Politici Contabile Privind Repartizarea Profitului

LUCRARE DE DISERTAȚIE

POLITICI CONTABILE PRIVIND

REPARTIZREA PROFITULUI

CUPRINS

Introducere

Capitolul I : CONSIDERAȚII TEORETICE ȘI METODOLOGICE

PRIVIND PROFITUL

Rentabilitatea. Indicatorii de apreciere ai profitabilității întreprinderii

Formele și evaluarea rezultatelor finale. Profitul

1.3. Profit contabil – profit impozabil

1.4. Impozitul pe profit

1.4.1. Impozitul pe profit în contextul reglementărilor contabile conforme cu

directivele europene

1.4.2. Impozitul pe profit în viziunea normelor contabile internaționale

1.5. Repartizarea profitului net

1.5.1. Politica de autofinanțare

1.5.2. Politica de dividend

Capitolul II : STUDIU DE CAZ PRIVIND DETERMINAREA, IMPOZITAREA

ȘI REPARTIZAREA PROFITULUI LA S.C. ALRO S.A.

2.1. Prezentarea generală a societății

2.2. Analiza situației economico – fnanciare

2.3. Analiza evoluției profitului în perioada 2011 – 2013

2.3.1. Metoda soldurilor intermediare de gestiune

2.3.2. Profitul contabil – profitul impozabil

2.4. Impozitul pe profit

2.5. Repartizarea profitului

Concluzii

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

Eficiența, rentabilitatea este scopul final al oricărei acțiuni umane și, cu atât mai mult, al unei activități economice. În acest sens, existența și menținerea în afaceri a societăților comerciale, pe o piață concurențială, este condiționată de desfășurarea de către acestea a unor activități raționale, eficiente. Necesitatea desfășurării unei activități economice rentabile este determinată de faptul că, în toate cazurile, se utilizează factori de producție ce se obțin cu un anumit efort (cheltuieli), și care trebuie compensat prin efectele (veniturile) obținute în urma desfășurării activității. Privită din acest punct de vedere, rentabilitatea reflectă surplusul de rezultate obținute peste valoarea cheltuielilor antrenate. Rentabilitatea constituie una din formele de exprimare a eficienței economice, în acest sens considerându-se că o firmă este rentabilă atunci când are capacitatea de a genera profit.

În aceste condiții, profitul desemnează principala formă sub care obțin venituri deținătorii de capital și întreprinzătorii, fiind condiția esențială a existenței, menținerii și dezvoltării activității oricărui agent economic. Această formă de venit se justifică economic atât prin rezultatele valorificării capitalului în diferite activități, cât și prin necesitatea compensării inițiativei, conducerii și riscului asumat de întreprinzători. În această ordine de idei, este absolut evidentă preocuparea oricărui întreprinzător pentru obținerea unui profit cât mai ridicat, care să-i ofere atât posibilități de dezvoltare, pe de o parte, cât și satisfacția reușitei, pe de altă parte.

Problematica complexă a profitului a fost și este intens abordată în literatura de specialitate, conturându-se în timp diverse teorii cu privire la conținutul economic, sfera de cuprindere și rolul profitului. Într-o abordare foarte sintetică, teoriile privind profitul încep cu concepția mercantilistă, conform căreia izvorul profitului îl constituie doar comerțul exterior. Fiziocrații neagă existența profitului comercial și consideră că profitul provine numai din agricultură. Adam Smith considera că profitul este un produs al muncii neplătite. David Ricardo susține că profitul este un venit de natură reziduală, iar nivelul și evoluția sa depind în mod esențial de nivelul și evoluția celorlalte venituri.

Continuând, Say, spune că profitul este câștigul întreprinzătorului ca plată a muncii, o recompensă pentru risc și talent, iar Karl Marx prezintă profitul ca o formă transformată a plusvalorii.

Toate aceste opinii conturate de-a lungul timpului, alături de altele contemporane, conduc spre adevărul general acceptat că profitul reprezintă măsura eficienței unei activități economice, indiferent de faptul că el este văzut sub forma unui câștig, a unui beneficiu, a unui avantaj, a unei plusvalori, a unui excedent al veniturilor peste cheltuieli sau ca o „răsplată a proprietarilor” pentru desfășurarea unor activități eficiente.

Pentru a sugera abordarea deosebit de vastă a acestei noțiuni, putem avansa opinia lui Frank Kniglet, potrivit careia nici o altă noțiune sau concept nu este folosit în discuțiile economice cu o varietate uluitoare de sensuri de sine stătătoare mai mare ca profitul.

Dincolo de aceste abordări teoretice, profitul trebuie tratat și sub celălalt aspect al său, respectiv ca mărime pozitivă, care, desemnează un „câștig realizat în formă bănească de către cei care inițiază și organizează activități economice”, în esență și în forma cea mai simplist exprimată, profitul materializând „restul” ce rezultă ca diferență între veniturile obținute și cheltuielile aferente acestora, în orice activitate.

Privită prin prisma raționalității economice, obținerea profitului apare ca o cerință a progresului și dezvoltării, motivată cel puțin de următoarele aspecte esențiale:

nici un întreprinzător nu poate progresa, nu se poate dezvolta și nici nu are motivația de a întreprinde o activitate economico-financiară dacă, în contextul incertitudinii existente, nu întrezărește posibilitatea reală de a obține profit;

în marje diferite, de la o activitate la alta, profitul exprimă posibilitatea de amplificare a capitalului, amplificare care va fi utilizată ca intrare secundară la sfârșitul unui ciclu sau exercițiu economico-financiar luat ca referință;

– în lipsa profitului, fie ca dezechilibru al factorilor de producție, fie când efortul este mai mare ca urmare a consumării întregului profit pentru sine, activitatea economică sau financiară nu numai că va stagna, dar atât factorii endogeni cât și cei exogeni o vor deprecia până la anulare (lichidare).

O problemă economică fundamentală, cu implicații vaste și profunde, cu efecte propagate pe durate lungi, o constituie repartizarea profitului, cu atât mai mult cu cât, în acest domeniu, se intersectează diferite interese, nu de puține ori contradictorii. Aceste interese pot fi sintetizate astfel:

întreprinderea, ca persoană juridică distinctă și proprietară deplină a patrimoniului său, are interese certe de consolidare și expansiune, în aceste scopuri având nevoie de resurse financiare, între care profitul este cea mai puțin costisitoare.

o altă parte interesată în repartizare este acționariatul, care vizează obținerea unui grad cât mai mare de valorificare a capitalului vărsat, evident, prin intermediul dividendelor.

pe de altă parte, statul, ca reprezentant al intereselor generale, este într-o permanentă căutare de resurse pentru acoperirea cheltuielilor sale, urmărind în acest scop atragerea unei părți cât mai ridicate din profitul agenților economici, în măsura în care el este proprietar în afacerea respectivă.

în sfârșit, personalul întreprinderii, în calitate de salariat, exercită presiuni deloc neglijabile legate de condițiile de muncă și remunerare ce se răsfrâng, în final, tot asupra profitului.

Un alt aspect care necesită a fi abordat atunci când vorbim despre profit este impozitul pe profit, factor decisiv în stabilirea și analiza profitului net, care îi influențează direct mărimea. În Romania , începând cu anul 2005 , a fost introdusă cota unică de impozit pe profit de 16 % .

Partea din profit rămasă după ce au fost acoperite toate obligațiile fiscale și altele asemenea, definite prin legislație, reprezintă profitul net asupra căruia actul de decizie privind repartizarea aparține adunării generale a acționarilor, în cazul firmelor cu capital privat, iar la cele cu capital public repartizarea se face conform normelor legale.

Ca moment și amplitudine, repartizarea profitului trebuie privită ca imediată și implicită în timpul sau după încheierea exercițiului financiar, precum și ca o amânare a remunerației imediate a posesorilor factorilor de producție în situația formării unor rezerve legale, statutare ori reportării în scopul dezvoltării. Oricare ar fi decizia, ambele tendințe se îmbină asigurându-se în practică – în funcție de masa profitului – satisfacerea intereselor posesorilor factorilor de producție. Acest fenomen este restricționat însă de politica fiscală a statului față de profit, în general, și față de întreprinzători, în particular.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII TEORETICE ȘI

METODOLOGICE PRIVIND PROFITUL

1.1. Rentabilitatea. Indicatorii de apreciere ai profitabilității întreprinderii

Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a obține profit, ceea ce reflectă, de fapt, performanța economică a acesteia. Obiectivul major al oricărei întreprinderi constă în creșterea valorii pentru asigurarea propriei dezvoltări dar și în majorarea averii stakeholder-ilor (acționari, salariați, creditori, etc). Realizarea acestui obiectiv este condiționată de desfășurarea unei activități rentabile, de capacitatea acesteia de a produce venituri care să acopere cheltuielile generate de activitatea respectivă și să conducă la obținerea de venit net. În acest sens, rentabilitatea ca latură financiară a activității economice, reprezintă un important criteriu pus la baza deciziilor economice ce se adoptă la nivel micro și chiar macroeconomic.

Chiar dacă, în cazuri de excepție, rentabilitatea nu se constituie ca funcție obiectivă a modelului de dezvoltare și funcționare a întreprinderii, acest rol jucându-1 maximizarea volumului de utilități ce trebuie create, ea este o foarte importantă restricție în sensul că societatea nu poate accepta satisfacerea nevoilor din ce în ce mai diverse în condițiile diminuării venitului net ce se creează. Economiile ce rezultă de pe urma creșterii productivității muncii trebuie să se reflecte în sporuri de venit net ce se utilizează pentru dezvoltarea, sub multiple aspecte, a societății în ansamblu.

Sfera de cuprindere a rentabilității se apreciază în mod diferit în funcție de nivelul de organizare al economiei. Pornind de la formula generală de exprimare a eficienței economice, ca un raport între efectele obținute și eforturile depuse, chiar în cadrul unui anumit nivel de organizare a economiei (micro sau macroeconomic) se pot deosebi mai mulți indicatori de caracterizare a acesteia, în funcție de elementele ce se iau în considerare atât în cuantificarea efectului cât și a efortului. Astfel la nivel microeconomic, în caracterizarea eficienței, ca efecte pot fi avute în vedere valoarea adăugată, fluxurile de încasări (cash-flow- ul net) sau profitul, în timp ce latura efort poate fi apreciată prin prisma capitalurilor avansate în circuit, a capitalurilor consumate sau a veniturilor degajate în circuit.

Rentabilitatea, ca formă a eficienței economice, poate fi exprimată prin intermediul ratei rentabilității. Ratele de rentabilitate reflectă sintetic caracteristicile economice și financiare ale întreprinderilor și exprimă eficiența firmelor în realizarea de profit din resursele disponibile. Importanța cunoașterii acestora este determinată de mai multe aspecte:

permit analiza și compararea performanțelor întreprinderilor;

favorizează orientarea structurii producției pe ramuri, subramuri, produse, în sensul selectării celor care oferă cele mai ridicate avantaje;

stimulează gestiunea prin utilizarea rațională a resurselor;

contribuie la creșterea interesului întreprinzătorului pentru realizarea unor produse, servicii de calitate;

favorizează segmentarea pieței și diferențierea strategiilor comerciale.

În funcție de elementele de calcul utilizate se deosebesc mai multe categorii de rate ale rentabilității care pot fi grupate astfel:

rate de rentabilitate economică;

rate de rentabilitate financiară;

rate ale rentabilități resurselor consumate;

rate de rentabilitate comercială;

rate de rentabilitate bursiere.

a) Ratele de rentabilitate economică măsoară performanțele totale ale activității unei firme și se pot exprima sub mai multe forme, dintre care amintim:
ic caracteristicile economice și financiare ale întreprinderilor și exprimă eficiența firmelor în realizarea de profit din resursele disponibile. Importanța cunoașterii acestora este determinată de mai multe aspecte:

permit analiza și compararea performanțelor întreprinderilor;

favorizează orientarea structurii producției pe ramuri, subramuri, produse, în sensul selectării celor care oferă cele mai ridicate avantaje;

stimulează gestiunea prin utilizarea rațională a resurselor;

contribuie la creșterea interesului întreprinzătorului pentru realizarea unor produse, servicii de calitate;

favorizează segmentarea pieței și diferențierea strategiilor comerciale.

În funcție de elementele de calcul utilizate se deosebesc mai multe categorii de rate ale rentabilității care pot fi grupate astfel:

rate de rentabilitate economică;

rate de rentabilitate financiară;

rate ale rentabilități resurselor consumate;

rate de rentabilitate comercială;

rate de rentabilitate bursiere.

a) Ratele de rentabilitate economică măsoară performanțele totale ale activității unei firme și se pot exprima sub mai multe forme, dintre care amintim:

♦ rata rentabilității capitalului angajat (Rea) – "Return on Asset" (ROA)

– reprezintă profitul pe care îl obține firma din banii investiți în afacere și se determină cu formula:

Rca =

în care:

EBIT = profit înaintea plății dobânzii și impozitului pe profit;

Ca = capitalul angajat (se referă la banii investiți în firmă atât de către acționari, cât și de creditorii pe termen lung, și include capitalul propriu și datoriile pe termen lung sau active totale minus datorii curente).

♦ rata rentabilității economice a activelor – "Return on Investment" (ROI) – se determină prin raportarea profitului net din exploatare la activul economic:

Re =

în care:

PNE = profit net din exploatare;

= activul economic (valoarea medie a activelor imobilizate și valoarea medie a activelor circulante).

Rata rentabilității financiare sau "Return on Equity" (ROE) – exprimă capacitatea întreprinderilor de a realiza profit net pe baza capitalurilor proprii și se determină astfel:

Rf =

în care:

Rf = rata rentabilității financiare;

Pn = profitul net obținut;

Cpr = capitaluri proprii.

Rata rentabilității financiare are în vedere proveniența capitalurilor, fiind influențată de structura financiară a întreprinderii și de gradul de îndatorare al acesteia.

Rata rentabilității resurselor consumate (Rc) se determină prin raportarea profitului brut (net) la consumul de resurse implicat de obținerea acestuia, exprimând eficiența efortului materializat în costuri și se determină cu formula:

Rc =

în care:

Pb(n) = profitul brut (net);

Ct = cheltuieli totale.

d) Rata rentabilității comerciale exprimă capacitatea întreprinderii de a genera profit pentru o anumită mărime a cifrei de afaceri și se deosebesc mai multe modalități de calcul a acestui indicator:

♦ marja brută din vânzări (Mbv) se determină prin raportarea profitului brut din vânzări la cifra de afaceri:

Mbv =

în care:

Pbv = profitul brut din vânzări;

CA = cifra de afaceri;

O scădere a procentului poate scoate în evidență faptul că firma nu este capabilă să își controleze costurile de producție sau să obțină prețul de vânzare optim.

♦ rata marjei brute de exploatare () se determină prin raportarea excedentului brut din exploatare la cifra de afaceri, astfel:

în care:

EBE = excedent brut din exploatare;

CA = cifra de afaceri.

Determinarea și analiza indicatorilor rentabilității comerciale prezintă o importanță deosebită deoarece reflectă strategia comercială a firmei, influența constrângerilor pieței și a politicii prețurilor de vânzare, evidențiind totodată eficiența activității de exploatare : productivă, administrativă și comercială.

e) Ratele de rentabilitate bursiere se determină în cazul întreprinderilor cotate la bursă și prezintă interes atât pentru acționarii firmei cât și pentru potențialii investitori de pe piața financiară. Dintre acești indicatori, mai importanți sunt:

♦ indicatorul profitului pe acțiune (Pna) sau „Ernings per Share” (EPS) – exprimă profitul net aferent fiecărei acțiuni, conform relației:

Pna =

în care:

Pn = profit net;

Na = numărul de acțiuni.

♦ coeficientul de capitalizare bursieră sau "Price Earning Ratio" (PER) compară cursul bursier al acțiunii cu profitul pe acțiune:

PER =

în care:

Cba = cursul bursier al acțiunii;

Pa = profitul pe acțiune.

♦ randamentul dividendelor (Rd) se calculează prin raportarea dividendului pe acțiune la cursul bursier al acțiunii, astfel:

Rd =

în care:

Da = dividendul pe acțiune;

Cba = cursul bursier al acțiunii la începutul anului.

♦ rata câștigurilor totale ale acționarilor sau “Total Shareholder Return (TSR) exprimă, în procente, creșterea cursului anual al acțiunilor și dividendelor distribuite față de cursul acțiunilor la începutul anului:

TSR =

în care:

p1 = prețul acțiunilor la sfârșitul perioadei;

p0 = cursul acțiunilor la începutul perioadei;

Div = dividende.

♦ valoarea de piață adăugată sau “Market Value Added” (MVA) se determină ca diferență între capitalizarea bursieră (valoarea de piață a totalului acțiunilor/capitalului) și valoarea contabilă a capitalului social:

MVA = Na * (Cba – Vn)

în care:

Na = număr de acțiuni;

Vn = valoarea nominală.

♦ Având în vedere obiectivul de bază al funcției financiare – maximizarea valorii întreprinderii – în practica economică occidentală se determină un indicator specific, respectiv valoarea economică adăugată – “Economic Value Added” (EVA), calculată ca diferență între profitul economic (profit net din exploatare) și costul mediu ponderat al capitalului, astfel:

EVA = PNE – (K * Ca)

în care:

PNE = profit net din exploatare;

K = costul mediu ponderat al capitalului (%)

Ca = capital angajat.

Creșterea rentabilității economice reprezintă o necesitate obiectivă pentru existența întreprinderii în economia de piață. Atât ridicarea gradului de înzestrare tehnică a întreprinderii, cât și îmbunătățirea condițiilor de desfășurare a activității productive implică obținerea unui volum sporit de venit net, pe seama căruia să se satisfacă nevoile reproducției lărgite și, în același timp, să se asigure un nivel corespunzător al calității vieții.

Mărimea și dinamica rentabilității sunt influențate de o multitudine de factori care sintetizează direct sau indirect modul de desfășurare al activității într-o unitate economică, inclusiv influența mediului economic în care ea acționează și la care trebuie să se adapteze. Având în vedere modul de calcul al ratei rentabilității, un factor important de sporire a acesteia îl reprezintă creșterea masei profitului, cu care se află într-o relație de directă proporționalitate. Aceasta, la rândul său, este influențată de o serie de factori:

volumul fizic, structura și calitatea producției – care acționează asupra masei profitului atât separat cât și în unitatea lor. Când celelalte elemente rămân neschimbate, masa profitului este direct proporțională cu volumul fizic al producției. La un anumit volum fizic și o anumită calitate a producției, schimbarea sortimentului în favoarea produselor cu rentabilitate sporită determină o creștere a masei profitului;

prețul de vânzare al producției are influență directă asupra masei profitului, stabilită ca diferență între preț și cost;

reducerea costului de producție determină sporirea profitului și a ratei rentabilității în condițiile creșterii concurenței.

În concluzie, profitul trebuie să stimuleze firmele în realizarea programului previzionat, în creșterea calității și diversificarea sortimentelor de produse și servicii conform cerințelor pieței, pe criterii de eficiență și rentabilitate.

1.2. Formele si evaluarea rezultatelor finale. Profitul

Conform cerințelor gestiunii financiare, fiecare întreprindere este obligată nu numai să acopere toate cheltuielile din venituri, ci să obțină și un anumit venit net, cât mai mare posibil, pe seama căruia să asigure autofinanțarea propriei dezvoltări, îndeplinirea funcției sociale, cointeresarea salariaților și să participe la formarea fondurilor centralizate ale statului destinate finanțării nevoilor generale ale societății.

În orice societate, venitul net ca expresie bănească a plusprodusului este o rezultantă firească a nivelului productivității muncii, a înzestrării tehnice a muncii, a modalităților de organizare a producției și a muncii, într-un cuvânt a forței productive a muncii. Datorită unor multiple împrejurări cum ar fi organizarea economiei pe unități productive, legăturile specifice dintre macro și microsistem, modalitățile de dimensionare și evidențiere a costurilor, particularitățile sistemului de prețuri etc., valoarea nou creată în întreprindere se manifestă sub diferite forme.

Având în vedere faptul că valoarea adăugată creată în întreprindere este o rezultantă a aportului muncii vii, pe de o parte, și a capitalului fix, pe de altă parte, ea se manifestă sub două forme și anume, valoare adăugată brută și valoare adăugată netă, diferențierea fiind dată de amortizarea activelor imobilizate.

Dacă din valoarea adăugată sunt deduse salariile negociate brute, sporurile de orice fel, compensațiile și alte drepturi de personal, precum și eventuala parte din valoarea nou creată, cedată de întreprindere sub formă de dobândă posesorilor de capital de împrumut se obține venitul net realizat de întreprindere.

O parte a venitului net este preluată sub diferite forme la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale sau alte fonduri cu destinație specială (fondul pentru acordarea ajutorului de șomaj, fondul special pentru sănătate, fondul pentru dezvoltarea și modernizarea sistemului energetic, fondul pentru întreținere și modernizarea drumurilor publice, etc.).

Profitul brut rămas după deducerea din venitul net a acestor prelevări este supus impozitării, iar ceea ce rămâne după plata impozitului pe profit este profitul net.

Asupra conținutului și sensurilor termenului de profit considerăm necesare unele precizări, având în vedere originea și accepțiunile ulterioare date acestui termen. Originea sa este latină și provine de la verbul "proficere" care înseamnă a progresa, a da rezultate, căpătând, ulterior, semnificația de a aduce profit. În vorbirea curentă, accepțiunile acestui termen sunt multiple și, uneori, contradictorii, dar ele pot fi sintetizate în trei modalități majore de a concepe profitul.

O primă accepțiune este cea legislativă și statistică conform căreia profitul reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile ocazionate de activitatea unui agent economic. El semnifică, deci, avantajul bănesc realizat dintr-o activitate economică și constituie obiectivul tuturor activităților lucrative dintr-o economie de piață. În structura sa au fost identificate două componente :

profitul legitim sau legal – realizat în contextul respectării prevederilor legale privind reflectarea tuturor veniturilor și cheltuielilor agentului economic și a metodologiei de calcul a profitului;

profitul nelegitim sau nelegal – realizat prin încălcarea, deliberată sau nu, a legalității, prin neînregistrarea tuturor veniturilor realizate, majorarea artificială a cheltuielilor, sustragerea de la plata unor impozite sau taxe, etc., cu riscul de a fi descoperiți și de a suporta rigorile legii.

Autorii unor lucrări economice de prestigiu printre care P. Heyne, L.Atkinson, J.Craven au exprimat opinii conform cărora, în determinarea profitului trebuie avut în vedere costul total, de opțiune sau de oportunitate, și nu costul așa cum rezultă el din reglementările în vigoare. Se face astfel trimitere la o serie de cheltuieli care se fac pentru bunul mers al activității firmei dar nu se reflectă în costul activității conform normelor legale, cum ar fi munca depusă de proprietari în cadrul firmei și pentru care nu întocmesc forme de plată sau sumele cuvenite drept chirii pentru clădirile proprii utilizate în activitatea firmei, dar neîncasate ca atare.

Profitul rezultat ca diferență între venitul total și costul de oportunitate este, de regulă, mai mic decât profitul legal obținut. Acesta întrucât, autoritatea publică, preocupată să mărească materia impozabilă și să-și asigure, implicit, un impozit pe profit mai mare, nu admite în costuri decât anumite categorii de cheltuieli.

O a doua accepțiune întâlnită în literatura de specialitate este cea de profit ca venit rezidual. Această modalitate de interpretare a profitului nu o exclude pe cea prezentată anterior, ba chiar se bazează pe ea. Promotorii acestei concepții nu se opresc, însă, la a face diferența dintre venituri și costuri, ci adâncesc analiza examinând sursele de proveniență ale profitului și, în funcție de acestea apreciază dacă profitul se cuvine sau nu agentului economic care a realizat activitatea lucrativă. Ei acceptă ca fiind profit cuvenit firmei, profitul legitim realizat ca urmare a progreselor economice și tehnice realizate în cadrul acesteia, a înnoirii producției și organizării superioare a activității economice; profitul realizat ca efect al competenței manageriale concretizată în asumarea și depășirea riscurilor pe care o anumită activitate economică le presupune, precum și profitul realizat ca urmare a economisirii celorlalte eforturi depuse de firmă și care conduce la minimizarea costurilor activității și, implicit, sporirii profitului.

Este, în schimb, considerat ca nelegitim profitul obținut fără eforturi concrete din partea firmei, cum ar fi câștigurile datorate unei poziții mai avantajoase față de piață, profitul nelegitim de monopol realizat prin stabilirea de prețuri scăzute la cumpărări și ridicate la vânzări, precum și profiturile realizate prin neefectuarea unor cheltuieli privind protecția mediului ambiant sau repararea altor daune, cheltuieli ce sunt lăsate pe seama colectivităților locale sau a societății în ansamblu.

Făcând deci diferența dintre venituri și cheltuieli și scăzând apoi profiturile considerate ca necuvenite se obține profitul legal cuvenit sau rezidual.

În fine, o a treia accepțiune dată noțiunii de profit este aceea de remunerație implicită a factorilor de producție. Adepții acestui punct de vedere (Schumpeter, Allais, Pareto, Walras) pornesc de acolo de unde s-au oprit susținătorii teoriei profitului ca venit rezidual, întrebându-se de unde provine și cui i se datorează acest profit. Este evident că el este fie rezultatul unui aport al muncii, fie al introducerii progresului tehnic, fie al depășirii riscurilor prin pricepere, organizare conducere, etc. Se ajunge, astfel, la o descompunere a profitului rezidual în funcție de aportul factorilor care au contribuit la realizarea sa și la ideea inexistenței profitului, ci a unor venituri ce reprezintă salarii, dobânzi sau rentă, printre susținătorii ei aflându-se doi deținători ai Premiului Nobel pentru economie – Paul Samuelson și William Nordhaus.

Făcând abstracție de diferitele accepțiuni date noțiunii de profit de către teoreticieni, pentru agenții economici în acțiune este esențială accepțiunea oficial – legislativă în funcție de care se orientează și dezvoltă nu numai unitățile economice ci și societatea în ansamblul ei.

1.3. Profit contabil – profit impozabil

Rezultatul brut al exercițiului (profit sau pierdere) se determină ca diferență între veniturile totale realizate și cheltuielile totale efectuate în cursul exercițiului financiar.

În veniturile totale, reflectate pe feluri de venituri, după natura lor, se includ:

veniturile din exploatare, care cuprind:

venituri din vânzarea de produse și mărfuri, precum și din prestări de servicii;

venituri aferente costului producției, reprezentând variația în plus (creștere) sau în minus (reducere) dintre valoarea la cost de producție efectiv a stocurilor de produse și servicii în curs de execuție de la sfârșitul perioadei și valoarea stocurilor inițiale ale produselor și serviciilor în curs de execuție;

venituri din producția de imobilizări realizată de firmă pentru scopurile sale proprii și înregistrată ca imobilizări corporale și necorporale;

venituri din subvenții de exploatare, reprezentând subvențiile pentru acoperirea deferențelor de preț și pentru acoperirea pierderilor, precum și alte subvenții de care beneficiază întreprinderea;

alte venituri de exploatare (venituri din creanțe recuperate, penalități contractuale, datorii prescrise, scutite sau anulate potrivit legii, venituri din donații primite; venituri din vânzarea activelor și alte operații de capital; venituri din subvenții pentru investiții, alte venituri din exploatare);

veniturile financiare cuprind:

venituri din imobilizări financiare;

venituri din investiții pe termen scurt;

venituri din creanțe imobilizate;

venituri din investiții financiare cedate;

venituri din diferențe de curs valutar;

venituri din dobânzi;

venituri din sconturi primite în urma unor reduceri financiare;

alte venituri financiare;

veniturile extraordinare, respectiv din compensații primite pentru cheltuieli sau pierderi din calamități sau alte evenimente extraordinare.

În cheltuielile totale, aferente veniturilor realizate, a căror evidență se ține pe feluri de cheltuieli, după natura lor, se includ:

cheltuielile de exploatare, care cuprind:

cheltuielile cu materiile prime și materialele consumabile; costul de achiziție al obiectelor de inventar consumate; costul de achiziție al materialelor nestocate, trecute direct pe cheltuieli; contravaloarea energiei și apei consumate; valoarea animalelor și păsărilor; costul mărfurilor vândute și al ambalajelor;

cheltuielile cu serviciile executate de terți, redevențe, locații de gestiune și chirii; prime de asigurare; studii și cercetări; comisioane și onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate; transportul de bunuri și personal; deplasări, detașări și transferări; cheltuieli poștale și taxe de telecomunicații, servicii bancare și altele;

cheltuielile cu personalul (salariile, asigurările și protecția socială și alte cheltuieli cu personalul, suportate de întreprindere;

cheltuieli privind amortizările, provizioanele și ajustările pentru depreciere;

cheltuieli privind impozite și taxe;

alte cheltuieli de exploatare (cheltuieli legate de protejarea mediului înconjurător, aferente perioadei; pierderi din creanțe și debitori diverși; despăgubiri, amenzi și penalități; donații, sponsorizări și alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital; creanțe prescrise potrivit legii etc.

cheltuielile financiare, care cuprind:

pierderi din creanțe legate de participații;

cheltuieli privind investițiile financiare cedate;

diferențe nefavorabile de curs valutar;

dobânzile privind exercițiul financiar în curs;

sconturile acordate clienților;

pierderi din creanțe de natură financiară și altele;

cheltuielile extraordinare cuprind cheltuielile privind calamitățile și alte evenimente extraordinare.

Deci, rezultatul exercițiului se determină pe tipuri de activități (exploatare, financiare, extraordinare), astfel:

1) Se determină rezultatul din exploatare (RE) – profit sau pierdere din exploatare:

RE = Ve – Ce

în care:

RE = rezultatul din exploatare;

Ve = venituri din exploatare;

Ce = cheltuieli din exploatare.

Veniturile din exploatare se determină astfel:

Ve= CA ± SPS + PI +AVe

în care:

CA = cifra de afaceri;

SPS = soldul producției stocate (dacă este creditor se ia în calcul cu semnul +, dacă este debitor cu semnul -);

PI = producția de imobilizări;

Se = subvenții din exploatare;

AVe = alte venituri din exploatare, plus venituri din subvenții aferente altor venituri;

CA = PV + VVM – RCA + SeCA

în care:

PV = producția vândută;

VVM = venituri din vânzarea mărfurilor;

RCA = reduceri comerciale acordate;

SeCA = subvenții de exploatare aferente cifrei de afaceri nete.

În funcție de destinațiile producției, se poate calcula producția exercițiului (PE) astfel:

PE = PV ± SPS + PI

Cheltuielile din exploatare se determină astfel:

Ce= CMV + CPE

în care:

CMV = costul mărfurilor vândute;

CPE = costul total al producției exercițiului;

CPE = CM + CP + A + ACe

în care:

CM = cheltuielile materiale (materii prime și materiale consumabile; combustibil, energie, apă; alte cheltuieli materiale, minus reducerile comerciale primite și subvențiile pentru materii prime și materiale consumabile și pentru alte cheltuieli externe);

CP = cheltuieli cu personalul (salarii și indemnizații plus cheltuielile cu asigurările și protecția socială, din care se scad eventualele subvenții pentru plata personalului și pentru asigurări și protecția socială);

A = cheltuieli privind amortizările, provizioanele, ajustările pentru depreciere;

ACe = alte cheltuieli de exploatare minus subvențiile pentru alte cheltuieli de exploatare.

2) Se determină rezultatul financiar (profit sau pierdere financiară):

RF = Vf-Cf

în care:

RF = rezultatul financiar;

Vf = venituri financiare;

Cf = cheltuieli financiare.

Prin însumarea rezultatului din exploatare și al rezultatului financiar se obține rezultatul curent (RC) al exercițiului:

RC = RE + RF

3) Se determină rezultatul extraordinar al exercițiului (profit sau pierdere extraordinară):

REX = Vex + Cex

în care:

Rex = rezultatul extraordinar;

Vex = venituri extraordinare;

Cex = cheltuieli extraordinare.

4) Se determină rezultatul brut al exercițiului (RBE) – profit sau pierdere:

RBE = RE + RF + REX

sau: RBE = VT – CT în care:

VT = venituri totale:

VT = Ve +Vf+Vex

CT = cheltuieli totale, exceptând impozitul pe profit:

CT = Ce + Cf + Cex

5) Se determină rezultatul net al exercițiului (RNE) – profit sau pierdere:

RNE = RBE – IP

în care :

IP = impozitul pe profit.

Definirea categoriilor de profit contabil și profit impozabil pornește de la realitatea că nu în toate cazurile principiile contabile, subordonate reflectării exacte a fenomenelor și proceselor economice ce au loc în întreprindere, sunt convergente cu principiile impunerii fiscale, ceea ce face ca între rezultatul contabil și cel fiscal să apară diferențe de ordin cantitativ, astfel:

rezultatul contabil reprezintă suma globală a profitului (sau eventual pierderii) exercițiului financiar,

rezultatul fiscal reprezintă profitul impozabil (sau pierderea fiscală) a exercițiului, stabilită conform regulilor fiscale și în funcție de care se calculează volumul impozitelor exigibile (sau rambursabile, după caz).

Profitul fiscal, se determină în funcție de profitul contabil sau rezultatul brut al exercițiului, cheltuielile nedeductibile și deducerile fiscale, astfel:

PF = RBE – VN + CN

în care:

PF = profitul fiscal;

CN = cheltuielile nedeductibile;

VN = venituri neimpozabile.

Impozitul pe profit (IP) se calculează prin înmulțirea profitului fiscal (impozabil) cu cota de impozit (c) prevăzută de lege:

IP = PF x T

Profitul net (PN) al exercițiului se obține prin deducerea impozitului pe profit din profitul contabil:

PN = PC – IP

Cota legală de impozit pe profit care este 16% cu următoarele excepții:

contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive inclusiv persoanele juridice care realizează venituri în baza unui contract de asociere și la care impozitul pe profit datorat datorat pentru astfel de activități este mai mic decât 5% din veniturile respective, sunt obligați la plata unui impozit de 5% aplicat asupra acestor venituri;

Calculul impozitului pe profit și evidențierea obligației de plată se face lunar, cumulat de la începutul anului. Plata impozitului se face trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul următor cu următoarele excepții: societățile comerciale bancare au obligația de a plăti impozit pe profit anual, cu plăți anticipate efectuate trimestrial, actualizate cu indicele de inflație iar organizațiile nonprofit și contribuabilii care obțin venituri majoritare din cultura cerealelor si plantelor tehnice, pomicultură și viticultură au obligația de a plăti impozitul pe profit anual, până la data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.

1.4. Impozitul pe profit

Pentru înregistrarea în contabilitate a consecințelor fiscale privind rezultatul entității, practica contabilă reține două metode : metoda impozitului curent (exigibil) și metoda impozitului amânat (reportului de impozit).

Metoda impozitului curent are la bază concepția conform căreia cheltuiala cu impozitul pe profit trebuie să corespundă cu impozitul exigibil (impozitul datorat statului), ceea ce face ca această cheltuială să se calculeze pornind de la rezultatul fiscal, fără să se țină cont de eventuale diferențe temporare. Prin urmare, ignorarea diferențelor temporare în calculul cheltuielilor cu impozitul pe profit face ca sarcina fiscală să nu mai fie proporțională cu rezultatul contabil existent înainte de determinarea rezultatului fiscal, și, în consecință, să nu se mai realizeze o conectare corespunzătoare a cheltuielilor la venituri.

Metoda impozitului amânat pornește de la premisa că la determinarea cheltuielilor cu impozitul pe profit trebuie să se țină seama atât de impozitul exigibil aferent exercițiului respectiv, cât și la impozitele amânate aferente diferențelor temporare. Prin contabilizarea impozitelor amânate, efectele fiscale ale unei operații sunt luate în calcul în exercițiul în care acestea s-au produs, chiar dacă ele vor fi suportate efectiv în exercițiile următoare.

1.4.1. Impozitul pe profit în contextul reglementărilor

contabile conforme cu directivele europene

Entitățile economice au obligația legală să plătească impozit pe profit care se calculează, potrivit reglementărilor în vigoare, asupra profitului obținut în România și în străinătate de persoanele juridice române, de persoanele juridice rezidente asociate cu persoane fizice române, precum și asupra profitului realizat printr-un sediu permanent în România de persoanele juridice străine și persoanele juridice străine și cele fizice nerezidente care desfășoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică.

Pentru stabilirea profitului impozabil se calculează, pe de o parte, veniturile realizate din orice sursă, iar pe de altă parte, cheltuielile efectuate pentru realizarea acestor venituri, dintr-un an fiscal. Diferența între venituri și cheltuieli, astfel determinate, majorată cu cheltuielile nedeductibile fiscal și diminuată cu veniturile neimpozabile, reprezintă baza de calcul pentru impozitul pe profit.

În categoria veniturilor neimpozabile la calculul profitului fiscal, actualele reglementări în domeniu includ:

dividendele primite de la o persoană juridică română sau de la o persoană juridică străină plătitoare de impozit pe profit sau a unui impozit similar impozitului pe profit, situată într-un stat terț, cu care România are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri, dacă persoana juridică română care primește dividendele deține, la persoana juridică română sau la persoana juridică străină din statul terț, la data înregistrării acestora potrivit reglementărilor contabile, pe o perioadă neîntreruptă de 1 an, minimum 10% din capitalul social al persoanei juridice care distribuie dividende;

diferențele favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la care se dețin titluri de participare, precum și diferentele de valoare a investițiilor financiare pe termen lung, reprezentând acțiuni deținute la societăți afiliate, titluri de participare și investiții deținute ca imobilizări, înregistrate astfel potrivit reglementarilor contabile. Acestea sunt impozabile la data transmiterii cu titlu gratuit, a cesionării, a retragerii, lichidării investițiilor financiare, precum și la data retragerii capitalului social la persoana juridică la care se dețin titlurile de participare;

veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile, veniturile din restituirea ori anularea unor dobânzi și/sau penalități de întârziere pentru care nu s-a acordat deducere, precum și veniturile reprezentând anularea rezervei înregistrate ca urmare a participării în natură la capitalul altor persoane juridice;

veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri și memorandumuri aprobate prin acte normative;

veniturile din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deținute la o persoană juridică română sau la o persoană juridică străină situată într-un stat cu care România are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri, dacă la data vânzării / cesionării inclusiv contribuabilul deține pe o perioadă neîntreruptă de un an minimum 10% din capitalul social al persoanei juridice la care are titlurile de participare. Nu intră sub incidența acestor prevederi veniturile din vânzarea / cesionarea titlurilor de participare deținute la o persoană juridică română de o persoană juridică rezidentă într-un stat cu care România nu are încheiată convenție de evitare a dublei impuneri;

veniturile din impozitul pe profit amânat determinat și înregistrat de către contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară;

veniturile reprezentând modificarea valorii juste a investițiilor imobiliare / activelor biologice, ca urmare a evaluării ulterioare utilizând modelul bazat pe valoarea justă de către contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară. Aceste sume sunt impozabile concomitent cu deducerea amortizării fiscale, respectiv la momentul scăderii din gestiune a acestor investiții imobiliare / active biologice, după caz;

veniturile din lichidarea unei alte persoane juridice române sau unei persoane juridice străine situate într-un stat cu care România are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri, dacă la data începerii operațiunii de lichidare, potrivit legii, contribuabilul deține pe o perioadă neîntreruptă de 1 an minimum 10% din capitalul social al persoanei juridice supuse operațiunii de lichidare.

Totodată, la cele menționate anterior, trebuie adăugat și faptul că începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt, de asemenea, neimpozabile:

a. dividendele primite de o persoană juridică română, societate-mamă, de la o filială a sa situată într-un stat membru al Uniunii Europene, dacă persoana juridică română întrunește cumulativ următoarele condiții:

plătește impozit pe profit, potrivit reglementărilor în vigoare, fără posibilitatea unei opțiuni sau exceptări;

deține minimum 10% din capitalul social al unei persoane juridice dintr-un stat membru al Uniunii Europene;

la data înregistrării venitului din dividende deține participația minimă amintită mai sus, pe o perioadă neîntreruptă de cel puțin 1 an.

Sunt, de asemenea, neimpozabile și dividendele primite de persoana juridică română prin intermediul sediului său permanent situat într-un stat membru, în cazul în care aceasta îndeplinește cumulativ condițiile precizate anterior.

b. dividendele primite de sediile permanente din România ale unor persoane juridice străine din alte state membre ale Uniunii Europene, societăți-mamă, care sunt distribuite de filialele acestora situate în state membre, dacă persoana juridică străină întrunește, cumulativ, următoarele condiții:

are una dintre formele de organizare prevăzute de normele legale;

în conformitate cu legislația fiscală a statului membru, este considerată a fi rezident al statului respectiv și, în temeiul unei convenții privind evitarea dublei impuneri încheiate cu un stat terț, nu se consideră că are sediul fiscal în afara Uniunii Europene;

plătește, în conformitate cu legislația fiscală a unui stat membru, fără posibilitatea unei opțiuni sau exceptări, impozit pe profit sau un impozit similar acestuia;

deține minimum 10% din capitalul social al persoanei juridice situate într-un alt stat membru, care distribuie dividende;

la data înregistrării venitului din dividende de către sediul permanent din România, persoana juridică străină deține participația minimă precizată mai sus, pe o perioadă neîntreruptă de cel puțin 1 an.

În ceea ce privește deducerile fiscale se menționează că se referă la câteva elemente precizate în mod expres de reglementările în domeniu, care nu se înregistrează în conturile de cheltuieli deoarece nu reprezintă cheltuieli propriu-zise, ci diminuări legale ale bazei de impozitare, dintre care se amintesc : sumele utilizate din profitul brut pentru constituirea sau majorarea rezervelor legale, în limita a 5% din profitul contabil anual, până la 20% din capitalul social; veniturile din provizioane și ajustări pentru care nu s- a admis deducerea; recuperarea pierderii anuale recunoscută fiscal din exercițiile anterioare, consemnată în declarația de impozit pe profit, la nivelul profitului realizat ș.a.

Cheltuielile nedeductibile fiscal se referă la anumite consumuri, de regulă de resurse financiare, pentru care nu este admisă deducerea. Acestea pot fi grupate în două categorii: cheltuieli nedeductibile parțial (cu deductibilitate limitată) și cheltuieli nedeductibile integral.

În categoria cheltuielilor cu deductibilitate limitată actualele reglementări includ:

cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenței rezultate dintre totalul veniturilor impozabile și totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât cheltuielile de protocol și cheltuielile cu impozitul pe profit;

cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii cheltuielilor cu salariile personalului. Intră sub incidența acestei limite, cu prioritate, ajutoarele pentru naștere, ajutoarele pentru înmormântare, ajutoarele pentru boli grave sau incurabile și protezele, precum și cheltuielile pentru funcționarea corespunzătoare a unor activități sau unități aflate în administrarea contribuabililor : grădinițe, creșe, servicii de sănătate acordate în cazul bolilor profesionale și al accidentelor de muncă până la internarea într-o unitate sanitară, muzee, biblioteci, cantine, baze sportive, cluburi, cămine de nefamiliști, pentru școlile pe care le au sub patronaj, precum și alte cheltuieli efectuate în baza contractului colectiv de muncă. În cadrul acestei limite, pot fi deduse și cheltuielile reprezentând : tichete de creșă acordate de angajator în conformitate cu legislația în vigoare, cadouri în bani sau în natură oferite copiilor minori și salariaților, cadouri în bani sau în natură acordate salariatelor, costul prestațiilor pentru tratament și odihnă, inclusiv transportul pentru salariații proprii și pentru membrii de familie ai acestora, ajutoare pentru salariații care au suferit pierderi în gospodărie și contribuția la fondurile de intervenție ale asociației profesionale a minerilor, ajutorarea copiilor din școli și centre de plasament;

perisabilitățile, în limitele stabilite de organele de specialitate ale administrației centrale, împreună cu instituțiile de specialitate, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice;

cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, care depășesc prevederile legii anuale a bugetului de stat;

cheltuielile cu provizioane și rezerve, cu dobânda și diferențele de curs valutar sau cu amortizarea în limita prevăzută de normele în vigoare;

cheltuielile efectuate în numele unui angajat, la schemele de pensii facultative, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 400 euro într-un an fiscal pentru fiecare participant;

cheltuielile cu primele de asigurare voluntară de sănătate, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 250 euro într-un an fiscal pentru fiecare participant;

cheltuielile pentru funcționarea, întreținerea și repararea locuințelor de serviciu situate în localitatea unde se află sediul social sau unde societatea are sedii secundare, deductibile în limita corespunzătoare suprafețelor construite prevăzute de legea locuinței, care se majorează din punct de vedere fiscal cu 10%. Diferența nedeductibilă trebuie recuperată de la beneficiari, respectiv chiriași / locatari;

cheltuielile de funcționare, întreținere și reparații aferente unui sediu aflat în locuința proprietate personală a unei persoane fizice, folosită și în scop personal, deductibile în limita corespunzătoare suprafețelor puse la dispoziția societății în baza contractelor încheiate între părți, în acest scop;

cheltuielile de funcționare, întreținere și reparații aferente autoturismelor folosite de angajații cu funcții de conducere și de administrare ale persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu astfel de atribuții. Pentru a fi deductibile fiscal, cheltuielile cu parcul de autoturisme trebuie justificate cu documente legale.

Pe de altă parte, reglementările fiscale stipulează o serie de cheltuieli a căror deductibilitate nu este permisă la calculul profitului impozabil, în această categorie fiind incluse:

cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele reprezentând diferențe din anii precedenți sau din anul curent, precum și impozitele pe profit sau pe venit plătite în străinătate. Sunt nedeductibile și cheltuielile cu impozitele nereținute la sursă în numele persoanelor fizice și juridice nerezidente, pentru veniturile realizate din România, precum și cheltuielile cu impozitul pe profit amânat înregistrat de către contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară;

dobânzile / majorările de întârziere, amenzile, confiscările și penalitățile de întârziere datorate către autoritățile române / străine, potrivit prevederilor legale;

cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum și taxa pe valoarea adăugată aferentă. Nu intră în această categorie stocurile și mijloacele fixe amortizabile, distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a altor cauze de forță majoră;

cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor acordate salariaților sub forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin reținere la sursă;

cheltuielile făcute în favoarea acționarilor sau asociaților, altele decât cele generate de plăți pentru bunurile livrate sau serviciile prestate entității, la prețul de piață pentru aceste bunuri sau servicii;

cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz;

cheltuielile înregistrate de societățile agricole, constituite în baza legii, pentru dreptul de folosință al terenului agricol adus de membrii asociați, peste cota de distribuție din producția realizată din folosința acestuia, prevăzută în contractul de societate sau asociere;

cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile, cu excepția celor prevăzute de normele legale;

cheltuielile cu contribuțiile plătite peste limitele stabilite sau care nu sunt reglementate prin acte normative;

cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator, în numele angajatului, care nu sunt incluse în veniturile salariale ale angajatului;

alte cheltuieli salariale și/sau asimilate acestora, care nu sunt impozitate la angajat, cu excepția celor prevăzute de normele legale;

cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităților desfășurate și pentru care nu sunt încheiate contracte;

cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele entității, precum și cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, cu excepția celor care privesc bunurile reprezentând garanție bancară pentru creditele utilizate în desfășurarea activității pentru care este autorizată entitatea sau utilizate în cadrul unor contracte de închiriere sau de leasing, potrivit clauzelor contractuale;

pierderile înregistrate la scoaterea din evidentă a creanțelor incerte sau în litigiu, neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion, precum și pierderile înregistrate la scoaterea din evidență a creanțelor incerte sau in litigiu, neîncasate. În această situație, contribuabilii care scot din evidență clienții neîncasați sunt obligați să comunice în scris acestora scoaterea din evidență a creanțelor respective, în vederea recalculării profitului impozabil la persoana debitoare, după caz;

cheltuielile de sponsorizare și / sau mecenat și cheltuielile privind bursele private, acordate potrivit legii. Contribuabilii care efectuează sponsorizări și / sau acte de mecenat, precum și cei care acordă burse private, potrivit legii, scad din impozitul pe profit datorat sumele aferente, dacă totalul acestor cheltuieli îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

sunt în limita a 3 %o din cifra de afaceri;

nu depășesc mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.

Sumele care nu sunt scăzute din impozitul pe profit, potrivit prevederilor prezentei litere, se reportează în următorii 7 ani consecutivi. Recuperarea acestor sume se va efectua în ordinea înregistrării acestora, în aceleași condiții, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit.

cheltuielile înregistrate în evidența contabilă, care au la bază un document emis de un contribuabil inactiv al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat;

cheltuielile cu taxele și cotizațiile către organizațiile neguvernamentale sau asociațiile profesionale care au legătură cu activitatea desfășurată de contribuabili și care depășesc echivalentul în lei a 4.000 euro anual, altele decât cele prevăzute de normele legale;

cheltuielile reprezentând valoarea deprecierilor mijloacelor fixe, în cazul în care, ca urmare a efectuării unei reevaluări, se înregistrează o descreștere a valorii acestora.

r^1) cheltuielile din reevaluarea imobilizărilor necorporale, în cazul în care, ca urmare a efectuării unei reevaluări de către contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, se înregistrează o descreștere a valorii acestora;

r^2) cheltuielile din reevaluarea mijloacelor fixe, în cazul în care, ca urmare a efectuării unei reevaluări de către contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, se înregistrează o descreștere a valorii acestora;

r^3) cheltuielile reprezentând modificarea valorii juste a investițiilor imobiliare, în cazul în care, ca urmare a evaluării ulterioare utilizând modelul bazat pe valoarea justă de către contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, se înregistrează o descreștere a valorii acestora;

r^4) cheltuielile reprezentând deprecierea / amortizarea mijloacelor fixe, înregistrate de către contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, la momentul transferului din categoria activelor imobilizate deținute în vederea vânzării în categoria activelor imobilizate deținute pentru activitatea proprie;

r^5) cheltuielile din evaluarea activelor biologice în cazul în care, ca urmare a efectuării unei evaluări utilizând modelul bazat pe valoarea justă de către contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, se înregistrează o descreștere a valorii acestora;

r^6) cheltuielile cu dobânzile, stabilite în conformitate cu reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, în cazul în care mijloacele fixe / imobilizările necorporale / stocurile sunt achiziționate în baza unor contracte cu plată amânată.

50% din cheltuielile aferente vehiculelor rutiere motorizate care nu sunt utilizate exclusiv în scopul activității economice, cu o masă totală maximă autorizată care să nu depășească 3.500 kg și  care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând și scaunul șoferului, aflate în proprietatea sau în folosința contribuabilului. Aceste cheltuieli sunt integral deductibile pentru situațiile în care vehiculele respective se înscriu în oricare dintre următoarele categorii:

1. vehiculele utilizate exclusiv pentru servicii de urgență, servicii de pază și protecție și servicii de curierat;

2. vehiculele utilizate de agenții de vânzări și de achiziții;

3. vehiculele utilizate pentru transportul de persoane cu plată, inclusiv pentru serviciile de taximetrie;

4. vehiculele utilizate pentru prestarea de servicii cu plată, inclusiv pentru închirierea către alte persoane sau pentru instruire de către școlile de șoferi;

5. vehiculele utilizate ca mărfuri în scop comercial.

cheltuielile cu beneficiile acordate salariaților în instrumente de capitaluri cu decontare în acțiuni.

cheltuielile înregistrate în evidența contabilă, indiferent de natura lor, dovedite ulterior ca fiind legate de fapte de corupție, potrivit legii.

Aceste categorii de cheltuieli nu influențează baza de impozitare. Prin închiderea conturilor de cheltuieli în care se înregistrează, așa cum prevede metodologia contabilă, ele diminuează profitul impozabil, iar operația de adăugare a lor la acest profit reprezintă o corectare a bazei de impozitare, în sensul anulării influenței operației inițiale.

1.4.2. Impozitul pe profit în viziunea normelor contabile internaționale

Existența unor diferențe între regulile contabile și cele fiscale, în ceea ce privește determinarea rezultatului fiscal, impun ca rezultatul contabil să fie supus unor ajustări.

Conform reglementărilor naționale rezultatul fiscal se determină prin corecția rezultatului contabil cu anumite diferențe permanente care îmbracă forma cheltuielilor nedeductibile și, respectiv, a veniturilor neimpozabile.

În viziunea normelor internaționale, în speță IAS 12 “Impozitul pe profit”, rezultatul fiscal este obținut ca urmare a ajustării rezultatului contabil cu o serie de diferențe permanente și diferențe temporare. Diferențele permanente sunt reprezentate de cheltuielile nedeductibile și de deducerile fiscale, așa cum au fost prezentate mai sus, în timp ce diferențele temporare sunt cele care apar ca urmare a decalajului de timp existent între contabilizarea unui element și includerea sa în rezultatul fiscal.

Așadar, potrivit normelor naționale rezultatul fiscal se calculează potrivit relației:

Rezultat fiscal = Rezultat contabil – Venituri neimpozabile + Cheltuieli nedeductibile (unde rezultatul contabil reprezintă diferența dintre totalul veniturilor și totalul cheltuielilor).

Pe de altă parte, conform IAS 12, rezultatul fiscal se obține pornind de la următoarea relație de calcul:

Rezultat fiscal = Rezultat contabil ± Diferențe permanente ± Diferențe temporare.

Având în vedere cele precizate mai sus constatăm diferențe semnificative în ceea ce privește modalitatea de abordare a problematicii analizate, reprezentate, în cazul referențiarului internațional, de luarea în calcul în plus și a unor diferențe temporare.

Aceste diferențe temporare, care de altfel delimitează cele două referențiale contabile din punct conceptual și metodologic în materie de impozitare a rezultatelor, sunt definite de IAS 12 ca fiind diferențele între valoarea contabilă a unui activ sau a unei datorii din bilanț și baza fiscală a acestora. Rezultă că ele pot îmbrăca forma:

diferențelor temporare impozabile, care au ca rezultat valori impozabile în determinarea profitului impozabil (sau a pierderii fiscale) al(a) perioadelor viitoare, atunci când valoarea contabilă a activului sau datoriei este recuperată sau decontată;

diferențelor temporare deductibile, care au ca rezultat valori ce sunt deductibile pentru determinarea profitului impozabil (sau a pierderii fiscale) al(a) perioadelor viitoare, atunci când valoarea contabilă a activului sau datoriei este recuperată sau decontată.

Prin urmare, în cazul în care valoarea contabilă netă (din bilanț) a unui activ este superioară bazei sale fiscale sau valoarea contabilă a unei datorii este inferioară bazei sale fiscale, rezultă diferențe temporare impozabile, în timp ce situațiile inverse relevă existența unor diferențe temporare deductibile.

Pentru determinarea diferențelor temporare este necesar să se cunoască baza fiscală a activelor și datoriilor, adică valoarea atribuită acestora în scopuri fiscale.

În cazul activelor baza fiscală se obține prin deducerea din valoarea contabilă a acestora a sumelor impozabile rezultate din recuperarea activului și cumulul valorii astfel obținută cu sumele deductibile rezultate din utilizarea activului.

Stabilirea bazei fiscale pentru elementele de natura datoriilor necesită diminuarea valorii lor contabile cu sumele deductibile rezultate din decontarea datoriei, valoarea astfel calculată fiind majorată cu sumele impozabile rezultate din decontarea datoriei.

Este posibil ca în anumite situații baza fiscală a unui element să nu fie evidentă imediat. În acest caz IAS 12 recomandă ca entitatea să recunoască o datorie sau o creanță privind impozitul amânat ori de câte ori recuperarea sau decontarea valorii contabile a elementului respectiv determină plăți viitoare privind impozitele mai mari (sau mai mici) decât ar fi valoarea acestora dacă o asemenea recuperare sau decontare nu ar avea consecințe fiscale.

În aceste condiții, evidențierea în contabilitate a consecințelor fiscale ale diferențelor temporare presupune înregistrarea unei datorii privind impozitul amânat, în cazul celor impozabile, respectiv, a unei creanțe privind impozitul amânat, în cazul celor deductibile. Aceasta înseamnă că entitățile care aplică IFRS trebuie să utilizeze conturi suplimentare cu ajutorul cărora să evidențieze impozitele amânate, deoarece normele naționale nu prevăd astfel de conturi și anume:

contul 4412 “Impozit pe profit amânat”;

contul 6912 “Cheltuieli cu impozitul pe profit amânat”;

contul 791 “Venituri din impozite amânate”.

Datoriile privind impozitele amânate impun evidențierea unei cheltuieli, în timp ce creanțele privind impozitele amânate relevă un venit, așa cum se prezintă în continuare:

6912 = 4412 Datoria de impozit

“Cheltuieli cu impozitul “Impozit pe profit amânat” amânat x cota de

pe profit amânat” impozit pe profit

4412 = 791 Creanța de impozit

“Impozit pe profit amânat” “Venituri din impozite amânate” amânat x cota de

impozit pe profit

La recunoașterea unui activ, valoarea sa contabilă va fi recuperată sub forma beneficiilor economice pe care le va obține entitatea în perioadele viitoare. Atunci când valoarea contabilă a activului depășește baza sa fiscală, suma beneficiilor economice impozabile va depăși valoarea ce va fi permisă sub forma deducerilor în scopuri fiscale. Această diferență reprezintă o diferență temporară impozabilă, iar obligația de a plăti impozitele pe profitul rezultat în perioadele viitoare reprezintă o datorie privind impozitul amânat. Pe măsură ce entitatea recuperează valoarea contabilă a activului, diferența temporară impozabilă se va relua și entitatea va avea profit impozabil.

Reluarea datoriilor privind impozitele amânate impune evidențierea unui venit :

4412 = 791 Datoria de impozit

“Impozit pe profit amânat” “Venituri din impozite amânate” amânat

Pe de altă parte, la recunoașterea unei datorii, valoarea sa contabilă va fi decontată în perioadele viitoare prin intermediul unei ieșiri de resurse din entitate care încorporează beneficii economice. Când resursele ies din entitate, o parte sau totalitatea valorii lor este deductibilă la determinarea profitului impozabil al unei perioade ulterioare celei în care datoria este recunoscută. În asemenea cazuri, există o diferență temporară între valoarea contabilă a datoriei și baza sa fiscală. În consecință, apare o creanță privind impozitul amânat în legătură cu impozitele pe profit ce vor fi recuperabile în perioadele viitoare, atunci când partea respectivă a datoriei este permisă ca deducere pentru determinarea profitului impozabil. În mod similar, dacă valoarea contabilă a unui activ este mai mică decât baza sa fiscală, diferența duce la apariția unei creanțe privind impozitul amânat în legătură cu impozitele pe profit ce vor fi recuperabile în perioadele viitoare.

Reluarea diferențelor temporare deductibile generează deduceri la determinarea profiturilor impozabile ale perioadelor viitoare. Totuși, beneficiile economice sub forma reducerii plăților de impozite vor intra în conturile entității doar dacă aceasta obține suficient profit impozabil față de care deducerile pot fi compensate. Prin urmare creanțele privind impozitul amânat sunt recunoscute doar atunci când există probabilitatea că vor exista profituri impozabile față de care să poată fi utilizate diferențe temporare deductibile.

Valoarea contabilă a unei creanțe privind impozitul amânat trebuie revizuită la fiecare dată a bilanțului și redusă în măsura în care nu mai este probabil să fie disponibil suficient profit impozabil pentru a permite utilizarea beneficiului unei părți a creanței respective sau a acesteia în ansamblul său.

Reluarea creanțelor privind impozitele amânate impun evidențierea unei cheltuieli :

6912 = 4412 Creanță de impozit

“Cheltuieli cu impozitul “Impozit pe profit amânat” amânat

pe profit amânat”

Din cele prezentate anterior se pot desprinde următoarele concluzii considerate relevante:

O datorie privind impozitul amânat trebuie recunoscută pentru toate diferențele temporare impozabile, cu excepția cazurilor în care aceasta rezultă din:

recunoașterea inițială a fondului comercial; sau

recunoașterea inițială a unui activ sau a unei datorii într-o tranzacție care : nu este o combinare de întreprinderi și în momentul realizării tranzacției aceasta nu afectează nici profitul contabil, nici pe cel impozabil (pierderea fiscală).

O creanță privind impozitul amânat trebuie recunoscută pentru toate diferențele temporare deductibile în măsura în care este probabil că un profit impozabil va fi disponibil, moment în care diferența temporară deductibilă poate fi utilizată, cu excepția cazurilor în care creanța privind impozitul amânat apare din recunoașterea inițială a unui activ sau a unei datorii într-o tranzacție care :

nu reprezintă o combinare de întreprinderi; și

la momentul realizării tranzacției nu afectează nici profitul contabil, nici profitul impozabil (pierderea fiscală).

De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere și faptul că IAS 12 solicită recunoașterea unei creanțe privind impozitul amânat în vederea reportării pierderilor fiscale și a creditelor fiscale neutilizate în limita probabilității privind existența unui profit impozabil viitor asupra căruia să fie imputate pierderile și creditele fiscale neutilizate.

Criteriile folosite pentru recunoașterea creanțelor privind impozitul amânat apărute din reportarea pierderilor fiscale și a creditelor fiscale neutilizate sunt aceleași cu cele utilizate în recunoașterea creanțelor privind impozitul amânat apărute din diferențe temporare deductibile.

Datoriile / creanțele privind impozitul curent aferente perioadelor curente și celor anterioare trebuie evaluate la valoarea ce se așteaptă a fi plătită / recuperată către / de la autoritățile fiscale, folosind ratele de impozitare care au fost reglementate până la data bilanțului.

În ceea ce privește creanțele și datoriile privind impozitul amânat, acestea trebuie evaluate la ratele de impozitare ce se așteaptă a se aplica pentru perioada în care activul este realizat sau datoria este decontată, pe baza ratelor de impozitare care au fost reglementate sau în mare măsură reglementate până la data bilanțului. Evaluarea datoriilor și creanțelor privind impozitele amânate trebuie să reflecte consecințele fiscale ce ar decurge din modul în care entitatea anticipează, la data bilanțului, să recupereze sau să stingă valoarea contabilă a activelor și a datoriilor sale.

Totodată, subliniez faptul că impozitul curent și cel amânat trebuie să fie recunoscute ca un venit sau ca o cheltuială în contul de profit și pierdere, cu excepția cazurilor în care acel impozit provine dintr-o :

tranzacție sau un eveniment recunoscute direct în capitalurile proprii în aceeași perioadă sau în perioade diferite; sau

combinare de întreprinderi.

Cele mai multe datorii și creanțe privind impozitele amânate apar atunci când sunt incluse în profitul contabil al unei perioade venituri sau cheltuieli ce sunt luate în calculul profitului impozabil (sau a pierderii fiscale) al altei perioade. Impozitele amânate trebuie recunoscute în contul de profit și pierdere prin evidențierea unor cheltuieli sau a unor venituri privind impozitele amânate, cu excepția cazurilor în care acesta se referă la elemente ce au fost deja recunoscute anterior direct în capitalurile proprii.

Standardele Internaționale de Raportare Financiară prevăd anumite situații care impun recunoașterea unor elemente direct în capitalurile proprii, dintre care fac referire la:

o modificare în valoarea contabilă apărută din reevaluarea imobilizărilor corporale conform IAS 16 “Imobilizări corporale”;

ajustare a soldului inițial al rezultatului reportat provenită fie dintr-o modificare făcută asupra politicii contabile ce este aplicată retrospectiv, fie din corectarea erorilor fundamentale conform IAS 8 “Politici contabile, modificări în estimările contabile și erori”;

diferențele de curs valutar apărute odată cu conversia situațiilor financiare ale unei operațiuni din străinătate conform IAS 21 “Efectele variației cursurilor de schimb valutar”;

sumele apărute odată cu recunoașterea inițială a componentei de capitaluri proprii a instrumentelor financiare compuse.

Referindu-ne numai la situația reevaluărilor putem releva mai multe aspecte, dintre care le expunem pe cele semnificative.

Dacă se efectuează o reevaluare contabilă fără a avea corespondență într-o reevaluare fiscală, cea contabilă nu afectează profitul impozabil al perioadei în care are loc reevaluarea, iar baza de impozitare a activului nu se ajustează. Recuperarea viitoare a valorii contabile nete reevaluate va avea ca rezultat un flux de beneficii economice impozabile superioare cheltuielilor cu amortizarea ce se vor putea deduce în scopuri fiscale. Diferența dintre valoarea contabilă netă a activului reevaluat și baza sa fiscală reprezintă o diferență temporară impozabilă, care va genera o datorie privind impozitul amânat.

Când un activ este reevaluat în scopuri fiscale și această operațiune este aferentă unei reevaluări contabile, efectele fiscale ale reevaluării și ale ajustării bazei de impozitare sunt recunoscute în capitalul propriu.

Așadar, potrivit IAS 12, dacă tranzacțiile și celelalte evenimente sunt recunoscute direct în capitalurile proprii, atunci și efectele fiscale ale acestora trebuie recunoscute tot în capitalurile proprii, de unde rezultă că și impozitele amânate aferente vor fi contabilizate prin afectarea acelorași structuri.

1.5. Repartizarea profitului net

Componentele rezultatelor finale brute au destinații exacte și termene de satisfacere precizate prin acte normative.

Rezultatele finale aferente unor venituri nete ale statului se virează la termenele de efectuare a plăților respective la buget. Este cazul taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, a impozitului pe terenuri, impozitului pe clădiri, taxei asupra mijloacelor de transport, altor impozite și taxe percepute de stat de la agenții economici.

De asemenea, contribuția întreprinderilor la formarea fondurilor bugetului asigurărilor sociale de stat și a altor fonduri speciale (contribuția pentru asigurări sociale, contribuția întreprinderilor pentru constituirea fondului special de sănătate, contribuția întreprinderii pentru formarea fondului de șomaj) se varsă odată cu plata chenzinei a II-a, dar nu mai mult de 25 ale lunii.

În ceea ce privește profitul, acesta are prin destinațiile sale un caracter polifactorial. El asigură îndeplinirea tuturor funcțiilor atribuite întreprinderii, fixându-i locul acesteia în cadrul complexului economic național și pieței și, în același timp, contribuie la satisfacerea intereselor financiare generale ale societății. De aceea, într-o anumită măsură, repartizarea profitului reprezintă esența politicii financiare la nivel microeconomic. Repartizarea profitului trebuie să răspundă unor foarte variate nevoi micro și macroeconomice, financiare și nonfinanciare. Modul de repartizare a profitului trebuie să se constituie într-o importantă pârghie financiară menită să stimuleze creșterea și dezvoltarea întreprinderii, creșterea productivității muncii și ridicarea nivelului calitativ al produselor și serviciilor realizate.

În contextul economiei de piață, funcțiile profitului ar putea căpăta următoarele direcții:

participă prin impozitul pe profit, la formarea fondurilor bugetului statului;

asigură îndeplinirea funcției productive și de cercetare – dezvoltare a întreprinderii prin autofinanțare (capitalizarea profitului);

asigură îndeplinirea funcției sociale a întreprinderii;

asigură cointeresarea acționarilor și salariaților proprii.

Profitul net supus repartizării se obține prin deducerea din rezultatul brut al exercițiului sau profitul contabil a impozitului pe profit determinat prin aplicarea cotei legale la profitul impozabil.

Deci:

PN = RBE – IP

în care:

PN = profitul net (rezultatul net al exercițiului);

RBE = rezultatul brut al exercițiului;

IP = impozitul pe profit.

La societățile naționale, companiile naționale, societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și la regiile autonome proporțiile distribuirii profitului net sunt hotărâte prin acte normative. Astfel, profitul net se repartizează pe următoarele destinații, dacă prin legi speciale nu se prevede altfel:

rezerve legale;

acoperirea pierderilor contabile din anii precedenți;

alte rezerve;

alte repartizări prevăzute de lege;

până la 10% pentru participarea salariaților la profit dar nu mai mult de nivelul unui salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul agentului economic, în exercițiul financiar;

minimum 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local, în cazul regiilor autonome, ori dividende în cazul societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat;

profitul nerepartizat pe destinațiile prevăzute anterior se repartizează la alte rezerve și constituie sursă proprie de finanțare.

Repartizarea pe destinații a profitului net se face parțial în timpul exercițiului, urmând ca repartizarea definitivă pe destinații să se efectueze la sfârșitul anului în funcție de nivelul realizat.

În cazul societăților comerciale, proporțiile distribuirii și capitalizării profitului sunt efectul strategiei financiare a întreprinderii întărită și de hotărârea Adunării Generale a Acționarilor. De aceea, ele sunt ridicate la rangul de politici financiare (politica de dividend, politica de autofinanțare).

1.5.1. Politica de autofinanțare

Nevoile de fonduri ale întreprinderilor sunt variate; de la trebuințe de lungă durată și de o valoare ridicată, cum este cazul activelor imobilizate materiale, până la trebuințe de scurtă durată, al căror nivel variază frecvent în cursul anului în funcție de factori interni sau externi, cum este cazul activelor circulante.

Finanțarea, adică acoperirea financiară a acestor nevoi se face, evident, ținând cont de caracterul permanent sau temporar al trebuințelor.

Finanțarea pe termen lung a întreprinderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp, operațiune care se poate realiza în diverse forme, în funcție de condițiile concrete ale întreprinderii și ale pieței financiare. Căile de finanțare pe termen lung sunt în strânsă legătură cu căile de investire, formând împreună cu acestea politica financiară a întreprinderii, respectiv gestiunea pe termen lung.

Autofinanțarea este cel mai răspândit principiu de finanțare și presupune că întreprinderea își asigură dezvoltarea cu forțe proprii, folosind drept surse de finanțare o parte a profitului obținut în exercițiul expirat și fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât și creșterea activului economic.

Din punct de vedere al apartenenței fondurilor, distingem finanțări din fonduri proprii (autofinanțarea, creșteri de capital prin noi aporturi în numerar sau în natură, creșteri de capital prin încorporarea rezervelor la capitalul social, creșteri de capital prin conversiunea datoriilor) și finanțări prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite bancare, credit-bail). Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obținerea lor, sursele de finanțare pe termen lung pot fi grupate în două părți: finanțări interne (autofinanțarea) și finanțări externe (creșteri de capital și împrumuturi diverse).

Locul însemnat pe care-1 ocupă autofinanțarea printre celelalte cai de finanțare decurge din faptul că ea creează avantaje atât pentru acționari, cât și pentru societatea comercială ca persoană juridică. Acționarii sunt avantajați întrucât, capitalizând o parte a profitului, crește valoarea bursieră a întreprinderii, crește cursul acțiunilor deținute de ei, prin urmare, crește avuția lor. În afară de aceasta, profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanțiale de impozit, ceea ce creează posibilități mai mari de reinvestire. Întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată întrucât nu mai este nevoită să apeleze nici la acționari, nici la piața financiară pentru a obține fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare. Totodată, crește autonomia financiară a întreprinderii față de bănci.

Politica de autofinanțare a unei întreprinderi este sinteza căilor de producție, comerciale și financiare, care orientează activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanțare rezultă din performanțele economice și financiare, fiind grupate însă în funcție de posibilitățile repartizării beneficiilor, amortizării și de politica de îndatorare. Previziunile de finanțare internă joacă rolul principal în politica financiară a întreprinderii.

Deși autofinanțarea este o politică financiară sănătoasă și de dorit, nu este oportun să se exagereze în această direcție pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piața financiară și pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-și integral nevoile de creștere economică din surse interne, se poate ușor scăpa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu costul capitalului de împrumut, creându-se aparența înșelătoare că primul ar fi oarecum gratuit. Realitatea economică și financiară arată însă că, indiferent de proveniență, costul capitalurilor se egalizează, în multe cazuri costul capitalului propriu fiind chiar mai ridicat decât al celui împrumutat.

Autofinanțarea, respectiv nivelul său, nu poate fi apreciată decât în funcție de politica financiară globală a întreprinderii. În acest sens, în anumite împrejurări devine mai avantajos pentru întreprindere de a proceda la o finanțare externă în locul autofinanțării. În același timp, trebuie spus că dacă marja brută sau marja comercială (diferența dintre total încasări din exploatare și costul mărfurilor, materiilor prime etc.) este importantă pentru a proceda la autofinanțare, întrucât formează baza de plecare a excedentului brut de exploatare, totuși nu se poate spune că există o legătură directă, deteminantă între ea și nivelul autofinanțării : o marjă comercială mare poate fi însoțită de o autofinanțare mică și invers, o autofinanțare slabă nu înseamnă totdeauna o marjă comercială neîndestulătoare.

Decizia de autofinanțare și nivelul acesteia sunt adesea influențate de factori externi, cum ar fi : fiscalitatea, diverse constrângeri privind accesul pe piața financiară sau constrângeri juridice diverse.

Sub aspectul fiscalității se poate vorbi despre o relație de tipul : fiscalitate mare – autofinanțare ridicată și invers, în sensul că o politică de impozite apăsătoare incită întreprinderea să procedeze la capitalizarea unei părți din profit, cât mai mare cu putință, găsind în această destinație condiții mai lejere de impunere (facilități fiscale). În schimb, alte reglementări, cum sunt acelea referitoare la reducerea bazei impozabile cu anumite cheltuieli (de amortizare, rambursări de credite, plăți de dobânzi) pot influența în sensul creșterii distribuirii de dividende mai curând decât al creșterii resurselor de autofinanțare. În altă ordine de idei, investitorii (acționarii) care sunt puternic impozitați pe veniturile obținute din dividende vor vota în adunarea generală a acționarilor pentru distribuirea unui dividend mai redus, în favoarea profitului reinvestit, deci a maximizării valorii întreprinderii și a patrimoniului fiecărui acționar.

Constrângeri privind accesul pe piața financiară. În cazul societăților comerciale necotate la bursă, procurarea fondurilor necesare creșterii economice nu se poate realiza prin apel la piața de capital, rămânând, în consecință, alternativa creditului bancar, autofinanțării sau a creșterii de capital prin fonduri proprii externe. Creșterile de capital prin noi aporturi de numerar sau în natură sunt operațiuni care durează în timp, sunt operațiuni dificile și costisitoare, ceea ce face ca, în comparație, autofinanțarea să apară preferabilă.

Constrângeri juridice diverse. Profitul unei societăți comerciale pe acțiuni are două mari destinații : distribuiri de dividende și reinvestire (autofinanțare).

Orice politică de autofinanțare trebuie analizată în funcție de rentabilitatea pe care o degajă profitul reinvestit. Dacă rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanțare este egală cu rentabilitatea reclamată de acționari, politica de autofinanțare este neutră pentru întreprindere. Numai atunci când rentabilitatea investirilor acoperite prin autofinanțare este mai mare decât remunerația cerută de acționari, autofinanțarea are un efect pozitiv pentru întreprindere, în sensul că va crește valoarea financiară a acesteia. Astfel, autofinanțarea contribuie la creșterea mijloacelor financiare ale întreprinderii, dar nu permite creșterea beneficiilor pentru reinvestire decât dacă crește rata rentabilității noilor proiecte peste pretențiile de remunerație ale acționarilor.

În principiu, costul autofinanțării este egal cu costul fondurilor proprii externe, în sensul că acționarii așteaptă aceeași rentabilitate de la beneficiile reinvestite, ca și de la aporturile de numerar realizate de ei cu prilejul creșterilor de capital. Cu alte cuvinte, autofinanțarea apare, ca și fondurile proprii externe, ca un mijloc de finanțare costisitor. Faptul că societatea comercială dispune liber de sumele obținute prin autofinanțare, că nu varsă remunerația către acționari (fluxuri financiare negative) nu înseamnă că sumele respective sunt gratuite.

Pentru a determina costul real al beneficiilor reinvestite de societatea comercială, respectiv rentabilitatea beneficiilor reinvestite de acționari, trebuie să ținem seama de incidența fiscală, adică de faptul că societatea este impozitată pentru profitul reinvestit, iar, pe de altă parte, acționarii sunt impozitați pentru veniturile obținute din dividende.

Sursele destinate autofinanțării se formează în cadrul întreprinderii reprezentând, deci, surse interne. În principal, aceste surse provin din excedentul monetar creat din operațiuni economice și financiare, adică din diferența dintre fluxurile financiare pozitive și negative, respectiv dintre încasări și plăți. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic, precum și din fondul de amortizare creat. De altfel, excedentul brut de exploatare poate fi calculat în două feluri : fie ca diferență dintre totalul încasărilor din activitatea economico – financiară și totalul cheltuielilor efectuate, ținând cont că amortizarea, deși este o cheltuială cuprinsă în costuri, nu ocazionează fluxuri de ieșire; fie ca sumă a unor elemente diferite, cum ar fi salarii, impozite, dobânzi plătite, fond de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate.

Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de întreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere și incidența fiscală.

Pentru determinarea capacității de autofinanțare trebuie avute în vedere atât variabile economice, cât și financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări (cantități x prețuri) și previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale, combustibili, salarii etc.), în timp ce variabilele financiare au în vedere politica de împrumut, promovată de întreprindere, care ocazionează cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate încărca diferit costurile pentru anumiți ani și politica de repartizare a profiturilor care dimensionează volumul dividendelor distribuite acționarilor, al participațiilor la beneficii sau al majorării fondurilor de rezervă.

De regulă, autofinanțarea efectivă este mai mică decât capacitatea de autofinanțare. Nu totalitatea capacității de autofinanțare rămâne la dispoziția întreprinderii pentru necesități de finanțare internă, ci mai puțin beneficiile distribuite acționarilor sub formă de dividende și participațiile la beneficii ale salariaților.

Capacitatea de autofinanțare este un indicator de mare expresivitate economică, reflectând forța financiară a unei societăți comerciale, garanția securității și independența acesteia. Întreprinderile cu o bună capacitate de autofinanțare își micșorează riscul financiar, fiind în măsură să surmonteze greutățile în perioadele de criză economică, când accesul la credite este dificil din cauza dobânzilor înalte.

Totodată, capacitatea de autofinanțare este și un indicator de lichiditate financiară și de solvabilitate, care ridică gradul de bonitate al firmei, mărește încrederea partenerilor de afaceri, creând condiții mai bune de negociere a contractelor economice. Putem adăuga, de asemenea, că o capacitate de autofinanțare bună exprimă și o capacitate de îndatorare bună, respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel întreprinderea.

Aspectele pozitive incontestabile ale autofinanțării nu exclud, însă, anumite inconveniente ale acestei metode de finanțare, în sensul că autofinanțarea constituie un obstacol în calea mobilității capitalului și că sursele aferente comportă un cost relativ ridicat.

Între politica de autofinanțare și politica de repartizare a profitului există o strânsă legătură. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici influențează nemijlocit asupra mărimii fondului de rezervă și, prin urmare, asupra autofinanțării. Acordarea de dividende mai mari acționarilor are drept efect pozitiv păstrarea încrederii și fidelității lor față de societate, însă micșorează posibilitățile de autofinanțare.

1.5.2. Politica de dividend

Dividendul reprezintă remunerația cuvenită unei acțiuni în decurs de un an și este singura formă de participare a acționarilor la împărțirea profiturilor societății comerciale pe acțiuni.

În principiu, orice deținător de acțiuni are dreptul de a primi dividende din partea societății, dar aceasta este autorizată să repartizeze dividende cu respectarea a două condiții:

=> să dispună de suficient profit, astfel ca distribuirea de dividende să nu afecteze substanța societății, adică să nu micșoreze capitalizarea bursieră permanentă a societății. Suma dividendelor să nu depășească totalul profitului afectat acestei destinații;

=> distribuirea de dividende să nu afecteze lichiditatea financiară a societății comerciale, pentru a nu pune în pericol siguranța creditorilor săi ale căror creanțe devin scadente.

Distribuirea de dividende, cu regularitate, este o politică sănătoasă și de dorit a oricărei societăți comerciale, întrucât are drept consecințe formarea unui acționariat fidel care, fiind mulțumit de regularitatea și cuantumul dividendelor primite, va avea tendința să păstreze acțiunile, să nu le vândă, văzând în ele plasamente avantajoase. În același timp, ca urmare a acelorași cauze, cererea pe piața bursieră de asemenea acțiuni crește, întrucât și alți investitori ar dori să dețină astfel de acțiuni. Jocul cererii și al ofertei va acționa în sensul creșterii cursului acțiunilor, deci a valorii de piață a întreprinderii înseși, ceea ce reprezintă un obiectiv strategic al oricărui investitor.

Prin urmare, cu toate că politica de distribuire de dividende reduce sursele de autofinanțare, totuși se poate atinge dezideratul strategic de maximizare a valorii întreprinderii, adică creșterea bogăției acționarilor.

Când o societate decide să distribuie dividende, întocmește o declarație de dividend prin care avizează pe acționari că urmează să aibă loc o distribuire, stabilindu-se data plății dividendelor și data până la care se face înregistrarea acționarilor.

Declarația de dividend este anunțul formal făcut de societatea pe acțiuni că urmează să distribuie dividende, adică documentul prin care se obligă să verse valoarea dividendelor declarate. Din acest moment apare obligația plății, ca pasiv al societății, iar contabil aceasta se realizează astfel:

Beneficii nerepartizate libere = Dividende de plată

Înregistrarea acționarilor este o operațiune necesară întrucât în cursul anului expirat acțiunile au putut să aibă o circulație liberă, să fie vândute și cumpărate, prin urmare să-și schimbe proprietarii. Ori, îndreptățiți a primi dividend sunt numai deținătorii de acțiuni, care se înregistrează în acest scop în registrul acționarilor.

În momentul înregistrării societatea nu-și asumă nici o obligație formală cu privire la cuantumul dividendului și nu operează nici o înregistrare în contabilitate.

Între data publicării declarației de dividend și data înregistrării acționarilor, prețul acțiunilor pe piață crește; el se stabilește la înțelegere între vânzători și cumpărători, ținând cont însă de perspectiva imediată a încasării dividendului. După înregistrare, prețul (cursul) acțiunilor revine la cel normal, întrucât dreptul de dividend revine numai celui care a înregistrat acțiunile, nu ultimului posesor.

Când se face piața propriu-zisă a dividendelor, la data anunțată în declarație de dividend, se operează în contabilitate astfel:

Dividende de plată = Casa

În practica societăților comerciale pe acțiuni s-au conturat trei tipuri de politică a dividendelor : politica reziduală, politica ratei constante și politica sumei constante.

Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept dividend a unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanțat. La sfârșitul exercițiului financiar societatea comercială își determină volumul total al surselor proprii și asimilate ce pot fi mobilizate în exercițiul viitor, la care adaugă volumul împrumuturilor avantajoase de care poate beneficia sau eventualele creșteri de capital avute în vedere în perioada dată. Din suma totală obținută se scade valoarea proiectelor pe care dorește să le finanțeze, iar ceea ce rămâne se distribuie sub formă de dividend.

Rezultă că drept sursă de plată a dividendelor pot figura, alături de beneficiu, și alte resurse precum cele provenite din credite bancare obținute în condiții avantajoase sau eventuale creșteri de capital, denumite generic surse adiționale.

Justificarea utilizării unor asemenea resurse pentru plata dividendelor rezidă, pe de o parte, din avantajele ce le-ar putea obține societatea comercială ca urmare a satisfacerii regulate a exigențelor de remunerație ale acționarilor (acționariat fidel, stabilitatea și chiar tendința de creștere a cursului acțiunilor, deci a capitalizării bursiere a societății), pe de altă parte, o asemenea decizie de distribuire și plată a dividendelor este de natură să ducă la sporirea credibilității societății în relația cu partenerii de contracte economice care nu pot să nu aprecieze fermitatea societății pe linia îndeplinirii obligațiilor asumate, ceea ce duce la creșterea cifrei de afaceri și, pe această bază, la îmbunătățirea tuturor indicatorilor de eficiență, inclusiv recuperarea și rambursarea surselor adiționale folosite pentru plăți de dividende în exercițiile anterioare.

Politica ratei constante presupune aplicarea de către societatea comercială, an de an, a unei proporții fixe a dividendelor în raport cu beneficiul total. Stabilirea unei proporții constante a dividendelor creează o anumită siguranță acționarilor privind remunerația, indiferent de politica de autofinanțare dusă de societate. În același timp, politica ratei constante nu exclude variația sumei absolute a dividendelor anuale, întrucât acestea depind de masa profitului realizat în ficare an.

Politica sumei constante presupune obligația asumată de societatea comercială de a acorda drept dividend o sumă fixă pentru fiecare acțiune deținută de acționari. Această politică asigură venituri constante acționarilor, chiar în cazul nerealizării de către societatea comercială a unor beneficii la nivelul anilor anteriori și când este necesară apelarea la surse adiționale.

Cea mai mare parte a societăților pe acțiuni se orientează către o politică de stabilitate a sumei absolute a dividendelor sau a ratei, cu tendința de creștere ușoară de la un an la altul. O astfel de politică a dividendelor nu numai că dă satisfacție acționarilor, păstrând fidelitatea acestora față de societate, dar, totodată, are rolul de a crea un bun renume în raport cu partenerii de afaceri și cu banca.

Dividendele distribuite de către societățile comerciale pe acțiuni pot îmbrăca 3 forme : în bani, în natură și în acțiuni. Cea mai răspândită formă de acordare este, desigur, în bani, ca urmare a operativității cu care se desfășoară operațiunile de casă. Această formă este convenabilă atât acționarilor, care-și obțin câștigurile direct și imediat, cât și pentru societatea comercială (rapiditate, costuri reduse) dar presupune, inevitabil, apariția unor fluxuri financiare negative. În consecință, societatea va aplica această formă de dividend cu condiția de a nu micșora prea mult volumul lichidității, pentru a nu pune în pericol situația creditorilor.

În astfel de situații se emit noi acțiuni, distribuindu-se fiecărui acționar corespunzător volumului dividendelor datorate. Acțiunile noi sunt de aceeași categorie cu cele vechi, pe care acționarii le dețineau și până atunci. Acționarii care primesc acțiuni în loc de dividend le pot păstra sau le pot vinde la bursă, procurându-și astfel lichiditățile de care au nevoie.

Plata dividendelor în acțiuni este o metodă avantajoasă pentru că societatea reduce fluxurile negative, își conservă lichiditățile existente și, totodată, se obține și o creștere a capitalului social. Sub aspect contabil operațiunea se derulează astfel:

=> Beneficii libere nerepartizate = Dividende de plată în acțiuni

=> Dividende de plată în acțiuni = Capital social (acțiuni emise și vărsate)

Distribuirea de dividende în natură este o formă mai rar întâlnită, se aplică cu acordul acționarilor și numai în cazurile când societățile comerciale produc și desfac mărfuri de interes pentru acționarii proprii, cum ar fi combustibili / cherestea, materiale de construcție etc. Avantajul pentru societatea comercială : nu-și micșorează lichiditățile și realizează, concomitent, o creștere corespunzătoare a cifrei de afaceri. Pentru acționari avantajele constau în acoperirea unor nevoi de consum individual sau gospodăresc la prețuri avantajoase, care nu includ rabatul comercial.

Distribuirea de dividende de către societățile comerciale pe acțiuni este o operațiune periodică, care concretizează dreptul acționarilor la remunerarea capitalului plasat în acțiuni.

Dacă toate acțiunile emise de o societate comercială sunt cu drept de vot (ordinare), mărimea dividendelor și randamentul vor fi egale pentru toate acțiunile : profitul total afectat distribuirii de dividende se împarte la numărul acțiunilor, rezultând indicatorul dividend / acțiune; apoi, raportând dividendul / acțiune la curs, se obține randamentul capitalului plasat în acțiuni.

În cazul că societatea comercială a emis, pe lângă acțiuni ordinare și acțiuni cu drepturi prioritare de dividend (acțiuni cu privilegii), distribuirea dividendelor se face diferit, în funcție de caracteristicile acțiunilor.

Plata dividendelor se hotărăște de adunarea generală a acționarilor. Se poate prevedea acordarea, la început, a unui dividend minimal, care să se ridice la un anumit procent în raport cu valoarea nominală a acțiunii și care ia denumirea de primul dividend. Dacă după satisfacerea repartizărilor mai rămân beneficii, acestea pot fi utilizate pentru majorarea primului vărsământ, constituind supradividendul. Distribuirea dividendelor se efectuează în cel mult nouă luni după încheierea exercițiului financiar. Există posibilitatea ca societatea să verse la începutul anului un acont asupra dividendelor, înainte de aprobarea bilanțului și a fixării definitive a cuantumului dividendelor.

Plata dividendelor poate avea drept sursă, fie profitul care nu se reinvestește, fie o finanțare adițională cum ar fi un credit bancar obținut în condiții avantajoase sau o emisiune de acțiuni. În primul caz, dividendul apare ca un rezultat al politicii reziduale de determinare a dividendelor, întrucât este vorba de beneficiul care rămâne după satisfacerea celorlalte destinații. În cazul al doilea, distribuirea dividendelor este o parte a politicii de finanțare.

CAPITOLUL II

STUDIU DE CAZ PRIVIND DETERMINAREA, IMPOZITAREA

ȘI REPARTIZAREA PROFITULUI LA S.C. ALRO S.A.

2.1.Prezentarea generală a societății

Denumirea entității S.C. ALRO S.A.

Sediul social Slatina, Str. Pitești nr. 116, Jud. Olt

Codul unic de înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului RO 1515374

Numărul de ordine în Registrul Comerțului J28/8/1991

Capital social subscris și vărsat 356.889.567,5 Lei

Număr de acțiuni 713.779.135

Piața reglementată pe care se tranzacționează Bursa de Valori București

valorile mobiliare emise

Numărul de telefon/fax 0249.431.901 / 0249.437.500

ALRO este o întreprindere cu capital majoritar privat, subsidiară a VIMETCO N.V. – grup de întreprinderi industriale și de investiții care își desfășoară activitatea în industria aluminiului, integrat pe verticală, listat la Bursa de la Londra.

ALRO face parte din lanțul de firme care asigură integrarea industriei de aluminu de la materia primă – bauxita – la produsele finite de înaltă tehnicitate ( SMHL Sierra Leone, ALUM, ALRO, VIMETCO EXTRUSION, VIMETCO TRADING ). Activitatea ALRO se desfășoară în trei puncte de lucru : divizia Aluminiu Primar Slatina, divizia Aluminu Procesat Slatina și Punctul de Lucru București.

Hotărârea de construire a unei întreprinderi de fabricare a aluminiului în România și amplasarea acesteia la Slatina a fost luată în anul 1961 și a fost motivată de rațiuni economice și sociale.

În anul 1963 au început lucrările de construcție, după licența firmei franceze Pechiney, iar la data de 30 iunie 1965 s-a obținut prima șarjă de aluminiu românesc.

În perioada 1965–1989 întreprinderea a cunoscut mai multe etape de dezvoltare, capacitatea instalată de producție în anul 1989 fiind de peste 250.000 tone de aluminiu și aliaje din aluminiu pe an.

În anul 1991 întreprinderea a devenit societate pe acțiuni și s-a înregistrat cu denumirea actuală – ALRO.

În perioada 1990–1994 societatea a cunoscut o perioadă de declin, determinată de menținerea unei tehnologii de fabricație învechite care nu permitea modernizarea și de imposibilitatea economiei naționale de a asigura energia electrică necesară.

Începând cu anul 1994 s-a inițiat implementarea în societate a unui amplu program de restructurare și modernizare în toate domeniile de activitate, cu accent pe cele de natură tehnică și tehnologică.

Începând cu anul 2000 a fost demarat procesul de privatizare care a fost finalizat în anul 2002 și a reprezentat pentru companie calea spre performanță și alinierea la standardele occidentale.

În anul 2005 a fost finalizat procesul de integrare pe verticală a industriei de aluminiu din România, prin formarea grupului constituit din ALRO Slatina, Alprom Slatina, ALUM Tulcea și Conef București.

În luna octombrie 2006 s-a realizat fuziunea prin absorbția S.C. Alprom de către S.C. ALRO S.A.. În urma fuziunii fosta societate Alprom a devenit “ Punctul de Lucru Aluminu Prelucrat ” în cadrul ALRO.

În luna noiembrie 2009, societatea a produs 8 milioane de tone de aluminiu si aliaje de aluminiu de la punerea in funcțiune.

În anul 2010, s-au aniversat 45 de ani de la prima sarjă de aluminiu românesc și 40 de ani de la punerea în funcțiune a capacității de prelucrare ( fosta ALPROM ).

Obiectul de activitate

Principalul obiect de activitate al companiei este fabricarea produselor din aluminiu primar și aliaje din aluminiu primar, sub formă de bare omogenizate din aliaje din aluminiu primar, sleburi din aluminiu primar și aliaje din aluminiu primar, sârmă din aluminiu primar, lingouri din aluminiu primar și aliaje din aluminiu primar.

Principalele sectoare de activitate ale societății sunt : Anozi, secțiile de Electroliză, Turnătorie, LBC, LTB. Din structura organizatorică mai fac parte compartimente de întreținere, reparații și piese de schimb, asigurarea energiei electrice și a utilităților, transport rutier și feroviar, funcționale, social – administrative.

La Punctul de Lucru „Alro – Aluminiu Prelucrat” se fabrică produse din aluminiu (produse laminate plate și extrudate) pentru clienți din diferite zone de activitate industrială (auto, aeronautică, construcții navale, electrotehnică și electronică, construcții civile, industrie alimentară etc.).

Peste 80% din produsele finite ale companiei sunt destinate exportului pe piețele de pe tot mapamondul.

Alro S.A. realizează produse din aluminiu primar, cum ar fi : sârmă, bare, sleburi, aliaje turnate și lingouri; și produse din aluminiu prelucrat, precum plăci netratate termic, plăci tratate termic, bobine laminate la cald, table și benzi, plăci, table și benzi imprimate, table ondulate, table tratate termic.

În general, sârma este utilizată pentru cabluri și sârme  ce sunt prelucrate ulterior pentru realizarea unor produse finite, cum ar fi cablurile de telecomunicații și cablurile de înaltă tensiune. Barele sunt utilizate în procesul de extrudare pentru realizarea profilelor și a sleburilor ce sunt introduse în laminorul Alro pentru prelucrare ulterioară.

Produsele laminate plate sunt categorisite în funcție de grosime, incluzând table, benzi și plăci. Aceste produse sunt utilizate ulterior de către consumatori pentru realizarea produselor finale, cum ar fi cutii, părți mecanice pentru panouri, instrumente, matrițe și produse electrocasnice, produse pentru care caracteristicile mecanice și de coroziune optime specifice aluminiului se dovedesc avantajoase și pentru care greutatea scăzută a materialelor joacă un rol esențial.

Piața

ALRO este unicul producător de aluminiu primar și aliaje din aluminiu din România, cel mai mare din Europa de Est din punct de vedere al capacității instalate și al 7 – lea producător din Europa.

ALRO reprezintă una din cele mai atractive societăți cotate la Bursa de Valori, reușind să se adapteze la rigorile economiei de piată și să funcționeze profitabil.

ALRO și-a consolidat și dezvoltat poziția pe piața internă și internațională, un procent semnificativ din produsele finite fiind destinate exportului pe toate meridianele lumii.

În anul 2013 produsele ALRO s-au comercializat atât pe piața internă cât și la export în urmatoarea structură :

-intern : 41,38% ;

-export : 58,62% .

Modernizarea companiei, realizată cu resurse financiare și umane proprii, a făcut ca ALRO să fie astăzi una dintre cele mai performante companii mari din România, care satisface pe deplin acționarii, clienții si salariații, are o implicare deosebită în viața comunității locale și o contribuție substanțială la bugetele naționale. Este compania care are un rol determinant pentru viața economică, socială, culturală și sportivă a municipiului Slatina și a județului Olt.

Principalii furnizori ai ALRO sunt : S.C. CONEF S.A., S.C. Vimetco Extrusion S.R.L., ALUM Tulcea S.A., S.C. Vimetco Trading S.R.L., S.C. CONEF Gaz S.R.L., S.C. CONEF Energy S.R.L., S.C. TM Power S.A., S.C. Vimetco Power România S.R.L., S.C. Centrul Rivergate S.R.L., Sierra Minerals Holdings, Vimetco NV, S.C. Rivergate Rating Group S.R.L., S.C. Vimetco Management România S.R.L..

Clienții ALRO sunt utilizatori finali și comercianți de metale din peste 25 de țări, precum Italia, Grecia, Austria, Ungaria, Turcia, S.U.A. și altele.

Principalii clienți ai ALRO sunt : Vimetco Management GMBH, S.C. CONEF S.A., S.C. Vimetco Extrusion S.R.L., ALUM Tulcea S.A., S.C. Vimetco Trading S.R.L., S.C. Vimetco Management România S.R.L., S.C. CONEF Gaz S.R.L., Vimetco NV, S.C. Centrul Rivergate S.R.L..

În funcție de produsele realizate de S.C. ALRO S.A., pe piața internațională se disting următorii concurenți :

a)Produse primare

Principalii concurenți ai ALRO pe piața internațională a aluminiului sunt Rio Tinto – Alcan, Hydro Aluminium A.S. – Norvegia, Alcoa – S.U.A., Dubal – Dubai, ALBA – Bahrein, Egyptal – Egipt, RUSAL din Rusia.

Dintre aceștia se remarcă Hydro Aluminium A.S. – Norvegia, care are un dublu statut : client și concurent, situație explicabilă deoarece capacitatea Europei de Vest este insuficientă pentru satisfacerea cerinței de pe piețele sale și de unde rezultă o certă coeziune între participanți la piață.

Concurența pe piața aluminiului este dată de prețul de vânzare și calitatea produselor și în acest scop pentru a obține o cotă de piață cât mai mare, fiecare producător coroborează strategia de marketing cu investiții în tehnologie și modernizarea continuă a procesului de fabricație.

În condițiile unei piețe mondiale tot mai competitive, ALRO trebuie să continue strategia de reducere a costurilor prin promovarea produselor printr-un marketing agresiv și investiții în capitalul uman.

b)Produse procesate

Piața produselor laminate din aluminiu și aliaje din aluminiu are particularități care o diferențiază total de piața produselor primare. Una din cele mai importante particularități este concurența care este mult mai puternică atât din partea producătorilor cât și din partea produselor substitut. Principalii concurenți sunt bine cunoscuți, fiind, mare parte din ei, clienți ai ALRO de mulți ani. Aceștia sunt : Alcoa, Rio Tinto – Alcan, Hydro, Elval Grecia, Amag Austria, Impol, Novelis, Egyptalum (Egipt), Hulett (Africa de Sud) și de asemenea producătorii din China.

În vederea îmbunătățirii poziției concurențiale pe piețele de desfacere a produselor laminate fabricate, ALRO va continua programele de investiții inițiate în vederea reducerii consumurilor și a creșterii productivității activelor simultan cu permanenta adaptare a politicii și strategiei de marketing la condițiile pieței.

2.2. Analiza situației economico – financiare

În actualul context economic se manifestă nevoia constantă de a aprecia performanțele și potențialul unei activități indiferent de nivelul și domeniul la care se manifestă, de a compara cu ceva considerat “de referință” la un moment dat, de a defini prioritățile și modul de acțiune al conducerii firmei. De aceea, apare ca o necesitate și utilitate, în același timp, analiza economico – financiară.

Analiza, în general, înseamnă descompunerea unui întreg sau a unui fenomen în elementele sale constructive pentru ca prin metode specifice să fie studiate în esența lor.

Analiza presupune cunoașterea în detalii a fenomenelor, stabilirea relațiilor cauză – efect și factorii care le generează.

Analiza economico – financiară reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici și instrumente care asigură tratarea informațiilor interne și externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situația unui agent economic, la nivelul și calitatea performanțelor sale, la gradul de risc într-un mediu concurențial extrem de dinamic.

Analiza economico – financiară este o știință care, utilizând concepte, metode și instrumente cercetează și interpretează activitatea economică și financiară a unei întreprinderi, la un moment dat. Efectuează cercetarea de la simplu la complex, descoperind conexiunile sistemice și cauzale, pentru a afla factorii cauzali, condiții care au influențat pozitiv / favorabil sau negativ / nefavorabil evoluția activității sistemului economic.

Analiza poate fi definită ca fiind activitatea destinată cu precădere diagnosticării activității unei întreprinderi ca subsistem particular inclus într-un sistem economic general, precum și importanța fiecărui element sau factor de acțiune. Se pot aprecia structura utilităților, a resurselor, precum și eficiența folosirii acestora; de asemenea, se urmăresc echilibrele financiare de bază într-o întreprindere.

Întreaga forță a unei întreprinderi este dependența de resursele sale umane, materiale, financiare și informaționale, deci de potențialul său intern. Analiza economico – financiară are mijloacele necesare de a arăta în orice moment posibilitățile întreprinderii, de a reflecta orice problemă în eficiența activităților desfășurate și de a sugera managementului măsurile concrete ce se impun într-o situație dată.

Rezultatele analizei economico – financiare sunt fundament al tuturor activităților și funcțiilor întreprinderii.

Analiza economico – financiară este un instrument al centrelor de decizie prin care se apreciază, cercetează și se găsesc rezervele interne necesare pentru obținerea unei eficiențe economico – sociale și ecologice, în condițiile pieței concurențiale.

Cercetările și aprecierile realizate cu ajutorul analizei economico – financiare sunt utile diferiților participanți la jocul economico – social.

Pentru efectuarea unei analize economico – financiare la S.C. ALRO S.A. sunt necesare informațiile prezentate in tabelul 2.2.1. de mai jos.

Tabel 2.2.1. Evoluția indicatorilor economico – financiari – mii lei

Sursa : Bilanț și Cont de Profit și Pierdere 2011-2013, S.C. ALRO S.A.

Analizând indicatorii economico – financiari prezentați , se desprind următoarele concluzii :

La data de 31 decembrie 2013, activele totale însumau 2,09 miliarde lei, în scădere cu 10,63% față de sfârșitul anului 2012.

Activele imobilizate au crescut cu 0,17 % reprezentând 1,3 miliarde lei, în special ca rezultat al creșterii soldului investițiilor în curs și a creșterii soldului titlurilor de participare prin majorarea capitalului social ALUM.

Nivelul activelor circulante totale au scăzut cu 24,21 % comparativ cu sfârșitul anului 2012, ajungând la 788 milioane lei. Stocurile au scăzut cu 2,93 % față de anul precedent, până la 430 milioane lei, în principal pe seama scăderii cantitativ – valorice a stocurilor de materii prime și a producției în curs.

Cheltuielile în avans au înregistrat o scădere majoră, cu 72,42 %, înregistrând un sold de 2,1 milioane lei.

Totalul datoriilor a scăzut cu 12,21 % până la valoarea de 903 milioane lei, în principal ca urmare a scăderii împrumuturilor pe termen scurt și lung.

Capitalurile proprii au însumat 1194 milioane lei, cu 9,4 % mai putin fată de sfârșitul anului 2012 (1319 milioane lei), ca rezultat al pierderii nete a anului 2013.

Veniturile din vânzări în sumă de 1,948 mil. lei sunt mai mici cu 282 mil. lei față de anul 2012, datorită nivelului scăzut al cotațiilor de aluminiu LME, în descreștere de la o medie de 2.018 usd/to în 2012 la o medie de 1.845 usd/to în 2013 și de costurile mari cu energia electrică, 819 mil. lei (din care certificatele verzi și taxa de cogenerare în sumă de 196 mil. lei). Deși livrările au fost mai mari cu 960 tone față de livrările din anul precedent, conjunctura de pe piața aluminiului a influențat negativ cifra de afaceri a societății.

Programul de investiții și îmbunătățirea condițiilor de piată au avut un impact pozitiv asupra rezultatelor companiei din primele 9 luni ale anului 2011. În trimestrul IV 2011, rezultatele financiare au fost afectate de scăderea prețului aluminiului la Bursa Metalelor de la Londra (LME) și creșterea costurilor cu utilitățile, rezultate în principal din achiziționarea de electricitate la un preț mai mare de pe piețele spot și de echilibrare, urmare a declanșării clauzei de Forță Majoră de către furnizorul principal Hidroelectrica.

Rezultatul pe acțiune a scăzut în anul 2013 față de anul 2012, ca urmare a creșterii pierderii cu 31%, iar în 2012 față de 2011 a scăzut ca urmare a înregistrării de pierdere.

Indicatorul privind gradul de îndatorare a crescut datorită finanțărilor pe termen lung, ca urmare a contractului de împrumut realizat cu BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvotare) ;

Indicatorul privind acoperirea dobânzilor este mare în 2011, arată că profitul poate acoperi de 7 ori valoarea cheltuielilor cu dobânda ; în 2012 și 2013 are valori negative și în scădere din cauza pierderilor înregistrate.

În cele ce urmează sunt prezentați dinamic, pe intervalul 2011-2013, următorii indicatori : cifra de afaceri, lichiditatea, solvabilitatea, viteza de rotație a activelor , precum și ratele de rentabilitate.

Cifra de afaceri reprezintă totalitatea afacerilor unei societăți, evaluate la prețurile pieței sau suma totală a veniturilor din operațiuni comerciale efectuate de o întreprindere într-o perioadă de timp determinată. Evoluția ei este strâns legată de stabilitatea și dezvoltarea firmei. Cifra de afaceri este, în primul rând, un indicator ce reprezintă firma, certifică calitatea, eficiența activității desfășurată de aceasta : cota de piață a firmei. Cifra de afaceri stă la baza fundamentării strategiilor de dezvoltare a firmei.

Pe baza rezultatelor obținute în urma studierii nivelului și dinamicii principalilor indicatori economici, în cele ce urmează vă voi prezenta o analiză grafică a cifrei de afaceri, respectiv graficul 2.2.1.

Graficul 2.2.1. Evoluția cifrei de afaceri în perioada 2011-2013

Sursa : Bilanț 2012-2013, S.C. ALRO S.A.

La societatea analizată, cifra de afaceri a avut o scădere semnificativă pe parcursul perioadei analizate conform graficului 2.2.1., respectiv reducerea cu 0,87% în anul 2012 față de 2011, iar în anul 2013 cu 12,65% față de 2012. Aceasta se datorează diminuării producției vândute, ca urmare a scăderii prețului de vânzare. Alro activează pe o piață globală, în care prețul aluminiului este stabilit de LME (Bursa de Metale de la Londra). În plus, nu se pot transfera clienților costurile suplimentare generate de schema de supracompensare a sectorului de energie regenerabilă.

Lichiditatea curentă este una dintre cele mai importante rate financiare ale unei companii și măsoară capacitatea acesteia de a plăti datoriile pe termen scurt utilizând activele pe termen scurt din bilanț. Cu cât valoarea sa este mai mare, cu atât compania are o capacitate mai mare de a-și plăti datoriile curente fără să apeleze la resurse pe termen lung sau la noi împrumuturi. O valoare subunitară înseamnă că firma are nevoie să se împrumute sau să vândă o parte din activele imobilizate pentru a-și plăti datoriile și a evita falimentul.

Lichiditatea imediată măsoară capacitatea companiei de a plăti datoriile pe termen scurt utilizând activele cu cel mai mare grad de lichiditate din bilanț. Valoarea optimă pentru acest indicator este în general 1, activele cu lichiditate mare, și anume numerarul, investițiile pe termen scurt și creanțele fiind în acea situație suficiente pentru a acoperi datoriile pe termen scurt, indiferent de valoarea reală a stocurilor. Și aici însă, există domenii unde lichiditatea imediată poate fi mai mică decât 1, în principal acolo unde stocurile au o pondere mare în totalul activelor circulante.

Solvabilitatea  este capacitatea firmei de a plăti la scadență datoriile față de creditorii săi. Un agent economic este solvabil când suma activelor sale investite în mijloace fixe, active circulante, creanțe certe, resurse bănești este mai mare sau cel puțin egală cu totalul pasivului reprezentând obligații față de parteneri, salariați, bugetul statului, bancă.

În continuare este prezentată dinamica lichidității și solvabilității întreprinderii.

Graficul 2.2.2.Evoluția lichidității curente, imediate și a solvabilității generale

Sursa : Bilanț 2012-2013, S.C. ALRO S.A.

Indicatorii de lichiditate au scăzut în 2012 comparativ cu 2011 datorită sporirii datoriilor curente și diminuării activelor curente ( crește soldul contului furnizori Alum – alumină, Rovinari – energie electrică, Boliden – fluorură ), iar în 2013 comparativ cu 2012 lichiditatea curentă a crescut ușor ca urmare a scăderii mai rapide a datoriilor curente față de activele curente, datorită opțiunii societății de a finanța datoriile pe termen scurt cu credite pe termen lung.

Societatea are banii imobilizați în stocuri și în creanțe și din această cauză trebuie să-și revizuiască politica de comercializare a produselor și politica de aprovizionare cu mărfuri. Lipsa de lichidități se justifică în faptul că firma a investit banii în dezvoltarea capacității de producție și în modernizare, urmând să-i recupereze într-o perioadă de timp îndelungată dacă se mențin scăderile înregistrate de cifra de afaceri în anul 2011.

În ceea ce privește vitezele de rotație a activelor și datoriilor societății, evoluția acestora este evidențiată în graficul de mai jos.

Graficul 2.2.3.Evoluția vitezelor de rotație a activelor și datoriilor societății

Sursa : Bilanț 2012-2013, S.C. ALRO S.A.

Viteza de rotație a stocurilor în 2013 a crescut, ajungând de la 4,23 ori la 4,36 ori, ca urmare a majorării costului vânzărilor și diminuării stocurilor medii; în 2012 față de anul 2011 s-a micșorat cu un indice de 0,15, ca urmare a creșterii mai rapide a stocurilor medii decât a costului vânzărilor.

În ceea ce privește perioada de recuperare a creanțelor, respectiv perioada de rambursare a datoriilor, în 2013 ALRO și-a încasat creanțele la 27 de zile, iar datoriile comerciale le-a plătit la 28 de zile, iar în 2012 ALRO a încasat creanțele la 21 de zile și a plătit datoriile comeciale la 21 de zile.

Viteza de rotație a activelor imobilizate și a activelor totale a scăzut pe seama diminuării cifrei de afaceri cu 12,65 % în anul 2013 față de anul 2012, iar în 2012 a crescut față de 2011 datorită scăderii mai rapide a activelor imobilizate/totale decât a cifrei de afaceri.

Ratele de rentabilitate reprezintă indicatori sintetici, prin care se apreciază sub formă relativă situația profitabilității sau a capacității întreprinderii de a produce profit. Ratele rentabilității sunt printre cei mai importanți indicatori prin care se apreciază eficiența generală a activității unei întreprinderi, deoarece reflectă rezultatele obținute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic : aprovizionare, producție și desfacere.

Rata rentabilității economice (Re) măsoară performanțele totale ale activității unei firme, independent de modul de finanțare și de sistemul fiscal.

Rata rentabilității financiare (Rf) exprimă eficiența utilizării capitalului propriu sau permanent al firmei. Din acest considerent, rata rentabilității financiare prezintă o importanță deosebită, în primul rând, pentru acționari, care apreciază, în funcție de nivelul acesteia, dacă investiția lor este justificată și dacă vor continua să sprijine dezvoltarea firmei prin aportul unor noi capitaluri sau prin renunțarea, pentru o perioadă limitată, la o parte din dividendele cuvenite.

Rata rentabilității resurselor consumate (Rc) se exprimă ca raport între un anumit rezultat economic și cheltuielile efectuate pentru obținerea acestuia. Prezintă interes pentru managerii întreprinderii, care trebuie să asigure o utilizare eficientă a resurselor disponibile.

În cele ce urmează am să vă prezint grafic nivelul și dinamica ratelor de rentabilitate.

Graficul 2.2.4.Evoluția ratelor de rentabilitate la SC ALRO SA

Sursa : Bilanț și Cont de Profit și Pierdere 2012-2013, S.C. ALRO S.A.

După cum se observă din graficul de mai sus, trendul ratelor de rentabilitate este unul în continuă scădere, astfel că, dacă în 2012 acestea s-au diminuat cu 161,05%, 155,05% respectiv 135,35% față de anul 2011, în anul de sfârșit al analizei, valorile au înregistrat o scădere de: 3,38%, 44,55% și 40,78% față de anul 2012.

Ca o concluzie generală, SC ALRO SA întâmpină dificultăți financiare, din cauza unei serii de factori, externi companiei, și anume, taxele împovărătoare cu energia (certificate verzi, taxa de cogenerare etc.). În ciuda acestui context nefavorabil, Alro și-a păstrat angajamentul față de strategia sa de investiții și a reușit și să-și restructureze operațiunile, astfel încât să-și mențină în funcțiune toate capacitățile de producție, dar și cota de piață, într-un mediu fragil în care 11 producători de aluminiu s-au închis, începând cu anul 2003, numai în Europa.

2.3. Analiza evoluției profitului în perioada 2011 – 2013

Profitul reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile ocazionate de activitatea unui agent economic. El semnifică, deci, avantajul bănesc realizat dintr-o activitate economică și constituie obiectivul tuturor activităților lucrative dintr-o economie de piață.

Tabel 2.3.1. Evoluția profitului la S.C. ALRO S.A. – mii lei

Sursa : Contul de profit și pierdere 2012-2013, S.C. ALRO S.A.

După cum se observă, ALRO a înregistrat profit doar în anul 2011. Profitul obținut, exclusiv pe seama activității operaționale, este rezultatul strategiei societății de reducere a costurilor totale prin investițiile efectuate, al modernizării și dezvoltării capacităților de producție și al orientării strategice a societății asupra produselor cu valoare adăugată.

În ultimii 2 ani, societatea a avut pierdere semnificativă, influențată de 2 factori : costurile uriașe cu eco-taxele generate de schema de supracompensare a sectorului de energie regenerabilă și de accentuarea trendului descendent al prețului aluminiului pe piața internațională.

Grafic 2.3.1. Evolutia profitului brut și a profitului net

Sursa : Contul de profit și pierdere 2012-2013, S.C. ALRO S.A.

Indicatorii de profitabilitate la ALRO au scăzut în ultima perioadă, și anume :

în anul 2013 față de anul 2012 scade pierderea brută cu 13,56 % și crește pierderea netă cu 31,05 % ;

în anul 2012 față de anul 2011 profitul brut devine pierdere brută, modificându-se cu 153,50 % și profitul net devine pierdere netă, modificându-se cu cu 142,17 % .

2.3.1. Metoda soldurilor intermediare de gestiune

Derularea de către întreprindere a operațiunilor curente conduce la obținerea producției, a valorii adăugate și a indicatorilor de rezultate. Toți acești indicatori și legăturile dintre ei pot fi evidențiați cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune (S.I.G.), denumite și marje de acumulare. Construcția în trepte a acestor indicatori, pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercitiului) și încheind cu cel mai sintetic ( profitul net al exercițiului ), le-a atras denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune.

În realitate, situația soldurilor intermediare de gestiune nu reprezintă decât o altă variantă de prezentare a contului de profit și pierderi.

Tabel 2.3.1.1. Situația soldurilor intermediare de gestiune

– mii lei

Sursa : Contul de profit și pierderi 2012-2013 S.C. ALRO S.A.

Sistemul contabil românesc nu prevede obligativitatea întreprinderilor de a întocmi această situație, dar ea este utilă pentru analiză, deoarece conține anumiți indicatori care nu se regăsesc în mod direct în contul de profit și pierderi, bilanțul contabil sau notele explicative, cum sunt marja comercială, producția exercițiului, excedentul brut de exploatare. De asemenea, tabloul reflectă și legătura matematică și economică dintre acești indicatori.

În graficul următor vă voi prezenta evoluția indicatorilor menționati mai sus, astfel:

Graficul 2.3.1.1. Evoluția indicatorilor : Mc, Qe, EBE în perioada 2011-2013

Sursa : Contul de profit și pierderi 2012-2013 S.C. ALRO S.A.

Conform graficului, se observă că atât Qe, Va, cât și EBE au avut un trend descrescător în toți anii de analiză, astfel că în anul 2012 au scăzut cu 0,87%; 32,18% și 43,24% față de 2011, iar în anul 2013 au scăzut considerabil cu 12,65%; 62,25% și 97,86%.

2.3.2. Profit contabil – profit impozabil

Rezultatul brut al exercițiului ( profit sau pierdere ) se determină ca diferență între veniturile totale realizate și cheltuielile totale efectuate în cursul exercițiului financiar.

În veniturile totale, reflectate pe feluri de venituri, după natura lor, se includ :

veniturile din exploatare ;

veniturile financiare ;

veniturle extraordinare.

În cheltuielile totale, aferente veniturilor realizate, a căror evidență se ține pe feluri de cheltuieli, după natura lor, se includ :

cheltuielile de exploatare ;

cheltuielile financiare ;

cheltuielile extraordinare.

Deci, rezultatul exercițiului se determină pe tipuri de activități, astfel :

se determină rezultatul din exploatare :

RE = Ve – Ce

se determină rezultatul financiar :

RF = Vf – Cf

Prin însumarea rezultatului din exploatare și al rezultatului financiar se obține rezultatul curent al exercițiului : RC = RE + RF .

se determină rezultatul extraordinar al exercițiului :

REX = Vex + Cex

se determină rezultatul brut al exercițiului :

RBE = RE + RF +REX

Sau : RBE = VT – CT

se determină rezultatul net al exercițiului :

RNE = RBE – IP

Tabel 2.3.2.1. Determinarea profitului contabil – mii lei

Sursa : Contul de profit și pierderi 2012-2013 S.C. ALRO S.A.

Veniturile din exploatare au scăzut, în timp ce cheltuielile din exploatare au crescut. Ca rezultat, compania a înregistrat doar în 2011 și 2012 profit din exploatare, în anul 2013 a avut pierdere din exploatare, cheltuielile devansând veniturile.

Profitul din exploatare obținut denotă că societatea a abordat corect criza economică și a implementat măsurile potrivite pentru a rămâne competitivă, beneficiind totodată de revenirea pieței internaționale.

În ceea ce privește rezultatul financiar, în 2011 și 2012, firma a înregistrat pierdere, ca urmare, în principal a creșterii cheltuielilor financiare pe seama diferențelor de curs aferente reevaluării creditelor și a altor datorii în valută ale societății.

Pe baza rezultatelor obținute în urma studierii nivelului și dinamicii principalilor indicatori economici, în cele ce urmează vă voi prezenta o analiză grafică a acestora.

Graficul 2.3.2.1. Evoluția Re, Rf, Rc în perioada 2011-2013

Sursa : Contul de profit și pierderi 2012-2013 S.C. ALRO S.A.

Rezultatul din exploatare a scăzut semnificativ pe parcursul perioadei analizate, în anul 2012 față de 2011 cu 46,81% , iar în anul 2013 față de 2012 cu 197,75%.

Rezultatul financiar, ca urmare, în principal, a creșterii cheltuielilor financiare pe seama diferențelor de curs aferente reevaluării creditelor și a altor datorii în valută ale societății, a avut o scădere importantă în 2012 cu 142,87% față de 2011 pentru ca în 2013 să înregistreze o creștere de 125,62%.

În ceea ce privește rezultatul curent, care semnifică totodată și rezultatul total al firmei, în anul 2012 a înregistrat o scădere importantă, cu 153,50%, iar în anul 2013 a crescut ușor, cu 13,56%.

Definirea categoriilor de profit contabil și profit impozabil pornește de la realitatea că nu în toate cazurile principiile contabile, subordonate reflectării exacte a fenomenelor și proceselor economice ce au loc în întreprindere, sunt convergente cu principiile impunerii fiscale, ceea ce face ca între rezultatul contabil și cel fiscal să apară diferențe de ordin cantitativ, astfel :

rezultatul contabil reprezintă suma globală a profitului ( sau eventual pierderii ) exercițiului financiar ;

rezultatul fiscal reprezintă profitul impozabil ( sau pierderea fiscală ) a exercițiului, stabilită conform regulilor fiscale și în funcție de care se calculează volumul impozitelor exigibile ( sau rambursabile, după caz ).

Profitul fiscal, se determină în funcție de profitul contabil sau rezultatul brut al exercițiului, cheltuielile nedeductibile (CN) și deducerile fiscale (VN), astfel :

PF = RBE – VN + CN

La SC ALRO SA situația cheltuielilor nedeductibile precum și a veniturilor neimpozabile a fost următoarea:

Cheltuielile nedeductibile fiscal în anul 2011 sunt în sumă de 28,992 mii lei față de 31,085 mii lei venituri neimpozabile.

În categoria cheltuielilor nedeductibile fiscal, în anul 2011 au fost incluse și :

cheltuieli social – culturale care s-au făcut în concordantă cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă ( cheltuieli care depășesc limita de 2 % din fondul de salarii : dispensar, ajutoare sociale, bilete de odihnă și tratament ) ;

cheltuieli cu provizioanele nedeductibile fiscal constituite în anul 2011, dar și venituri neimpozabile din reversare provizioane, din care:

provizioane pentru pensii ;

provizion prime salariați și compensare management;

repunere provizion mijloace fixe în conservare la nivel de reevaluare;

ajustare valoare clădiri din reevaluare ;

provizion neterminat ;

cheltuieli cu salariații în Sierra Leone și Ghana ;

amortizare liniară nedeductibilă fiscal pentru mijloace fixe puse în funcțiune, amortizare care fiscal este preluată ca amortizare accelerată;

cheltuieli cu amortizarea fondului comercial aferent fuziunii cu ALPROM ;

amortizare aferentă reevaluării mijloacelor fixe conform OG34 / 2009.

În anul 2012 avem următoarea situație : cheltuieli nedeductibile fiscal 14,081 mii lei, venituri neimpozabile 0.

În anul 2013 veniturile neimpozabile sunt 14,881 mii lei, iar cheltuielile nedeductibile fiscal 12,762 mii lei.

În graficul următor este prezentată evoluția profitului impozabil aferent perioadei analizate.

Graficul 2.3.2.2 Evoluția profitului impozabil în perioada 2011-2013

Sursa : Contul de profit și pierderi 2012-2013 S.C. ALRO S.A.

După cum se observă, profitul impozabil are un trend fluctuant în perioada analizată, astfel că, dacă în 2011 valoarea acestuia era de 257 milioane lei, în 2012 acesta a scăzut până la – 292 milioane lei (cu 213,55%), pentru ca în 2013 să crească până la 4 milioane lei (cu 101,41%).

2.4. Impozitul pe profit

Impozitul pe profit ( IP ) se calculează prin înmulțirea profitului fiscal (impozabil) cu cota de impozit ( c ) prevazută de lege :

IP = PF * c

Profitul net ( PN ) al exercițiului se obține prin deducerea impozitului pe profit din profitul contabil :

PN = PC – IP

La SC ALRO SA cota de impozit pe profit este de 16% aplicată la profitul impozabil calculat conform prevederilor legale în vigoare.

Tabel 2.4.1. Date informative pentru calculul impozitului pe profit – mii lei

Evoluția impozitului pe profit în perioada 2011-2013 la societatea în cauză este prezentată în graficul de mai jos.

Graficul 2.4.1. Evoluția impozitului pe profit

Sursa : Contul de profit și pierderi 2012-2013 S.C. ALRO S.A.

Impozitul pe profit a avut un trend fluctuant în perioada analizată, dupa cum urmează : în 2012 a scăzut cu 213,55% față de 2011, iar în 2013 a crescut cu 101,41% față de 2012, acest lucru fiind datorat modificărilor profitului impozabil.

2.5. Repartizarea profitului

În anul 2011 profitul S.C. ALRO S.A. a fost repartizat astfel :

Tabel 2.5.1. Repartizare profit 2011

Sursa : Raportul administratorilor 2011 S.C. ALRO S.A.

În cursul anului 2011 societatea a repartizat la rezerva legală suma de 331 lei, atingându-se limita de 20% din capitalul social. Rezerva legală nu poate fi distribuită acționarilor.

Conform contractului incheiat cu BERD, valoarea dividendelor care pot fi distribuite de către societate este plafonată la valoarea cea mai mică dintre valoarea indicatorului “Excess cash” și valoarea profitului statutar auditat plus rezultatul reportat distribuibil acționarilor sub formă de dividende.

În contabilitate au loc următoarele înregistrări :

Trecerea profitului în contul specific de repartizare :

121 = 129 228,309,982

“Profit sau pierdere” “Repartizarea profitului”

Repartizarea profitului

129 = % 228,309,982

“Repartizarea profitului”

1061 331

“Rezerve legale”

457 225,896,294

“Dividende de plată”

1171 2,413,357

“Rezultatul reportat reprezentând profitul

nerepartizat sau pierderea neacoperită”

Plata dividendelor și înregistrarea stopajului la sursă a impozitului pe dividende

457 = % 225,896,294

“Dividende de plată”

5121 189,752,887

“Conturi la bănci în lei”

446 36,143,407

“Alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate”

Plata impozitului pe dividende

446 = 5121 36,143,407

“Alte impozite, taxe “Conturi la bănci în lei”

și vărsăminte asimilate”

CONCLUZII

Orice întreprindere care se ghidează pe baza principiilor economiei de piață trebuie să-și desfășoare activitatea urmărind realizarea obiectivului său de bază și anume maximizarea valorii întreprinderii în condiții de rentabilitate. Activitatea unei întreprinderi trebuie să fie generatoare de efecte pozitive ce conduc la asigurarea continuității activității, deci trebuie să fie echilibrată.

Obiectivul activității firmei presupune în permanență o utilizare optimă a capitalurilor sale, o dimensionare atentă și riguroasă a nevoilor de fonduri și procurarea la timp și în cantitățile necesare a resurselor în condițiile cele mai avantajoase pentru întreprindere. Acest deziderat coincide cu necesitatea realizării echilibrului financiar. Echilibrul financiar la nivelul fiecărui agent economic este o parte integrantă a echilibrului financiar macroeconomic, care alături de echilibrul valutar, monetar, echilibrul forței de muncă și echilibrul material formează echilibrul economic general.

Realizarea echilibrului financiar la nivelul întreprinderii reprezintă o necesitate pentru obținerea unei activități rentabile și eficiente, în condiții optime. Echilibrul dintre nevoi și resurse este alături de rentabilitate obiectivul cel mai important al firmei.

Din punctul meu de vedere, firma trebuie să adopte măsuri care să diminueze valoarea activelor circulante, mai precis a stocurilor, să scadă valoarea creanțelor, să ofere clienților noi facilități de plată, dar în același timp să caute să mărească cifra de afaceri, prin metode și tehnici legate de aprovizionare, marketing, comercializare, de activitatea de investiții etc.:

aprovizionare:

aprovizionarea de la surse mai apropiate

identificarea de noi furnizori, care oferă materii prime, materiale de aceeași calitate sau de o calitate superioară la prețuri mai mici

scăderea costurilor de manipulare a mărfurilor

reducerea stocului de mărfuri pentru ca banii să nu fie imobilizați, pentru a determina creșterea solvabilității și a fondului de rulment

marketing:

promovarea politicilor de marketing și management care să ducă la dezvoltarea durabilă a societății

selecția riguroasă a clienților în funcție de situația financiară a acestora cât și de capacitatea acestora de a-și achita la timp datoriile

creșterea productivității muncii prin angajarea de personal sau prin calificarea celui vechi, prin cursuri, testări permanente etc., stimularea personalului prin creșterea salariilor, prime și cadouri pentru rezultate bune, în zile de sărbători etc.

comercializare:

revizuirea politicilor de comercializare prin îmbunătățirea relațiilor cu clienții

atragerea clienților prin prețuri mai mici, noi oferte promoționale, cadouri la un anumit număr de produse cumpărate sau pentru ceea ce depașește o anumită sumă, reduceri pentru elevi, studenți, șomeri, pensionari etc.

deschiderea de magazine în marile centre comerciale sau în împrejurimile acestora, în marile orașe

calificarea personalului din departamentul de vânzări, a celor ce intră în contact direct cu clienții.

La SC ALRO SA din analiza ratelor solvabilității reiese că firma nu trebuie să se împrumute pe termen scurt în mod obligatoriu pentru a putea face față plăților. Corelând analiza cu durata de încasare a creanțelor și cu durata de plată a obligațiilor se observă că în primii doi ani de analiză există o situație nefavorabilă, spre deosebire de anul 2013, când firma încasează în medie creanțe cu 2 zile înainte de a plăti o obligație.

Pe parcursul perioadei analizate, profitul întreprinderii a avut o scădere semnificativă. Profitul înregistrat în anul 2011 a fost obținut exclusiv pe seama dezvoltării activității operaționale, reprezintând rezultatul strategiei societății de a reduce costurile totale, de modernizare și dezvoltare a capacităților de producție și a orientării strategice a societății asupra produselor cu valoare adăugată. Din păcate această situație nu se regăsește și în următorii ani supuși analizei, fapt datorat în mare parte costurilor cu energia și politicilor deficitare adoptate de Adunarea Generală a Acționarilor.

Referitor la impozitul pe profit, pot afirma că acesta a urmărit cursul profitului impozabil.

În ceea ce privește repartizarea profitului, la începutul perioadei analizate acesta a fost repartizat în proporție de 98% sub formă de dividende, iar în anii urmatori firma a înregistrat pierdere.

Ca o concluzie generală, SC ALRO SA se află în dezechilibru financiar, și întâmpină dificultăți în realizarea unei stabilități economice, datorită cheltuielilor mult prea mari și prețului de piață al aluminiului nu tocmai convenabil pentru îndeplinirea obiectivelor financiare ale societății.

BIBLIOGRAFIE

1. Brabete V. Prelucrări și opțiuni contabile generate de directivele europene și IFRS,

Ed. Universitaria, Craiova, 2007

2. Enache E. Analiză economică – financiară, Ed. Independența Economică, Pitești, 2009

Gust M.

Tudose G.

3. Iacob C. Contabilitate consolidată, Ed. Universitaria, Craiova, 2008

Goagără D.

4. Ilie V. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Meteor Press, București, 2006

5. Sandu M. Bazele contabilității, Ed. Reprograph, Craiova, 2008

Criveanu M.

6. Sandu M. Contabilitate și fiscalitatea entităților economice, Ed. Reprograph, Craiova,

2011

7. Sichigea N. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria, Craiova, 2009

Giurcă L.

8. Sichigea N. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria, Craiova, 2002

Giurcă L.

Berceanu D.

Puiu C.

9. Sichigea N. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria, Craiova, 2010

10. Siminică M. Analiză economico – financiară, Ed. Sitech, Craiova, 2010

11. Siminică M. Cursuri Analiza fluxurilor financiare, 2012

12. Staicu C. Contabilitate financiară, Ed. Universitaria, Craiova, 2011

Sandu M.

Ionescu I.

Criveanu M.

Mihai M.

Drăgan C.

Brabete V.

Bălună R.

Goagără D.

13. Toma M. Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Ed. Economică, București,

Alexandru F. 2003

14. Vintilă G. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București, 2000

15. XXX Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările

ulterioare

16. XXX Raportul administratorilor S.C. ALRO S.A. 2011-2013

17. XXX www.alro.ro

18. XXX www.anaf.ro

ANEXE

Anexa 1. Bilanț S.C. ALRO S.A. 2011

Anexa 2. Cont de profit și pierdere S.C. ALRO S.A. 2011

Anexa 3. Bilanț S.C. ALRO S.A. 2012

Anexa 4. Cont de profit și pierdere S.C. ALRO S.A. 2012

Anexa 5. Bilanț S.C. ALRO S.A. 2013

Situația individuală a poziției financiare la 31 decembrie 2013

în mii ron

Nota 31 decembrie 31 decembrie 1 ianuarie

2013 2012 2012

Anexa 6. Cont de profit și pierdere S.C. ALRO S.A. 2013

Situația individuală de profit sau pierdere și a rezultatului global pentru anul încheiat la 31 decembrie 2013

în mii ron

Nota 2013 2012

BIBLIOGRAFIE

1. Brabete V. Prelucrări și opțiuni contabile generate de directivele europene și IFRS,

Ed. Universitaria, Craiova, 2007

2. Enache E. Analiză economică – financiară, Ed. Independența Economică, Pitești, 2009

Gust M.

Tudose G.

3. Iacob C. Contabilitate consolidată, Ed. Universitaria, Craiova, 2008

Goagără D.

4. Ilie V. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Meteor Press, București, 2006

5. Sandu M. Bazele contabilității, Ed. Reprograph, Craiova, 2008

Criveanu M.

6. Sandu M. Contabilitate și fiscalitatea entităților economice, Ed. Reprograph, Craiova,

2011

7. Sichigea N. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria, Craiova, 2009

Giurcă L.

8. Sichigea N. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria, Craiova, 2002

Giurcă L.

Berceanu D.

Puiu C.

9. Sichigea N. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria, Craiova, 2010

10. Siminică M. Analiză economico – financiară, Ed. Sitech, Craiova, 2010

11. Siminică M. Cursuri Analiza fluxurilor financiare, 2012

12. Staicu C. Contabilitate financiară, Ed. Universitaria, Craiova, 2011

Sandu M.

Ionescu I.

Criveanu M.

Mihai M.

Drăgan C.

Brabete V.

Bălună R.

Goagără D.

13. Toma M. Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Ed. Economică, București,

Alexandru F. 2003

14. Vintilă G. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București, 2000

15. XXX Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările

ulterioare

16. XXX Raportul administratorilor S.C. ALRO S.A. 2011-2013

17. XXX www.alro.ro

18. XXX www.anaf.ro

ANEXE

Anexa 1. Bilanț S.C. ALRO S.A. 2011

Anexa 2. Cont de profit și pierdere S.C. ALRO S.A. 2011

Anexa 3. Bilanț S.C. ALRO S.A. 2012

Anexa 4. Cont de profit și pierdere S.C. ALRO S.A. 2012

Anexa 5. Bilanț S.C. ALRO S.A. 2013

Situația individuală a poziției financiare la 31 decembrie 2013

în mii ron

Nota 31 decembrie 31 decembrie 1 ianuarie

2013 2012 2012

Anexa 6. Cont de profit și pierdere S.C. ALRO S.A. 2013

Situația individuală de profit sau pierdere și a rezultatului global pentru anul încheiat la 31 decembrie 2013

în mii ron

Nota 2013 2012