Politici Comerciale Strategice In Tarile Dezvoltate
Harta economiei mondiale reflectă schimbările continue de adaptare a statelor la noile contexte economice și politice, dar și de intensitatea și efectele dinamicii inegale a economiilor naționale asupra procesului de globalizare. Analizând evoluția producției și schimburilor mondiale, se observă că țările dezvoltate au reprezentat componenta de stabilitate a economiei în ultimul deceniu, ceea ce demonstrează robustețea economiilor lor naționale, capacitatea rapidă de refacere și poziția privilegiată pe care o dețin în interioriorul procesului de globalizare.
Trăim într-o lume în continuă schimbare.Perspectivele vieții internaționale sunt puternic influențate de schimbările de substanță petrecute în configurația politică mondială în ultimul deceniu al secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea. Dinamica sistemului mondial oscilează, încă, între un model multipolar și unul monopolar, principalele evoluții conturând perspectiva că unipolarismul nu se va încheia curând. Strategiile dezvoltate de state în politica externă axată pe promovarea interesului național-trebuie să fie în măsură să răspundă prin flexibilitate, realism și pragmatism, mutațiilor rapide și complexe, precum: sfidări și crize regionale sau internaționale; intensificări ale proceselor de mondializare, globalizare și integrare; puternice activizări centrifuge, ce pun tot mai mult în pericol stabilitatea și integritatea statelor în zona geopolitică respectivă.
Cele trei regiuni economice majore, SUA, Europa de Vest și Japonia-China, formează „triada economică” a lumii, sursele dominante de investiții și producție ale economiei mondiale. Acestea aparțin celor mai importante economii de piață, mature, industrializate ale lumii care dețin cea mai mare parte a capacităților de producție, a progreselor tehnologice și a bunăstării. Modificările intervenite în structura industrială a celor trei regiuni majore la sfârșitul anilor ’90 se referă la declinul substanțial al SUA ca lider mondial.
La începutul anilor ’60 SUA asigura 40% din producția industrială pe glob, la sfârșitul anilor ’80, ponderea sa se diminuase la 25%, fiind din ce în ce mai serios amenințată de competitori, în special Japonia, iar acum la începutul secolului al XXI-lea, de China. Cu toate acestea, SUA este încă considerată centrul de greutate al economiei mondiale. În al doilea rând, performanțele economice ale țărilor vest-europene au fost inegale și instabile în ultimile patru decenii. În al treilea rând, se remarcă expansiunea spectaculoasă a Japoniei și în ultimul deceniu al Chinei.
În perioada următoare, lumea va fi dominată de SUA, Uniunea Europeană, zona Asia Pacific cu centrul de putere China-Japonia. Totodată, Rusia își va reafirma statutul de mare putere. Toate acestea vor conduce, în final, la accentuarea multipolarității. Între aceste centre de putere vor exista inevitabile confruntări, mai mult sau mai puțin tensionate, în scopul redistribuirii sferelor de influență. Protecția accesului la sursele de materii prime și piețe va înlocui demersurile de natură ideologică. Alături de aceste centre de putere, va exista și se va manifesta pe mai departe tradiționala diviziune Nord-Sud. Unele regiuni, precum lumea arabă și Asia de Sud, vor cunoaște propriile lor procese de polarizare.
În perspectivă, Orientul Mijlociu și Africa sunt pe cale să devină și ele subiecte de interes special pentru principalii poli ai puterii. Evoluțiile din zona europeană și din spațiul ex-sovietic, ca și cele din zona Mării Mediterane și a Orientului Apropiat vor fi cele mai importante.
Cristalizarea și perfecționarea relațiilor în plan vertical de tipul metropolă-colonie, apariția burselor de mărfuri și constituirea unui sistem financiar și comercial unic, (Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Acordul General pentru Tarife și Credite) au condus la o piață mondială unitară, caracterizată de un sistem comercial multilateral și de separarea clară a două sectoare: centura industrială, transformatoare a emisferei nordice și regiunile emisferei sudice, furnizarea de materii prime.
Organismele financiar-comerciale mondiale sunt răspunzătoare de integrarea economiilor naționale în cea mondială și de delimitarea regiunilor furnizoare de materii prime de regiunile industrializate ale acestora.
Cel mai mare impact îl au în prezent Banca Mondială (BIRD), Fondul Monetar Internațional (FMI) și Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT). Marile probleme economice mondiale (protecționismul, oscilațiile valutare sa.) se încearcă să fie în parte controlate și stăpânite de UNCTAD (Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare). Acestor organizări mondiale li se adaugă organismele financiare publice sau private naționale ori multinaționale, răspunzătoare de manifestările regionale sau locale ale comerțului. Activitatea acestora amplifică sau stânjenesc activitățile comerciale în urma concurenței dintre ele, a gradului de control asupra sectoarelor productive sau a intereselor bancare pe care le manifestă față de dezvoltarea anumitor activități economice profitabile.
Creșterea economică a SUA înregistrată în ultimul deceniu se datorează în bună măsură beneficiilor obținute din liberalizarea comerțului internațional.
Cap. I Aspecte teoretice privind politicile comerciale ale statelor dezvoltate
1. Definirea politicilor comerciale
Prin „politică comercială externă” se înțelege totalitatea reglementărilor adoptate de către stat, respectiv cele cu caracter juridic, administrativ fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc, în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe și/sau al apărării economiei naționale de concurența străină1.
Obiectivele politicii comerciale externe se referă la majorarea substanțială a producției de export și a exporturilor propriu-zise; încurajarea exportului unor anumite grupe de produse prin diversificarea vânzărilor în străinătate, de bunuri cu valoare adăugată sporită și productivitatea muncii ridicată, inclusiv a serviciilor; luarea unor măsuri de apărare pe linie de import față de concurența bunurilor și serviciilor comerciale provenite din străinătate; stimularea schimburilor comerciale cu anumite țări și zone geografice în vederea îmbunătățirii raportului de schimb prin creșterea puterii de cumpărare a exporturilor; realizarea unui echilibru dinamic a balanței comerciale. Din punct de vedere a orizontului de timp, obiectivele pot fi stabilite pe termen lung, mediu și scurt.
1 N.Șuță „Comerț internațional și politici comerciale contemporane” Editura Economică, București, 2000,p.102
Politicile comerciale ale statelor pot fi clasificate după diferite criterii. Astfel, după criteriul domeniului de aplicabilitate sunt politici comerciale de export, de import și de tranzit. După numărul partenerilor și felul acordurilor încheiate, sunt politici comerciale unilaterale, bilaterale, regionale sau subregionale, interregionale, plurilaterale și multilaterale. După instrumentele de politică comercială externă utilizate sunt politici comerciale tarifare(vamale), netarifare (inclusiv paratarifare) și promoționale și de stimulare a exportului. După gradul de protecție a producției sunt politici comerciale autarhice, protecționiste și de liber schimb.
În general, în domeniul politicii comerciale, se acționează cu ajutorul a trei categorii de instrumente și măsuri:
a) de natură tarifară(vamală); b) de natură netarifară și paratarifară; c) de natură promoțională(promovare și stimulare).
Politica tarifară se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de către stat care vizează intrarea și ieșirea din/în țară a mărfurilor și implică: controlul cu ocazia trecerii frontierei; îndeplinirea formalităților vamale și plata taxelor vamale. Instrumentele principale cu ajutorul cărora se realizează politica vamală sunt tarifele vamale, care cuprind taxele vamale, legile vamale, codurile vamale și regulamentele vamale.
Barierele netarifare sunt un complex de măsuri și reglementări de politică comercială, publice sau private, care împiedică, limitează sau deformează fluxurile internaționale de bunuri și servicii, și care au ca principalul scop apărarea, protejarea pieței interne de concurență străină și/sau echilibrarea balanței de plăți.
Politica comercială promoțională și de stimulare a exporturilor include două grupări de instrumente:
1. Măsurile promoționale au ca obiectiv influențarea potențialilor clienți externi pentru a cumpăra produse disponibile sau ce vor fi disponibile. Instrumente (măsuri) promoționale practicate pe plan internațional:
a) negocierea și încheierea de tratate de comerț și navigație, acorduri comerciale și de plăți etc;
b) participarea la târguri și expoziții internaționale în străinătate și organizarea de astfel de manifestări pe teritoriul propriu;
c) reprezentarea comercială în țările partenere, organizarea de secții economice ale ambasadelor în străinătate;
d) prestarea unor servicii de informare și orientare a clienților externi, acordarea de consultanță și asistență de specialitate;
e) diverse modalități de publicitate externă pentru a face cunoscute produsele destinate exportului, inclusiv prin site-uri pe internet;
2. Instrumente (măsuri) de stimulare a exporturilor:
a) la nivel microeconomic (întreprindere) prin: reducerea costurilor, îmbunătățirea calității produselor, creșterea performanțelor tehnico-economice, acordarea de stimulente personale (prime,sporuri);
b) la nivel macroeconomic prin: stimulente bugetare, stimulente fiscale, stimulente financiar bancare, stimulente valutare.
2. Protecționismul comercial
Apărută ca o politică defensivă împotriva concurenței engleze și franceze, politica perfecționistă a fost urmată, în general de toate țările europene și nu numai, în primele decenii ale revoluției industriale. Este cazul Germaniei care, paralel cu măsurile defensive protecționiste împotriva importurilor englezești și franceze a încurajat cucerirea piețelor din est și sud (protecționism de cucerire), al țărilor din sud, dar si al SUA și Japoniei.
SUA a practicat mai bine de un veac (1790-1913) un protecționism extrem de dur pentru a se elibera de sub tutela Marii Britanii. Preocuparea economiștilor americani a fost de a asigura pe plan intern libera concurență aducătoare de plus cantitativ și calitativ dar și de prelungirea în politica externă a perioadei protecționiste, atâta timp cât economia (văzută ca o sumă a industriei și agriculturii) nu ar fi făcut față cu succes pe piața mondială.
Aceleași idei s-au reflectat și în gândirea economico-politică românească la sfârșitul secolului al XIX-lea exprimându-se în justificarea politicii protecționiste aceleași argumente de interes național. Sunt semnificative în acest sens cuvintele lui Mihail Kogălniceanu, care în fața parlamentarilor vremii (1876) spunea: „secoli trebuie să treacă până când industria noastră, primind putere și viață, vom putea și noi profesa teoriile liberului schimb”, în timp ce P.S. Aurelian conchidea: „popoarele înapoiate, între care figurăm și noi nu pot ajunge să-și creeze o industrie decât adoptând, între ele alte mijloace, un sistem vamal prin care să ocrotească producțiunea contra concurenței națiunilor înaintate” continuând prin a spune că „protecția vamală e o consecință naturală a tendințelor popoarelor de a-și căuta garanții pentru conservarea și prosperitatea lor, nefiind nicidecum o măsură speculativă”.
În concluzie, protecționismul este o măsură dictată de interese predilect temporare, care nu ar avea decât rolul de a ridica economia unei țări la nivelul concurenței și de a pregăti terenul pentru exprimarea liberului schimb, mijloc într-adevăr de prosperitate reciprocă și nu de subordonare a unei țări subdezvoltate față de una mai puternică, de crearea de inegalități.
Protecționismul se poate prezenta sub mai multe forme, toate urmărind protejarea economiei proprii și încurajarea ei pentru atingerea unui standard suficient de ridicat pentru a face față concurenței.
Mijlocul clasic de protecție îl constituie instituirea unor taxe și tarife vamale în cuantum diferit în funcție de nivelul de protecție pe care statul înțelege să-l acorde agenților economici naționali.
Instituirea taxelor vamale are rol de a diminua forța concurențială a mărfurilor importate și îmbunătățirea situației balanței comerciale, având o orientare protecționistă sau pot urmări obținerea de venituri pentru bugetul statului având o orientare mai mult fiscală. Perceperea taxelor autonome se face în funcție de politica statului respectiv în relațiile cu alte state, permițând astfel o discriminare vamală.
Tariful vamal cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale și taxa vamală aferentă pentru fiecare grupă de produse; pe baza tarifelor vamale se pot negocia concesii de politică vamală sau se pot institui discriminări în raporturile cu celelalte state.
În ce privește efectul perfecționist, prin creșterea numărului de părți contractante la GATT, tariful vamal convențional capătă o importanță majoră ca indicator al gradului de protecție oferit pieței interne de politică tarifară. Componența pur cantitativă a taxelor vamale nu e suficientă pentru a aprecia intensitatea acțiunii lor drept instituție de protecție.
De aceea ca instrument de negociere în cadrul GATT, tarifele vamale trebuie comparate pentru respectarea principiului echivalenței concesiilor. Efectul protecționist diferențiat al taxelor vamale se datorează unor serii de factori a căror analiză permite stabilirea unei rate efective a protecției.
Studierea acestui fenomen prezintă importanță deoarece proporțiile discriminărilor tarifare sunt date nu numai de taxele vamale nominale, publicate în tarifele vamale oficiale, ci și de nivelul taxelor reale (care indică mărimea protecției efective), aplicate valorii adăugate care ține de producția pe plan intern.
Taxele vamale, după obiectul impunerii sunt:
Taxe vamale de import, pentru protecția producției naționale;
Taxe vamale de export, destinate în principal limitării exportului unor produse de bază în vederea prelucrării pe plan intern;
Taxe vamale de tranzit pentru mărfurile străine în teritoriul țării;
După modul de fixare, taxele vamale sunt:
Taxe vamale autonome (generale) stabilite de stat în mod independent și nu pe bază de înțelegeri cu alte state, percepute asupra mărfurilor provenite din țări cu care statul respectiv nu aplică clauza națiunii celei mai favorizate;
Taxe vamale convenționale, fixate prin înțelegere de către state ce consimt să-și acorde reciproc clauza națiunii celei mai favorizate;
Taxe vamale preferențiale, stabilite la un nivel mai redus, comparativ cu restul taxelor vamale, aplicate mărfurilor provenite din anumite țări, fără a se extinde asupra mărfurilor importate din celelalte țări (se aplică între fostele colonii și metropole, în cadrul grupărilor internaționaliste etc) și reprezintă o derogare de la clauza națiunii celei mai favorizate;
Taxe vamale de răspuns (de retorsiune) apărute, de regulă, ca răspuns la politica comercială neloială a altui stat. Acestea îmbracă două forme: taxe vamale antidumping, percepute de stat peste taxele obișnuite pentru a contracara efectele dumpingului (din engleză to dump- a deversa) adică pentru a anihila efectele vânzărilor sub costurile de producție sau la preț inferior celui de pe piața internă; taxe vamale compensatorii pentru a înlătura efectele subvenționării exporturilor de către alt stat sau ale primelor de export.
Teritoriul pe care se aplică taxele vamale este un teritoriu vamal, fiind mai restrâns (un singur stat, de exemplu) sau mai extins (uniunea vamală, care implică aplicarea, unui nivel egal al taxelor vamale pe teritoriul statelor membre ale uniunii și instituirea unei politici comerciale comune față de state terțe).
Într-o anumită măsură și zonele de liber schimb reprezintă o extindere a teritoriului vamal, dar numai în ce privește schimburile comerciale reciproce.
Uniunile vamale și zonele de liber schimb au generat apariția efectului de „creare de comerț” prin care se înțelege apariția de noi fluxuri comerciale în cadrul uniunii, care înlocuiesc sursele interne cele mai avantajoase din punct de vedere al costului și al efectului de „deturnare” de comerț, care presupune înlocuirea surselor mai eficiente de furnizare a mărfurilor din afara uniunii vamale, cu surse interne mai putin avantajoase devenite însă în mod artificial mai competitive datorită neaplicării taxelor vamale în schimburile reciproce uniunii. Majoritatea studiilor privind influența uniunii vamale asupra schimbului internațional au identificat fenomenul deturnării curentelor comerciale și deci caracterul ei protecționist. Aceste discriminări se manifestă diferit, pe grupe de mărfuri și pe zone geografice și constituie un factor de perturbare și frânare în desfășurarea unui schimb liber și echitabil pe plan internațional.
Instrumentele netarifare reprezintă un complex de măsuri și reglementări publice sau private, altele decât cele tarifare, menite să împiedice, să limiteze sau să deformeze fluxul internațional de bunuri și servicii în vederea apărării pieței interne de concurența străină sau pentru echilibrarea balanței de plăți externe.
Barierele netarifare pot influența volumul fizic al mărfurilor importate (în sensul limitării), prețurile lor (în sensul creșterii) sau pot implica condiții care să îngreuneze realizarea unor importuri.
Principalele bariere netarifare sunt reprezentate de interdicțiile la import, contingențele la import, licențele de import, limitele „voluntare” la export și acordurile privind comercializarea ordonată a produselor.
„Limitele voluntare” este un concept relativ recent și presupune ca pe baza înțelegerii între state, un angajament al statului exportator de a-și reduce nivelul exporturilor unor produse în comparație cu volumul exportului pe care l-ar putea efectua în aceste condiții de normală concurență.
Restrângerile prezintă un efect negativ, deoarece implică o creștere a prețurilor care afectează consumatorii, o reorientare spre alte piețe și o incertitudine în comerțul internațional influențând negativ planificarea de noi investiții orientate în producția de export.
Efectele negative ale protecționismului se răsfrâng în principal asupra consumatorilor nevoiți să cumpere produsele importate la un preț mai ridicat, sau să accepte produsele pieței interne, teoretic mai slabe calitativ.
De asemenea, așa cum arată Adam Smith, „reducând fluxul de intrare a bunurilor într-o anumită țară, i se slăbește productivitatea și nu reușește să se obțină o alocare eficace a resurselor, țara protecționistă frânându-și nivelul de trai, își impune singura un embargou”.
De asemenea, s-a observat că industriile temporar protejate nu devin astfel mai competitive pe piețele mondiale. Se constată că perioada tranzitorie de protecție este adesea nelimitată, fapt care contrazice ceea ce preconiza List.
Politica protecționistă face să scadă venitul global al colectivității și riscă să provoace replici prin care se penalizează producătorii naționali, dar și mâna de lucru disponibilă. Locurile de muncă obținute prin închiderea pieței interne are drept contrapondere pierderi de locuri de muncă provocate de închiderea piețelor străine. Viața arată însă că problema protecționismului nu poate și nu trebuie să fie abordată abstract ci în strânsă legătură cu condițiile concrete ale fiecărei țări.
Cap. II Sistemul comercial multilateral
1. Scurt istoric
Relațiile de cooperare multilaterală între statele suverane se caracterizează prin stabilitate dacă se derulează într-un cadru organizat instituțional și principal.
Inexistența unei instituții centrale în aceste relații a determinat apariția conceputului de regim instituțional definit ca ansamblu de principii norme, reguli și proceduri implicite sau explicite în jurul cărora se grupează așteptările într-o anumită zonă a relațiilor internaționale1. Sistemul comercial multilateral are ca un mecanism de armonizare a obiectivelor specifice în planul politicii comerciale și ca un cod de conduită reciproc acceptabil.
Ideea înființării Organizației Mondiale a Comerțului2 (OMC) a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, din inițiativa Organizației Națiunilor Unite.
Scopul urmărit a fost de a stabili reguli și principii privind relațiile comerciale internaționale, care să asigure disciplina și un mediu de afaceri favorabil privind desfășurarea acestora.
1.S. Krasner,„Structural Causes and Regime Consequences”, Cornell University Press, New York, 1983,p.71.
2.Organisation Mondiale du Commerce (OMC), World Trade Organization (WTO)
Consiliul Economic și Social al ONU a însărcinat, o comisie formată din reprezentanții a 23 state membre ONU care a elaborat o Carte privind viitoarea OMC1 precum și o serie de negocieri cu privire la reducerea taxelor vamale și a altor restricții din comerțul internațional.
Demersurile privind negocierea s-au finalizat prin semnare la data de 30 octombrie 1947, instituționalizarea sistemului comercial multilateral a fost marcată în mod deosebit prin intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1948 a unei structuri interguvernamentale provizorii numită „Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT)2” și prin semnarea, în data de 15 aprilie 1994, a Actului Final la Reuniunea de la Marrakech care a oficializat finalizarea Rundei Uruguay3 și a Acordului privind constituirea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC)4.
1 Documentul elaborat este cunoscut sub denumirea „Carta de la Havana” (1947), dar care nefiind ratificat de către statele semnatare, nu a putut la acea dată pune bazele OMC rămânând în vigoare în continuare GATT.
2 Dumiru Miron, „Comerțul Internațional”, Editura ASE, București 2003, p.47
3 Nicolae Șuță, Dumitru Miron, „Comerț Internațional și politici comerciale contemporane”, Editura Eficient, București, 2000, p. 54
4 Acordul a fost semnat la finalul rundei de negocieri Uruguay (1986-1994) din cadrul GATT
Această din urmă organizație a fost creată prin intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1995 a Acordului OMC în baza ratificării acestuia către 81 de țări semnatare (inclusiv România), reprezentând circa 88% din comerțul mondial.
GATT a fost un tratat multilateral interguvernamental prin care țările membre se obligă să respecte principii și reguli în domeniul relațiilor comerciale și anume:
să reducă, să elimine sau să consolideze taxele vamale și să înlăture restricțiile de altă natură din calea schimburilor comerciale reciproce, trecând treptat la liberalizarea acestora.
Țările membre fondatoare care au semnat inițial GATT sunt cele 23 state implicate în cadrul negocierilor acordului și acestea sunt: Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba,SUA, Franța, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhoedezia de Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africana și China.
La momentul 31 decembrie 1994 numărul statelor participante la GATT a atins cifra de 140, fiind reprezentate de 128 părți contractante (membri cu drepturi depline) și 12 membri de facto (foste colonii pe teritoriul cărora au fost puse în aplicare prevederile acordului înainte de câștigarea independenței și care au dreptul să devină părți contractante după câștigarea independenței politice).
2. Acordul General pentru Tarife și Comerț(GATT)
Inițial, obiectivul principal al GATT a fost crearea de condiții favorabile pentru desfășurarea schimburilor comerciale între țările membre. Pe parcursul timpului datorită creșterii numărului de țări care au aderat la acest acord, în special țările în curs de dezvoltare, obiectivele și atribuțiile GATT s-au lărgit, vizând sprijinirea procesului de dezvoltare a comerțului exterior al acestor țări.
Astfel, începând cu anul 1964, acordul a fost completat cu Partea a patra (Comerț și dezvoltare) care vizează cu predilecție țările în curs de dezvoltare, iar începând cu anul 1968 a fost creat organismul comun de comerț internațional GATT-UNCTAD.
GATT a avut drept obiective: crearea premiselor pentru o utilizare completă a resurselor la scară internațională și dezvoltarea producției și a schimburilor de bunuri; asigurarea unui grad de ocupare a forței de muncă și menținerea unui ritm dinamic semnificativ al volumului veniturilor reale și a cererii efective; ridicarea standardului de viață la scară internațională. Astfel, obiectivul general al GATT a fost reprezentat de crearea unor condiții favorabile pentru desfășurarea schimburilor comerciale internaționale. În cadrul GATT, pe parcursul a 8 runde de tratative multilaterale s-au negociat, adoptat și ratificat o serie de coduri de conduită sau acorduri în legătură cu cele mai delicate probleme întâmpinate de țările membre în derularea relațiilor internaționale: în materie de licențe de import;subvenții de export și taxe compensatorii; achiziții guvernamentale; antidumping;tratament diferențiat și mai favorabil pentru țările în curs de dezvoltare, reciprocitate și participare mai activă (clauza de abilitare); măsuri de salvgardare în scopul dezvoltării; notificări, consultări, reglementarea diferendelor și supraveghere; restricții și impuneri la export s.a.
Până la crearea OMC, activitatea GATT s-a desfășurat în cadrul structurii organizatorice numită „Sesiunea părților contractante” (for superior alcătuit din membrii cu drepturi depline), „Consiliul reprezentanților” (organ executiv, format din reprezentanți ai țărilor membre cu drepturi depline), comitete și grupuri de lucru specializate pe anumite problematici precum:
Comitetul pentru comerțul cu produse industriale
Comitetul pentru agricultură și comerțul cu produse agricole
Comitetul pentru comerț și dezvoltare
Comitetul pentru practicile antidumping
Comitetul pentru textile
De asemenea, GATT s-a bazat și pe un Secretariat, cu sediul la Geneva, care avea atribuții administrative dar care a desfășurat și o importantă activitate publicistică. GATT a mai organizat un Centru de comerț internațional, transformat ulterior în Centrul comun de comerț internațional GATT-UNCTAD.
2.1. Participarea României la GATT
Încă din anul 1957, România, invitată fiind de Secretariatul GATT, a participat în calitate de observator în cadrul acordului. Din luna iulie 1966, între Camera de Comerț și Industrie a României și Centrul internațional de comerț al GATT a fost stabilită o legătură cu caracter tehnic.
Cererea oficială a României de aderare la GATT ca membru cu drepturi depline a fost depusă în luna iulie 1968. În urma examinării acesteia de către Consiliul reprezentanților, a fost constituit un grup de lucru (format din reprezentanți din 27 de țări participante la GATT) care a negociat cu țara noastră condițiile de aderare.
În octombrie 1971, raportul grupului de lucru și protocolul de aderare rezultat a fost aprobat iar România a semnat protocolul de aderare la GATT1 în data de 15 octombrie 1971, devenind astfel membru cu drepturi depline.
În cadrul GATT, România a participat în cadrul Rundelor Tokyo și Uruguay- participând efectiv la negocieri.
1 Protocolul de aderare la GATT a fost ratificat de RSR prin Decretul Consiliului de Stat din 20 decembrie 1971 și publicat în Buletinul Oficial RSR nr.9 din 27 ianuarie 1972.
După anul 1989, datorită schimbărilor intervenite în sistemul economic românesc, angajamentele cantitative stipulate în protocolul de aderare(importurile României din părțile contractante, luate împreună, nu trebuia să se situeze sub ritmul general al importurilor prevăzute în planurile cincinale) nu au mai putut fi respectate.
A fost inițiat un proces de renegociere a protocolului de aderare la GATT, proces care nu a fost finalizat niciodată deoarece România a devenit membru OMC, nemaipunându-se astfel problema încheierii unui nou protocol de aderare la GATT.
În ceea ce privește aderarea la OMC, din data de 1 ianuarie 1995 România are calitatea de membru originar, deoarece a îndeplinit cumulativ condițiile impuse în acest sens: avea calitatea de parte contractantă la GATT-1947, a acceptat și ratificat documentele Rundei Uruguay (Acordul de la Marrakech) acordurile comerciale multilaterale și listele de angajamente și concesii anexate GATT-1994, precum și listele de angajamente specifice anexate la GATS).
Astfel, România nu a mai fost nevoită să parcurgă etapele obișnuite privind aderarea la OMC.
3. Organizația Mondială a Comerțului (OMC)
Organizația Mondială a Comerțului este concepută ca o organizație independentă în afara sistemului ONU dar care conlucrează cu instituții și organizații cu caracter economic, inclusiv cele din sistemul ONU.
Documentul prin care s-a marcat nașterea OMC este actul final al Rundei Uruguay. Participanții la negocieri au convenit:
Acordul de creare a OMC1, precum și o serie de declarații și decizii ministeriale
Angajamentul că va supune acceptării, conform procedurilor naționale, acordul privind crearea OMC.
OMC este forul multilateral de punere în aplicare a ansamblului măsurilor de liberalizare a comerțului de mărfuri, servicii și drepturi de proprietate intelectuală, de desfășurarea de noi runde de negocieri pentru extinderea liberalizării în comerțul cu produse agricole, industriale și cu servicii, precum și de supraveghere multilaterală a punerii în
1 Acordul de la Marrakech din data de 15 aprilie 1994 a fost ratificat de România, fiind publicat în Monitorul Oficial nr.360 din 27 dec. 1994
aplicare a prevederilor referitoare la regulile, disciplinele și practicile de comerț convenite.
OMC are un caracter permanent și înlocuiește structura juridică și instituțională a GATT, care din 1948 a funcționat pe o bază contractuală. OMC are o sferă mult mai largă de cuprindere decât GATT și include, pe lângă reglementarea comerțului cu mărfuri și reglementarea comerțului cu servicii (Acordul GATS), precum și aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS).
Structura instituțională a OMC cuprinde:
Conferința ministerială – care se întrunește cel puțin o data la 2 ani.
Consiliul General-care conduce activitatea OMC între Conferințele ministeriale și cuprinde două Organisme distincte pentru revizuirea politicii comerciale și pentru reglementarea diferendelor dintre statele membre.
Consilii: Consiliul pentru comerțul cu mărfuri, Consiliul pentru aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, Consiliul pentru comerțul cu servicii.
Comitete de lucru- precum: Comitetul pentru comerț și dezvoltare, Comitetul pentru restricții de la balanțe de plăți, Comitetul pentru buget, finanțe și administrație.
În structura sa OMC, mai are și un Secretariat, ale cărui atribuții sunt în principal administrative. În cadrul OMC, luarea deciziilor are la bază principiul consensului, după modelul GATT. Consensul se referă la situația în care, în cadrul unei reuniuni de negociere, nici un stat membru nu obiectează în mod oficial cu privire la decizia propusă. Totuși există situații în care consensul nu poate fi atins, situația în care decizia este luată prin vot.
În prezent, OMC are 148 de țări membre și 33 de țări cu statut de observator. Sediul organizației este la Geneva, în clădirea fostului GATT.
3.1. Mecanismul de examinare a politicilor comerciale
Mecanismul de examinare a politicilor comerciale a fost creat în decembrie 1988, la Montreal, și a intrat în vigoare la data de 12 aprilie 1989. Acest mecanism face parte din categoria instrumentelor juridice multilaterale, fiind obligatoriu pentru toți membrii OMC.
Obiectivul central urmărit prin acest acord este asigurarea respectării de către toți membrii OMC a regulilor și angajamentelor comerciale multilaterale și plurilaterale, în vederea evitării diferendelor de ordin comercial între statele membre.
Rezolvarea acestor diferende se realizează în conformitate cu anumite reguli și proceduri speciale, obligatorii pentru toți membrii OMC. Aplicarea acestor reguli este asigurată de Organismul unic de reglementare a diferendelor, constituit în cadrul Consiliului General al OMC. Procesul de reglementare vizează utilizarea unor metode specifice, precum consultarea, panelul de experți, concilierea, medierea și arbitrajul. De asemenea, procedura poate include și faza examninării în apel care presupune instituirea unui organ de apel format din 7 membri.
Revenind la mecanismul de examinare a politicilor comerciale, trebuie menționat că acesta se bazează pe o serie de raportări periodice, în funcție de perioadele țintă ale comerțului mondial: din 2 în 2 ani în cazul SUA, Japonia, Canadei, UE; iar pentru celelalte din 4 în 4 ani sau din 6 în 6 ani-situația României până la momentul aderării la UE.
Examinările desfășurate în baza mecanismului menționat se realizează de către Organismul pentru revizuirea politicilor comerciale, din cadrul Consiliului General al OMC.
În perioada 28-29 decembrie 2005 au avut loc la Geneva o serie de întâlniri privind discutarea formei finale a Raportului Eliberat de Secretariatul OMC cu privire la Revizuirea politicii comerciale a României. Cu acest prilej România a fost reprezentată de o delegație formată din membrii ai ministerelor și altor instituții relevante în acest domeniu, inclusiv din partea Consiliului Concurenței.
Reprezentanții OMC1 au recunoscut progresele realizate de România în procesul de liberalizare a politicii sale comerciale față de momentul raportului anterior pentru România întocmit de OMC-1999. Această liberalizare a asigurat o contribuție pozitivă la atingerea performanțelor economice din ultimii ani. De asemenea, au fost evidențiate o serie de aspecte pe care România le are în continuare de rezolvat, precum lupta împotriva corupției, liberalizarea transportului civil și maritim, domeniul protecției drepturilor de proprietate intelectuală, îmbunătățirea angajamentelor multilaterale pentru bunuri și servicii.
1 Domnul Pascal Lamy, Director general al OMC și domnul ambasador Manzoon Ahmad, moderator.
3.2. Politica în domeniul concurenței și Organizația Mondială a Comerțului
Acordurile încheiate în cadrul OMC conțin o serie de prevederi relevante pentru politica în domeniul concurenței. Un exemplu este reprezentat de prevederile care vizează tratamentul special și diferențial. Aceste prevederi au ca scop sporirea oportunităților comerciale prin asigurarea accesului la piețe, protejarea de către membrii OMC a intereselor statelor în curs de dezvoltare, o mai mare flexibilitate a angajamentelor, perioade mai lungi de tranziție, asistență tehnică.
Majoritatea țărilor membre OMC au adoptat legislații în domeniul concurenței. Acest cadru oferă mijloacele necesare combaterii practicilor anticoncurențiale, inclusiv fixarea prețurilor sau alte înțelegeri de tip cartel, abuzul de poziție dominantă, concentrările economice care restricționează concurența, ori înțelegerile dintre furnizori și beneficiari care împiedică deschiderea pieței către alți concurenți.
Conceptul de politică în domeniul concurenței înglobează și măsuri întreprinse în vederea promovării concurenței în economiile naționale, așa cum sunt reglementările sectoriale și politicile de privatizare.
Ideea proiectării unui cadru multilateral privind politica în domeniul concurenței a generat diferențe de opinii între statele membre OMC. Cu privire la aceste aspecte s-a ajuns la un rezultat cu ocazia Conferinței ministeriale de la Doha, care a recunoscut necesitatea unui cadru multilateral care să îmbunătățească rolul politicii în domeniul concurenței asupra comerțului și dezvoltării internaționale. Negocierile pe acest subiect au fost proiectate să înceapă după Conferința ministerială de la Cancun. Concluziile acestei Conferințe relevă faptul că statele membre nu au ajuns la un numitor comun.
Grupul de lucru privind interacțiunea dintre comerț și politica în domeniul concurenței a fost însărcinat să clarifice motivele de divergență existente, iar„ în perioada 1997-1998, s-a concentrat asupra unei Liste de probleme propuse spre analiză”, care a vizat:
Relația dintre obiectivele, principiile, conceptele, scopul și instrumentele comerciale și politica în domeniul concurenței, precum și relația dintre acestea și dezvoltarea economică.
Inventarierea și analizarea instrumentelor existente, standardelor și activităților privind comerțul și politica în domeniul concurenței
Interacțiunea dintre comerț și politica în domeniul concurenței
Rezultatele au fost prezentate într-un raport întocmit în luna decembrie 1998, în care se prezintă poziția statelor membre OMC asupra unor subiecte precum relația reciprocă dintre liberalizarea comerțului și politica în domeniul concurenței, categoriile de practici anticoncurențiale ce pot avea impact negativ asupra comerțului internațional și asupra investițiilor.
În anul 1999, Grupul de lucru a mai primit și alte însărcinări, care se referă la :
Relevanța principiilor OMC privind tratamentul național, transparența și tratamentul națiunii celei mai favorizate în domeniul concurenței;
Abordări asupra promovării cooperării și comunicării între membrii OMC, inclusiv în domeniul cooperării de ordin tehnic;
Contribuția politicii în domeniul convenției în îndeplinirea obiectivelor OMC, inclusiv promovarea comerțului internațional.
Comentariile statelor membre ale Grupului de lucru privind interacțiunea dintre comerț și politica în domeniul concurenței au relevat, în principal, următoarele:
Adoptarea acestor principii în aplicarea legislației, politicii în domeniul concurenței va stimula comerțul și investițiile asigurând tratamentul egal sub toate jurisdicțiile naționale în ceea ce privește firmele naționale și străine;
A fost notat faptul că, în multe dintre cazuri, aceste principii sunt deja adoptate în procesul de aplicarea legislațiilor în domeniul concurenței;
În aplicarea acestor principii trebuie făcută o distincție între piețele unde există o legislație în domeniul concurenței și cele care nu dispun de astfel de reglementări;
Problematica relevanței acestor principii asupra politicii în domeniul concurenței va fi analizată în continuare, inclusiv prin tratarea unor aspecte instituționale precum accesul la instanțele judecătorești sau aplicarea discreționară a reglementărilor.
4. Principiile fundamentale de funcționare ale acordurilor GATT și OMC
Organizația Mondială a Comerțului a înlocuit GATT, dar Acordul General continuă să subziste ca tratat-cadru al OMC pentru comerțul cu mărfuri. Chiar dacă juriștii specializați în drept comercial fac distincție între GATT din 1994, GATT din 1947 și părțile adaptate în prezent ale GATT, acordul originar rămâne în centrul GATT-19941. În acest sens, ne aliniem poziției OMC, considerând suficient a face referire la „GATT”. Acordurile GATT/OMC sunt ample și complexe, textele juridice purtând asupra unui evantai de domenii de activitate: agricultură, textile și îmbrăcăminte, activități bancare, telecomunicații, piețe publice, norme industriale și de securitate a produselor, reglementări privind igiena alimentară, proprietatea intelectuală etc. Există totuși un număr de principii simple, fundamentale care constituie baza sistemului comercial multilateral.
a) Nediscriminarea: egalitate de tratament pentru ceilalți.
Potrivit acestui principiu, părțile contractante trebuie să-și acorde reciproc, în primul rând, clauza națiunii celei mai favorizate în forma ei necondiționată iar, în al doilea rând, tratamentul național în materie de impozite și reglementări interne, pentru a exclude posibilitatea ca părțile
1 WTO, About WTO-Understanding the WTO, From GATT to WTO, 2004
contractante să poată limita importurile din țările membre prin diverse mijloace fiscale, altele decât taxele vamale. Ambele clauze se acordă, conform GATT, pe cale multilaterală. Singura țară membră a GATT/OMC care acordă clauza națiunii celei mai favorizate și tratamentul național pe cale bilaterală este SUA. Dată fiind importanța principiului denumit „tratamentul națiunii celei mai favorizate (NCF)”, acesta constituie obiectul primului articol al GATT privind comerțul cu mărfuri. El este, de asemenea, o clauză prioritară a Acordului General pentru Comerțul cu Servicii (GATS) (articolul 2) și a Acordului asupra Aspectelor Comerciale ale Drepturilor de Proprietate Intelectuală (ADPIC sau TRIPS) (articolul 4), chiar dacă este enunțat în termeni ușor diferiți de la un acord la altul 1.
În „Articolul întâi” al GATT privind Tratamentul general al națiunii celei mai favorizate (NCF) se stipulează: „Toate avantajele, favorurile, privilegiile unui produs originar sau cu destinația oricărei alte țări vor fi, imediat și fără condiție, extinse la orice produs similar sau cu destinația teritoriului tuturor celorlalte părți contractante ”(Art. § 1). Acest principiu:
Este inspirat din experiențele anterioare (de exemplu: Zollverein)
1J.Ch. Jacquemir, „Le systene commercial multilateral, Le GATT et l’OMC”, Facultes Universitaires, Notre Dame de la Paix, Namur, 2004
Institue automat taxe vamale particulare numite „NPF” (Nations Plus Favorisee) sau „MFN” (Most Favorated Nation);
Tinde să armonizeze obstacolele tarifare între părțile contractante;
b) Reciprocitatea concesiilor.
Acest principiu decurge din clauza NCF,semnificând, de o manieră generală, că atunci când o țară reduce un obstacol tarifar sau deschide o piață de bunuri sau servicii, ea trebuie să o facă pentru toate bunurile și serviciile provenind de la toți partenerii săi comerciali, bogați sau săraci, slabi sau puternici. Dacă o țară reduce taxele sale vamale, țara terță trebuie să ofere, în schimb, o concesie similară. Textual, Acordul (GATT) prevede: „Atunci când o parte contractantă estimează că un proces determinat nu beneficează din partea altui contractant de tratamentul care crede ea că rezultă dintr-o concesie corespunzătoare reluată în lista anexată la prezentul Acord, ea va interveni direct pe lângă această parte contractantă.” Dacă aceasta din urmă, convenind că tratamentul revendicat este cel care era prevăzut, declară că acest tratament nu poate fi acordat pentru că o decizie a unui tribunal sau a unei alte autorități competente are ca efect faptul că produsul respectiv nu poate fi clasificat după legislația vamală din această parte contractantă, astfel încât să beneficieze de tratamentul prevăzut în prezentul Acord, cele două părți contractante, ca și toate celelalte părți contractante, interesate în mod substanțial, vor întreprinde, cât mai curând, noi negocieri pentru a căuta o compensație echitabilă” (Art. 2§5)1.
c) Tratamentul național: egalitatea de tratament pentru străini și naționali.
Produsele importate și produsele de fabricație națională trebuie tratate egal, cel puțin odată ce produsul importat a fost admis pe piață. Același tratament trebuie să se aplice și pentru servicii, mărci de comerț, drepturi de autor și brevete străine și naționale. Principiul figurează în toate cele trei Acorduri ale OMC: Articolul 3 al GATT, Articolul 17 al GATS și Articolul 3 al ADPIC, chiar dacă și sub acest aspect, el este enunțat în termeni ușor diferiți de la un acord la altul. Articolul 3 al GATT stipulează: „Produsele de pe teritoriul oricărei părți contractante importate pe teritoriul oricărei alte părți contractante nu vor fi supuse unui tratament mai puțin favorabil decât tratamentul acordat produselor similare de origine națională, în ceea ce privește toate legile, toate reglementările sau toate prescripțiile ce afectează vânzarea, punerea în vânzare, achiziționarea, transportul, distribuția și utilizarea acestor produse pe piața internă. Dispozițiile prezentului paragraf nu vor interzice aplicarea de tarife diferite pentru transporturile interne, bazate exclusiv pe utilizarea economică a mijloacelor de transport si nu asupra originii produsului .” (Art. 3§4)
1 WTO, About the WTO – Understanding the WTO. From GATT to WTO, 2004
d) Promovarea unei concurențe loiale.
Regulile privind nediscriminarea (tratamentul NCF și tratamentul național) au ca obiect garantarea unor condiții comerciale loiale, inclusiv privind dumpingul și subvențiile. Fiind vorba de probleme complexe, regulile vizează definirea a ceea ce este loial și a ceea ce nu este, precum și modul în care puterile publice pot acționa, în special, prelevând taxe suplimentare care să compenseze paguba la care a dat naștere practica comercială neloială. Numeroase alte Acorduri ale OMC urmăresc favorizarea unei concurențe loiale: în agricultură, în materie de proprietate intelectuală, în domeniul serviciilor, iar alte două Acorduri plurilaterale (acorduri încheiate de un număr mic de membrii OMC) extind regulile de concurență la piețele publice și la comerțul cu aeronave civile. Punerea în practică a acestor principii în special, datorită interacțiunii primelor două, a adus rapid o reducere a taxelor vamale medii. Cu toate acestea, țările în curs de dezvoltare nu au profitat deloc de sistemul de liberalizare comercială, ele întâmpinând chiar mari dificultăți pentru a intra în sistemul reciprocității concesiilor din diverse motive majore precum: paradoxul ratei de protecție efectivă; argumentul industriei noi etc; Runda Uruguay (1988-1994) a schimbat radical datele, țările din Nord căutând să integreze mai mult țările în curs de dezvoltare în sistemul multilateral. Acestea, la rândul lor, au devenit mai deschise pentru schimburile internaționale, dinamica dezvoltărilor înregistrate pe plan mondial conducând la un „angajament unic”, prin aplicarea, în principiu, a acelorași reguli tuturor țărilor membre OMC.
Derogările de la principiile fundamentale.
Textul acordului prevede o serie de derogări de la principiile fundamentale (mai ales, cu scopul de a garanta un protecționism moderat) 1. Acestea sunt:
1. Derogare de la principiul nediscriminării: țările pot încheia un acord de liber-schimb care se aplică numai mărfurilor ce fac obiectul schimburilor în interiorul grupului. Acesta stabilește o discriminare pentru mărfurile provenind din exterior.
– Uniunea Europeană (zonă economică integrată) practică taxe vamale externe diferite de cele practicate în interiorul uniunii (denaturare a multilateralismului).
2. Derogare de la principiul reciprocității: țările dezvoltate pot acorda un tratament special, referitor la piețele lor, pentru țările în curs de dezvoltare.
– UNCTAD (Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare) a elaborat în 1971, „Sistemul generalizat de preferințe” (SGP), integrat la GATT, potrivit căruia țările în curs de dezvoltare își pot acorda avantaje reciproce.
1 D.Tagliani. „Fundamentaux de commerce international”, IEP, Paris, 2004
– Clauza de abilitare (1979) permite țărilor dezvoltate (TD) o derogare de la principiul nediscriminării prin acordarea de preferințe comerciale țărilor în curs de dezvoltare (TCD), iar partea a patra a GATT(1965) prevede că țările în curs de dezvoltare nu trebuie să participe la liberalizarea reciprocă.
3. Derogări de la principiul concurenței loiale: o țară poate impune obstacole pentru produsele provenind dintr-o țară sau alta, care, după părerea sa, fac un comerț inechitabil. Și în domeniul serviciilor se poate recurge la discriminare, dar toate exceptările sunt autorizate numai sub rezerva unor condiții riguroase.
– Derogări de la regula de reducere a taxelor vamale, dacă protecția industriei locale este grav amenințată. Dacă o țară este amenințată de comportamente de dumping sau de subvenții, atunci se pot aplica taxe antidumping sau taxe compensatorii:
– Derogări de la regula contingențelor, pentru a proteja o industrie locală amenințată de importuri, în caz de grave crize ale plăților curente (balanța tranzacțiilor curente puternic deficitară)
OMC, al treilea pilon al economiei mondiale pe lângă FMI și Banca Mondială, este un sistem legal creat pentru a regulariza și controla comerțul mondial. Ea încorporează într-o singură structură negocierile comerciale cu bunuri (GATT) cu servicii (GATS) și drepturile de proprietate intelectuală (TRIPS). O data cu intrarea în această organizație, membrii OMC se obligă să susțină și să respecte orice decizie luată de OMC.
Așadar, deplina respectare a regulilor OMC reprezintă unul din pilonii fundamentali pe care se bazează funcționarea continuă a sistemului comercial multilateral.
Din punct de vedere al conținutului lor, domeniile reglementate în cadrul OMC sunt: comerțul cu bunuri (produse industriale și agricole), comerțul cu servicii, aspectele comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuală, investițiile (elementele politicilor în domeniu cu efecte asupra schimburilor internaționale).
Noul sistem comercial multilateral vizează clădirea și desfășurarea raporturilor economice dintre state exclusiv în conformitate cu mecanismele și instrumentele economiei de piață și ale liberei concurențe.
În condițiile unei complexități excepționale a sistemului comercial multilateral obiectivul OMC este de a realiza o coerență sporită a politicilor economice și comerciale naționale, pe baza unor principii reguli și discipline larg acceptate, care să permită liberalizarea și fluidizarea raporturilor economice dintre state.
5. Clauze ale rundelor de negociere pentru protejarea politicilor comerciale
Sistemul GATT a funcționat și s-a dezvoltat prin mai multe serii (cicluri, runde) de negocieri comerciale. Primele cicluri (Geneva 1947, Annecy 1949, Torquay 1950-1951, Geneva 1955-1956) au purtat, în principal, asupra reducerii taxelor vamale. În continuare, negocierile au vizat și, măsurile netarifare și elaborarea de coduri de conduită în comerțul internațional (Runda Dilon 1961-1962, Runda Kennedy 1963-1967, Runda Tokyo 1973-1979). Foarte rapid a apărut un „nucleu dur”(hard core) privind produsele sensibile: agricole, textile și îmbrăcăminte, fier și oțel, înaltă tehnologie etc. Astfel dacă primele cicluri de negociere au purtat în principal, asupra reducerii taxelor vamale, ulterior negocierile s-au extins și la alte domenii. Pe ansamblu, se pot evidenția atât avantaje cât și limite privind rezultatele negocierilor:
Avantaje
Au permis reducerea a numeroase taxe vamale astfel într-o jumătate de secol, taxele vamale medii s-au redus de la 40% la mai puțin de 4%
Datorită O.D.R. (Organul de Rezolvare a Diferendelor) au fost minimizate riscurilor ca diferendele comerciale să degenereze în conflicte politice sau militare
Au limitat efectele discriminatorii ale uniunilor vamale
Au permis schimbul și confruntarea de idei
Limite:
Multiplicarea acordurilor din „zona gri” de exemplu: AVE, AVI
„nucleul dur” care limitează concesiile privind anumite clase de produse: textile și îmbrăcăminte (Acorduri pe termen scurt: MFA, ATV), produse agricole, oțel, înaltă tehnologie etc.
Multiplicarea uniunilor vamale
Evoluția lentă cauzată de principiul consensului în deciziile multilaterale
Dificultatea de a lua în considerare specificațiile țărilor în curs de dezvoltare (până la Conferința ministerială de la Doha).
1. Negocierile multilaterale din 1947 până în 1979:
– numeroase, dificile, în număr de 6 în 30 de ani, ajungându-se la concesii doar în ceea ce privește taxele vamale (T.V.)
– afirmarea Europei și a Japoniei, odată cu scăderea creșterii SUA
– scăderea cu 75% a taxelor vamale medii
– dispariția taxelor vamale în favoarea unui război „asasin” ale prețurilor (dumping, subvenții)
Tabloul rundelor de negocieri purtate în cadrul GATT
2. Negocierile Rundei Uruguay (1986-1993), ultimul acord (dificil) al GATT
– reintegrarea agriculturii mondiale în economia de piață
– opoziție de interese între americani și europeni
– Politica Agricolă Comună (PAC) a Comunității Europene a promovat prețuri garantate (la intern și la export), superioare prețurilor mondiale.
3. Slaba liberalizare a serviciilor
– serviciile dețin o pondere importantă în PIB (60%)
– au o slabă participare la comerțul mondial, cu o creștere totuși superioară celei cu mărfuri
– acorduri pentru deschiderea activităților de servicii (o provocare importantă):
– GATS (Acordul General pentru Comerțul cu Servicii)
– Acordul privind angajarea de negocieri sectoriale
4. Relațiile comerciale între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare
– țările dezvoltate se protejează împotriva țărilor în curs de dezvoltare, motivând metode neloiale de concurență (nerespectarea proprietății intelectuale, exploatarea forței de muncă).
5. Impactul economic al acordurilor Rundei Uruguay (RU)
– liberalizarea comerțului internațional(scăderea taxelor vamale, a subvențiilor și a prelevărilor variabile la import)
– creșterea producției și a bunăstărilor internaționale
Rezultatele RU asupra comerțului mondial, în perioada 1995-2002, au fost multiple:
– exporturile țărilor din Sud au crescut cu 9,4% pe an
– exporturile țărilor din Nord au crescut cu 4,1% pe an
– cotele de piață ale Sudului au ajuns la 26,8% (ceea ce înseamnă un plus de 5,5%), iar cele ale Nordului s-au redus la 73,2% (-5,5%)
– această creștere a cotelor țărilor din Sud s-a realizat inegal: țările membre OPEC, mai puțin Turcia, +31,4%, Asia în curs de dezvoltare +22,3%, țările din America Latină -0,9%, Africa -21,5%
Dacă la sfârșitul războiului mondial, protecționismul era într-o fază acută de escaladare, la finalul celor opt runde de negociere din cadrul GATT, situația în planul liberalizării schimburilor prin reducerea taxelor vamale, ca bariere de primă importanță, se prezintă astfel:
Taxa Vamală Medie
Negocierile nu s-au oprit însă aici. Ele au continuat în unele domenii după încheierea Rundei Uruguay, în februarie 1997 a fost încheiat un acord privind serviciile de telecomunicații, 69 de țări acceptând să ia măsuri ample de liberalizare. De asemenea 70 de țări membre au încheiat un acord privind serviciile financiare (acoperind peste 95% din comerțul în sectorul bancar), asigurările, valori mobiliare și informații financiare.
În 1998, s-au purtat negocieri privind: textilele și articolele de îmbrăcăminte, serviciile (măsuri de salvgardare de urgență), regulile de origine, piețele publice, reglementarea diferendelor (examinarea regulilor și procedurilor). Anul 1999 este începutul examinării proprietății intelectuale (anumite exceptări de brevetabilitate, protecția varietăților vegetale).
În 2000 au fost angajate discuții pe agricultură și servicii cu privire la consolidările tarifare și primul examen bianual al punerii în practică a ADPIC.
În 2002 a început o nouă etapă în discuțiile privind textilele și îmbrăcămintea.
6. Reluarea proiectului O.I.C și nașterea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) urmare a Acordului de la Marrakech (15 aprilie 1994) semnifică o noua eră pentru comerțul internațional. În aprilie 1994 a fost semnat, în cadrul reuniunii ministeriale a GATT de la Marrakech (Maroc), „Actul final” urmând apoi acesta să fie ratificat de parlamentele statelor semnatare până la finele anului 1994, pentru a intra în vigoare cel mai târziu la 1 iunie 1995. Realizarea istorică privește întărirea economiei mondiale, de natură să conducă la creșterea comerțului, investițiilor, angajării forței de muncă și a veniturilor din întreaga lume. Astfel:
– s-a creat un cadru juridic mai solid și mai clar;
– taxele vamale s-au redus cu 40% și au fost încheiate acorduri lărgite privind deschiderea piețelor pentru mărfuri;
– se poate vorbi de previzibilitatea și securitatea schimburilor, reprezentate printr-o extindere majoră a sferei de cuprindere a angajamentelor referitoare la previzibilități, ca principala funcție a OMC, conduce la încurajarea investițiilor, la crearea de locuri de muncă, la posibilitatea lărgirii gamei produselor comercializate urmare a unei concurențe;
– s-a stabilit un cadru multilateral de disciplină pentru comerțul cu servicii și pentru protecția drepturilor de proprietate intelectuală.
Sistemul comercial multilateral concretizează eforturile pe care le fac guvernele țărilor pentru transformarea mediului comercial într-unul stabil și previzibil.
„Actul final, cu rezultatele negocierilor comerciale multilaterale ale Rundei Uruguay”, numără 550 pagini și conține textele juridice care expun rezultatele negocierilor purtate după lansarea rundei la Punta del Este (Uruguay), în septembrie 1986.
În afara textelor acordurilor, Actul final încorporând rezultatele Rundei Uruguay de negocieri comerciale multilaterale (1994) conține decizii și declarații ministeriale, care clasifică diferite dispoziții ale unor acorduri. Actul final acoperă toate domeniile de negociere citate în Declarația de la Punta del Este (1986), cu două excepții importante.
Prima excepție se aplică la rezultatele „negocierilor privind accesul pe piețe” în care diferite țări au luat angajamente restrictive pentru reducerea sau diminuarea unor taxe vamale și a unor obstacole netarifare în comerțul cu mărfuri. Aceste concesii trebuie consemnate în listele naționale care vor face parte integrantă din Actul final.
A doua excepție privește „angajamentele inițiale” asupra liberalizării comerțului cu servicii. Aceste angajamente de liberalizare trebuie de asemenea, să fie consemnate în listele naționale.
Cap. III Studiu de caz: Statele Unite ale Americii și relațiile comerciale cu statele dezvoltate
1. Prezentare generală a economiei SUA
Sistemul economic american poate fi definit prin caracterul său descentralizat capitalist, bazat pe proprietatea privată și liberă inițiativă. Intervenția statului în economie se manifestă prin strategii de politică bugetară și monetară. O principală componentă a bugetului federal o reprezintă investițiile în cercetare. Legislația economică americană permite implicarea guvernului în controlul practicilor de afaceri, acestea îndeplinind și rolul de supervizor al creșterii economice.
Datorită acestor motive, Statele Unite ale Americii au devenit o putere economică și militară, cu interese economico-comerciale și politico-militare în diferite zone ale lumii, cum sunt: Orientul Mjlociu, Sud-estul Asiei, America Latină.
Globalizarea permite însă multor altor puteri să se afirme și să concureze cu SUA, rolul acesteia în centrul sistemului internațional ca mare putere economică și militară, diminuându-se. Uniunea Europeană, care la capitolul populație și produs intern brut depășește SUA este un puternic competitor, la care se adaugă în ultimii ani China.
Economia SUA, se bazează foarte mult pe industrie, care este foarte modernă și tehnologizată și care se concentrează pe sectoarele de producere a petrolului, oțelului, mașinilor, telecomunicațiilor, produselor chimice și electronice, bunuri de larg consum și mai recent pe gazele de șist. SUA deține importante rezerve de materie primă dar acordă o atenție importantă agriculturii fiind lider mondial în producția de orez, porumb, grâu, soia.
Imaginea si puterea economică a SUA în lume este dată de companiile transnaționale cum sunt: Ford, IBM, General Electric, Coca Cola, Colgate, Apple, Microsoft, Intel, Exxon, Wal-Mart, Bechtel, McDonalds. De precizat, că în topul primelor zece corporații transnaționale la nivel global, primele cinci sunt din SUA.
Acestea sunt recunoscute prin modelul american de planificare și de management a activității economice, dar mai ales în topul noilor tehnologii mondiale.
Toate acestea, dar și nivelul foarte înalt al productivității, a permis economiei SUA să atragă fluxuri uriașe de capital și să exporte resurse financiare peste tot în lume, inclusiv în Europa.
SUA promovează un concept economic bazat pe productivitatea globală a factorilor de producție, pe o economie cunoscută cu ritmuri stabile de creștere susținută de tehnologie și cercetare performamtă.
Se poate afirma că secretul succesului american este legat de sumele uriașe investite în cercetare și dezvoltare atât la nivelul autorităților federale dar și de către companiile private.
În mod paradoxal, într-o țară în care capacitatea înaltă de consum, dar și creșterea importului care conduce la creșterea deficitelor comerciale și de cont curent (dezechilibre), au condus în special după anul 2001 la un declin al monedei americane (dolarul). Potrivit datelor statistice publicate de către Departamentul Comerțului al SUA, pe parcursul anului 2006, economia SUA a dovedit o performanță satisfăcătoare, în pofida pierderilor înregistrate pe piața imobiliară. Produsul național brut în 2006 a înregistrat valoarea de 12,98 trilioane dolari, produsul intern brut a crescut cu 3,4% iar cel pe cap de locuitor a fost de 43.500 dolari, rata șomajului a fost de 4,5%, rata inflației de 2,5% și rata creșterii producției industriale de 4,2%.
Raportul Fondului Monetar Internațional „World Economic Outlook” atestă faptul că în 2008 economia SUA a continuat un ritm moderat și a degenerat în ceea ce a fost numită „criza de lichiditate” vulnerabilizând sistemul financiar.
SUA continuă să joace rolul de locomotivă financiară a economiei mondiale ea făcând parte din G8 (grupul celor mai industrializate țări de pe glob). Statele Unite ale Americii sunt membre ale Organizației Mondiale a Comerțului, Organizație pentru Cooperare Economică și Dezvoltare, Organizația Cooperării Economice Asia-Pacific, Organizația Statelor Americane, Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internațional, precum și parte a Acordului General pentru Tarife și Comerț, fiind activ implicate în activitatea a zeci de organizații internaționale și regionale. SUA promovează o politică de liberalizare a comerțului prin semnarea unor acorduri de comerț liber și acorduri regionale care au deschis piața americană pentru exportatorii străini precum și posibilitatea companiilor americane de a pătrunde pe diferite piețe ale lumii. SUA are acorduri de comerț liber cu Israel, NAETA (Canada, Mexic, Japonia), Singapore, Australia, Maroc, Chile, Iordania, Bahrain, CAFTA-DR (Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Republica Dominicană).
Principalii parteneri comerciali ai SUA sunt Uniunea Europeană și Japonia, dar și țările emergente cum ar fi Brazilia, China. Japonia se remarcă ca un important furnizor de microcipuri pentru marile companii americane din domeniile IT (Apple, IBM, Intel, Microsoft).
Deși considerată ca cea mai mare putere economică și militară a lumii, FMI a făcut în anul 2011 niște previzionări prin care se așteaptă ca până în 2016 China să ajungă din urmă SUA.
În prezent în SUA, serviciile au o contribuție de 76,7%, reprezentând cel mai important sector economic, industria are o pondere de 22,2 % iar sectorul agricol 1,2% 1 .
1 Sursa: www.xtb.ro/Educatie/Invatamant
Creșterea economică a SUA se datorează în primul rând scăderii deficitului comercial care se realizează prin creșterea volumului exportului.Deși este recunoscută printr-o capacitate de absorție a mărfurilor produse în străinătate, precum și prin dinamismul pieței locale, în realitate piața americană este compusă din sute de piețe mici care pot fi categorizate ținând cont de aspectul geografic, demografic, sau al preferințelor în structura importurilor.
Din punctul de vedere geografic și economico-industrial, SUA este organizată în șase regiuni: Nord-Est, Centrală de Est, Sud, Centrală de Vest, Vest, Sud-Vest.
Potrivit cercetărilor companiei Euromonitor, cel mai dinamic sector în SUA este industria de echipamente și utilaje agricole, apoi industria constructoare de automobile, industria alimentară, a produselor cosmetice, cinematografică, industria tehnologiilor informaționale, textilă și de artizanat. De exemplu în tehnologie-comunicații: companiile americane au bugete mari alocate activităților de cercetare (Apple Inc. este considerată cea mai inovatoare companie din sectorul IT, Google deține cel mai mare motor de căutare de pe Internet, Facebook reprezintă cea mai mare rețea socială on-line, Amazon.com pune accent pe dezvoltarea comerțului on-line.
Practic, competitivitatea și complexitatea pieței americane determină companiile exportatoare din SUA să ia în calcul prevederile de import reglementate de către stat la nivel federal și la cel local.
1.1. Inițierea afacerilor în SUA
În conformitate cu prevederile legislației federale din SUA, o companie străină poate să desfășoare afaceri pe teritoriul acestei țări, în baza unei autorizații eliberată de Secretarul de Stat din domeniul în care această companie dorește să activeze:
Activitatea poate fi practicată sub următoarele forme organizatorico-juridice:
-Corporația
Corporația americană este o persoană juridică, creată în baza legilor unui stat al SUA și reprezintă o formă de organizare comercială.
Corporația are dreptul legal de a încheia contracte și a deține bunuri în proprietate, dispune de dreptul de a emite acțiuni, de a împărți dividente pentru acționari sau bunurile corporației după lichidarea ei.
Avantajul de a activa în format de corporație este în principal răspunderea financiară care se limitează la suma care a fost investită în afacere. Corporația este cea mai răspândită formă de organizare și promovare a activității în domeniul afacerilor în SUA, utilizată de investitori străini și are trei caracteristici principale:
răspundere limitată – proprietarii pot pierde doar suma investită;
ușurința transferurilor proprietății prin vânzarea acțiunilor;
continuitatea existenței
Fiecare stat federal al SUA are propria lege.
Compania cu răspundere limitată (LLC)
LLC este un mod de organizare a afacerii care combină caracteristicile ale corporației și parteneriatului. Aceasta presupune angajarea de către proprietari a managerilor companiei fără a delega acestora responsabilități pentru datoriile și obligațiile aferente afacerii. O caracteristică specifică dar și favorabilă pentru străinii care nu au domiciliul permanent în SUA, constă în eliberarea de plata taxei federale pentru astfel de companii. Și în acest caz, prevederile legii diferă de la un stat la altul.
Parteneriat
Parteneriatul are la bază un contract, încheiat între două sau mai multe persoane și este numit „acord de parteneriat”. Persoanele pot fi: persoană fizică sau juridică, cetățean al SUA sau cetățean străin.
Există trei tipuri de parteneriat: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate cu răspundere limitată.
-Întreprinderi cu capital mixt
Întreprinderile cu capital mixt reprezintă o modalitate de reducere a riscului între mai mulți parteneri.
Principalele forme sunt consorțiile și întreprinderile mixte (așa numitele „joint ventures”) fondate de compania străină în parteneriat cu firma din țara gazdă.
Joint-venture formată de o companie străină și una autohtonă ar putea facilita intrarea pe piață a companiei străine, diminuează riscurile obținând posibilități de realizarea unui profit mai mare.
Joint venture-ul împreună cu întreprinderi de stat din țara gazdă, oferă companiei străine un tratament nediscriminatoriu, garanții și protecție împotriva riscului politic.
Întreprinderea individuală este aceea care aparține unui cetățean concret, proprietarul care este responsabil pentru datoriile și obligațiile firmei. Și pentru această formă este necesară obținerea unei licențe pentru desfășurarea activității. În acest caz, de cele mai multe ori, proprietarul este și managerul întreprinderii.
1.2. Reglementări specifice statelor federale în SUA
În SUA există pe lângă legislația federală și regulamentele respective, legislația și regulamentele statelor americane ca subiecte ale federației cu drepturi și responsabilități aparte. Toate persoanele care fac operațiuni comerciale, trebuie să cunoască și să respecte atât reglementările federale cât și pe cele locale, pentru a evita costuri suplimentare sau sancțiuni. Agențiile federale care reglementează tranzacțiile comerciale și activități economice sunt:
Biroul Vamal și de Protecție la Frontieră dispune de regulamente privind procedura de import a mărfurilor în SUA
Administrația Federală pentru Alimente și Medicamente, dispune de regulamente privind legile privind bioterorismul, etichetarea produselor alimentare, produselor cosmetice, medicamentelor
Departamentul Agriculturii prin intermediul Serviciului de Inspecție și Siguranță a Alimentelor, verifică conformitatea mărfurilor și produselor cu standarde de ambalare, etichetare.
Comisia pentru Siguranța produselor destinate consumatorilor – asigură verificarea mărfurilor care pot prezenta un risc pentru consumatori, în special a produselor inflamabile, jucării etc.
Agenția pentru protecție a mediului înconjurător dispune de regulamente ce țin de utilizarea produselor care pot fi considerate nocive pentru mediu înconjurător, precum sunt pesticidele.
Legislația vamală americană este în conformitate cu Sistemul Armonizat al SUA și se referă la clasificarea mărfurilor importate, la aprecierea valorii acestora, la cerințele de etichetare a produselor, regulile de origine, taxele vamale, zonele economice liber și procedurile administrative și de penalizare.
Documentul care prezintă toate detaliile privind procedura de import a mărfurilor se numește: „Importing into the United States, a Guide for Comercial Importers”.
Mărfurile care sunt importate în SUA sunt supuse taxării și impozitării în conformitate cu Sistemul Armonizat al SUA în baza prețului FOB (free on board Inteaterus 2000), care reprezintă prețul la frontiera țării exploatatoare, și include valoarea mărfii, toate cheltuielile de transport până la punctul de îmbarcare, taxele suportate pentru a fi încărcate la bord.
De asemenea există prevederi prin care Departamentul Comerțului este în drept să impoziteze adițional mărfurile importate, prețurile cărora se situează sub media prețurilor din țările terțe, pentru evitarea dumping-ului.
Reglementări speciale
Anumite categorii de mărfuri pot fi interzise sau restricționate la import în scopul de a proteja economia sau securitatea SUA, sănătatea consumatorilor. Anumite bunuri sunt supuse unor impozitări suplimentare în baza acordurilor bilaterale comerciale. Excepție constituie doar legumele, fructele, nucile, animalele, peștele, păsările.
În SUA există Legea Bioterorismului care prevede obligația ca fiecare întreprindere locală sau străină care produce procesează și păstrează produse alimentare ce urmează a fi consumate în SUA, trebuie să se înregistreze pe lângă Administrația Federală pentru Alimente și Medicamente. De asemenea întreprinderile străine trebuie să desemneze un agent pentru efectuarea operațiunilor de import.
Drepturile la proprietatea intelectuală
SUA este parte a Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale și parte la un sir de convenții internaționale și tratate care se referă la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.
Patentele
Acestea sunt acordate de Oficiul SUA pentru Brevete și Mărci pe o durată de 20 de ani și permit, produce, utiliza, comercializa invenții brevetate.
Mărcile
Și acestea sunt protejate la nivel federal în baza Legii privind Mărcile din 1976 și se referă la patru feluri de mărci: de produs, pentru servicii, colective, de certificare. Procedura de înregistrare a mărcilor la Oficiul SUA pentru Brevete și Mărci se face conform legii, se acordă pentru o perioadă inițiată de 10 ani cu posibilitatea de reînnoire.
Drepturile de autor
SUA acordă drepturi de autor în baza Legii privind drepturile de autor din 1976, protecția acestora fiind asigurată pentru întreaga durată a vieții precum și pentru o perioadă de 70 de ani după moartea autorului.
2. S.U.A. în comerțul internațional
Pe măsură ce se adâncește integrarea în cadrul NAFTA, se observă o creștere a ponderii Canadei și Mexicului în totalul importurilor SUA. În perioada președintelui Bush s-a folosit „calea rapidă” pentru accelerarea negocierilor cu Chile și apoi cu vestul țărilor latino-americane, în vederea semnării Tratatului de Comerț Liber al Americilor, au asistat la o creștere a ponderii acestei zone în totalul comerțului cu SUA 1.
Scăderea ponderii Asiei în totalul importurilor SUA se datorează mai multor factori: criza financiară care a afectat o mare parte a țărilor din această zonă și de pe urma căreia încă nu și-au revenit complet; evoluția sub așteptări a economiei japoneze; dependența exagerată a multor țări de evoluția industriei electronice; nedezvoltarea piețelor interne.
China este singura țară asiatică ale căror exporturi în SUA au crescut în mod constant peste rata medie totală în perioada analizată. Având în vedere evoluția lentă a cererii de produse electronice, precum și un yen mai evoluat în comparație cu dolarul, nu se întrevede o îmbunătățire imediată a poziției acestui continent în totalul importurilor SUA.
1 Dumitru Miron, „Comerț Internațional”, Editura ASE, București 2003
Exporturile țărilor europene în SUA au crescut într-un ritm superior mediei, dar ponderea continentului a rămas relativ constantă. Se observă că an de an se schimbă poziția țărilor care înregistrează o dinamică superioară în comerțul cu SUA. O data cu transformarea anumitor industrii (și creșterea investițiilor) din Europa de Vest, în Europa Centrală și de Est vom asista la o ușoară modificare a ponderii acestei ultime regiuni.
Orientul Mijlociu a înregistrat o dinamică cu mult superioară mediei în comerțul cu SUA, dar cu excepția Israelului – structura nu este prea mult diversificată.
Producția industrială, comerțul cu amănuntul, vânzările bunurilor de lungă folosință, toate au stagnat sau au înregistrat reduceri. Încrederea consumatorilor a scăzut, iar investițiile nu au reușit să-și revină.
Cu ocazia Conferinței Interministeriale a OMC de la Doha din noiembrie 2001, țările membre au convenit să impulsioneze liberalizarea comerțului mondial și să se abțină de la utilizarea măsurilor de apărare comercială: antidumping, antisubvenție și de salvgardare.
Conform art.2.1. din Acordul privind punerea în aplicare a articolului VI al Acordului General pentru Tarife Vamale și Comerț 1994 (Acordul Antidumping), un produs poate fi considerat ca făcând obiectul unui dumping, adică să fie introdus pe piața unei alte țări la un preț inferior valorii sale normale, dacă prețul de export al acestui produs, atunci când este exportat dintr-o altă țară în alta, este inferior prețului comparabil, practicat în cursul unor operațiuni comerciale normale, pentru produsul similar destinat consumului în țara exportatoare 1.
În general, se consideră că dumpingul are loc atunci când exportatorul vinde un produs pe o piață externă la un preț care este mai mic decât prețul la care vinde același produs pe piața internă și la un nivel de preț sub costurile de producție. Dumpingul este o formă a discriminării de preț, dar la scară internațională și este considerat o practică neloială de comerț. Discriminarea dintre piața internă și cea externă, în termeni de prețuri, este considerată ca fiind dumping. Investigația antidumping analizează dacă prețul intern este sub costurile de producție. Măsura antidumping poate fi adoptată numai dacă se determină existența unui prejudiciu adus industriei interne ca urmare a importurilor la prețuri de dumping. De asemenea, trebuie demonstrată legătura de cauzalitate între importurile în dumping și prejudiciul material adus industriei locale. Prejudiciul cauzat de alti factori nu trebuie atribuit importurilor la preț de dumping. Conform art.2 din Acordul privind Salvgardarea, o țară membră OMC poate aplica o măsură de salvgardare unui produs, numai dacă acea țară a stabilit că produsul respectiv este importat pe teritoriul său în cantități atât de sporite, în cifre absolute sau în comparație cu producția națională, și în asemenea condiții încât produce sau amenință cu
1 Nicolae Sută, Dumitru Miron, „Comerț Internațional și politici comerciale contemporane”, Editura Eficient, București, 2000, p. 308.
producerea unui prejudiciu grav ramurii de producție națională a produselor similare sau direct concurente.
Acordul privind Salvgardarea a fost negociat cu ocazia Rundei Uruguay are la bază prevederile art. XIX din GATT și aduce noi precizări menite să impună o anumită disciplină în acest domeniu, vizând interdicția folosirii măsurilor protecționiste netarifare din așa numită „zonă gri” 1. Pentru a face față unor creșteri masive, bruște și rapide ale unor importuri, în situații excepționale, statele pot adopta măsuri de salvgardare. Măsura de salvgardare se aplică numai pentru prevenirea sau repararea unui prejudiciu și pentru a facilita ajustarea. Măsura de salvgardare asigură protecția întregului sector de activitate industrială și nu numai a unor întreprinderi cum este cazul măsurilor antidumping sau a celor antisubvenție. Implementarea unei măsuri de salvgardare se poate proclama numai dacă există dovezi clare conform cărora creșterea bruscă și substanțială a importurilor a cauzat un prejudiciu grav, sau amenință cu aceasta. De asemenea, trebuie demonstrat cu dovezi clare că există o legătură de cauzalitate între creșterea importurilor și prejudiciul grav adus unui sector industrial. Factorii interni cauzatori de prejudiciu grav nu trebuie atribuiți creșterii importurilor 2.
1 Nicolae Sută, Dumitru Miron, op.cit.p.360
2 Michiel Pool, „Trade policy in practice”, Seminar de politici comerciale, București, 18-19 noiembrie 2002
SUA a practicat mai bine de un veac (1790-1913) un protecționism extrem de dur pentru a se elibera de sub tutela Marii Britanii.
Preocuparea economiștilor americani a fost de a asigura pe plan intern libera concurență aducătoare de plus cantitativ și calitativ, dar și prelungirea în politica externă a perioadei protecționiste, atât timp cât economia (văzută ca o sumă a industriei și agriculturii) nu ar fi făcut față cu succes pe piața mondială.
Protecționismul este măsura dictată de interese predilect temporare care nu ar avea decât rolul de a ridica economia unei țări la nivelul concurenței și de a pregăti terenul pentru exprimarea liberului schimb, mijloc într-adevăr de prosperitate reciprocă și nu de subordonare a unei țări subdezvoltate față de una mai puternică, de crearea de inegalități.
Mijlocul clasic de protecție îl constituie instituirea unor taxe și tarife vamale în cuantum diferit în funcție de nivelul de protecție pe care statul înțelege să-l acorde agenților economici naționali. Instituirea taxelor vamale are rol de a diminua forța concurențială a mărfurilor importate și îmbunătățirea sitiuației balanței comerciale, având o orientare protecționistă sau pot urmări obținerea de venituri pentru bugetul statului având orientare mai mult fiscală. Perceperea taxelor autonome se face în funcție de politica statului respectiv în relațiile cu alte state, permițând astfel o discriminare vamală.
Tariful vamal cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale și taxa vamală aferentă pentru fiecare grupă de produse; pe baza tarifelor vamale se pot negocia concesii de politică vamală sau se pot institui discriminări în raporturile cu celelalte state. În ce privește efectul protecționist, prin creșterea numărului de părți contractante la GATT, tariful vamal convențional capătă o importanță majoră ca indicator al gradului de protecție oferit pieței interne de politică tarifară.
Competența pur cantitativă a taxelor vamale nu e suficientă pentru a aprecia intensitatea acțiunii lor drept instituție de protecție. De aceea, ca instrument de negociere în cadrul GATT, tarifele vamale trebuie comparate pentru respectarea principiului echivalenței concesiilor. Efectul protecționist diferențiat al taxelor vamale se datorează unei serii de factori a căror analiză permite stabilirea ratei efective a protecției.
Studierea acestui fenomen prezintă importanță deoarece proporțiile discriminărilor tarifare sunt date nu numai de taxele vamale nominale, publicate în tarifele vamale oficiale ci și de nivelul taxelor reale (care indică mărimea protecției efective) aplicate valorii adăugate care ține de producție pe plan intern.
Taxele vamale, după obiectul impunerii sunt:
Taxe vamale de import, pentru protecția producției naționale;
Taxe vamale de export, destinate în principal limitării exportului unor produse de bază, în vederea prelucrării pe plan intern;
Taxe vamale de tranzit pentru mărfurile străine în tranzit, pe teritoriul țării;
După modul de fixare, taxele vamale sunt:
Taxe vamale autonome (generale) stabilite de stat în mod independent și nu pe bază de înțelegere cu alte state, percepute asupra mărfurilor provenite din țări cu care statul respectiv nu aplică clauza națiunii celei mai favorizate;
Taxe vamale convenționale, fixate prin înțelegere de către state ce consimt să-și acorde reciproc clauza națiunii celei mai favorizate;
Taxe vamale preferențiale, stabilite la un nivel mai redus comparativ cu restul taxelor vamale, aplicate mărfurilor provenite din anumite țări fără a se extinde asupra mărfurilor importate din celelalte țări (se aplică între fostele colonii și metropole, în cadrul grupărilor internaționaliste etc) și reprezintă o derogare de la clauza națiunii celei mai favorizate;
Taxe vamale de răspuns (de retorsiune) apărute de regulă ca răspuns la politica comercială neloială a altui stat. Acestea îmbracă două forme: taxe vamale antidumping, percepute de stat peste taxele obișnuite pentru a contracara efectele dumpingului adică pentru a anihila efectele vânzărilor sub costurile de producție sau la un preț inferior celui de pe piața internă; taxe vamale compensatorii pentru a înlătura efectele subvenționării exporturilor de către alt stat, sau ale primelor de export.
Teritoriul pe care, se aplică taxele vamale este un teritoriu vamal, fiind mai restrâns (un singur stat, de exemplu) sau mai extins (uniunea vamală care implică aplicarea unui nivel egal al taxelor vamale pe teritoriul statelor membre ale națiunii și instruirea unei politici comerciale comune față de state terțe). Într-o anumită măsură și zonele de liber schimb reprezintă o extindere a teritoriului vamal dar numai în ce privește schimbările comerciale reciproce.
În primii 15 ani de existență ai GATT, accentul a fost pus în cvasitotalitate pe reducerea taxelor vamale, principalul obstacol în calea schimbului dintre țările participante. Astfel, din chiar prima rundă desfășurată la Geneva (octombrie 1947 – iunie 1948) și la care au participat 23 de state s-au realizat un prim pas pe calea reducerii taxelor vamale statuându-se 45.000 de reduceri tarifare.
În contextul liberalizării mondiale a comerțului internațional în baza unor acorduri de liber schimb cu caracter regional sau global, concurența pentru piețele de desfacere a crescut foarte mult și acest fenomen se accentuează.
Contrar recomandării Conferinței OMC de la Doha, instrumentele de apărare comercială sunt tot mai frecvent utilizate de către țările participante la comerțul mondial. Conform unor date publicate de OMC la sfârșitul anului 2002, se pot evidenția aspecte privind:
A. Investigațiile și măsurile anti-dumping
Raportul semianual antidumping1 al OMC pentru perioada 01.01-30.06.2004 evidențiază o scădere a numărului de investigații antidumping, iar o analiză a acestor date evidențiază următoarele:
În prima jumătate a anului 2004, 17 state membre au inițiat 104 investigații antidumping împotriva exporturilor a 39 țări/regiuni;
SUA ocupă locul 2, cu 22 de proceduri în anul 2004, față de 40 de cazuri în aceeași perioadă a anului 2003;
Dintr-un total de 104 investigații, 37 au fost inițiate de țări dezvoltate, în timp ce 67 de către țări în curs de dezvoltare. Aceste cifre confirmă creșterea ponderii țărilor în curs de dezvoltare în sfera antidumping;
1„Situația numărului de investigații antidumping inițiate de către țările importatoare împotriva țărilor exportatoare, în perioada 01.01-30.06.2004 – elaborată conform comunicatului de presă al OMC, 23.10.2004”, disponibil la www.wto.org
14 membrii au impus un total de 111 măsuri finale antidumping între ianuarie și iunie 2004, în creștere față de numai 82 în prima jumătate a anului 2003. Această creștere a numărului de măsuri adoptate în anul 2004 este rezultatul numărului mare de investigații inițiate în perioada anterioară respectiv în a doua jumătate a anului 2002 (194) și prima jumătate a anului 2003 (149);
În primul semestru al anului 2002 au existat mai multe măsuri antidumping finalizate decât inițieri de investigații, evidențiind un declin în folosirea instrumentelor antidumping;
SUA a impus cele mai multe măsuri finale, 25 în primul semestru al anului 2004, în creștere de la doar 8 măsuri finale impuse în aceeași perioadă a anului 2003;
Exporturile din China au fost ținta celui mai mare număr de măsuri finale (19) și aceasta reprezintă o creștere importantă de la numai 9 măsuri impuse importurilor din această țară în prima jumătate a anului 2003;
În aceeași perioadă de timp, ca și în cazul inițierii de investigații, sectoarele cele mai afectate de măsuri finale au fost siderurgia cu 33 măsuri finale, urmată de sectorul chimiei, cu 30 de măsuri și cel al maselor plastice cu 18 măsuri.
Din analiza acestor date se poate constata că investigațiile antidumping sunt arma comercială de atac preferată a țărilor importatoare, în perioada analizată 1995-2004, fiind înregistrate în total 1979 cazuri (față de un total de numai 230 investigații de salvgardare în aceeași perioadă). Motivația este de ordin practic, investigațiile antidumping fiind mai ușor de concretizat în măsuri (este necesar de probat prejudiciul material adus unui producător intern și nu la nivel național, cum este cazul salvgardării). Declinul investigațiilor antidumping, înregistrat în anul 2004 (când pentru prima dată numărul acestora este depășit de al celor de salvgardare) are o explicație evidentă prin așa-numitul „război al oțelului” declanșat de SUA prin măsura de salvgardare proclamată la 05.03.2004, care a provocat reacții similare al altor țări.
„Amendamentul Byrd” din legislația antidumping a SUA constituie o sursă de tensiuni. Astfel acesta permite plata către petiționari a unor sume rezultate din aplicarea măsurilor antidumping, procedură considerată de europeni drept neconformă cu reglementările OMC.
În raportul Organismului de Apel1 al OMC din 16.01.2004, privind constatările unui panel de experți legate
1 Dumitru Miron, „Note de curs.Comerț internațional”, „Organizația Mondială a Comerțului”, REI, ASE, An III – Organismul de Apel al OMC este compus din 7 persoane, reprezentanți ai țărilor și se ocupă de recursuri care pot viza aspecte juridice de bază sau interpretarea legislației de către panel. Raportul acestuia este final și va fi adoptat de către OSD, Organismul de Reglementare a Diferendelor.
de neconformitatea acestui amendament american cu reglementările antidumping și antisubsidii, sunt menținute unele constatări ale panelului pe motiv că acestea ar fi acțiuni specifice împotriva dumpingului și a subvențiilor. În același timp, Organismul de Apel a respins constatările panelului privind inconsistența Amendamentului Byrd cu alte prevederi ale acordurilor OMC, respectiv cele privind sprijinul necesar pentru inițierea unei investigații. De asemenea, același organism a respins concluzia panelului conform căreia SUA nu ar fi acționat cu bună credință în ceea ce privește obligațiile sale1.
B. Investigațiile și măsurile de
salvgardare
Deși numărul de investigații antidumping a scăzut, numărul de măsuri de salvgardare a crescut în mod semnificativ în anul 2004.
1 Comunicat OMC, 16.01.2003, „Appellate Body upholds finding against US’Byrd Amendament”, raportul DS 217/AB/R, DS 234/AB/R pe www.wto.org
Ca răspuns la măsura de salvgardare adoptată de SUA la 5 martie 2004, partenerii săi comerciali au declanșat un număr de 96 de investigații de salvgardare împotriva importurilor unor produse siderurgice, în primele 9 luni ale anului 2004. Astfel, în 2004, numărul total al investigațiilor de salvgardare se ridică la 116, mai mult decât dublul celor din anul precedent și mai mult decât totalul investigațiilor inițiate în ultimii 7 ani1.
Pentru prima dată în anul 2004, numărul de investigații de salvgardare a depășit numărul celor antidumping. Această constatare prezintă o importanță majoră, având cauze și consecințe complexe pe plan internațional.
Cauzele care au determinat creșterea alarmantă a numărului de măsuri de salvgardare sunt legate de problemele foarte serioase existente, la scară mondială, în industria oțelului. Aceleași cauze au generat una dintre cele mai mari dispute comerciale la nivel mondial, supuse Organismului de Reglementare a Diferendelor al OMC. În această dispută există două tabere: pe de o parte SUA și pe de altă parte UE, Japonia, Coreea de Sud, Norvegia, Brazilia, Elveția etc.
Cauzele acestor probleme sunt legate de excesul considerabil de capacități de producție din domeniul
1 Comunicat de presă OMC, 2002
pentru care se desfășoară negocieri (deocamdată fără succese notabile) la nivel guvernamental, în cadrul OCDE-Paris.
Consecințele1 măsurilor de salvgardare în domeniul oțelului, declanșate de măsura SUA pot fi grupate astfel: directe, indirecte și globale. Consecințele directe au impact nemijlocit asupra sectoarelor siderurgice din țările afectate de o măsură de salvgardare adoptată de altă țară.
Un exemplu în acest sens este efectul măsurii SUA asupra UE. Consecințele indirecte apar în situația în care, deși o măsură de salvgardare nu afectează decât o altă țară, aceasta poate avea de suferit ca urmare a măsurilor de salvgardare compensatorii sau de retorsiune adoptate de alte țări ca urmare a impunerii măsurii inițiale. Astfel, deși o țară este afectată în mod direct foarte puțin de o măsură de salvgardare a SUA, pot fi efectele nefavorabile asupra țării respective prin impunerea de contra măsuri de către UE, Ungaria, Polonia, Cehia etc, ca urmare a măsurii adoptate de SUA. Se mai pot produce consecințe globale cu efecte în afara sectoarelor siderurgice din întreaga lume. O astfel de consecință, în cazul SUA, o reprezintă creșterea prețurilor la produsele siderurgice cu efecte negative asupra utilizatorilor autohtoni ( de exemplu: industria autoturismelor) ca urmare a măsurii de salvgardare americane. Un alt exemplu în acest sens este legat de măsurile de retorsiune și compensatorii
1 Ministerul Economiei și Comerțului, Direcția Instrumente de Apărare Comercială
impuse de alte țări ca urmare a măsurii de salvgardare a SUA. Aceste contramăsuri pot afecta produse din alte sectoare de activitate: electronică, industria ușoară, agricultură etc. Nu în ultimul rând pot fi menționate efectele în plan social al acestor măsuri. Ca o consecință globală poate fi considerată afectarea prestigiului și eficienței OMC de a soluționa disputa între cele mai mari puteri comerciale în conflictul generat de măsura de salvgardare a SUA în domeniul oțelului. În aceeași categorie a consecințelor globale pot fi incluse efectele în plan politic a măsurii americane, având în vedere că măsurile de apărare comercială au conotație politică.
Conform declarației Comisiei Europene, toată această creștere explozivă a numărului de măsuri de salvgardare poate fi diminuată, chiar anulată, dacă SUA renunță la măsura de salvgardare globală respectivă, întrucât și celelalte țări, inclusiv UE, vor proceda în mod similar.
Conform unui comunicat de presă al OCDE1, SUA a declarat că va continua viguros aplicarea instrumentelor de apărare comercială, menținând și măsura de salvgardare globală, până când vor exista rezultate pozitive la negocierile privind siderurgia mondială, sub egida OCDE-Paris. Aceste negocieri privesc atât accelerarea închiderii capacităților de producție neeficiente pe plan mondial, cât și realizarea unui
1 OCDE, comunicat de presă, 19.12.2002, Paris
acord multilateral între țări în legătură cu disciplina în acordarea ajutoarelor de stat.
Cu ocazia declanșării celei mai mari investigații de apărare comercială din istoria SUA, în iunie 2001, președintele G.W.Bush a lansat cele trei direcții, pentru restaurarea forțelor comerțului liber pe piața mondială a oțelului, astfel1:
Consultări internaționale pentru a încuraja reducerea excesului global de capacități de producție siderurgică;
Negocieri pentru eliminarea subvențiilor care au denaturat piața și au condus la excesul de capacități siderurgice;
Continuarea viguroasă, de către autoritățile SUA, a investigațiilor privind măsurile de apărare comercială în acest domeniu (Salvgardare, Antidumping, măsuri Compensatorii-Antisubvenții)
Pentru primele două direcții de acțiune SUA acordă o atenție deosebită negocierilor organizate în cadrul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), cu Sediul la Paris. Excesul de capacități de producție în siderurgie este considerat ca fiind prima problemă centrală care afectează industria mondială a oțelului. În acest sens,
1 Ministerul Economiei și Comerțului, Direcția Instrumente de Apărare Comercială
SUA a inițiat reuniune OCDE la nivel înalt, dar se apreciază că rezultatele obținute până în prezent sunt timide și nesatisfăcătoare.
Conform administrației SUA, în timp ce comerțul liber este motorul creșterii economiei, schimbărilor în condițiile economice globale și creșterea importurilor pot avea consecințe dramatice pentru industrie.
Producătorii străini, ajutați de subvenții primite de la guvernele respective, au construit imense capacități de producție în exces, au invadat piața SUA cu importuri și au afectat serios producătorii din industria americană. Din anul 1998, mai multe firme reprezentând 30% din capacitatea siderurgică a SUA s-au declarat în faliment. Prețurile interne, în ultimul trimestru al anului 2001, au fost cele mai mici din ultimii 20 de ani și un număr important de firme mici din domeniul siderurgiei au înregistrat pierderi1.
În termeni de volum ai comerțului, cea mai importantă investigație de apărare comercială din istorie, pe plan mondial, este investigația de salvgardare inițiată de SUA împotriva unor produse siderurgice. Din punct de vedere valoric, au fost supuse investigației importuri în valoare de aproximativ 17 miliarde de dolari din care 5-6 miliarde de dolari importuri originale din UE. La 22 octombrie 2001,
1 „Presidential Action, announcing President Bush decision to impose temporary safeguards”, White House 05.03.2002
Comisia Internațională de Comerț (ITC) a SUA a constatat că există un prejudiciu grav pentru 16 din cele 33 produse care au fost inițial supuse investigației. În data de 7 decembrie 2001, ITC a recomandat aplicarea unor tarife majorate substanțial pentru 55% din totalul importurilor de oțel ale SUA, respectiv suprataxe de salvgardare de 20% pentru unele produse.
La sfârșitul anului 2001 existau semnale că SUA va impune un anumit tip de măsuri. Acestea au fost confirmate la începutul anului 2002. Astfel, la data de 5 martie 2002 președintele SUA a proclamat aplicarea începând cu 20 martie 2002, a unei măsuri temporare de salvgardare, pe o perioadă de 3 ani, impunând o taxă suplimentară de până la 30% asupra majorității importurilor americane de produse siderurgice1. Pe plan internațional, această măsură este considerată cu o cedare a autorităților la plângerea industriei naționale nerestructurate, precum și o încălcare, de către SUA a angajamentelor sale internaționale (în special din OMC)2. Autoritățile americane au exclus de la aplicarea măsurii Canada, Mexic, Israel și Indonezia, cu care au acorduri de liber schimb. De asemenea, au fost excluse țările
1 „Twentieth Annual Report from the European Commision to the European Parliament on the Community’s Safeguards, Antidumping and Antisubsidy Activities (2001)”, Bruxelles, 27.09.2002
2 Ministerul Economiei și Comerțului, Direcția de Instrumente de Apărare Comercială
în curs de dezvoltare, membre OMC considerate „small suppliers”, pentru toate categoriile de produse, la care volumul importurilor din aceste țări, nu au depășit 3%. La această măsură de salvgardare, SUA a inclus în categoria țărilor în curs de dezvoltare țările beneficiare de General System Preferences, respectiv Sistemul General de Preferințe (SGP), cum este țara noastră.
SUA continuă să monitorizeze importul de produse siderurgice (printr-un sistem de licențiere la import) și și-a rezervat dreptul de a aplica sau de a întrerupe aplicarea acestei măsuri de salvgardare când consideră potrivit. Astfel, președintele SUA poate lua în considerare solicitările de excludere a unor produse de la aplicarea măsurii de salvgardare, dacă există argumente solide și dacă prin aceasta se asigură consumatorilor americani accesul la produsele de care au nevoie.
Similar cu măsura de salvgardare globală, SUA va continua să declanșeze în mod viguros și alte investigații de apărare comercială împotriva importurilor; antidumping și antisubvenție. Pericolul redirecționării exporturilor către alte piețe este în atenția tuturor țărilor. Instituirea unor măsuri de protecție comercială, poate avea o conotație politică.
Conform unor studii comparative1, în anul 1999, UE și-a redus numărul de măsuri antidumping împotriva
1 Julius Hosman, „Experiences of Corus in Trade defense procedures”, Seminarul de Politici Comerciale, București, 18-19 noiembrie 2002.
importurilor SUA cu 33%, în timp ce măsurile antidumping americane care afectează țările UE au fost reduse cu doar 5%. În plus, până în noiembrie 2002, UE avea impusă doar o singură măsură antidumping împotriva importurilor SUA, în timp ce SUA avea 32 de măsuri antidumping. De asemenea se poate constatat și lipsa de interes a SUA atât pentru a balansa această situație cât și pentru folosirea mai puțin riguroasă a reglementărilor antidumping pentru prevenirea practicilor neloiale privind prețurile. În cea mai mare parte măsurile antidumping adoptate de către SUA au fost îndreptate împotriva importurilor de mărfuri originare din țări dezvoltate, în primul rând Japonia și UE.
Având în vedere importanța pieței SUA și datorită puternicului interes economic pe care marii producători îl au pentru aceasta, consecințele măsurii de salvgardare americane sunt foarte importante și corespunzător reacțiilor celor afectați direct sau indirect sunt pe măsură.
Ca urmare a măsurii globale de salvgardare adoptată de SUA, la data de 05.03.2002, se estimează consecințe globale considerabile care pot afecta și alte sectoare de activitate. Astfel, ca urmare a măsurilor de retaliere și de retorsiune avute în vedere de UE, Japonia, China,etc, pot fi afectate agricultura, electrotehnica, electronica, textilele, construcția de mașini etc.
Redirijarea pieței mondiale și reducerea capacităților de producție pot avea consecințe sociale importante.
Față de măsura de salvgardare adoptată de SUA în martie 2002, o serie de membrii OMC au solicitat intrarea în consultări cu aceasta, pe parcursul cărora nu au putut fi identificate soluții amiabile. În consecință la 15 iulie 2002, urmare solicitării UE, Japoniei, Coreei, Chinei, Elveției, Norvegiei, Noii Zeelande și Braziliei a fost constituit Panelul OMC. La 11 iulie 2003, Panelul OMC constituit pentru procesul de reglementare a diferendelor împotriva măsurii de salvgardare impusă de SUA pentru importurile de produse siderurgice a adoptat raportul său, care concluziona că măsura respectivă încalcă prevederile Acordului OMC privind salvgardarea și GATT 1994 și solicită SUA eliminarea imediată a măsurii.
Analiza factuală realizată de către cei trei membrii ai Panelului a reliefat faptul că nu a existat o creștere semnificativă a importurilor, neputând fi demonstrată legătura de cauzalitate între creșterea importurilor și prejudiciul adus industriei americane de produse siderurgice, motiv pentru care Panelul recomandă SUA eliminarea imediată a măsurii.
Referitor la concluzia Panelului, Washington-ul a răspuns imediat că va trimite cazul la Organul de Apel și că va menține în continuare taxele pe care administrația Bush le-a considerat ca necesare în perioada de restructurare a industriei siderurgice pentru protejarea producătorilor indigeni de oțel împotriva unui flux de importuri ieftine.
Ca răspuns la poziția SUA de a refuza în continuare eliminarea măsurii de salvgardare, UE are planuri de impune taxe de retaliere în valoare de 2,2 miliarde de dolari la importurile americane, începând de la încălțăminte și terminând cu fructe și legume1.
3. Economia țărilor dezvoltate
Țările dezvoltate cu economie de piață alcătuiesc așa numita lume occidentală. Este o denumire care a intrat în limbajul curent, după cel de-al doilea război mondial. Din punct de vedere geografic, lumea dezvoltată se plasează la „Nord” în opoziție cu lumea subdezvoltată aflată la „Sud”. Toți acești termeni au un caracter convențional.
În Prezent, în rândul țărilor dezvoltate cu economie de piață sunt incluse oficial 29 de state, din care 22 sunt europene. Aceasta explică startul timpuriu al industrializării în Europa. Restul țărilor dezvoltate se repartizează geografic astfel: SUA și Canada în America de Nord, Japonia și Coreea de Sud în Asia, Australia și Noua Zeelandă în Oceania, la care se adaugă Republica Sud Africană.
Țările dezvoltate sunt grupate în Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul la
1 Washington Times, „Us plans appeal of defeat on steel tariffs”, 12.07.2003
Paris, care își propune să încurajeze creșterea economică și stabilitatea financiară a țărilor membre.
Aceste state au ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturi și în investiții externe de capital, în condițiile unei populații mai puțin numeroase.
Principalele trăsături comune sunt:
Sunt țări industrializate, bazate pe revoluția în știință și tehnologie
În structura economiilor acestor state, ponderea sectorului secundar și mai ales a celui terțiar primează, în comparație cu cel primar
Eficiența ridicată se bazează pe revoluția managerială care a eliminat disfuncțiile inerente funcționării organismului economic
Nivel de trai foarte ridicat, calitatea produselor de consum la cele mai ridicate standarde
Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale și are o tendință de creștere
În evoluția lor, aceste țări au urmat traiectorii diferite în dezvoltarea economică. În secolul al XX-lea, Marea Britanie și-a pierdut statutul de atelier industrial al lumii, în special după pierderea imperiului colonial. Ștafeta a fost preluată de SUA a căror economie a avut o evoluție ascendentă. După prăbușirea URSS, SUA a rămas singura super putere. Un salt spectaculos a reușit Japonia, deși a fost învinsă în ultimul război mondial.
„Grupul celor 7” al marilor țări industrializate este alcătuit din: SUA, Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Canada. Aceștia urmăresc acordarea politicilor macroeconomice și în mod special politicile ratelor de schimb între țările respective, ele determină raporturile de forțe pe plan internațional, ordinea economică mondială.
La nivelul „economiei reale” dacă raportăm produsul intern brut al marilor țări industriale la cel al SUA se observă mari decalaje: PIB comparat (la nivelul anului 2005 în procente) 1. SUA 100%,2. Japonia 40%,3. Germania 27%,4. Marea Britanie 19%, 5. Italia 15%, 6. Franța 13%, 7. Canada 8%.
Este posibil ca această ierarhie să nu poată fi schimbată, dar este posibil să luăm în discuție și situația Chinei care reușește salturi spectaculoase.
Există însă o serie de factori care conduc la concluzia că SUA va putea rezista presiunilor noului secol, indiferent de unde ar veni ele:
Avantajul SUA față de Japonia în privința resurselor naturale (Japonia se află la polul opus din acest punct de vedere)
În domeniul cercetării științifice, avantaj substanțial pentru SUA întrucât revoluția tehnico- științifică în SUA este pornită timpuriu
Principalul instrument de piață, dolarul, este mult mai important decât yenul-moneda japoneză
Potențialul militar foarte ridicat pentru SUA
Globalizarea limbii engleze facilitează tranzacțiile internaționale, facilitează expansiunea modului de viață american, a culturii și vechilor tradiții
În perspectiva secolului al XXI-lea, poziția SUA de lider mondial ar putea fi pusă în discuție de Uniunea Europeană care are ca principal atu moneda unică euro. În prezent euro are un curs de schimb superior față de dolar, rămâne de văzut în ce măsură crește rolul monedei unice europene, ca monedă de schimb și monedă de rezervă pe plan internațional, iar între Europa și America mai există un decalaj tehnologic.
Din anul 2002, de la G7 s-a trecut la G8, astfel că în grupul marilor țări industrializate a fost inclusă și Rusia, care are un potențial economic ridicat, dar din punct de vedere al potențialului valorificat ea se află mult în urma „celor 7”. Acceptarea Rusiei la acest grup s-a făcut de fapt pe considerente de ordin politico-militar.
Grupul cel mai numeros din cadrul țărilor dezvoltate este alcătuit din state industriale mici și ele se găsesc în Europa. Potrivit datelor din 2005, între acestea Olanda are PIB-ul cel mai ridicat (637 miliarde dolari).
Un clasament, prin raportare la PIB olandez, arată astfel: Suedia 62%, Norvegia 40%, Elveția 59%, Grecia 34%, Belgia 59%, Irlanda 32%, Austria 50%, Finlanda 31%, Danemarca 41%, Portugalia 29%.
Rezultă că și în cazul țărilor dezvoltate mici, există diferențe notabile de potențial. Lumea acestor țări dezvoltate economic nu este una omogenă din punct de vedere al modului de viață. Analiza produsului intern brut pe cap de locuitor pune în evidență diferențe notabile. Să menționăm că la „periferie” se plasează Africa de Sud și Polonia (țară nou intrată în acest club) care au venituri atipice (4000-7000 de dolari) și la polul opus Elveția și Norvegia, țări cu cel mai ridicat PIB pe locuitor (51,4 mii și 54,8 ani mii de dolari)
În concluzie, progresul pe planul nivelului de dezvoltare, al calității vieții, este incontestabil. Factori responsabili din țările dezvoltate recunosc însă oficial că se confruntă cu probleme sociale importante, dar instituțiile existente, mecanismele create funcționează și permit rezolvarea disfuncțiilor.
Organismul economic, politic și social este puternic și poate depăși dificultățile.
Relațiile între țările dezvoltate în cadrul sistemului multilateral
Marile reușite ale sistemului multilateral de comerț, inclusiv înființarea OMC, se leagă în mod vital de cooperarea dintre marile puteri în materie comercială. Spectaculoasa creștere economică a SUA din ultimul deceniu se datorează în bună măsură beneficiilor obținute din liberalizarea comerțului internațional. Relația transatlantincă (SUA-UE) își pune amprenta pe sistemul multilateral. Modul de soluționare a diferendelor comerciale europeano-americane are impact asupra legitimităților normale și instituțiilor create în cadrul OMC. Promotori ai comerțului liber în cadrul OMC, cei doi parteneri exercită o serioasă influență favorabilă, prin dinamismul relației lor, asupra sistemului multilateral de comerț.
UE continuă să joace un rol cheie în cadrul OMC, sprijinind în totalitate liberalizarea comerțului mondial. Ea acordă o importanță aparte funcționării corespunzătoare a Organismului de Soluționare a Diferendelor (OSD). OSD este un adevărat arbitru care urmărește să îngrădească acțiunea guvernelor în ceea ce privește măsurile unilaterale. Uniunea Europeană promovează negocierile globale în scopul întăririi sistemului comercial multilateral, majoritatea relațiilor externe ale UE fiind guvernate de acorduri multilaterale negociate în cadrul OMC și de asemenea, susține implicarea societății civile în viitoarele negocieri. Nu în cele din urmă, UE este în favoarea aderării de noi membrii la OMC, în particular în cazul Rusiei și Ucrainei.
Datorită vechilor lor tradiții politice, dintre care bunurile publice și solidaritatea ocupă o poziție proeminentă și de asemenea datorită experienței lor comune și integrare, europenii sunt mult mai inclinați spre respectarea reglementărilor multilaterale în managementul interdependențelor globale decât alte mari puteri prin sistemul economic internațional.
Deși stabilitatea a fost rar caracteristica cheie a acțiunilor politice și sociale, chiar și în cazul europenilor, se pare că există o discrepanță în a continua creșterea între cele două părți ale Atlanticului în termeni de multilateralism și reguli globale. Această discrepanță este, bineînțeles mai accentuată în așa-numitul domeniu al politicilor macroeconomice. Europenii au un rol important de jucat în promovarea de instituții și reguli care să determine un sistem de guvernare globală mai eficient în termeni economici, în condițiile în care aceștia își mențin unitatea în cadrul negocierilor multilaterale1.
SUA, ca statut de mare putere economică, poate exercita o influență considerabilă asupra comerțului mondial
1 Laukos Tsoukalis, „The European Union and Global Economic Governance”, lucrare prezentată cu ocazia celei de a șasea Conferințe Mondiale – ECSA „Peace, Security and Stability: International Dialogue and the Role of the European Union”, Bruxelles, 5- decembrie 2002.
și a investițiilor globale. SUA a jucat și continuă să joace un rol major în întreaga activitate a OMC de la implementarea Acordurilor de la Runda Uruguay, până la reforma OMC și lansarea unei noi runde. În ceea ce privește noua rundă, SUA este interesată în mod particular în domenii ca agricultura, GATS, accesul pe piețele industriale și facilități comerciale. SUA reprezintă cu siguranță cel mai important partener al UE, iar ampla lor relație este în mod particular strânsă în anumite aspecte, începând de la comerț și politică și până la politica externă și securitate.
Cele două cooperează strâns nu numai la nivel bilateral, dar și în forumuri internaționale ca: Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația Mondială a Comerțului, Organizația Tratatului Nord Atlantic (NATO) și Grupul celor 8 (G8) și în zone sensibile ale lumii precum cea din Balcani.
Absența Americii din procesul de proliferare a acordurilor comerciale este apreciată drept o frână în calea exporturilor SUA. Spre exemplu, exportatorii din SUA se confruntă cu o taxă vamală de 8% la intrarea mărfurilor de pe piața Chile, în timp ce importurile acestei țări din Canada sunt libere de orice taxe vamale.
În dorința de recuperare a terenului pierdut, Statele Unite nu intenționează să-și contrapună eforturile regionale procesului de negocieri globale în cadrul OMC.
Mobilitatea SUA pe multiple fronturi comerciale le sporește capacitatea de a stimula o nouă rundă de negocieri multilaterale, așa cum administrația Clinton utilizase NAFTA (North American Free Trade Agreement) pentru a convinge UE să finalizeze Runda Uruguay în cadrul GATT1.
Integrarea economică regională cu țările aflate în proximitatea sa geografică este benefică pentru SUA cât și pentru UE, în condițiile în care se respectă normele OMC privind acordurile regionale de liber schimb și oferă acces egal pe piețe. În afară de contacte bilaterale, UE are un număr mare de relații multilaterale atât cu organizații internaționale, cât și cu alte grupări regionale de țări. UE acordă o importanță aparte încurajării formelor de integrare regională, deoarece acestea pot favoriza crearea de piețe locale mari și integrate și pot ajuta țările din anumite părți ale globului să participe mai eficient la problemele globale.
Extinderea spre Est a Uniunii Europene va crea o piață de jumătate de miliard de consumatori, contribuind la fluidizarea fluxurilor comerciale. Spre Vestul Europei, UE a progresat în procesul de liberalizare a schimbului cu țările membre. Într-o viziune paneuropeană, UE continuă procesul de liberalizare a schimburilor cu Rusia, Ucraina și alte țări din Estul și Sudul Europei și din bazinul mediteranean. Se creează astfel o vastă zonă economică europeană, de peste 1 miliard de consumatori, ceea ce va oferi noi oportunități de export și investiții pentru SUA. Pe continentul american se desfășoară deasemenea un proces integraționalist.
1 Ministrul Economiei și Comerțului, Direcția Instrumente de Apărare Comercială
După intrarea în vigoare a NAFTA, se conturează o zonă de comerț liber a Americilor, FTAA (Freea Trade Area of America), care să cuprindă 34 de țări, printre care și SUA, cu o populație totală de aproape 800 milioane de locuitori. În timp ce mai multe țări latino-americane au sugerat drept dată de finalizare a negocierilor anul 2003, Statele Unite consideră mai realist anul 2005. Uniunea Europeană are deja relații strânse cu mai multe țări latino-americane. Cu un total anual de 70 miliarde dolari investiți în America Latină, UE a devenit al doilea mare investitor în această zonă, deținând chiar locul întâi în țările MERCOSUR (Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay)1.
Analiștii au identificat mai multe activități economice ale acordurilor de integrare regională. Primul motiv ar fi existența unui grup de țări cu aceleași opinii care au capacitatea de a accentua procesul de liberalizare a fluxurilor comerciale. Un al doilea motiv este că acordurile de integrare regională reprezintă o modalitate prin care unele țări își pot întări poziția pe piață și (sau) să ocolească cerința de nediscriminare formulată de GATT. Un al treilea motiv economic constă în realizarea unui mecanism de consolidare a liberalizărilor sau a reformelor legislative și privind reglementările. Un al patrulea motiv important este obținerea accesului garantat pe o anumită piață prin participarea la un acord de integrare regională.
1 Ministrul Economiei și Comerțului, Direcția Instrumente de Apărare Comercială
Opțiunea marilor puteri pentru crearea de zone de liber schimb are la bază efectele favorabile pe care acestea le pot crea1:
a) sporirea eficienței producției datorită adâncirii proceselor de specializare intra și intersectorială conform legii avantajelor comparative;
b) creșterea nivelului producției ca urmare a creșterii dimensiunilor pieței ce au favorizat o mai bună valorificare a avantajelor economiei;
c) întărirea substanțială a forței de negociere în tratativele internaționale, prin creșterea potențialului economic comun care determină astfel un raport de schimb mai avantajos;
d) diminuarea transformărilor în eficiența economică determinată de accentuarea concurenței în cadrul grupării și de avansul tehnologic obținut prin eforturi comune.
Dezvoltarea acordurilor regionale și de trecere spre stabilirea unor reguli comune de comerț și a unor practici referitoare la măsurile de apărare comercială (fie obținerea de la ele, fie utilizarea preponderentă a mecanismelor de consultări) sunt de natură să sprijine eforturile de dezvoltare ale țărilor mai slabe din punct de vedere economic.
1 Dumitru Miron, „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, București 2002, p.83
Extinderea zonelor de influență comercială prin acorduri de liber schimb este deosebit de importantă în lupta pentru putere. Mărirea piețelor de desfacere prin intermediul ALS constituie o prioritate în cadrul global al marilor puteri comerciale. O dovadă a importanței ALS o reprezintă eforturile considerabile ale marilor puteri de a-și extinde zonele de liber schimb care vor intra în competiție cu țări dezvoltate cu țări mai putin dezvoltate, și deci mai puțin competitive.
5. Cadrul bilateral al relațiilor cu Uniunea Europeană
Economiile UE și SUA, primele două ca dimensiuni în plan global, beneficiază de un înalt grad de integrare. Schimburile economice UE-SUA sunt o dovadă a interpenetrării economice europeano-americane. Dinamismul relației conferă perspective optimiste, dacă se extrapolează trendul din ultimul deceniu când volumul comerțului bilateral s-a dublat. Evenimentele tragice din 11 septembrie 2001 au confirmat faptul că relația dintre UE și SUA nu se limitează doar la relații comerciale.
Dar în același timp, UE și SUA formează cea mai importantă și complexă relație comercială bilaterală din lume1.
Forța economică a UE și SUA este demonstrată de ponderea cumulată a celor două economii pe glob, respectiv 56% din produsul intern brut (PIB) mondial la o populație de numai 10%. Comerțul bilateral însumează zilnic 2 miliarde de dolari.
În domeniul comerțului bilateral și al investițiilor relațiile dintre SUA și UE în perioada 1990-2003 au fost, pe de o parte, de cooperare și convergență, iar pe de altă parte s-au manifestat importante conflicte și dispute. În opinia unor experți americani, originea acestora din urmă rezidă din decizia UE de a consolida Piața Comună pe baza politicii agricole comunitare. În același timp, cauza principală a primordialității cooperării a fost alianța determinată de „războiul rece”, care a determinat atenuarea disputelor comerciale de-a lungul unei perioade de 40 de ani. Convergența economiilor SUA și UE nu are la bază nici o cauză principală, ea fiind mai curând rezultatul creșterii volumului comerțului reciproc, al investițiilor și al relațiilor financiare transatlantice. Deși procesul de liberalizare sub auspiciile GATT/OMC, precum și OCDE au promovat convergența economică în ultimii ani, totuși forța mecanismelor pieței, cultura și limbajul au constituit factori
1 Comisia Europeană, „Raport on United States bariers to trade and investment”, Bruxelles, noiembrie 2002, www.europa.eu
mai importanți decât politicile emanate la Washington, Bruxelles sau alte capitale europene.
Economiile UE și a SUA devin tot mai interdependente și internaționale. În mod particular, în ultimul deceniu, aceste economii s-au îndreptat mai mult ca niciodată spre crearea unei piețe transatlantice integrate. Ambele economii, investesc și produc acum una în cealaltă mult mai mult decât valoarea exporturilor. Relația economică SUA-UE nu este vitală doar pentru buna funcționare a economiei globale, dar și pentru că susține în mod direct 12 milioane de locuri de muncă1.
Într-o lume a comerțului liber, importul de bunuri și servicii în SUA ar crește cu 14% în accepțiunea modelului economic creat în 2001 de Brown, Deardorf & Stern. Presupunând păstrarea actualei ponderi a UE în importurile SUA, rezultă o creștere anuală cu 48 de miliarde dolari a acestor exporturi. În celalalt sens, o creștere cu 13% a importurilor UE ar conduce, prin păstrarea actualei ponderi a SUA în importurile UE, la o creștere anuală cu 48 miliarde dolari a exporturilor americane. Presupunând o evoluție a investițiilor directe reciproce identică cu cea a comerțului bilateral se poate estima creșterea investițiilor americane directe în UE cu 109 miliarde de dolari, iar a celor efectuate
1 Comisia Europeană, „EU-US bilateral economic relations” publicată de Uniunea Europeană cu ocazia Summit-ului UE-SUA, Washington 25 iunie 2003
de UE în SUA cu 118 miliarde dolari1. Aceste estimări sugerează faptul că prin eliminarea barierelor comerțul transatlantic va crește în mod semnificativ. Cifrele înregistrate la protecția reciprocă SUA-UE, incluzând taxele vamale, contingente și alte bariere netarifare, arată că astfel de bariere sunt foarte mari în domeniul agriculturii, alimentelor, textilelor și îmbrăcămintei și în mod paradoxal mari pentru alte produse manufacturate.
Cu toate acestea, conflictele și disputele comerciale au doar un impact redus, datorită faptului că ele implică cele mai importante dintre barierele actuale2.
6. Competiția economică China – SUA
Un studiu recent în 2014 al Băncii Mondiale arată cum China ar putea deveni prima economie mondială, depășind SUA în termeni de paritate a puterii de cumpărare. Banca Mondială a pornit acest studiu care este amplu legat de bogăția națiunilor, comparând clasic producția fiecăreia în valori absolute, ajustate în funcție de paritatea puterii de cumpărare (PPP).
1 Ministerul Economiei și Comerțului, Direcția Instrumente de Apărare Comercială
2 I. Ignat, S. Pralea, „Economia mondială”, Iași, 1994, p. 115
OCDE, explică că PPP sunt rate de conversie pertinente pentru a face comparații internaționale, privind producția fiecăreia în valori absolute, arătând cum China ar putea detrona Statele Unite ale Americii. Mai exact, PIB-ul american s-a ridicat la 15.533 miliarde de dolari în 2011, în timp ce cel chinez a fost de 7.321 miliarde dolari, dar ajustat în PPP, PIB-ul Chinei ajunge la 13.495 miliarde dolari, foarte aproape de țara care domină economia mondială în ultimul secol.
Astfel spus, în timp ce SUA reprezintă 17,1% din PIB-ul mondial, China reprezintă 14,9 % (calculat în PPP). Răspunsul la întrebarea, cât timp îi va lua Chinei să depășească SUA nu este simplu de dat deoarece efectuarea unei analize economice, care să arate o dată exactă, sau chiar un interval de timp estimat, sunt ușor de contestat, datorită variațiilor din sistemul economic internațional.
Fără să ne întoarcem prea mult istoric, referindu-ne doar la perioada Războiului Rece, SUA a alocat bugete uriașe pentru apărare și au înregistrat creșteri economice greu de atins de următorii competitori, gestionând foarte bine perioade de crize petroliere și fluxuri comerciale mondiale, consolidându-și prima poziție în cadrul ierarhiei mondiale.
În aceeași perioadă, în China, reformele economice și noile politici financiare adoptate, au stimulat dezvoltarea și ascensiunea mondială, aceasta devenind un stat mult mai competitiv, dar faptul că nu avea posibilitatea de expansiune geopolitică și nici experiența necesară, i-au întârziat ascensiunea. Dar economic analizând, industrializarea forțată, dezvoltarea agriculturii și capacitatea enormă de producție a fost apreciată evoluția Chinei ca fiind, „miracol de 30 de ani” .
La începutul secolului al XXI-lea cele două puteri se aflau în următoarele situații:
– SUA, se confrunta cu lupta contra terorismului în special după atentatele de la 11 septembrie 2011
– China, în special în perioada 2004-2010 a depășit toate prognozele atingând cea mai rapidă creștere economică, devenind un concurent serios pentru SUA.
Și după criza economică mondială începută în 2008 care a afectat statele occidentale, când unele bănci intrau în faliment, China beneficia după urma investițiilor strategice, PIB-ul său depășea Japonia, iar după 2010 declanșa lupta pentru supremația mondială cu SUA.
Chiar dacă circulă multe informații conform cărora China va deveni prima putere mondială, analizele economice arată doar că ea poate cel mult să-și consolideze locul secund mondial, dar nu atât cât să depășească SUA. Principalul avantaj al Chinei este de natură demografică, care poate fi valorificat pe termen lung, dar și capacitatea de a-și extinde piețele de desfacere și dezvoltare a sectorului tehnologic dar este vulnerabilă în plan internațional, mai ales în privința politicilor de securitate. La polul opus se află SUA, care are experiență de lider mondial, dispune de mecanismele care reprezintă avantajele menținerii poziției de lider mondial. Faptul că SUA a micșorat importurile de petrol prin exploatarea resurselor neconvenționale, reprezintă un mare succes. Totuși, deficiențele bugetare, exporturile și problema demografică sunt aspecte care pot conduce la încetinirea creșterii economice.
În acest context, China nu pare foarte încântată de a-și asuma responsabilitatea de lider mondial iar Banca Mondială subliniază că: „Biroul chinez pentru statistici nu validează rezultatele ca și statistici oficiale” și a emis „rezerve” asupra metodologiei de studiu a BM.
Părerea altor economiști, mai prudenți, este că anul 2030 ar fi anul în care China va putea prelua frâiele economiei mondiale.
7. Criza Economică Mondială (2008-prezent)
Criza de lichidități provocată în special de pierderea încrederii investitorilor americani în ipotecarea securizată, a determinat o injectare puternică de capital în piețele financiare, ceea ce a condus la „Criza economică mondială”. La sfîrșitul anului 2008 și începutul anului 2009, economia globală s-a comprimat într-un ritm care poate fi comparat ca amploare și profunzime cu perioada 1929-1931, ce a marcat începutul Marii Depresiuni.
Injectarea de capital a venit din partea Rezervei Federale americane (Banca Centrală a SUA), a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene, și a condus la un salt considerabil în iulie 2007, a indicelui TED spread (descrie riscul de creditare perceput în economia generală). Acesta a crescut din nou în septembrie 2008, atingând valoarea record de 4,65% în 10 octombrie 2008, când criza era foarte gravă, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbușit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută.
Rezultatul: un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment.
Succesiunea evenimentelor a fost următoarea:
1 februarie 2007 – a fost adoptată legea creșterii salariului minim (Fair Minimum Wage Act of 2007) care a blocat investițiile și implicit creditarea. De asemenea, a redus drastic eficiența companiilor americane aflate în competiție cu economiile emergente, în special China;
17 februarie 2007 – banca britanică Northern Rock este naționalizată;
16 martie 2007 – banca J.P. Morgan Chase&Co a cumpărat banca de investiții Bear Stearns la un preț foarte scăzut, cu ajutorul băncii centrale americane (Federal Reserve);
7 septembrie 2008 – cele mai mari bănci de credite ipotecare din Statele Unite – Freddie Mac și Fannie Mae – sunt puse sub supraveghere federală;
15 septembrie 2008 – compania Merril Lyroth (a treia bancă mondială de investiții) este preluată de Bank of America, iar Lehman Brothers ( a patra bancă de investiții din lume) falimentează;
16 septembrie 2008 – banca centrală americană Federal Reserve și guvernul american au raționalizat cel mai mare grup de asigurări din lume, American Internațional Group (AIG), amenințat de faliment, și au acordat un ajutor de 85 miliarde dolari;
Statele europene și cele asiatice anunță, pe rând, intrarea în recesiune;
1 decembrie 2008 – SUA anunță că erau de un an în recesiune;
Sistemul financiar american a devenit vulnerabil nu numai contractelor și operațiunilor financiare complicate dar și faptului că politica monetară a SUA a permis un preț neglijabil pentru credit și a favorizat o cotă foarte ridicată a efectului de pârghie, ceea ce economistul american John Bellamy Foster numește „hipertrofie a sectorului financiar”.
Majoritatea crizelor au la bază un balon speculativ pe o categorie de active, de exemplu imobiliar, acțiuni sau inovații tehnologice, însă în 2008 a fost vorba de o inovație financiară.
La un moment dat, apare un eveniment care sparge balonul – cum ar fost cazul falimentului Lehman Brothers, un faliment care a băgat America în criză și odată cu ea, întreaga planetă. Prăbușirea gigantului bancar a provocat un adevărat tsunami bancar, iar criza financiară declanșată în 2008 continuă și azi, afectând întreaga comunitate internațională.
La cinci ani de la falimentul băncii, fostul sef al Trezoreriei SUA Hank Paulson a declarat: „Criza financiară declanșată în 2008 a fost o furtună cum se întâlnește doar o dată la 100 de ani, iar nimeni dintre cei implicați nu a mai văzut așa ceva”.
Astăzi cele mai dezvoltate țări ale lumii se zbat încă să iasă din dezastru economic adus de recesiune. Cât despre pierderi, ele sunt de ordinul a mii de miliarde de dolari. În pofida măsurilor ample luat de Guverne și Bănci Centrale din întreaga lume, investitorii nu și-au recăpătat nici până acum încrederea în sistemul financiar. Criza bancară s-a transformat rapid într-una economică, mii de afaceri dând faliment, iar milioane de oameni și-au pierdut locurile de muncă.
Criza financiară a costat economia americană 6.000-14.000 de miliarde dolari, iar pagubele ar putea fi de peste două ori mai mari, dacă economia își revine prea lent, potrivit unei estimări a Rezervei Federale (Fed). S-a considerat inițial că SUA este de vină pentru criză, dar realitatea este că multe alte țări și-au dezvoltat propriile baloane speculative în imobiliar.
CONCLUZII
Anii ’90 și începutul secolului al XXI-lea au reprezentat primele decenii în care firmele din întreaga lume și-au format o viziune globală. Timpul și distanțele se scurtează cu repeziciune, o dată cu apariția comunicațiilor, a transporturilor și a fluxurilor financiare ultrarapide. Într-adevăr, numeroase companii au dus ani întregi, o politică comercială internațională. Prezentul, însă, este caracterizat prin înăsprirea concurenței globale.
Cu toate că unele țări înclină spre stăvilirea invaziei străine printr-o legislație protecționistă, totuși în viitorul îndepărtat această strategie nu va duce decât la creșterea costului vieții și va asigura protecție unor societăți naționale care, de fapt, sunt ineficiente. Soluția potrivită în această situație constă în însușirea de către societăți a strategiilor de pătrundere pe piețele externe și în creșterea competitivității lor globale. Cu cât societățile întârzie să pășească pe calea internaționalizării, cu atât crește riscul excluderii lor de pe piețele de dezvoltare ale Europei Occidentale, Europei de Est, Orientului Îndepărtat sau ale altor regiuni ale lumii.
În prezent, statele membre le Uniunii Europene au desființat barierele care stăteau în calea circulației mărfurilor, serviciilor, banilor și persoanelor, reglementând anumite activități, privatizând unele întreprinderi de stat și adoptând standarde comerciale comune.
În același timp, în Europa de Est apar noi ocazii profitabile, țările din această regiune depunând eforturi considerabile în tranziția lor de la economia centralizat-planificată la economia de piață.
Deși interesul societăților de a accede și a concura pe piețele externe este ridicat, riscurile sunt și ele mari, acest fapt datorându-se datoriilor externe, instabilității regimurilor politice și guvernelor, problemelor de schimb valutar, condițiilor impuse de guvern la accesul pe piața al firmelor străine, birocrației tarifelor și altor bariere comerciale, corupției, pirateriei tehnologice și costului de producție ridicat. O primă concluzie ce s-ar putea desprinde din cele prezentate este că, fie că rămân acasă, fie că se extind în străinătate, firmele sunt condamnate. Deducem din aceasta că singura șansă pe care o au societățile ce desfășoară activități comerciale în cadru industriilor globale este internaționalizarea operațiilor pe care le derulează.
Tendința de expansiune, pe toate planurile, a globalizării și în special a mediului economic, este în plină afirmare. Fenomenul globalizării are doi piloni de rezistență. Primul este factorul tehnologic-progresul tehno-științific rapid în domeniul tehnicii de vârf și în special al informaticii, ce a permis creșterea fără precedent a vitezei și sferei de circulație a informației.
Celălalt – factor economic, materializat prin dispariția barierelor din calea liberei circulații a capitalului. Ambii factori duc la scăderea continuă a importanței economice a granițelor dintre state. Principalii actori ai globalizării sunt concernurile transnaționale, respectiv marile firme occidentale care și-au extins activitatea dincolo de granițele țărilor de origine. Ele există în toate domeniile și sectoarele și dețin poziții hotărâtoare. Multe din ele concentrează forța economică mai mare decât a unor state, ceea ce are un cuvânt greu de spus în ceea ce privește direcția dezvoltării economiilor naționale. Nu este un secret pentru nimeni că principalul factor de atractivitate pentru investițiile străine îl reprezintă baza economică a țărilor gazdă.
Noile tehnologii au făcut posibilă globalizarea, iar firmele transnaționale au transpus-o în practică. Prin intermediul deciziilor adoptate de acestea în domeniul achizițiilor, producției și investițiilor s-au creat piețe globale și s-a oferit impulsul pentru creșterea independențelor. Cu timpul, s-a suprimat aproape orice măsură pe care o putea lua un stat suveran pentru a-și proteja independența și viabilitatea economică prin norme, licențe de exploatare, reglementări tarifare etc. Capitalul mondial respinge chiar cea mai mică încercare de limitare a prerogativelor sale. Pe termen lung, dezechilibrele generate de acest sistem economico-informațional impus națiunilor și resurselor acestora ar putea produce convulsii în lanț și prăbușirea întregului sistem.
Este evident că lumea întreagă a traversat în perioada de după cel de-al doilea război mondial un amplu proces de transformări, sub influența coordonată a numeroși factori de natură politică, demografică, economică etc.
Starea actuală a lumii este acum complet diferită, incompatibilă cu situația planetei din urmă cu ceva mai mult timp. Pe acest fond de prefaceri continue s-a ajuns la un nivel de cunoaștere tehnico-științifică uluitor, iar procesul este abia în fază incipientă, numeroase necunoscute rămânând de explicat generațiilor ce vor urma.
Civilizația a progresat enorm, iar binefacerile ei se regăsesc la tot pasul. Prin mijloace de telecomunicații din cele mai sofisticate (ex: internetul) s-a ajuns ca un eveniment petrecut într-o anumită zonă să fie cunoscut aproape instantaneu pe aproape tot globul, dar efectele pozitive sau negative ale unui eveniment major să se repercuteze pe o suprafață imensă, de la un capăt la altul al lumii, fie sub acțiunea omului, fie natural (spre exemplu descoperirea unui medicament într-o anumită țară poate asana întreg globul de urmările nefaste performante ale unei maladii,tot așa cum poluarea, efectele schimbărilor climatice, etc. ne privesc pe noi toți indiferent de gradul de dezvoltare culturală, economică sau intelectuală).
Totuși, nu toată realitatea economică, politică sau socială este de lăudat. Există imense zone care se zbat și se scufundă tot mai mult în sărăcie și foamete, se constată o degradare constantă , în opoziție cu progresul economic general, a moralei, a spiritului de întrajutorare și o tendință spre individualism determinată poate de acutizare, în unele țări a problemelor sociale, a raporturilor de inegalitate socială.
În același timp este de precizat că explozia de reglementări la nivel internațional în multiplele domenii ale vieții sociale din ultimele decenii a dus treptate, pe lângă o disciplinare a relațiilor din aceste domenii ( de cele mai multe ori prin compromisuri echitabile între diferite tendințe și orientări dictate de interese contrare) la o oarecare încarcerare a subiecților în hățișul acestora.
Ce perspective se pot întrevedea, în viitorul apropiat, în relațiile economice și sociale? Este evident că megatendința acestui început de mileniu și care cu siguranță se va accentua în viitor este globalizare, integrarea tuturor țărilor într-un singur sistem coerent armonizat. Demersul este foarte îndrăzneț, dar în același timp roadele lui se pot întrevedea ușor.
Se dorește să se ajungă, cu timpul, la o „ștergere” a granițelor artificial întreținute între bogați și săraci prin ridicarea acestora din urmă la un nivel economic, social și cultural decent, în acord cu prevederile Cartei ONU cu privire la dreptul fiecărei cetățean la o viață demnă. Nu este exclusă cu timpul chiar o integrare a întregii economii într-un singur sistem prin desființarea granițelor naționale, iar semnele acestui demers sunt evidente cel puțin la nivel european.
Chiar dacă globalizarea este privită de adversari ei ca un mijloc de limitare a libertății individuale și de dominare a națiunilor prin pârghii supranaționale, globalizarea va continua, iar dacă nu va fi deturnată de la scopurile ei, rezultatele nu se vor lăsa așteptate.
Expansiunea economică, științifică a omenirii este evidentă. Desigur o întrebare legitimă se pune în legătură cu punctul până la care se va întinde. Dacă la vremea respectivă marile descoperiri geografice au dat un impuls dezvoltării omenirii, s-ar putea, si e de dorit, ca explorările extra-planetare să producă aceleași rezultate, dar într-un timp îndelungat, însă acest lucru va putea fi analizat doar de generațiile următoare.
În acest context, cooperarea regională în diverse domenii, primul pas către mondializare, capătă o tot mai mare importanță la ora actuală. Tocmai din această cauză cooperarea regională comercială se desfășoară în cadrul general fixat de OMC, care încearcă alinierea statelor la aceeași politică economică și comercială, motiv pentru care normele stabilite de statele părți la acordurile regionale de comerț trebuie alcătuite și aplicate în acord cu reglementările generale.
Bibliografie
Jacques Attali, „Milenium. Winners and Losers in the Coming World Order”, New York, 1991;
Denis D. Auvers, „Economia mondială”, Humanitas, Buc., 1991;
I.Bari,„Economia mondială”, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1997;
Fernard Boudhuin, „Dictionnaire de l’economie contemporaine”, Edition Gerard, Vervoers, 1968;
Fernard Braudel, „Timpul lumii”, vol. I, Editura Meridiane, București, 1989;
Zbignev Brzezinski, „The Grand Chessboard”, Harper Collins Publishers, 1999;
Hedley Bull, „Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială”, Editura Știința, Chișinău, 1998;
M. Bye, „Relation economiques internationals”, Dalloz, Paris, 1987;
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, „Economie”, Editura Economică, București 1999;
Gheorghe Crețoiu, M. Chirilă (coord.), „Economia mondială”, Editura Porta Franco, Galați, 2000;
Em. M.Dobrescu,„Integrarea economică”, Editura ALL Beck, București, 2001;
Niță Dobrotă, „Economia politică”, Editura Economică, București, 1999;
Peter F. Drucker, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, București 1999;
St. Dumitrescu, Ana Bal, „Economia mondială”, Editura Economică, București, 2002;
Constantin Enache, Constantin Mecu, „Economie politică”, Editura Fundației „România de mâine”, București, 2000, vol. II;
S.Ficher, R. Gilpin, „The Challenge of Global Capitalism”, Princeton University Press, 2001;
Constantin Fota, „Economie internațională”, Editura Alma, Craiova, 1999-2000;
Natham Gardles „Schimbarea ordinii globale – văzută de marii lideri ai lumii”, Editura Antet București 1998;
Robert Gilpin, „Război și schimbare în politica mondială”, Scrisul Românesc, Craiova, 2000;
Maurice Guernier, „Tiers monde: trois quarts du monde”, Dunod, Paris, 1980;
P. Hirst, G. Thompson, „Globalizarea sub semnul întrebării”, Editura Trei, București 2002;
I. Ignat, S.Pralea, „Economia mondială”, Iași, 1994;
Hisao Kanamari, „Japan to prosper in the XXI century”, Tokyo, 1991;
Paul Kennedy, „The Rise and Fall of the Great Powers”, Mc Graw Hill, 1989;
H. Kissinger, „Are nevoie America de o politică externă? Către diplomația secolului XXI”, Editura Incitatus, București, 2002;
P. Knox, J. Agnew, „The Geography of the World Economy. An Introduction to Economic Geography”, Arnold, London, 1998;
S.Krasner, „Structural Causes and Regime Consequences”, Cornell University Press, New York, 1983;
Dumitru Miron, „Ecnomia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, București, 2002;
Dumitru Miron, „Comerț Internațional”, Editura ASE, București, 2003;
Hars J. Morgenthan, „Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace”, Alfred A. Knopt, New York, 1985;
John Naisbitt, Patrica Aburatene, „Anul 2000 – Megatendințe”, Editura Humanitas, București, 1993;
Vasile Nechita (coord.), „Economia Politică”, vol. 2 Editura Porto Franco, Galați, 1991;
N. Nistorescu, „Integrarea Economică interstatală”, Tribuna Economică nr.13/1996;
Claudia Rodica Popescu, „Industria mondială în era globalizării”, Editura Oscar Print, București, 2001;
Ion Roșu-Hamzescu, Nicolae Șerban, Cosmin Fratostițeanu, „Glogalizarea și problemele noii economii mondiale”, Editura Mondo ec, Craiova, 2000;
F.Stutz, A.R. De Sauza, „The World Economy; Resources, Location, Trade and Development”, Prentice Hall, New Jersey, 1998;
Pavel Șuian, „Integrarea vest-europeană”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977;
Nicolae Șuță, Dumitru Miron, „Comerț internațional și politici comerciale contemporane”, Editura Eficient București, 2000;
Jan Timbergen, „Restructurarea ordinii internaționale”, Editura Politică, București, 1978;
Lester Thuvow, „Head to head: the coming economic battle among Japan, Europa and America”, New York, 1992;
A. Toffler, F.Fukuyama, B.Gates, „Schimbarea ordinii globale”, Editura Antet, București, 1998;
Kenneth N. Waltz, „Theory of Internațional Politics”, Mc Graw Hill, New York, 1979;
J. Weiller, „Les degres de l’integration et les chances d’une zone de cooperation internaționale”, R.E., 1958;
Martin Wight, „Politica de putere”, Editura Arc, Chișinău, 1989;
www.europa.eu.int
www.trade.com
www.wto.org
www.scritub.com/economic
www.stiucum.com
www.geostrategic.eu/sua-vs-china
Cuprins
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici Comerciale Strategice In Tarile Dezvoltate (ID: 144574)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.