și Ungaria – 35.
În aceeași perioadă conform Rapoartelor de țară, România a făcut progrese substanțiale în această materie, procesul de transpunere în legislația română a acquis-ului comunitar este, potrivit Raportului de țară pe 2004, în mare parte, finalizat. Astfel în perioada 2001-2003 au fost adoptate aproximativ 1600 de acte normative de importanță comunitară din care peste 920 transpun directive comunitare.
La începutul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România era un stat de emigrație, iar fenomenul era în creștere, cu o dezvoltare a migrației pentru muncă. Fenomenul migrator al romanilor către destinațiile europene (în mod particular Italia și Spania) era deja foarte extins. În țară, efectele deplasărilor cetățenilor români în străinătate începeau să se facă simțite mai ales din punct de vedere economic: sumele de bani pe care România le primea în forma remitețelor se multiplicau vertiginos, atingând pragul primului milion de dolari. Emigrația permitea relaxarea presiunilor de pe piața forței de muncă, cu consecințe previzibile asupra tensiunilor sociale. La nivel personal, migrația externă a indivizilor părea să ocupe, la începutul anilor 2000, un loc important între planurile de viitor ale românilor.
La începutul anilor 2000 în România, eforturile de a controla emigrația se accentuează. Examinarea măsurilor implementate conduce la concluzia că, în fapt, se poate discuta despre două categorii mari: reglementările orientate țintit către migrația pentru muncă și reglementări cu caracter nespecific, care vizează ieșirile-revenirile din/ în țară în/ din străinătate. Ridicarea restricțiilor legate de circulația cetățenilor români în Spațiul Schengen, începând cu 1 ianuarie 2002 a intensificat ritmul de elaborare și implementare a măsurilor cu caracter de control.
Studierea reglementărilor permite identificarea a trei categorii de acțiuni: o serie îndreptate spre instituirea unor condiții la ieșirea din țară, o alta îndreptată spre pedepsirea încălcării reglementărilor legate de circulația în străinătate, prin restrângerea dreptului la liberă circulație pe perioade variabile și o măsură bazată pe afirmarea transnațională a autorității statului român.
Setul de măsuri prezentat reprezintă o situație interesantă, din punctul de vedere al modalității în care inovația apare la nivelul politicilor de migrație, iar reglementările introduse de statul român sunt rezultatul conjugat al presiunii externe și interne divergente. Statutul de țară în curs de aderare la UE și „atitudinea” europeană față de imigrația necontrolată au obligat statul român la acțiune, în direcția controlului circulației externe a propriilor cetățeni. Contextul intern marcat de o creștere a presiunii pentru migrație externă și asocierea migrației internaționale cu efecte pozitive (de tipul remitențe și diminuarea presiunii asupra pieței forței de muncă)constrângeau pentru eforturi în direcția opusă: a facilitării emigrației internaționale.
După schimbarea regimului politic în 1989, rata migrației internaționale care a afectat România, în special emigrarea din țară, a cunoscut o creștere fără precedent. Cu toate că evoluția legislației naționale oglindește măsuri luate cu scopul armonizării cadrului instituțional românesc cu normele internaționale, precum și o constantă preocupare cu organizarea și reorganizarea internă a instituțiilor implicate în gestionarea migrației (Ministerului Administrației și Internelor, Ministerul Justiției, Institutul Național de Statistică), din păcate autoritățile românești nu au reușit nici să administreze, nici să înregistreze în mod corespunzător procesele migrației internaționale. Din lipsa unor abordări inconsistente din punct de vedere metodologic, respectiv mecanisme instituționale necorespunzătoare, sistemul de gestionare a migrației din România este plin de neconcordanțe și lipsuri care la rândul lor duc la discrepanțe între date sau chiar date eronate.
Înainte de începutul anilor 2000, atitudinea statului român față de emigrație poate fi considerată mai degrabă drept una relaxată. În domeniul emigrației pentru muncă, cele mai importante măsuri adoptate sunt cele legate de intervenția limitată pe fluxul către Israel (începând cu 1996) și semnarea câtorva tratate bilaterale. După anii 2000, eforturile de reglementare în domeniul migrației se intensifică și are loc un proces de implementare a aquis-ului comunitar, iar în domeniul migrației, măsurile legate de legislația comună europeană erau definite de interesele și problemele țărilor membre.
Însă pe de altă parte, pentru a-și asigura șanse sporite de succes în procesul de aderare, România a trebuit să facă față unei provocări mult mai complexe: să încerce să controleze plecările, în special partea consistentă a acestora: ieșirile pentru muncă. Se disting două tipuri de reglementări care au vizat controlul emigrației pentru muncă: cele care au vizat atragerea migrației pe canale legale, în principiu prin trei categorii de măsuri: prin intervenția pe piața firmelor de mediere a plecărilor pentru muncă în străinătate, prin intervenția ca mediator al plecărilor și prin încheierea de acorduri bilaterale (măsuri cu caracter specific de control al emigrației pentru muncă), pe de altă parte, măsuri nespecifice, prin care s-a încercat controlul plecărilor, respectiv revenirilor în/ din țară.
Condiții la ieșirea din țară
Începând cu 1 decembrie 2001, cetățenii români care doreau să călătorească în străinătate în scopuri personale trebuie să îndeplinească o serie de condiții. În același an printr-o ordonanță de urgență (OUG 144/2001), Guvernul impune o serie de condiții obligatorii pentru ieșirea din țară: fiecare cetățean care dorea/ sau avea nevoie să călătorească în străinătate trebuia să dețină o asigurări medicală pe perioada șederii în străinătate, un bilet de călătorie dus-întors și o sumă de bani minimă în valută. Componenta esențială care va influența migrația este prevăzută în articolul 2 al Ordonanței 144: dacă o persoană nu îndeplinește condițiile de ieșire din țară, șeful punctului de frontieră poate dispune întreruperea călătoriei. Existau și excepții de la prevederile legale: persoanele care se deplasau pentru a urma un tratament medical, participau la manifestări științifice și cultural-sportive, care se deplasau în situația îmbolnăvirii sau decesului unei rude stabilite în străinătate, sau pentru alte scopuri temeinic justificate. Toate aceste categorii de cetățeni trebuiau să prezinte documente doveditoare din care să rezulte scopul călătoriei și asigurarea financiară a acesteia. Făceau excepție de la condițiile legate de ieșirea din țară, minorii sub 14 ani, minorii sub 18 ani care se deplasau la părinți sau rude, persoanele care plecau legal pentru muncă, cetățenii români care călătoreau în țările vecine, în virtutea unui permis de mic trafic sau trecere simplificată.
Din cele prezentate mai sus rezultă încercarea autorităților de la București de a controla, printr-o măsură nespecifică, migrația privată pentru muncă, prin impunerea de „filtre de control”, de care era de așteptat ca numai „adevărații călători” în scopuri particulare să poată trece. Controlul pe care statul încerca să-l impună asupra plecărilor pentru muncă era dificil de pus în practică și ridica probleme pentru celelalte tipuri de deplasări. În luna octombrie 2002 apare o nouă modificare la OUG 144/2001: Legea 580/2002 modifică articolul referitor la categoriile de persoane care sunt exceptate de la condițiile stabilite prin Ordonanța 144.
După aproape trei ani în care restricțiile funcționează în forma definitivată, Ordonanța de Guvern 28/2005 introduce o nouă condiție: cetățenii români care doreau să călătorească în afara granițelor, trebuiau să prezinte, pe lângă asigurarea medicală, biletul de călătorie dus-întors, suma de bani calculată conform reglementărilor în vigoare (sau documente doveditoare) și documente care justifică scopul și condițiile șederii planificate. Impedimentul implementării unor condiții la ieșirea din țară, în condițiile dezvoltării accentuate a emigrației pentru muncă, este reflectată de repeziciunea cu care în intervalul 2005–2006 actele normative referitoare la acest subiect sunt elaborate și modificate.
Cu doi ani înainte de integrare, o nouă Ordonanță (OUG 29/2006) reduce duritatea condițiilor impuse. Preambulul actului normativ oferă, după patru ani, o explicație oficială a procesului, legând impunerea restricțiilor de presiunile UE: „.ținând seama că în prezent migrația ilegală a cetățenilor români nu mai constituie, cum se întâmpla în anii anteriori, unul dintre principalele reproșuri adresate României de statele membre ale Uniunii Europene”
În ceea ce privește controlul la distanță, în luna august a anului 2001, când România se pregătea pentru o eventuală eliberare a vizelor, este implementat un act normativ cu o semnificație aparte. Ordonanța de Urgență 112/2001, aprobată prin Legea 252/2002 este o măsură prin care statul român își asumă faptele cetățenilor săi, chiar și atunci când sunt comise în afara spațiului său geografic de exercitare a autorității.
Dreptul la liberă circulație este unul fundamental, în cazul statelor democratice. În România acest drept este recunoscut prin înscrierea în Constituție. Libera circulație este un însă un drept de care cetățenii beneficiază sub asumpția îndeplinării anumitor condiții. Aceste „condiții” au devenit, prin modificare permanentă, un alt mijloc de intervenție în vederea controlului ieșirilor din țară. Începând cu 1998, în categoria persoanelor cărora le puteau fi aplicate pedepse prin restrângerea dreptului la liberă circulație sunt incluse și cele care se întorc în țară în urma acordurilor de readmisie. Această măsură a însemnat o primă modalitate de întrerupere a unor trasee individuale de migrație, inclusiv a celor pentru muncă, în special în cazul statelor care practicau expulzarea inclusiv pentru ședere/ muncă ilegală.
Impedimentele legate de controlul emigrației și activitățile desfășurate de români în afara granițelor aveau să se reflecte printr-o nouă extindere , în 2002, a categoriei faptelor supuse restricțiilor de circulație (includerea cerșetoriei în străinătate). Rezultatul favorabil obținut prin liberalizarea accesului cetățenilor români în Spațiul Schengen, în ianuarie 2002, este ilustrat printr-o nouă modificare de legislație: cetățenii români care se întorceau în urma returnării din străinătate, indiferent dacă România semnase sau nu un acord de readmisie cu statul care îi expulza, ca și cetățenii care au depășit termenele de ședere în statele în care au călătorit, stabilite prin acordurile sau convențiile încheiate cu acestea.
Începând cu 2003, aplicarea ștampilei pe pașaport a afectat stragiile de migrație, în special pe cele dezvoltate în migrației clandestine pentru muncă. Cu dificultate în 2005, prin Legea 248/2005, sunt introduse noi specificări care destind, regimul de control al ieșirilor din țară. Actul legislativ cuprinde distincția între suspendarea exercitării dreptului de liberă circulație – interdicție temporară de părăsire a teritoriului României și restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate – interdicție temporară de a călători în anumite state. Sunt modificate, de asemenea, și perioadele de aplicare a restricțiilor.
3.2. Legislația și politicile românești privind migrația
Până în anii 1990, migrația a fost limitată la nivel național, iar forma principală de mobilitate a fost circulația forței de muncă, în special înspre marile centre industriale. Migrația internațională a fost redusă și strict controlată de către guvernele naționale, îndeosebi prin controlul impus la granițe. Au fost înregistrate doar cazuri de migrație din cadrul acordurilor legate de reunificarea familiei, de repatrieri a unor persoane aparținând minorităților etnice sau a deplasărilor muncitorilor pentru muncă în străinătate. Însă, de la începutul anilor 1990, situația s-a schimbat, în sensul creșterii intensificării mișcărilor populației sub diferite forme, mult mai complexe, care nu au existat inițial și anume: migrația forței de muncă prin creșterea mobilității lucrătorilor, migrația de tranzit, migrația forțată (azil și refugiați), migrația membrilor familiilor lucrătorilor plecați anterior etc.
România a devenit curând un spațiu de tranzit și de destinație pentru diferite categorii de migranți internaționali ( permanentă, temporară , regulată sau neregulată, solicitanții de azil, profesionale, familiale , calificat sau nu calificat , etc.). Aceste fluxuri sunt globalizate, provenind atât din țările vecine, inclusiv Orientul Mijlociu, subcontinentul indian , America Latină și Africa. România, prin transformarea acesteia ca o destinație pentru imigranți a dezvoltat politici pentru gestionarea și controlul fluxului de populație.
În perioada inițială de după comunism , regulile de intrare și ședere în România au fost destul de liberale. Cetățenii din țările vecine puteau intra în calitate de turiști, cu cărți de identitate. În același timp, legislația românească cu privire la investițiile străine au rămas flexibile și permiteau creșterea comerțului trans-frontalier din regiune (de exemplu, Republica Moldova și Ucraina ), precum și din mai multe țări îndepărtate (de exemplu, Turcia dar și China și Pakistan ) .
Cu toate acestea , organisme internaționale, cum ar fi Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați ( UNHCR) și Organizația Internațională pentru Migrație ( OIM ), au început să facă presiuni asupra autorităților române cu privire la azil și a altor forme de migrație. România a intrat într-un acord cu UNHCR în 1990, în scopul de a crea un cadru pentru gestionarea problemelor de azil. De exemplu în 1991 , atunci când 315 de solicitanți de azil somalezi a sosit în țară , instituțiile și legile din România nu au putut să răspundă pe deplin . Pas cu pas acest domeniu de acțiune publică a fost reorganizat. Comitetul român pentru eliberarea de migrații (CRM ), o instituție specializată , inter- ministerială responsabilă pentru imigrație și azil a fost creată în 1991, dar plasată sub supravegherea Ministerului de Interne în 1995 pe motiv de ineficiența .
De la mijlocul anilor 1990 , România a început să negocieze intrarea în Uniunea Europeană. Temându-se că țara ar lăsa să treacă prea mulți migranți prin granițele sale , Germania , Suedia și Țările de Jos au cerut pentru continuarea reformelor, cerând guvernului să consolideze instrumentele administrative și juridice pentru controlul migrației . Ca răspuns, România a preluat așa – numita " toleranță " principiul stabilit de legea germană ( Duldung ). Principiul de " toleranță " a permis străinilor să rămână în România pentru o perioadă scurtă de timp , fără a furniza orice drepturi suplimentare . Acesta a fost reformat recent, în 2011, pentru a permite străinilor să lucreze în România .
Autoritatea comună de imigrație și azil lansată de către Tratatul de la Amsterdam în 1997 a schimbat scara negocierilor și influența din Europa. Aducerea România împreună cu organismele europene a dus la numeroase reforme legislative și instituționale ulterioare. Reglementările privind intrarea și șederea pe teritoriul românesc, accesul la naționalitate română, și a dreptului la azil au fost fie revizuite sau create din nou . Prima lege română privind dreptul de azil, datează din 2 aprilie 1996( Legea privind statutul si regimul refugiaților în România ) . Instituțiile responsabile de gestionarea migrației au fost Comitetul român pentru eliberarea de migranți a fost înlocuit cu două noi instituții , Oficiul Național pentru Refugiați (ONR ), creat în 2000 și Autoritatea pentru Străini (, APS ) creată în anul 2004 .
Legea cu privire la azil a fost reînnoită în 2000, ducând la o scădere semnificativă a numărului de cereri de azil . În urma recomandărilor finanțatorilor externi , România a adoptat politica de " reinstalare ", promovată de către UNHCR din 2005 încoace . Țara a găzduit mai întâi un grup de 400 de uzbeci solicitanților de azil care au fugit din țara lor după revolta din Andijan în mai 2005 și cărora li s-a acordat azil. De atunci , România a găzduit mai multe grupuri de solicitanți de azil ( cum ar fi Birmania în 2010) în tranzit spre țara lor finală gazdă .
În acel moment, țara a adoptat un întreg set de instrumente europene pentru a gestiona și controla migrația : vize au fost impuse pentru resortisanții statelor vecine din afara UE în 2007 ; au fost semnate acordurile de readmisie nu dar au fost , de asemenea, completate de 36 de acorduri bilaterale între România și statele membre ale UE , precum și țările extra- europene ( de exemplu , Liban , India , Turcia ) . România s-a integrat Regulamentului Dublin II și a luat parte la mai multe operațiuni de agenția de frontieră Frontex .
Această scurtă trecere în revistă a modului în care România și-a construit o politică de migrație în anii pre-aderării la Uniunea Europeană și este revelatoare în domeniul migrației și azilului, care au fost , și continuă să fie , problemele centrale în relațiile dintre țară și UE , rămânând totuși secundare pe scena politică la nivel național.
În ceea ce privește politicile de migrație , după 1990, statul român parea să fi devenit un actor mai degrabă pasiv și reactiv în fața fenomenului migraționist, locul instituțiilor sale fiind, mai degrabă, luat de statele de destinație, care anunță și impun reguli, aplică restricții sau deschid prin acte juridice piața muncii pentru cetățenii statului român. Așadar, statul român postcomunist a considerat că migrația românilor posedă un potențial benefic, având în vedere că noile condiții politice europene permit migrația pentru muncă a aproximativ trei milioane de persoane, care, cel mai probabil, ar fi crescut numărul șomerilor și ar fi creat probleme sociale pentru oricare dintre guvernele ultimilor 20 de ani.
Datele statistice evidențiază că aproximativ 2,8 milioane persoane au migrat din România în scop de muncă, în timp ce doar circa 60 mii cetățeni străini au venit în România în căutarea unui loc de muncă. Conform datelor ultimului Perspectivele politicii de migrație în contextul demografic actual din România recensământ al populației, populația României este în prezent de aproximativ 18 milioane persoane, pierderea, importantă, datorându-se sporului negativ al populației și fenomenului migrației forței de muncă. Declinul demografic este evident și coroborat cu tendințele, evidențiate de studiile sociologice, de migrație a populației tinere poate avea urmări dintre cele mai drastice dacă nu sunt avute în vedere politici publice coerente pe migrație, demografie etc. După 1990, România a fost practic obligată să pună la punct un sistem de gestionare a migrației.
România a implementat patru politici în domeniul migrației:
Politica privind imigrația controlată
Politica privind prevenirea și combaterea imigrației ilegale
Politica privind azilul
Politica privind integrarea socială a străinilor
Politica privind imigrația controlată se referă la domeniul reîntregirii și formării familiei, asigurând dreptul străinilor de a intra și de a rămâne pe teritoriul României. Imigrația controlată vizează promovarea liberei circulații a persoanelor în cadrul Uniunii Europene, dar și facilitarea admisiei lucrătorilor din terțe țări.
Elaborarea politicii în acest domeniu are la bază experiența statelor membre ale Uniunii Europene, din care rezultă că admisia în scopul reîntregirii și formării familiei constituie principala componentă actuală a fluxuluimigraționist legal. Pe de altă parte, politica în domeniul prevenirii imigrației ilegale include măsuri tranșante de îmbunătățire a capacității autorităților relevante de a reduce economia subterană, caracterizată prin desfășurarea de activități ilegale, angajare în muncă fără forme legale, posibilitatea obținerii de servicii de sănătate și educație prin mijloace iliciteși posibilitatea folosirii documentelor false și falsificate.
Pașaportul – a reprezentat instrumentul fundamental al circulației internaționale. Decretul de Lege 10 din 8 ianuarie 1990 este foarte important, deoarece acest act a ridicat restricțiile legate de dreptul de ieșire și intrare în România, liberalizând consumul, iar pe de altă parte, începe un proces de reorganizare instituțională în domeniul evidenței persoanelor care afectează și regimul pașapoartelor. Controlul și sancționarea încălcărilor de la prevederile legale au fost încă o dată extinse și înăsprite după data de 1 ianuarie 2002.
Ordonanța de Urgență 119/2002 specifică posibilitatea aplicării de restricții liberei circulații și în cazul „cerșetoriei”, și extinde limita minimă a pedepselor la 1 an (restricțiile pot fi aplicate începând de la această dată între 1 și 5 ani). De asemenea, Legea 134/2003 majorează, un an mai târziu, cuantumul amenzilor aplicateîn cazul contravențiilor legate de regimul pașapoartelor.
În 2003, o nouă Ordonanță modifică două dintre puncte importante pentru traseele private de migrație: prima vizează condițiile de eliberare a unui pașaport simplu, pentru minorii sub 14 ani, pașaportul individual se eliberează numai la cererea ambilor părinți, „în situații motivate”. A doua introduce noi specificări legate de condițiile în carese aplică restrângerea dreptului la liberă circulație, care va da mari bătăi de capmigranților privați.
Anul 2005 a adus modificări substanțiale prin introducerea Legii 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Acest lege face parte din seria celor importante, care modifică regimul pașapoartelor, după Decretul Lege din 10/1990 cu modificările ulterioare și Ordonanța Guvernului 65/1997 cu modificările ulterioare. Legea 248 reprezintă un act complex care încearcă să trateze problemelor puse de traseul migrației private într-un mod detaliat. Această lege prevede dreptul cetățenilor români de a călători în străinătate, de a emigra și reveni oricând în țară, în condițiile încare îndeplinesc prevederile legale instituite. Se menționează faptul că cetățenii români pot călători în străinătate sau se pot reîntoarce în țară pe baza a patru tipuri de documente de călătorie: pașaportul diplomatic, pașaportul de serviciu, pașaportul simplu și titlul de călătorie.
Legea 248 este modificată încă o dată la începutul anului 2006. Ordonanța 5/2006 introduce detalieri unor articole, iar cele mai importante se referă la: punerea în circulație pașapoartele cu valabilitate de 1 an, titlul de călătorie are o valabilitate de 30 de zile și poate fi utilizat numai pentru întoarcerea în țară. În 2006, Normele de aplicare a Legii 248.
Reglementări privind emigrația pentru muncă
În domeniul migrației legale, prezența statului este relativ limitată până în anul 2000. Acordurile bilaterale legate de circulația forței de muncă sunt puține, iar controlul în domeniul medierii private se restrânge la o singură destinație: Israel. Inițierea Legii 156/2000 indică începutul unei etape care afirmă preocuparea statului pentru domeniul plecărilor legale pentru muncă și pentru protecția cetățenilor săicare muncesc în străinătate. Înființarea Oficiului pentru Migrația Forței de Muncă (subtitulatura inițială de Oficiului Național pentru Recrutare și Plasare a Forței de Muncă în Străinătate) introduce statul ca mediator al plecărilor pentru muncă în străinătate șideschide noi trasee pentru migrația legală.
Demersurile legate de protecția cetățenilor români care muncesc în străinătate continuă o nouă etapă după înființarea Departamentului pentru Muncă în Străinătate în cadrul Ministerului Muncii Solidarității Sociale și Familiei. Acordurile bilaterale care vizează securitatea socială a lucrătorilor români în străinătate, deși necentrate pe secvența plecărilor au, o importanță specifică din cauza consecințelor pe care perioada petrecută la muncă în străinătate le are pe termen lung asupra situației migranților. Recunoașterea reciprocă a diplomelor și calificărilor este un sistem care favorizează transferabilitatea capitalului uman în migrație, influențând plasarea migranților pe piața muncii la destinație. Primele demersuri în acest sens în 1996 și sunt legate de una dintre cele mai active destinații pentru traseele de migrație pentru muncă legale mediate privat din acea perioadă: Israelul.
În anul 2000 este publicată în Monitorul Oficial Legea 156, privind protecția cetățenilor români care
lucrează în străinătate. Preocuparea statului pentru a intensifica ritmul semnării de tratate bilaterale în domeniul circulației forței de muncă este necesară, având în vedere de faptul că, în 2000, România avea semnate numai 5 acorduri bilaterale cu trei țări, dintre care numai Germania poate fi considerată o veritabilă destinație pentru migrația pentru muncă din România.
Un an mai târziu, Hotărârea 384 publicată în Monitorul Oficial detaliază schimbările introduse de Legea 156, axându-se exclusiv asupra reglementării plecărilor pentru muncă în străinătate mediate de agenții privați. Astfel după apariția celor două acte normative, Legea 156 și HG 384 privind migrația legală pentru muncă în străinătate urma să aibă o altă însemnătate. Statul a recunoscut poziția României ca țară care exportă forță de muncă, intervine pentru reglementarea șicontrolului activității de mediere derulată în sectorul privat, fixează o serie de condiții laorigine care să prevină situațiile de exploatare, trafic, înșelăciune etc. a cetățenilor săicare se deplasează să muncească în străinătate și o serie de direcții de acțiune pentru a-și proteja cetățenii inclusiv la destinație.
În 2004, statul român arată din nou un interes sporit asupra problemei cetățenilor români care muncesc în străinătate, adresându-li-se specific prin noi prevederi legate de atribuțiile Ministerului Muncii Solidarității Sociale și Familiei. O noua Hotărâre de Guvern 1326 din 2004 introduce un nou capitol în atribuțiile MMSSF privind protecția cetățenilor români care desfășoară activități în străinătate. Două măsuri sunt cu adevărat importante. Prima se referă la atribuțiile Ministerului unde apare o specificare legată de munca ilegală și lipsa asigurărilor sociale. În acest mod statul român își propune în mod programatic să promoveze acțiuni de informare și conștientizare asupra riscurilor muncii ilegale și lipsei asigurărilor, recunoscând practic existența fenomenului migrației clandestine. A doua măsură se referă la atribuțiile Ministerului în procesul de integrare și rolul post aderare în privința accesului cetățenilor români pe piața forței de muncă UE.
Politica privind prevenirea și combaterea imigrației ilegale cuprinde măsuri concrete de îmbunătățire a capacității autorităților, de a reduce economia subterană, caracterizată prin desfășurarea de activități ilegale, angajare în muncă fără forme legale, posibilitatea obținerii de servicii de sănătate și educație prin mijloace ilicite și posibilitatea folosirii documentelor false și falsificate. Aceasta politică a admis un set destul de amplu de măsuri legislative care a vizat atât reglementarea regimului pașapoartelor cât și condițiile pe care cetățeanul trebuie să le îndeplinească la ieșirea din țară.
Începând cu 1 decembrie 2001 cetățenii români care doreau să călătorească în străinătate în scopuri particulare sunt supuși unei serii de restricții care vin din partea propriului lor stat. Pentru ieșirea din țară: fiecare cetățean care dorea/sau avea nevoie să călătorească în străinătate trebuia să prezinte la ieșirea din țară: asigurare medicală, bilet de călătorie dus-întors și o sumă minimă în valută. Cuantumul acestei sume urma să fie stabilit și actualizat prin ordin al Ministrului de Interne, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe.
După aproape 3 ani în care restricțiile funcționează sub această formă, în 2005, Ordonanța de Guvern 28/2005 introduce o nouă condiție, astfel cetățenii români trebuiau să prezinte, pe lângă asigurarea medicală, biletul de călătorie dus-întors, suma de bani calculată conform reglementărilor în vigoare (sau documente doveditoare) și documente care justifică scopul și condițiile șederii planificate.
În anul 2005 în România, Ordonanțele 28/2005 și 43/2005 modifică din nou prevederile Ordonanței 65/1997, condiționând eliberarea pașapoartelor simple, în regim de urgență, la cererea expresă a solicitantului, în termen de 3 zile, în condițiile plății unei taxe speciale. În același an au loc modificări importante prin introducerea Legii 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Legea 248 este un act complex care încearcă să răspundă problemelor puse de traseul migrației private într-un mod detaliat. Această lege garantează dreptul cetățenilor români de a călători în străinătate, de a emigra și reveni oricând în țară, în condițiile în care îndeplinesc prevederile legale instituite. Cetățenii români pot călători în străinătate sau se pot reîntoarce în țară pe baza a patru tipuri de documente de călătorie: pașaportul diplomatic, pașaportul de serviciu, pașaportul simplu și titlul de călătorie.
Legea 248 consacră un spațiu larg specificării condițiilor în care se poate desfășura circulația minorului în străinătate. Conform noilor reglementări, minorii cu cetățenie română nu pot călători în străinătate decât însoțiți și numai cu acordul părinților sau reprezentanților legali.
Politica privind azilul marchează o componentă importantă în cadrul managementului imigrației. Domeniul azilului cuprinde toate aspectele legate de procedura de acordare a unei forme de protecție, regimul juridic al străinilor pe parcursul procedurii de acordare a unei forme de protecție, precum și după obținerea acesteia.
Actul legislativ care reglementează problematica azilului în România este, Ordonanța Guvernului 102/31.08.2000 privind statutul și regimul refugiaților în România , iar prin adoptarea acestei ordonanțe s-a fundamentat o procedură speciale de strictă aplicare, depășindu-se astfel una dintre etapele procesului de armonizare legislativă cu aquis-ul comunitar în domeniul Justiției și Afacerilor Interne.
Pornind de la necesitatea aplicării Regulamentelor Uniunii Europene și a transpunerii în legislația națională a principalelor Directive elaborate pe plan european în domeniul azilului, legislația națională a fost modificată și completată în următoarele direcții:
Reformularea definiției refugiatului, a clauzelor de încetare, retragere și anularea statutului de refugiat și introducerea principiului nereturnării referitor la persoanele aflate în procedura de acordare a statutului de refugiat, în vederea armonizării depline cu textul Convenției de la Geneva din 1951 și al Protocolului de la New York din 1967 privind statutul refugiaților la care România a aderat fără rezerve prin Legea 46/1991;·
A fost anulată diferența de regim juridic între persoanele care au primit statut juridic de refugiat și cele a care au dobândit protecție umanitară condiționată. Se reglementează astfel accesul ambelor categorii de persoane la aceleași drepturi.
Cu scopul îmbunătățirii asistenței acordate solicitanților statutului de refugiat s-a stabilit creșterea sumelor aferente alocațiilor de hrană și cazare precum și introducerea unei alocații noi reprezentând bani de buzunar, în acord cu prevederile Directivei Consiliului European 2003/9/EC din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru primirea solicitanților de azil.
În vederea soluționării unor situații de natură procedurală, s-a eliminat competența alternativă a instanțelor care soluționau cereri de acordare a statutului de refugiat. Astfel,Oficiul Național pentru Refugiați din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a devenit parte în procesele ce au ca obiect cererile de acordare a statutului de refugiatacordându-i-se personalitate juridică.
Reglementarea privind statutul și regimul refugiaților permit scurtarea procedurii, soluționarea rapidă a cererilor evident nefondate și a abuzurilor, cu toate acestea fiind necesară trecerea la utilizarea sistemelor informatice, care permit compararea rapidă a amprentelor digitale ale solicitanților statutului de refugiat, eliminându-se tendința unora de a formula cereri de azil sub identități diferite. Aceste sisteme vor trebui să includă și amprentele străinilor depistați cu ședere ilegală sau care au trecut fraudulos frontiera. Pentru satisfacerea acestor nevoi autoritățile române au trecut la crearea sistemul informatic EURODAC și la implementarea Regulamentelor Dublin a solicitanților de azil.
Prin politica privind integrarea socială a străinilor sunt menționate categoriile de străini care beneficiază de programe speciale de integrare. Toate prevederile în domeniu urmăresc sprijinirea activității active a străinilor care domiciliază sau au reședința pe teritoriul României, la dezvoltarea socială, economică și culturală a țării, contribuind astfel la dezvoltarea unei relații bazate pe încredere și responsabilitate reciprocă între aceștia și societatea românească.
Potrivit Ordonanței Guvernului nr.44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România, integrarea socială reprezintă procesul de implicare activă a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România la viața economică, socială și culturală a societății românești. În scopul realizării acestui lucru este necesară derularea unor programe de integrare șifacilitarea accesului la o serie de drepturi economice și sociale: dreptul la un loc demuncă, dreptul la educație, dreptul la asistență medicală și socială și dreptul la o locuință. De asemenea aceștia sunt înscriși în programele de integrare, participă la sesiuni de acomodare culturală și consiliere socială si psihologică, după un plan individual de integrare întocmit pentru fiecare persoană adultă, sesiuni organizate și derulate de personalul Oficiul Național pentru Refugiați.
Autoritatea pentru Străini poate decreta măsura îndepartării de pe teritoriul României (prin emiterea de dispoziții de părăsire a teritoriului și prin returnare forțată) împotriva străinilor intrați ilegal, a căror ședere în România a devenit legală ori al căror drept de ședere a fost anulat sau revocat, și, după caz, poate dispunemăsura interzicerii intrării în România pentru o perioadă determinată. Pe langă acestea, Autoritatea pentru Străini pune în executare măsura de siguranță a expulzării dispusă de instanța de judecată și îndepărtează de pe teritoriul național străinii declarați ca indezirabili.
Măsura de părăsire a teritoriului României constituie decizia Autorității pentruStrăini sau a formațiunilor sale teritoriale, care obligă un străin să părăsească teritoriul României într-un termen stabilit și constituie principalul instrument pentru îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României și se bazează pe respectarea voluntară de către cel în cauză a deciziei autorităților române.
O altă modalitate de repatriere a cetățenilor străini este repatrierea voluntară, o formă modernă de îndepărtare a celor cu ședere ilegală de pe teritoriul unuistat, fiind caracterizată în primul rând de caracteristica de voluntariat a îndepărtării, dar șide faptul că implicarea autorităților, văzute ca forță coercitivă a statului, se manifestănumai prin asigurarea fondurilor necesare.
Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au determinat modificări esențiale ale ale normelor de drept care reglementează regimul juridic al străinilor și azilul în țara noastră, în vederea asigurării conformității cu legislația comunitară în domeniu și cu alte instrumente juridice cu caracter internațional la care statul român este parte.
Însă și statul român asigură, protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate, iar în acest sens a luat măsuri ce prevăd perspectiva controlului migrației, relaționate cu evoluțiile procesului în sine. Obiectivul nu s-a concentrat în general, asupra politicilor de migrație, ci mai degrabă de forma pe care o cunoaște astăzi migrația românească:
Emigrația a cunoscut prima intervenție legislativă importantă abia în 1996, dar care viza o singură destinație (Israelul). Începând cu anul 2000 se încearcă reglementări pe traseele legale cu mediere privată. Demersul poate fi caracterizat mai degrabă ca ezitant cu reveniri și schimbări la nivel legislativ. Abia în 2004-2005 are loc începutul unei noi etape în preocuparea statului român pentru migrație. Publicarea legii 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinatate, reprezintă un semn al schimbării viziunii asupra migrației, și eforturile pentru încercarea de a răspunde necesităților migranților, la eforturile de cunoaște, a proteja, a reglementa, a garanta drepturile romanilor care aleg să traiască în altă țară.
3.3. Instituții
Instituțiile guvernamentale implicate în gestionarea proceselor migratorii în România sunt: Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Educației și Cercetării. Principalele politici migraționiste în România sunt implementate datorită numeroaselor agenții în cadrul sau independente de ministerele mai sus menționate, agenții a căror activitate se coordonează cu dificultate. Spre exemplu, fenomenul emigrației și cel al imigrației sunt tratate de instituții diferite, iar în cazul în care aceeași instituție are în vedere ambele aspecte ale fenomenului migraționist, ele sunt tratate de către departamente diferite, specializate.
Ministerul Administrației și Internelor – MAI – prin intermediul departamentelor specializate asigură respectarea regimului frontierei de stat al României, a regimului străinilor în România, gestionează evidența străinilor cărora li s-a acordat drept de ședere în România (Sistemul Național de Evidență a Străinilor), implementează politicile României în domeniul refugiaților, organizează și coordonează activitatea de emitere și evidență generală a documentelor de identitate și de călătorie.
În cadrul MAI există mai multe instituții care se ocupă cu gestionarea fenomenului migraționist:
Poliția de Frontieră Română este responsabilă cu securizarea granițelor României și urmărește îndeplinirea condițiilor cerute cetățenilor români pentru a călători în străinătate, de asemenea luptă împotriva contrabandei și traficului cu ființe umane.
Autoritatea pentru Străini are ca sarcini combaterea șederii ilegale, precum și gestionarea evidenței străinilor cărora li s-a acordat drept de ședere în România. Instituția cooperează cu alte departamente din cadrul aceluiași minister (Oficiul Național pentru Refugiați, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, etc), dar și cu instituții cu atribuții în domeniul migrației din afara acestuia (Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Agenția Română pentru Investiții Străine,etc).
Direcția Pașapoarte are ca obiect de lucru emiterea de pașapoarte pentru cetățenii români, cu monitorizarea returnărilor voluntare și forțate ale românilor din străinătate cât și cu monitorizarea sancțiunilor aplicate cetățenilor români care au comis fapte ilegale pe teritoriul unui stat străin. Instituția colaborează și cu Poliția de Frontieră.
Oficiul Național pentru Refugiați din MAI reprezintă autoritatea centrală responsabilă de implementarea politicilor României în domeniul refugiaților, precum și a dispozițiilor noilor reglementări privind statutul și regimul refugiaților pe teritoriul României, având în componență structuri centrale și locale. Instituția adună statistici relevante privind refugiații și azilanții și conduce centrele special amenajate pentru refugiați în colaborare cu autoritățile locale. Instituția colaborează cu Comisia Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului și alte ONG-uri active în sectorul refugiaților.
.
Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă – este o instituție publică, care își desfășăară activitatea atât în domeniul imigrației (acordarea de permise de muncă pentru cetățenii străini care doresc un loc de muncă în România, atestarea și recunoașterea diplomelor de calificare pentru cetățenii străini care doresc să desfășoare activitate autorizată în România), cât și în domeniul emigrației (prin recrutarea și plasarea forței de muncă din România în străinătate prin contractele de muncă temporare; protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate).
Departamentul pentru Acorduri Bilaterale și Afaceri Externe are ca atribuții negocierea și semnarea convențiilor între țări în privința schimbului de forță de muncă. Convențiile sunt contrasemnate de Ministerul Afacerilor Externe și devin aplicabile după ce sunt ratificate în Parlament. Sarcina principală a autorităților române în negocierea de astfel de contracte este de a asigura pe cât posibil condiții egale de muncă pentru migranții români cu lucrătorii din țara respectivă.
Ministerul Afacerilor Externe are ca sarcini reglementarea și implementarea politicilor privind migrația prin intermediul Departamentului Relațiilor Consulare și Departamentului Românilor aflați în Străinătate.
Departamentul Relațiilor Consulare are ca responsabilitate cu sprijinirea și ajutorarea cetățenilor români și a companiilor românești din străinătate. Birourile consulare în străinătate sunt de asemenea prim punct de contact pentru investitorii străini ce doresc să investească în România și pentru firmele ce caută forță de muncă în România.
Departamentul Românilor aflați în Străinătate este responsabil cu menținerea și consolidarea românilor aflați în diaspora. Sunt două categorii de români care trăiesc în afara României: cei ce au părăsit țara pentru a trăi în străinătate și cei care forțați de evenimente istorice trăiesc înafara granițelor țării pe teritoriile altor state. Acest departament are ca scopîn de a ajuta această a doua categorie de persoane vorbitoare de limbă romănă ce trăiesc înafara granițelor țării (Moldova, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Ucraina) să-și păstreze identitatea culturală și dacă este cazul le sprijină să le fie recunoscute drepturile lor în calitate de minoritate în țara respectivă.
Ministerul Educației și Cercetării – MEC – care ține evidența românilor care studiază în străinătate și a străinilor care studiază în România.
Centrul Național pentru Recunoașterea și Echivalarea Diplomelor (CNRED) a fost înființat în 1999 în cadrul Ministerului Educației și Cercetării. Centrul face parte din rețelele europene ENIC (Rețeaua Europeană a Centrelor de Informare) și NARIC (Rețeaua Centrelor de Informare pentru Recunoaștere Academică). Acesta funcționează ca punct de contact în privința recunoașterii calificărilor profesionale și în același timp din 2002 a devenit coordonatorul sistemului general de recunoaștere academică și profesională în România, și desfășoară următoarele activități: stabilirea criteriilor pentru recunoașterea și echivalarea diplomelor la nivel pre-universitar, universitar și post-universitar, emite certificate care atestă studiile efectuate în România pentru cei ce doresc să-și continue studiile în străinătate sau să lucreze în străinătate, recunoaște diplomele cetățenilor străini care doresc să obțină permise de muncă în România.
Un pas important în instituționalizarea problemelor legate de migrare a fost înființarea de instituțiile specializate cu competențe în domeniul migrării cum ar fi Comitetul Român pentru Problemele Migrării.
Comitetul Român pentru Problemele Migrării/Comitetul Interministerial antitrafic ființe umane este un comitet interministerial coordonat de Ministerul de Interne (alături de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Familiei- MMSSF, Ministerul Afacerilor Externe – MAE, Ministerul Finanțelor- MF, Ministerul Educației și Cercetării – MEC, Ministerul Sănătății– MS, Ministerul Justiției – MJ, Ministerul Administrației Publice MAP). Acesta a fost creat încă din 1991.
La nivel supra-național, printre cele mai importante organisme implicate în monitorizarea migrației se numără Uniunea Europeană, și Organizația Internațională a Migrației .
Uniunea Europeană prin legile pe care le publică și prin mecanismele de aplicare a lor influențează fenomenul migraționist în Europa, aspecte prezentate deja pe parcursul acestui capitol.
Organizația Internațională pentru Migrației reprezintă una dintre principalele organizații cu activitate în domeniul migrației la nivel mondial și este adepta principiului că migrația umanitară și cea ordonată este în beneficiul atât al migranților cât și al societății. OIM își oferă sprijinul pentru a rezolva probleme legate de migrație. OIM activează în patru domenii importante care contribuie la implementarea acestor principii:
♦ Migrația Umanitară, prin care se acordă ajutor în procesul migrației persoanelor aflate în situații de conflict, cum ar fi refugiații sau cei care cu toate că sunt în căutare de azil, nu îl obțin și se vor reîntoarce în țările lor de origine.
♦ Migrația pentru Dezvoltare, cu sprijinul unor programe de dezvoltare furnizează statelor forță de muncă calificată ținând cont de prioritățile naționale și nevoile comunităților primitoare. OIM a elaborat patru tipuri de programe în acest sector : Programe de Migrație Selectivă, Programe de Transfer al Resurselor Umane Calificate, Programe Integrate ale Experților și Programe de Cooperare Intra-Regională.
♦ Cooperarea Tehnică, prin care OIM acordăconsultanță guvernelor, agențiilor interguvernamentale și organizațiilor non-guvernamentale pentru dezvoltarea și implementarea politicilor de migrație, legislației și al managementului migrației
♦ Baze de Date ale Migrației, Cercetării și Informației, care cuprind strangerea de informații pe de o parte și în organizarea de seminarii, conferințe și diferite campanii de diseminare a informațiilor.
CONCLUZII
Migrația reprezintă un element tot mai important al societății contemporane, un factor de stimulare a globalizării pieței și un instrument pentru ajustarea soldurilor de pe piața muncii regionale / locale.
Migrația în Europa are o istorie deosebit de complexă. Aceast fenomen privit ca principal factor al interculturalității, a transformat sistemul drepturilor și libertăților comunitare, a contribuit la implementarea și dezvoltarea cetățeniei europene și, nu în ultimul rând la dezvoltarea sistemului de valori europene care, în ciuda faptului că se remarcă mai mult printr-un grad ridicat de eterogenitate, particularizează Uniunea Europeană ca model social și cultural la scară globală. stabilirea unui nou cadru legal și instituțional.
Gestionarea fenomenului migrației a cunoscut diverse abordări a căror esență a fost una deosebit de flexibilă, însumând, valori și interese sub diverse aspecte: economice, politice, de justiție și sociale. Creșterea fluxului migraționist a condus statele la impunerea, elaborarea și implementarea unor politici integrate, comprehensive, care să permită identificarea elementelor specifice fiecărei comunități, a lipsurilor de la nivelul acestora și, implicit, să asigure o coerență ridicată în soluționarea problemelor societale cauzate de impactul fluxurilor migratorii
Tratatele Uniunii au stabilit capitole distincte gestionării problemei migrației și azilului de către statele membre. Odată cu formarea UE, statele membre au acordat o atenție sporită gestionării acestei materii, procesul evoluând până la sentimentul de a avea o politică europeană comună în domeniul dreptului de azil și al imigrării, întemeiată pe solidaritatea dintre statele membre ale Uniunii Europene și care este echitabilă față de resortisanții statelor terțe.
Migrația forței de muncă (asociată sau nu cu mobilitate teritorială) reprezintă în prezent cea mai dinamică formă de circulație a persoanelor (potențial activ). În afară de implicațiile demografice sociale economice, fenomenul migrației, din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană aduce modificări importante. După 1990, statul român parea să fi devenit un actor mai degrabă pasiv și reactiv în fața fenomenului migraționist, locul instituțiilor sale fiind, mai degrabă, luat de statele de destinație, care anunță și impun reguli, aplică restricții sau deschid prin acte juridice piața muncii pentru cetățenii statului român.
La începutul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România era un stat de emigrație, iar fenomenul era în creștere, cu o dezvoltare a migrației pentru muncă. Însă pe de altă parte, pentru a-și asigura șanse sporite de succes în procesul de aderare, România a trebuit să facă față unei provocări mult mai complexe: să încerce să controleze plecările, în special partea consistentă a acestora: ieșirile pentru muncă. Se disting două tipuri de reglementări care au vizat controlul emigrației pentru muncă: cele care au vizat atragerea migrației pe canale legale, în principiu prin trei categorii de măsuri: prin intervenția pe piața firmelor de mediere a plecărilor pentru muncă în străinătate, prin intervenția ca mediator al plecărilor și prin încheierea de acorduri bilaterale (măsuri cu caracter specific de control al emigrației pentru muncă), pe de altă parte, măsuri nespecifice, prin care s-a încercat controlul plecărilor, respectiv revenirilor în/ din țară.
Reglementările adoptate de statul român sunt rezultatul presiunii externe și interne divergente. Statutul de țară în curs de aderare la UE și „atitudinea” europeană față de imigrația necontrolată au obligat statul român la acțiune, în direcția controlului circulației externe a propriilor cetățeni. Contextul intern marcat de o creștere a presiunii pentru migrație externă și asocierea migrației internaționale cu efecte pozitive (de tipul remitențe și diminuarea presiunii asupra pieței forței de muncă)constrângeau pentru eforturi în direcția opusă: a facilitării emigrației internaționale.
Aderarea Romaniei la Uniunea Europeană a însemnat o schimbare majoră în legislație, și aliniere la acquis-ul comunitar, în timp ce punerea sa în aplicare prin intermediul instituțiilor implicate a fost mai lentă, dar progresivă. A fost înregistrat un progres important, după anul 2000 a legislației privind regimul străinilor în România, statutul și regimul refugiaților, prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, permisele de muncă, iar pe de altă parte s-a înregistrat un progres mai mic în legislația care prevede recunoașterea reciprocă a diplomelor și calificărilor, discriminarea cetățenilor. De la adoptarea lor în anul 2000, acestea au fost îmbunătățite succesiv în 2002, 2003, 2004 și 2006, conformându-se tendinței generale europene.
România a implementat patru politici în domeniul migrației: Politica privind imigrația controlată(se referă la domeniul reîntregirii și formării familiei, asigurând dreptul străinilor de a intra și de a rămâne pe teritoriul României ), Politica privind prevenirea și combaterea imigrației ilegale(cuprinde măsuri concrete de îmbunătățire a capacității autorităților, de a reduce economia subterană, caracterizată prin desfășurarea de activități ilegale, angajare în muncă fără forme legale, posibilitatea obținerii de servicii de sănătate și educație prin mijloace ilicite și posibilitatea folosirii documentelor false și falsificate), Politica privind azilul (cuprinde toate aspectele legate de procedura de acordare a unei forme de protecție, regimul juridic al străinilor pe parcursul procedurii de acordare a unei forme de protecție, precum și după obținerea acesteia), Politica privind integrarea socială a străinilor(sunt menționate categoriile de străini care beneficiază de programe speciale de integrare).
De asemenea după anul 1990 în România a fost înființat un sistem de instituții care avea ca destinație desfășurarea unor activități legate de fenomenul migrației externe. Aceste instituții se referă la : instituții guvernamentale precum agențiile și oficiile, departamentele diferitelor ministere (cum sunt cele din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului); birouri locale ale diferitelor organizații internaționale cu activitate în domeniul migrației (OIM, UNCHR); organizații non-guvernamentale (Consiliul Național Român pentru Refugiați, Forumul Român pentru Refugiați și Migranți). Constituirea politicilor de migrație a presupus o susținere din partea mai multor organisme naționale și internaționale. În ultima parte a capitolului al II lea am enumerat aceste organisme.
În ceea ce privește imigrația , România a devenit o destinație interesantă(pentru scopuri de afaceri, studii, și din alte motive) pentru cetățenii străini, precum. În viitor, și mai nivelul și dinamica de imigrare în România va depinde de factori interni într-o măsură mult mai mică (cadrului național de reglementare a migrației, politica de stat în domeniu, evoluția economiei românești și a societății românești în ansamblu etc), în timp ce factorii externi vor avea un rol important.
În aceste condiții noi, România va trebuie să pună în vigoare o politică de imigrație complexă, un sistem de management care să ofere inclusiv sau în totalitate din fonduri proprii, mijloace de cazare și de subzistență, sociale și economice,servicii de integrare, etc. Acest tip de situație trebuie să să fie pregătită în avans, mai ales pentru că, spre deosebire de emigrare, unde pierderile / întoarce sunt măsurate în special în termeni de costuri comparative, imigrația presupune în primul rând costurile financiare care sunt imediate. Din 2007 până în prezent România a adoptat o politică activă și flexibilă în domeniul imigrației controlate, adaptată la condițiile naționale, regionale și internaționale, inclusiv prin atenta monitorizare a admisiei și șederii străinilor.
Realizarea și adoptarea legilor, crearea instituțiilor, dezvoltarea strategiilor și politicilor corespunzătoare, reprezintă instrumente importante ale procesului de integrare europeană. Înțelegerea corectă a dimensiunii social-culturală și a implicațiilor sale cu privire la politicile de gestionare a migrației, implică trimiterea la mai multe părți ale acestui fenomen, astfel încât să ofere răspunsuri la o serie de întrebări-cheie, cum ar fi: care sunt cauzele migrației; dimensiunea fluxurilor de migrație – emigrare, imigrare – percepută în România și în țara de destinație / origine, cum se desfășoară integrarea migranților, și care este atitudinea față de migrația orientată spre revenire. Astfel, Romania va trebui să pună bazele propriei politici de migrație, ținând cont de contextul intern și bineînțeles să fie compatibilă cu cele existente la nivel european.
Bibliografie
Anghel Remus Gabriel, Sociologia migrației. Teorii și studii de caz românești, Editura Polirom, Iași, 2009
Buzatu Florian Teodor, Politice sociale si procesul globalizării, Editura Legis, Craiova, 2009
Dâmboianu Cristina, Migrarea forței de muncă din România, Editura Lumina Lex, București, 2005
Feraru Daniela Petronela, Migrație și dezvoltare. Aspecte socio-economice și tendințe, Editura Lumen, 2011, p14
Gheorghe Liliana – Piața muncii pe plan mondial – teorii, realități și perspective, Editura Lumina Lex, București, 2000
Mazilu Dumitru, Integrare europeană – Drept comunitar și instituții europene – Ediția a V-a, Bucuresti, Editura Lumilex, 2007
Miroiu Adrian , Introducere in analiza politicilor publice, Editura Paideia, Bucuresti 2001,
Niță Dan, Dragomir Eduard , Libertatea de circulație a persoanelor – Editura Nomina Lex, București , 2010,
Nițulescu Dana Cornelia și Oancea Alina, (coord.), Studiu despre migrația forței de muncă românești în Uniunea Europeană, Bucuresti, 2007
Profiroiu Marius Constantin, Manual de politici publice, Editura Economica , București, 2009
Profiroiu Marius Constantin, Politici publice: teorie, analiză și practică, Ed. Economica, 2006
Stoica Ionel, Tentația migrației, Editura Militară, 2011
Stoica Virgil, curs Politici Publice
Sylvain Kahn, Geopolitica UE, Bucuresti, Editura Cartier, 2008, p 59
Țiglea Adrian , Migrația românească, între cauze și efecte, Editura Polirom, Iași , 2009
Articole
Astrid Hamberger , Immigration and the integration of immigrants in Romania, http://www.migrationonline.cz/en/immigration-and-the-integration-of-immigrants-in-romania
Agnieszka Weinar- EU Cooperation Challenges in External Migration Policy , http://www.eui.eu/
Daniela-Luminița Constantin , Fenomenul migraționist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană , http://www.ier.ro/sites/default/files/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_5_ro.pdf
Gaynor I. Jacobson, The International Migration Factor: Causes and Consequences, http://research.policyarchive.org/16219.pdf
Gary. P Freeman, Migration policy and politics in the receiving states, „International MigrationReview”,http://www.jstor.org/discover/10.2307/2546878?uid=3738920&uid=2&uid=4&sid=21104335207563
Joanna Parkin – The Schengen Information System and the EU Rule of Law , http://www.ceps.eu/book/schengen-information-system-and-eu-rule-law
Samantha Currie, Citizenship in the Context of EU Enlargement: Post-Accession CEE Migrants as Union Citizens http://aei.pitt.edu/7792/
Milan Palát , Economic causes and consequences of international migration of labor, http://ojs.utlib.ee/index.php/TPEP/article/view/420/413
Monica Șerban, Melinda Stoica, Politici și instituții în migrația internațională: migrație pentru muncă din România 1990 – 2006 , http://www.fundatia.ro/, accesat în data de 21 mai 2014
Monica Șerban, Nevoia de inovație în politicile de migrație românești, http://www.revistacalitateavietii.ro/2009/CV-1-2-2009/09.pdf
Natasja Reslow, Migration and Development? An Assessment of Recent EU Policy Initiatives, http://www.jcer.net/index.php/jcer/article/viewFile/197/189
Pascal Fontaine, Europe in 12 lessons, http://bookshop.europa.eu/
Rinus Penninx, Dimitrina Spencer, Nicholas Van Hear, Migration and Integration in Europe https://www.compas.ox.ac.uk/fileadmin/files/Publications/Reports/Migration%20and%20Integration%20in%20Europe.pdf
Roland Bieber- Democratic Control of European Foreign Policy, http://ejil.org/pdfs/1/1/1123.pdf
Sergio Carrera, Massimo Merlino , Assessing EU Policy on Irregular Immigration under the Stockholm Programme,http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/socialcharter/presentation/AccessHousingUndocumentedMigrantsGS_en.pdf
Silvia Cavasola, The Informal Europeanization of EU Member State Immigration Policies, http://www.iai.it/pdf/DocIAI/iaiwp1225.pdf
Stefano Bertozzi, European Pact on Migration and Asylum: a stepping stone towards common European migration policies, http://www.cidob.org/publications/opinion/migraciones/european_pact_on_migration_and_asylum_a_stepping_stone_towards_common_european_migration_policies
Tamara Jonjić, Georgia Mavrodi, Immigration in the EU: policies and politics in times of crisis 2007-2012, http://www.eui.eu/Projects/EUDO/Documents/2012/Publications/EUDOReport5.pdf
Tanya Golash-Boza, Cecilia Menjívar , Causes and consequences of international migration: sociological evidence for the right to mobility, http://works.bepress.com/cgi/viewcontent.cgi?article=1007&context=tanyagolashboza
Documente
Guvernul României (2000), Programul Național de aderare la UE, vol I, mai
Guvernul României (2001), Document de poziție al României, Capitolul 2 – Libera Circulație a Persoanelor
LEGEA nr.248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate,
DECRET – LEGE Nr. 8 din 7 ianuarie 1990
LEGEA nr.15 din 2 aprilie 1996 privind statutul și regimul refugiatilor in Romania
Legislația națională privind azilul în România
Ordonanța Guvernului 102/31.08.2000 privind statutul și regimul refugiaților în România
OG 44/2004 actualizată-integrare socială străini,
Ordonanța de Guvern 28/2005pentru completarea și modificarea unor acte normative
Ordonanța de Urgență 119/2002
ORDONAȚA DE URGENȚĂ Nr. 144 din 25 octombrie 2001privind îndeplinirea de către cetățenii români, la ieșirea din tara, a condițiilor de intrare in statele membre ale Uniunii Europene și în alte state
HG nr. 616/2004 pentru aprobarea Strategiei naționale privind migrația,
REGULAMENTUL (CEE) NR. 1612/68 AL CONSILIULUI din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității
WORLD MIGRATION REPORT 2010
SOPEMI Report 2009, The Permanent Observer of the International Migration
Site-uri
http://ec.europa.eu/
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/
http://www.oecd.org/
https://www.iom.int/
http://www.guv.ro/
http://www.infolegal.ro/
http://legestart.ro/
http://www.legislatie.ro/
http://www.mae.ro/
http://www.edu.ro/
http://www.anofm.ro/munca-in-strainatate-0
http://bern.mae.ro/
http://www.politiadefrontiera.ro/
http://www.pasapoarte.mai.gov.ro/
http://www.mai.gov.ro/
http://www.fundatia.ro/
Bibliografie
Anghel Remus Gabriel, Sociologia migrației. Teorii și studii de caz românești, Editura Polirom, Iași, 2009
Buzatu Florian Teodor, Politice sociale si procesul globalizării, Editura Legis, Craiova, 2009
Dâmboianu Cristina, Migrarea forței de muncă din România, Editura Lumina Lex, București, 2005
Feraru Daniela Petronela, Migrație și dezvoltare. Aspecte socio-economice și tendințe, Editura Lumen, 2011, p14
Gheorghe Liliana – Piața muncii pe plan mondial – teorii, realități și perspective, Editura Lumina Lex, București, 2000
Mazilu Dumitru, Integrare europeană – Drept comunitar și instituții europene – Ediția a V-a, Bucuresti, Editura Lumilex, 2007
Miroiu Adrian , Introducere in analiza politicilor publice, Editura Paideia, Bucuresti 2001,
Niță Dan, Dragomir Eduard , Libertatea de circulație a persoanelor – Editura Nomina Lex, București , 2010,
Nițulescu Dana Cornelia și Oancea Alina, (coord.), Studiu despre migrația forței de muncă românești în Uniunea Europeană, Bucuresti, 2007
Profiroiu Marius Constantin, Manual de politici publice, Editura Economica , București, 2009
Profiroiu Marius Constantin, Politici publice: teorie, analiză și practică, Ed. Economica, 2006
Stoica Ionel, Tentația migrației, Editura Militară, 2011
Stoica Virgil, curs Politici Publice
Sylvain Kahn, Geopolitica UE, Bucuresti, Editura Cartier, 2008, p 59
Țiglea Adrian , Migrația românească, între cauze și efecte, Editura Polirom, Iași , 2009
Articole
Astrid Hamberger , Immigration and the integration of immigrants in Romania, http://www.migrationonline.cz/en/immigration-and-the-integration-of-immigrants-in-romania
Agnieszka Weinar- EU Cooperation Challenges in External Migration Policy , http://www.eui.eu/
Daniela-Luminița Constantin , Fenomenul migraționist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană , http://www.ier.ro/sites/default/files/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_5_ro.pdf
Gaynor I. Jacobson, The International Migration Factor: Causes and Consequences, http://research.policyarchive.org/16219.pdf
Gary. P Freeman, Migration policy and politics in the receiving states, „International MigrationReview”,http://www.jstor.org/discover/10.2307/2546878?uid=3738920&uid=2&uid=4&sid=21104335207563
Joanna Parkin – The Schengen Information System and the EU Rule of Law , http://www.ceps.eu/book/schengen-information-system-and-eu-rule-law
Samantha Currie, Citizenship in the Context of EU Enlargement: Post-Accession CEE Migrants as Union Citizens http://aei.pitt.edu/7792/
Milan Palát , Economic causes and consequences of international migration of labor, http://ojs.utlib.ee/index.php/TPEP/article/view/420/413
Monica Șerban, Melinda Stoica, Politici și instituții în migrația internațională: migrație pentru muncă din România 1990 – 2006 , http://www.fundatia.ro/, accesat în data de 21 mai 2014
Monica Șerban, Nevoia de inovație în politicile de migrație românești, http://www.revistacalitateavietii.ro/2009/CV-1-2-2009/09.pdf
Natasja Reslow, Migration and Development? An Assessment of Recent EU Policy Initiatives, http://www.jcer.net/index.php/jcer/article/viewFile/197/189
Pascal Fontaine, Europe in 12 lessons, http://bookshop.europa.eu/
Rinus Penninx, Dimitrina Spencer, Nicholas Van Hear, Migration and Integration in Europe https://www.compas.ox.ac.uk/fileadmin/files/Publications/Reports/Migration%20and%20Integration%20in%20Europe.pdf
Roland Bieber- Democratic Control of European Foreign Policy, http://ejil.org/pdfs/1/1/1123.pdf
Sergio Carrera, Massimo Merlino , Assessing EU Policy on Irregular Immigration under the Stockholm Programme,http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/socialcharter/presentation/AccessHousingUndocumentedMigrantsGS_en.pdf
Silvia Cavasola, The Informal Europeanization of EU Member State Immigration Policies, http://www.iai.it/pdf/DocIAI/iaiwp1225.pdf
Stefano Bertozzi, European Pact on Migration and Asylum: a stepping stone towards common European migration policies, http://www.cidob.org/publications/opinion/migraciones/european_pact_on_migration_and_asylum_a_stepping_stone_towards_common_european_migration_policies
Tamara Jonjić, Georgia Mavrodi, Immigration in the EU: policies and politics in times of crisis 2007-2012, http://www.eui.eu/Projects/EUDO/Documents/2012/Publications/EUDOReport5.pdf
Tanya Golash-Boza, Cecilia Menjívar , Causes and consequences of international migration: sociological evidence for the right to mobility, http://works.bepress.com/cgi/viewcontent.cgi?article=1007&context=tanyagolashboza
Documente
Guvernul României (2000), Programul Național de aderare la UE, vol I, mai
Guvernul României (2001), Document de poziție al României, Capitolul 2 – Libera Circulație a Persoanelor
LEGEA nr.248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate,
DECRET – LEGE Nr. 8 din 7 ianuarie 1990
LEGEA nr.15 din 2 aprilie 1996 privind statutul și regimul refugiatilor in Romania
Legislația națională privind azilul în România
Ordonanța Guvernului 102/31.08.2000 privind statutul și regimul refugiaților în România
OG 44/2004 actualizată-integrare socială străini,
Ordonanța de Guvern 28/2005pentru completarea și modificarea unor acte normative
Ordonanța de Urgență 119/2002
ORDONAȚA DE URGENȚĂ Nr. 144 din 25 octombrie 2001privind îndeplinirea de către cetățenii români, la ieșirea din tara, a condițiilor de intrare in statele membre ale Uniunii Europene și în alte state
HG nr. 616/2004 pentru aprobarea Strategiei naționale privind migrația,
REGULAMENTUL (CEE) NR. 1612/68 AL CONSILIULUI din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității
WORLD MIGRATION REPORT 2010
SOPEMI Report 2009, The Permanent Observer of the International Migration
Site-uri
http://ec.europa.eu/
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/
http://www.oecd.org/
https://www.iom.int/
http://www.guv.ro/
http://www.infolegal.ro/
http://legestart.ro/
http://www.legislatie.ro/
http://www.mae.ro/
http://www.edu.ro/
http://www.anofm.ro/munca-in-strainatate-0
http://bern.mae.ro/
http://www.politiadefrontiera.ro/
http://www.pasapoarte.mai.gov.ro/
http://www.mai.gov.ro/
http://www.fundatia.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici de Migratie In Romania (ID: 144594)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.