Politica Statelor Unite ale Americii In Perioada Razboiului Rece

Introducere

Înca din secolul al XIX-lea Alexis de Tocqueville prezice ca Statele Unite ale Americii si Rusia imperiala au vocatie de a deveni fiecare un imperiu la scara mondiala, si ca se vor înfrunta pentru dominatia globala în momentul când vor intra în contact. În viziunea lui fiecare dintre cele doua mari state pare sa fie predestinat printr-un plan al Providentei sa tina într-o zi în mainile lui destinele a jumatate din planeta.

Divergentele ideologice dintre politicienii americani si omologii lor rusi sunt mult anterioare perioadei razboiului rece si coboara în timp spre anul 1917, atunci când odata cu instalarea la putere a partidului comunist cele doua state încep sa aiba opinii cu adevarat opuse. Comunistii rusi creeaza Uniunea Sovietica si declara în acelasi timp un razboi ideologic tarilor capitaliste din Vest. Nemultumirea Statelor Unite fata de noul regim, este mai mult decât evidenta prin refuzul de a recunoaste Uniunea Sovietica. Aceasta recunoastere având loc, în cele din urma, în 1933.

Înca de la caderea sistemului tarist, marile tari capitaliste au încercat prin stratageme politice sa doboare noul sistem comunist. Se pare ca temerile lor erau destul de întemeiate deoarece înca de la începuturile noului sistem, Lenin mentiona ca singura forma de a face sa supravietuiasca comunismul într-o lume capitalista era de a-l extinde în alte tari si daca este necesar de a-l impune. De vreme ce capitalismul este global, comunismul trebuia la rândul lui sa aiba o viziune globala.

Reusitele militare ale lui Hitler în Europa si punerea în practica a tendintelor sale expansioniste la nivel mondial, face ca aceasta noua amenintare comuna sa treaca pentru un timp pe planul întâi, determinând SUA si URSS sa lase în asteptare vechile dispute ideologice. Desi au luptat ca aliati în timpul celui de-al doilea razboi mondial, împotriva Germaniei naziste, relatiile dintre aceste doua state se vor degrada vertiginos începând cu 1944. Inevitabila ruptura producându-se la sfârsitul razboiului prin decizia lui Stalin de a nu-si retrage trupele stationate în statele din estul Europei si de a obstructiona alegerile democratice prevazute în aceste state.

Vechile temeri ale lumii capitaliste, de a vedea comunismul extinzându-se în întreaga lume, erau astfel reactivate. Pe lânga nerespectarea tratatelor internationale semnate la Ialta, politica de expansionism comunist sperie lumea capitalista si constituie unul din motivele ce au stat la baza razboiului rece. Acest nou razboi ideologic se caracterizeaza prin împartirea globului în doua blocuri specifice din punct de vedere politic si geografic, Estul condus de Uniunea Sovietica comunista si Vestul condus de Statele Unite capitaliste. Fiecare având de aparat propriile sale puncte de vedere politice, economice si militare.

Doctrinele lui Truman si Jdanov din 1947, marcheaza adevarata intrare în razboiul rece. Tarile capitalise trebuiau deci sa reactioneze în mod viguros pentru a împiedica comunismul sa se dezvolte, ceea ce antreneaza mai multe confruntari care ar fi putut sa se termine printr-un al treilea razboi mondial care ar fi fost cu siguranta un razboi nuclear.

În centrul atentiei razboiului rece se situeaza amenintarea nucleara. Se pare ca arsenalul nuclear, datorita capacitatii lui de distrugere inegalata, este în mare parte responsabil de absenta conflictului la scara mare între cele doua blocuri. Teama de un nou conflict mondial cu finalul unei distrugeri reciproce creeaza echilibrul terorii. Acest echilibru obtinut prin intimidarea ambelor parti, determina superputerile sa admita ca utilizarea armelor nucleare trebuie sa fie restrânsa la minimum. Astfel amenintarea unui conflict nuclear cu un final apocaliptic a dezamorsat cele câteva crize ale rachetelor limitând conflictele la teatrele regionale si locale.

Începutul anilor 1970 constituie apogeul destinderii, ce ramâne totusi limitata. Conflictul Est-Vest continua cu asa zisul al doilea razboi rece începând din 1975 si pâna în decembrie 1991, data caderii URSS si a demisiei lui Gorbaciov. Astfel dupa aproape jumatate de secol de criza internationala omenirea râmane dominata de o singura superputere, Statele Unite ale Americii.

Partea I : Sistemul capitalist american versus

sistemul comunist sovietic – confruntarea ideologica a superputerilor

I.1. «The Cold War» sau noua ordine mondiala

Razboiul rece (în engleza : Cold War) este perioada de tensiuni si de confruntari ideologice si politice dintre cele doua superputeri Statele Unite ale Americii si Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice si aliatii lor între 1947 si 1991, anul imploziei URSS si al dizolvarii Pactului de la Varsovia.

În 1945, sub pana scriitorului englez George Orwell, apare pentru prima oara expresia « Cold War ». Ea a fost reluata în 1947 de catre omul de stat american Bernard Baruch si popularizata de catre jurnalistul Walter Lippmann.

Termenul « rece » arata ca nu este vorba de un razboi în sensul obisnuit al cuvantului, ci de o confruntare ce proscrie înfruntarea armata directa între cei doi mari învingatori ai celui de-al doilea razboi mondial; aceasta confruntare este totusi marcata de cursa înarmarii, amenintarea nucleara (echilibrul terorii) si competitia tehnologica în domeniul cuceririi spatiului.

În 1945, în contextul geopolitic mondial, se ridica doua superputeri ce domina statele europene ruinate de cel de-al doilea razboi mondial. Statele Unite ale Americii îsi demonstreaza forta nucleara începând cu bombardamentele atomice de la Hiroshima si Nagasaki din august 1945 si dispun deasemenea de o putere economica si financiara de neegalat. Uniunea Sovietica devine la randul sau putere nucleara în 1949 si poseda o forta militara decisiva în Europa Centrala si Orientala si un prestigiu politic considerabil.

În aceasta noua conjunctura internationala apare necesitatea unei noi ordini monetare si financiare mondiale în jurul dolarului american pentru a evita instabilitatea economica existenta între cele doua razboaie mondiale si a relansa schimburile internationale. Instituita pe 22 iulie 1944 prin acordurile de la Bretton Woods, la sfârsitul unei conferinte care a reunit 44 de tari, aceasta noua organizare a economiei mondiale a fost negociata de fapt între Franta, Anglia si Statele Unite.

Acordurile stabilesc un Fond monetar international (FMI), ai carui patroni succesivi vor fi în mod traditional europeni, precum si o Banca internationala pentru reconstructie si dezvoltare (BIRD), numita in mod obisnuit Banca mondiala, condusa în mod traditional de catre un american. FMI si BIRD au ca misiune în special sa asigure stabilitatea devizelor nationale si sa acorde împrumuturi pentru reconstructie si dezvolatare.

Afirmând ca vrea sa garanteze securitatea URSS prin instalarea de guverne prosovietice în statele aliate aflate de-a lungul frontierelor sale, Stalin cauta sa puna URSS la adapost de un posibil atac prin crearea unui ecran teritorial si ideologic, adica un spatiu protector care sa îndeparteze amenintarea de frontierele sovietice.

Astfel împinge mai spre vest frontierele URSS prin anexarea tarilor baltice si a unei parti a Poloniei, în timp ce teritoriile germane situate la est de Oder si de Neisse (linia Oder-Neisse) sunt puse sub administrare poloneza (împartire efectuata în timpul conferintei de la Postdam).

În acelasi timp Moscova impune guverne prosovietice în tarile Europei Centrale si Orientale ocupate de catre Armata rosie (cu exceptia Austriei), tari care vor deveni mai târziu democratii populare.

Vestul percepe aceste politici staliniste ca manifestarea unei vointe hegemoniste a URSS. Din ce în ce mai ingrijorat de aceste violari repetate ale Cartei Atlanticului si a Declaratiei pentru Europa eliberata de la Ialta, Churchill se alarmeaza într-o telegrama din 12 mai 1945 trimisa lui Truman de riscurile de a vedea forte sovietice avansând pana la malurile Atlanticului, si utilizeaza deja celebra expresie, cortina de fier. În martie 1946, într-un discurs rasunator, el denunta deschis aceasta acaparare sovietica a Europei Centrale si Orientale.

În acest cadru international din ce în ce mai ostil statele lumii încep sa se grupeze si sa se puna sub protectia uneia sau alteia dintre superputeri, formându-se blocul de Vest si blocul de Est. Gruparea statelor se face printr-o serie de pacte : determinând pactomania, ce explica rapida instalare a blocurilor în timpul razboiului rece. Fiecare stat se aseaza sub protectia unei superputeri nucleare : este vorba de umbrela nucleara.

Formarea democratiilor populare este resimtita de catre tarile occidentale ca o amenintare si SUA reactioneaza pe mai multe planuri.

Pe 12 martie 1947, presedintele Truman îsi anunta politica de containment (îndiguire) a comunismului. Doctrina Truman prevede sa asiste toate tarile care pentru a-si pastra independenta lupta împotriva expansionismul sovietic. Aplicarea acestei doctrine va aduce Statele Unite sa intervina departe de teritoriul lor si în favoarea regimurilor dictatoriale. În timpul razboiului rece, multe dictaturi din America Latina si din Europa sustin politicile americane, care sunt vazute ca metereze în fata înaintarii comuniste.

Exista deasemenea o opozitie economica a pietei împotriva economiei planificate. Începând cu 1947, Statele Unite pun în aplicare planul Marshall, ajutor economic pentru reconstruirea Europei, ca un complement la doctrina lui Truman.

În iunie 1947, într-un discurs pronuntat la universitatea Harvard, secretarul de stat George Marshall ofera Europei un ajutor fratesc cu scopul de a învinge foamea, disperarea si haosul care domnea dupa cel de-al doilea razboi mondial. Planul Marshal sau Planul de Reconstructie europeana (European Recovery Program) a fost propus întregii Europe, inclusiv tarilor din est, si chiar Uniunii sovietice. El era totusi însotit de doua conditii : pe de o parte, ajutorul american sa fie gestionat de institutii europene comune, si pe de alta parte, guvernul federal american sa aiba un drept de verificare asupra repartizarii. Stalin ezita, apoi la sfârsitul lui iunie, îsi anunta refuzul. Polonia si Cehoslovacia, care, într-un prim moment, au dat un raspuns favorabil propunerii americane, s-au vazut obligate sa refuze la rândul lor.

În final, 16 tari, la care se alatura în 1949 Germania de Vest (RFG), vor accepta planul Marshal : Franta, Anglia – care vor fi principalii beneficiari – Austria, Benelux, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, tarile scandinave, Portugalia, Elvetia si Turcia. În aprilie 1948, aceste 16 tari fondeaza Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE), ce va deveni mai tarziu (OCDE), organism supranational a carei prima raspundere era de a gestiona si repartiza ajutorul american între tarile membre.

Obiectivul planului Marshall, totusi, nu a fost numai economic. Guvernul federal american de la Washington a înteles ca lipsurile populatiilor europene faceau jocul partidelor marxiste aliniate spre Moscova. De aceea, injectia de capitaluri americane a fost complementul economic al doctrinei de containment : indiguirea influentei sovietice prin crearea unui spatiu de prosperitate in Europa.

Pe plan militar, Statele Unite si aliatii lor constituie o importanta retea de aliante de aparare : Organizatia Statelor Americane (1948), Tratatul de la Bruxelles (1948), Pactul Atlantic (1949) dotat în 1950 de o structura militara, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Tratatul de Securitate Australia, New Zealand, Statele Unite (ANZUS) (1951), Organizatia tratatului Asiei de Sud-Est (SEATO) (1954) si Pactul de la Bagdad (1955). Tarile semnatare se angajeaza sa se ajute reciproc în caz de agresiune.

URSS adopta o strategie paralela. În septembrie 1947, ca raspuns la doctrina Truman si la planul Marshall, care dupa ei vizeaza aservirea economica si politica a Europei, sovieticii înfiinteaza Comitetul de informatie a partidelor comuniste (KOMINFORM). Scopea de aliante de aparare : Organizatia Statelor Americane (1948), Tratatul de la Bruxelles (1948), Pactul Atlantic (1949) dotat în 1950 de o structura militara, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Tratatul de Securitate Australia, New Zealand, Statele Unite (ANZUS) (1951), Organizatia tratatului Asiei de Sud-Est (SEATO) (1954) si Pactul de la Bagdad (1955). Tarile semnatare se angajeaza sa se ajute reciproc în caz de agresiune.

URSS adopta o strategie paralela. În septembrie 1947, ca raspuns la doctrina Truman si la planul Marshall, care dupa ei vizeaza aservirea economica si politica a Europei, sovieticii înfiinteaza Comitetul de informatie a partidelor comuniste (KOMINFORM). Scopul oficial al acestui organism este schimbul de experienta si coordonarea activitatii partidelor comuniste. În timpul reuniunii constitutive Andrei Jdanov, secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, alaturi de delegatii a noua partide comuniste europene, denunta imperialismul american care, dupa el, vasaliza economiile europene plasându-le sub tutela Washingtonului. Conform doctrinei lui Jdanov, lumea era de acum divizata în doua tabere antagoniste : de o parte tabara imperialista si antidemocratica în care Statele Unite constituiau principala forta conducatoare; pe de alta parte, o tabara antiimperialista si democratica plasata sub egida Moscovei.

În ianuarie 1949, ca urmare a constituirii OECE, URSS înfiinteaza Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) format din URSS, RDG, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria si România, care este însarcinat sa coordoneze economiile democratiilor populare si sa planifice schimburile comerciale dintre ele.

Pe plan militar, ca urmare a admiterii RFG în NATO, URSS creaza în mai 1955 pactul de la Varsovia, care oficializeaza autoritatea sovietica asupra armatelor democratiilor populare.

Începând cu 1947, mai multe conferinte internationale reunesc marile puteri în scopul de a formula un conses asupra problemelor ce le separa : soarta si statutul Germaniei, conflictele internationale, dezarmarea generala, etc. Desi ele constituie un fel de armistitiu în plin razboi rece, aceste reuniuni se soldeaza prin esecuri sau ajung la rezultate nesemnificative.

I.2. Conflictul Est-Vest – între tensiunea crizelor

si coexistenta pasnica

Lupta ideologica dintre cele doua blocuri rivale a generat în timpul razboiului rece numeroase conflicte locale si regionale cunoscute sub numele de crize.

În iulie 1945, la conferinta de la Postdam, cei trei conducatori ai principalelor puteri aliate, Churchill (apoi succesorul sau, Attlee), Stalin si Truman îsi dau acordul asupra împartirii Germaniei si Austriei în patru zone de ocupatie : americana, britanica, franceza si sovietica. Deasemenea, Berlinul, vechea capitala a Reichului, este împartit în patru sectoare de ocupatie. Desi izolat în zona sovietica, este totusi racordat la zonele occidentale prin caile de acces aeriene, autorutiere si feroviare.

Dupa reusita sovietica de la Praga, din februarie 1948, occidentalii decid sa transforme în scurt timp cele trei zone ce le apartineau în stat suveran vest-german (conferinta de la Londra, din aprilie-iunie 1948). Stalin protesteaza împotriva acestei diviziuni a Germaniei si, pe 22 iunie 1948, profita de izolarea geografica a Berlinului pentru a bloca tot accesul terestru si fluvial al sectoarelor occidentale. Mai mult de doua milioane de locuitori si 30 000 de soldati se gasesc luati ostateci în spatele cortinei de fier. Se instaureaza astfel prima criza a Berlinului.

Într-un prim moment, aliatii planuiau sa forteze blocada, în urma propunerii generalului Clay. Dar nu voiau sa-si asume riscul de a provoca un conflict armat din initiativa lor. Pe de alta parte Europa de Vest se afla în plina reconstructie iar puterea militara conventionala a blocului de Est era de departe superioara celei occidentale. În acelasi timp americanii si aliatii lor nu puteau nici sa nu reactioneze, deoarece aceasta neimplicare ar fi determinat esecul politicii de containment.

Pentru a salva Berlinul de strânsoarea sovietica, britanicii si americanii se decid în cele din urma sa organizeze un pod aerian, adica sa asigure aprovizionarea (alimente, carburanti, carbuni) cu avioanele. Timp de 11 luni cât a durat blocada, doua milioane si jumatate de tone de încarcatura (din care doua treimi reprezenta carbune) sunt transportate prin intermediul a 275 000 de zboruri în Berlinul de Vest. Pe 12 mai 1949, constient de esecul sau, Stalin decide sa ridice blocada.

Aceasta criza va diminua prestigiul URSS în lume, pe de o parte din cauza imaginii berlinezilor înfometati rezistând la politica sa de forta si pe de alta parte din cauza umilirii militare, si în paralel va creste prestigiul SUA în ochii germanilor de vest, statutul americanilor trecând de la cel de ocupant la cel de protector.

În timp ce pe harta Europei îsi fac aparitia noile republici germane (RFG proamericana si RDG prosovietica), de cealalta parte lumii se naste la 1 octombrie 1949 o noua forta redutabila, Republica Populara Chineza, prin victoria lui Mao Zedong în fata nationalistului Chiang Kai-Shek.

La sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, dupa înfrângerea japonezilor în august 1945, Coreea este rupta în doua la nivelul paralelei de 38 de grade : la sud, Republica Coreea, proamericana, la nord, Republica Populara Democrata Coreeana, prosovietica si sustinuta de China. În 1948 si în 1949, armatele sovietica si americana îsi parasesc zonele de ocupatie de o parte si de alta a paralelei de 38 de grade.

Încurajata de declaratiile americane care nu specificau apartenenta Coreei în perimetrul de aparare al SUA, si cu acordul lui Stalin, armata nord-coreeana ataca Coreea de Sud pe 25 iunie 1950 dând nastere la o noua criza : razboiul Coreei. Statele Unite aplica politica lor de containment (îndiguire), care se opune expansiunii comuniste, sustinând Coreea de Sud. Reactia americana are deasemenea o explicatie strategica : lasând Coreea de Nord sa-si duca la capat agresiunea fata de un aliat american fara sa fie pedepsita ar fi crescut riscul unei basculari a obligatiei de supunere a Japoniei fiind prea izolata sa faca fata puterii comuniste.

Pe 27 iunie 1950 Natiunile Unite condamna agresiunea nord-coreeana si decide sa vina în ajutorul Coreei de Sud. Generalul american Mac Arthur, este numit comandant sef al fortelor ONU, formate în mare parte din contingente americane. Trupele ONU reusesc sa respinga trupele nord-coreene, iar la sfârsitul lui septembrie 1950 Mac Arthur atinge frontiera Correa de Nord-China. În octombrie, în fata unei masive interventii a unei armate de voluntari chinezi, el trebuie sa se întoarca spre paralela de 38 de grade, unde frontul se va stabiliza în martie 1951.

Pentru a obtine victoria, Mac Arthur propune atunci lui Truman un plan de escaladare a conflictului : bombardarea Manciuriei, blocada navala a coastelor chineze, debarcarea fortelor generalului Chang Kai-Shek în China de Sud, si daca este cazul, utilizarea armei atomice. Truman, care este convins ca o asemenea initiativa va provoca o interventie sovietica îl concediaza pe Mac Arthur si îl inlocuieste cu generalul Matthew Ridgway.

Pe 27 iulie 1953, dupa moartea lui Stalin si dupa doi ani de tratative, armistitiul se semneaza la Panmunjeom, dar nu va fi urmat de nici un tratat de pace.

Odata cu cu venirea la putere în URSS a lui Hrusciov începe etapa de coexistenta pasnica între cele doua blocuri. Dupa moartea lui Stalin pe 5 martie 1953, Hrusciov, noul numarul unu sovietic, condamna crimele lui Stalin si începe procesul de destalinizare.

Teoria dominoului formulata pe 7 aprilie 1954 de catre presedintele Eisenhower, justifica interventia Statelor Unite în lume, care abandoneaza astfel definitiv izolationismul. În acelasi an, doctrina Dulles prevede represalii masive în caz de atac din partea URSS : coexistenta pasnica este fondata pe echilibrul terorii. În 1957 presedintele Eisenhower enunta doctrina Eisenhower care promite ajutoare economice si militare statelor din Orientul Mijlociu pentru a face front comun influentei sovietice. Doctrina este aplicata în timpul crizei Libanului din 1958, în timpul careia 14 000 de militari americani au debarcat in Liban.

De cealalta parte, doctrina Sokolovski, enuntata de Hrusciov în 1960, reafirma utilizarea în caz de atac a armei nucleare.

În timpul acestei perioade, exista un dialog mai deschis între conducatorii celor doua blocuri. Hrusciov îl intalneste pe Eisenhower în 1956 în Anglia, în 1959 in Statele Unite, în 1960 în Franta si pe Kennedy în 1961 la Viena. Tanarul democrat John F. Kennedy câstigase alegerile în noiembrie 1960 si intra în functiune în ianuarie 1961.

Presedintele Kennedy prefera o coexistenta pasnica cu URSS, dar vrea în acelasi timp sa împiedice comunismul sa se raspândeasca în lumea a treia. În cadrul doctrinei Kennedy, el propune ca forta si unitatea militara cerute în lupta împotriva comunismului sa fie contrabalansate de sperantele de dezarmare si de cooperare globala. În acest cadru, el creeaza Alianta pentru Progres (1961), un program de ajutor economic pentru a sustine America Latina si a contra influenta Cubei. Aceasta alianta se arata a fi mai curand dezamagitoare.

Deasemenea, el creste ajutorul american pentru Congo-Kinshasa si trimite consilieri militari în Laos si în Vietnam. În acelasi timp, doctrina MacNamara de riposta progresiva înlocuieste în 1962, doctrina Dulles pentru represalii masive.

Blocul sovietic traieste o importanta criza cristalizata prin revolta ungara din Budapesta, înabusita de Moscova printr-o represiune violenta transformata într-un masacru în care si-au pierdut viata circa 2500 de maghiari si 700 de soldati sovietici. Miscarea ungara din 23 octombrie – 10 noiembrie 1956 a fost o insurectie, se poate spune chiar o revolutie. Aceasta revolta a fost o ridicare spontana, fara conducator, o autentica miscare de mase unite de ura impotriva regimului stalinist si de o vointa de ameliorare a situatiei sociale. Ancheta facuta de catre Comitetul Special ONU asupra Ungariei în 1957 îsi concluzioneaza raportul spunând ca miscarea ungara a avut un caracter nu numai national, ci deasemenea spontan. Agitarea scriitorilor, studentilor si a jurnalistilor arata o emancipare progresiva fata de Partidul muncitorilor unguri (partid unic), precum si o dezagregare a sistemului totalitar.

În 1956, statele lumii asista la criza Suezului, un razboi între Egipt pe de o parte, si Franta, Anglia si Israel pe de alta parte. Franta si Anglia se gasesc sub presiunea celor doua superputeri, care nu apreciaza ca nu au fost anuntate de operatiunea din jurul canalului Suez. URSS ameninta ca foloseste arma atomica, pentru ca vede aici un razboi colonial. În criza Suezului, cele doua mari superputeri adopta aceeasi pozitie, desi prin esenta lor ele constituie doua blocuri opuse.

Statele Unite si URSS au tinut sa arate ca era coloniala s-a sfârsit si ca nici o politica nu se putea face în Orientul Apropiat fara acordul lor. URSS castiga în prestigiu în Orientul Mijlociu si strânge mai mult alianta cu Egiptul. Pentru sovietici; criza Suezului a fost folosita ca diversiune pentru deturnarea atentiei de la evenimentele din Ungaria unde tancurile rusesti au zdrobit insurectia de la Budapesta pe 4 noiembrie fara o reactie adevarata din partea blocului de Vest.

În noiembrie 1958, apare a doua criza a Berlinului. Aceasta situatie va crea o criza diplomatica cunoscuta sub numele de ultimatumul lui Hrusciov si în care au fost implicate toate puterile occidentale. Între 1949 si 1961, 3,6 milioane de germani din est au tranzitat prin Berlin pentru a se refugia în RFG. Aceasta hemoragie demografica a fost un dezastru economic pentru RDG, pentru ca erau în principal ingineri, doctori si muncitori specializati. În acelasi timp, aceasta era o catastrofa politica deoarece atingea imaginea de marca oficiala a RDG.

În iunie 1961, Kennedy si Hrusciov se întâlnesc la Viena. Hrusciov anunta ca va semna un tratat de pace cu RDG, ceea ce privau Statele Unite de accesul lor în Berlinul de vest. Kennedy riposteaza etalând tancurile americane în fata fortelor sovietice si crescând bugetul militar american. Sub aceasta presiune Hrusciov îsi retrage armata.

Pe 13 august 1961, construirea zidului Berlinului între sectorul sovietic si cele trei sectoare occidentale pune capat acestei dezertari sistematice a cetatenilor din RDG. Dar, tinând cont ca autoritatile est germane si sovietice nu au facut nici o tentativa de a bloca caile de comunicatie dintre RFG si Berlinul de Vest si ca pe de alta parte, Hrusciov nu pune problema statutului quadripartit al orasului, reactia occidentalilor se limiteaza la proteste verbale si la gesturi simbolice : vizita în Berlinul de Vest a generalului Lucius D. Clay, organizatorul celebrului pod aerian din timpul primei crize a Berlinului, si întarirea garnizoanei americane cu 1 500 de oameni. În ochii occidentalilor, construirea zidului nu constituie altceva decat o agresiune fata de germanii de est si nu ameninta interesele esentiale ale blocului de Vest.

La data de 5 august 1962, un conflict putin mediatizat opunând Indonezia si vechea putere coloniala Olanda pe motivul statutului Noii Guinee olandeze aduce marina sovietica aproape în situatia de a intra în razboi de partea Indoneziei. Aceasta regiune a fost în final transferata Indoneziei dupa acordul de la New York.

Criza rachetelor cubaneze pune clar în evidenta amenintarea unui razboi nuclear. În ianuarie 1959, luptatorii de gherila ai lui Fidel Castro au rasturnat dictatorul Fulgencio Batista, sustinut de Statele Unite. Noul regim de la Havana ia o serie de masuri care atrag ostilitatea Washingtonului printre care si confiscarea întreprinderilor nordamericane.

Cu titlu de represalii, guvernul american, supus între altele presiunii mediilor de afaceri, începe un embargou economic asupra insulei în octombrie 1960 si, pe 2 ianuarie 1961, rupe relatiile diplomatice cu Havana. În acelasi timp, CIA recruteaza forte anticastriste printre refugiatii cubanezi. La începutul lunii aprilie, Kennedy îsi da acordul unui proiect de invazie al insulei, refuzând în acelasi timp sa angajeze trupe americane. Debarcarea, care a avut loc pe 17 aprilie 1961 în Bay of Pigs, a fost un dezastru.

În iulie 1961, Cuba îsi face publica apartenenta la blocul socialist. Pe 4 septembrie 1962, Cuba încheie un acord de asistenta militara cu Uniunea Sovietica si, o saptamana mai târziu, Moscova declara ca orice atac împotriva Cubei ar provoca o riposta. La rândul sau Congresul american voteaza pe 3 octombrie o rezolutie împotriva oricarei actiuni subversive în emisfera occidentala. Kennedy interzice totusi operatiunea Northwoods organizata de statul major, care propunea sa orchestreze o serie de atentate împotriva Statelor Unite, apoi sa acuze Cuba cu scopul de a mobiliza opinia publica împotriva lui Castro.

În noiembrie 1961, Statele Unite desfasoara 15 rachete Jupiter în Turcia si înca 30 in Italia, care sunt capabile sa atinga teritoriul sovietic.

Pe 14 octombrie 1962, un avion american fotografiaza pe teritoriul Cubei rampe de lansare pentru rachete nucleare cu raza medie de actiune, capabile sa atinga teritoriul american. În acelasi timp, Casa Alba este informata ca 24 de cargouri sovietice transportând rachete si bombardiere Iliusin se îndreapta spre Cuba.

Pe 22 octombrie, Kennedy dupa ce a ezitat între a nu reactiona si a bombarda rampele de lansare, se decide pentru blocada maritima a insulei. Aceasta riposta progresiva, proportional cu amenintarea, lasa lui Hrusciov alegerea între escaladare sau negociere. Dar Kennedy arata o mare fermitate în opinii, cu scopul de a-l forta pe Hrusciov sa dea înapoi. Pe 24 octombrie, primele cargouri sovietice se întorc. Între timp, un aranjament permitând lui Hrusciov sa salveze aparentele este negociat în culise între emisarii oficiali. Pe 26 si 27 octombrie, în doua mesaje, Kremlinul propune retragerea armelor ofensive; în contrapartida, americanii trebuiau sa se angajeze sa nu rastoarne regimul cubanez si sa-si retraga rachetele instalate în Turcia, si indreptate spre URSS. Pe 28 octombrie, Kennedy accepta acest compromis in extremis. El cere totusi sa se ascunda faptul ca Statele Unite îsi vor retrage rachetele din Turcia.

Hrusciov accepta, si crede ca a câstigat partida. Dar de fapt a fost pacalit. Kennedy decisese sa retraga rachetele din Turcia mult înaintea crizei. Mai mult, retragerea lui Hrusciov l-a umilit pe acesta în fata lui Castro, Mao Zedong si a celorlalti sefi comunisti. Cu siguranta Kennedy este cel care a castigat partida, mai mult el îsi vede crescând în viteza popularitatea si prestigiul mondial. Kennedy va spune totusi dupa aceasta criza diplomatica ca a negociat de pe marginea prapastiei.

Deznodamântul crizei a fost un succes politic pentru Statele Unite, cu toate ca trebuiau sa tolereze o tara comunista în interiorul perimetrului lor de aparare.

I.3. «Destinderea» dintre cele doua blocuri si limitele sale

Imediat dupa criza rachetelor cubaneze, Statele Unite si URSS decid sa se apropie pentru a controla, într-un spirit de transparenta, un echilibru bazat de acum pe o distrugere reciproca asigurata.

Înca din 1963, un telefon rosu, asigura legatura permanenta prin telescriptor între Kremlin si Casa Alba, si le permite sa se puna imediat la curent si sa evite astfel o diplomatie la marginea prapastiei. În august 1963, ei semneaza tratatul de la Moscova, care interzice încercarile nucleare în atmosfera sau în mediu submarin.

Asasinarea lui John F. Kennedy la Dallas pe 22 noiembrie 1963 a bulversat întreaga planeta. Peste tot oamenii plâng acest tânar presedinte, chiar si URSS. Succesorul lui Kennedy, Lyndon Johnson, se angajeaza sa continue destinderea. Johnson va angaja SUA în razboiul din Vietnam.

În ianuarie 1968, prin Tratatul de non proliferare nucleara, iesit dintr-un proiect comun americano-sovietic prezentat Comisiei de dezarmare de la Geneva, ei se angjeaza, împreuna cu Anglia, sa nu transfere nici arme nici tehnologii nucleare statelor ce nu dispun de arme nucleare.

Acordurile SALT I (Strategic Armements Limitation Talks), semnate de Nixon si Brejnev în mai 1972, limiteaza armamentele de aparare antiracheta la doua locatii pentru fiecare dintre cele doua parti si îngheata pentru o durata de cinci ani armele nucleare ofensive, adica rampele de lansare fixe pentru rachete intercontinentale si rachete instalate pe submarine.

Carter si Brejnev semneaza în iunie 1979 acordurile SALT II, negociate din 1974 în prelungirea SALT I. Aceste acorduri prevad un înghet al lansatoarelor cu multiple ogive nucleare si un control reciproc al armelor nucleare. Ele nu au fost ratificate de Senatul american din motivul invaziei Afganistanului de catre Uniunea sovietica, cele doua parti declarând totusi ca ele vor respecta clauzele.

Motivele de apropiere sunt multiple. Exista mai întâi în mod evident vointa de a iesi dintr-o cursa a înarmarii din ce în ce mai costisitoare, si absurde din motivul capacitatii de supraexterminare (overkill) a arsenalelor nucleare; pe de alta parte, URSS est contestata de catre Republica Populara Chineza, ruptura chinezo-sovietica permitând, în cadrul unei diplomatii de acum triunghiulare, o apropiere chinezo-americana; în acelasi timp, din motivul unei economii care stagneaza, URSS are nevoie de un ajutor exterior pe care Statele Unite le leaga de acorduri politice ; si în sfârsit, Statele Unite, la rândul lor, sunt angajate în razboiul din Vietnam care absoarbe o parte excesiva a bugetului american : de unde dorinta celor doi adversari-parteneri sa ajunga la o gestionare rationala a razboiului rece.

În fiecare dintre cele doua blocuri, prosovietic si proamerican, cele doua superputeri sunt contestate. Modelul sovietic este contestat în Europa de Est. În 1968 Cehoslovacia este invadata de trupele pactului de la Varsovia si Primavara de la Praga se sfârseste, doctrina lui Brejnev din 1968 enuntând o suveranitate limitata pentru tarile din blocul de Est, justificând astfel interventia Moscovei.

În Vest, De Gaulle se distanteaza de Statele Unite si de NATO, retragându-se din comandamentul Aliantei atlantice în 1966. Franta continua totusi sa fie membra NATO dar sediul organizatiei paraseste tara.

În 1969, Willy Brandt devine cancelar al RFG si începe o politica de apropiere si de deschidere spre Est, «Ostpolitik», rupând astfel cu doctrina Hallstein de nerecunoastere a RDG. Cele doua state se recunosc reciproc în 1972 si intra în ONU in 1973.

Confruntat cu intensa agitatie interioara (Conventia nationala democratica din 1968, miscarea hippie, etc.), presedintele Nixon enunta doctrina Nixon în 1968, care decide o reducere a angajamentului militar direct al Pentagonului în lume, acesta optând din ce în ce mai mult pentru un interventionism discret, prin fortele speciale, si prin intermediari. În acelasi timp, Realpolitik a secretarului de stat american Kissinger admite existenta URSS si dialogul necesar, în acelasi timp utilizarea morcovului si a bastonului.

În 1975, acordurile de la sunt semnate de 33 de state europene, URSS inclusa între acestea, Canada si Statele Unite. Acordurile trebuie sa permita cooperarea dintre state, libera circulatie a persoanelor si respectarea drepturilor omului.

Cele doua superputeri sunt implicate în conflicte importante. Amandoua duc o lupta de influenta în tarile lumii a treia : ceea ce numim conflictele periferice.

Statele Unite sustin numeroase tari în mod independent de tipul lor de guvernamant (inclusiv dictaturi), în cadrul doctrinei de îndiguire împotriva URSS, si provoaca sau favorizeaza mai multe lovituri de stat prin operatiunile Ajax, PBSUCCESS si FUBELT. În America Latina, regimul castrist sustine gherilele revolutionare, care se soldeaza cu esecuri.

Din 1964 pâna în 1975, razboiul din Vietnam pune indirect fata în fata marile puteri. Statele Unite se angajeaza militar în Vietnam începând cu 1962. Razboiul din Vietnam (numit deasemenea al doilea razboi din Indochina) este un razboi în care s-au înfruntat din 1959 în 1975, pe de o parte Republica Democrata Vietnam (sau Vietnamul de Nord) si armata populara vietnameza – sustinuta din punct de vedere material de blocul de Est si China – si Frontul national pentru eliberarea sudului Vietnamului (sau Viet Cong), împotriva, pe de alta parte, Republicii Vietnam (sau Vietnamul de Sud) sustinut militar de armata Statelor Unite începând din 1964, ca urmare a incidentelor din golful Tonkin, sustinuta de multi aliati (Australia, Coreea de Sud, Thailanda, Filipine).

Partea II : Confruntarea finala – îngenuncherea colosului sovietic în fata îndiguirii americane

II.1. « The Second Cold War » – remobilizarea americana împotriva expansionismului sovietic

Profitând de declinul Statelor Unite pe scena internationala ca urmare a umilirii în fata Vietnamului si a politicii relativ pacifiste a presedintelui Carter, Uniunea sovietica se implica mai mult, în special în Asia, în Africa si în America de Sud, dar deasemenea în Europa (criza eurorachetelor).

Uniunea sovietica începe sa etaleze din ce în ce mai mult arme de noua generatie îngrijorând avansarea tehnologica din vest. Carter negociaza totusi cu Brejnev tratatul SALT II, semnat în 1979.

Administratia Carter semneaza autorizarea de începere a programului afgan de ajutor militar si financiar acordat mujahedinilor afgani, contând asfel, conform sfaturilor consilierului american pe probleme de securitate Brzezinski, sa provoace URSS sa invadeze Afganistanul. Strategia functioneaza si în decembrie 1979, trupele sovietice intra în Afganistan.

Cateva zile dupa invazia Afganistanului, Carter expune doctrina Carter în timpul discursului asupra starii natiunii americane din ianuarie 1980. Casa Alba declara atunci ca nu va ezita sa intervina militar în golful Persic pentru a a-si apara interesele nationale. Mai mult, el declara boicotarea Jocurilor Olimpice din 1980 de la Moscova, pâna când acordurile SALT II nu vor fi ratificate. Criza ostaticilor americani din Iran îl afecteaza totusi dur, si Ronald Reagan câstiga alegerile, ostaticii fiind eliberati imediat dupa aceea. La sosirea lui Reagan la Casa Alba, Statele Unite erau discreditate de politica lor internationala considerata dezastruoasa. Sub presedintia lui Reagan, si apoi a lui George H. W. Bush, valorile conservatoare sunt readuse la loc de onoare, ca morala puritana. Pe plan economic, Reagan urmeaza un program neoliberal inspirat în principal de Scoala de la Chicago (monetarismul lui Milton Friedman), temperat de o adancire considerabila a deficitelor publice.

Se dezvolta interventiile externe : în exterior, SUA abandoneaza destinderea, denunta URSS ca imperiul raului (în timpul unei conventii nationale a evanghelistilor) si da Statelor Unite mijloacele militare sa apere libertatea si democratia. Cresc interventiile directe si indirecte pe plan mondial : reluarea operatiunii Charly dusa în toata America Latina de catre junta argentiniana, ajutorul acordat Contras împotriva Nicaragua în 1981-1986 (anuntând Irangate) si invazia Grenadei în 1983.

La sfârsitul anilor 1970, razboiul rece îsi reia vigoarea, în special, prin invadarea Afganistanului de catre trupele sovietice si printr-o noua criza a rachetelor.

Dupa ce URSS a stationat rachete nucleare cu raza medie de actiune SS-20 în Europa de Est, NATO raspunde prin dubla sa decizie. Aceasta prevede instalarea progresiva de Pershings si de rachete de croaziera americane pe teritoriul a cinci tari membre ale NATO. Rachetele sunt desfasurate în ciuda opozitiei opiniei publice. Aceasta cursa a înarmarii, datorita avansarii rapide a progresului tehnic, devine o greutate prea importanta pentru bugetul militar si pentru economia URSS care pune capat acestei curse.

În timpul acestei curse, cele doua tari au creat un climat de teroare inamicilor lor. În acest scop, ei au demonstrat ca posedau un arsenal nuclear suficient pentru a distruge pe oricine li se opunea. Fiind sigure de distrugerea lor reciproca, ei au mentinut ceea ce a fost numit echilibrul terorii, adica o situatie în care nimeni nu poate câstiga în urma unui conflict nuclear.

Pe 23 martie 1983, Reagan anunta proiectul Initiativa de aparare strategica sau razboiul stelelor : Statele Unite erau protejate de rachete nucleare printr-un scut spatial foarte costisitor care ar fi deviat posibilele atacuri. Uniunea sovietica nu poate sa tina pasul, abandoneaza cursa înarmarii si este de acord sa negocieze. Clinton renunta la Initiativa de aparare strategica în 1993 si George W. Bush îl va realiza în decembrie 2001.

În Africa, trupele de gherila comuniste iau puterea dupa 1975 în proaspetele tari independente ale vechiului imperiu colonial portughez (Angola, Mozambic …) si încep actiuni militare în direcia Africii de Sud cu sustinerea armatei cubaneze, ceea ce genereaza adevarate batalii localizate în special în Namibia. În Etiopia, armata sovietica si fortele cubaneze intervin împotriva miscarilor ce luptau pentru înlaturarea dictaturii colonelului Mengitsu Haile Mariam.

Aceasta perioada este marcata prin expansiunea URSS si de influenta sa în noile teritorii, în special în Europa, cu întarirea Pactului de la Varsovia. Aceasta expansiune antreneaza criza eurorachetelor din 1979 pâna în 1985 : NATO instaleaza rachete de croaziera Pershing II pentru a contrabalansa rachetele SS-20 sovietice.

Aceasta antreneaza mari manifestari pasnice, sustinute de partidele comuniste din tarile respective unde sloganul «Mai bine rosu decât mort» (Lieber rot als tot) antreneaza, printre altele aceasta fraza a presedintelui francez François Mitterand în Bundestag : «Pacifismul este în vest, rachetele sunt în est».

În ciuda acestor presiuni, aceste rachete vor fi pâna la urma instalate începand cu 1985 si în fata faptului implinit, URSS va incepe negocierile care vor genera acordul americano-sovietic din 27 mai 1988 privind eliminarea rachetelor nucleare cu raza intermediara de actiune din arsenalele celor doua tari.

Polonia joaca un mare rol în slabirea Uniunii sovietice si caderea blocului din Est. Karol Wojytyla cunoscut sub numele de Papa Ioan Paul al II-lea se implica pe scena internationala, si lupta în mod activ impotriva comunismului. Muncitorul metalurgist Lech Wałęsa fondeaza sindicatul Solidarność (Solidaritatea), sustinut de Occidentali care dezaproba instalarea la Varsovia a regimului foarte dur al generalului Wojciech Jaruzelski, sustinut de Uniunea sovietica.

În 1978, comunistii acapareaza puterea în Afganistan ca urmare a asasinarii printului Daoud Khan primul presedinte al Republicii Afganistan, care la randul lui detronase în 1973 pe varul sau regele Zaher. Islamistii afgani intra în conflict cu puterea instalata. Pe 27 decembrie 1979, Moscova îsi trimite armata, inaugurand primul razboi din Afganistan. Statele Unite se implica în acest conflict aprovizionând local rezistenta antisovietica, finantând si propunând o formare militara a grupurilor de mujahedini, razboinici sfinti islamisti ce rezistau ocupantului sovietic. Armatele URSS se retrag din Afganistan în februarie 1989.

II.2. Mihail Sergheevici Gorbaciov : glasnost (transparenta) si perestroika (restructurare)

Pe 11 martie 1985, dupa moartea lui Constantin Cernenko, Mihail Gorbaciov (în varsta de 54 de ani) ajunge la putere în URSS. El va lansa putin dupa aceasta politicile glasnost (transparenta) si peresroika (restructurare).

Gorbaciov vrea sa-si scoata tara din razboiul rece care a ruinat URSS ce a consacrat 16% din PIB fata de 6,5% în SUA. Prima întâlnire oficiala la nivel înalt dintre Gorbaciov si Reagan a avut loc la Geneva în octombrie 1985. Cei doi conducatori sunt de acord sa se întâlneasca în viitor pentru a discuta de dezarmare ; întâlnirea s-a caracterizat prinr-o destindere evidenta între cei doi presedinti si anumiti comentatori politici evoca deja o noua perioada de destindere. Pe 11 si 12 octombrie 1986, Reagan si Gorbaciov se întâlnesc la Reykjavik, ceea ce inaugureaza o noua destindere marcata de reluarea dialogului, întrerupt în 1979 : Statele Unite refuza sa abandoneze proiectul razboiul stelelor, dar un acord privind diminuarea armelor strategice este aproape finalizat, în timp ce Gorbaciov evoca casa comuna europeana, denuclearizata si neutra. Astfel, pe 8 decembrie 1987, Reagan si Gorbaciov decid la Washington sa elimine toate rachetele prezente în Europa într-un termen de trei ani. Este optiunea zero, primul tratat adevarat de dezarmare :

Europa este golita de rachetele nucleare ale celor doua superputeri

este sfârsitul crizei eurorachetelor

este sfârsitul cursei înarmarii (chiar daca au fost eliminate numai 4% din ogivele nucleare)

Pe 7 decembrie 1988, Gorbaciov anunta de la tribuna ONU reducerea fortelor armate sovietice din RDG, Ungaria si Cehoslovacia, ceea ce semnifica sfârsitul doctrinei de suveranitate limitata : Uniunea Sovietica se dezangajeaza de Europa de Est. Acest discurs inaugureaza revolutia de catifea, adica tranzitia usoara a tarilor din Europa de Est de la un regim de tip sovietic la un regim de tip democratic prin noi legi constitutionale în 1988 si 1990, cu manifestari populare, dar fara razboi si fara varsare de sange. În RDG, locuitorii încep sa migreze spre RFG prin Ungaria eliberata (vara 1989). Apoi, sub presiunea populatiei, zidul Berlinului cade pe 9 noiembrie 1898 si Germania va fi reunificata anul urmator (3 octombrie 1990). În Republica Socialista Romania, regimul autocratic al lui Nicolae Ceausescu este ultimul care cade, si pe 25 decembrie 1989 dictatorul si sotia lui sunt executati. În 1990 Gorbaciov obtine premiul Nobel pentru pace.

Putin câte putin, datorita dezangajarii Uniunii sovietice si sfârsitul amenintarii comuniste, un vânt de libertate sufla peste lume si multe conflicte periferice vor fi închise. De exemplu, trupele din Vietnam parasesc Cambodgia (29 septembrie 1989) si trupele cubaneze parasesc Angola si Nicaragua. Multe dictaturi din America Latina, sustinute de Statele Unite ca metereze împotriva tentatiei comuniste, se prabusesc : Argentina (1983), Brazilia (1985), Paraguay (1989), Chile (1990). În Africa de Sud, este eliberat Nelson Mandela (12 februarie 1990), ceea ce va pune capat apartheidului (1991). În Afganistan, Armata Rosie paraseste tara (1988-1989) dar razboiul civil continua între islamistii moderati ai comandantului Massoud si islamistii duri sustinuti de Pakistan.

Gorbaciov încearca sa insufle o noua tinerete economiei Uniunii Sovietice. El se forteaza sa salveze sistemul prin reforme structurale foarte profunde fata de principiile leniniste clasice.

Gândirea lui Gorbaciov este influentata de Iakovlev, vechi ambasador sovietic în Canada, care îl face sa înteleaga falimentul sistemului sovietic în domeniul agricol si apoi, de o maniera generala, în strategia sa de confruntare cu Occidentul. Iakovlev devine un sfatuitor apropiat si îi inspira succesiv glanost apoi perstroika si în final acceptarea reunificarii germane. Gorbaciov este deasememea încurajat de partidele comuniste occidentale care în timpul lui Brejnev îsi afisau divergentele privind chestiunea democratiei.

Gorbaciov porneste politicile de glasnost (transparenta) pentru a elimina relicvele stalinismului si de perestroika (restructurare) pentru a combate stagnarea economica.

Glasnost este o politica de libertate de exprimare si de publicare de informatii introdusa de Mihail Gorbaciov in 1985.

Glasnost va da noi libertati poporului, precum libertatea de expresie, ceea ce însemna o schimbare importanta în masura în care controlul ideilor a fost un scop principal al sistemului sovietic. Au fost deasemenea eliberati mii de arestati politic si multi dizidenti. Pe de alta parte, glasnost va genera manifestari masive precum si începutul grevelor. Deasemenea va contribui la trezirea natonalismului la minoritatile etnice ce constituie federatia sovietica.

Noul secretar general al Partidului Comunism se forteaza sa salveze sistemul prin reforme de structura foarte profunde în raport cu principiile leniniste clasice :

– restituirea (dar nu prin vânzare) pamântului taranilor, care beneficiaza de posibilitatea de închiriere pe termen lung (50 ani), pentru exploatare personala

– autorizarea pentru particulari sa creeze întreprinderi unipersonale sau cooperative

– tentativa de liberalizare a activitatii economice a marilor întreprinderi de stat, responzabilizând personalul (asupra calitatii produselor furnizate în legatura cu pretul de vânzare si veniturile angajatilor, alegerea directorilor, autonomie financiara)

– diminuarea rolului partidului începand cu 1988-1989 prinr-o liberalizare reala si instaurarea unui pluralism politic (eliberarea dizidentului politic Andrei Sakharov, noua lege privind presa scrisa : glasnost)

– reforma Constitutiei din 1977 (instaurarea unei functii prezidentiale, alegeri libere cu candidaturi multiple pentru soviete – dar aceste candidaturi multiple apartin totusi partidului comunist etc.)

Gorbaciov are ca scop transformarea economiei ineficiente si stagnante a URSS într-o economie de piata descentralizata, dar întotdeauna sub conducerea Partidului Comunist. Totusi, aceasta politica de reforme socio-economice, combinata cu glasnost, nu are deloc în vedere sa repuna în chestiune dogmele comuniste : este vorba de fapt de consolidarea regimului comunist, prin relansarea cresterii productivitatii. Aceasta politica trebuie sa aduca o gura de oxigen socialismului sovietic, adaptându-l la evolutiile societatii ruse si al lumii în general.

Totusi, aceste reforme nu sunt însotite de instaurarea unui adevarat stat de drept si cadrele conservatoare ale PCUS fac totul pentru a împiedica reformele, deoarece nu doresc sa-si piarda privilegiile si puterea.

Pe de alta parte, sistemul de planificare centralizat este desfiintat fara sa fie înlocuit de nici o structura economica de piata eficienta. Regimul lui Gorbaciov atasat valorilor comuniste, nu doreste adoptarea unei legislatii vizibil capitaliste, ceea ce îl face sa para ezitant.

Rezultatul este prabusirea întregii economii sovietice într-o penurie agravata. Aceasta provoaca ruptura dintre Gorbaciov si opinia publica rusa. Noul presedinte al Uniunii Sovietice trebuie sa-i înfrunte pe conservatorii dirijati de Egor Ligatchev, secretarul Comitetului Central si pe partizanii lichidarii regimului, dirijati de Boris Eltsin.

II.3. Dezintegrarea U.R.S.S. si sfârsitul «razboiului rece»

Esecurile repetate de a redresa Uniunea Sovietica arata ca sistemul comunist este aproape de colaps. Reformele lui Gorbaciov vor fi la originea unei treziri nationaliste. Tarile satelit încep sa-si revendice drepturile la autonomie fata de Imperiul Sovietic.

Gorbaciov trebuie sa faca fata revendicarilor autonomiste sau separatiste ale mai multor republici : Kazahstan, Tarile Baltice (în special Estonia unde sovietul suprem se proclama suveran), Azerbaidjan si Armenia. Aceasta nu împiedica tinerea de alegeri în primavara lui 1989, ceea ce da ocazia aparitiei unei noi clase politice, care pentru prima oara nu era formata la sânul partidului comunist. Evolutia situatiei reactiveaza veleitati separatiste în republicile periferice. URSS propune tarilor baltice sa constituie un sistem federativ dar nu reuseste sa le convinga. În Georgia, represiunea asupra manifestantilor a fost brutala. În primavara lui 1990, Lituania, Estonia si Estonia îsi proclama suveraneitatea, prima etapa spre statutul de state independente, urmate de Moldova, Ucraina, Bielorusia si Rusia. Sunt trimise trupele în Azerbaidjan pentru a stopa crimele interetnice dintre azeri si armeni. Gorbaciov încearca sa convinga Lituania sa ramâna în URSS, însa fara rezultat. Conducatorii sovietici hotarasc în aprilie 1990 o blocada împotriva Lituaniei privind petrolul si produsele derivate iar în ianuarie 1991 trupe sovietice pornesc spre Lituania, dar în fata rezistentei interne a altor parlamente (Rusia, Bielorusia, Ucraina, Kazahstan … ) si protestelor internationale se renunta la recurgerea la forta.

În republicile cu majoritate musulmana (în special cele din Asia Centrala), puterile locale încearca sa-si pastreze subventiile de la puterea centrala, si privilegiile obtinute sub vechiul regim. Ele vor sustine noua federatie propusa de Gorbaciov, dar în acest stadiu, dezmembrarea URSS nu mai poate fi oprita.

Republica Socialista Federativa Rusa care alesese presedinte pe Boris Eltin, desi Gorbaciov a facut totul pentru a evita aceasta alegere, îsi proclama la rândul sau suveranitatea pe 8 iunie 1991.

Pe 1 iulie 1991, Pactul de la Varsovia este dizolvat în mod oficial ca urmare a retragerii democratiilor populare est-europene.

Pe 18 august 1991, prin puciul de la Moscova împotriva lui Gorbaciov se reuseste sechestrarea acestuia în locuinta sa din Crimea. Data puciului nu a fost aleasa la întâmplare, pentru ca pe 20 august Gorbaciov trebuia sa semneze un tratat ce instaura o noua Uniune, numita Uniunea Republicilor Suverane Sovietice, reducând în special rolul KGB si al statului centralizat. Vicepresedintele URSS, Ghenadi Ianaev, ministrul Apararii, responsabilul KGB si câtiva alti înalti responsabili încearca sa preia comanda puterii centrale prin forta.

Apar manifestatii împotriva acestui puci iar armata refuza sa traga în popor. Eltin reuseste sa restabileasca situatia. El se opune cu mult curaj pucistilor care vor fi arestati dupa trei zile. Gorbaciov poate sa se întoarca la Moscova, dar începând din acel moment puterea sa nu a fost decât formala. Eltin interzice partidul comunist. El recunoaste independenta Tarilor Baltice si permite Ucrainei sa-si proclame independenta. În septembrie, congresul deputatilor poporului voteaza dizolvarea URSS.

Pe 8 decembrie 1991, trei presedinti de republici sovietice se întâlnesc într-un conac de vânatoare în padurea bielorusa. Fara mandat, nici de la republicile lor nici de la alte republici, Boris Eltin, Leonid Kravchuk si Stanislau Shushkevich semneaza acordurile de la Minsk, care dizolvau Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice si o înlocuiau cu Comunitatea Statelor Independente. Celelalte republici federale care constituiau atunci URSS erau invitate sa adere la aceasta noua structura. Însa ele sunt luate prea din scurt. Chiar daca cea mai mare parte vorbeau de luni de zile de suveranitate, ele nu si-au închipuit niciodata o independenta totala (în afara de republicile baltice). Socul a fost resimtit în special în Asia Centrala si în Caucaz, cu exceptia Georgiei. Cât priveste kazacul Nursultan Nazarbayev, el judeca inadmisibil ca o astfel de decizie a putut fi luata în absenta unui reprezentant al celui de-al doilea mare stat al URSS. Indignarea sa amintea celor trei presedinti ca Uniunea Sovietica nu era limitata la lumea slava.

O a doua etapa are loc pe 21 decembrie, la Alma-Ata în Kazahstan (astazi Amlaty). Acordurile cu acelasi nume, semnate de 11 republici din cincisprezece, formalizau noua CEI. Cele trei tari baltice (Estonia, Letonia, Lituania) au preferat sa întoarca pagina sovietica si sa se alinieze alaturi de tarile Europei Centrale si Orientale care, dupa caderea zidului Berlinului, au hotarat sa lichideze mostenirea comunista si îsi cer locul lor în institutii precum Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord. Hotarât sa-si obtina independenta toala, guvernul nationalist la putere în Georgia refuza sa adere la o CEI dominata de Moscova.

Pe 25 decembrie 1991, Gorbaciov, presedintele unui stat inexisent, se vede nevoit sa demisioneze. A doua zi administratiile centrale ale URSS trec sub autoritatea Rusiei. Pe plan international Rusia este recunoscuta precum continuatoarea URSS, deasemenea Rusia devine parte a acelorasi tratate si ocupa la sediul ONU fostul loc al URSS. Pe 31 decembrie 1991 Uniunea Sovietica dispare în mod oficial. În aceste conditii, în timp ce este pronuntata dizolvarea URSS, frontierele între noile state sunt instabile iar liberalizarea brutala a economiei care se instaureaza este dificil de suportat de populatie.

Înca din august 1990, George H. W. Bush, noul presedinte al Statelor Unite, anunta sfârsitul înfruntarilor dintre Est si Vest, adica al razboiului rece si al bipolarizarii lumii. NATO si Pactul de la Varsovia încep dezmembrarea atat a arsenalului nuclear precum si a fortelor conventionale.

Din noiembrie 1991, se constituie Consiliul de cooperare nord-atlantica, un organism de corelare între NATO si tarile membre ale Pactului de la Varsovia proaspat dizolvat. Sase ani mai tarziu, NATO si Rusia semneaza un tratat de cooperare si de securitate. Totusi, înfruntarea, continua la nivel de razboi economic (în special controlul zonelor economice strategice, si al surselor si circuitelor energetice) sau la nivel de lupta de influenta pe calea soft sau hard power între americani si rusi în Europa Orientala.

Concluzie

Razboiul rece a dominat diplomatia mondiala timp de aproape cincizeci de ani, modelând frontiere si doctrine politice. Presiunea exercitata în mod constant si pe termen lung de catre Statele Unite ale Americii si aliatii lor, precum si strategia de containment definita în 1947 au reusit sa-si atinga obiectivele : reducerea capacitatilor de extindere ale sistemului comunist si eliminarea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice ca superputere mondiala.

Extraordinara putere financiara a Statelor Unite ce a dominat pietele de capitaluri internationale pe întreaga perioada a razboiului rece a alimentat neântrerupt necesarul financiar urias ale acestui razboi ideologic, care difera de razboaiele traditionale prin strategii si tactici cu totul noi pentru experienta de pâna acum a omenirii. Politicienii americani au înteles ca prin controlarea pietelor de desfacere europene si atragerea lor în sfera de influenta americana vor asigura intrari masive de capital necesar finantarii acestei noi forme de razboi.

Pe de alta parte, înca din 1944 prin acordurile de la Bretton Woods se institueaza un sistem de paritati fixe în raport cu dolarul american, singura moneda convertibila în întregime în aur. Cum Statele Unite aveau o rezerva de aur corespunzând la aproape trei sferturi din rezervele mondiale, dolarul american se impune cu putere ca moneda de rezerva internationala, la acelasi nivel ca aurul. Pentru a-si finanta actiunile din cel de-al doilea razboi mondial, puterile europene au trebuit sa-si vânda o mare parte din stocul lor de aur Statelor Unite. Astfel, noul sistem monetar nu se mai sprijinea numai pe metalul pretios detinut de bancile centrale, ci pe dolarul american, a carui valoare era garantata de Rezerva federala a Statelor Unite, precum si de formidabila putere economica a Statelor Unite.

Planul de Reconstructie Europeana (European Recovery Program) a fost conceput de catre americani pentru a satisface aceasta necesitate de capital, permitând europenilor sa cumpere de la Statele Unite bunuri si echipamente si asigurând în acelasi timp o deschidere si mai mare a produselor americane pe pietele europene. În 1946, 42% din exporturile americane au luat drumul Europei Occidentale, astfel încât o prabusire economica a Europei Occidentale s-ar fi repercutat chiar asupra economiei americane.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, obiectivul diplomatic principal al URSS era sa poata trata de la egal la egal cu Statele Unite. Aceasta politica promovata de Stalin este reluata de toti conducatorii de la Kremlin, la început cu un succes incontestabil : în domeniul militar unde este atinsa repede paritatea nucleara si în cucerirea spatiului.

Dar, dorind cu tot pretul sa fie tratat de Statele Unite ca egalul lor, regimul sovietic îsi pune tot mai mult în evidenta slabiciunile. În trei domenii cheie ale secolului XX, informatic, spatial si biochimie Uniunea Sovietica este pe cale sa piarda competitia cu Occidentul. Cauzele profunde ale acestei întârzieri constau în centralizarea extrema a economiei URSS, care anuleaza orice initiativa.

Pe scena internationala, URSS se confrunta în 1980 cu o noua situatie geopolitica. Tarile industrializate precum Japonia si RFG dispun acum de o economie mai puternica decât URSS. China începe o crestere economica exceptionala si întreprinde o adevarata revolutie economica restabilind de fapt capitalismul si insuflând astfel un dinamism considerabil economiei chineze. Statele Unite, în continuare ostile fata de URSS, se dezvolta economic într-un ritm progresiv.

La începutul lui 1980, URSS dispunea de o armata si de un arsenal militar care îl depasea pe cel al Statelelor Unite ale Americii. Americanii scontau pe superioritatea tehnologica a armamentului lor pentru a-i speria pe sovietici dar aceasta superioritate începea sa scada. Dupa întarirea sistemului de aparare de catre Reagan, Uniunea Sovietica nu-si mai poate dezvolta capacitatile militare. Enormele cheltuieli militare asociate economiei planificate si agriculturii planificate erau o povara prea grea pentru economia sovietica. În acelasi timp, administratia Reagan convinge Arabia Saudita sa-si creasca productia de petrol ceea ce determina o prabusire a pretului petrolului în 1985 care cade la o treime din nivelul precedent; petrolul fiind una dintre principalele exporturi ale Uniunii Sovietice. Acesti factori au determinat o stagnare a economiei sovietice în timpul mandatului lui Gorbaciov.

Fiind incapabile sa sustina financiar ritmul accelerat al cursei înarmarii si într-un context de stagnare economica si al scaderii pretului petrolului, URSS nu are alta alegere decât sa înceapa o politica de destindere si dezarmare.

Reformele lui Gorbaciov dau rezultate moderate. Perestroika (restructurarea economica) nu a atins obiectivele scontate agravând penuria de bunuri de consum si inegalitatile sociale antrenând nemultumiri populare, în timp ce o democratizare a regimului, amorsata cu glasnost (transparenta), declanseaza conflicte interetnice si cresterea nationalismului.

Slabita de concurenta americana în cursa înarmarii, în special de proiectul Initiativa de aparare strategica (razboiul stelelor), URSS pierde în mod progresiv din suprematie. În ciuda reformelor încercate de Gorbaciov, Uniunea Sovietica se prabuseste si se dezmembreaza în 1991.

Caderea comunismului a generat eliberarea Europei Centrale care se alatura apoi Uniunii Europene si NATO. Largirea constructiei europene a Europei Centrale este deci o consecinta directa a sfârsitului razboiului rece. Putem afirma deasemenea ca înfruntarea ideologica ce a opus cele doua blocuri timp de aproape cincizeci de ani a contribuit la dezagregarea imperiilor coloniale si la emanciparea Asiei si Africii.

Îngenuncherea comunismului sovietic marcheaza sfârsitul unei ere care a pus fata în fata doua sisteme. Acest eveniment a fost considerat ca victoria unui sistem asupra celuilalt, determinând instaurarea democratiei liberale si dând în acelasi timp un elan suplimentar mondializarii.

Bibliografie

Aron Leon, Boris Yeltsin : A Revolutionary Life. Harper Collins, 2000.

Beckman Peter R. et al., The Nuclear Predicament: Nuclear Weapons In The Cold War And Beyond, 2nd ed., New Jersey: Prentice-Hall Inc, 1992.

Berman Larry, Lyndon Johnson's War. New York, W.W. Norton, 1991.

Bernard Nulty, The Vietnam War, New York: Barnes and Noble, 1998.

Brown A., The Gorbachev Factor, New York: Oxford University Press, 1996.

Chayes Abram, The Cuban Missile Crisis. International crises and the role of law. London: Oxford University Press, 1974.

Churchill Winston S., The Second World War, Triumph and Tragedy, Bantam, 1962.

Churchill Winston, The Second World War, Houghton Mifflin Harcourt, 1953.

Crawshaw Steve. Goodbye to the USSR: The Collapse of Soviet Power. Bloomsbury, 1992.

Dawisha Karen, The 1968 Invasion of Czechoslovakia: Causes, Consequences, and Lessons for the Future in Soviet-East European Dilemmas: Coercion, Competition, and Consent ed. Karen Dawisha and Philip Hanson, New York, NY: Homs and Meier Publishers Inc, 1981.

Dormael Armand Von, Bretton Woods : Birth of a Monetary System, Holmes Meir, 1978.

Eringer Robert, Strike for Freedom: The Story of Lech Wałęsa and Polish Solidarity. Dodd Mead, 1982.

Fehrenbach T. R., This Kind of War: The Classic Korean War History, Brasseys, 2001.

Fink Carol, Schaefer Bernd, Ostpolitik, 1969–1974, European and Global Responses, Cambridge University Press, Cambridge [et al.] 2009.

Fursenko Aleksandr; Naftali Timothy J., One Hell of a Gamble: Khrushchev, Castro, and Kennedy, 1958–1964. New York: Norton, 1998.

Gaddis John Lewis, Russia, the Soviet Union and the United States. An Interpretative History. McGraw-Hill, 1990.

Gaddis John Lewis, Strategies of Containment: A Critical Appraisal of American National Security Policy During the Cold War. 2004.

Gaddis John Lewis, The Cold War: A New History. Penguin Press, 2005.

Gonzalez Servando, The Nuclear Deception: Nikita Khrushchev and the Cuban Missile Crisis. Oakland, CA: Spooks Books, 2002.

Jian Chen, Mao’s China & the Cold War, Chapel Hill, NC: The University of North Carolina Press, 2001.

Kissinger Henry, Nuclear weapons and foreign policy, Harper & Brothers, 1957.

Lendvai Paul, One day that shook the Communist world: the 1956 Hungarian uprising and its legacy. Princeton University Press, 2008.

Lévesque Jacques, The Enigma of 1989 : The USSR and the Liberation of Eastern Europe, University of California Press, 1997.

Lewkowicz Nicolas, The German Question and the International Order, 1943-48. Palgrave Macmillan, 2010.

Lewkowicz Nicolas. The German Question and the Origins of the Cold War, IPOC, Milan, 2008.

Lippmann Walter, Cold War, Harper, 1947

Miller Roger Gene, To Save a City: The Berlin Airlift, 1948-1949. Texas A&M University Press, 2000.

Reeves Richard, President Reagan: The Triumph of Imagination. New York: Simon & Schuster, 2005.

Roberts Geoffrey, Stalin's Wars: From World War to Cold War, 1939–1953, Yale University Press, 2006.

Sebestyen Victor, Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire. Phoenix, 2009.

Smith Joseph, The Cold War 1945-1991, Oxford: Blackwell, 1998.

Stokesbury, James L., A Short History of the Korean War. New York: Harper Perennial, 1990.

Tal David, The 1956 War. London: Frank Cass Publishers, ed. 2001.

Taubman William, Khrushchev: The Man and His Era. W. W. Norton & Company, 2004.

Trahair Richard C. S.; Miller, Robert L. Encyclopedia of Cold War Espionage, Spies, and Secret Operations. New York: Enigma Books, 2009.

Varble Derek, The Suez Crisis 1956. London: Osprey, 2003.

Wettig, Gerhard (2008), Stalin and the Cold War in Europe, Rowman & Littlefield,

Wettig, Gerhard (2008). Stalin and the Cold War in Europe. Rowman & Littlefield.

Zubok, Vladislav M. A Failed Empire: The Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbachev (2008)

Zubok, Vladislav M., Unwrapping the Enigma: What Was Behind the Soviet Challenge in the 1960s?, In Diane B. Kunz (Ed.), 1994.

Zubok, Vladislav; Pleshakov, Constantine (1996). Inside the Kremlin's Cold War: From Stalin to Khrushchev. Harvard University Press.

Cuprins

Introducere

Partea I : Sistemul capitalist american versus sistemul comunist sovietic – confruntarea ideologica a superputerilor

I.1. «The Cold War» sau noua ordine mondiala

I.2. Conflictul Est-Vest – intre tensiunea crizelor si coexistenta pasnica

I.3. «Destinderea» dintre cele doua blocuri si limitele sale

Partea II : Confruntarea finala – ingenuncherea colosului sovietic in fata indiguirii americane

II.1. « The Second Cold War » – remobilizarea americana impotriva expansionismului sovietic

II.2. Mihail Sergheevici Gorbaciov : glasnost (transparenta) si perestroika (restructurare)

II.3. Dezintegrarea U.R.S.S. si sfarsitul «razboiului rece»

Concluzie

Bibliografie