Politici Comerciale Contemporane. Studiu de Caz
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………4
CAP. 1 – POLITICI COMERCIALE…………………………………………………………………………..5
– Definirea politicii comerciale………………………………………………………………….5
– Funcțiile politicii comerciale…………………………………………………………………..6
– Obiectivele politicii comerciale……………………………………………………………….8
– Tipologia politicii comerciale internaționale……………………………………………11
CAP. 2 – POLITICA COMERCIALĂ CONTEMPORANĂ……………………………………….16
2.1 – Politica comercială tarifară și instrumentele sale …………………………………………..16
2.1.1. Tratatele (acordurile) comerciale …………………………………………………….17
2.1.2. Tariful vamal de import, baza nomenclaturii mărfurilor și taxelor vamale………………………………………………………………………………………..19
2.1.3. Regimul vamal; legislația vamală ……………………………………………………20
2.2. Politica comercială netarifară; bariere netarifare……………………………………………..20
2.2.1. Limitarea cantitativă a importurilor …………………………………………………21
2.2.2. Limitarea importului prin mecanismul prețurilor (limitări indirecte) ……23
2.2.3. Limitarea importurilor prin formalități vamale și administrative………….24
2.2.4. Participarea statului la activitatea de comerț exterior …………………………25
2.2.5. Cerințe în afara standardelor internaționale tehnice și de calitate aplicate produselor importate…………………………………………………………………….25
2.3. Politica comercială promoțională și de stimulare a exportului și instrumentele sale……………………………………………………………………………………………………….26
2.3.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor……………………………………..26
2.3.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor ………………………………………..27
2.3.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor ………………………..27
2.3.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor………………………………………29
CAP.3 – IMPACTUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA UE ASUPRA POLITICII COMERCIALE ȘI A COMERȚULUI CU CEREALE………………30
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………….38
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………44
INTRODUCERE
În contextul globalizării economiei mondiale, relațiile economice internaționale s-au diversificat și au căpătat noi dimensiuni. Ca urmare, și politica statelor naționale în acest domeniu a dobândit noi valențe. Sintetic, ea poate fi caracterizată prin două tendințe majore și în mare măsură, contradictorii: pe de o parte, începând chiar din primele decenii postbelice, constatăm o intensificare a efortului colectiv al statelor naționale în direcția eliminării restricțiilor și barierelor din calea comerțului internațional, eforturi ce s-au soldat cu succese notabile. Pe de altă parte, statele și grupările de state au manifestat o intensă preocupare și au întreprins numeroase acțiuni individuale prin care au urmărit exact contrariul, adică întărirea restricțiilor în vederea protejării propriilor economii de concurența străină.
Politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat, ce vizează sfera relațiilor economice externe ale acestuia. Ca și politica economică, ea este un atribut al suveranității oricărui stat independent. Politica comercială include totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării economiei naționale de concurența străină.
Politica comercială prezintă unele particularități față de celelalte componente ale politicii economice. Întucât acționează într-un domeniu în care își exercită influența o mare diversitate de factori pe piața mondială, efectul măsurilor de politică comercială e mai puțin cert și mai greu de evaluat decât al măsurilor de politică economică internă. Aceasta întrucât, efectul politicii comerciale a unei țări este determinat de nivelul de dezvoltare, de potențialul economic al țării respective, precum și de gradul de dependență al economiei naționale față de piața externă.
În perioada postbelică, în condițiile adâncirii continue a interdependențelor economice internaționale, reglementarea relațiilor economice dintre state a devenit o necesitate obiectivă, urmărindu-se prin aceasta coordonarea modului de acțiune al statului în domeniul politicilor comerciale. Ca rezultat, în afara unor reglementări ale relațiilor economice dintre state pe plan bilateral, regional și subregional, în această perioadă a apărut tendința de diversificare a relațiilor economice dintre state, prin intermediul unor acorduri care încearcă să codifice anumite principii și reguli în ce privește folosirea diverselor instrumente de politică comercială în relațiile reciproce.
CAP. 1 – POLITICI COMERCIALE
1.1 – Definirea politicii comerciale
Tranzacțiile comerciale și de cooperare economică internațională se realizează între firme, întreprinderi situate în diferite țări, pe seama unor înțelegeri cu caracter contractual încheiate de parteneri. Contractele de vânzare-cumpărare în comerțul exterior se stabilesc între unități, care sunt persoane juridice, subiecte de drept privat, și care fixează condițiile tranzacțiilor, pe baza intereselor lor specifice pentru procurarea din străinătate a unor produse necesare sau pentru realizarea în străinătate a unor produse. Aceste politici specifice ale firmelor, întreprinderilor, private sau de stat, subiecte de drept privat, se încadrează în sfera marketingului formând dimensiunea microeconomică a colaborării economice internaționale.
Deasupra intereselor specifice ale elementelor de dimensiune microeconomică se situează interesele specifice ale statelor care constituie elementele, celulele de bază ale economiei mondiale și care sunt subiecte de drept public. În acest context, tranzacțiile dintre firme, întreprinderi situate în țări diferite, se înscriu în cadrul juridic pe care statele de care aparțin partenerii comerciali, guvernele statelor partenere îl stabilesc în mod unilateral, autonom, sau pe plan bilateral și multilateral. Acest cadru juridic în care se desfășoară tranzacțiile economice internaționale, fie că este vorba despre operațiuni de comerț exterior cu caracter de vânzare-cumpărare, fie de operațiuni mai complexe de cooperare economică, este dat de ansamblul politicilor și reglementărilor legale existente în acest domeniu și este stabilit la nivelul guvernelor statelor, conferind dimensiunea macroeconomică a relațiilor economice internaționale. Statele naționale, prin guvernele care le reprezintă în sfera relațiilor comerciale, interne și externe, ca subiecte de drept public nu intră, deci,în relațiile de desfășurare concretă a tranzacțiilor comerciale și de cooperare economică internațională, ci creează doar cadrul juridic în care subiectele de drept privat din țările partenere să poată să concretizeze tranzacțiile economice.
Pentru statele independente și democratice ale lumii este caracteristică adoptarea, ca formă de manifestare a funcției externe a statului, a unor politici economice care să susțină această independență în relațiile cu statele partenere. Politica comercială a statelor face parte, deci, din politica economică a acestora.
Politica economică, este o componentă a mecanismului economic, care constă dintr-un ansamblu de principii, norme și reguli care stau la baza activității economice a statului, administrațiilor publice centrale și locale și care se desfășoară în numele intereselor naționale, imediat și de perspectivă, precum și de mijloacele și metodele folosite pentru a realiza strategia propusă. Politica economică diferă de la o țară la ala, se modifică de la o perioadă la alta. În unele situații prin politica economică se urmărește crearea condițiilor de accelerare a progresului economic și social, iar în altele preîntâmpinarea sau eliminarea unor fenomene din economie.
În cadrul politicii economice se distinge, ca noțiune, politica economică externă, care cuprinde totalitatea măsurilor inițiate și puse în aplicare de către state în vederea reglementării raporturilor cu celelalte țări ale lumii precum și a poziției față de diferite organizații internaționale, a dezvoltării colaborării economice externe, a protejării economiei naționale față de influențele negative conjuncturale și de durată, generate în cadrul economiei mondiale.
În cadrul politicii economice, în general, și a politicii economice externe, în special, noțiunea de politică comercială include ansamblul măsurilor cu caracter administrativ, juridic, fiscal, valutar și de altă natură prin intermediul cărora statele promovează, în relațiile economice internaționale, interesele naționale fundamentale, de perspectivă îndelungată sau de scurtă durată. Politica comercială cuprinde reglementările legale în vederea promovării sau restrângerii relațiilor economice internaționale, a relațiilor comerciale și de cooperare economică a firmelor, întreprinderilor naționale cu subiecte de drept privat ale altor state.
1.2 – Funcțiile politicii comerciale
Având în vedere scopurile urmărite de state în desfășurarea relațiilor economice internaționale, pe de o parte, de a proteja economia națională de influențele negative din partea pieței internaționale, iar, pe de altă parte, de a promova relațiile economice externe avantajoase țării în cauză, politicile comerciale îndeplinesc două funcții principale, și anume: de protejare și de promovare a relațiilor economice internaționale. Aceste funcții, aparent diametral opuse, dar care se completează reciproc într-un cadru unitar, se regăsesc în politica comercială a tuturor statelor lumii.
Prin politica comercială pe care o practică, statul urmărește să realizeze un anumit grad de permeabilitate a frontierei vamale față de mărfurile de origine străină, corespunzător necesităților de protecție a producției indigene.
De asemenea, prin politica comercială statul urmărește să orienteze și să stimuleze dezvoltarea producției pentru export.
Astfel, sub incidența politicii comerciale cad promovarea exportului de produse naționale; facilitarea completării necesarului economiei naționale cu bunuri și servicii pe calea importului; sprijinirea cooperării economice internaționale; protejarea industriei naționale și celelalte ramuri de producție în fața concurenței străine; orientarea și controlul importului și exportului de capital; controlul diverselor forme de integrare economică internațională.
Politica comercială este exercitată în strânsă coordonare cu politica valutară, aceasta din urmă cuprinzând „totalitatea principiilor și mecanismelor prin care se reglementează relațiile de plăți ale unei țări cu străinătatea, fluxurile valutare care au loc prin traversarea granițelor naționale ale țării respective. Se are în vedere faptul că majoritatea plăților unei țări cu străinătatea provin din relațiile de schimburi comerciale. Politica comercială a oricărui stat este strâns legată de evoluția economiei naționale și a economiei mondiale. Politica comercială trebuie să stimuleze participarea activă și avantajoasă a țării la schimburile comerciale internaționale.
Politica c dezvoltării colaborării economice externe, a protejării economiei naționale față de influențele negative conjuncturale și de durată, generate în cadrul economiei mondiale.
În cadrul politicii economice, în general, și a politicii economice externe, în special, noțiunea de politică comercială include ansamblul măsurilor cu caracter administrativ, juridic, fiscal, valutar și de altă natură prin intermediul cărora statele promovează, în relațiile economice internaționale, interesele naționale fundamentale, de perspectivă îndelungată sau de scurtă durată. Politica comercială cuprinde reglementările legale în vederea promovării sau restrângerii relațiilor economice internaționale, a relațiilor comerciale și de cooperare economică a firmelor, întreprinderilor naționale cu subiecte de drept privat ale altor state.
1.2 – Funcțiile politicii comerciale
Având în vedere scopurile urmărite de state în desfășurarea relațiilor economice internaționale, pe de o parte, de a proteja economia națională de influențele negative din partea pieței internaționale, iar, pe de altă parte, de a promova relațiile economice externe avantajoase țării în cauză, politicile comerciale îndeplinesc două funcții principale, și anume: de protejare și de promovare a relațiilor economice internaționale. Aceste funcții, aparent diametral opuse, dar care se completează reciproc într-un cadru unitar, se regăsesc în politica comercială a tuturor statelor lumii.
Prin politica comercială pe care o practică, statul urmărește să realizeze un anumit grad de permeabilitate a frontierei vamale față de mărfurile de origine străină, corespunzător necesităților de protecție a producției indigene.
De asemenea, prin politica comercială statul urmărește să orienteze și să stimuleze dezvoltarea producției pentru export.
Astfel, sub incidența politicii comerciale cad promovarea exportului de produse naționale; facilitarea completării necesarului economiei naționale cu bunuri și servicii pe calea importului; sprijinirea cooperării economice internaționale; protejarea industriei naționale și celelalte ramuri de producție în fața concurenței străine; orientarea și controlul importului și exportului de capital; controlul diverselor forme de integrare economică internațională.
Politica comercială este exercitată în strânsă coordonare cu politica valutară, aceasta din urmă cuprinzând „totalitatea principiilor și mecanismelor prin care se reglementează relațiile de plăți ale unei țări cu străinătatea, fluxurile valutare care au loc prin traversarea granițelor naționale ale țării respective. Se are în vedere faptul că majoritatea plăților unei țări cu străinătatea provin din relațiile de schimburi comerciale. Politica comercială a oricărui stat este strâns legată de evoluția economiei naționale și a economiei mondiale. Politica comercială trebuie să stimuleze participarea activă și avantajoasă a țării la schimburile comerciale internaționale.
Politica comercială are un caracter dinamic, în sensul că aceasta își lărgește sfera reglementărilor pe care statul le legiferează și pentru alte domenii cum ar fi: schimburile comerciale cu servicii, aspecte comerciale legate de proprietatea intelectuală, măsuri investiționale legate de comerț, măsuri legate de M-Commerce ca generația următoare a tranzacțiilor comerciale.
De asemenea, în procesul globalizării contemporane și a proceselor de integrare a statelor în grupări regionale, precum și creșterea rolului societăților transnaționale în comerțul internațional, politica comercială a statelor trebuie să corespundă realităților naționale și internaționale aflate mereu în transformare.
Totodată, trebuie evidențiată relația între politica comercială și strategiile de marketing internațional al firmelor comerciale sau politica de piață a companiei. Chiar dacă o firmă, dintr-o anumită țară, este competitivă pe toate planurile (calitate, preț, reclamă, modalitate de plată pentru o marfă etc.), ea nu se bucură de competitivitatea respectivă dacă țara exportatoare din care face parte firma, nu a încheiat cu o altă țară importatoare, aranjamente de politică comercială fără restricții.
Reglementările de politică comercială urmăresc, adesea obținerea unor avantaje și promovarea unor interese care depășesc sfera intereselor economice și intră în sfera intereselor politice. Rezultă că politica comercială nu se înscrie numai în cadrul politicii economice generale, internă și externă, ci și în sfera politicii externe a statelor. Politica comercială este, deci, un domeniu de graniță între politica economică și cea externă a unui stat. Ca atare, nu numai economiștii, ci și politologii cercetează tendințele care se manifestă în politicile comerciale ale statelor.
Importanța politicii comerciale este cu atât mai mare cu cât nu este vorba despre instrumente care acționează trecător, ci care au caracter de durată, de tendințe pe termen mai îndelungat.
1.3 – Obiectivele politicii comerciale
A – Coordonarea și controlul importului pentru protejarea producției naționale în fața concurenței străine și pentru dezvoltarea unor sectoare economice pe plan intern
Obiectivele politicii comerciale ale statului sunt determinate de potențialul economic de care dispune, de mărimea teritoriului, de numărul de locuitori, de poziția geografică, de evoluția economiei mondiale, precum și de fenomenele de conjunctură ale pieței internaționale.
În general, orice stat tinde să practice o politică comercială activă, fiind conștient că aceasta este unicul drum de sprijinire a dezvoltării vieții sale economice și sociale, beneficiind de progresul tehnico-științific mondial în cadrul larg de participare la diviziunea internațională a muncii.
În desfășurarea schimburilor economice externe ale unei țări se constată o anumită predispoziție spre importuri. Această tendință este mai evidentă la economiile naționale cu grad comparativ mai scăzut de dezvoltare. De aceea, pe plan practic obiectivele de politică comercială a statului urmăresc în esență asigurarea echilibrului schimburilor comerciale externe. Importul este scopul urmărit în procesul schimbului de bunuri și servicii. Pe calea importului se pot introduce în circuitul economic național bunuri și servicii deficitare sau cu o competitivitate tehnică sau comercială superioară.
Pe calea importului se pot achiziționa mijloace de investiție rezultate din cele mai noi invenții și investiții, capabile să potențeze progresul tehnico-științific național, să susțină creșterea productivității muncii, să contribuie la realizarea de produse competitive pe piața internă și externă. Dar, importul, ca scop al schimburilor comerciale cu străinătatea, trebuie atent coordonat și controlat prin instrumente de politică comercială, spre a se putea proteja producția națională în fața concurenței străine atunci când aceasta tinde să aducă prejudicii intereselor naționale.
În general, o politică chibzuită de import urmărește să sprijine completarea resurselor naționale în scopul diversificării ofertei interne de bunuri și servicii.
B – Promovarea și încurajarea exportului pentru valorificarea superioară a muncii naționale pe piețele externe
Dacă importul este scopul, exportul este singurul mijloc prin care se procură valuta necesară importului. Dacă dorim să cumpărăm trebuie să avem bani, pe care îi putem procura în principal pe calea exportului sub diversele lui forme. Prin politica de export, statul urmărește să orienteze și să încurajeze producătorul să realizeze și să livreze la export mărfuri competitive din punct de vedere tehnic și comercial.
Funcția principală a politicii comerciale la export constă în asigurarea și lărgirea accesului pe piețele externe a produselor naționale.
C – Facilitarea cooperării și integrării economice internaționale
Politica comercială activă și bine chibzuită facilitează integrarea economică în forme capabile să realizeze produse și servicii de înaltă calitate și nivel tehnic, la costuri reduse, cu un grad de competitivitate ridicat pe piața internă și internațională. Participarea producției naționale la rețelele transnaționale de producție și comercializare permit valorificarea optimă a factorilor de producție naționali și o creștere economică susținută.
D – Coordonarea mișcărilor de capital în raporturile cu străinătatea
Orice stat cu economie de piață, indiferent de stadiul lui de dezvoltare, tinde să promoveze o politică judicioasă de coordonare a mișcărilor de capital în raporturile cu străinătatea.
Sunt perioade și domenii în care se simte nevoia atragerii de capital străin și altele în care excedentul de capital național se cere să fie plasat în afara țării. Pe calea diverselor pârghii economice statul poate să sprijine și totodată să controleze mișcarea capitalului.
E – Dimensionarea corectă a creditelor externe
Statul acordă sau primește credite guvernamentale în funcție de posibilități și necesități, în relații cu diverse state ale lumii și organizații financiare internaționale.
Acordarea de credite financiare guvernamentale străinătății presupune că statul în cauză dispune de un potențial valutar ridicat și va aplica o astfel de politică în funcție de interese externe majore prezente sau de perspectivă. El se va îngriji totodată să primească garanții certe cu privire la plata serviciilor pe calea dobânzilor și rambursarea la termen a ratelor de credit scadente.
De multe ori, prin politica sa comercială statul, deținător de importante resurse valutare, urmărește să acorde credite guvernamentale financiare condiționat de utilizarea acestora pentru cumpărarea de bunuri de investiții sau de alte produse de pe piața sa națională,sprijinind în acest fel pe producătorul autohton. Alteori, statul acordă credite financiare propriilor producători angrenați în realizarea de producții pentru export.
Angajarea de credite externe pentru investiții naționale sau în alte scopuri se efectuează fie de către stat pe cale guvernamentală, fie pe calea înlesnirii organizațiilor economice naționale de a beneficia de asemenea credite. În orice ipostază, o politică comercială înțeleaptă va dimensiona corect nivelul acestor credite, avându-se în vedere condițiile în care aceste credite sunt angajate și forța economică de restituire și de plată a serviciilor.
Funcția principală a politicii comerciale la export constă în asigurarea și lărgirea accesului pe piețele externe a produselor naționale.
E – Facilitarea cooperării și integrării economice internaționale
Politica comercială activă și bine chibzuită facilitează integrarea economică în forme capabile să realizeze produse și servicii de înaltă calitate și nivel tehnic, la costuri reduse, cu un grad de competitivitate ridicat pe piața internă și internațională. Participarea producției naționale la rețelele transnaționale de producție și comercializare permit valorificarea optimă a factorilor de producție naționali și o creștere economică susținută.
G – Coordonarea mișcărilor de capital în raporturile cu străinătatea
Orice stat cu economie de piață, indiferent de stadiul lui de dezvoltare, tinde să promoveze o politică judicioasă de coordonare a mișcărilor de capital în raporturile cu străinătatea.
Sunt perioade și domenii în care se simte nevoia atragerii de capital străin și altele în care excedentul de capital național se cere să fie plasat în afara țării. Pe calea diverselor pârghii economice statul poate să sprijine și totodată să controleze mișcarea capitalului. Printre acestea sunt de menționat politica scontului băncilor centrale de stat; emiterea sau retragerea de către stat de obligațiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur; cumpărarea de către stat de acțiuni ale societăților particulare etc.
1.4 – Tipologia politicii comerciale internaționale
A – În funcție de scopul urmărit :
Această clasificare are ca scop protecția producției naționale: politică autarhică, protecționistă și politică de liber schimb.
Examinate din perspectiva istorică, relațiile internaționale au cunoscut o pluralitate de tipuri de politică comercială practicate de state în funcție de potențialul și poziția pe care o au în economia mondială, precum și de interesele majore pe care le urmăresc. În funcție de scopul urmărit principalele tipuri de politică comercială sunt următoarele: autarhia, liberschimbismul, protecționismul și neprotecționismul.
Autarhia. Prin autarhie se înțelege politica comercială dusă de stat în direcția izolării economice, a limitării la maximum sau chiar a interzicerii unor importuri.
Politica autarhică are în vedere principiul sprijinirii eminamente pe forțele proprii. Tendințe către aplicarea unei asemenea politici pot fi manifestate în marile țări: (R.F. Rusă, SUA, Canada, China, Brazilia etc.), care dispun de vaste teritorii, de mari rezerve de materii prime minerale, de vaste fonduri forestiere și de însemnate terenuri agricole.
Se poate spune că din punct de vedere al politicii economice generale autarhia se caracterizează prin izolarea economiei față de economia celorlalte țări ale lumii; orientarea exclusivă spre interior; tendința de dezvoltare cu orice preț a unor ramuri interne; instituirea de măsuri drastice de oprire a importurilor. Autarhia ignoră avantajele economice ale relațiilor externe, comerțul exterior al statului în cauză fiind inexistent sau având un volum modest.
Trăsături ale autarhiei s-au găsit în trecut atât în politicile unor țări mari, cu bogate și diverse resurse, pentru care comerțul exterior reprezenta o pondere redusă în ansamblul economiei naționale, cât și în politicile unor țări mici și mijlocii care au încercat să pună în aplicare programe ambițioase de dezvoltare economică sprijinindu-se pe propriile eforturi. Starea de autarhie a fost determinată de alte cazuri de factori exclusivi, respectiv în situațiile de blocadă economică aplicată față de una sau alta din țări.
Politica autarhică, nu a produs niciodată rezultatele scontate. Dacă pe termen scurt se pot identifica unele realizări destul de firave, pe termen lung o politică autarhică privează țările de avantajele evidente ale participării la diviziunea internațională a muncii, le condamnă la stagnare și înapoiere economică.
O aplicare nuanțată a politicii autarhice o reprezintă în actuala perioadă așa-numita politică de substituire a importurilor, motivată în principal de necesitatea echilibrării plăților. Indiferent de motivație, o politică de substituire a importurilor se justifică însă numai în măsura în care în final conduce la creșterea venitului național în termeni reali, lucru greu, aproape imposibil de înfăptuit fără cooperare internațională.
Foarte agresivă și retrogradă este politica autarhică de grup sau concertată ce rezultă din asocierea unor țări într-o comunitate de interese înguste. Dacă într-o primă etapă o asemenea politică de restricționare a importului extracomunitar dă rezultate, în faza de saturație, care nu întârzie să vină, efectele sunt negative. Așa se și explică tendința tot mai accentuată a țărilor din fosta Comunitate vest-europeană de a-și lărgi cadrul organizatoric și de a elasticiza politica de asociere la Comunitate a unui număr cât mai mare de țări, inclusiv foste socialiste.
Viața a demonstrat că politica autarhică concertată, extremistă a țărilor membre ale fostului CAER s-a soldat cu un fiasco total.
Liberschimbismul și liberalizarea schimburilor. Această politică este diametral opusă autarhiei și constă în eliminarea totală din calea importurilor a oricărui obstacol tarifar sau netarifar, singurul criteriu rămânând costurile comparative. Adică, pe plan internațional, producția unui bun să se dezvolte în țara care poate să-l realizeze la costurile cele mai ieftine. Dar, după cum se observă, această politică vine în contradicție cu interesele naționale ale statelor care depun eforturi să se industrializeze în scopul ridicării nivelului de trai național. De aceea, la timpul său, statele în cauză au lansat aspre critici la adresa acestei politici promovate de Anglia industrializată, capabilă să practice o concurență ruinătoare pentru statele în curs de industrializare.
După primul război mondial s-au manifestat tendințe de liberalizare a comerțului mondial într-o formă atenuată față de cerințele liberschimbismului, cu deosebire sub forma dezarmării tarifare și în paralel cu unele orientări protecționiste cu incidențe restrictive și discriminări distincte.
Esența politicii de liberalizare a schimburilor constă în libera concurență ca un corolar inevitabil al avantajului relativ în condițiile eliminării barierelor tarifare și netarifare, admițându-se protecționismul numai ca excepție pentru rațiuni ca opțiune de fortificare a industriei, de securitate a economiei naționale.
În epoca contemporană se conturează tendința generală, pe plan mondial, spre eliminarea treptată a unor obstacole artificiale din calea comerțului internațional. Un rol important în această direcție l-a avut politica promovată de GATT, care își propune, în cadrul rundelor de negocieri multilaterale, reducerea sau eliminarea taxelor vamale, lărgirea câmpului de concesii tarifare între toate țările participante la negocieri, precum și reducerea sau eliminarea tuturor restricțiilor cantitative.
Protecționismul și neoprotecționismul. În absența lui, protecționismul are o fundamentare logică, fiind impus de necesitatea ocrotirii producției naționale în fața unei concurențe străine agresive, cu tendințe acaparatoare. Dar, atunci când depășește limitele raționalului, protecționismul devine frână în calea schimburilor comerciale internaționale, în calea progresului. Când protecționismul este urmat de măsuri de retorsiune, generează adevărate războaie comerciale în defavoarea tuturor celor implicați și în detrimentul comerțului internațional.
În ciuda tendinței generale de liberalizare, în epoca noastră sunt numeroase statele și mai ales grupările economice care exacerbează măsurile protecționiste de natură tarifară sau netarifară. Se remarcă instrumentarul de măsuri cu caracter administrativ, fiscal, financiar și valutar Din nefericire, în ciuda eforturilor depuse pe linia GATT și a altor organisme și organizații internaționale astăzi se constată că circa 55% din schimburile comerciale mondiale sunt afectate într-o formă sau alta de bariere netarifare. De fapt, politica protecționsimului s-a transformat în neoprotecționsim sau criptoprotecționism, prezentând o mare diversitate de forme de politici camuflate.
Protecționismul exacerbat duce inevitabil la politica autarhică camuflată, de desprindere de viața economică, internațională,de stagnare și regres economic, politic, social, cultural.
B – În funcție de numărul partenerilor și felul acordurilor încheiate
Această clasificare arată modul de aplicare în funcție de numărul partenerilor și felul acordurilor încheiate: politică unilaterală, bilaterală, multilaterală, regională sau subregională.
Politici comerciale unilaterale. Sunt politici autonome care constau în adoptarea de către stat a unor măsuri unilaterale privind activitatea de comerț exterior, fără a se ține seama de poziția și punctul de vedere al statelor partenere. Sunt măsuri dure, de dictat, care grăbesc calea către falimentul politicii comerciale adoptate. Chiar și în cazul marilor state, puternic dezvoltate, asemenea măsuri duc în final la izolare. La neconclucrare, la desprinderea de progresul mondial. Statul care adoptă o politică comercială autonomă ia în considerare numai propriile interese, de moment, atitudine foarte gravă, privită prin prisma intereselor de perspectivă, având în vedere interdependențele obiective în producția și comerțul internațional. Politicile comerciale unilaterale sunt adoptate de statele puternic dezvoltate.
Politici comerciale bilaterale. La baza acestor politici stau acordurile comerciale guvernamentale bilaterale prin care se reglementează schimburile de bunuri și servicii între statele semnatare pe o anumită perioadă. În secolul trecut, acordurile comerciale au fost precedate de tratatele de comerț și navigație, intrate astăzi în desuetitudine.
În general, acordurile comerciale bilaterale, ca și tratatele de comerț și navigație conțin principiile fundamentale de realizare a schimburilor comerciale între părțile semnatare, printre care se remarcă principiul referitor la clauza națiunii celei mai favorizate și principiul nediscriminării.
Acordurile încheiate între statele care practică monopolul asupra comerțului exterior conțin liste de mărfuri cu contingente determinate cantitativ sau valoric, obligatorii, garantate de statele semnatare și principii de formare a prețurilor corespunzătoare unor metodologii specifice. În esență, politicile comerciale bilaterale sunt acorduri între perechi de state partenere.
Politici comerciale multilaterale. După al doilea război mondial s-au pus bazele sistemului comercial multilateral, ale cărui componente esențiale sunt Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), astăzi Organizația Mondială a Comerțului (OMC) și Conferința ONU pentru comerț și dezvoltare (UNCTAD). Sistemul comercial multilateral cuprinde ansamblul principiilor, regulilor și a măsurilor de politică comercială convenite la nivel multilateral, precum și instituțiile internaționale pe care se sprijină relațiile comerciale.
Este de menționat că folosirea cadrului multilateral prezintă o importanță deosebită, în special pentru țările mici și mijlocii, care au posibilitatea ca, în acest cadru, să-și identifice aliați pentru promovarea concertată a intereselor economice și să se prevaleze de principiile și regulile de conduită convenite pe plan internațional.
În domeniul practic, politica comercială multilaterală a permis obținerea unor rezultate benefice desfășurării comerțului internațional între care adoptarea de principii și reguli de politică comercială de natură să evite instituirea în mod abuziv de restricții comerciale, combaterea practicilor de concurență neloială, reducerea taxelor vamale, adoptarea unui regim special mai favorabil pentru dezvoltare. În esență aceste politici comerciale se stabilesc în cadrul unor aranjamente ale organizațiilor internaționale la scară mondială cu participarea, practic, a tuturor statelor membre ale acestor organizații.
Politicile comerciale regionale sau subregionale sunt rezultatul acordurilor convenite între grupe de state din aceeași regiune sau subregiune, în special sub formă de acorduri de comerț liber, uniuni vamale, piețe comune, uniuni economice și monetare.
Politicile comerciale interregionale sunt rezultatul acordurilor cu participarea statelor din mai multe continente sau zone geografice îndepărtate.
Politicile comerciale plurilaterale sunt aranjamente convenite de mai multe state, în funcție de interesul acestora.
C – După domeniul de aplicare și instrumentele folosite în politica comercială
În funcție de activitatea pentru care se aplică anumite instrumente există: politici de export, de import și politici de tranzit.
În ceea ce privește instrumentele de politică comercială avem: politică tarifară, netarifară și politică de stimulare a exportului. Scopul acestor politici este de a apăra unele ramuri de producție față de concurența străină, cât și de a promova și stimula activitatea.
CAP. 2 – POLITICA COMERCIALĂ CONTEMPORANĂ
Politica comercială reprezintă totalitatea reglementărilor adoptate de un stat cu caracter administrativ, juridic, fiscal, bugetar, financiar, valutar etc., în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe și a protejării economiei naționale de concurența străină.
2.1 – Politica comercială tarifară și instrumentele sale
Pentru că relațiile economice externe sunt un factor important al creșterii economice, principalul obiectiv, pe termen lung, pe care statele îl urmăresc cu ajutorul instrumentelor și măsurilor de politică comercială este stimularea dezvoltării economiei naționale și protejarea acesteia de concurența străină. Drept urmare, politica comercială a fiecărui stat trebuie să îndeplineasca trei funcții principale:
promovarea relațiilor economice externe, adică impulsionarea exporturilor;
protejarea economiei naționale de concurența străină, ceea ce presupune reglementări și controlul asupra importurilor;
preocuparea de a realiza un echilibru dinamic al balanței comerciale și balanței de plăți, concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.
Din aceste obiective pe termen lung se desprind mai multe obiective pe termen scurt și mediu cum ar fi:
perfecționarea structurii schimburilor comerciale externe;
restrângerea sau stimularea comerțului cu anumite produse sau grupe de produse;
orientarea geografică a fluxurilor comerciale internaționale: restrângerea acestor fluxuri cu unele țări și dezvoltarea lor cu altele;
îmbunătățirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exportului.
Toate aceste obiective sunt diferite de la stat la stat, în funcție de condițiile interne și internaționale.
În perioada postbelică, în condițiile în care interdependențele economice internaționale s-au adâncit, o reglementare a relațiilor economice între state a devenit necesară, reglementare prin care s-a urmărit coordonarea modului de acțiune a statelor în domeniul politicii comerciale.
Ca urmare, în afara unor reglementări ale relațiilor economice dintre state, în cadru bilateral, regional sau subregional, a apărut tendința de multilateralizare a relațiilor economice externe prin intermediul unor acorduri ce au încercat să codifice anumite principii și reguli în ceea ce privește folosirea diferitelor instrumente și măsuri de politică comercială în relațiile reciproce.
În acest domeniu, pentru sistemul comercial mondial, o activitate specifică a avut Acordul General pentru Tarife si Comerț (GATT) care, de la 1 ianuarie 1995, a devenit Organizația Mondială a Comerțului (OMC).
Până la apariția OMC, în practica relațiilor comerciale externe s-a arătat că multe state au elaborat și aplicat diverse instrumente de politică comercială tot mai variate, prin care au încălcat chiar diverse reglementări și statuări, urmare a anumitor acorduri privind folosirea acestor instrumente în relațiile economice reciproce, în același timp cu promovarea unor puternice tendințe de regionalizare a schimburilor.
În domeniul politicii comerciale, în general, se acționează cu ajutorul a trei categorii principale de instrumente și masuri:
măsuri de natură tarifară (vamală);
măsuri de natură netarifară, inclusiv paratarifară;
măsuri de natură promoțională (de promovare și stimulare).
Primele două categorii se referă la import, iar ultima vizează exportul.
2.1.1. Tratatele (acordurile) comerciale
Clasificarea mărfurilor în tarifele vamale. În timp, au existat mai multe clasificări ale mărfurilor în tarifele vamale, pe criterii ca: originea mărfurilor (animală, vegetală sau minerală); gradul de prelucrare (materii prime, semifabricate, produse finite).
S-a încercat și o combinație a acestor criterii și, drept urmare, în perioada postbelică, aceste încercări au fost finalizate în mai multe nomenclatoare speciale de clasificare a mărfurilor.
Prima clasificare s-a făcut în 1950, de către Biroul de Statistică al ONU. Acesta a elaborat o Clasificare tip standard pentru comerțul internațional (CTCI). Această clasificare a suferit, în timp, mai multe modificări, din nevoi de ordin statistic, astfel încât să permită ONU și altor organisme internaționale să poată urmări, la nivel internațional, evoluția comerțului exterior al altor state.
Această clasificare se utilizează și astăzi, iar statele raportează datele statistice care se referă la comerțul lor exterior din punct de vedere al: volumului valoric, structura pe mărfuri, orientarea geografică a importurilor și exporturilor lor etc.
La inițiativa GATT, în 1950, la Bruxelles a avut loc “Convenția privind clasificarea mărfurilor în tarifele vamale”. Conform acestei Convenții, a fost elaborat un nomenclator de bază unic, numit inițial Nomenclatorul vamal de la Bruxelles (NVB) și, apoi, Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles (NCCVB).
Acest sistem a fost introdus cu scopul de a ușura negocierile tarifare în cadrul GATT. Acest nomenclator este utilizat de toate țările care au fost membre GATT (150). OMC a preluat acest nomenclator. Până la apariția OMC, însă, au existat și unele excepții (SUA și Canada și-au păstrat nomenclatoarele proprii, care sunt foarte putin diferite).
În timp, în general, au existat preocupări permanente privind adoptarea unui nomenclator unic, la care să participe toate statele.
În 1983, la Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală, a fost adoptată o “Convenție privind Sistemul armonizat de descriere și codificare a mărfurilor”.
Caracteristicile generale ale acestui sistem sunt următoarele:
are la bază cele două nomenclatoare cel mai larg răspândite (CTCI și NCCVB);
clasificarea mărfurilor, în cadrul acestui sistem, se bazează pe criteriul combinat al originii și gradului de prelucrare a mărfurilor;
este flexibil (poate fi utilizat fie ca atare, fie luat ca bază, într-o formă mai prescurtată sau mai detaliată de clasificare);
prezintă câteva avantaje față de celelalte sisteme:
ușureaza derularea schimburilor comerciale internaționale prin faptul că atenueaza divergențele privind încadrarea tarifară a produselor și, implicit, determină nivelul taxelor vamale aplicate;
facilitează colectarea, compararea și analiza datelor statistice referitoare la modul în care se derulează comerțul internațional;
răspunde simultan necesităților de codificare ale autorităților vamale, necesităților organelor de statistică, ale producătorilor și comercianților.
2.1.2. Tariful vamal de import, baza nomenclaturii mărfurilor și taxelor vamale
Politica vamală este parte a politicii comerciale. Politica vamală se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat ce vizează intrarea sau ieșirea în/din țară a mărfurilor și care să implice:
controlul, cu ocazia trecerii frontierei de stat, a mărfurilor și mijloacelor de transport;
îndeplinirea formalităților vamale;
plata taxelor vamale, adică impunerea vamală.
Instrumentele principale prin care se realizeaza politica vamală sunt:
tarifele vamale: taxele vamale care se percep asupra mărfurilor importate/exportate;
legile și reglementările vamale: coduri vamale și regulamente vamale. Acestea sunt diferite de la stat la stat, utilizându-se o gamă diferită de instrumente de politică vamală.
În cadrul politicii vamale, impunerea vamală (plata taxelor vamale) are rolul principal și îndeplinește trei funcții:
funcție de natură fiscală, pentru că taxele vamale sunt o sursă importantă de venit la bugetul statului;
funcție de natură protecționistă, pentru că protejează economia națională de concurența străină;
funcție de negociere, pentru faptul că statele pot negocia (fie în cadru bilateral, fie multilateral) concesii vamale reciproce sau nereciproce, ce au rolul de a stimula schimburile comerciale.
Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum și taxa vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupă de produse.
Ca regulă generală, în acest catalog sunt cuprinse și mărfurile scutite de impunere vamală la importul (exportul) lor pe (de pe) teritoriul vamal al țării respective.
Legat de tarifele vamale trebuie luate în discuție două probleme: clasificarea mărfurilor în tarifele vamale și formele pe care le imbracă acestea.
2.1.3. Regimul vamal; legislația vamală
Tarifele vamale simple sunt cuprinse într-un catalog care are o singură coloană de taxe vamale, pentru toate mărfurile, indiferent de proveniența lor. De obicei, acestea sunt taxe convenționale. Acest tip de tarife este utilizat de țările în curs de dezvoltare.
Tarifele vamale compuse sunt acele cataloage ce au două sau mai multe coloane de taxe vamale, fiecare aplicându-se mărfurilor care provin din anumite țări. Aceste tarife sunt cele mai larg răspândite pe plan internațional.
În general, tarifele vamale, de toate tipurile, care implică impunerea vamală, sunt instrumente de politică comercială admise de GATT, cu condiția să nu fie prohibitive. Cu ajutorul lor se protejează piața internă și, pe baza lor, se pot negocia concesii tarifare și se pot institui măsuri de discriminare în relațiile comerciale cu anumite state.
2.2. Politica comercială netarifară; bariere netarifare
Barierele netarifare sunt un complex de măsuri și reglementări ale politicii comerciale publice sau private care impiedică, limitează sau deformează fluxurile internaționale de bunuri și servicii, și care au ca principal scop apărarea, protejarea pieței interne de concurența străină și/sau echilibrarea balanței de plăți. Spre deosebire de barierele tarifare (taxele vamale), cele netarifare au câteva particularități:
prin formele pe care le îmbracă, acestea urmăresc mărfurile pe tot parcursul lor (de la exportator până la consumatorul final) și acționează eșalonat (din momentul în care s-a efectuat comanda pentru un produs care urmează a fi importat până în momentul consumului final al acestuia);
prezintă o mare diversitate și un grad de protecție diferențiat;
domeniile în care se aplică sunt extrem de variate (sunt legate de sfera relațiilor economice internaționale);
în marea lor majoritate, aceste bariere netarifare sunt mai greu de recunoscut de exportatori și, deci, se evaluează mai greu, precum și gradul lor de protecție sau de discriminare;
pot influența, în mod direct, volumul fizic al mărfurilor importate, limitându-l;
pot influența, în mod indirect, volumul importurilor, prin mecanismul prețurilor sau pot crea anumite condiții care să îngreuneze realizarea importurilor.
Se apreciează că, în planul economiei mondiale, barierele netarifare au proliferat începând cu deceniul opt al secolului trecut. Odată cu inventarea lor, GATT le-a grupat pe anumite criterii. În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe clasificări ale barierelor netarifare (exemplu: protecționism tarifar, legislativ, etc.), dar ne vom referi la clasificarea pe care a făcut-o GATT, și anume:
bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricții cantitative la import);
bariere netarifare care implică o limitare cantitativă indirectă prin intermediul prețurilor;
bariere netarifare care decurg din formalități vamale și administrative la import;
bariere netarifare care decurg din participarea statelor la activitățile comerciale;
bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate și celor indigene (se mai numesc și “obstacole tehnice”).
Restricțiile cantitative la import. Acest tip de bariere netarifare sunt împărțite în practica comercială internațională în 5 subgrupe:
1.a. interdicțiile (prohibițiile) la import;
1.b. contingentele de import;
1.c. licențele de import;
1.d. limitările voluntare la export (autolimitări la import);
1.e. acordurile privind comercializarea ordonată a produselor.
2.2.1. Limitarea cantitativă a importurilor
Acest tip de bariere, ce implică limitarea cantitativă directă a importurilor, sunt negociate prin acorduri (convenții) internaționale între statele participante. Se include în această categorie:
a) Interdicțiile (prohibițiile) la import: sunt mijlocul cel mai radical de protecție, când se interzice total sau parțial, pe timp limitat sau nelimitat, importul unor produse sau grupe de produse. Motivele sunt politice sau economice și se materializează prin refuzul organismelor de stat de a elibera licența de import la acele produse. În cadrul CEE se aplică interdicții selective și temporare la import, mai ales la unele produse agricole realizate de comunitate.
b) Contingentele de import: sunt plafoane maxime, stabilite cantitativ sau valoric, la importul unor produse sau grupe de produse, pe perioade limitate de timp. Contingentele la import pot fi de două feluri:
globale, fără a repartiza importul respectiv pe țări de proveniență;
bilaterale, când se precizează țara de proveniență (se pot conveni ca anexă la acordul comercial bilateral).
c) Licențele de import, sunt autorizații acordate de stat firmelor importatoare pentru o grupă de produse și pentru o anumită perioadă de timp. După modul de eliberare și formalitățile cerute, licențele de import pot fi:
licențe automate de import, când cererea de import se acceptă în mod automat într-un termen stabilit, pentru orice produs liberalizat la import;
licențe de administrare a restricțiilor cantitative la import, care se acordă selectiv pe produse, țări și numai în limita plafoanelor maxime prevăzute la importul acelor produse neliberalizate la import (contingenitate). Această categorie de licențe de import, în mod similar contingentelor, pot fi: acordate global; acordate bilateral.
d) Limitările voluntare la export (sau AUTOLIMITĂRI LA EXPORT): sunt înțelegeri oficiale sau semioficiale dintre țări, în baza cărora țara exportatoare se obligă, la cererea țării importatoare, să reducă la un volum convenit exportul unui produs sau grupă de produse, sub amenințarea că, în caz contrar, țara importatoare va introduce ea însăși contingente de import mai restrictive și pe timp mai lung. Acest tip de restricție duce la o reorientare temporară de fluxuri comerciale și la înțelegeri (carteluri) intre producătorii-exportatori privind repartizarea volumului de export. Exemple clasice de acorduri de “autolimitare” la export: SUA – Japonia; CEE – Japonia.
e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor: sunt o restricție cantitativă apropiată de limitările voluntare, dar bazată pe negocieri bilaterale/multilaterale între state, obligatoriu la nivel de guvern, și care include alături de limitarea “voluntară” la export și prevederi suplimentare vizând prețurile, clauzele de salvgardare și alte aspecte similare. Exemplu clasic în acest sens este acordul privind CI cu produse textile, domeniu în care din 1961 s-au introdus restricții pe bază de acorduri oficiale; azi se numește “Aranjamentul multifibre” (AMF din 1973 s-a prelungit prin protocolul semnat în cadrul GATT și revizuit ulterior).
2.2.2. Limitarea importului prin mecanismul prețurilor (limitări indirecte)
În această categorie de obstacole netarifare se include, în principal, următoarele bariere:
a) Prelevările variabile la import: se aplică ca măsură de protecție la frontieră la nivelul UE; se dorește aducerea prețului de import franco-frontiera țării importatoare CEE la nivelul prețurilor de pe piața intercomunitară, pentru a proteja agricultura țărilor membre. Astfel de taxe de prelevare se aplică doar acelor produse agricole care intră sub incidența politicii agricole comunitare.
Prelevarea la import este diferența dintre prețul programat de import și prețul mondial la acel produs agricol ce se dorește a fi importat din afara CEE: dacă prețul mondial este mai mic, taxa de prelevare o suportă importatorul și se varsă la FEOGA; dacă prețul mondial este mai mare și importul este necesar, atunci taxa de prelevare devine subvenție la import.
b) Prețurile minime și maxime la import: în conținut constituie un obstacol netarifar comparabil cu prelevările variabile la import, dar sunt practicate de majoritatea țărilor dezvoltate și nu numai cele din CEE. Astfel, se pot stabili:
prețuri minime: dacă pe piața mondială prețul la un produs scade mult (și devine astfel competitiv la export) țările importatoare stabilesc prețuri minime de import foarte apropiate sau egale cu prețul cu ridicata la intern pentru acel produs (se protejează direct acel sector al industriei naționale);
prețuri maxime de import: când țările exportatoare încearcă o ridicare artificială a prețului la un produs, ca răspuns principalele țări importatoare pot stabili nivele maxime de preț de import foarte apropiat de prețul cu ridicata intern.
c) Ajustările fiscale la frontieră: constituie un regim fiscal potrivit căruia mărfurile exportate se scutesc de impozite indirecte (mai întâi TVA) iar mărfurile importate se supun acelorași impozite ca și cele indigene; pentru a respecta acest principiu, țările negociază convenții privind evitarea dublei impuneri. Principalele categorii de taxe ce intră sub incidența ajustărilor fiscale la frontieră: TVA aplicat în CEE, România etc.; taxa în cascadă (impozit de consum aplicat la fiecare stadiu al circulației mărfurilor dar la întreaga ei valoare); accizele pentru produse de lux, tutun, băuturi alcoolice etc. (monopol de stat); alte categorii de taxe: taxe portuare; taxe statistice; taxe sanitare; taxe consulare.
Discriminarea pe calea politicii fiscale (chiar atunci când sunt convenții încheiate pentru a se pune de acord toate categoriile de taxe) poate fi aplicată prin: evaluarea diferențiată a bazei de impunere; ordinea de percepere a taxelor; legarea impunerii de calitate, caracteristici tehnice etc.
d) Taxele antidumping și compensatorii: teoretic se pot folosi împotriva practicilor neloiale ale unor sate (export la preț de dumping + subvenții și prime la export), iar țara importatoare trebuie să dovedească prejudiciul cauzat ca fiind real. În astfel de cazuri, țara importatoare are dreptul la o perioadă de anchetă; în acea perioadă se blochează importul (măsură netarifară).
e) Depunerile (depozitele) prealabile la import: în unele țări dezvoltate, importatorul este obligat să depună la organele vamale o cotă parte din valuta necesară viitorului import (cu 6 luni de zile înainte, fără dobândă), pe o anumită relație, fapt de natură a descuraja importul pe acel flux comercial.
2.2.3. Limitarea importurilor prin formalități vamale și administrative
Formalitățile vamale și administrative sunt cerințe de ordin tehnic ce se cer a fi îndeplinite cu ocazia derulării importului și care, prin numărul mare de documente necesare și caracterul greoi și complicat în unele cazuri, se transformă în obstacole ce frânează sau limitează importul unor produse. În această categorie de bariere netarifare se includ:
a) Modalitățile concrete de evaluare a mărfurilor în vamă, care au ca principiu de bază reglementările internaționale în acest sens: convenția internațională cu privire la evaluarea vamală; codul de evaluare vamală negociat la runda Tokyo.
Ambele reglementări sunt negociate în cadrul GATT (OMC) și stipulează că evaluarea trebuie să se facă pe baza prețurilor CIF, urmărindu-se să se stabilească o valoare reală a mărfurilor, respectându-se două condiții: se iau ca bază de calcul prețurile reale de import și nu prețuri interne sau altele stabilite arbitrar; prețul mărfurilor importate se exprimă în moneda națională la un curs real recunoscut de FMI.
b) Documentele numeroase și complicate, ca și alte formalități ce se cer a fi îndeplinite la importul unor mărfuri (sau din unele țări), și care devin obstacole netarifare, atunci când îngreunează desfășurarea normală a schimburilor comerciale.
2.2.4. Participarea statului la activitatea de comerț exterior
În această categorie de bariere netarifare se include, cel mai frecvent:
a) Achizițiile guvernamentale: prin care se poate da prioritate absolută firmelor naționale față de cele străine, pentru aprovizionarea unor ministere, departamente, alte instituții de stat.
b) Comerțul de stat (avem în vedere tranzacții de vânzare-cumpărare efectuate de companii cu capital de stat) când, de regulă, firmele naționale beneficiază de reduceri și scutiri în plan fiscal, față de firmele străine.
c) Monopolul de stat asupra importului unor produse strategice ca importanță (cereale, petrol, medicamente etc.) poate duce la orientarea cantitativă a importului pe anumite fluxuri/țări.
2.2.5. Cerințe în afara standardelor internaționale tehnice și de calitate aplicate produselor importate
Astfel de bariere netarifare, localizate frecvent în practica țărilor dezvoltate, sunt relativ dificil de contracarat și pot constitui obstacole serioase în calea importurilor, mai ales dacă se aplică selectiv. Se includ în această categorie:
a) Normele sanitare și fitosanitare ce se cer a fi îndeplinite în țările dezvoltate la importul unor produse ca alimente, medicamente, produse chimice, etc. (condițiile de calitate, de omologare etc.).
b) Normele de securitate și alte condiții impuse la importuri destinate consumului productiv (mașini-utilaje sau mijloace de transport).
c) Normele de ambalare, marcare și etichetare: pot deveni obstacole ce îngreunează derularea unor schimburi comerciale normale între țări, îndeosebi prin caracterul excesiv și/sau selectiv.
2.3. Politica comercială promoțională și de stimulare a exportului și instrumentele sale
Impulsionarea exporturilor prin măsuri complexe este astăzi o componentă de bază a politicilor comerciale promovate de majoritatea țărilor lumii. Această impulsionare include:
măsuri promoționale sau de promovare a exporturilor: se vizează influențarea pe diverse căi a clienților potențiali externi pentru a cumpăra mărfurile disponibile la export. În acest sens se recurge la: convenții și acorduri comerciale, inclusiv facilități acordate expres; participarea la târguri și expoziții internaționale și organizarea unor astfel de manifestări pe plan intern (TIB, cazul României); organizarea de reprezentanțe comerciale în țările importatoare; organizarea unor servicii de informare-orientare a clienților externi; publicitate externă etc.
măsuri de stimulare a exporturilor; măsuri/instrumente care se grupează în patru grupe: măsuri bugetare; măsuri fiscale; măsuri financiar-bancare; măsuri valutare.
2.3.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor
În această categorie de măsuri de stimulare a exportului se includ:
a) subvențiile la export: sunt sume de bani acordate firmelor direct sau indirect, pentru a le rentabiliza activitatea de export, atunci când prețurile externe nu sunt atractive. Subvenționarea se face de regulă selectiv pentru anumite sectoare economice: agricultura, care este sectorul cel mai puternic subvenționat; industrii strategice (aeronautică, electronică); industrii în dezvoltare (informatică); industrii care dețin o pondere mare în ocuparea forței de muncă (automobile); industrii în declin;
b) primele de export: se acordă de stat acelor exportatori care realizează mari volume de export sau exportă produse ale unor industrii de importanță națională (sunt comparabile cu subvențiile, ca efecte);
c) alte instrumente bugetare, din categoria subvențiilor indirecte la export, precum facilitățile acordate exportatorilor pe seama cheltuielilor publice (informații, studii, cercetări, participarea la târguri internaționale, transporturi etc.).
2.3.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor
Prin astfel de măsuri de stimulare a exportului se vizează creșterea competitivității pe seama diminuării unor componente ale costului de producție. Se apelează la scutiri, reduceri sau restituiri de taxe și impozite directe sau indirecte și se include în această grupă de măsuri:
a) facilități fiscale pentru mărfuri exportate: constau în reducerea sau restituirea impozitului pe circulația mărfurilor – cazul României, a TVA – și se pot acorda pentru toate mărfurile exportate sau după anumite criterii (importanță, grad de prelucrare, noi locuri de muncă etc.);
b) facilități fiscale acordate exportatorilor: reduceri ale impozitului pe venit (profit) realizat de ICE în urma exportului (inclusiv se admite constituirea de ICE de fonduri de rezervă, fonduri de stimulare);
c) facilități vamale la importul unor mărfuri ce se vor prelucra și încorpora în produse destinate exportului (reduceri, scutiri sau restituiri de taxe vamale la import de materii prime, combustibili, materiale, utilaje destinate producției de export).
Se aplică și admisia temporară a unor mărfuri importate, pe perioade limitate, cu scutire de orice taxe sub rezerva prelucrării și exportării lor în același interval de timp. Astfel de facilități vamale la import echivalează, în fapt, cu facilitățile fiscale pentru mărfurile ce vor urma a fi exportate. Acest mecanism de stimulare condiționată a exporturilor se mai numește sistemul drawback. Sistemul DRAWBACK este un sistem de stimulare a exporturilor aplicat de țările dezvoltate, prin care se restituie ICE-ul exportator, cu ocazia și la data efectuării exporturilor, diferite sume sau cheltuieli făcute cum ar fi : taxe vamale; accize; diferite impozite; alte taxe.
2.3.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor
În numeroase domenii ale CI, finanțarea are rol hotărâtor în realizarea exportului. Finanțarea exporturilor se realizează prin sistemul național bancar și alte instituții publice sau private, specializate în acest sens. În categoria unor măsuri de stimulare a exporturilor prin instrumente financiare și bancare, includem:
Creditele la export pentru exporturi cu valoare ridicată (instalații, utilaje),
precum acordarea de credite cumpărătorului străin (client extern), într-o formă sau alta:
prin convenții bilaterale la nivel guvernamental, când se garantează/creditează un anumit plafon pentru creditul angajat de ICE-ul importator;
prin sprijinul unor consorții bancare, când mai multe bănci se pun de acord pentru a finanța exporturi complexe și de mare valoare, și se procedează la o creditare directă sau indirectă a ICE-ului importator; această creditare ia forma:
creditului furnizor: când băncile acordă creditul necesar (sau o cotă parte) exportatorului, pentru ca acesta să poată efectua exportul, să-l crediteze el pe importatorul (clientul) străin; deci în mod indirect băncile vor credita același importator străin (vezi paragraful 7.4.);
creditului cumpărător: când băncile importatorului străin obțin creditul necesar (sau o cotă parte) din partea unor bănci din țara exportatoare pentru a putea efectua importul și a-l achita integral în timp scurt (la livrare chiar); este cel mai răspândit în practica internațională (vezi paragraful 7.4.).
Astfel de credite (ambele) se acordă pe termene medii (1-5 ani) și lungi (6-20 ani). De regulă, dobânda la ele este mai scăzută decât cea uzuală, iar băncile se refinanțează în condiții speciale de la băncile CENTRALE (inclusiv prin scontarea cambiilor de export în condiții preferențiale și cu taxe mai reduse față de cele interne).
b) Asigurarea și garantarea creditelor de export este o modalitate de a cointeresa exportatorii să efectueze vânzări pe credit în străinătate. Asigurarea se face atât față de riscurile comerciale cât și necomerciale (risc politic, de convertibilitate, de transfer, de blocare a plăților, de embargou, de insolvabilitate etc.). Asigurarea se face pentru creditele furnizor și presupune acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa contravaloarea mărfurilor exportate. Garantarea se face pentru creditele cumpărător și constă în obligația asumată de o instituție specializată din țara importatorului de a rambursa o cotă parte din credit, dacă debitorul devine insolvabil.
Asigurarea și garantarea exporturilor se practică azi în toate țările lumii, dezvoltate și în curs de dezvoltare. Pentru a elimina riscul pieței externe, în unele țări există recomandarea (SUA, Anglia) iar în altele obligativitatea (Japonia) asigurării exportului.
2.3.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor
În această categorie de măsuri de stimulare a exporturilor se includ:
a) primele valutare: se apropie în conținut de subvențiile la export și constau în convertirea valutei deținute de exportatori la cursuri mai avantajoase decât cel oficial la data respectivă; se acordă diferențiat pe produse, pe țări, zone etc.;
b) deprecierea monedei naționale stimulează, de regulă, exporturile, atunci când această depreciere este mai accentuată decât scăderea puterii interne de cumpărare (inflația). Practica arată că deprecierea monedei naționale (voit) stimulează exporturile dar pe termen scurt și numai dacă cererea externă este elastică față de preț pentru anumite mărfuri. La nivel macro, deprecierea monedei naționale conduce la o deteriorare a poziției țării respective în economia mondială, motiv pentru care se practică pe scară redusă.
CAP. 3 – IMPACTUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA UE ASUPRA POLITICII COMERCIALE ȘI A COMERȚULUI CU CEREALE
Cerealele (grâul, secara, orzul, orzoaica, poruumbul, ovăzul, sorgul, meiul, orezul) au constituit de-a lungul timpului și vor constitui întotdeauna grupa de plante cu cea mai mare importanță alimentară pentru omenire.
Din punct de vedere economic, cerealele ocupă primul loc în cea mai veche și necesară îndeletnicire umană – agricultura. Mai mult de jumătate din suprafața arabilă a lumii este cultivată cu cereale, volumul producției anuale depășind producția de leguminoase pentru boabe, de cartofi sau de fructe. Participarea cerealelor la comerțul mondial contribuie la echilibrarea sau la crearea unor excedente valutare la nivel național.
Din punct de vedere social, cultivarea cerealelor oferă locuri de muncă, securitate alimentară și stabilitate socială. Pe plan mondial, aproape 50% din forța de muncă activă lucrează în agricultură, pâinea fiind alimentul de bază pentru mai mult de 1/3 din populația globului.
În România, cerealele ocupă un loc foarte important în structura culturilor agricole.producția de cereale a României este axată, în principal, pe cultivarea grâului, porumbului și a orzului. Pe suprafețe mai mici se cultivă secară, ovăz și sorg, România deținând 14.8 milioane hectare teren agricol, din care 9.37 milioane hectare teren arabil, ceea ce înseamnă o suprafață relativ mare, clasându-ne pe locul șase în cadrul Uniunii Europene. Cerealele sunt cultivate pe aproape întreg teritoriul țării, pe o suprafață care variază de la un an la altul, având o pondere cuprinsă între 59% și 70%.
Este binecunoscut faptul că agricultura românească este una cu tradiție, în cadrul ei, grâul și porumbul fiind culturile dominante. În ceea ce privește comerțul exterior cu cereale al țării noastre, acesta a cunoscut de-a lungul timpului trei perioade distincte, și anume:
între anii 1990 – 1994, balanța comercială a fost deficitară, maximul de importuri înregistrându-se în anul 1993, acesta fiind de 2.6 milioane tone;
între 1995 – 1999, balanța comercială a cerealelor devine pozitivă, maximul cantităților exportate înregistrându-se în anii 1996 și 1999;
în perioada 2010 – 2012, balanța comercială a cerealelor devine din nou deficitară.
FIGURA 1 – Comerțul cu cereale în perioada 1990-2004.
SURSA: „Piața cerealelor în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană”, de Cecilia Alexandri; Elena Sima, publicată la Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2005.
În ceea ce privește cuantificarea impactului aderării României la Uniunea Europeană asupra politicii comerciale a țării noastre în domeniul cerealelor, care reprezintă de fapt scopul elaborării acestui studiu, este necesară luarea în considerare a mai multor factori. În primul rând, este necesară observarea modificărilor ce vor rezulta în domeniul protecției tarifare ca urmare a adoptării Tarifului vamal comun al Uniunii Europene.
Compararea taxelor vamale prevăzute de Tariful vamal comun și cele din Tariful vamal de import al României poate pune probleme de ordin tehnic, întrucât cele două tarife conțin tipuri diferite de taxe vamale (după cum este demonstrat și mai jos în sinteza taxelor vamale aplicate celor mai importante produse cerealiere în cadrul Tarifului vamal comun și, respectiv a Tarifului vamal de import al României, ambele conținând date din anul 2012).
Dacă Tariful vamal de import al României se bazează pe taxe vamale ad-valorem (exprimate în procente din valoarea în vamă), Tariful vamal comun, în special la capitolele 1 – 24 privind produsele agricole, prevede trei tipuri de taxe vamale: taxe vamale ad-valorem, taxe vamale specifice și taxe vamale mixte. În acest sens, compararea celor două tarife vamale necesită conversia taxelor vamale specifice și compuse ale UE în taxe vamale ad-valorem.
În scopul observării impactului adoptării Tarifului vamal comun al Uniunii Europene în România asupra nivelului taxelor vamale practicate de țara noastră la importurile de cereale din țări terțe, trebuie luată în considerare atât taxa vamală efectivă practicată de Uniunea Europeană pe de-o parte și de România pe de altă parte, pentru fiecare produs, cât și prețul mediu de achiziție/produs. În acest sens, în urma unei simple analize putem observa următoarele:
în cazul grâului (poziția tarifară 10.01), având în vedere prețul mediu de achiziție al acestuia pe piața românească în anul 2012 de 350 RON/1000kg și un curs de schimb stabilit la 1 EUR = 3.4 RON, conform datelor ilustrate în tabelul nr. 1, putem desprinde următoarele concluzii:
taxa vamală generală, calculată la suma aproximativă de 840 RON este deosebit de ridicată în comparație cu cele practicate la nivelul Uniunii Europene;
în urma adoptării Tarifului vamal comun, protecția tarifară aplicată de România în cazul comerțului cu grâu va cunoaște următoarele modificări:
în cazul poziției tarifare 1001.10.00 – Grâu dur – se va institui o taxă vamală de cca. 2.48 RON, întrucât în anul 2012 importurile românești au beneficiat de exceptare de taxă vamală; în ceea ce privește poziția tarifară 1001.90.10 – Alac (Triticum spelta) destinat însămânțării – taxa vamală se a micșora de la 87.5 RON, cea aplicată în 2012, la 44.8 RON; în timp ce în ceea ce privește legătură cu poziția tarifară 1001.90.91 – Grâu comun și meslin, destinate însămânțării – taxa vamală va crește de la 87.5 RON la 323 RON.
Tabel 1 – Taxa vamală efectiv aplicată în cazul importurilor românești de grâu
în cazul importurilor românești de secară (poziția tarifară 1002.00.00), taxa vamală aplicată acestora va cunoaște o majorare considerabilă odată cu adoptarea Tarifului vamal comun al UE, aceasta crescând de la aproximativ 100 RON (taxa vamală aplicată în anul 2012) la 178.1 RON (taxa vamală aplicabilă conform TVC, la un curs de schimb de 1 EUR = 3.4 RON). Cea mai importantă modificare în contextul aderării la UE, în ceea ce privește comerțul cu secară al țării noastre constă în eliminarea taxei vamale de 18.8%, practicată la importurile provenind din Uniunea Europeană.
în cazul orzului (poziția tarifară 1003.00), având în vedere prețul mediu de achiziție al acestuia pe piața românească în anul 2012 de 450 RON/1000kg și un curs de schimb stabilit la 1 EUR = 3.4 RON, analizând datele prezentate în tabelul nr. 2, putem observa următoarele:
taxa vamală generală este extrem de ridicată în comparație cu cele practicate la nivel european, urmând ca aceasta să se micșoreze o dată cu adoptarea TVC;
pe ansamblu, taxele vamale aplicate importurilor de orz vor crește atât în cazul poziției tarifare 1003.00.10 (de la cca. 137.5 RON în 2012, la 316.2 RON), cât și în cazul poziției tarifare 1003.00.90.
Tabel 2 – Taxa vamală efectiv aplicată în cazul importurilor românești de orz
SURSA : calcule proprii.
cazul ovăzului (poziția tarifară 1004.00.00) este similar cu cel al secarei, majorarea taxei vamale fiind chiar mai considerabilă, ajungându-se la un nivel al acesteia de aproximativ 302.6 RON;
în ceea ce privește importurile românești de porumb (poziția tarifară 10.05), având în vedere prețul mediu de achiziție al acestuia pe piața românească de 280 RON/1000kg și un curs de schimb de 1 EUR = 3.4 RON, situația schimbărilor ce vor fi efectuate (ilustrată în tabelul nr.3), se prezintă în felul următor:
taxa vamală generală nu este foarte ridicată în comparație cu cea aplicată la nivel european;
spre deosebire de taxele vamale aplicate la importurile românești de porumb în anul 2012, se vor înregistra micșorări ale acestora în cazul pozițiilor tarifare: 1005.10.11; 1005.10.13; 1005.10.15, taxa vamală scăzând de la 8.4 RON la 0; și majorări în cazul poziției tarifare 1005.10.90, de la 8.4 RON la 181.3 RON.
Tabel 3 – Taxa vamală efectiv aplicată în cazul importurilor românești de porumb
SURSA: calcule proprii.
cazul orezului, poate cel mai interesant, dar și cel care aduce cele mai mari dezavantaje pentru țara noastră, este cel în cadrul căruia se vor înregistra cele mai mari modificări în sensul majorării taxelor vamale, astfel:
în ceea ce privește poziția tarifară 1006.10.10 – Orez nedecorticat (orez paddy) destinat însămânțării – care în anul 2012 a beneficiat de exceptare de taxe vamale, în urma adoptării Tarifului vamal comun va cunoște o majorare a taxei vamale la 7.7%;
în cazul celorlalte două poziții tarifare 1006.10.21 și 1006.40.00, taxa vamală aplicabilă va crește substanțial până la nivelul de 717.4 RON/1000kg (în cazul poziției 1006.10.21) și până la 221 RON/1000kg (în cazul poziției 1006.40.00).
în privința celorlalte cereale – sorg, hrișcă, mei și triticale – majorarea protecției tarifare în contextul aderării la Uniunea Europeană este perfect vizibilă având în vedere că aceste produse au beneficiat de exceptări de taxe vamale la importul lor din țări terțe în anul 2012. Taxa vamală aplicată importurilor de sorg se va situa la cca. 178 RON/1000kg, cea pentru hrișcă la cca. 125.8 RON/1000kg, pentru mei la 190 RON /1000kg, iar pentru triticale la 316.2 RON/1000kg.
Având în vedere că în cazul Uniunii Europene taxele vamale predominante sunt cele specifice, stabilite pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate, sub forma unei cifre absolute în moneda UE, din analiza celor două tarife putem observa acordarea mai multor exceptări de taxe vamale din partea României, lucru care duce inevitabil la micșorarea mediei simple a taxelor vamale aplicate în România în comparație cu cele aplicate la nivel european.
În timp ce odată cu adoptarea Tarifului vamal comun, protecția tarifară pe ansamblu, va scădea, lucru valabil și în cazul produselor agricole (unde se va înregistra o scădere de la 30% la 16.2%), capitolul 10 „Cereale”, din Tariful vamal de import al României, prezintă anumite particularități, în sensul majorării taxelor vamale la 80% din pozițiile tarifare incluse în capitolul respectiv. Această tendință de creștere a protecției tarifare se poate traduce în dorința Uniunii Europene de protejare a producătorilor interni și de încurajare a comerțului intra-comunitar cu cereale în defavoarea producătorilor ce provin din țări terțe.
Luând în considerare faptul că țara noastră are tradiție în ceea ce privește cultura cerealelor, majorarea pe ansamblu, a taxelor vamale ne poate aduce atât avantaje cât și dezavantaje. În legătură cu avantajele României, putem spune că adoptarea Tarifului vamal comun va duce către intensificarea schimburilor comerciale de cereale între țara noastră și statele membre ale Uniunii Europene, producția României de cereale și în special de grâu și de porumb fiind considerabilă. Printre dezavantajele create de introducerea TVC, putem observa că în cazul comerțului cu orez, având în vedere că aceasta nu reprezintă o cultură specifică țării noastre, majorarea substanțială a taxelor vamale va determina România să-și îndrepte atenția către importurile comunitare, în timp ce până în prezent în totalul importurilor românești de orez prevalau cele asiatice.
În contextul aderării României la UE, adoptarea Tarifului vamal comun și alinierea la standardele europene constituie și o obligație crescândă a producătorilor români de a asigura competitivitatea produselor naționale cu cele existente la nivel comunitar. În scopul sporirii competitivității produselor românești în contextul viitoarei integrări, în domeniul agricol este necesară atât perfecționarea cadrului legal și instituțional pentru funcționarea piețelor agricole, cât și modernizarea și articularea sectoarelor de producție și comercializare, în conformitate cu standardele de calitate și normele existente la nivel european.
Dacă importurile românești de produse industriale au fost liberalizate total începând cu data de 1 ianuarie 2002, comerțul cu produse agricole dintre România și Uniunea Europeană întâmpină încă anumite bariere de ordin tarifar și netarifar. Odată cu aderarea României la UE, vor fi eliminate din calea comerțului cu produse cerealiere atât taxele vamale, cât și contingentele tarifare practicate în prezent (cum ar fi cele aplicate la importurile de grâu comun și meslin, destinate însămânțării – poziția tarifară 1001.90.91; secară – poziția tarifară 1002.00.00; orz – pozițiile tarifare 1003.00.10, respectiv 1003.00.90; hibrizi dubli și hibrizi încrucișați de porumb – poziția tarifară 1005.10.11; orez cu bobul rotund – poziția tarifară 1006.10.21), țara noastră obligându-se să aplice taxele vamale cuprinse în Tariful vamal comun al Uniunii Europene la importurile provenind din țări terțe și să acorde preferințe comerciale, în cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe al UE, statelor ce au încheiat sau sunt pe cale să încheie diverse acorduri comerciale cu Uniunea Europeană, ea devenind în același timp parte a acestor acorduri.
Tabel 4 – Sinteza cap 10 Cereale din tariful vamal de import al României
Tabel 5 – Sinteza cap. 10 cereale din tariful vamal comun alâl Uniunii Europene
CONCLUZII
În contextul aderării la Uniunea Europeană, principala preocupare a autorităților române rezidă în luarea măsurilor adecvate în scopul realizării obiectivelor generale ale economiei românești, atât pe parcursul perioadei de pre-aderare, cât și după momentul integrării în Uniunea Europeană, măsuri necesar a fi adoptate în scopul minimalizării șocului accederii în structurile europene și a posibilelor efecte nefavorabile asupra economiei țării noastre.
Obiectivele economiei românești se află în strânsă legătură cu obiectivele generale ale Uniunii Europene, obiective ce au fost afirmate în mod evident în repetatele runde de negociere derulate între statele membre (cele mai importante din punct de vedere economic fiind criteriile stabilite la Copenhaga și Lisabona). Îndeplinirea respectivelor obiective este o precondiție fundamentală în realizarea procesului de apropriere a României de standardele economice, sociale și instituționale ale Uniunii Europene.
Politicile comerciale și, în mod special, cele vamale trebuie să fie circumscrise următoarelor priorități:
realizarea măsurilor necesare care să conducă către o creștere consistentă a economiei;
realizarea unui cadru instituțional și a unor mecanisme similare celor existente în prezent la nivel european, pentru a nu produce distorsionări înainte de momentul aderării;
realizarea conformității între piața forței de muncă din România și standardele și obiectivele Uniunii Europene, în ceea ce privește nivelul de ocupare și condițiile de muncă, prin sporirea coeziunii sociale între grupurile de populație și regiuni;
asigurarea unei rate de creștere care să permită României realizarea convergenței către standardul de viață mediu din Uniunea Europeană, atât în termeni reali, cât și în termeni nominali.
Politicile vamale și reglementările în domeniul politicii comerciale au un impact semnificativ asupra nivelului de competitivitate al economiei naționale, în acest sens, creșterea competitivității internaționale a producției naționale reprezintă una dintre măsurile necesar a fi adoptate în scopul contracarării efectelor nefavorabile ce pot surveni în urma eliminării protecției vamale la importul României din UE și diminuare, în ansamblu, a protecției vamale la importul din țări terțe, ca urmare a integrării țării noastre în structurile europene.
Modificările ce vor surveni în domeniul politicii comerciale și al taxelor vamale în momentul aderării la UE, vor influența atât volumul și valoarea importurilor țării, cât și performanța exporturilor, vor conduce la modificarea comportamentului producătorilor, resimțindu-se, în același timp, la nivelul majorității consumatorilor. Aceste schimbări pot manifesta o influență sporită și asupra volumului intrărilor de investiții străine directe, putând produce efecte indirecte pe piața forței de muncă și în sectorul bunurilor interne comercializabile.
Reglementările în domeniul vamal determină modificări instituționale generând, în acest sens, apariția anumitor „șocuri” în mediul de afaceri intern și schimbări ale atractivității economiei locale. Liberalizarea în domeniul politicii comerciale are un impact major asupra structurii economiei, principalele influențe devenind perceptibile în procesul de alocare a resurselor și în ceea ce privește transferul de know-how din străinătate, acesta din urmă fiind facilitat.
În cadrul procesului de aliniere la standardele europene, de curând, România a făcut un pas important prin introducerea la 18 iunie 2006 a unui nou cod vamal, elaborat în conformitate cu normele europene, și menit să conducă către simplificarea operațiunilor de vămuire. Chiar dacă va funcționa doar până la 1 ianuarie 2007, când va fi introdus Codul Vamal Comunitar, acesta aduce anumite avantaje firmelor care lucrează cu vama, celor autorizate și firmelor de încredere, aceștia fiind considerați agenți economici cu bonitate. Printre avantajele presupuse de introducerea noului cod se numără: plata periodică a obligațiilor vamale și nu la fiecare transport efectuat; înregistrarea mărfurilor în contabilitate fără necesitatea unor declarații vamale; micșorarea termenului de declarare a mărfurilor în vamă de la 40 la 20 de zile și înființarea antrepozitelor libere (zone unde pot fi depozitate mărfurile străine fără a fi supuse taxării vamale).
În ceea ce privește armonizarea legislativă a politicii comerciale a României cu practicile aplicate la nivel comunitar, un lucru vital pentru țara noastră constă în evitarea aspectelor controversate cu privire la acquis – cum este de exemplu cazul capacității operaționale sau a legislației vamale – în acest caz, atât timpul cât și resursele vor fi mai bine controlate, implementarea normelor europene executându-se cu mai multă rapiditate și ușurință.
În legătură cu alinierea Tarifului vamal de import al României la Tariful vamal comun al Uniunii Europene, schimbările apărute vor consta, pe de-o parte în reducerea ratelor tarifului consolidat și a ratelor tarifare efectiv aplicate în cazul produselor la care gradul protecției tarifare românești este mai ridicat decât cel aplicat la nivel comunitar; iar pe de altă parte, în creșterea respectivelor rate (caz nu foarte frecvent), situație întâlnită în cazul produselor din industria alimentară, produselor agricole, produselor din industria textilă și a confecțiilor textile.
Conform anumitor analize statistice efectuate, s-a demonstrat că în urma alinierii tarifelor românești la standardele prevăzute în Tariful vamal comun al UE, impactul potențial direct asupra veniturilor bugetare ale României va fi negativ, ordinul de mărime fiind 2% din Produsul Intern Brut (cca 550 milioane EURO).
Aderarea României la Uniunea Europeană, previzibilă a se înfăptui la 1 ianuarie 2007, implică o deschidere mai mare a economiei, prin denunțarea tuturor acordurilor bilaterale și aplicarea Tarifului vamal comun. În urma aderării, formalitățile vamale pentru comerțul desfășurat cu statele membre ale Uniunii Europene dispar, mărfurile respective fiind considerate livrări sau achiziții intracomunitare. Nivelul taxelor vamale conform TARIC (Tariful Integrat al Comunităților Europene) este, în ansamblu, mai redus față de nivelul actual al taxelor vamale aplicate de România, ceea ce va conduce la condiții mai favorabile de acces pentru mărfurile importate din multe state nemembre (conform Schemei de Preferințe Generalizate a Uniunii Europene, SGP, respectiv SGP +, prin care sunt acordate facilități vamale unilaterale, în sensul reducerilor sau exceptărilor de taxe, unor produse originare dintr-un număr de 179 țări în curs de dezvoltare, inclusiv China, India, Rusia, Ucraina). În consecință, se poate afirma că nivelul protecției tarifare față de statele din afara Uniunii Europene se va diminua, ceea ce ar putea crea unele avantaje pentru România la importul de materii prime sau produse energetice, înregistrându-se în mod cert și multe efecte negative, cum ar fi creșterea gradului de penetrare a importurilor, susceptibile să majoreze presiunea asupra balanței comerciale, al cărei dezechilibru rămâne marea provocare cu care se confruntă comerțul exterior al țării noastre, implicit pentru stabilitatea sa financiară externă.
În procesul de aliniere la practicile comerciale europene, este necesar ca România să aibă în vedere experiențele trecute ale integrării, experiențe din care a rezultat că indiferent de nivelul de competitivitate, industriile naționale vor lua contact atât cu oportunități, cât și cu riscuri rezultate din apartenența la un teritoriu vamal extins. La fel de important este ca România să învețe din lecțiile anterioare aplicate țărilor aderente la Uniune la 1 mai 2004; în acest sens, putem lua ca exemplu experiența Poloniei, care deși nu a întâmpinat obstacole majore în derularea negocierilor de aderare în capitolul „Relații externe”, unele probleme au apărut la scurt timp după încheierea procesului de integrare, deși în mod ideal, aceste probleme ar fi trebuit soluționate în perioada de pre-aderare, ele nefiind identificate însă ca reprezentând o potențială amenințare pentru bunul decurs al procesului.
Bazându-se pe experiența celorlalte țări central și est-europene, care au aderat la UE la 1 mai 2004, România trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
prin adoptarea Tarifului vamal comun, tariful vamal mediu aplicabil la importurile de bunuri din țări terțe va scădea considerabil, în același timp fiind necesar să se ia în considerare posibila creștere a tarifelor aplicate anumitor bunuri, acestea putându-se afla printre cele mai importante pentru economia românească. Pentru exemplificarea acestei situații putem avea în vedere cazul Poloniei, care în urma adoptării Tarifului vamal comun (în condițiile în care nu solicitase schimbări în această privință și nu efectuase ajustări) s-a confruntat cu apariția anumitor probleme provenite din creșterea protecției tarifare aplicate la importul unor produse strategice pentru economia poloneză, printre aceste produse găsindu-se: semifabricatele din aluminiu, bananele și orezul. Deși Polonia își pusese speranța în compensațiile (referitoare în special la scăderea tarifelor) pe care Uniunea Europeană urma să le acorde în conformitate cu regulile GATT, Comisia Europeană a decis neacordarea respectivelor compensații, bazându-se pe următoarele considerații:
în cazul aluminiului, companiile din Uniunea Europeană aleg să importe fie semifabricate, fie aluminiu brut din zona de liber schimb AELS (în special din Norvegia), nefiind interesate de importurile ieftine provenite de la vecinii săi estici, aceștia din urmă reprezentând partenerii tradiționali ai Poloniei în domeniul acestor importuri.
în cazul orezului, UE practică tarife vamale ridicate în scopul sprijinirii producătorilor interni, în special din Italia.
în cazul bananelor, prin protecția tarifară aplicată, Uniunea alege să vină în sprijinul producătorilor din Africa, Caraibe și Pacific, în detrimentul exportatorilor din America Latină, principalii furnizori ai pieței poloneze.
în ceea ce privește alinierea deplină la SGP al Uniunii Europene, România trebuie să ia în considerare atât schimbările survenite cât și cele ce vor surveni în cadrul acestui sistem, în același timp analizând capacitatea sa de adaptare la aceste modificări. Având în vedere că la mijlocul anului 2005, SGP al Uniunii Europene a suferit unele ajustări, menite să reflecte mai bine nivelul de dezvoltare diferit al Uniunii Europene cu 15 membri, în comparație cu cel al Uniunii Europene cu 25 de membri, România trebuie să aibă în vedere alinierea la aceste schimbări înainte de aderare, luând în considerare, de asemenea, și posibilele modificări ce vor surveni în urma aderării sale și a Bulgariei.
un alt aspect necesar a fi luat în considerare de către autoritățile române face referință la aderarea României la acordurile comerciale internaționale încheiate de Uniune și statele membre ale acesteia. În ceea ce privește aderarea României la acordurile în cauză, acest proces nu trebuie să contravină priorităților și obiectivelor exprimate de țara noastră în domeniul politicii comerciale și al derulării comerțului exterior.
Deși alinierea la standardele Uniunii Europene în domeniul politicilor vamale nu presupune costuri la fel de ridicate ca în cazul altor capitole ale acquis-ului, totuși trebuie să fim conștienți că atât costurile cât și beneficiile indirecte trebuie analizate cu grijă în momentul implementării anumitor măsuri, efectele liberalizării comerțului cu statele membre ale Uniunii Europene propagându-se asupra întregii economii naționale.
Una din condițiile esențiale ale alinierii la standardele europene o constituie buna organizare a cadrului instituțional și în acest sens a Departamentului de Comerț Exterior (DCE), care după anul 1989, a suferit numeroase reorganizări, aproximativ câte una la doi ani, care au culminat cu transferarea acestuia în 2001 sub tutela Ministerului Afacerilor Externe. Un pas înainte a fost efectuat în anul 2005, moment din care acesta se regăsește în structurile Ministerului Economiei și Comerțului.
Unul din lucrurile stringente ce trebuie avute în vedere după aderarea la Uniunea Europeană, se referă la faptul că presiunile asupra balanței comerciale a României vor crește, ca urmare a alinierii nivelului taxelor vamale la nivelul european și, implicit, a deschiderii, într-o mai mare măsură, a pieței românești pentru produsele statelor nemembre. În acest sens, este imperativ necesar ca autoritățile române să gestioneze în mod eficient deficitul comercial care în viitor poate atinge valori foarte ridicate.
În scopul asigurării unei alinieri cât mai „line” și cât mai rapide la standardele și normele europene consider ca fiind necesară adoptarea următoarelor măsuri:
eliminarea disfuncțiilor existente, care afectează bugetul de stat și mediul de afaceri, prin accelerarea măsurilor de reformă instituțională;
atribuirea de noi competențe autorității vamale în scopul creșterii gradului de colectare impozitelor, prin dispariția unor verigi administrative și simplificarea procedurilor de constatare, calculare, încasare și urmărire a creanțelor bugetare;
eliminarea corupției din sistemul vamal prin reorganizarea activității regionalelor vamale, regândirea întregului sistem al competențelor acesteia, inclusiv in materia eliberării diferitelor autorizații solicitate în exces de legislația în vigoare, precum și prin crearea unui mecanism transparent de stimulare materială a personalului vamal combinat cu pregătirea profesională intensivă;
regândirea sferei de competență a tuturor autorităților statului care își desfășoară activitatea în punctele de trecere a frontierei; adoptarea în această privință a modelelor performante ale vămilor statelor membre ale Uniunii Europene, prin stabilirea unor atribuții ferme referitoare la subordonare, cooperare și colaborare;
îmbunătățirea infrastructurii vamale prin optimizarea comunicațiilor;
intensificarea cooperării autorităților vamale cu celelalte instituții competente în vederea culegerii de informații, a schimbului de date și a procesării acestora în scopul depistării și combaterii traficului ilicit de bunuri și persoane.
BIBLIOGRAFIE:
Albu, Cornel; Andreescu, Eugen; Rădulescu, Liliana – „Procese definitorii și tendințe în politica comercială externă a Uniunii Europene”, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2003.
Alexandri, Cecilia; Sima, Elena – „Piața cerealelor în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană”, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2005 (din Colecția Biblioteca Economică, Seria Probleme Economice, volumul 150 – 151, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice, Institutul de Economie Agrară).
Baldwin, Richard – “Towards an Integrated Europe”, London: MacMillan Press Ltd., 1995.
Berinde, Mihai – „Regionalism și multilateralism în comerțul internațional”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2004.
Borchardt, Klaus – Dieter – “The ABC of Community law”, European Documentation Series, European Commission, Bruxelles, 2000.
Botez, Octavian Gheorghe – „Politica comercială externă a României”, Editura Fundației „România de mâine”, București, 1999.
Botez, Octavian Gheorghe – „Comerțul internațional și comerțul exterior al României”, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2000.
Ciupagea, Constantin (coordonator) – „Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la Uniunea Europeană”, Institutul European din România, București, 2004.
Ciupagea, Constantin; Unguru, Mihaela Cristina; Cojanu, Valentin; Alanoca, Saul (expert UE) – „Adaptarea politicilor României la cerințele UE cu privire la taxele vamale și politica comercială”, Institutul European din România, București, 2003.
Dumitrescu, Sterian; Bal, Ana – „Economie mondială”, ediția a II-a, Editura Economică, București, 2002.
Fota, Constantin (coordonator) – „Politici comerciale”, Editura Arta Grafică, 1993.
Franc, Valeriu Ioan; Inotai, András; Moldoveanu, Marcel – “Issues related to the accession of Hungary and Romania into the European Union” (The 4th Romanian – Hungarian Bilateral Round Table, Bucharest, June 13 – 14, 2003), Institutul Național de Cercetări Economice, Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu”, București, 2003.
Gheorghiță, Virgil; Cociuban, Aristide – „Economie mondială”, Editura Politeia – SNSPA, București, 2002.
Hunink, Rolf (conducător de proiect) – „Manualul afacerilor europene. Formare Inițială în Afaceri Europene pentru Funcționarii Publici din Administrația Publică Centrală din România”, Institutul European din România (IER), București, septembrie 2005.
Limão, Nuno; Olarreaga, Marcelo – ”Trade Preferences to Small Developing Countries and the Welfare Costs of Lost Multilateral Liberalization”, The World Bank Development Research Group Trade Team, April 2005.
Miron, Dumitru (coordonator) – „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, București, 2006.
Miron, Dumitru – „Comerț internațional”, Editura Academiei de Studii Economice, București, 2003.
Pârgaru, Ion; Bran, Florina; Ioan, Ildiko – „Politicile comercială și de mediu ale României”, Editura Academiei de Studii Economice, București, 2004.
Prisăcaru, Ghiorghi; Georgescu, Șerban – „Istoria și politicile Uniunii Europene”, Note de curs, Editura Universul Juridic, București, 2005.
Prisecaru, Petre – „Politici comune ale Uniunii Europene”, Editura Economică, București, 2004.
Ram, Melanie H. – “Sub-regional Cooperation and European Integration: Romania’s Delicate Balance”, Wikipedia Encyclopedia.
Rădoi, Dumitru (coordonator); Aldea, Victor; Beldescu, Alina – „Impactul adoptării acquis-ului comunitar privind politica comercială comună în perspectiva aderării la Uniunea Europeană”, Academia Română – Secția Științe Economice, Juridice și Sociologice a Academiei Române, București, 2001.
Sută, Nicolae – „Comerțul exterior și politica comercială externă a României”, Editura Economică, București, 2002.
Sută, Nicolae; Drăgan, Gabriela; Mărăscu, Aurel – „Comerțul exterior și politica comercială a României în perioada de tranziție la economia de piață. Strategii de dezvoltare.”, Editura Economică, București, 2002.
Sută, Nicolae; Miron, Dumitru; Sută – Selejan, Sultana – „ Comerț internațional și politici comerciale contemporane”, Editura Eficient, București, 2000.
Șerban, Radu – „Strategii de aderare la Uniunea Europeană: componenta comercială”. Teză de doctorat. Academia de Studii Economice – Facultatea de Relații Economice Internaționale, București, 2000.
Voinea, Liviu – „Economie regională. Europa de Sud – Est și integrarea europeană”, Editura Sylvi, București, 2002.
Studiul elaborat de ABN – AMRO România – ”Romania vs Poland – a Narrowing Gap”, publicat în “Romanian Business Digest”, IBP Publishing & Conferences, București, martie 2006.
EUROSTAT (Comext, Statistical regime 4) – Trade statistics.
„Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altã parte” („Acordul European de Asociere”), Ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 20/6 aprilie 1993, apărută în Monitorul Oficial al României, anul V, nr. 73/12 aprilie 1993.
„Proiect de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa”, adoptat prin consens de Convenția Europeană la 13 iunie și 10 iulie 2003, prezentat președintelui Consiliului European la Roma la 18 iulie 2003.
„Tratatul de aderare a Bulgariei și României la Uniunea Europeană”, Doc. AA1/2/05, Bruxelles, 31 martie 2005.
„Tratatul de instituire a Comunității Europene”, Roma, 25 martie 1957:
http://europa.eu.int/eur-lex/en/treaties/dat/ec_cons_treaty_en.pdf
Comisia Europeană, DG Comerț:
http://europa.eu.int/comm/trade/index_en.htm
Centrul Internațional pentru Comerț și Dezvoltare Durabilă:
Centrul Român pentru Promovarea Comerțului:
http://www.traderom.ro/
Agenția Națională de Administrare Fiscală – Autoritatea Națională a Vămilor:
http://www.custom.ro/vami/
Institutul European din România:
Departamentul de Comerț Exterior:
http://www.dce.gov.ro/
Ministerul Afacerilor Externe:
www.mae.ro
Organizația Mondială a Comerțului (statistici comerț):
www.wto.org
Site-ul Uniunii Europene – Tarif Vamal Comun:
http://www.europa.eu.int/comm/taxation_customs/customs/customs_duties
Site-ul Uniunii Europene – Sistemul Generalizat de Preferințe al UE:
http://europa.eu.int/comm/trade/issues/global/gsp
Centrul de Informare al Comisiei Europene în România:
www.infoeuropa.ro
Enciclopedia on-line Wikipedia:
www.wikipedia.org
Biblioteca digitală a Academiei de Studii Economice:
www.biblioteca.ase.ro
Site oficial PricewaterhouseCoopers Auditors & Accountants (studii):
http://www.pwc.com/
Institutul Național de Statistică:
www.insse.ro
Site-ul televiziunii Antena3:
www.antena3.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici Comerciale Contemporane. Studiu de Caz (ID: 144572)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.