Politici Comune Ecologice In Uniunea Europeana
CUPRINS
LISTA ABREVIERI
GLOSAR
CAPITOLUL I – POLITICI COMUNE ECOLOGICE
ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
1.1. Conceptul de piață unică
1.2. Politica agricolă comună
1.2.1. Scurtă prezentare și trăsături distincte ale politicii agricole comune
1.2.2. Politica agricolă comună – obiective, principii și instrumente
1.2.3. Exigențele politicii agricole comune
1.3. Politici comune ecologice la nivelul Uniunii Europene
1.3.1. Scurtă introducere privind politicile ecologice
1.3.2. Promovarea dezvoltării durabile
1.3.3. Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene
1.3.4 Perspectivele politicilor ecologice în Uniunea Europeana
CAPITOLUL II – LIBERTĂȚI DE CIRCULAȚIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
2.1. Libera circulație a mărfurilor
2.2 Libera circulație a persoanelor în comunitatea europeană
2.3 Libera circulație a capitalurilor și plăților
2.4 Libera circulație a serviciilor
CAPITOLUL III
CONCURENȚA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1 Funcțiile și formele concurenței
3.2 Politica comună a Uniunii Europene în domeniul concurenței – obiective, actori implicați
3.3. Reglementări legislative
3.4 Practicile anticoncurențiale la nivelul Uniunii Europene
3.5. Politica Uniunii Europene privind practicile anticoncurențiale
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LISTA ABREVIERI
B.C.E = Banca Centrală Europeană
CECO = Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
CEE = Comunitatea Economică Europeană
EURATOM = Comunității Europene a Energiei Atomice
FEADR = Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală
FEOGA = Fondului European de Orientare și Garantare Agricolă
FEDR = Fondul European de Dezvoltare Regional
FSE = Fondul Social European
FC = Fondul de Coeziune
FEADR = Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală
NATO = Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
ONU = Organizația Națiunilor Unite
PAC = Politica Agricolă Comună
PIB = Produsul Intern Brut
S.M.E = Sistemului Monetar European
SAPARD = Special Accesssion Programme for Agriculture and Rural Development — Programul Special de Pre-Adreare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală
SEE = Spațiul Economic European
UE = Uniunea Europeană
UEM = Uniunea Economica și Monetara
GLOSAR
COMUNITATE ECONOMICĂ EUROPEANĂ (Communauté Economique Européene, C.E.E.) (PIAȚA COMUNĂ) = organizație internațională guvernamentală, de integrare economică, cu sediul la Bruxelles, creată în urma semnării Tratatului de la Roma din 1957 (intrat în vigoare în 1958) în scopul creării unei piețe comune prin armonizarea politicilor economice și eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor și a capitalurilor statelor membre. Membri fondatori: Belgia, Franța, R.F.G., Italia, Luxemburg, Olanda. Alți membri: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie în 1973, Grecia din 1981, Spania și Portugalia din 1986
COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI (C.E.C.O.) = organizație internațională guvernamentală, cu sediul la Bruxelles, una din cele trei entități ale Comunității Europene. Fondată prin Tratatul de la Paris din 1951, își începe activitatea în 1952, în scopul formării unei piețe comune a cărbunelui și a produselor siderurgice, în vederea unei repartizări mai judicioase a producției și a creșterii productivității muncii în statele membre. Membri fondatori: Belgia, Franța, R.F.G., Italia, Luxemburg și Olanda. Alți membri: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (din 1973), Grecia (din 1981, membru plin în 1986), Spania și Portugalia (din 1986).
COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE (EURATOM) = organizație internațională guvernamentală, cu sediul la Bruxelles, una din cele trei entități ale Comunităților Europene. Fondată prin Tratatul separat de la Roma din 1957, își începe activitatea în 1958, în scopul coordonării politicilor statelor membre în domeniul cercetării nucleare și al creării unei piețe comune pentru materialele și echipamentele nucleare. Membri fondatori: Belgia, Franța, R.F.G., Italia, Luxemburg și Olanda. Alți membri: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (din 1973), Grecia (din 1981, membru plin în 1986), Spania și Portugalia (din 1986).
EURO = este numele monedei unice europene ce a luat naștere la 1.01.1999, odată cu intrarea în faza a treia a Uniunii Economice și Monetare
Fondul European de Dezvoltare (FED) = Creat în 1957 prin Tratatul CEE, Fondul European de Dezvoltare este alimentat din contribuții ale statelor membre UE și are ca destinație finanțarea unor măsuri de promovare a dezvoltării economico-sociale a țărilor din Grupul Lomé (în grup de 70 de state din zona Africa – Caraibe – Pacific, numite și țări ACP), cu care Uniunea Europeană are relații tradiționale. Prin intermediul FED, UE finanțează, pe lângă proiecte de invesțiții economice și sociale, măsuri de cooperare tehnică, acțiuni de facilitare a comercializării produselor exportate de țările ACP.
Fonduri structurale = Fondurile structurale ale UE sunt gestionate de către Comisia Europeană și au ca destinație finanțarea măsurilor de ajutor structural la nivel comunitar, în scopul promovării regiunilor cu întârzieri în dezvoltare, reconversia zonelor afectate de declin industrial, combaterea șomajului de lungă durată, inserția profesională a tinerilor sau promovarea dezvoltării rurale.
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) = FEDER este destinat reducerii dezechilibrelor între diferitele regiuni ale UE și a fost creat în 1975. Fiind cel mai important fond structural în termeni de resurse, FEDER acordă ajutoare financiare zonelor defavorizate, fiind astfel un important instrument de corecție a dezechilibrelor regionale.
Fondul Social European (FSE) = Creat în anul 1960, FSE este principalul instrument al politicii sociale a Uniunii Europene. Prin intermediul său se acordă susținere financiară acțiunilor de formare și reconversie profesională ca și celor vizând crearea de noi locuri de muncă.
Piața Comună/Piața Internă/Piața Unică = desemnează un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată în conformitate cu prevederile Tratatului. Măsurile destinate realizării Pieței Interne au fost prezentate în 1985 de către Comisia Europeană, într-un document intitulat «Cartea albă privind Piața Internă», care stipula atingerea acestui obiectiv până la 31.12.1992. Noțiunea de «Piață Internă» este relativ nouă, termenul folosit până în 1985 fiind acela de «Piață Comună», pe care CJCE o definea astfel în 1982 : «Piața Comună urmărește eliminarea tuturor barierelor în calea schimburilor comunitare, în vederea fuzionării piețelor naționale într-o piață unică ale cărei condiþii sã se apropie de cele ale unei Piețe interne ». În plan concret, termenii «Piața Internă» și «Piața Unică» sunt folosiți pentru a desemna același lucru – o piață de dimensiunea Uniunii Europene, guvernată de reguli unice stabilite la nivel comunitar.
Politica comercială Comună (PCC) = încă de la apariția CEE, politica comercială a fost inclusă în categoria «politicilor comune», alături de Politica agricolă comună și Politica comună de transporturi. Tratatul CEE din 1958 stipula dreptul Consiliului de a decide cu majoritate calificată autorizarea Comisiei de a reprezenta Comunitatea în negocierile comerciale și de a-și stabili singură mandatul de negociere în acest domeniu.
Uniunea Europeană (UE) = este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 state.
INTRODUCERE
De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a devenit din ce în ce mai puternică, mai mare și mai organizată. Să nu uităm că în prezent Uniunea Europeană are aproximativ 500 de milioane de locuitori și 27 de state membre.
Drumul parcurs de Uniunea Europeană a fost unul treptat, sinuos care s-a lovit de concepții învechite, de rezistența la schimbare, iar lupta a fost una acerbă și continuă. Important este ca statele care fac parte din comunitatea europeană să colaboreze, să aibă același scop și mai ales să se accepte reciproc.
Economia fiecărui stat membru UE este bazată pe o cultură cu care aceasta vine din spate, astfel este destul de greu să ajungem să creăm o piață unică total deschisă, în care statele membre să își desfășoare activitatea economică fără restricții și fără rețineri, deoarece vorbim de economii mixte, despre aplicarea unui liberalism care în unele țări (mai ales în țările foste comuniste) lipsește sau este greu înțeles.
În realitate, în nici o societate contemporană economia nu se prezintă și nici nu s-a prezentat într-o forma pură. Putem spune că nu a existat niciodată o economie de piața în proporție de 100 %.
Realitățile ultimelor două decenii au demonstrat însă ca succesul funcționarii economiilor moderne a fost într-o relație inversă cu dimensiunile implicării statului în viața economică, intervențiile guvernamentale au fost și sunt tot mai mult criticate pentru efectele lor nocive asupra echilibrelor tradiționale. Adesea ele au favorizat consumul în dauna investițiilor. Pe plan politic, în urma creșterii implicării statului în calitate de gestionar s-a ajuns la „tehnocratizarea puterii”.
În pofida tendințelor manifestate încă de la sfârșitul anilor 1970 pe direcția „dereglementarii”, adică a diminuării prezenței statului în economie, eliminarea sa totală nu este de conceput si nici nu poate fi ceruta de cineva, oricât de adept al ideilor liberale ar fi. Economia mixtă, desigur în forme și ponderi diferite de la țară la țară, va continua să existe. Problema care se pune este de a menține prezența statului în limite acceptabile, pentru a păstra libertatea întreprinderilor și a menaja susceptibilitatea contribuabilului.
Lucrarea este formată din trei capitole.
În primul capitol – POLITICI COMUNE ECOLOGICE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, am făcut o scurtă prezentare a Uniunii Europene și a conceptului de piață unică. În cadrul acestui capitol am vorbit despre politica agricolă comună cu trăsăturile sale distinct, cu obiective, principii și instrumente acesteia. De asemenea, am prezentat conceptual de politică comună ecologică la nivelul Uniunii Europene.
În cel de–al doilea capitol – CAPITOLUL II – POLITICI ECONOMICE COMUNE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE, am prezentat conceptul de piață unică, precum și politica agricolă comună, politica industrială, Uniunea Economică și Monetară, piața muncii în țările Uniunii Europene și piața financiară europeană. Tot în cadrul acestui capitol am vorbit și despre migrația internațională a forței de muncă.
În capitolul trei – ECONOMIA MIXTĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, am vorbit despre partea de politici și fonduri structurale, despre dezvoltarea regională și durabilă, despre coeziunea socială, precum și despre bugetul Uniunii Europene.
Uniunea Europeană se constituie ca o nouă ordine juridică de drept internațional, în beneficiul căreia statele și-au limitat drepturile lor suverane, deși numai în anumite domenii, și ale cărui subiecte sunt nu numai statele, ci, de asemenea, naționalii lor.
Economia europeană este un subiect nu atât de nou, cat în plină dezbatere, important este însă să înțelegem necesitatea unei economii comune, unei piețe unice, a unui buget al Uniunii pe care trebuie să îl împărțim și pe care trebuie să îl cheltuim cu multă înțelepciune – adică eficient și eficace.
CAPITOLUL I – POLITICI COMUNE ECOLOGICE
ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Tentative de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominata de celți, iar mai târziu a fost cucerită și condusă de Imperiul Roman, centrat in Mediterana. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forța. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare si Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singura administrație pentru sute de ani. Uniunea vamala a lui Napoleon si mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existenta tranzitorie.
Însă drumul parcurs de către procesul european a trecut prin mai multe etape, etape ce luate împreună au consEuropeană se constituie ca o nouă ordine juridică de drept internațional, în beneficiul căreia statele și-au limitat drepturile lor suverane, deși numai în anumite domenii, și ale cărui subiecte sunt nu numai statele, ci, de asemenea, naționalii lor.
Economia europeană este un subiect nu atât de nou, cat în plină dezbatere, important este însă să înțelegem necesitatea unei economii comune, unei piețe unice, a unui buget al Uniunii pe care trebuie să îl împărțim și pe care trebuie să îl cheltuim cu multă înțelepciune – adică eficient și eficace.
CAPITOLUL I – POLITICI COMUNE ECOLOGICE
ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Tentative de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominata de celți, iar mai târziu a fost cucerită și condusă de Imperiul Roman, centrat in Mediterana. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forța. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare si Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singura administrație pentru sute de ani. Uniunea vamala a lui Napoleon si mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existenta tranzitorie.
Însă drumul parcurs de către procesul european a trecut prin mai multe etape, etape ce luate împreună au constituit Uniunea Europeană de astăzi.
Cu alte cuvinte, lungimea procesului integrării, permițând traversarea unor perioade care începeau de la chiar finele conflagrației mondiale, a permis automat și evoluția mentalităților și nuanțarea „idealului” întrevăzut altădată. Se opta de la început pentru alternativa integrării, în locul recreerii precedentelor conflictuale ante și interbelice, în vreme ce astăzi revedem aceeași integrare conștienți că regionalizarea rămâne printre puținele soluții în fața „imprevizibilului” mondial – și totuși, este vorba de unul și același proces de integrare.
1.1. Conceptul de piață unică
În anii 1980 cuvântul primordial în lexicul comunităților europene era piața unică, cuvânt care mai apoi capătă conotația de piață internă, atât din punct de vedere economic cat și legislativ.
Piața unică internă a Uniunii Europene constituie un spațiu economic european dinamic, bazat pe reguli comune. Prin cele patru libertăți ale sale, piața internă reprezintă una dintre piesele de vază ale construcției europene. Din anul 1993, de la crearea sa, a devenit unanim recunoscut faptul că, pe ansamblu, piața internă a produs efecte benefice, de creștere economică.
În prezent Piața Unică sau Piața Internă a devenit cea mai mare piață economică din toată lumea. Aceasta s-a întemeiat pe înlăturarea barierelor și pe simplificarea regulilor existente cu scopul oferirii fiecărei persoane din cadrul Uniunii Europene oportunități egale și diversificate.
Prin Tratatul de la Roma au fost puse bazele unei alte organizații, și anume Comunitatea Economică Europeană (CEE), cunoscută ulterior și sub numele de Piața Comună. Totodată, prin semnarea Tratatului de la Roma s-au pus și bazele Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM).
In anul 1985 au fost prezentate de către Comisia Europeană, într-un document denumit „Cartea albă privind Piața Internă” măsurile ce urmăreau atingerea scopului pe care Piața Internă îl avea de rezolvat.
Din punct de vedere economic piața comună este o formă de integrare mai cuprinzătoare decât zona de liber schimb sau uniunea vamală. În plus față de acestea, piața comună presupune adoptarea unor politici și instituții comune, deci un grad mai ridicat de integrare.
Principalul obiectiv în cazul pieței comune este realizarea economiei de scară și stimularea concurenței între firmele din țările membre.
Forma coerentă de Piață Unică capătă însă cu adevărat contur la 31 decembrie 1992 prin Tratatul de la Maastricht. Prin acest tratat nu se dorea doar crearea unei Piețe Unice, ci și crearea unei Uniuni Economice și Monetare, care avea în vedere crearea unei monede unice care să ducă la facilitarea investițiilor de capital la nivelul Statelor membre, eliminând astfel problemele legate de existența fizică a mai multor monede la nivelul unei singure piețe ce începea să prindă din ce în ce mai tare contur.
Summit-ul de la Amsterdam din 1997 a fost favorabil pentru dezvoltarea Pieței Unice, pentru că a dus la afirmarea dreptului U.E de a interveni în politica fiscală și la lansarea monedei Euro în 1999 sub pretextul că o piață unificată are nevoie de o monedă unică.
Piața unică internă a Uniunii Europene reprezintă un spațiu economic european dinamic, bazat pe:
– reguli comune și condiții egale de concurență pentru întreprinderile din țările membre;
– armonizarea modalităților de impozitare;
– libertatea întreprinzătorilor de a se stabili în toate țările comunitare;
– coordonarea transporturilor; armonizarea normelor de calitate și securitate;
– recunoașterea reciprocă a diplomelor și libertatea de acces la profesiunile din țările membre ș.a.
Piața unică internă a Uniunii Europene se bazează pe „patru libertăți fundamentale”:
1. libertatea de circulație a mărfurilor;
2. libertatea de mișcare a serviciilor;
3. libertatea de mișcare a capitalurilor;
4. libertatea de mișcare a cetățenilor țărilor membre în spațiul Uniunii Europene
Piața Unică a luat naștere pe baza adoptării de Directive de către țările membre împreună cu instituțiile Uniunii, directive care au ajutat la eliminarea de bariere birocratice, legale și tehnice ale statelor membre.
Piața unică a oferit membrilor săi foarte multe beneficii, de exemplu aceștia pot studia, muncii în orice țară își doresc, iar consumatorii de bunuri și servicii au posibilitatea optării dintr-o gamă foarte diversificată. În ceea ce privește companiile, acestea au posibilitatea pătrunderii pe mai multe piețe, iar spațiul european beneficiază de protecția împotriva fluctuațiilor economice.
Prin piața internă se înțelege un spațiu fără frontiere interne care trebuie să funcționeze în aceleași condiții ca o piață națională; mărfurile, persoanele, serviciile și capitalurile trebuie să circule în cadrul ei fără nici un control la frontierele dintre statele membre.
Uniunea Europeană ar fi de neconceput fără existența politicilor economice comune.
1.2. Politica agricolă comună
Politica Agricolă Comună (PAC) a fost concepută încă de la începuturi, fiind printre primele politici comune pe care Uniunea Europeana le-a formulat.
1.2.1. Scurtă prezentare și trăsături distincte ale politicii agricole comune
În întreaga sa existență, Politica Agricolă Comună a parcurs un drum de adaptare permanentă, fiind supusă unor reforme foarte importante, fiind practic activat de către modificările socio-economice.
Politica Agricolă Comună (PAC) este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană – pe atunci, Comunitatea Economică Europeană. Geneza ei a fost o reacție la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial. Trebuie precizat de la bun început că termenul de „politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, și anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparține statelor membre, ci Uniunii Europene
În cei aproape 50 de ani de viață, Politica Agricolă Comună a trecut printr-un proces continuu de adaptare, suferind reforme importante, fiind dinamizată practic, de schimbările socio-economice.
Politica agricolă comună (PAC) a fost introdusă în anul 1960. Arhitectul PAC a fost olandezul Sicco Mansholt, vicepreședinte al Comisiei Europene și responsabil în cadrul Direcției Agricultură a Comisiei Europene. PAC a intrat în vigoare în 1962 și a început să fie efectiv implementată în anul 1964.
Dacă inițial scopul acestei politici a fost acela de a asigura autosuficiența și stabilitatea piețelor produselor agroalimentare, odată cu eliminarea definitivă a pericolului penuriei alimentare și oferirea unui standard de viață corespunzător fermierilor și procesatorilor în statele fondatoare PAC, realizările din sectorul agroalimentar au devenit remarcabile, astfel că s-a creat un adevărat mit în jurul Politicii Agricole Comune, “miracolul PAC” fiind considerat de specialiști “promotorul agriculturii moderne”.
Încă prin Tratatul de la Roma se stabileau principii pentru o politică agricolă comună (P.A.C.), care avea următoarele obiective:
– creșterea productivității agricole prin încurajarea modernizării fermelor;
– garantarea unui standard de viață echitabil populației agricole, la paritate cu alte sectoare de activitate;
– stabilizarea piețelor produselor agricole, evitând alternanța dintre creșterea și prăbușirea prețurilor;
– garantarea securității aprovizionării cu alimente, la prețuri rezonabile. Punerea în practică a acestor principii s-a înfăptuit în deceniul 1958-1968, realizându-se astfel piața unică a produselor agricole
Prețurile practicate pe această piață încurajau creșterea producției și mărirea gradului de autoaprovizionare (autosatisfacere) cu produse agricole din țările membre ale Uniunii Europene. În procesul negocierilor de dezvoltare a activității, politica agricolă comună a dobândit un al doilea pilon (pe lângă agricultură): dezvoltarea rurală.
De asemenea, în anul 2005 s-au operat modificări (în cadrul reformei PAC) în modul în care sunt sprijiniți fermierii, pentru stimularea acestora în a produce ceea ce se cere pe piață, plățile fiind condiționate de respectarea a trei categorii de norme, privind: mediul înconjurător, siguranța alimentară și calitatea animalelor.
Sectorul agricol european folosește metode de producție sigure, curate, ecologice, care asigură obținerea unor produse de calitate ce satisfac cerințele consumatorului.
Sectorul agricol al Uniunii Europene are rolul de a servi comunitățile rurale, rolul său nefiind acela de a produce hrană ci, de a asigura supraviețuirea mediului rural și de a ajuta la dezvoltarea sa turistică.
Politica agricolă comună este numai una dintre politici, cea mai lungă în timp și una care a fondat Bugetul Comunității, pe structura lui consistentă de astăzi, și a încurajat și sprijinit fie și indirect formularea și funcționalitatea altor politici, pe alte domenii.
Datorită existenței sale de mai bine de 40 de ani, PAC a absorbit dintotdeauna o mare parte a bugetului comunitar. Politica agricolă comună cheltuiește anual aproximativ 55 de miliarde de EURO, această sumă reprezentând 40% din bugetul total al Uniunii Europene, adică mai puțin de 0,5% din PIB-ul Uniunii.
În anul 2011 politica agricolă comună a formulat o nouă reformă de stabilizare a competitivității economice și ecologice a sectorului agricol având drept scop promovarea inovației, lupta împotriva schimbărilor climatice, precum și susținerea ocupării forței de munca și dezvoltarea economica în mediul rural.
Toate măsurile PAC sunt finanțate din bugetul comunitar prin intermediul Fondului European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA).
Politica agricolă comună, per ansamblu a fost creată pentru a aduce performanță în economiile statelor membre Uniunii Europene.
1.2.2. Politica agricolă comună – obiective, principii și instrumente
Conform lui Niță Dobrotă, o politică agricolă constituie un ansamblu de principii, mijloace și metode de acțiune prin care se realizează obiectivele generale ale statului în domeniul agriculturii.
PAC are o serie de funcții multiple în cadrul Uniunii Europene, în special datorită faptului că agricultorii care beneficiază de pe urma ajutoarelor comunitare au atât rolul de producători, cât și de a gestiona peisajul rural și de a conserva mediul natural și turismul.
Uniunea Europeana, prin politica sa comună agricolă are posibilitatea producerii a multor produse agricole, iar în anumite sectoare, de exemplu carne, vin, ulei de măsline, Uniunea Europeana a devenit lider mondial.
De asemenea, aceasta poate introduce măsuri care pot reduce producția anumitor produse excedentare.
Politica agricolă comună are conturate o serie de obiective care au drept scop protejarea cetățenilor și a drepturilor acestora, punând astfel pe primul loc siguranța și sănătatea indivizilor. Astfel, următorii factori au căpătat o importanță deosebit de mare pentru politica comună agricolă:
– optimizarea calității produselor în întreaga Europa
– asigurarea siguranței alimentelor
– atenția sporită pentru bunăstarea zonelor rurale
– conservarea și ocrotirea mediului pentru generațiile viitoare
– crearea de condiții prielnice (de sănătate și de dezvoltare) animalelor
– realizarea obiectivelor stabilite cu cheltuieli reduse pentru Uniunea Europeană
Politica agricolă comună are o serie de instrumente prin intermediul cărora încearcă să ofere un echilibru comun statelor membre. O parte dintre acestea instrumente sunt:
a) instrumente cu implicații la nivelul exploatațiilor agricole
b) instrumente ce reglementează funcționarea eficientă a pieței
c) instrumente ce reglementează relațiile de comerț exterior
Politica agricolă comună este întemeiată în jurul a doi piloni. Un pilon, fiind pilonul inițial, este al organizațiilor comune de piața, iar cel de-al doilea pilon este al dezvoltării rurale. Cel de-al doilea pilon a devenit din ce în ce mai dezvoltat și mai important odată cu trecerea timpului.
Primul pilon – sprijinirea pieței și a veniturilor – are drept scop formularea de măsuri care ajuta piața sa își acopere plățile directe și subvențiile legate de piață prin conferirea organizațiilor comune de subvenții pentru exporturi, de scheme de valorificare a surplusului, precum și prin achiziționarea de produse pentru depozitele publice.
Fondul European de Orientare și Garanții Agricole (FEOGA) oferă finanțare pilonului I al Politicii agricole comun.
Pilonul 2 – cel al dezvoltării rurale – oferă măsuri de protejare a mediului, de sprijin pentru zonele defavorizate, de promovare a calității produselor, de respectare a standardelor etc. Pentru realizarea măsurilor propuse de către Pilonul 2 Uniunea Europeană și statele membre cofinanțează și sprijină aceste măsuri.
Un procent foarte mare, de aproximativ 90% din producția agricola a statelor membre ale Uniunii tine cont de reglementările comune de piața. Astfel, pas cu pas organizațiile comune de piața au substituit organizațiile statelor membre în ceea ce privește sectoarele care se afla sub incidența PAC.
1.2.3. Exigențele politicii agricole comune
Politica agricolă comună a pus un accent foarte mare asupra calității produselor alimentare, Uniunea Europeana ocrotind astfel, standardele de calitate și de producție prin măsuri complexe, precum:
– extinderea siguranței și a igienei alimentelor
– determinarea unor norme precise de etichetare
– controlul reziduurilor de pesticide și al aditivilor din aliment
– oferirea de informații cu privire la calitățile nutritive ale alimentelor.
Sectorul agricol european utilizează tehnici de producție sigure, ecologice care conferă un cadrul eficient pentru obținerea de produse de calitate care sa ofere consumatorilor calitate și satisfacție.
Politica agricolă comună încurajează agricultura ecologică și sprijină accesibilitatea alimentelor pe care membrii Uniunii le folosește.
O problemă destul de mare este cea a schimbărilor climatice, care au un impact foarte mare asupra mediului și asupra agriculturii.
Astfel, agricultura trebuie să se adapteze condițiilor climatice care în ultimul timp au suferit modificări foarte mari, precum și calamitaților naturale care sunt din ce în ce mai frecvente.
Uniunea Europeana prin intermediul politicii agricole comune oferă măsuri prin care sprijină calitatea și performanța agricola, printre aceste se număra și:
– proceduri de recunoaștere a bovinelor și norme de etichetare a cărnii de vita, care au drept scop taseului parcurs de către carne din magazin pana la ferma de origine
– stimulente financiare care au rolul de a motiva și sprijini agricultorii în procesul de îmbunătățire a calității produselor oferite
– măsuri de stimulare către agricultura ecologica, etc.
Pondera Programului în bugetul Uniunii s-a redus și ea de la aproape două treimi, la mai puțin de jumătate, și urmează chiar să scadă la o treime în următorul deceniu.
În actualitate, politica agricolă comună este altceva decât era la începuturile sale. Ea a devenit un mecanism eficient, urmărind realizarea – cu costuri substanțial reduse – a mai multor domenii.
Politica Agricolă Comună este elocvent ca un proiect mai mic în interiorul altuia de întindere mult mai mare, care este Uniunea în ansamblu. El vine să demonstreze și să surprindă pe teren maniera în care inițiativa integrării lasă conceptul de piață în zona declarativului și dezideratului; în fapt, piața demonstrându-se depășită și lovindu-se de economia contemporană de tip mixt.
1.3. Politici comune ecologice la nivelul Uniunii Europene
Politicile ecologice la nivelul Uniunii Europene pot fi considerate a fi un succes, reprezentând puntea care face legătura între politicile statelor membre.
1.3.1. Scurtă introducere privind politicile ecologice
Politicile ecologie nu au făcut parte dintre priorități în momentul constituirii Uniunii Europene (adică în anii 1957), ci acestea au fost luate în discuție la sfârșitul anilor 1960, începutul anilor 1970 în cadrul Conferinței asupra mediului organizată de către Organizația Națiunilor Unite (ONU) la Stockholm (1972) când au fost aduse în discuție repercusiunile ecologice ale integrării.
La început politica ecologică a fost privită mai mult din punct de vedere tehnic prin construirea unei legislații de mediu la nivelul Uniunii Europene. Mai târziu, însă, în cursul anilor 1980, politicile ecologice au avut un proces rapid de dezvoltare, astfel încât, pană în 1987 au fost adoptate peste 200 de legi în domeniul mediului.
Tratatul de la Roma și Tratatul de la Maastricht au fundamentat protecția mediului prin elaborarea unei baze juridice categorice și prin enumerarea principiilor ce trebuie respectate.
De asemenea, s-au consolidat instituțiile de mediu din cadrul Comisiei, iar dezvoltarea durabilă a devenit unul dintre cele mai importante obiective ale Uniunii Europene.
În prezent, Uniunea Europeană poate fi considerată a fi un forum instituțional complex în interiorul căruia statele membre aduc la nivel european abordările proprii cu privire la politica ecologică.
Uniunea Europeana a formulat un regulament prin intermediul căruia analizează produsele și serviciile care vin de la statele membre oferindu-le eticheta ecologică.
Eticheta ecologică a Uniunii Europene se oferă serviciilor și/sau produselor care au un efect asupra mediului înconjurător nedăunător sau foarte puțin dăunător în comparație cu alte produse din accesași grupă. Criteriile de acordare urmăresc o serie de pași pe toată durata ciclului de viață a produselor; iar etichetarea ecologică nu o pot primi produsele care au substanțe care fac parte din Regulamentul (CE) nr. 1272/2008 și care sunt considerate a fi toxice, periculoase pentru mediu, cancerigene sau mutagene, sau substanțe care intră sub incidența cadrului regulamentar de gestionare a substanțelor chimice.
La nivelul fiecărui stat membru sunt desemnate organisme care au responsabilitatea procesului de etichetare ecologică. Aceste organisme au o activitate transparentă, iar activitățile lor sunt deschise tuturor celor interesați.
Organismele au responsabilitatea verificării constante a produselor cu criteriile de acordare a etichetei.
1.3.2. Promovarea dezvoltării durabile
Se definește dezvoltare durabilă, conceptul de dezvoltare care urmărește nevoile prezentului, fără a compromite satisfacerea nevoilor generațiilor viitoare.
Momentul de început al acestui concept putem spune, că a fost in anul 1972 la Conferința internațională asupra Mediului de la Stockholm, când începea să se recunoască deschis că activitatea economică curentă poate afecta mediul ambiant.
Însă, mai târziu, peste aproximativ 20 de ani, în anul 1992, în cadrul conferinței organizate de Națiunile Unite, la Rio de Janeiro, supranumite Summit-ul Pământului, termenul de dezvoltare durabilă a devenit mult mai folosit. Atunci pentru prima dată, s-a realizat dorita conexiune între pozitiv și normativ, între știință și politică.
A avut ca rezultat elaborarea mai multor convenții referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan și dioxid de carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) și stoparea defrișărilor masive. Tot atunci a fost elaborată și Agenda 21 – planul de susținere a dezvoltării durabile.
În același an, în 1992, tratatul de la Maastricht insera conceptul pentru zona Uniunii Europene, iar in 2001, summit-ul Uniunii, desfășurat la Goetheborg, adoptă Strategia Uniunii Europene a Dezvoltării Durabile.
Pe termen scurt, noile state membre vor trebui să gestioneze atât chestiunea implementării acquis-ului, cat și efectele perverse ale extinderii. La nivel European se vor înregistra trei câștiguri majore: gradul de poluare a mediului va scădea pe o arie mai extinsă, noile state membre vor aduce un aport semnificativ Uniunii în ceea ce privește parcurile naturale, flora și fauna și nu în ultimul rând, legislația europeană pentru protecția mediului, una dintre cele mai performante existențe la nivel mondial, se va diversifica și va căpăta o amploare mai mare.
Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi susținută de către cele patru sisteme.
Odată cu diminuarea poluării se va ameliora rata îmbolnăvirilor în rândul populației, va scădea rata mortalității, va crește cantitatea și calitatea apei potabile, iar natura va fi mai bine protejată.
Pentru ca modelul să fie operațional, trebuie ca această susținere sau viabilitate să fie aplicabilă la toate subsistemele ce se circumscriu celor patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică, plecând de la energie, transporturi, agricultură, industrie și până la investiții, așezări umane și conservarea biodiversității.
Prin politicile de dezvoltare durabilă s-au impus agricultorilor respectarea de noi tehnici și metode menite sa ofere produse și servicii sub forma unor zone rurale bine îngrijite, a biodiversității înfloritoare, a folosirii atente a resurselor naturale.
Acest concept de dezvoltare durabilă este consimțit și susținut în întreaga lume, însă o aplicare concretă a acesteia este destul de greu de realizat. Scopul final al dezvoltării durabile este acela de a descoperi un echilibru funcțional între patru sisteme: uman, ambiental, economic și tehnologic.
Strategia Uniunii Europene de a oferi un cadrul echilibrat componentelor economice, ecologice și socio-culturale ale dezvoltării durabile urmează câteva principii de bază:
• Promovarea și apărarea drepturilor omului
• Protejarea legăturii dintre generații
• Informarea și implicarea activa a cetățenilor în procesul decizional;
• Implicarea mediului de afaceri și a partenerilor sociali;
• Coerența politicilor și calitatea guvernării la nivel local, regional, național și global;
• Integrarea politicilor economice, sociale și de mediu prin evaluări de impact și consultarea factorilor interesați;
• Utilizarea cunoștințelor moderne pentru asigurarea eficienței economice și investiționale;
• Aplicarea principiului precauțiunii în cazul informațiilor științifice incerte;
• Aplicarea principiului “poluatorul plătește”.
Uniunea Europeana sprijină statele membre și prin oferirea de fonduri de dezvoltare regională.
Aceste fonduri, este imperios necesar, să fie direcționate în mod eficient către regiunile mai puțin favorizate ale Uniunii, de asemenea și către noile state membre care trebuie să fie sprijinite în dezvoltarea infrastructurii și a serviciilor.
Prin intermediul acestor subvenții, agricultorii primesc ajutor pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera, dezvoltă energii regenerabile, folosesc produse secundare și reziduuri.
1.3.3. Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene
Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmărește impulsionarea și diversificarea activităților economice, stimularea investițiilor în sectorul privat, contribuția la reducerea șomajului și nu în cele din urmă să conducă la o îmbunătățire a nivelului de trai.
În contextul european, politica de dezvoltare regională servește cristalizării și perpetuării identității europene. Sintagma de politică de dezvoltare regională indică un set de măsuri unitare din punct de vedere al adresării lor – către zone distincte geografic, fără referire la apartenența lor la o țară sau la un grup de țări – și adecvate regionalului primitor de sprijin financiar.
Politica regională pune în practică, mai concret, solidaritatea între popoarele Europei menționate în preambulul Tratatului privind Uniunea europeană.
Această politică contribuie la realizarea unuia dintre obiectivele fundamentale definite în acest Tratat: întărirea coeziunii economice și sociale în întreaga Uniune Europeană prin reducerea disparităților în materie de dezvoltare între regiuni.
În același timp, această politică are un efect considerabil asupra competitivității regiunilor și a condițiilor de viață a populațiilor acestora, în special, prin co-finanțarea programelor plurianuale de dezvoltare.
Cadrul de implementare și de evaluare a politicii de dezvoltare regională îl reprezintă regiunea de dezvoltare, constituită ca o asociere benevolă de județe vecine. Regiunea de dezvoltare nu este unitate administrativ-teritorială și nu are personalitate juridică.
Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante și cele mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităților economice și sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acționează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creșterea economică și sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecția mediului, ocuparea și formarea profesională, educația, egalitatea de gen etc..
Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 țări semnatare (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferențelor existente între diferitele regiuni și sprijinirii celor mai puțin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide și unitare.
Această nevoie a fost concretizată în 19584, prin înființarea Fondului Social European (FSE) ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe îmbunătățirea modului în care funcționează piața muncii în diferite țări și pe re-integrarea șomerilor pe piața muncii.
În 1962 a fost înființat Fondul European pentru Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA), în scopul finanțării politicii agricole comune și pentru sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale și îmbunătățirea structurilor agricole.
Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului Unic European, în 1986, prin care se introduce conceptul de coeziune economică – adică a eliminării diferențelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni – și se creează premisele unei politici de coeziune economică și socială ca politică de sine stătătoare și având drept scop facilitarea aderării la piața unică europeană a țărilor din sudul Europei.
Baza legală a politicii comunitare de dezvoltare regională este stabilită prin Titlul XVII al Tratatului Uniunii Europene (respectiv XIV în Tratatul de la Roma), ce definește obiectivul politicii regionale – „reducerea disparităților existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni și a rămânerii în urmă a regiunilor mai puțin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale” – și principiile ce stau la baza realizării acestuia.
La Tratat se adaugă Regulamentul Consiliului No. 1260/99, prin care sunt stabilite prevederile generale de funcționare a Fondurilor structurale (și amendat prin Regulamentul No. 1447/2001) precum și alte reglementări privitoare la funcționarea FS și a Fondului de Coeziune.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene. Rolul său este de a iniția si definitiva noi acte legislative în domeniu și de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre.
Politica regională este de asemenea tangibilă. Rezultatele ei pot fi cu ușurință observate de către cetățenii europeni, care beneficiază în mod direct de asistență în diferite forme: prin sprijinul de care dispun în căutarea unui loc de muncă și în adaptarea la condițiile unei piețe mereu în schimbare.
Politica regională contribuie la îmbunătățirea vieților celor care trăiesc în aceste regiuni, prin creșterea fondurilor pe care autoritățile publice le au la dispoziție pentru a asigura noi infrastructuri și pentru a ajuta companiile private să devină din ce în ce mai competitive.
Instituții Mici și Mijloci sunt înființate și sprijinite în parcurgerea primilor ani de existență în zonele aflate în declin.
Sisteme informaționale pătrund în cele mai izolate zone rurale. Noi facilități în domeniul educației, al sănătății, chiar și al petrecerii timpului liber sunt create în suburbiile reabilitate.
Caracteristicile politicii de dezvoltare regională
Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene este o politică a solidarității. Scopul său este să creeze locuri de muncă și să crească nivelul competitivității, oferind sprijin statelor din regiuni mai puțin dezvoltate, precum ai celor care se confruntă cu dificultăți structurale.
Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene este o politică pentru oameni.
Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene este finanțată prin așa-numitele Fonduri Structurale și prin Fondul de Coeziune.
Acestea reprezintă o treime din bugetul Uniunii.
Elementul primordial pentru reușita acestei politici este un parteneriat real între toți cei implicați: administrațiile centrale și locale, societatea civilă, comunitatea de afaceri, centrele de cercetare și dezvoltare, etc.
Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante și cele mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităților economice și sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acționează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creșterea economică și sectorul IMM, transporturile, agricultură, dezvoltarea urbană, protecția mediului, ocuparea și formarea profesională, educația, egalitatea de gen etc..
Concepută ca o politică a solidarității la nivel european, politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părți din bugetul comunitar realizat prin contribuția Statelor Membre către regiunile și grupurile sociale mai puțin prospere.
De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunțat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanțarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecție a mediului.
În plus, politica regională este corelată și cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare PHARE (fond de sprijin pentru reconstrucția economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) și SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces țările în curs de aderare și prin care este sprijinită tranziția acestora la standardele și structurile de organizare ale Uniunii Europene.
Caracterul complex al politicii de dezvoltare regională este subliniat și de modul în care acesta integrează trei dintre obiectivele prioritare ale Uniunii Europene: coeziunea economică și socială, extinderea aplicării principiului subsidiarității și dezvoltarea durabilă.
Astfel, coeziunea economică și socială nu numai că este prezentă la nivelul obiectivelor fondurilor structurale, dar importanța sa este reflectată prin crearea unui fond omonim (Fondul de coeziune) ce sprijină grăbirea procesului de convergență și atingere a nivelelor medii de dezvoltare ale Uniunii Europene, a patru State Membre mai puțin dezvoltate: Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda.
Principiul subsidiarității – care reprezintă gradul crescut de implicare a Statelor Membre în dezvoltarea și implementarea politicilor comunitare – este prezent și la nivelul altor politici.
Strategia dezvoltării durabile este prezentă ca prioritate a programelor de solidaritate europeană, în special prin accentul pus pe protecția mediului și pe dezvoltarea de măsuri în această direcție.
Însă această strategie nu este numai europeană, ci există ca strategie globală promovată în toată lumea prin variate acorduri internaționale, ceea ce subliniază o dată în plus caracterul complex al politicii de dezvoltare regională și coerența internă a obiectivelor comunitare.
Caracteristica generală a agriculturii noilor state membre o constituie diferența apreciabilă dintre potențialul de producție și venitul generat, ceea ce conduce la o profitabilitate scăzută a sectorului. În ceea ce privește factorii de producție, agricultura acestor state este caracteristică de o abundență a forței de muncă și de un capital insuficient, ceea ce duce la un venit mediu al agricultorilor mai mic decât media pe țară.
Agricultura noilor state membre este caracterizată de natura duală, o majoritate a fermelor mici, care practică agricultura de sem-subzistență și un număr redus de ferme foarte mari și de fragmentarea excesivă a terenului agricol, impactul extinderii acționând în sensul reducerii numărului fermelor mici, prin participarea la politica agricolă comună și prin măsuri interne de stimulare a constituirii de exploatații mari.
Absența barierelor comerciale vor conduce la o creștere a prețurilor produselor agricole în noile state membre și implicit a veniturilor fermierilor. În ceea ce privește aspectele negative se remarcă în mod deosebit obligativitatea respectării, pentru producătorii și comercianții din noile state membre, a standardelor de siguranță alimentară, de bunăstare a animalelor și de protecție a mediului.
Aspecte problematice, tendințe și provocări
Referirea la aspectele problematice ale politicii de dezvoltare regională trebuie să se facă ținând cont de dinamismul accentuat al politicilor comunitare în ultimii ani și de provocarea fără precedent a aderării unui grup larg de țări candidate ce dau naștere celei mai mari extinderi din istoria Uniunii.
La acestea se adaugă aspecte ce țin de evoluția Pieței Interne și de noile tendințe în domeniile revoluției tehnologice și societății informaționale și care reprezintă, deocamdată, provocări cu care se confruntă politica regională la începutul anilor 2000 – și acesta pare a fi termenul cel mai adecvat pentru identificarea lor, dat fiind caracterul nou și nerepetitiv.
O provocare a politicii regionale în acest moment este reprezentată de creșterea accentuată a competiției dintre firme, ceea ce face ca din ce în ce mai multe companii să caute să își desfășoare activitatea în regiuni cu infrastructură eficientă, calitate ridicată a serviciilor și lucrători bine pregătiți (ceea ce trimite la avantajele comparative ce pot decurge din prezența unor noi State Membre).
Astfel, fondurile de dezvoltare regională trebuie să fie eficient direcționate către regiunile cele mai puțin favorizate ale Uniunii iar noile State Membre trebuie sprijinite în dezvoltarea infrastructurii și serviciilor, în scopul atragerii unor astfel de companii și creșterii potențialului lor economic.
Nu în ultimul rând, revoluția tehnologică și dezvoltarea societății informaționale provoacă, la rândul lor, obiectivul politicii regionale (de a reduce disparitățile economice și sociale între regiunile Uniunii Europene) prin necesitatea adaptării cetățenilor, sectoarelor public și privat la utilizarea rețelelor de informații și telecomunicații.
Regiunile și organizațiile bine conectate la aceste rețele și familiare cu utilizarea tehnologiilor informaționale beneficiază astfel de un avantaj consistent în eficientizarea economiilor lor datorită economiei de timp și costurilor de comunicare, reduse astfel prin accesul crescut la rețele informaționale.
1.3.4 Perspectivele politicilor ecologice în Uniunea Europeana
De-a lungul timpului, politica ecologică la nivelul Uniunii Europene a parcurs mai multe etape și a obținut o serie de progrese.
Obiectivul Politicii Agricole Comune, precum și a politicilor ecologice este acela de a crea în viitor o politică mai ecologică, mai echitabilă și mult mai eficientă.
Uniunea Europeană a avut un impact substanțial asupra acțiunii internaționale privind schimbarea climei. Un obiectiv foarte important a fost acela de a implementa în cadrul statelor membre obligația de a produce programe naționale pentru reducerea emanațiilor.
În ultima perioadă, Uniunea Europeană a formulat și a adoptat o serie de directive privind poluarea, calitatea aerului, calitatea apei, deșeurile, conservarea habitatului, etc.. De asemenea, organizația europeană a creat un program de finanțare a proiectelor de îmbunătățire a calității mediului din cadrul statelor membre, dar mai ales a statelor din Europa de Est și a introdus o schemă de etichetare a produselor ecologice.
Accesul apei și al aerului poluat dincolo de granițele unui stat nu poate fi controlat și, prin urmare, nici prejudicii aduse în acest caz. Există, așadar, un interes ridicat pentru standardele comune de control asupra surselor poluării. Același lucru este valabil și pentru efectele asupra mediului pe care le pot avea bunurile tranzacționate pe piața comună. Actul Unic European a propus o politică comunitară de mediu pentru a face față acestor probleme. De asemenea, a statuat că obiectivul acesteia este de a prezerva, proteja și îmbunătăți calitatea mediului.
Cooperarea pentru o dezvoltare durabilă trebuie sa fie o preocupare atât pentru Uniunea Europeană, cat și pentru statele membre.
Politica comunitară de dezvoltare durabilă trebuie să fie complementară politicilor derulate de către statele membre.
Una dintre cele mai importante exigențe ale Politicii Agricole Comune o reprezintă calitatea produselor alimentare.
Uniunea Europeană protejează această exigență prin diverse măsuri, o parte dintre aceste măsuri sunt:
– sporirea siguranței și igienei alimentelor
– definirea unor norme clare de etichetare
– reglementări privind sănătatea animalelor și a plantelor, cu accent pe bunăstarea animalelor
– controlul reziduurilor de pesticide și al aditivilor din alimente, precum și prin furnizarea de informații privind calitățile nutritive ale alimentelor.
În ceea ce privește producția agroalimentară ecologică câteva din principiile sale de bază prevăzute în legislația europeană, care trebuie respectate de către toate statele membre, sunt:
– eliminarea oricărei tehnologii poluante
– realizarea de structuri de producție și asolamente, în cadrul cărora rolul principal îl dețin rasele, speciile și soiurile de înaltă adaptabilitate
– susținerea continuă și ameliorarea fertilității naturale a solului
– integrarea creșterii animalelor în sistemul de producție a plantelor
– utilizarea economică a resurselor energetice convenționale și înlocuirea acestora în mare măsură prin utilizarea rațională a produselor secundare refolosibile
– aplicarea unor tehnologii pentru cultura plantelor și pentru creșterea animalelor care să satisfacă cerințele speciilor, soiurilor și raselor.
Adoptarea principiilor producției ecologice în domeniul vegetal și în zootehnie va avea în vedere realizarea unor agrosisteme viabile și durabile la nivelul exploatațiilor agricole.
Între măsurile de încurajare a calității și a performanței agricole ar trebui să se țină cont și de :
– sistemele de identificare a bovinelor și normele de etichetare a cărnii de vită, destinate să permită urmărirea întregului traseu al cărnii din magazin și până la ferma de origine;
– stimulente financiare acordate în cadrul politicii de dezvoltare rurală pentru ca agricultorii să îmbunătățească nivelul de calitate al produselor;
– măsuri specifice de încurajare a conversiei către agricultura ecologică, etc.
În vederea extinderii sistemului de agricultură ecologică, Uniunea Europeană a stabilit reglementări legislative privind producerea, prelucrarea și valorificarea produselor agroalimentare ecologice.
Agricultura ecologică a apărut ca o alternativă la practica intensivă, convențională (industrializată) de agricultură bazată pe maximizarea producțiilor prin folosirea de intranți, de stimulatori ai producției cu caracter energo-intensiv în cantități mari, cu scopul creșterii continue a producției agricole, pentru o populație în continuă creștere, preponderent urbană.
Rolul sistemului de agricultură ecologică este de a produce hrană mult mai curată, mai potrivită metabolismului organismului uman, dar în deplină corelație cu conservarea și dezvoltarea mediului în respect față de natură și legile ei.
Unul dintre principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de alimente cu gust, textură și calități autentice și atractive.
CAPITOLUL II – LIBERTĂȚI DE CIRCULAȚIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Comunitatea Europeană a adoptat, de-a lungul timpului, o serie de măsuri care au drept scop stabilirea progresivă a pieței interne, care să cuprindă o zonă fără frontiere în care să fie asigurată libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și capitalurilor.
Deci, pentru integrarea piețelor într-un larg spațiu economic, în care să se poată exercita activitatea în mod liber, în beneficiul comun al tuturor partenerilor, în vederea dezvoltării armonioase a economiei de ansamblu a statelor membre, Tratatul C.E.E. prevedea un număr de patru libertăți fundamentale:
– libera circulație a mărfurilor
– libera circulație a persoanelor
– libera circulație a serviciilor
– libera circulație a capitalurilor
Prin Tratatul de la Maastricht s-a procedat la reformularea materiilor prevăzute în Tratat, astfel că părțile a doua și a treia din Tratat au fost regrupate într-o singură parte, intitulată „Politicile Comunității”, în care sunt cuprinse și toate dispozițiile privind cele patru libertăți.
2.1. Libera circulație a mărfurilor
Libera circulație a mărfurilor constituie unul dintre elementele fundamentale și de succes ale Comunității Europene de care beneficiază cetățenii Uniunii Europene.
În prezent, piața internă facilitează comerțul cu produse în 27 de state membre, oferind astfel, consumatorilor o gamă foarte mare de produse.
Scopul dispozițiilor ce instituie aceste libertăți este de a crea între statele membre o piață unică, liberă de orice restricții interne asupra comerțului, prezentând o poziție comercială unică în relațiile cu statele terțe. În vederea realizării acestor deziderate, prin Tratat s-a urmărit:
1. Realizarea uniunii vamale prin desființarea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor vamale asupra importurilor și exporturilor, a taxelor cu efect echivalent, precum și adoptarea de tarife comune cu statele terțe (deci o politică comercială comună)
2. Eliminarea între statele membre a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor, ca și a tuturor celorlalte măsuri având un efect echivalent.
Aceste prevederi se aplică atât produselor industriale cat și celor agricole originare din Comunitate sau produse în libera practică.
Realizarea uniunii vamale presupune abolirea taxelor vamale și a altor taxe cu efect echivalent în comerțul dintre state.
Taxele și cotele comerciale între statele membre au fost eliminate treptat între 1958 și 1968. Industria a răspuns pozitiv și comerțul peste granițe a crescut rapid, ajungând să depășească dublul său de-a lungul deceniului respectiv.
Statele membre ale Comunității au obligația de a elimina nu numai taxele vamale, dar și orice taxe cu efect echivalent taxelor vamale. Reintroducerea unor asemenea taxe în relațiile comerciale dintre statele membre este prohibită.
În anii 1985 și 1986 au fost emise două directive care au avut drept scop extinderea liberalizării necondiționate la împrumuturile pe termen lung pentru tranzacțiile comerciale și la achiziționarea valorilor mobiliare netranzacționate la bursă. Având în vedere finalizarea pieței unice, precum și trecerea la Sistemul Monetar European la UEM și la preconizarea introducerii monedei unice Euro, circulația capitalurilor a fost integral liberalizată prin Directiva nr. 88/361/CEE a Consiliului din 24 iunie 1988, care elimina, începând cu 1 iulie 1990, toate restricțiile rămase privind circulația capitalurilor între rezidenții statelor membre.
Prin Tratatul de la Maastricht (TEU) a fost introdusă libera circulație a capitalurilor ca o libertate consacrată în tratat.
În prezent, articolul 63 din TFUE interzice orice restricții privind plățile și circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe. Astfel, sunt interzise toate restricțiile, nu doar cele discriminatorii
Obstacolele în calea liberei circulații a mărfurilor, generate de diferențele existente între legile naționale ale statelor membre, referitoare la producția și comercializarea unor mărfuri, trebuie acceptate în vederea îndeplinirii unor condiții obligatorii. Patru asemenea cerințe obligatorii pot fi introduse de legile naționale:
1. măsuri de supraveghere fiscală
2. măsuri care să asigure corectitudinea în relațiile comerciale
3. măsuri care să asigure proiecția consumatorilor
4. măsuri care asigură protecția valorilor social-culturale locale sau naționale.
Aceste categorii de măsuri nu vor putea fi adoptate însă cu scopul de a reprezenta mijloace arbitrare de discriminare în activitatea comercială în cadrul comunității.
Aceste principii au stat la baza adoptării în ultimii ani, prin procedura votului cu majoritate calificată, a unui mare număr de măsuri în domeniul sănătății, protecției mediului și protecții consumatorului.
Tranzacțiile încheiate între persoanele fizice și juridice din Comunitate, care sunt de natură să afecteze libera circulație a mărfurilor sunt sancționate.
În articolele 28-30 din Tratatul CE sunt dezbătute operațiunile privind importurile și exporturile. Esențial pentru definirea acestora este faptul că produsele trebuie să treacă dintr-un stat membru în altul, deci să existe o trecere a unei frontiere geografie intracomunitare. De asemenea, nu prezintă relevanță forma pe care o îmbracă respectivele importuri sau exporturi, prevederile aplicându-se tuturor tipurilor de importuri, respectiv exporturi.
În prezent, libera circulație a mărfurilor este legiferată de o mulțime de politici, care permite accesul produselor de calitate superioară și care asigură un grad înalt de protecție al altor interese publice.
De asemenea, există o serie de restricții care afectează libera circulație a mărfurilor. Acestea pot surveni și ca urmare a monopolurilor de stat cu caracter comercial. Concret, aceste monopoluri, având drepturi exclusive asupra importurilor și exporturilor, asupra libertății de a fixa condițiile de aprovizionare și de desfacere, pot introduce restricții și discriminări la import sau la export, constând în dreptul exclusiv de vânzare-cumpărare și posibilitatea controlului.
Astfel, statele membre, prin măsurile adoptate, nu trebuie să obstrucționeze libera circulație a mărfurilor și să distorsioneze concurența în cadrul Comunității. Uniunea Europeană impune statelor membre obligația de a adapta aceste monopoluri astfel încât să se garanteze că nici o discriminare privind condițiile potrivit cărora mărfurile sunt dobândite și desfăcute nu va exista între naționalii statelor membre.
Ajutoarele acordate de state pot reprezenta pe de-o parte un important instrument al politicii economice și sociale, cu deosebire în perioadele dificile economic, cu o rată înaltă a șomajului, iar pe de altă parte pot permite libera circulație a mărfurilor prin conferirea unor avantaje unor întreprinderi sau industrii, sau pot distorsiona concurența între statele membre afectând astfel funcționarea pieței unice.
2.2 Libera circulație a persoanelor în comunitatea europeană
Libera circulație a lucrătorilor reprezintă una dintre cele patru libertăți fundamentale ale dreptului comunitar, alături de libera circulație a mărfurilor, serviciilor și capitalurilor.
Dispozițiile Tratatului CE precizează că libera circulație a persoanelor este unul dintre obiectivele fundamentale care trebuie atins în vederea realizării pieței comune.
Tratatul de la Roma (1957) conținea primele prevederi legate de libertatea de mișcare a forței de muncă în cadrul Comunității.
Intervalul 1945-1970 este considerată a fi epoca de aur a creșterii continue a cererii de forță de muncă. După această perioadă tendința a fost inversă, a apărut șomajul care s-a manifestat acut, a apărut astfel necesitatea politicilor pieței muncii crescând astfel rolul statelor membre.
Mai târziu, în anul 1986, cu ocazia Actului Unic European – consfințind crearea pieței unice – politica pieței muncii urma să includă și măsuri de sănătate la locul de muncă.
Tratatul de la Amsterdam (1997) introducea prevederi referitoare la politica de ocupare, ca și la protecția socială – statele membre Uniunii sunt chemate să colaboreze la o strategie comună asupra ocupării, iar aceasta să participe la obiectivele dezvoltării durabile.
O întâlnire importantă a fost cea de la Lisabona, care a stabilit o strategie pe următorul deceniu în care Uniunea Europeană să devină „cel mai dinamic și mai competitiv spațiu economic din lume”.
În martie 2005, la cinci ani de la lansarea Strategiei de la Lisabona, obiectivele acesteia au fost reîntărite cu ocazia unei noi întâlniri a șefilor de state ai țărilor membre. În această strategie este formulat drept obiectiv creșterea economică și cea a locurilor de muncă.
Deci, pe lângă dezvoltarea economică, Comunitatea urmărește și progresul social, implicit și misiunea de a promova o creștere accelerată a nivelului de trai.
Alături de obiectivele cu caracter economic și sociale, Comunitatea are și o vocație politică ce se manifestă în ideea promovării unor legături mai strânse între popoarele ce o alcătuiesc. Acest obiectiv politic apare în primul plan a introducerii Tratatului CE care conține rezoluția punerii bazelor unei legături din ce în ce mai strânse între popoarele lumii europene.
Din punct de vedere normativ, cetățenia europeană a fost consacrată prin Tratatul de la Maastricht, în anul 1993. Astfel, în acest document este specificat faptul că cetățenia europeană constă în posibilitatea dată oricărui individ care are cetățenia unui stat membru de a fi considerat cetățean al Uniunii Europene.
Delimitări conceptuale a principiului liberei circulații a persoanelor, drept principiu structural al sistemului comunitar i se adaugă examinarea acestui principiu din perspectiva individului, piatra unghiulară a construcției europene. Astfel, nu mai este vorba doar de un principiu abstract, ci de o libertate în sine, de un mecanism de dezvoltare a personalității omului și de protejare a demnității ființei umane.
Pe parcursul procesului de integrare europeană și datorită atât propriei dinamici a integrării europene, cat și dezvoltării dimensiunii politice a acestui proces, principiul liberei circulații a persoanelor a cunoscut o lărgire a conținutului său prin intermediul încorporării de noi situații în domeniul subiectiv de aplicare a dreptului comunitar, care, deși trimit la nucleul conținutului comun, propriu libertății circulației persoanelor în mediul comunitar, nu se identifică circulației persoanelor în mediu comunitar, nu se identifică cu nici una dintre libertățile economice care figurează în Tratatul C.E.
În prezent a ajuns a li se confere libertăților economice referitoare la libera circulație a persoanelor statul de libertate fundamentală a sistemului comunitar.
Libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor familiilor acestora
În cadrul Pieței Comune, ansamblul libertăților economice face posibil ca orice persoană fizică, național al unui stat membru, să se stabilească, să muncească sau să-și ofere serviciile în alt stat membru, în condiții analoage celor care se aplică naționalilor.
În anii 1990 au fost adoptate o serie de directive care au avut drept obiectiv oferirea dreptului de ședere și altor persoane decât lucrătorii. O parte dintre aceste directive au fost:
– Directiva 90/365/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere al persoanelor salariate și nesalariate care și-au încetat activitatea profesională;
– Directiva 90/366/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere al persoanelor aflate la studii,
– Directiva 90/364/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere (pentru resortisanții statelor membre și membrii de familie ai acestora care nu beneficiază de acest drept în temeiul altor dispoziții de drept comunitar).
Mai târziu, în anul 2004 au fost abrogate directivele mai sus menționate și a fost adoptată o nouă directivă mult mai cuprinzătoare, și anume Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.
Această Directivă reunește într-un singur instrument întreaga legislație comunitară privind dreptul de acces și rezidență al cetățenilor Uniunii Europene. Această simplificare face mai facilă legislația comunitară nu numai pentru publicul larg, dar și pentru autoritățile publice care sunt implicate în exercitarea acestor drepturi.
Această directivă încurajează cetățenii statelor membre U.E să circule prin statele membre pentru a muncii; dar și de a reduce formalitățile administrative la strictul necesar evitând birocrația exagerată.
Noua directivă este destinată, printre altele, încurajării cetățenilor Uniunii Europene de a-și exercita dreptul lor la libera circulație și rezidență pe teritoriul Statelor Membre, reducerii formalităților administrative la cerințele minimale esențiale, oferirii unei mai bune definiții a statutului de membru de familie și limitării scopurilor de refuzare a intrării pe teritoriul unui stat membru sau de încetare a dreptului de rezidență al acestora.
Conform Directivei 2004/38/CE, membrii familiei includ: soțul/soția; partenerul înregistrat, în cazul în care legislația statului membru gazdă tratează parteneriatul înregistrat drept un echivalent al căsătoriei; descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea sa, precum și descendenții direcți ai soțului/soției sau ai partenerului înregistrat și ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului/soției sau ai partenerului înregistrat.
Cetățenii Uniunii Europene, precum și membrii acestora, au dreptul la șederea pe teritoriul altui stat membru astfel:
● pentru o perioadă mai mică de trei luni – cetățenii altui stat membru pot să stea într-un alt stat membru pentru o perioadă de cel mult trei luni, singura condiție este ca aceștia să dețină asupra lor un document de identitate sau un pașaport valabil (90 de zile fără obligația de a se înregistra).
● pentru o perioadă mai mare de trei luni – dacă se depășesc cele trei luni atunci dreptul la ședere trebuie să îndeplinească anumite condiții:
– trebuie să fie angajați
– dacă nu lucrează, cetățenii Uniunii Europene și membrii familiei lor trebuie să dețină și să dispună de resurse financiare suficiente pentru asigurările de sănătate.
– să urmeze cursuri profesionale și să aibă resurse suficiente, precum și asigurare de sănătate
De asemenea, aceștia uneori trebuie să se înregistreze la birourile pentru străini (OFICINA POR EXTRANJEROS) si să obțină un certificat de cetățean comunitar.
● dreptul la ședere permanentă – după o perioadă de cinci ani se rezidență juridică neîntreruptă cetățenii Uniunii pot obține dreptul de ședere legală permanentă. Această regulă se aplică și membrilor familiei care nu sunt cetățeni ai unui stat membru și au locuit timp de cinci ani cu un cetățean al Uniunii.
Aceasta este singura condiție pentru a obține acest drept. Însă dreptul de ședere permanentă poate fi pierdut dacă cetățeanul absentează mai mult de doi ani consecutiv din statul membru gazdă.
● limitarea dreptului de intrare și de ședere din diferite motive (de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică etc.) – cetățenii Uniunii, precum și membrii acestora de familie pot fi expulzați din statul membru gazdă din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Dacă se ia această decizie, motivele vor fi foarte bine analizate și prezentate persoanei în cauză trebuie informată cu privire la decizia luată, precum și cu privire la căile de atac disponibile. Aceste expulzări nu sunt pe viață, ci se pot reanaliza după trei ani la solicitarea persoanei expulzate.
Cetățenii Uniunii Europene care îndeplinesc cerințele pentru obținea dreptului de ședere sau dreptul de ședere permanentă, precum și membrii familiilor acestora beneficiază de tratament egal cu cetățenii țării gazdă. Însă, statul membru gazdă nu are obligația de a acorda dreptul de asigurare în primele trei luni de ședere, să ofere ajutor de întreținere pentru studii sau pentru cursuri de formare profesională, sau să le ofere credite etc. înaintea obținerii dreptului de ședere permanent.
Membrii de familie, respectiv soțul/soția, copii având vârsta de pană la 21 de ani, sau peste 21 de ani, dar dependenți de părinți, precum și alte rude aflate într-o relație de dependență față de lucrătorul migrant, angajat pe teritoriul altui stat membru, sunt îndreptățiți să se stabilească împreună cu acesta indiferent de naționalitatea lor. Membrii familiei admiși pe teritoriul unui stat membru în baza acordurilor de reunificare familială, sunt îndreptățiți la tratament egal în ceea ce privește dreptul la muncă, accesul la informație și formare profesională.
Dacă cetățenii care locuiesc într-un stat membru al Uniunii nu beneficiază de același tratament ca și cetățenii țării gazdă au dreptul de a contacta serviciile de asistență ale Uniunii Europene și de a cere ajutor în rezolvarea acestor probleme.
De exemplu, dacă o angajată care locuiește și lucrează în Franța, împreună cu soțul și cu cei patru copii nu beneficiază de reducerea transportului cu trenul (reducere ce se acordă familiilor numeroase) atunci aceasta trebuie/are dreptul să contacteze serviciile de asistență ale Uniunii Europene. Astfel, dacă în țara gazdă se acordă anumite facilități membrilor acesteia aceleași facilități trebuie acordate și cetățenilor membrii altor state membre U.E care lucrează sau locuiesc în țara gazdă.
Un lucrător care este național al unui Stat Membru nu poate fi tratat pe teritoriul altui Stat Membru diferit față de lucrătorii naționali ai acelui Stat, în ceea ce privește condițiile de muncă și angajare, în special nivelul de remunerare și condițiile de încetare a relațiilor de muncă, pe criterii de naționalitate. El trebuie să fie îndreptățit în aceleași condiții ca și naționalii acelui stat membru la formarea profesională și programe de calificare și recalificare. De asemenea, el este îndreptățit la aceleași prestații sociale, ca și lucrătorii naționali ai acelui stat.
Noțiunea de lucrător (salariat) în dreptul comunitar
Libera circulație a persoanelor urmărește, în primul rând, să creeze o piață internă a forței de muncă și să realizeze o mare coeziune a popoarelor în Comunitate prin eliberarea barierelor privind migrația și promovarea unei cetățenii comunitare.
Libera circulație a forței de muncă trebuie să permită țărilor care se confruntă cu un nivel ridicat al șomajului să exporte din surplusul său către țările care se înregistrează cu o penurie a mâinii de lucru.
Conceptul de „spațiu social european” oferă, deci, investițiilor comunitare, ca obiective, ocuparea mâinii de lucru și protecția socială, recomandând dialogul social ca metodă de lucru. Problema locurilor de muncă se află, fără îndoială, în centrul preocupărilor sociale fundamentale ale Comunității Europene, ea fiind determinată atât de sistemele de formare, calificare, perfecționare și recalificare a ei, cat și de protecția socială valabilă în timp și spațiu, în funcție de o are diversitate de criterii.
În anul 1989 a fost adoptată la Strassbourg Charta europeană a drepturilor sociale fundamentale, prin care se definesc drepturile de care trebuie să beneficieze toți cei care muncesc în spațiul comunitar.
Prin Tratatul Comunității Europene a fost reglementată libera circulație a lucrătorilor în Comunitate. Lucrătorul se definește prin dreptul de a răspunde la ofertele de muncă, de a se deplasa pe teritoriul acestor state în scopul desfășurării unei activități, precum și după încetarea acestei activități.
Pentru asigurarea libertății de circulație a lucrătorilor, se cere statelor membre să abolească orice discriminare bazată pe naționalitate cu privire la angajare, remunerare, condiții de muncă.
Astfel, a reieșit că legislația comunitară vizează salariații în sensul dreptului comunitar și nu al dreptului național. Termenul de salariat cuprinde persoane angajate în țara gazdă, cele care se află în căutarea unui loc de muncă și care anterior au fost angajate, persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în țara gazdă, persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfășurării activității în țara gazdă. Înțelesul termenului de salariat cuprinde de asemenea, în dreptul comunitar, și persoana care prestează doar o activitate ocazională sau parțială; e suficient ca activitatea să fie efectivă, să nu fie una benevolă. De asemenea, pentru acordarea statului de lucrător, munca prestată trebuie să îndeplinească sau să derive dintr-un scop economic.
Dreptul de rezidență
Propuneri inițiale privind lărgirea libertății de circulație – pentru toți naționalii statelor membre – independent de exercitarea vreunei activități economice, se situează în cadrul proiectului unei Uniuni Europene care a luat naștere în summit-ul de la Paris în anul 1974. Astfel, se dorea ca principiul liberei circulații – care apărea ca principiu de bază al Uniunii – să fie legat de eliminarea obstacolelor de frontiere din calea liberei circulații a persoanelor între statele membre, și de asemenea, de asigurarea unor drepturi speciale, ca de exemplu, recunoașterea unui drept de rezidență independent de exercitarea unei activități economice.
În anul 1979 Comisia a prezentat o propunere de directivă referitoare la dreptul de rezidență al naționalilor statelor membre pe teritoriul altui stat, încadrând-o în obiectivul menționat în introducerea Tratatului, și anume acela de a stabili o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele europene, în finalul căreia se prevede înlăturarea obstacolelor puse în calea liberei circulații a persoanelor.
Permisul de muncă
Piața muncii este o piață de un tip deosebit, al cărei obiect de tranzacție este factorul muncă, un bun care întrunește un ansamblu de caracteristici biopsihologice, demografice, educativ – profesionale și comportamentale care îl diferențiază net de oricare alt bun care intră în sfera relațiilor de schimb pe celelalte piețe.
Prin urmare, piața muncii reprezintă locul de întâlnire și confruntare dintre purtătorii cererii de muncă și ofertei de muncă.
În prezent, cetățenii Uniunii Europene nu au nevoie de permis de muncă pentru a putea lucra în alte state din cadrul Uniunii. De asemenea, nici persoanele care desfășoară activități independente nu au nevoie de permis de muncă în nici un stat membru.
Însă, există țări unde cetățenii au nevoie de permis de muncă pentru a putea lucra în aceste țări. Astfel, este posibil ca cetățenii unui stat membru U.E care dorește să lucreze în alt stat U.E să aibă nevoie de permis de muncă în cadrul următoarelor țări:
Tabelul nr. 2.1 – State unde este nevoie de permis de muncă
Sursa: www.europa.eu
Recunoașterea reciprocă a calificării profesionale
Prin sistemul general de recunoaștere reciprocă, Uniunea Europeană încearcă să elimine obstacolele din calea alegerii și urmării unei profesii recunoscute, acceptând principiul că o persoană pe deplin calificată pentru a practica o meserie într-un stat membru ar trebui să aibă dreptul de a o practica oriunde în cadrul Uniunii.
Domeniul recunoașterii reciproce a calificărilor profesionale se referă la sistemele de recunoaștere a diverselor calificări și profesii la nivel comunitar, pe bază de reciprocitate.
Urmare a solicitării făcute de Consiliul European de la Stockolm din martie 2001, Comisia Europeană a propus o nouă directivă privind recunoașterea calificărilor profesionale cu scopul de a crea un cadru mai uniform, transparent și flexibil care să modernizeze întregul sistem european de recunoaștere a calificărilor. Se apreciază că această directivă va contribui la flexibilizarea piețelor muncii, la accelerarea liberalizării prestării de servicii, la încurajarea recunoașterii automate a calificărilor și la simplificarea procedurilor administrative.
Mai târziu, în data de 7 septembrie 2005 a fost aprobată Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2005/36/C.E. privind recunoașterea calificărilor profesionale. Prin această directivă au fost abrogate restul actelor normative adoptate pană atunci.
Directiva se aplică tuturor cetățenilor statelor membre care doresc să desfășoare profesie reglementată, în calitate de salariați sau liber profesioniști, într-un stat membru, altul decât cel în care au obținut calificarea profesională. Recunoașterea calificărilor profesionale dă posibilitatea beneficiarilor de a desfășura în statul membru gazdă profesia pentru care au obținut calificare în statul membru de origine, precum și dreptul de a desfășura această activitate profesională, în aceleași condiții ca și cetățenii respectivului stat membru, în cazul în care acea profesie este reglementată.
Directiva face distincție între libertatea de a presta servicii și libertatea de stabilire pe baza criteriilor identificate de Curtea Europeană de Justiție: durată, frecvență, regularitate și continuitate în prestarea de servicii. În primul caz, persoana poate presta servicii în mod temporar și ocazional pe baza documentului original de calificare, fără a fi nevoie de recunoașterea calificării sale.
Dacă profesia nu este reglementată, prestatorul de servicii trebuie să facă și dovada unei experiențe profesionale de 2 ani.
Libertatea de stabilire se aplică în momentul în care titularul unei calificări profesionale beneficiază de libertatea efectivă de a se stabili în alt stat membru cu scopul exercitării unei activități profesionale.
În cel de-al doilea caz, care implică stabilirea în alt stat membru, directiva prevede trei sisteme de recunoaștere:
1. Sistemul general de recunoaștere a calificărilor profesionale
Acest sistem se aplică tuturor profesiilor în cazul cărora nu există reguli specifice de recunoaștere, precum și în cazul în care persoana nu îndeplinește condițiile prevăzute în celelalte scheme de recunoaștere.
Acest sistem general se bazează pe recunoașterea reciprocă, sub rezerva aplicării măsurilor compensatorii în cazul în care există mari diferențe între pregătirea persoanei și pregătirea necesară desfășurării activități în statul membru gazdă.
Aceste măsuri compensatorii se pot referi la o perioadă de adaptare sau la un test de aptitudini.
2. Sistemul de recunoaștere automată a calificărilor atestate prin experiență profesională
Activitățile industriale, meșteșugărești și comerciale listate în directivă sunt supuse, în condițiile stabilite prin aceasta, recunoașterii automate a calificărilor atestate prin experiență profesională.
3. Sistemul de recunoaștere automată a calificărilor pentru anumite profesii
Această recunoaștere se poate face în cazul îndeplinirii cumulative a condițiilor minime de pregătire în următoarele profesii: medic, asistent medical, medic stomatolog, medic veterinar, farmacist, moașă și arhitect. Pentru a fi recunoscute, directiva prevede condiții minime de formare profesională pentru fiecare dintre aceste meserii, inclusiv durata minimă a studiilor.
În ceea ce privește cerințele de cunoaștere a limbii statului membru gazdă, Directiva prevede posibilitatea îndeplinirii acestei condiții necesare desfășurării activității. Evaluarea cunoștințelor de limbă este separată de recunoașterea calificării și ea se poate face pe baza unor teste adaptate nivelului de cunoștințe lingvistice necesar prestării serviciului.
Pentru recunoașterea reciprocă a titlurilor de calificare profesională trebuie parcursă o procedură. Astfel, autorității competente din statul membru i se va înainta o cerere împreună cu o serie de documente și certificate.
Autoritatea are la dispoziție un termen de o lună pentru a confirma primirea dosarului și pentru a anunța dacă acesta are documente lipsă sau dacă este complet. Iar în termen de trei luni de la data la care dosarul a fost primit complet autoritatea trebuie să adopte o decizie. Dacă autoritatea respinge dosarul această respingere trebuie motivată.
2.3 Libera circulație a capitalurilor și plăților
Pentru a se asigura libera circulație a capitalurilor, statele membre trebuie să abolească între ele toate restricțiile asupra circulației capitalului aparținând persoanelor rezidente în statele membre, precum și orice discriminare bazată pe cetățenia sau pe locul de rezidență al părților.
Libertatea de circulație a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării investiției pe piața comunitară fără restricții, astfel încât să contribuie la înfăptuirea obiectivelor Comunității.
Nu sunt suficiente însă doar investiții directe, neîngrădite, ci sunt obligatorii acțiuni de favorizare a creditului, eliminarea tranzacțiilor cu capital, finanțare privată, reguli de schimb etc.
Fiecare stat membru este răspunzător de situația monedei sale, de propria balanță de plăți și de stabilitatea financiară, cu toate că ratele de schimb ca și stabilitate financiară ale fiecărui stat membru sunt materii de interes comun.
De-a lungul perioadei de tranziție, printr-o serie de acte normative comunitare (Directivele 85/566 și 63/21) s-au prevăzut categoriile ce pot face obiectul liberei circulații a capitalurilor. Mai târziu, prin Tratatul Comunității Europene se interzice orice restricție la circulația capitalurilor între statele membre și între state membre și țările terțe.
Totuși libera circulație a capitalurilor este dezvoltată la o dimensiune mai redusă în raport cu celelalte libertăți fundamentale pe care se bazează piața comună. Procesul de asigurare în fapt și în drept al acestei libertăți este contradictoriu, iar frământările repetate de pe piața valutară comunitară stau mărturiile în acest sens. Și, așa cum s-a observat și în deciziile Curții de Justiție, începând cu 1 ianuarie 1999, s-a consemnat un progres în domeniu, odată cu noul stadiu al politicii de unificare monetară.
Libera circulație a capitalurilor își propune să elimine restricțiile care există în legătură cu circulația capitalurilor între țările membre, să contribuie la desăvârșirea Pieței unice europene înlesnind celelalte libertăți (libera circulație a mărfurilor, a persoanelor și a serviciilor) și să favorizeze progresul economic prin alocarea optimă a capitalului.
Libera circulație a capitalurilor permite crearea unui spațiu financiar de dimensiuni internaționale și contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice și monetare a Uniunii Europene. Libera circulație a capitalurilor deschide calea unei concurențe directe între fiscalitatea statelor membre. Baza juridică este dată de articolele 60-60 din Tratatul de la Roma (CEE), care operează o distincție între „plățile curente” și „circulația capitalurilor”, inspirându-se din acordurile de la Bretton Woods care au dus la crearea Fondului Monetar Internațional în 1944.
Inițial, Tratatul de la Roma nu prevedea nici o obligație formală în ceea ce privește liberalizarea circulației capitalurilor, aceasta trebuia să intervină progresiv „în măsura necesară unei bune funcționări a Pieței comune” (articolul 67 – astăzi abrogat). Primele directive în materie (din 1960 și 1962) nu reușesc decât o liberalizare incompletă, însoțită de numeroase clauze de exceptare.
În urma unei comunicări a comisiei din 1986 (COM(86) 292 este adoptată directiva 86/566/CEE care prevede o liberalizare complexă a circulației capitalurilor direct necesare pentru interconexiunea piețelor financiare naționale, rămân totuși, multe operațiuni exceptate de la această liberalizare.
Actul Unic a determinat adoptarea pe 24 iunie 1988 a Directivei 88/361/CEE care prevede o liberalizare completă a circulației capitalurilor începând cu data de 1 iulie 1990, atât în ceea ce privește țările membre ale Uniunii Europene, cat și în ceea ce privește țările terțe.
Un regim tranzitoriu a fost prevăzut pentru Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda care puteau să mențină restricții pană la 31 decembrie 1992.
Tratatul nu definește libera circulație a capitalurilor, ca și în cazul liberei circulații a serviciilor jurisprudența CJCE oferă câteva criterii de identificare.
Cu alte cuvinte, putem spune că circulația reprezintă o tranzacție cu caracter autonom și nu o operațiune ce ar rezulta din alta, în timp ce procedura plăților implică un transfer de valori efectuat ca urmare a unei tranzacții principale.
Anexa I a directivei de liberalizare din 1988 (Directiva Consiliului 361 din 24 iunie 1988 pentru aplicarea articolului 67 din Tratatul CEE) cuprinde și un nomenclator, cu valoare indicativă în opinia CJCE, ce completează această definiție. Circulația capitalurilor este numai acea de deplasare a lor realizată ca operațiune financiară distinctă și legată în mod esențial de investirea fondurilor respective; ea nu reprezintă o remunerare pentru un serviciu.
Beneficiarii acestei libertăți sunt cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, precum și cetățenii aparținând unor terțe state care au reședința pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene.
Distincția dintre plăți curente și circulația capitalurilor este destul de dificil de realizat. Astfel, plățile primelor de asigurare pentru pagube materiale sau pentru asigurarea de răspundere civilă sunt plăți curente, în timp ce plata primelor pentru asigurarea de viață reprezintă o mișcare de capital. În categoria plăți sunt incluse plățile aferente schimbului de mărfuri, de servicii și de capitaluri (de exemplu, cele provenind din repartizarea profitului ori plata dobânzilor).
După expirarea perioadei de tranziție prevăzută de Directiva 88/361/CEE, plățile curente au devenit libere.
O efectivă liberalizare a circulației mărfurilor și serviciilor nu se putea realiza decât prin reglementarea acestor operațiuni.
Tratatul de la Maastricht consfințește liberalizarea realizată prin faptul că articolul 56 al Tratatului de la Roma (CEE) dispune de acum înainte că restricțiile impuse plăților dintre statele membre sunt interzise, ca și acelea dintre statele membre și statele terțe. Sunt, de asemenea, libere de orice restricții plățile curente dintre statele semnatare ale Tratatului priind spațiul economic european.
Există modalități de exercitare a libertăților fundamentale care presupun liberalizarea prealabilă a mișcărilor de capital.
Pentru liberalizarea progresivă a circulației capitalurilor dintre statele membre au fost necesare trei directive:
Prima este cea din 11 martie 1960 ușor modificată în 1962. Ea clasifică aceste mișcări de capitaluri într-o anexă, prevăzând patru grade diferite de liberalizare. Astfel, liberalizarea era necondiționată pentru investițiile directe legate de libertatea de stabilirea. În cursul anilor 1970 și la începutul anilor 1980, când statele membre reacționau diferit la șocul petrolier și la alte probleme, importantele mișcări transfrontaliere de capital s-au dovedit din ce în ce mai mult capabile să amenințe echilibrul intern al economiilor. Însă, tentativele de a stăpâni fluxurile transfrontaliere de capital s-au dovedit nu doar ineficiente, dar și contraproductive. Odată ce aceste dezechilibre au fost corectate, liberalizarea tuturor mișcărilor de capital, pe termen lung și mediu, în anul 1986, și mai ales liberalizarea întregii circulații a capitalurilor pe termen scurt, în anul 1988, s-au soldat cu rezultate extrem de pozitive.
După realizarea acestei deschideri nu a mai avut loc nici un dezechilibru major, astfel încât în Uniunea Europeană repartiția capitalurilor a cunoscut o creștere globală a eficacității.
A doua directivă importantă este cea din 17 noiembrie 1986 (Directiva 86/566, JOCE, din 24 iunie 1986) care liberaliza creditele pe termen lung legate de operațiunile cu titluri care nu erau negociate la bursă.
Adevărata liberalizare a apărut abia odată cu adoptarea celei de-a treia directive, din 24 iunie 1988, care liberaliza mai ales mișcările pe termen scurt (Directiva 88/361, JOCE, L 178, 8 iulie 1985). Aceasta prevede liberalizarea circulației capitalurilor între satele membre, ceea ce implica suprimarea tuturor autorizațiilor de transfer, chiar și a celor care se acordau în mod automat. Astfel, s-a ajuns la o unitate a piețelor de schimb: mișcările de capitaluri trebuie să fie posibile în aceleași condiții ca acelea ale plăților curente.
Directiva din data de 24 iunie 1988 acordă statelor membre libertatea de a lua măsuri de reglementare a lichidității bancare, chiar dacă ele puteau avea consecințe asupra operațiunilor de capitaluri efectuate de instituțiile de credit cu nerezidenți.
De asemenea, aceasta mai permitea măsuri de control administrativ, mai ales cu scopul eliminării fraudelor fiscale, sau pentru respectarea regulilor prudențiale în sistemul bancar sau în scopuri statistice.
Tratatul de la Maastricht, fără a aproba directiva din 1988, a accentuat liberalizarea mișcărilor de capitaluri. Dispozițiile tratatului au devenit de aplicare directă. Principiul stabilit de tratat era acela al liberalizării totale între satele membre, dar și față de statele terțe.
Mai târziu, începând cu 1 ianuarie 1994 prin Tratatul privind comunitatea europeană, articolul 56, sunt interzise toate restricțiile cu privire la circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.
În prezent, prevederile cu privire la libera circulație a capitalurilor și plăților sunt stipulate în cadrul articolelor 63 – 66 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și articolelor 75, 143, 144 și 215 din același tratat. Astfel, articolul 63 din Tratat prevedea faptul că sunt interzise toate restricțiile cu privire la circulația capitalurilor între statele Uniunii Europene.
Există o diferență clară între plăți și deplasările de capital. Astfel, plățile reprezintă remunerația datorată pentru efectuarea unei prestații, pe când deplasarea de capital este acea operațiune financiară care are ca obiect plasarea sau investirea unei surse bănești.
De exemplu, dacă avem un transfer fizic de bancnote în urma efectuării unei obligații de plată dintr-o tranzacție, atunci nu putem spune că avem o deplasare de capital.
Considerate a fi deplasări de capital sunt operațiunile de mai jos:
1. Transferuri de capital în scopuri personale (donații, succesiuni, transferul economiilor dintr-un stat în altul)
2. Operațiuni financiare pe termen lung (realizarea unor depozite bancare în alte țări)
3. Investiții imobiliare
4. Tranzacții privind achiziționarea titlurilor de valoare
5. Investiții realizate cu scopul înființări sau extinderii activității unei societăți
Însă, diferența dintre mișcarea de capital și plățile curente nu este, de cele mai multe ori, ușor de realizat. De exemplu: plata primelor de asigurare a răspunderii civile este o plata curentă, pe când plata primelor de asigurare de viață constituie circulația unui capital.
Ca o concluzie, putem spune că acțiunea legislativă comunitară în materia liberei circulații a capitalurilor se bazează pe următoarele principii generale:
– eliminarea efectivă a controlului circulației capitalurilor și a plăților se referă nu numai la restricțiile respective în materie de schimb valutar, dar și la reglementările administrative de orice natură, care generează o discriminare efectivă, bazată pe originea sau destinația capitalului
– instaurarea acestei libertăți are ca efect excluderea nu numai a oricărei interdicții generale, dar și a oricărei proceduri explicite sau implicite de autorizare.
Pentru a permite o adevărată libertate de circulație a capitalurilor, este foarte importantă asigurarea unei protecții a depunerilor și o disciplină a investițiilor financiare care să țină seama de reglementările financiare.
În acest scop, al asigurării protecției depunerilor și a disciplinei investițiilor financiare au fost adoptate o serie de acte normative:
a) în data de 25 iulie 1977, Comisia a emis o recomandare, fixând un Cod de conduită european potrivit la tranzacțiile legate de valorile mobiliare. Vorbim aici despre Directiva din 25 iulie 1977 a Comisiei.
b) în 5 martie 1979 Consiliul a adoptat Directiva nr. 79 – 279/1979 (modificată prin Directiva nr. 82 – 148/1982, Jurnalul Oficial al Comunității Europene 62/1982) – o directivă privind coordonarea condițiilor de admitere a valorilor mobiliare la cotația oficială a unei mase de valori.
Prin această directivă Consiliul înțelege să aplice în toate statele membre o protecție a investițiilor în așa fel încât să permită o întrepătrundere mai puternică a piețelor naționale de valori mobiliare și o creștere a unei piețe europene de capitaluri.
c) în martie 1980, Consiliul a adoptat o directivă care coordonează condițiile de stabilire, de control și se difuzare a prospectelor de publicitate pentru admiterea valorilor mobiliare la cotare oficială a unei burse de valori.
d) în data de 15 februarie 1982, Consiliul a adoptat Directiva 89 – 298/1982, o directivă în care se definește informația periodică ce trebuie publicată de societățile ale căror acțiuni sunt admise la cotarea oficială a burselor e valori.
e) în data de 13 noiembrie 1983, în urma eșecului Codului de Conduită european, Consiliul a decis să adopte Directiva nr. 83 – 50/1983, menită a coordona legislațiile naționale în operațiile de inițiere.
f) în data de 8 decembrie 1986, Consiliul a adoptat Directiva nr. 77 – 780 care coordonează prezentarea de bilanțuri anuale și consolidează instituțiile de credit.
g) în data de 17 aprilie 1989, Consiliul a adoptat o directivă privind armonizarea conținutului fondurilor proprii instituțiilor de credit.
O altă directivă foarte importantă cu privire la disciplina instituțiilor financiare, a informării și protecției depunerilor de capital a fost adoptată în anul 1991 de către consiliu – Directiva nr. 91 – 308/1991. Această directivă se referă la interzicerea spălării capitalurilor de origine dubioasă.
Directiva impune statelor membre obligații minime. Statele trebuie să impună băncilor și instituțiilor financiare, precum și personalului acestora, obligații privitoare la identificarea clientelei, strângerea documentelor susceptibile a furniza dovezi privind albirea capitalurilor, supravegherea tranzacțiilor suspecte și informarea autorităților competente. Se cere statelor să ia măsuri represive privitoare la spălarea capitalurilor.
2.4 Libera circulație a serviciilor
Prin libera circulație a serviciilor se înțelege dreptul de a oferi servicii pe teritoriul statelor membre dintr-un anumit sediu (secundar sau principal) care este stabilit în Uniunea Europeană.
În cadrul jurisprudenței CJCE de la Luxemburg noțiunea de circulație a serviciilor este clarificată în baza a trei criterii:
a) cel care prestează serviciile trebuie să fie stabilit într-unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, altul decât cel al destinatarului prestației, pentru a putea exista o trecere a unei frontiere interioare UE
b) prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spațiul Pieței Unice europene
c) prestația trebuie să fie furnizată în schimbul unei remunerații.
Cel care prestează serviciile poate să fie în orice sector de activitate, de la publicitate, la activități bancare, transport, turism, profesii liberale (medici, avocați etc.).
Libera circulație a serviciilor este prelungită de libertatea de stabilire a celor care produc denumiți nesalariați. Libertatea de stabilire se aplică atât persoanelor fizice cat și societăților.
Nu se poate separa libertatea prestărilor de servicii de libertatea de stabilire. Cele două libertăți au multe puncte în comun, unul dintre cele mai importante este acela de eliminare a barierelor economice din cadrul Pieței Unice.
Libera circulație a serviciilor este una transfrontalieră și pune în discuție atât legislația statului de proveniență cat și pe cea a statului de unde prestează activitatea. Aceasta se poate împărți în două categorii: libera circulație a serviciilor active și libera circulație a serviciilor pasive.
Libera circulație a serviciilor active este mult mai des întâlnită decât cea pasivă, și presupune ca cel care furnizează serviciile să fie activ, cu alte cuvine să se deplaseze la clientul său care locuiește în alt stat membru decât unde acesta este stabilit. Pe când libera circulație a serviciilor pasivă determină clientul să vină în statul membru al Uniunii unde se află furnizorul de servicii pentru a lua legătura cu acesta.
O variantă de mijloc dar fi cea în care nici una dintre părți: furnizorul de servicii sau destinatarul acestora nu se deplasează, iar furnizarea serviciilor se face prin alte mijloace: prin poștă, telefon, fax, e-mail, etc.
Beneficiarii liberei circulații a serviciilor sunt atât persoanele fizice cat și persoanele juridice.
Persoanele fizice sunt acele persoane care au cetățenia într-un stat membru al Uniunii Europene. În ceea ce privește persoanele juridice nu există un sistem general care să recunoască societățile sau persoanele juridice.
Sistemele juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene sunt diferite însă există reguli care asigură recunoașterea reciprocă a societăților în acest domeniu al liberei circulații a serviciilor.
În cadrul Comunității sunt reglementate o serie de profesii, adică statul gazdă condiționează profesiile de un anumit nivel de pregătire. Acestea pot fi foarte diversificate, de la profesii liberale pana la cele de artizanat.
Astfel, statele membre ale Uniunii Europene pot sau nu să stabilească un anumit nivel al calificării pentru a se putea exercita profesia respectivă. Totuși acestea sunt obligate să ia în considerarea calificarea obținută în statul membru, însă poate solicita o completare sau o promovare prin care să fie îndeplinite cerințele legislației sale cu privire la exercitarea profesiei respective.
Mai jos voi prezenta pe scurt câteva dintre profesiile reglementate:
a) profesiile medicale
Prin articolul 47 alin. 3 al Tratatului de la Roma profesiile medicale și paramedicale sunt subordonate condițiilor impuse de statele membre ale Uniunii Europene, deoarece cel mai important lucru este menținerea unui nivel ridicat al sănătății publice.
După anul 1975 au fost adoptate o serie de directive care au avut drept scop facilitarea liberei circulații a medicilor, precum și recunoașterea reciprocă a diplomelor și a studiilor efectuate.
b) profesia de avocat
Prin Directiva Consiliului 77/249/CEE din data de 22 martie 1977 privind facilitarea exercitării efective a libertății de furnizare a serviciilor de către avocați se definește noțiunea de avocat prin enumerarea denumirilor fiecărei profesii respective în statele membre la data elaborării actului normativ. Avocații trebuie să adopte titlul profesional folosit în statul de origine, exprimat în limba sau limbile acestui stat, cu indicarea organizației profesionale de care este autorizat să profeseze sau a instanței înaintea căreia are dreptul să-și desfășoare activitatea.
Actul comunitar are ca scop eliminarea restricțiilor la libertatea de furnizare a serviciilor, respectiv cetățenie sau condiții referitoare la reședință.
Mai târziu, este formulată o nouă directivă – Directiva Consiliului 98/5/CE din 16 februarie 1998 privind facilitarea exercitării profesiei de avocat pe baza permanentă într-un stat membru, altul decât cel în care a fost obținută calificarea. Regula stabilită de directivă este că orice avocat dintr-un stat membru are dreptul să profeseze pe bază permanentă în orice alt stat membru, sub titlu profesional obținut în statul de origine, având obligația de a se înscrie la autoritatea similară din statul de origine.
Avocatul care profesează sub titlul profesional al statului de origine are dreptul să desfășoare aceleași activități profesionale ca un avocat profesând sub un titlu profesional al statului gazdă și poate oferi consultanță în dreptul statului de origine, în dreptul statului gazdă, cu obligația de a respecta dispozițiile procedurale aplicabile în instanțele naționale,s
Libertății de asigurare a serviciilor îi corespunde libertatea de a beneficia de aceste servicii în teritoriul comunității.
La nivelul legislației comunitare au fost adoptate mai multe directive cu scopul armonizării legislațiilor naționale. Obiectivele cuprinse în directive au fost transpuse în legislațiile naționale ale statelor membre, astfel încât restricțiile au fost eliminate pentru fiecare domeniu în parte.
CAPITOLUL III
CONCURENȚA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Concurența este un element definitoriu al economiei de piață și reprezintă motorul dezvoltării economico-sociale.
Concurența este un factor de dinamism pentru progres și eficiență, ceea ce contribuie la echilibrul economic și bunăstarea societății. În economia de piață concurența este liberă, fiecare agent economic își manifestă libera inițiativă, acționând pentru realizarea propriilor interese, iar locul de manifestare îl reprezintă piața.
De aceea, concurența este legată de cerere și oferta, de procesul schimbului, de tranzacțiile de piață existente.
Ea are loc atunci când agenții economici pot pătrunde liber pe o piață locală, regională, națională, europeană sau chiar mondială, nefiind îngrădiți de existența unor bariere de intrare.
Acestea pot privi: capitalul impus de lege, economiile de scară, brevetele și licențele, raritatea materiilor prime și a distribuitorilor, constrângerile de imagine etc.
In concluzie, pe o piață liberă, concurența acționează în strânsă legătură cu prețul, deoarece fiecare agent economic va urmări maximizarea profitului prin minimizarea prețului și creșterea calității bunurilor produse.
Prin concurența în sens juridic înțelegem confruntarea dintre agenții economici cu activități similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile deschise pieței pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.
Din punct de vedere economic, concurența, pentru a putea fi posibilă presupune o piață organizată pe baza următoarelor reguli: independența și descentralizarea activității de producție, de distribuție și de consum, libertatea de inițiativă fără constrângeri sau limitări de ordin administrativ și proprietatea privată asupra unui procent semnificativ din totalitatea mijloacelor de producție.
Deoarece concurența se manifestă, atât pe plan național, cât și pe plan internațional, ea a fost definită și reglementată de către Organizația de Cooperare Economică și de Dezvoltare (OECD), organism internațional ce militează pentru crearea unui climat economic și de afaceri optim pentru statele membre, astfel: “concurența exprimă situația de pe o piață în care firme sau vânzători se luptă în mod independent pentru a câștiga clientela cumpărătorilor, în scopul de a atinge un obiectiv economic, de exemplu, profituri, vânzări și/sau împărțirea pieței.
În acest context, concurența este adesea echivalentă cu rivalitatea. Această rivalitate poate să se refere la prețuri, calitate, servicii sau combinații ale acestor sau altor factori pe care clienții îi prețuiesc”.
Generic prin concurență se înțelege o confruntare între tendințe adverse, care converg spre același scop.
După părerea mea concurența este acel fenomen extrem de important atât pentru viața economică, cat și pentru viața socială, pentru că aceasta este motorul care pornește activitățile umane, afacerile chiar însăși existența oamenilor.
3.1 Funcțiile și formele concurenței
Prezentarea funcțiilor concurenței, a tipurilor de concurență existente într-o economie, precum și a rolului acesteia, permite formarea unei imagini mai complexe asupra acestui fenomen numit „concurență”, fiind ilustrată importanța deplină a acesteia pentru societate.
În condițiile de piață liberă, concurența îndeplinește câteva funcții definitorii:
a) facilitează ajustarea automată a cererii și a ofertei în toate domeniile vieții economice
b) împiedică fixarea prețurilor printr-o politică de monopil exercitată de anumiți agenți economici
c) stimulează investițiile și inovațiile, crearea de produse ori servicii noi de o calitate tot mai bună
d) asigură o alocare rațională a resurselor în funcție de diferitele utilități solicitate de piață
e) stabilește o repartizare a beneficiilor proporțională cu contribuția efectivă a agenților economici în activitatea de producere a unor bunuri și de prestare a unor servicii și de distribuție a acestora
În funcție de anumite criterii, în literatura juridică se face deosebirea între mai multe forme ale concurenței.
Astfel, după gradul de liberate putem observa existența a două forme de concurență: concurența pură sau perfectă și concurența eficientă sau posibilă.
Concurența perfectă a funcționat în perioada de început a capitalismului. În timp, tendința a fost de a se promova o altă formă a concurenței denumită convențional concurență eficientă sau posibilă.
Concurența pură sau perfectă are trăsături cum ar fi: atomicitatea pieței (un număr mare de agenți mici și mijlocii), omogenitatea produselor și serviciilor (relativa similitudine calitativă a acestora), transparența (posibilitatea consumatorilor de a cunoaște caracteristicile și prețurile produselor care li se oferă), pluralitatea de opțiuni mobilitatea factorilor de producție determinată de factori care țin exclusiv de piață.
În raport cu acest tip de concurență statul nu intervine în economie decât pentru asigurarea condițiilor optime pentru desfășurarea spontană a concurenței economice.
Concurența eficientă sau posibilă se caracterizează prin trăsături specifice și anume:
– caracterul deschis al pieței (toți agenții economici se bucură de accesul liber la piață)
– libertatea de acțiune pe piață (toate întreprinderile își pot stabili în mod autonom politica în raport cu ceilalți concurenți și cu consumatori)
– toți utilizatorii și consumatorii să beneficieze de un grad satisfăcător de libertate în alegerea furnizorului și a mărfii dorite
Modelul concurenței eficiente este flexibil și răspunde în mod corespunzător unor exigențe conjuncturale impuse de piață și este larg adoptat în teoria dreptului ca și în jurisprudență, inclusiv de jurisprudență Curții de Justiție a Comunităților Europene.
Intervenția statului în cazul concurenței eficiente constă în îndeplinirea de către acesta a unor funcții de reglementare, de asistență și de gestiune.
După cum prin practicile concurențiale ale agenților economici se încalcă dispozițiile legale care reglementează domeniul concurenței se face distincție între:
– concurența licită
– concurența ilicită
Concurența ilicită poate fi de asemenea clasificată în concurență interzisă și concurență neloială.
Concurența interzisă apare în domenii scoase de lege din sfera competenței. Concurența neloială apare în domeniul în care competiția este permisă prin lege dar trebuie desfășurată cu mijloace oneste. În concluzie, așa cum s-a observat, ne aflăm în cazul concurenței interzise atunci când se săvârșește un act fără drept (interzis de lege) și in cazul concurenței neloiale atunci când un act, principiu permis este realizat printr-un exercițiu abuziv al unui drept.
3.2 Politica comună a Uniunii Europene în domeniul concurenței – obiective, actori implicați
Politica privind concurența este una dintre politicile esențiale ale Comunității europene, aceasta nefiind doar un scop în sine, ci o condiție a funcționării eficiente a pieței interne unice. Ea face obiectul unui capitol distinct din cadrul Titlului al cincilea al Părții a treia din Tratatul CE.
Politica comună a Uniunii Europene în domeniul concurenței se referă numai la acele practici care pot influența negativ relațiile comerciale dintre statele membre. Cele care au efecte negative la nivelul unui stat membru sunt de competența acelui stat.
De-a lungul timpului, tratatele de bază ale Uniunii au tot fost modificată, însă politica privind concurența nu a suportat schimbări majore în mod direct.
Regulile privind concurența la nivelul Uniunii Europene au fost introduse în anul 1957 prin intermediul Tratatului CEE, însă prevederi importante au fost reglementate în Tratatul privind crearea CECO din anul 1951.
În perioada 1958 – 1972 politica europeană în domeniul concurenței (PDC) a cunoscut o dezvoltare a unor priorități politice care au condus la crearea unei politici defensive din partea Comisiei. Tot în această perioadă a fost construită instituția denumită Directoratul general IV (DGIV) – serviciu Comisiei care era responsabil de domeniul concurenței. Pentru ca în perioada 1973 – 1981 factorii din exterior să aibă o influență destul de mare asupra politicii în domeniul concurenței și să o conducă spre generarea de politici mult mai reactive din partea Comunității. Perioada 1982 – 2000 constituie trecerea către o politică nouă în domeniul concurenței.
Pentru a concluziona cele expuse mai sus putem spune astfel: în anii 1960 s-a pus accent pe practicile restrictive, care au condus la politicile contra monopoluri din anii 1970 și la cele orientate către ajutoarele de stat și controlul concertărilor în anii 80 și 90.
Baza legală a Politicii în domeniul concurenței este oferită, în cea mai mare parte de prevederile Tratatului Uniunii Europene.
Crearea unei piețe interne unice în cadrul Uniunii Europene a determinat necesitatea asigurării condițiilor propice unei concurențe “funcționale” la nivel comunitar, un sistem care să asigure o concurență nedistorsionata pe piață internă.
Politica concurențială este importantă pentru crearea Pieței Europene Comune. Ea nu ar avea sens, dacă concurența între companiile statelor membre ar fi limitată de acorduri restrictive și activitatea cartelurilor.
Acestea ar limita beneficiile oferite consumatorilor de o piață cu concurență loială și liberă, cu o largă diversitate de mărfuri și servicii disponibile la prețuri avantajoase.
Piață interna este de neconceput fără o politică în domeniul concurenței care să încurajeze eficienta economica prin crearea unui mediu favorabil inovației și progresului tehnologic, să protejeze interesele consumatorilor prin oferirea posibilității de a cumpăra produse și servicii în condiții optime și să prevină eventualele practici anticoncurențiale ale societăților comerciale și ale autorităților naționale.
Asigurarea unor condiții egale a generat rezultate benefice pentru consumatori, precum scăderea tarifelor pentru serviciile telefonice, accesul unui număr cât mai mare de persoane la transportul aerian sau posibilitatea achiziționării unui automobil într-un stat membru al Uniunii Europene care are cele mai mici preturi de pe piață.
Însă, fiecare țară membră a Uniunii Europene are un pachet de legi cu privire la concurența loială și neloială, legi care se supun legislației Uniunii Europene, dar care sunt adaptate fiecărei țări în parte.
Obiectivele politicii comune a Uniunii Europene în domeniul concurenței sunt multiple, o parte dintre acestea sunt:
– să garanteze stabilitatea pieței interne unice
– să evite realizarea între firme a unor înțelegeri care să afecteze comerțul intracomunitar și manifestarea liberă a concurenței
– să împiedice una sau mai multe întreprinderi să exploateze într-o manieră abuzivă puterea lor de piață
– să blocheze acele intervenții ale puterii publice din statele membre care îngrădesc jocul liber al pieței, prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare întreprinderilor din domeniul privat.
Pentru bunul mers al politicii concurențiale în cadrul Uniunii Europene sunt implicați mai mulți actori, o parte dintre aceștia sunt:
1. Comisia Europeană prin Direcția Generală pentru Concurență (DG COMP)
Comisia are drept atribuție principală răspunderea de modul în care este implementată politia în domeniul concurenței la nivel comunitar. De asemenea, Comisia are rolul de a promova politica concurențială și de a examina posibilele reclamații depuse fie de către unul dintre Statele Membre, fie de către un producător sau chiar de către particulari.
Direcția Generală pentru Concurență (DG COMP) are menirea de a implementa o politică concurențială coerentă în cadrul Uniunii Europene prin realizarea controlului respectării și implementării legislației comunitare în domeniul concurenței.
2. Curtea Europeană de Justiție – decide dacă acțiunea Comisiei s-a încadrat în limitele legale sau nu
3. Parlamentul European – evaluează acțiunile Comisiei într-un raport anual
4. Autoritățile naționale – acționează în limita competențelor oferite în acest domeniu (ca urmare a tendinței de descentralizarea, rolul acestora va crește).
Încă din anul 1962, Comisia are abilitatea de a investiga comportamentele anticoncurențiale, iar din anul 1990 aceasta este autorizată să analizeze concentrările economice de intensitate mare. Astfel, Comisia alături de autoritățile naționale din domeniul concurenței, asigură respectarea normelor Uniunii Europene privind concurența.
3.3. Reglementări legislative
În ceea ce privește legislația privind concurența la nivelul Uniunii Europene au apărut o serie de acte normative care au menirea supravegherii bunului mers al lucrurilor în/între statele membre.
O parte dintre aceste prevederi sunt incluse în Tratatul Uniunii Europene, astfel:
– Articolul 81, cu privire la practicile restrictive
– Articolul 82, privind poziția dominantă pe piață
– Articolul 86, privind întreprinderile publice
– Articolele 87-89 privind ajutorul de stat.
Alături de aceste prevederi, au fost adoptate de către Consiliul UE și de către Comisia Europeană o serie de Regulamente și Directive:
– Regulamentul Consiliului 17/1962
– Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, amendat prin Regulamentul 1310/1997
– Regulamente și directive privind exceptările în bloc – acestea au în vedere situații determinate, de exemplu: transferul de tehnologie, cercetarea și dezvoltarea, distribuția autovehiculelor, etc.
De asemenea, alături de toate aceste reglementări au luat naștere și o serie de acorduri internaționale, de decizii ale Curții Europene de Justiție și ale Tribunalului de Primă Instanță, precum și foarte multe instrucțiuni emise de către Comisie.
3.4 Practicile anticoncurențiale la nivelul Uniunii Europene
Când au fost puse bazele Comunității, principalele obstacole în calea comerțului erau tarifele și taxele, iar Tratatul de la Roma stipula eliminarea lor din calea comerțului între statele membre.
De asemenea, Tratatul interzicea și măsurile cu efecte similare, adică alte tipuri de obstacole, numite în general bariere netarifare, care nu aveau ca țintă specifică limitarea comerțului, dar care ar fi dus, în realitate, la acest efect.
Au fost adoptate o serie de politici anticoncurențiale la nivelul Uniunii Europene. Politica antimonopol este una dintre acestea.
Astfel, o piață este concurențială dacă există costuri nerecuperabile (sunk costs), adică investițiile făcute la intrarea pe piață pot fi compensate la ieșirea de pe piață. La intrarea pe piață pot să apară o serie de bariere, o parte dintre acestea sunt:
– economiile de scară
– diferențierea produsului
– drepturile de proprietate intelectuală
Pentru descurajarea noilor concurenți de a intra pe piață se apelează la următoarele tactici:
– sisteme de reduceri
– proliferarea mărcii
– contracte de vânzare condiționată
– acorduri de distribuție exclusivă
– publicitate de imagine insistentă
– standarde brevetate.
Uniunea Europeană interzice apelarea la abuzul de poziție dominantă. Aceasta reprezintă poziția de putere economică de care beneficiază o companie și care îi permite acesteia să împiedice concurența eficientă pe piață, având puterea de a se comporta independent de concurenții, de clienții sau de consumatorii săi. Prin intermediul abuzului de poziție dominantă respectiva întreprindere poate:
a) să impună (în mod direct sau indirect) condiții de tranzacții inechitabile (de preț, cantitate sau calitate)
b) să apeleze la discriminare față de partenerii comerciali în cazul unei prestații echivalente
c) să condiționeze încheierea unui contract de acceptare a unor prestații suplimentare fără legătură cu obiectul contractului
d) să limiteze producția sau să limiteze piața de desfacere în detrimentul consumatorului.
O altă politică anticoncurențială adoptată de către Uniunea Europeană este cea a controlului fuziunilor, a acordurilor dintre întreprinderi independente juridic.
În martie 1998, conform Regulamentului CEE nr. 1310/97, există patru praguri simultane privind interzicerea unei fuziuni:
a) cifra de afaceri combinată a tuturor firmelor care formează fuziunea trebuie să fie mai mare de 2,5 miliarde euro
b) în fiecare trei state membre, cifra de afaceri combinată trebuie să fie mai mare de 100 de milioane de euro
c) cifra de afaceri individuală a două companii în cel puțin trei state membre trebuie să fie mai mare de 25 milioane euro
d) cifra de afaceri la nivelul Uniunii Europene a cel puțin două firme trebuie să fie mai mare de 100 milioane euro.
În ceea ce privește controlul ajutoarelor de stat, articolul 87 din Tratatul CE precizează: „cu excepția derogărilor prevăzute prin prezentul tratat, sunt incompatibile cu piața comună toate ajutoarele acordate de stat sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma îmbrăcată, în măsura în care afectează schimburile dintre țările membre, denaturează sau amenință să denatureze concurențe, favorizând anumite întreprinderi sau activități (atât pentru întreprinderile publice, cat și private).”
În Constituția Europeană sunt prevăzute patru criterii de identificare a existenței ajutorului de stat:
– să implice utilizarea resurselor financiare publice
– acțiunea să fie selectiva
– să confere un avantaj firmelor beneficiare
– să distorsioneze în mod concret sau potențial concurența la nivel comunitar.
Sunt însă o serie de situații când ajutoarele pe care statul le acordă sunt compatibile cu reglementările pieței comune, o parte dintre acestea sunt:
1. Ajutoare cu caracter social, acordate consumatorilor individuali, sub garanția nediscriminării legate de originea produselor în cauză
2. Ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamități naturale sau evenimente excepționale
3. Ajutoare destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor cu nivel de dezvoltare extrem de scăzut, șomaj ridicat, sărăcie severă
4. Ajutoare acordate pentru realizarea unui proiect important, de interes european sau care remediază probleme grave ale economiei unui stat membru
5. Ajutoare destinate promovării culturii și conservării patrimoniului, atunci când nu se alterează condițiile comerciale și de concurență în Comunitate.
Comisia Europeană a promovat o politică de liberalizare în domeniile producției și distribuției de gaze și electricitate, telecomunicațiilor, serviciilor poștale și transporturilor.
Serviciile publice (utilitățile publice) sunt activități economice de interes general. Înființate de autoritățile publice și funcționând sub responsabilitatea acestora, chiar dacă gestionarea lor este delegată unui operator public sau privat, separat de funcția administrativă.
Conceptul de servicii publice se aplică întreprinderilor de rețea. Se pot acorda drepturi speciale (dreptul de a exercita o anumită activitate economică acordat unui singur operator) și drepturi exclusive (dreptul de a exercita o anumită activitate economică acordat numai anumitor operatori).
Comunitatea a fost însărcinată, de asemenea, să interzică practicile restrictive și abuzul celor de pe poziții privilegiate în sectorul privat. Comisia a fost delegată prin tratat, fără intervenția guvernelor statelor membre, iar în 1989, Comisiei i s-a dat și puterea de a controla fuziunile și achizițiile suficient de mari pentru a amenința competiția în Comunitate. Înarmată cu aceste planuri, Comisia a făcut multe pentru a descuraja comportamentele anti-competiționale.
Un exemplu în acest sens, este reprezentat de anul 1992, când Comisia a amendat Volswagen cu suma de 102 milioane de ecu (Unitatea Europeană de Schimb care a premers monedei euro) pe care a redus-o mai apoi la 90 de milioane de euro, pentru că le-a cerut distribuitorilor săi din Italia să refuze vânzarea mașinilor către cumpărători străini – care veneau mai ales din Germania și Austria, unde prețurile mașinilor erau mai mari.
Ulterior, Comisia a înapoiat o parte dintre aceste responsabilități autorităților în materie de competiție ale statelor membre.
Alte situații de competiție nedreaptă au fost descoperite și la nivel de guverne ale statelor membre, care a luat forma subvențiilor pe care acestea le-a acordat unei firme sau unui sector, dându-le posibilitatea de a micșora eficiența competitorilor și să le submineze viabilitatea. Comisia a interzis aceste subvenții cu toate că, în acest caz, controlul asupra guvernelor a fost mult mai greu de realizat decât în cazul firmelor, însă aceasta a reușit să aplice cu succes câteva decizii dificile asupra unor guverne refractare.
3.5. Politica Uniunii Europene privind practicile anticoncurențiale
Politicile împotriva practicilor anticoncurențiale se referă la prevenirea practicilor anticoncurențiale între firme, astfel interdependente, care restrâng sau distorsionează concurența.
Politicile împotriva practicilor anticoncurențiale cuprind toate reglementările privind distorsiunile private și publice legate de concurența de piață și asigură bunăstarea consumatorilor, repartiția optimă a resurselor și oferă o motivație puternică privind creșterea eficienței.
Articolul 81 al Tratatului CE interzice și declară ca fiind nule, incompatibile pe piața comună: toate acordurile dintre întreprinderi; deciziile asociațiilor de organizații; practicile concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre – care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în interiorul spațiului comunitar.
În data de 14 martie 2013, Comisia Europeană a definit o serie de acțiuni menite să combată în întreaga Uniune Europeană practicile comerciale agresive, cum ar fi falsele oferte „gratuite”, publicitatea de tip „capcană și deturnare” la produse care nu pot fi furnizate și îndemnurile adresate copiilor.
La cinci ani de la intrarea în vigoare a Directivei privind practicile comerciale neloiale, Comisia a reexaminat aplicarea acesteia și a anunțat măsuri de intensificare a procesului de asigurare a respectării normelor, în vederea sporirii încrederii cetățenilor atunci când fac cumpărături pe piața internă a Europei.
CONCLUZII
„Europa nu va fi realizată dintr-o dată sau în conformitate cu un singur plan general. Ea va fi construită prin realizări concrete, care vor crea mai întâi o solidaritate de facto”. Prin aceste cuvinte, declarația lui Schuman a prevăzut cu precizie felul în care Comunitatea a devenit Uniunea de astăzi. Instituțiile și puterile au fost dezvoltate pas cu pas, mergând pe încrederea dobândită prin succesul pașilor precedenți, abordând chestiuni care s-au dovedit a fi cel mai bine gestionate prin acțiuni comune.
Uniunea Europeană (U.E) nu mai are nevoie de prezentare. De-a lungul unei jumătăți de secol, aceasta a adus cetățenilor săi stabilitate politică și prosperitate economică; a creat o piață unică fără frontiere și a pus în circulație moneda unică euro. De asemenea, a reunit un continent fragmentat.
Uniunea Europeană în ansamblul ei nu este o federație de state așa cum sunt Statele Unite ale Americii, de asemenea nu este doar o simplă organizație internațională care presupune cooperarea între guverne, precum este Organizația Națiunilor Unite (ONU). Statele membre Uniunii Europene rămân în cadrul acesteia națiuni suverane și independente, dar își comasează suzeranitățile pentru a putea deveni o forță cu influență la nivel mondial, o forță pe care nici una dintre ele luate separat nu ar putea-o avea. La nivelul Uniunii Europene această comasare presupune delegarea de către statele membre a unei anumite părți din puterea lor de decizie către instituțiile create în cadrul Uniunii, astfel încât deciziile în anumite domenii de interes comun să poată fi luate la nivel european.
Uniunea Europeană este o comunitate de state europene independente reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale si sociale comune, în urma procesului de cooperare și integrare început în 1951, odată cu semnarea Tratatului de la Paris.
În prezent, Uniunea are 27 de state membre care și-au transferat o parte din suveranitatea lor (sau autoritatea lor de legiferare) către U.E.
Uniunea Europeană este o organizație internațională și în același timp este condusă prin intermediul unor instituții supranaționale, către care statele membre deleagă o parte din suveranitate și putere de decizie în propriile afaceri interne. Aceste instituții au mai multă putere de decizie în unele domenii decât în altele, deseori reprezentând interese independente de cele ale statelor pe care le reprezintă.
Uniunea Europeană posedă astăzi unele din atributele unui stat – instituții cu puteri executive, legislative, iar misiunea de bază a acesteia este organizarea relațiilor între statele membre și între popoarele lor, într-o manieră coerentă și pe baza solidarității dintre ele.
Obiective principale ale Uniunii Europene sunt:
– să promoveze progresul economic și social (piața unica a fost stabilita în 1993; moneda unica a fost lansata în 1999);
– să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaționala (prin ajutorul umanitar către țările ce nu sunt membre, politica externa si de securitate comuna, acțiunea în crizele internaționale; de asemenea, prin poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale);
– să introducă cetățenia europeana (care nu va înlocui cetățenia naționala, ci o va completa si va conferi un număr de drepturi civile si politice cetățenilor europeni);
– sa extindă zona libertății, securității si justiției (legat de operațiunile de pe piața interna si, mai ales, de libertatea de mișcare a persoanelor);
– sa păstreze și să întărească legislația U.E existenta (întreaga legislație adoptata de instituțiile europene, împreuna cu tratatele fundamentale).
Deși pacea dintre statele membre a rămas în centrul preocupărilor Comunității, din a doua parte a anilor 1950 aceasta a început să-și concentreze tot mai mult acțiunile asupra obținerii unei largi piețe comune.
Ideea unei piețe comune extinse a avut o dinamică durabilă de-a lungul deceniilor trecute, fiindcă reflectă tot mai mult realitatea interdependenței economice. Pe măsură ce tehnologiile se dezvoltau și, alături de ele, economiile deveneau tot mai solide, tot mai multe firme de toate mărimile doreau să aibă succes la o piață extinsă și sigură. Pentru sănătatea economiei și beneficiul consumatorilor, piața trebuia să fie suficient de mare pentru a putea furniza spațiu competițional, chiar și între cele mai mari firme. Astfel că, pe măsură ce economiile europene se dezvoltau, proiectul inițial al CEE, centrat pe abolirea taxelor într-o uniune vamală, a fost urmat în anii 1980 de programul pieței unice, apoi în anii 1990 de moneda unică.
Economistul francez A. Jackemin, în lucrările sale despre politicile industriale și concurențiale, definește concurența drept „un ansamblu de interacțiuni între agenți”.
Adeseori, concurența este privită ca o rivalitate sau o întrecere într-un anumit domeniu de activitate.
Politica europeană comună în domeniul concurenței a apărut ca un instrument fundamental prin intermediul căruia să se poată realiza obiectivele economice ale Uniunii Europene.
Obiectivul politicii concurențiale europene constă în garantarea unității Pieței comune și evitarea monopolizării unor sectoare ale peții. Monopolizarea pieței poate avea loc prin acord sau fuziune.
In afară de aceasta, ea supraveghează acțiunile guvernelor Statelor Membre ce ar putea distorsiona „regulile de joc” prin aplicarea măsurilor discriminatorii față de unele întreprinderi, favorizând întreprinderile publice sau prin acordarea asistenței întreprinderilor din sectorul privat.
BIBLIOGRAFIE
Andrei Liviu C., Economia europeană, astăzi. Alte zece teze ale integrării, Economie teoretică și aplicată, Volumul XVII, No. 10 (551), 2010
Andrei Liviu C., Economie europeană, Editura Economică, București, 2009
Bărbulescu, I. Gh., Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008
Bârsan Maria, Integrarea economica europeana, vol. I, „Introducere în teorie si practica”, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 2005
Bran, Florina, Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura Ase, București, 2002
Bob, C-tin., Grigorescu, A., Săseanu, A., 2009. Dezvoltarea componentelor pieței unice europene – ierarhizarea țărilor membre. Revista Română de Statistică, Nr. 12
Căpățană O., Dreptul concurenței comerciale (concurența onestă), Editura Lumina Lex, București, 1992
Coman Florin, Conțanu Bughea Raluca, Drept comunitar european, Editura Pro Universitaria, București, 2008
Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a, Editura Hamangiu, București, 2009
Crețoiu Gheorghe, Economie politică, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2007
Dogan Matei, Dominique Pelassy, Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate socialistă, Editura Alternative, București, 1992
Dragomir Eduard, Niță Dan, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Nomina Lex, București, 2009
Drăgan Gabriela, Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Editura Ase, București, 2005
Drăgan Gabriela, Miron Dumitru, Marinaș Laura, Ilie Florin, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2008
Jacquemin, A., L. Pench. Quelle politique pour soutenir la recherche et le développement?// Revue d’économie industrielle no. 94 1e trimestre 2001
Liviu C. Andrei, Economia europeană, astăzi. Alte zece teze ale integrării, Economie teoretică și aplicată Volumul XVII (2010), No. 10(551)
Manolache Octavian, Regimul juridic al concurenței, Editura All Educational, București, 1997
Manolache Octavian, Drept comunitar, Editura All, București, 1996
Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaș Marius, Economie Europeană, O prezentare sinoptică, Editura Economică, București, 2004
Moșteanu, Tatiana, Concurența. Abordări teoretice și practice, Editura Economică, București, 2000
Niță Dobrotă, Dicționar de economie, București, Editura Economică, 1999
Pinder John, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Editura All, București, 2008
Prescure Titus, Curs de dreptul concurenței comerciale, Editura Rosetti, București, 2004
Rodrigues Iglesias G.C., El Derecho Comunitario y el Derecho Interno de los Estados miembros, Tecnos, Madrid, 1993
Stoica Camelia, Dreptul Uniunii Europene: libertăți fundamentale, Editura Universitară, București, 2009
Trică Carmen, Economia mediului, Editura Ase, București, 2004
Voicu Costică, Sandu Florin, Boroi Alexandru, Molnar Ioan, Drept penal al afacerilor, Editura Rosetti, București, 2002
Voinea Liviu, Instituții ale Uniunii Europene. Integrare, Europenizare, Regionalizare, Editura Politeia, SNSPA, București, 2005
Site-uri si link-uri utile
***Comisia Europeană, Direcția Generală pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, European Communities, Politica agricolă comună pe înțelesul tuturor, 2007, ec.europa.eu/agriculture
***Council Regulation (EC) No 1260/99 of 21 June 1999 laying down general provisions on the Structural Funds (Official Journal L 161, 26.06.1999)
***Council Regulation (EC) No 1447/2001 of 28 June 2001
***Network of Independent Agricultural Experts in the CEE Candidate Countris, The Future of the Rural Areas in the CEE New Member States, Bruxells, January, 2004
***www.googleboocks.ro
***www.europa.eu
***www.ec.europa.eu
*** http://www.transparency.org.ro
*** http://cezar.pescari.net/index.php?page=istorie
***http://europa.eu/legislation_summaries/consumers/product_labelling_and_packaging/co0012_ro.htm
***http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.1.6.html, Libera circulație a capitalurilor, 2015
***http://europa.eu/legislation_summaries/internal_market/living_and_working_in_the_internal_market/l33152_ro.htm
***http://europa.eu/youreurope/citizens/work/work-abroad/work-permits/index_ro.htm
***https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-comunitar-al-afacerilor/libera-circulatie-a-capitalului/
*** http://eufinantare.info/Documente/Capitolele_negociere/03Servicii.pdf, Libera circulație a serviciilor, Uniunea Europeană – Program finanțat prin Phare, București, 2002
***http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/competition_ro.pdf, Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Concurență, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2014
BIBLIOGRAFIE
Andrei Liviu C., Economia europeană, astăzi. Alte zece teze ale integrării, Economie teoretică și aplicată, Volumul XVII, No. 10 (551), 2010
Andrei Liviu C., Economie europeană, Editura Economică, București, 2009
Bărbulescu, I. Gh., Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008
Bârsan Maria, Integrarea economica europeana, vol. I, „Introducere în teorie si practica”, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 2005
Bran, Florina, Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura Ase, București, 2002
Bob, C-tin., Grigorescu, A., Săseanu, A., 2009. Dezvoltarea componentelor pieței unice europene – ierarhizarea țărilor membre. Revista Română de Statistică, Nr. 12
Căpățană O., Dreptul concurenței comerciale (concurența onestă), Editura Lumina Lex, București, 1992
Coman Florin, Conțanu Bughea Raluca, Drept comunitar european, Editura Pro Universitaria, București, 2008
Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a, Editura Hamangiu, București, 2009
Crețoiu Gheorghe, Economie politică, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2007
Dogan Matei, Dominique Pelassy, Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate socialistă, Editura Alternative, București, 1992
Dragomir Eduard, Niță Dan, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Nomina Lex, București, 2009
Drăgan Gabriela, Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Editura Ase, București, 2005
Drăgan Gabriela, Miron Dumitru, Marinaș Laura, Ilie Florin, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2008
Jacquemin, A., L. Pench. Quelle politique pour soutenir la recherche et le développement?// Revue d’économie industrielle no. 94 1e trimestre 2001
Liviu C. Andrei, Economia europeană, astăzi. Alte zece teze ale integrării, Economie teoretică și aplicată Volumul XVII (2010), No. 10(551)
Manolache Octavian, Regimul juridic al concurenței, Editura All Educational, București, 1997
Manolache Octavian, Drept comunitar, Editura All, București, 1996
Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaș Marius, Economie Europeană, O prezentare sinoptică, Editura Economică, București, 2004
Moșteanu, Tatiana, Concurența. Abordări teoretice și practice, Editura Economică, București, 2000
Niță Dobrotă, Dicționar de economie, București, Editura Economică, 1999
Pinder John, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Editura All, București, 2008
Prescure Titus, Curs de dreptul concurenței comerciale, Editura Rosetti, București, 2004
Rodrigues Iglesias G.C., El Derecho Comunitario y el Derecho Interno de los Estados miembros, Tecnos, Madrid, 1993
Stoica Camelia, Dreptul Uniunii Europene: libertăți fundamentale, Editura Universitară, București, 2009
Trică Carmen, Economia mediului, Editura Ase, București, 2004
Voicu Costică, Sandu Florin, Boroi Alexandru, Molnar Ioan, Drept penal al afacerilor, Editura Rosetti, București, 2002
Voinea Liviu, Instituții ale Uniunii Europene. Integrare, Europenizare, Regionalizare, Editura Politeia, SNSPA, București, 2005
Site-uri si link-uri utile
***Comisia Europeană, Direcția Generală pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, European Communities, Politica agricolă comună pe înțelesul tuturor, 2007, ec.europa.eu/agriculture
***Council Regulation (EC) No 1260/99 of 21 June 1999 laying down general provisions on the Structural Funds (Official Journal L 161, 26.06.1999)
***Council Regulation (EC) No 1447/2001 of 28 June 2001
***Network of Independent Agricultural Experts in the CEE Candidate Countris, The Future of the Rural Areas in the CEE New Member States, Bruxells, January, 2004
***www.googleboocks.ro
***www.europa.eu
***www.ec.europa.eu
*** http://www.transparency.org.ro
*** http://cezar.pescari.net/index.php?page=istorie
***http://europa.eu/legislation_summaries/consumers/product_labelling_and_packaging/co0012_ro.htm
***http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.1.6.html, Libera circulație a capitalurilor, 2015
***http://europa.eu/legislation_summaries/internal_market/living_and_working_in_the_internal_market/l33152_ro.htm
***http://europa.eu/youreurope/citizens/work/work-abroad/work-permits/index_ro.htm
***https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-comunitar-al-afacerilor/libera-circulatie-a-capitalului/
*** http://eufinantare.info/Documente/Capitolele_negociere/03Servicii.pdf, Libera circulație a serviciilor, Uniunea Europeană – Program finanțat prin Phare, București, 2002
***http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/competition_ro.pdf, Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Concurență, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici Comune Ecologice In Uniunea Europeana (ID: 144575)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.